Diavolul

Diavolul este, în tarot, arcana cu numărul 15. Un diavol aşezat pe un tron ţine
înlănţuiţi doi demoni mai mici, reprezentaţi ca un bărbat şi o femeie.
Diavolul are coarne de ţap, între care este
desenată o pentagramă inversată. El ţine
palma dreaptă ridicată, iar în palma stângă
are o torţă aprinsă, îndreptată în sus. Este
o inversare a ipostazei Magicianului, din
lama 1. Degetele lui de la picioare se
încheie cu gheare de pasăre.
Cei doi demoni mai mici au coadă şi coarne
şi sunt înlănţuiţi unul de celălalt. Şi ei
reprezintă o inversare a unei arcane
anterioare: Îndrăgostiţii, lama cu numărul
6.
Diavolul continuă seria lamelor de
tarot prin care iniţiatul – pătruns la un
nivel superior, odată cu Dreptatea – este
supus unor probe de foc şi unui proces de
purificare extrem de

drastic:Spânzuratul, Moartea, Cumpătarea, continuate acum cu Diavolul şi

care vor culmina cu Turnul.
Dintre toate aceste probe, cea a Diavolului este cea mai periculoasă, chiar şi
în comparaţie cu neantul reprezentat de moarte. Pentru că Diavolul
reprezintă inversarea, prostituarea oricărei valori. Pierderea de sine,
diminuarea propriei fiinţe, înclinarea în faţa unor false valori, pericolul
sclaviei veşnice sunt mult mai periculoase decât nimicirea. Moartea ar
reprezenta numai finalul unui ciclu, cu posibilitatea de a începe altul. În
schimb, căderea în faţa Diavolului poate însemna sclavie veşnică.
Totuşi, chiar şi această experienţă are laturi pozitive – odată ce este depăşită.
Un personaj de basm care ilustrează tocmai Diavolul este Spânul din Harap-
Alb. Există chiar şi scena în care eroul este legat cu lanţuri – Harap-Alb, fiu
de prinţ şi potenţial rege, păcălit să intre în fântână, trebuie să îi jure
supunere până la moarte unui individ inferior, Spânul. Iar legătura
reprezentată de acest jurământ îl va arunca într-o serie de încercări cu un
final potenţial tragic. Totuşi, privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, tocmai
aceste încercări cu potenţial distructiv sunt cele care îl întăresc pe erou, îl
transformă dintr-un prinţ uşor de păcălit într-un adevărat rege. Paradoxal,
tocmai experienţele rezultate dintr-o robie menită să îl anihileze sunt cele
care îi vor aduce, în final, eliberarea.
Eşecul în faţa Diavolului aduce sclavia veşnică. Acţiunile Magicianului, care
făceau legătura între cer şi pământ, devin demonice, şi chiar
iubirea Îndrăgostiţilor se transformă într-o limitare, o înlănţuire a oricărei
valori reale. Dacă este însă depăşită şi folosită cum se cuvine,
experienţa Diavolului îl duce pe iniţiat mai departe, spre ultima arcană din
acest ciclu al purificărilor: Turnul.
Cumpătarea
Cumpătarea este arcana cu numărul 14, în majoritatea seturilor de tarot. Un
înger înveşmântat în alb, cu aripile de culoare roşie, cu aureolă în jurul
capului şi având desenat pe piept un triunghi într-un cerc (simbolul şeptimii),
stă cu un picior pe pământ şi un picior în apă. În mâini poartă două cupe,
vărsând apă din cea pe care o ţine în mâna stângă în cea din mâna dreaptă.
În spatele său, în partea stângă se observă doi irişi galbeni încadraţi de
vegetaţie acvatică, iar în partea dreaptă a îngerului o potecă se îndreaptă
spre vârful unui deal. Deasupra acestuia străluceşte un soare, în care poate fi
zărită o coroană.
Cumpătarea este o nouă virtute cardinală
pe care o dobândeşte iniţiatul, în călătoria
sa spirituală, după Putere şi Dreptate.
Primul autor care a vorbit de cele patru
virtuţi cardinale a fost Platon, în
„Republica“, unde le-a pus în
corespondenţă cu diferitele categorii
sociale care urmau să existe în statul său
ideal. Cumpătarea era calitatea clasei
producătoare de bunuri, a meşteşugarilor
şi ţăranilor, care prin intermediul acestei
virtuţi puteau să îşi stăpânească instinctele
animalice. Aşadar, sensul său constă în
stăpânirea părţii inferioare, animalice, a
fiinţei umane. Astfel, arcana a XIV-a apare
ca o întărire în vederea întâlnirii cu
Diavolul, care va fi reprezentat în arcana
cu numărul XV.
Waite spune că această arcană „implică
renunţarea la convenţiile de orice fel“. Aici
este evidentă experienţa dobândită odată
cu Moartea: Faptul că în faţa cavalerului
negru se prăbuşesc deopotrivă regi, fecioare, copii sau episcopi indică
atotputernicia morţii, dar şi faptul că această putere aparţine unei lumi
superioare, în care distincţiile existente la nivelul obişnuit nu mai au nicio
valoare.

Trecut prin experienţa decisivă a Morţii, iniţiatul a renăscut, dar noua viaţă
nu este aceeaşi cu cea veche. Aşa cum în faţa puterii steagului negru se culcau
deopotrivă rege şi copil, fecioară şi episcop, diferenţierile dispărând,
Cumpătarea stăpâneşte atât puterile Apei, cât şi pe cele ale Pământului, pe
care îşi ţine picioarele goale. De asemenea, ea realizează şi omogenizarea
lichidelor din cele două cupe, care pot fi asociate cu apele cereşti şi apele
pământeşti.
Această acţiune de omogenizare este, dintr-o anumită perspectivă, opusă
celei a divinităţii, descrisă în „Geneză“: „Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie
prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu
tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de
deasupra tăriei“.
Călătoria iniţiatică fiind una spre starea primordială, această aparentă
contradicţie nu trebuie să surprindă. Trebuie să ne amintim că, în călătoria
sa, discipolul doreşte să dobândească Pomul Vieţii, acesta fiind un alt demers
aparent contrar voinţei exprimate de Creator în Vechiul Testament: „Şi a zis
Domnul Dumnezeu: "Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele
şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să
mănânce şi să trăiască în veci!...". De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din
grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat“.
Unul dintre sensurile Cumpătării constă tocmai în rezolvarea acestor
contradicţii, în revelarea faptului că ele nu sunt decât aparenţă şi că, în
esenţă, Totul este Unul şi Unul este Totul. Având conştiinţa acestui fapt,
iniţiatul întrezăreşte Calea şi Coroana care îl aşteaptă la capătul ei. Până
atunci însă, va trebui să se întâlnească cu Diavolul, împrejurare în care se va
dovedi valoarea virtuţii dobândite odată cu Cumpătarea.
Moartea
Moartea este arcana cu numărul 13 și, în unele seturi de tarot, nu poartă
niciun nume. Un schelet îmbrăcat în armură de culoare neagră înaintează pe
un câmp, călare pe un cal alb. Cu ambele mâini susţine un steag negru, pe
care se află pictată o roză mistică reprezentată ca o pentagramă cu vârful în
jos. Deşi în mâinile călăreţului nu se află nicio armă, în faţa sa se prăbuşesc
un rege, o tânără femeie şi un copil. De asemenea, un prelat stă cu mâinile
împreunate în rugăciune, aşteptându-şi moartea. Pe fundal, între două
coloane, se vede un soare care răsare în plină strălucire.
În Evanghelia după Ioan, 12, 20-33, Iisus
Hristos le spune apostolilor o pildă:
„Adevăr, adevăr vă spun că, dacă bobul de
grâu căzut în pământ nu moare, rămâne
singur, iar dacă moare, aduce mult rod. Cine-
şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte
viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa
veşnică“.
Sensul arcanei cu numărul 13, care în Tarotul
de Marsilia este Arcana fără nume, este
identic cu cel al acestei parabole.
Faptul că moartea la care se referă sensul
profund al acestei arcane este o moarte
mistică, implicând şi ideea regenerării, este
accentuat de prezenţa a două simboluri
pozitive, aparent nepotrivite într-un decor
dominat de un schelet, o pentagramă inversă,
cadavre şi un steag negru. Este vorba de calul
alb şi de soarele aflat la răsărit, ambele
indicând promisiunea unei renaşteri viitoare.
De altfel, vom regăsi aceste două simboluri
într-o altă arcană, al cărei nume este chiar Soarele.
Atunci când spunea pilda bobului de grâu, fondatorul creştinismului se referea
nu numai la moartea sa iminentă, care avea să îi aducă gloria Învierii şi să
pună bazele noii religii, ci şi la calea pe care trebuie să o urmeze fiecare
creştin autentic, interesat de trăirea în Dumnezeu, nu de ceremonii golite de
conţinut.
Iată cum definea Rudolf Steiner moartea mistică: Pradă unor cumplite
suferinţe, discipolul îşi zice: Recunosc că întreaga lume a simţurilor nu este
decât o iluzie. El îndură adevărata senzaţie a morţii şi a coborârii în
întuneric. Dar atunci vede cum întunericul se răreşte şi apare o nouă lumină:
strălucitoarea lumină astrală. […]Trebuie să pierdem totul pentru a recâştiga
totul, chiar propria existenţă. Dar în momentul în care ai pierdut totul se
pare că omul moare pentru sine, iar viaţa reîncepe în jurul său. Aceasta este
moartea mistică.
Faptul că în faţa cavalerului negru se prăbuşesc deopotrivă regi, fecioare,
copii sau episcopi indică atotputernicia morţii, dar şi faptul că această putere
aparţine unei lumi superioare, în care distincţiile existente la nivelul obişnuit
nu mai au nicio valoare. Într-adevăr, experienţa
Spânzuratului a provocat transformări profunde, care acum sunt desăvârşite.
Într-adevăr, printre cei care sunt atinşi de moarte recunoaştem şi unele
ipostaze prin care discipolul a trecut deja, de-a lungul călătoriei sale
iniţiatice (Împăratul sau Marele Preot).
Trecut prin experienţa supremă a morţii şi a renaşterii, iniţiatul va descoperi
armonia fiinţei sale profunde, până acum acoperită de straturile exterioare
şi, odată cu ea, va descoperi o nouă virtute: Cumpătarea.

