LUMINA IN CABALA

de Michele C. del Re

Lumina și lumea.
lumea.

Lucrurile care ne înconjoară, fără lumină, sunt doar obstacole

periculoase și ostile; cu ea lumea prinde formă și ordine, devine
cosmosul guvernat de lege; pentru a înțelege acest lucru nu e
nevoie de filozofie, căci experiența zilnică a fiecărui om este
suficientă, indiferent de cultura căreia îi aparține. Lumina este
intangibilă, dar prezentă, se întoarce în fiecare zi și este
inexplicabilă în origine; din asta, usor deducerea în mentalitatea
pre-logică că lumina este manifestările vizibile în lumea oamenilor
și a lucrurilor, a realității divine fără formă și fără dimensiune; prin
urmare lumina este  intermediarul între sfera cerească și cea
sublunară și însoţește fiecare teofanie. Cheia de boltă a
concepţiilor care văd lumina ca pe o realitate cosmică esențială,
este opoziţia lumii întunecate faţă de cea strălucitoare, cu două
ecuații, lumină-bun-viață, întuneric-rău-moarte. Astfel, în doctrina
maniheică, elementul caracteristic al fiinţei supreme este tocmai
lumina, conceputa ca substanta a fiintei divine. Această substanță
luminoasă, diferită de intelect și de materialitate, este o expresie a
lui Dumnezeu, „părintele luminii binecuvântate” și ca atare, stăpân
al tărâmului Luminii. Dar acest tărâm, făcut din pământ-lumină și
eter-lumină, se identifică, în esența sa, cu însăși divinitatea
supremă, deoarece ea, corpul divinității, nu a fost creat de
Dumnezeu, dar este absolut și coexistent cu el din eternitate, este 
expresie a esenței sale. Dacă o singură parte din tărâmul Luminii
s-ar fi născut sau ar fi fost creată într-un moment dat, tărâmul
luminii nu putea aspira să fie absolut.
1
Tărâmul Luminii este nemărginit pe trei laturi: spre nord, est și
vest. LA la sud, însă, Lumina se ciocnește cu Întunericul, astfel
încât aici sfera de putere a „Tatălui măreției” , așa cum o numește
Mani, este cea mai perfectă armonie. Condițiile regatului
Întunericului sunt în contrast puternic cu pacea care domnește în
tărâmul Luminii. Locuitorii lumii materiei se ciocnesc, se împing
unii pe alții, aleargă nebunește împrejur. În mișcarea sa
învolburată, oamenii Întunericului ajung, la un moment dat, la
limita superioară, unde întunericul se învecinează cu lumina.
Privind în sus, spre lumea Luminii, prințul Întunericului și poporul
său sunt cuprinsi de o dorință violenta pentru acest regat splendid
și, renunțând la contrastele lor, se sfătuiesc reciproc cum să
devină părtași la lumină, să se amestece cu lumina. Întunecații
izbucnesc de jos în tărâmul Luminii, deci regele și tatăl Lumină
trebuie să se apere pe sine și regatul ieșind din maiestuoasa
„odihna în sine” și din deplinătatea ființei sale, trecând de la o
existenţă contemplativă la o existenţă activă. Miturile poetice care
se dezvoltă pe această temă sunt numeroase și inspirate, dar 
interesant pentru tema noastră este ideea celor două regate, a
agresiunii întunericului, a corespondenței lumină-bunătate-ființă.
Lăsând amintitele fantasmagorii ale maniheismului și trecând
peste cele complexe și foarte elaborate ale emanaționismului
Gnostic elenist, voi aminti un exemplu din inima Palestinei. În
comunitatea Qumran, cea cunoscută din Manuscrisele de la Marea
Moartă, lumina și întunericul sunt personificate: creația se
realizează prin două spirite, adică al luminii și al întunericului;
fiecare lucrare se bazează pe ele (Manual de disciplină, 3, 25).
Desigur, aceste două spirite vor funcţiona până când va veni timpul
vizitei lui Dumnezeu. Prințul luminii și Îngerul întunericului, tind să
realizeze
2
respectiv dreptatea-adevar si greșala-minciuna. Îngerul 
întunericului îi ademenește pe copiii luminii să-i aducă la nimicire.
Întunericul și lumina sunt astfel personificate, dar denumirile de
principe și de înger, salvează poate principiul monoteist, fără a se
deschide panteismului gnostic. Se poate spune, simplificând, că
concepția cabalistică a luminii se află între aceste două poziții
extreme, dar are caracteristici de originalitate puternică. Imaginea
bipolară lumină/întuneric este cheia cosmosului în speculaţia
cabalistică. Conform doctrinei Cabalei, radiația luminoasă a creat
extensia, a creat dimensiunea pământească, operând ca vibrație
ordonatoare a haosului. Pe de altă parte, în lumea evreo-creștină,
lumina se află la originea lumii și evenimentelor ei. Geneza
marchează începutul ordinii lumii cu fiat lux. Apariția luminii la
deschiderea Evanghelia Sfântului Ioan, vestește cuvântul. Puterea
creatoare altădată ascunsă în noaptea incognoscibilului se
manifestă prin porunca divină care separă lumina de întuneric,
iniţial unite, epifania mesianică se realizează cu lumina, cum
puterea divină este exprimată prin puterea de a domina lumina,
chipul inspirat al lui Moise emană o lumină de nesustinut și așa
mai departe. În Geneza, converg mai multe narațiuni despre
originea Cosmosului. Ceea ce ne interesează cel mai mult este
narațiunea așa-zisului document sacerdotal întrucât protagonistul
creației este tocmai lumina: La început, Elohim a creat cerul și
pământul, iar pământul era pustiu și întunericul se întindea peste
adâncuri și suflarea lui Elohim  plutea peste ape. Elohim a spus
apoi „să fie lumină” și a fost lumină. Elohim a constatat că lumina
era bună, apoi Elohim a separat lumina de întuneric și a numit
lumina zi și întunericul noapte.
3