Spânzuratul
Spânzuratul este arcana cu numărul 7 a tarotului. Un bărbat tânăr atârnă spânzurat
cu capul în jos, legat cu piciorul drept de o ramură înfrunzită, în formă de T. Poartă
pantofi galbeni, pantaloni roşii şi o bluză albastră, iar capul său este încununat cu o
aureolă de raze de culoare galbenă. Expresia sa este senină, netulburată, sugerând o
interiorizare profundă.
Iniţiatul a păşit dincolo de vălul dintre cele două
coloane aflate în spatele Dreptăţii. Aici, se află la
un alt nivel, unde niciuna dintre calităţile
acumulate până acum nu îi mai sunt de folos. Pe
acest plan superior, el nu se va putea descurca
decât dacă renunţă la tot ceea ce a realizat până
acum, cu atât de multe eforturi, şi îşi schimbă
radical perspectiva. Acest lucru este posibil în
ipostaza de Spânzurat.
Ipostaza de spânzurat apare în numeroase tradiţii.
În mitologia nordică, zeul Odin dobândeşte
înţelepciunea runelor după ce stă spânzurat timp
de nouă nopţi de arborele lumii, Yggdrasil. Prin
rune, el câştigă darul creaţiei poetice şi ştiinţa
ocultă. Conform tradiţiei creştine, apostolul Petru
a fost crucificat, la cererea sa, cu capul în jos.
Basmul „Harap-Alb“ oferă o ipostază interesantă
a acestei arcane, după cum a remarcat Vasile
Lovinescu în Creangă şi creanga de aur. Astfel,
după ce fiul Craiului încalecă prima dată pe calul
său năzdrăvan, care îl ridică până la nori, până la lună şi apoi până la soare, este
întrebat de bidiviu:
„Ei, stăpâne, cum ţi se pare? Gândit-ai vrodată că ai să ajungi: soarele cu picioarele,
luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa?“.
Aflat deci cu picioarele în Soare, putând să atingă luna cu mâna şi având capul la
nivelul norilor, fiul Craiului era ţinut de cal cu capul în jos, exact în ipostaza în care
se află Spânzuratul în arcana cu numărul 12. În această scurtă ascensiune la ceruri,
el are viziunea a tot ceea ce urmează să realizeze apoi, treptat, pe parcursul basmului.
În Tarotul de Marsilia, din buzunarele Spânzuratului cădeau monede de aur,
ilustrând în mod şi mai clar desprinderea de vechile valori pentru a face loc unora
noi, infinit superioare. În tarotul lui Waite, merită subliniată importanţa faptului că
arborele de care este spânzurat este înfrunzit, deci este un copac al vieţii.
Postura Spânzuratului presupune nemişcare perfectă la nivel fizic. Pe plan interior
însă, activitatea spirituală este intensă, iar efectele acestei concentrări sunt
evidenţiate de aura de lumină existentă în jurul capului. Se poate realiza o analogie
şi cu o postură folosita în Yoga – Shirshasana – care presupune inversarea totală a
corpului, yoghinul stând, efectiv, în cap, cu picioarele în sus. Cel mai important
beneficiu al asanei este chiar dirijarea energiei spre Sahasrara Chakra, centrul de
energie situat în zona creştetului capului, cunoscut sub numele de „lotusul cu o mie
de petale“ şi care, perfect activat, permite iluminarea. Astfel, energia produce o
primă experienţă extatică, cu dublu efect: arderea vechilor structuri mentale, dar şi
intuirea noii căi care trebuie urmată, odată ce s-a ajuns în această dimensiune
superioară.
Dacă Spânzuratul, personajul acestei arcane, sugerează, după expresia lui Waite,
„viaţa în suspensie, nu moartea“, arcana următoare îi va aduce iniţiatului chiar
această experienţă supremă.
Dreptatea
În tarot, Roata norocului este o arcană care indică foarte bine caracterul efemer şi
transformarea permanentă existentă la nivelul vieţii materiale.
O roată pe care este gravat cuvântul TARO, care,
citit invers, devine TORA. Alternativ cu aceste
litere din alfabetul roman, sunt gravate literele
ebraice Yod, He, Vau şi He, care formează numele
inexprimabil al Tatălui Ceresc. (YHWH) Pe patru
din cele opt spiţe ale roţii, este gravat câte un
simbol, reprezentând, succesiv, planeta Mercur,
Soarele, Apa şi Sulful din alchimie. Pe partea
stângă a roţii coboară un şarpe, care îl reprezintă
pe monstrul fabulos Thyphon, pe partea dreaptă
urcă zeul Hermanubis (zeu combinând atributele
egipteanului Anubis şi ale grecului Hermes), iar
deasupra roţii se află un Sfinx purtând o spadă,
într-o atitudine imobilă. Tot acest ansamblu este
încadrat de alte patru figuri, aflate fiecare în câte
un colţ, aşezate pe un norişor alb: un înger, un taur,
un leu şu un vultur. Acestea sunt cele patru
animale din viziunea profetului Ezechiel, care
apar, de asemenea, şi în Apocalipsa Sfântului Ioan.
Atunci când s-a retras în singurătate, Căutătorul,
devenit pentru un timp Pustnic, a dobândit o nouă
înţelegere şi o nouă dezvoltare a fiinţei. Acum, revenit în lume, o priveşte cu alţi
ochi şi îi poate contempla deşertăciunea. Simbolurile din această arcană sunt
numeroase, dar ele nu îi mai pot distrage atenţia celui care a găsit cunoaşterea în
străfundurile proprii şi care, posedând lumina cunoaşterii spirituale pe care o poseda
în lama precedentă, poate exclama în faţa spectacolului lumii, asemenea regelui
Solomon: Totul este deşertăciune, deşertăciunea deşertăciunilor.
Dintre figurile de pe Roata Norocului, Căutătorul se poate identifica, cel mult, cu
Sfinxul aşezat deasupra Roţii, singurul personaj din această lamă reprezentat într-o
poziţie statică, indiciu al stabilităţii şi al independenţei faţă de condiţiile exterioare.
Însă punctul care simbolizează cel mai bine noul statut al Iniţiatului este cel din
mijlocul Roţii, centrul imobil în jurul căruia se rotesc toate elementele amintite mai
sus.
În interpretarea acestei lame, Waite este de acord cu ocultistul francez Eliphas Levi:
„desenul însuşi ne arată mişcarea continuă a schimbării Universului şi a fluxului
vieţii umane. Sfinxul reprezintă, în această privinţă, echilibrul“. Într-o arcană al cărei
sens primordial indică ideea de schimbare permanentă, pot fi însă descifrate, pe
lângă punctul din centrul roţii şi Sfinx, şi alte simboluri ale stabilităţii. Cele patru
animale din viziunea lui Ezechiel au fost asociate tocmai cu cele patru zodii fixe din
astrologie: Taur, Leu, Scorpion şi Vărsător.
Iată viziunea profetului ebraic, în care cele patru „fiare“ sunt asociate explicit cu câte
o roată: „Şi în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul
omenesc. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi“; „Feţele
lor? - Toate patru aveau câte o fată de om înainte, toate patru aveau câte o faţă de
leu la dreapta, toate patru aveau câte o faţă de bou la stânga şi toate patru mai aveau
şi câte o faţă de vultur în spate“; „Când mă uitam eu la fiare, iată am văzut jos, lângă
aceste fiare, câte o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Aceste roţi, după
înfăţişarea lor, parcă erau de crisolit, iar după făptură toate aveau aceeaşi înfăţişare.
Şi după alcătuirea şi după făptura lor ele parcă erau vârâte una în alta. Ele înaintau
în toate cele patru părţi, şi în timpul mersului nu se întorceau“.
Aceste fiare, care pot fi asociate şi cu cele patru elemente – fiind astfel în prelungirea
simbolurilor alchimice desenate pe roată – sunt aşezate, în această arcană, în jurul
centrului imobil al unei lumi în mişcare, reprezentat de punctul din mijlocul roţii.
După cum arată cuvântul TORA şi inscripţia YHWH, totul se supune voii lui
Dumnezeu, iar Căutătorul recent revenit din pustie nu face decât să contemple acest
ansamblu, din care nu mai face parte. El s-a sustras Legii, fiind ghidat de acum
înainte de legi aparţinând unor niveluri superioare celui reprezentat aici, o lume a
transformării perpetue, a „norocului“, amintind de „cercul strâmt“ din Luceafărul lui
Eminescu.
Ridicându-se deasupra acestor permanente schimbări, el îşi va continua drumul cel
drept. Următoarea ipostază a acestei căutări spirituale, după Roata Norocului, este
chiar Dreptatea.
Roata norocului
În tarot, Roata norocului este o arcană care indică foarte bine caracterul efemer şi
transformarea permanentă existentă la nivelul vieţii materiale.
O roată pe care este gravat cuvântul TARO, care,
citit invers, devine TORA. Alternativ cu aceste
litere din alfabetul roman, sunt gravate literele
ebraice Yod, He, Vau şi He, care formează numele
inexprimabil al Tatălui Ceresc (YHWH). Pe patru
din cele opt spiţe ale roţii, este gravat câte un
simbol, reprezentând, succesiv, planeta Mercur,
Soarele, Apa şi Sulful din alchimie. Pe partea
stângă a roţii coboară un şarpe, care îl reprezintă
pe monstrul fabulos Thyphon, pe partea dreaptă
urcă zeul Hermanubis (zeu combinând atributele
egipteanului Anubis şi ale grecului Hermes), iar
deasupra roţii se află un Sfinx purtând o spadă,
într-o atitudine imobilă. Tot acest ansamblu este
încadrat de alte patru figuri, aflate fiecare în câte
un colţ, aşezate pe un norişor alb: un înger, un taur,
un leu şi un vultur. Acestea sunt cele patru animale
din viziunea profetului Ezechiel, care apar, de
asemenea, şi în Apocalipsa Sfântului Ioan.
Atunci când s-a retras în singurătate, Căutătorul,
devenit pentru un timp Pustnic, a dobândit o nouă
înţelegere şi o nouă dezvoltare a fiinţei. Acum, revenit în lume, o priveşte cu alţi
ochi şi îi poate contempla deşertăciunea. Simbolurile din această arcană sunt
numeroase, dar ele nu îi mai pot distrage atenţia celui care a găsit cunoaşterea în
străfundurile proprii şi care, posedând lumina cunoaşterii spirituale pe care o poseda
în lama precedentă, poate exclama în faţa spectacolului lumii, asemenea regelui
Solomon: Totul este deşertăciune, deşertăciunea deşertăciunilor.
Dintre figurile de pe Roata Norocului, Căutătorul se poate identifica, cel mult, cu
Sfinxul aşezat deasupra Roţii, singurul personaj din această lamă reprezentat într-o
poziţie statică, indiciu al stabilităţii şi al independenţei faţă de condiţiile exterioare.
Însă punctul care simbolizează cel mai bine noul statut al Iniţiatului este cel din
mijlocul Roţii, centrul imobil în jurul căruia se rotesc toate elementele amintite mai
sus.
În interpretarea acestei lame, Waite este de acord cu ocultistul francez Eliphas
Levi: desenul însuşi ne arată mişcarea continuă a schimbării Universului şi a
fluxului vieţii umane. Sfinxul reprezintă, în această privinţă, echilibrul. Într-o arcană
al cărei sens primordial indică ideea de schimbare permanentă, pot fi însă descifrate,
pe lângă punctul din centrul roţii şi Sfinx, şi alte simboluri ale stabilităţii. Cele patru
animale din viziunea lui Ezechiel au fost asociate tocmai cu cele patru zodii fixe din
astrologie: Taur, Leu, Scorpion şi Vărsător.
Iată viziunea profetului ebraic, în care cele patru „fiare“ sunt asociate explicit cu câte
o roată: Şi în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul
omenesc. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi; Feţele
lor? - Toate patru aveau câte o fată de om înainte, toate patru aveau câte o faţă de
leu la dreapta, toate patru aveau câte o faţă de bou la stânga şi toate patru mai
aveau şi câte o faţă de vultur în spate; Când mă uitam eu la fiare, iată am văzut jos,
lângă aceste fiare, câte o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Aceste roţi,
după înfăţişarea lor, parcă erau de crisolit, iar după făptură toate aveau aceeaşi
înfăţişare. Şi după alcătuirea şi după făptura lor ele parcă erau vârâte una în alta.
Ele înaintau în toate cele patru părţi, şi în timpul mersului nu se întorceau.
Aceste fiare, care pot fi asociate şi cu cele patru elemente – fiind astfel în prelungirea
simbolurilor alchimice desenate pe roată – sunt aşezate, în această arcană, în jurul
centrului imobil al unei lumi în mişcare, reprezentat de punctul din mijlocul roţii.
După cum arată cuvântul TORA şi inscripţia YHWH, totul se supune voii lui
Dumnezeu, iar Căutătorul recent revenit din pustie nu face decât să contemple acest
ansamblu, din care nu mai face parte. El s-a sustras Legii, fiind ghidat de acum
înainte de legi aparţinând unor niveluri superioare celui reprezentat aici, o lume a
transformării perpetue, a norocului, amintind de cercul strâmt din Luceafărul lui
Eminescu.
Ridicându-se deasupra acestor permanente schimbări, el îşi va continua drumul cel
drept. Următoarea ipostază a acestei căutări spirituale, după Roata Norocului, este
chiar Dreptatea.
Pustnicul
Pustnicul este a noua arcană a tarotului. Pustnicul sau ermitul vorbeşte despre
momentele de retragere de care avem nevoie cu toţii, pentru a fi cu propriul sine. Pe
calea indicată de tarot, această retragere e mai necesară ca oricând, însă cu o condiţie:
să fie urmată de revenirea în lume.
Un bătrân (Pustnicul sau Ermitul) cu barba albă şi
cu o ţinută foarte dreaptă înaintează, ţinând în
mâna dreaptă o lampă, în interiorul căreia
străluceşte o stea. În mâna stângă are un toiag cu
aceeaşi înălţime ca şi el. Este îmbrăcat într-o
mantie lungă, cenuşie, iar pe cap poartă o glugă.
Dobândirea unui nou tip de putere– cea care te
ajută să te învingi şi să te stăpâneşti pe tine însuţi,
şi nu să câştigi bătăliile exterioare – a produs
transformări în fiinţa căutătorului. Pentru ca
acestea să îşi dovedească în totalitate natura şi
pentru a putea trage maximul de foloase de pe
urma lor, el are nevoie de o perioadă de retragere,
devenind ermit.
Practica retragerii temporare din lume este una din
caracteristicile oricărui individ creator. Istoricul
britanic Arnold J. Toynbee arată că toate marile
personalităţi creatoare din istoria umanităţii au
avut nevoie de o perioadă de izolare, pentru a se
reculege şi pentru a-şi elabora în linişte concepţia
proprie despre problemele stringente la acea dată.
După această perioadă în care „stă cu sine“, el se întoarce în societate, comunicând
şi impunând noile idei, revelaţiile avute în timpul retragerii. O astfel de schemă
comportamentală de retragere şi revenire a fost urmată de mari personalităţi politice,
religioase sau culturale din istoria lumii, precum Buddha, Sfântul Pavel, papa
Grigorie cel Mare, profetul Mahomed, Dante Alighieri sau Niccolo Machiavelli.
Viaţa întemeietorului creştinismului, Iisus Hristos, este încărcată de astfel de
retrageri şi reveniri. El începe să îşi propovăduiască doctrina după o perioadă de 18
ani de tăcere (nu se ştie nimic despre viaţa lui Iisus între vârsta de 12 ani, când merge
cu Iosif şi Maria să viziteze Templul din Ierusalim, şi 30 de ani, când merge la Ioan
pentru a fi botezat în Iordan). Pentru momentul decisiv al ispitei, al confruntării cu
diavolul, el se pregăteşte de asemenea printr-o retragere de 40 de zile în deşert.
Succesul definitiv al noii religii este asigurat de o altă revenire (Învierea), după o