Și a fost o seară, apoi dimineața: prima zi. Elohim a spus „să fie

niște luminători pe bolta cerului pentru a separa ziua de noapte  ;
ei să fie niște semne care să arate vremurile, zilele și anii și ca din
bolta cerului luminile sa lumineze pe Pământ" , Elohim a dat  ființă
cei doi luminari, cel mai mare pentru zi, cel mai mic pentru noapte
și apoi stelele. Elohim le-a distribuit pe bolta cerului în așa fel încât
să lumineze pământul  să guverneze ziua și noaptea și să
despartă lumina de întuneric. Eloim a descoperit că era un lucru
bun. Astfel a fost o zi și o noua dimineata: a patra zi. În discursul
incomparabil prin grandoare în care îi vorbește Jahvé lui Iov (Iov
38, lsgg.), lumina revine ca protagonist, semn și rod al puterii de
neatins a lui Dumnezeu:  Ai poruncit tu vreodată dimineţii sau ai
arătat zorilor locul lor,ca să prindă pământul de margini și să-i
scuture pe cei răi de pe el?
 Pământul ia forma lutului sub o pecete; înfăţisarea lui este ca cea
a unei haine. 
haine. Lumina este luată de la cei răi și braţul lor cel ridicat
este zdrobit. Ai văzut porțile umbrei mortii?
Unde este calea către locuința luminii și unde este locuința
întunericului? Poți să le duci tu la hotarul lor și cunoști tu căile
către casa lor?

Curcubeul, între lumină și extensie

Lumina se manifestă ca lumină radiantă, strălucire, luminozitate,
alboare, luminare, străfulgerare, scânteiere; se imparte în culori.
Lumina, întrucât dă puterea de a vedea, acordă și puterea de a
acționa, căci fără lumină există doar mișcare incompusă, non
acțiune. Se manifestă prin anumite entități-formă, cum ar fi
curcubeul care este fundamentat de lumină, dar deja se bucură, ca
să spunem așa
4

de anumite caracteristici ale lucrurilor materiale. Este structurat și

împărțit în diferite părți luminoase, este deja din lumea
multiplicității pe scurt. Tocmai din acest motiv arcul ceresc este o
punte între lumină ca o expresie imediată, o manifestare vizibilă a
lumii informale fără dimensiuni și lumea pământească făcută din
materie extinsă impenetrabila, netransparenta, de lucruri grele.
Urma de această realitate specială a curcubeului suspendat între
lumină și materie, este prezentă în folclor: diamantele și perlele se
formează acolo unde se odihnește arcul cerului, inel de legătură
dintre materia vulgară și cea grea și realitatea cerească, după
această schemă, care apoi are valoare inițiatică:
En soph
Lumină curcubeu
perle materialitate
În Biblie, curcubeul reprezintă puntea mântuirii: intemperiile lumii
sublunare nu vor încălca niciodată legământul de supraviețuire pe
care o face Dumnezeu cu omul după potop (Geneza 9, 9_17): este
semnul întoarcerii luminii doar estompată de furtuna, este calea
de lumină doar estompată prin care Dumnezeu revarsă din nou
lumina sa asupra oamenilor, după furtuna pe care a redat
libertatea restaurată, deși limitată forțelor oarbe (nu prin
transpunere, în poveste! orbi pentru că nu văd, pentru că împotriva
luminii) ale haosului, apelor dense și sufocante. Tocmai întrucât
punte între Dumnezeu și om, curcubeul simbolizează probe ale căii
inițiatice, atunci când inițiatul se aventurează retrasând în sus
liniile de radiație, care se manifestă în curcubeu: tot în tradiţia
cabalistică este un semn și o cale pentru urcarea la Dumnezeu.
Este o punte îngustă pentru om și periculoasă, ca orice pasaj care
duce de la greu la ușoară, de la materie obtuză și netransparentă
(lipsa luminii) la spirit, care nu se pune în calea privirii și, prin
urmare, este luminozitate.
5