retragere care părea definitivă (moartea).
Pustnicul sau Ermitul este personajul din Marile Arcane cu trupul acoperit în cea
mai mare măsură. Mantia sa lungă până la pământ, cu gluga acoperindu-i inclusiv
capul, lasă să se vadă doar o porţiune a feţei. Încă din Vechiul Testament, mantia era
un simbol al celui ales. Pentru că patriarhul Iacov îl iubea pe Iosif mai mult decât pe
ceilalţi fii ai săi, i-a dăruit o haină lungă, cu mâneci. Profetul Isaia îşi exprimă
recunoştinţa faţă de Dumnezeu în termenii următori: Mă bucur în Domnul, şi sufletul
meu este plin de veselie în Dumnezeul meu, căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii,
m-a acoperit cu mantaua izbăvirii. În Noul Testament, simpla atingere a poalelor
hainei lui Iisus reuşeşte să vindece o boală veche de doisprezece ani.
Atât mantia, cât şi toiagul purtate de pustnic sau ermit se regăsesc şi în însemnele
purtate de episcopii creştini. Se consideră că mantia simbolizează puterea şi
plenitudinea slujirii arhiereului, iar cârja simbolizează puterea de a păstori Biserica
şi au autoritatea pastorală a arhiereului.
Steaua lui David, care străluceşte în lampa purtată de ermit, este unul din cele mai
cunoscute simboluri religioase. în Biblie, există termenul scutul lui David, cu referire
directă la Dumnezeu, care este ca un scut pentru David în luptă. Termenului i-a fost
apoi atribuită o stea în şase colţuri. În Kabbala, steaua lui David simbolizează cele
şapte direcţii ale spaţiului (sus, jos, est, vest, sud, nord şi centru), primele şase
corespunzând celor şase colţuri ale simbolului, iar a şaptea centrului. Practic,
regăsim aici vechiul adagio grecesc: cunoaşte-te pe tine însuţi, şi vei cunoaşte
universul şi zeii. În izolarea sa, Pustnicul poartă un simbol luminos care îi oferă
înţelegerea întregii lumi, pornind de la înţelegerea propriului sine.
Odată ajuns la această cunoaştere, dezvoltare a fiinţei şi înţelegere, Căutătorul
trebuie să revină în lume, pentru a folosi roadele meditaţiei sale însingurate. Pentru
că o retragere îşi împlineşte menirea doar dacă este urmată de o revenire. Căci pentru
asta s-a pregătit Pustnicul...
Puterea
Există mai multe tipuri de putere. Cea ilustrată de arcana cu acelaşi nume din tarot -
Puterea - este una rafinată, rod al unui efort interior şi al unei înţelegeri dobândite
după parcurgerea unei părţi însemnate din calea spirituală.
O femeie tânără, având deasupra capului acelaşi
simbol al nemuririi ca şi Magicianul, ţine cu
mâinile fălcile unui leu, pe care le închide
(Puterea). Femeia este îmbrăcată într-o rochie
albă, poartă pe cap o coroniţă de flori, iar la mijloc
este încinsă, de asemenea, cu o ghirlandă de flori.
Şoapta „memento mori“ a fost auzită de
conducătorul Faetonului, care a devenit conştient
că goana sa nebună din victorie în victorie îl
menţine, în ciuda aparenţelor, la un nivel inferior.
Şi-a dat seama care era tipul de putere ce îi aducea
victoriile înşelătoare şi a început să o rafineze. A
înlocuit luptele exterioare cu lupta interioară, iar
ca urmare a acestei tensiuni interne, au avut loc
modificări în ierarhia lăuntrică a fiinţei sale.
Dacă până acum comportamentul războinic şi
încrâncenarea erau principalele sale arme, în clipa
de faţă acestea au devenit obstacole în încercarea
de a se rafina. Acum, trebuie să înveţe să
cucerească mai degrabă cu duhul blândeţii, şi
exact asta face.
La nivelul propriei fiinţe, femeia poate reprezenta sufletul, iar leul pasiunile şi
instinctele. Iar sufletul este pe cale să „închidă gura“ pasiunilor, să le facă să tacă.
Ca urmare a acestei transformări interne, evenimentele exterioare se vor adapta
aceluiaşi tipar. Devenit blând, Căutătorul va continua să cucerească şi după ce a
renunţat la luptă, cu diferenţa că acest tip de izbânzi va rezona la toate nivelurile
fiinţei sale.
Leul este, în toate mitologiile, simbol solar. Simbol luminos, el poate însă împinge
Puterea până dincolo de limita în care aceasta devine tiranie. Crezându-se ocrotitor,
el poate deveni tiran, iar atunci nu poate fi învins decât de un erou solar, având deci
aceeaşi sursă a puterii ca şi el. Este cazul leului din Nemeea, învins de Herakles după
ce începuse să terorizeze locuitorii acestui oraş. Eroul grec nu poate folosi nicio armă
împotriva leului, deoarece atât săgeţile, cât şi măciuca sa uriaşă sunt spulberate de
pielea invulnerabilă a monstrului. Singura cale de a-l învinge este de aproape, în
luptă corp la corp, cu mâinile goale. Şi Herakles reuşeşte acest lucru, iar în final
pielea leului devine o a doua armură a sa, care îl face invulnerabil la orice lovitură.
După ce a câştigat lupta cu propriile pasiuni, care, deşi altădată îl conduseseră
înainte, deveniseră apoi de nestăpânit, eroul recâştigă forţa acaparată de ele şi o
foloseşte pentru a-şi cultiva calităţile care îl conduc spre o formă superioară de
nemurire. Şi Herakles avusese, în lupta cu leul, varianta de a obţine nemurirea şi de
a urca în Olimp, printre zei, dacă şi-ar fi pierdut viaţa. El a preferat să învingă,
păstrând imortalitatea ca pe o coroană care îi împodobeşte creştetul, dar pe care nu
o foloseşte încă.
În cadrul evoluţiei în spirală specifice oricărei călătorii spirituale, Căutătorul
retrăieşte unele dintre experienţele anterioare. Legăturile dintre arcana Puterii şi cea
a Magicianului sunt asigurate atât de simbolul infinitului de deasupra capului, cât şi
de reapariţia florilor. De data aceasta, ele nu se mai află pe pământ, ci împodobesc,
ca o coroană, capul tinerei femei care a îmblânzit leul. Conform lui Waite, florile
semnifică, printre altele, „dulcele jug şi lumina arzătoare a Legii Divine, când a fost
primită înăuntrul inimii oamenilor“. Este un indiciu că întâlnirea cu îngerul din
Îndrăgostiţii nu a rămas fără urmări. A fost realizată deschiderea inimii, mica trezire
despre care vorbesc tradiţiile, iar această inimă a ajuns deja să îşi arate Puterea,
dominând leul.
Odată cu Puterea, a fost dobândită o primă virtute cardinală. Vor urma Dreptatea şi
Cumpătarea, pe parcursul celor 22 de opriri ale drumului iniţiatic. Până atunci însă,
Căutătorul are nevoie să continue rafinarea calităţilor, abia începută. Şi, în acest
scop, va trebui să îşi folosească Puterea în mod înţelept şi se retragă pentru o
perioadă din lumea pe care a dominat-o, devenind Pustnic
Faetonul
Faeton a fost, în mitologie, tânărul nesăbuit ce şi-a pierdut viaţa conducând
greşit carul Soarelui. În tarot, el este conducătorul unui car triumfal ce nu
aduce decât victorii limitate la un plan inferior.
Un personaj masculin (Faetonul) stă drept, în
picioare, şi conduce un car triumfal la care
sunt înhămaţi doi sfincşi, unul alb, iar celălalt
negru. În mâna dreaptă poartă un sceptru, iar
pe cap are o stea cu opt colţuri. Pe umerii săi
se află coarnele lunii, iar platoşa de pe piept
este decorată cu un pătrat. Centura sa este
împodobită cu cinci pietre preţioase, iar pe
partea din faţă a carului triumfal pe care îl
conduce este emblema unei păsări cu aripile
larg desfăcute, sub care se află un simbol falic.
Carul este decorat cu un baldachin cu stele. În
spate se observă o cetate şi un râu care tocmai
a fost străbătut.

Pe planul lumesc, Căutătorul a atins

desăvârşirea. A cumulat atributele puterii
materiale şi spirituale, a câştigat iubirea, iar
mesagerii Domnului i se arată şi revarsă
binecuvântări asupra sa.
Totuşi, aceste lucruri nu se întâmplă decât pe
planul pământesc. Prezenţa mesagerului divin arată că iniţiatul merită din
plin aprecierea divinităţii, dar indică şi faptul că nu îi poate contempla
splendoarea decât prin intermediari. Ori, nu asta dorea atunci când a pornit
la drum.

Faetonul a mers din triumf în triumf, dar totul s-a petrecut jos. Chiar şi atunci
când a obţinut calităţile superioare, nu a fost vorba de acestea în sine, ci de
modul lor de manifestare în lumea noastră. Waite, care vede în conducătorul
Faetonului pe cel care a răspuns la întrebarea Sfinxului, explică foarte bine
limitările care decurg din modul în care s-a desfăşurat călătoria sa până acum:
„întrebarea Sfinxului are legătură cu Misterele Naturii, şi nu cu cele ale lumii
Graţiei, căreia el nu i-ar putea oferi nici un răspuns“; „planurile pe care el
le-a cucerit sunt manifestate sau exterioare, nu în interiorul său“;
„eliberarea pe care el o realizează îl poate lăsa în robia înţelegerii logice“;
„încercările iniţiatice pe care le-a trecut cu bine sunt înţelese la nivel fizic
sau sunt înţelese raţional“; „dacă ar veni în faţa celor doi stâlpi ai templului
în faţa căruia stă Marea Preoteasă, el nu ar putea să deschidă sulul de hârtie
numit Tora; nici dacă Marea Preoteasă l-ar întreba, el nu ar putea răspunde“.
Într-adevăr, până acum, călătoria iniţiatică s-a manifestat, cu predominanţă,
la nivelul lumii în care căutătorul se afla şi la începutul călătoriei sale. Singura
înălţare spre lumile superioare (şi spre stările superioare ale conştiinţei) a
fost postura de Mare Preoteasă. Atunci însă, o cufundare în realităţile
superioare la care ajunsese pentru prima dată ar fi însemnat un risc imens
pentru erou, implicând chiar posibilitatea de a-şi pierde viaţa. Situaţia este
similară cu cea din Harap-Alb. La începutul basmului, calul fermecat îl
transportă pe fiul Craiului până la „Lună şi luceferi“, dar acesta îl roagă să îl
aducă înapoi, pentru că nu rezistă acestei experienţe, nu este încă pregătit.

Pentru a încerca încă o dată călătoria spre lumile superioare şi spre dimensiunile superioare ale fiinţei,
a fost nevoie să se încarce cu experienţa lumească, să se manifeste în lume ca Împărăteasă, Împărat,
Mare Preot şi apoi să descopere iubirea. Abia acum, după ce trecut prin aceste experienţe, şi-a dat seama
că succesele repetate obţinute într-o lume prin care a defilat ca un conducător de car triumfal nu îl duc
în sus, ci îl menţin pe acelaşi nivel. Pentru a conştientiza acest lucru, vechii romani obişnuiau să îi
şoptească unui comandant care defila în faţa mulţimii, culegând gloria unei victorii: „Memento mori!“.
Conducătorul Faetonului şi-a amintit că este muritor şi acum va începe să acţioneze pentru a remedia
acest lucru. Şi-a amintit că, la capătul căii sale, trebuie să descopere nemurirea. Cetatea rămasă în urmă
poate fi întreaga lume obişnuită, nivelul inferior, pe care îl părăseşte în căutarea unor experienţe
superioare.

Având acest ţel, se avântă din nou la drum, dar de această dată va fi nevoie
de o acţiune de un tip diferit, de o putere mult mai înaltă decât cea care i-a
asigurat succesul până acum. Altfel, va avea soarta lui Faeton, fiul Soarelui
din mitologia greacă, cel care a condus neglijent carul solar şi fost trăznit
de zei pentru a nu mai stârni pagube.
Îndrăgostiţii
În tarot, arcana a şasea, Indragostitii, ne dezvăluie forţa iubirii, care - prin
refacerea cuplului primordial - ne readuce în Paradisul pământesc. Aripile
larg desfăcute ale unui arhanghel protejează bărbatul şi femeia legaţi de
puterea dragostei.
Un bărbat şi o femeie (Îndrăgostitii), complet
goi, stau faţă în faţă. În spatele femeii se află
Pomul cunoaşterii binelui şi răului, pe care
este încolăcit un şarpe, iar în spatele
bărbatului este Arborele Vieţii, purtând 12
fructe. Deasupra celor
doi, soarele străluceşte, iar un înger cu aripile
şi braţele desfăcute îşi revarsă
binecuvântările.

În postura sa de Hierofant, căutătorul

ajunsese deja în momentul în care nu mai
putea fi singur. El atrăgea alţi căutători,
cărora le deschidea porţile Căii. Acum,
dezvoltând relaţiile cu semenii săi, a
descoperit iubirea. Deschizându-şi inima, a
aruncat toate măştile şi stă în faţa femeii
iubite gol, oferindu-se în totalitate, aşa cum
este. Această sinceritate totală nu este
posibilă decât pe baza reprezentată de
eforturile anterioare. Abia după ce a devenit
în totalitate sincer cu sine însuşi, poate să manifeste sinceritate şi în iubire.
Este un tip de iubire pământească, dar perfectă. Sau, după cum spune Waite,
„Aceasta este cartea iubirii umane, reprezentată ca o parte a căii, a
adevărului şi a vieţii.“ Sunt două individualităţi care s-au întâlnit pentru a
forma un cuplu abia în momentul în care păşiseră bine pe calea desăvârşirii.
Este uniunea a două fiinţe deja excepţionale, care prin unirea lor realizează
totalitatea. În limbajul psihologiei analitice, această arcană reprezintă
desăvârşirea procesului de individuaţie, odată ce a fost revelată Anima,
partea feminină a oricărui bărbat. Dacă până acum am avut de a face cu
arcane masculine, precum Împăratul şi Marele Preot, sau feminine,
precum Marea Preoteasă şi Împărăteasa, arcana cu numărul 6 cuprinde atât
masculinul, cât şi femininul.

Prin uniunea lor, Îndrăgostiții refac cuplul primordial care a cunoscut fericirea
în Paradisul Terestru. În spatele Evei se află Pomul Cunoaşterii Binelui şi
Răului, pe care deja este încolăcit şarpele ispitei. În spatele lui Adam vedem
Pomul vieţii, purtând 12 fructe.
Îndrăgostiții se află într-o stare identică cu cea a cuplului primordial dinainte
de căderea în păcat. Astfel, se explică prezenţa îngerului. Practic, prin efortul
de până acum, au ajuns în starea propovăduită de părţile exoterice ale
creştinismului, anulând păcatul strămoşesc. Au atins paradisul, sunt fericiţi şi
îngerii Domnului îşi revarsă binecuvântarea asupra lor, în plină lumină.
Totuşi, paradisul pământesc nu reprezintă punctul final decât pentru cei care
se mulţumesc cu puţin. Într-adevăr, inclusiv pentru Dante Alighieri, în Divina
Comedie, Paradisul Pământesc nu este decât partea cea mai înaltă a
Purgatoriului. Adevăratul paradis este în ceruri, iar pentru atingerea acestuia
este nevoie de continuarea drumului. Este nevoie de fructele ambilor pomi,
iar iubirea este singura forţă care poate să realizeze această contopire în
fiinţa umană.
Iar dacă drumul evoluţiei va fi străbătut mai departe, poate că fiinţa va
ajunge – dacă nu se va rătăci – în punctul în care va cunoaşte graţia divină
direct, şi nu prin intermediul mesagerilor divini, fie aceştia şi arhangheli. Şi
astfel, se vor fi împlinit spusele Sfinţilor Părinţi, care afirmă că Dumnezeu îi
preţuieşte pe oameni mai mult decât pe îngeri.
Dar, până acolo, Căutătorul trebuie să meargă mai departe pe Cale, asemenea
unui conducător de Faeton, depasind etapa numită Îndrăgostiții.
Hierofantul
Hierofantul, Marele Preot sau Papa este, în tarot, un conducător, asemenea
Împăratului. Dar autoritatea sa se exercită, de această dată, pe plan spiritual.
El este, în plus, un maestru spiritual capabil să ofere îndrumare altor
căutători.
Un bărbat (Hierofantul) stă între două coloane
albe, făcând un gest de binecuvântare cu
mâna dreaptă. În mâna stângă ţine un sceptru
care se termină cu o cruce triplă. Pe cap
poartă o coroană triplă, iar vesmântul său roşu
are o ornamentaţie în formă de T. La
picioarele sale se află două chei încrucişate,
iar în faţa sa se prosternează doi bărbaţi.

Împărăteasa domina exteriorul făcând daruri.

Descoperind că acestea nu sunt niciodată
suficiente pentru a sătura setea unei lumi
inferioare, incapabilă să îşi producă singură
lucrurile de care are nevoie, ea s-a
transformat într-un Împărat care a fixat reguli
pentru această lume, ordonând-o. Această
ordine a adus riscul unei încremeniri,
necesitând un nou salt evolutiv.

Ca şi Marea Preoteasă, el a integrat din nou în

sine puterile spirituale care îi permiteau
Împărătesei să dăruiască cu atâta dărnicie, pentru ca apoi Împăratul să
organizeze aceste daruri. Hierofantul aduce din nou pe lume binecuvântările
divine – simbolizate şi de gestul pe care îl face cu mâna dreaptă – dar într-o
formă instituţionalizată. Deloc întâmplător, el a fost asimilat cu Papa, chiar
acesta fiind numele pe care îl poartă a cincea arcană a Tarotului de Marsilia.
Totuşi, Waite subliniază că Papa nu este decât unul dintre aspectele
Hierofantului sau ale Marelui Preot.

Stăpân al celor două chei, el poate deschide drumul pentru cei care vor să
meargă pe calea pe care a păşit cu mult timp în urmă, ca Nebun. De altfel, în
misterele antice greceşti, hierofantul era tocmai cel care îi iniţia pe neofiţi.
Culoarea albă a ambelor coloane şi faptul că îi binecuvântează pe ambii
bărbaţi prosternaţi în faţa sa permite o apropiere de atitudinea paznicului
Purgatoriului din Divina Comedie, care era, de asemenea, posesorul a două
chei şi care explică în modul următor dispoziţiile primite de la Sfântul Petru::
 Când Petru mi le-a dat, a zis: „Greşeşte
mai bine cui descui, decât la scară
să ţii popor ce mila ţi-o cerşeşte.“
şi-mpinse-acele uşi, când loc ne dară.
—„Intraţi, ne-a zis, ci-aveţi de grijă bine.
că,-n urmă-ţi de te uiţi, te-ntorci afară.“

Cheile şi binecuvântarea sunt oferite oricui reuşeşte să ajungă la porţile

templului, pentru că Hierofantul ştie că le vor putea folosi doar cei care
merită. Cele două personaje reprezentate în arcana noastră au chipurile
îndreptate spre Hierofant şi astfel respectă îndemnul amintit de Dante,
de Biblie şi de orice altă Tradiţie : „nu privi în urmă !“.

Marele Preot este iniţiatul care a ajuns pe treaptă de unde înaintarea nu mai
este posibilă decât dacă pui pe cineva pe treapta următoare. Orice societate
iniţiatică veritabilă are această regulă şi, din momentul în care ai înaintat pe
Cale, devii responsabil şi de cei care te urmează. Astfel, Hierofantul are o
relaţie mult mai complexă cu lumea, relaţie care va căpăta, în arcana
următoare, forma Iubirii.
Împăratul
În tarot, Împăratul reprezintă forţa ordonatoare. Simbolurile puterii, aflate
în analogie cu Marte şi cu Berbecul, ni-l indică drept un personaj activ,
pregătit oricând pentru o acţiune cu un efect decisiv asupra mulţimilor.
Un bătrân cu barba albă şi lungă (Împăratul)
este aşezat pe un tron dreptunghiular, ale
cărui mânere şi colţuri superioare ale
spătarului sunt decorate cu capete de berbec.
Este îmbrăcat în purpuriu, culoarea imperială
prin excelenţă. Picioarele îi sunt protejate de
zale. În mâna dreaptă ţine un ankh (crux
ansata), iar în mâna stângă, un glob. Pe cap
poartă o coroană decorată cu cinci pietre
preţioase. În spatele său se văd nişte munţi
stâncoşi şi un pârâiaş.
Împărăteasa a devenit conştientă că, oricât de
multe daruri ar oferi, acestea nu vor fi
niciodată suficiente. Ca urmare, a modificat
baza puterii sale. Acum, în relaţia sa cu
exteriorul, fiinţa nu foloseşte numai iubirea, ci
apelează şi la celelalte atribute ale puterii.
Piciorul, partea corpului care simbolizează
tocmai legătura cu pământul, cu
materialitatea, este acum acoperit de zale.
Este un gest contrar celui făcut de Moise şi de
profeţii din Vechiul Testament, care se
descalţă atunci când păşesc pe un pământ care poartă marca divinităţii.
Gestul contrar însoţeşte o evoluţie total diferită. În timp ce Moise urma să
aibă contactul cu o lume superioară, Împăratul tocmai a coborât dintr-o astfel
de lume şi se află pe tărâmurile inferioare, al cărei conducător devine.

Valorile venusiene generate de Împărăteasă în arcana anterioară au fost

concentrate de Împărat în ankh-ul pe care îl poartă în mâna dreaptă. El nu
mai dă viaţă, ci domină viaţa, o stăpâneşte. De asemenea, are în mâna stângă
globul pe care Marea Preoteasă îl purta pe cap, iar Împărăteasa în mâna
dreaptă, ridicat la nivelul capului. Astfel, am asistat, în ultimele trei arcane,
la un proces în urma căruia puterea devine tot mai concretă, mai manifestată
şi mai ancorată în lumea materială. Waite confirmă. „el este acţiunea şi
realizarea, forţa acestei lumi“.

Simbolismul Berbecului întăreşte impresia de putere manifestată concret.

Dacă Împărăteasa cumula simbolurile venusiene, Imparatul, partenerul său,
este înconjurat de simboluri ale lui Marte. În astrologie, Berbecul reprezintă
acţiunea făcută rapid, ca urmare a primului impuls, dar şi iniţiativa,
conducătorul. El este guvernat de Marte, zeul războiului, cel care deţine, dar
şi cheltuieşte, cea mai mare energie.
Astrologii îl pun pe Marte în legătură şi cu dorinţele cele mai intense. Şi din
această perspectivă, observăm evoluţia de la Împărăteasă la Împărat. Dacă
ea crea lucrurile care deveneau obiectul dorinţei forţelor exterioare,
Împăratul este stăpânul acestor dorinţe, din care a făcut sursa principală a
puterii sale. Munţii din spatele săi indică o forţă saturniană, constrângătoare.
Fiecare primeşte ce merită şi numai ce merită, şi chiar şi această recompensă
vine după îndelungi eforturi. Tăieturile drepte ale tronului confirmă acest
aspect de severitate, datorită cărora Imparatul a adus ordinea în
manifestare.
Dar ordinea şi controlul, împinse pe termen prea lung, duc la încremenire.
Natura în sărbătoare din jurul Împărătesei a fost deja înlocuită cu munţii
golaşi şi pârâiaşul firav din spatele Împăratului. Pentru ca acest proces
degenerativ să nu aibă efecte mai grave, este necesară continuarea evoluţiei.
Şi, pe acest drum veşnic ascendent – în ciuda numeroaselor spirale pe care le
implică – Împăratul se va transforma în Mare Preot.
Împărăteasa
Împărăteasa reprezintă, în tarot, puterea de a dărui. Ea stăpâneşte valorile
specific venusiene - fertilitate, frumuseţe, iubire - şi le oferă în mod
necondiţionat.
O tânără frumoasă, blondă, îmbrăcată într-o
rochie lungă, albă, împodobită cu trandafiri
(Împărăteasa), stă pe un fel de divan de
culoare roşie-portocalie. Pe cap poartă o
diademă aurie pe care strălucesc 12 stele
albe, iar în mâna dreaptă are un sceptru,
terminat cu un glob. Lângă ea este aşezat un
scut în formă de inimă, pe care este gravat
simbolul lui Venus. În spatele personajului se
află mai mulţi copaci şi un pârâu care se
termină cu o cascadă, iar în faţa ei un câmp
de grâu.
Împărăteasa combină atributele Magicianului
şi pe cele ale Marii Preotese. Întoarsă pe
pământ după experienţa înaltă reprezentată
de Marea Preoteasă, ea aduce în această lume
valorile pe care le-a integrat în propria fiinţă
prin eforturile realizate până acum.
Dacă Magicianul acţiona ca un transmiţător
între lumea superioară şi cea inferioară,
situându-se pe un nod spaţial unde circulaţia
energiilor atingea intensitatea maximă,
Împărăteasa are deja în sine, în interior, valorile pe care acesta le mânuia ca
pe ceva exterior. Diferenţa este că el oferea daruri care nu îi aparţineau,
asumându-şi un rol de intermediar, în timp ce Împărăteasa dăruieşte lucruri
pe care le-a câştigat cu efortul uriaş depus până acum.

Experienţa anterioară, din spatele vălului Marii Preotese, a adus un prea-plin

în fiinţă. Iar acum, odată ce căutătorul a revenit printre oameni, acest prea-
plin se revarsă pretutindeni în jur, răspândind valorile tipic venusiene:
frumuseţe, iubire, fertilitate. Simpla sa prezenţă transformă locul în care se
află într-un adevărat paradis pământesc. Natura este în sărbătoare, copacii
cresc falnici şi puternici, pârâul udă totul cu apa vieţii, grânele coapte promit
o recoltă bogată şi o perioadă de belşug.
Fiind sursa atâtor bogăţii, rolul de Împărăteasăi se cuvine de drept. Cele
douăsprezece stele din coroana sa pot indica puterea asupra tuturor celor 12
aspecte ale manifestării, reprezentate de zodii. Sceptrul pe care îl poartă, un
alt simbol al puterii, are în vârf, conform interpretării lui Waite, „globul
acestei lumi“. Împărăteasa a ajuns să ocupe această postură stăpânitoare nu
făcând eforturi pentru a o obţine, ci pentru că i se cuvine de drept. Dăruind,
ea a primit. Binefacerile sale sunt atât de variate şi de vizibile, încât întreaga
lume i se supune, recunoscătoare.
Limitările nu lipsesc însă nici în această etapă. Începând de la experienţa
Marii Preotese, cunoaşterea a devenit imposibil de împărtăşit.
Împărăteasa poate doar să ofere cadouri, dar oamenii nu vor putea niciodată
să înveţe să creeze singuri ceea ce ea are de oferit. Astfel, ea şi binefacerile
sale devin obiectul suprem al dorinţei, iar această dorinţă are, la nivelul
oamenilor obişnuiţi, tendinţa de a creşte neîncetat, devenind imposibil de
stăpânit de un conducător care îşi guvernează supuşii doar prin iubire şi
daruri. Atunci, este necesar ca Împărăteasa să îşi asume rolul de Împărat.
Marea Preoteasă
În tarot, Marea Preoteasă ne apare în cale devreme, ca a doua arcană majoră.
În spatele vălului său, aflat dincolo de coloanele Jachin şi Boaz, se află toate
misterele. Dar este oare Căutătorul pregătit să le cunoască?

O femeie (Marea Preoteasă) este aşezată între

două coloane, cea din stânga ei albă,
inscripţionată cu litera „J“, iar cea din dreapta
neagră, inscripţionată cu litera „B“.
Înveşmântată într-o pelerină de un albastru
deschis, ea are un picior aşezat pe o semilună
în creştere. Pe piept poartă o cruce cu braţele
egale, iar pe cap – o diademă cu coarne, între
care este aşezat un glob. În mâini ţine un
pergament pe care scrie „Tora“, din care o
parte e ascuns de vălurile veşmântului. În
spatele ei se află un văl, pictat cu frunze de
palmier şi cu rodii, aşezate la fel ca sefirotele
din Arborele Vieţii.

Magicianul a continuat să se joace cu iluziile

până când le-a epuizat, le-a depăşit. A depăşit
tentaţia de a rămâne cantonat într-o realitate
intermediară şi continuă drumul spre propria
realizare. După acţiunea permanentă a
Magicianului, care lucra neîncetat cu energiile
celeste şi pământene şi care manevra cele patru elemente, fiind un perpetuu
creator de „realităţi“, urmează non-acţiunea Marii Preotese.
Piciorul care se odihneşte pe lună indică tocmai controlul desăvârşit al
aspectelor sensibile ale propriei fiinţe, al imaginaţiei şi al subconştientului,
care în faza de Magician ţâşneau la suprafaţă, îndeplinind „miracolele“.
Acum, a fost câştigată puterea de a le pune să lucreze, conştient, în propria
fiinţă, ceea ce duce la transformarea şi desăvârşirea acesteia.

O dată în plus, căutătorul a mers mai departe, pe o cale unde dualităţile

dispar. Drumul este printre cele două coloane ale Templului, dincolo de
concepte precum bine şi rău, adevăr şi minciună, lumină şi întuneric.
Contradicţiile reprezentate de cele două coloane sunt aparente, aparţin doar
nivelurilor inferioare. Pe calea spre nivelul superior, căutătorul se strecoară
printre extreme, amintindu-ne că orice cale spirituală este echivalentă cu
mersul pe o muchie de cuţit.
Tocmai în acest spaţiu infinitezimal poate fi găsit însă Arborele Vieţii. În
spatele vălului Marii Preotese, aflat între cele două coloane păzite de Jachin
şi Boaz, se află calea dezlegării tuturor misterelor. Este un spaţiu sacru, o
Sfântă a Sfintelor, o incintă care cuprinde semnificaţia tuturor Marilor
Arcane ale Tarotului. Odată ce va gusta din fructele Arborelui Vieţii, călătorul
va fi transformat pentru totdeauna. Iar lumea dualităţilor va rămâne pentru
totdeauna în urmă.

Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului oferise un tip de cunoaştere duală, în care

lucrurile erau încă separate. Pomul Vieţii completează această cunoaştere şi
oferă, odată cu nemurirea, şi o altă perspectivă şi o altă înţelegere. Aceasta
nu o anulează pe cea anterioară, ci doar o completează, la fel cum Noul
Testament nu îl anulează pe cel vechi, ci îl desăvârşeşte. Preoteasa ţine în
mână chiar legea cea veche, oferită de Dumnezeu lui Moise: Tora.
Pergamentul nu se vede însă în întregime, pentru că, din acest moment al
evoluţiei, cunoaşterea nu mai poate fi împărtăşită. Pentru a înţelege
adevărurile superioare, trebuie să te aventurezi pe drum şi să depăşeşti
stadiile de Nebun şi Magician. Iar, după ce Marea Preoteasă va fi cules toate
roadele meditaţiei sale profunde, ea va putea să revină în lumea din care a
plecat, în calitate de Împărăteasă.
Magicianul
Magicianul este prima arcană a tarotului. Într-adevăr, magia reprezintă
începutul oricărei evoluţii spirituale. Dar nu trebuie uitat că acesta e numai
începutul...

Un bărbat (Magicianul) stă drept, în faţa unei mese. Deasupra capului său se
află un 8 orizontal, simbolul infinitului. În mâna dreaptă, ridicată spre cer,
ţine o baghetă, în timp ce mâna stângă este îndreptată în jos, spre pământ.
Poartă o pelerină roşie peste o togă albă, iar la mijloc este încins cu un şarpe
care îşi muşcă coada, pe post de centură. În faţa sa este o masă pe care se
află patru obiecte simbolice: o bâtă, o cupă, o sabie şi o monedă. Pe pământ
cresc crini albi şi trandafiri roşii.

Dacă Nebunul avea întipărită pe faţă fericirea

celui eliberat, Magicianul ne priveşte cu
seninătatea omului puternic. Intermediar între
cer şi pământ, el domneşte asupra celor patru
elemente, simbolizate de obiectele de pe
masă.
Nebunul a mers mai departe pe drumul plin de
pericole pe care apucase şi stăruinţa sa a dat
rezultate. Înainte doar nega valorile lumii
inferioare, acum are acces la comorile lumii
superioare, „i s-au deschis cerurile“. S-a
descoperit pe sine şi, în acest fel, a aflat
secretele universului.
„Cunoaşte-te pe tine însuţi, şi vei cunoaşte
întreg Universul şi zeii“, spune inscripţia de pe
Templul lui Apollo din Delfi. Nebunul a urmat
acest îndemn şi a aflat în sine comori
nebănuite. Bâta pe care îşi atârnase desaga
era, de fapt, bagheta magică, iar în desagă se
aflau cele patru obiecte care acum
împodobesc masa. A câştigat calităţile
simbolizate de aceste obiecte şi apoi a reuşit să le fixeze în fiinţa proprie,
după cum ne indică trandafirul alb, transformat acum în trandafir roşu şi
însoţit de crini, dar şi infinitul care îi împodobeşte creştetul.

Lumea de rând, care îl considera nebun, s-a convins deplin că este diferit, dar acum îi recunoaşte puterea
şi îl consideră magician. Într-adevăr, el este o punte între lumea de sus, celestă, spre care îşi îndreaptă
 elementele, se
bagheta, şi lumea de jos, terestră, spre care arată cu mâna stângă. Stăpânind
joacă cu ele, dând naştere la iluzii. În contact cu mai multe dimensiuni şi cu
mai multe realităţi, jonglează cu ele, arătând cât de infinite sunt
posibilităţile.

Magicianul creează iluzii tot mai multe şi mai complexe, pentru a ne arăta că
totul nu este decât o mare iluzie. Jucându-se, el devine o parte a Marelui Joc.
Dar îl pândeşte un pericol: cel de a începe să creadă în propriile iluzii. Căzut
în această capcană, el va rămâne mereu un magician, respectat şi temut de
oameni, dar un simplu impostor, din perspectiva divină.
În schimb, dacă nu se va identifica cu iluziile ci, dimpotrivă, va învăţa să le
folosească, acestea îl vor conduce mai departe, spre adevăr. Pentru
că Magicianul nu este decât prima arcană…
Nebunul
Nebunul este, în tarot, arcana cu numărul zero. În acelaşi timp însă, este şi
ultima arcană, a douăzeci şi doua. Cu alte cuvinte, totul începe şi se sfârşeşte
cu această stare specială de existenţă.
Un tânăr frumos îmbrăcat (Nebunul) înaintează, fără nicio grijă, pe un drum
care îl conduce spre o prăpastie. Privirea sa fixează înălţimile şi nu pare să îşi
facă vreo problemă în legătură cu drumul pe care merge. În mâna stângă
poartă un trandafir alb, iar cu mâna dreaptă ţine o bâtă care, sprijinită pe
umăr, îi susţine desaga. Împreună cu el merge un câine alb, care se zbenguie
cu aceeaşi atitudine lipsită de griji. Totul se petrece sub razele unui soare
strălucitor, la cele mai mari înălţimi.
Atitudinea lipsită de griji a tânărului confirmă
ideea că tarotul indică o cale diferită de cea a
respectării dogmelor religioase. El pare că face
acţiunea pe care diavolul i-o sugera lui Iisus
Hristos, în următorul fragment biblic:
„Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus
pe straşina Templului, şi I-a zis :
- Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci
este scris : «El va porunci îngerilor Săi să vegheze
asupra Ta ; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva
să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră».
- De asemenea este scris, a zis Iisus : «Să nu
ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău».“

Increderea de pe chipul tănărului care merge

spre prăpastie arată o atitudine cu totul diferită.
Pornit în căutarea Arborelui Vieţii, tânărul s-a
desprins de limitări.
Vasile Lovinescu arăta că eroul din basme
porneşte întotdeauna la întâmplare. Direcţia nu contează, pentru că, având
în minte scopul spre care se îndreaptă, acesta îl va atrage ca un magnet. La
fel procedează Nebunul din tarot. Din perspectiva fiinţelor de rând, gestul său
pare o nebunie. Dacă îngerii nu vor fi acolo să îl salveze, el va muri, zdrobit,
iar înaintarea sa cutezătoare se va dovedi doar o înaintare spre moarte. Dacă
îngerii îl vor sprijini şi îl vor salva, el a pus la îndoială cuvântul Domnului, şi
l-a „ispitit“ pe Creator. Nu a avut credinţa lui Iisus, care avea certitudinea că
îngerii sunt acolo şi nu a dorit să verifice acest lucru. In schimb, a avut o
credinţă suficientă pentru a se arunca în hău. Atitudinea sa ne apare mai
degrabă ca un alt tip de credinţă, decât ca o lipsă a primeia dintre cele trei
virtuţi creştine (credință, nădejde, iubire).

Waite sintetizează în felul următor semnificaţia acestei lame : „El este

spiritul în căutarea experienţei“. Mai mult, el este „un prinţ al altor lumi“.
Astfel, este normal să nu respecte regulile lumii în care se află doar pentru
scurt timp.
Această stare, de nebun, este indispensabilă pentru a porni pe drumul
evoluţiei spirituale. Ignorarea regulilor acestei lumi este primul pas pentru a
le depăşi. Incetând să te mai raportezi la ele, le depăşeşti, anulezi efectul lor
asupra ta. In acest moment, ai părăsit gloata oamenilor de rând, dar aceştia
te vor considera nebun. Şi, cu nebunia ta, vei porni pe un drum care, aparent,
nu poate duce decât într-o prăpastie.