Din Zohar
Inima Cabalei este cu siguranță cartea spendorii, Zoharul
(strălucire, ) cartea înțelepciunii secrete, în unele privințe
inaccesibilă, care a exercitat o influență imensă asupra gândirii
evreiești și prin extensie asupra meditației occidentale asupra
marilor probleme. "Sub suprafaţa simbolurilor mistice ale
Zoharului,  cabaliștii au văzut pulsând viața ascunsă a lumii și au
auzit că se apropie de adevărul total și profund al ființei”. Cartea
Splendorii prezintă și manifestă ideile mistice și gnostice ale
Cabalei. Ea lasă deoparte filosofia înțeleasă în sens raționalist și
realizează – fără a abandona chemarea constantă la sursele
biblice tradiționale, deși interpretate adesea departe de litera cărții
sfinte – o viziune a lumii care este mama minunilor, din moment
ce chiar și cel mai puțin gânditor receptiv la o cosmologie pentru
imagini mari, mai mult legate de definirea conceptelor și analiza
rațională, surprinde bogăția, profunzimea mesajului exprimat prin
imagini, referințe, evocări, culori. Iar lumina inundă întreaga carte,
ca protagonist al poveștii cosmice: La început, când voința Regelui
a fost manifestată, el a pus unele semne în sfera cerească; în cel
mai secret recipient întunecata flacără s-a ridicat din misterul
infinitului En Sof ca un vapor formă din adimensionalul fără formă,
închis în inelul de această sferă, nici albă, nici neagră, nici roșie,
nici verde, nici de vreo altă culoare. Când flacăra a început să se
extindă a produs culori strălucitoare. Din cel mai secret centru al
flăcării s-a născut un izvor ascuns în secretul en sof, și au ieșit
culori care se răspândesc peste tot de dedesubt.
6

Izvorul a țâșnit, dar fără să traverseze eterul sferei. Acesta nu

putea fi cunoscut înainte de un punct suprem și secretul își făcuse
lumina să se extindă sub acţiunea ultimei fracturi. Dincolo de
acest punct nu se poate ști nimic, de aceea se numește „început” ,
și este primul din cele zece cuvinte cu care a fost creat universul.
Începutul Gn 1,1, deci este lumină incoloră, vibrație pură a ființei,
făcut din vizibilitate, din perceptibilitate care rămâne ascunsă,
până când în mod misterios nu este depășită sfera En Sofului.
Acolo manifestarea luminii este reprezentată de migdal care
înglobează persoana divină și radiază o vibrație de raze
strălucitoare în jurul lui. În creația evreiască, migdalul este un
punct și este sâmburele nemuririi. Apoi lumina ia caracteristici
particulare în tradiţia evreiască și nu numai în asta si nu numai in
Cabala.

Palatul luminii
Centrul de origine este un punct, adică o realitate care, de
asemenea, conform geometriei elementare este aici, dar nu are
dimensiuni. În jurul lui se desfășoară ca niște voaluri învăluitoare
care se succed, straturi de lumină din ce în ce mai groase până se
materializează în materie: lumina cea mai secretă (de o natură
diafană, de o delicatețe, de o puritate dincolo de orice imaginație
umane), extinzându-se din punctul central devine un palat al
luminii, aproape un înveliș al centrului. De asemenea este
translucid și strălucitor dincolo de orice posibilitate de cunoaștere.
Palatul îmbracă punctul interior incognoscibil; în sine este o
strălucire inefabilă, dar are totuși o subtilitate și o diafanitate mai
mică decât punctul original; în jurul său sunt stratificate mai multe
învelișuri. Fiecare formă care se înfășoară în jurul celei anterioare
este usoara, protectoare, dar mai densa decat cea precedenta,
7

fiind stratul cel mai apropiat de centru ca membrana la creierul

uman; iar fiecare membrană devine ca și creierul pentru stratul
care urmează. După același model omul în această lume asociaza
creierul și membrana, spiritul și corpul pentru o mai bună ordine a
lumii.
Lumina și istoria lumii
În speculația cabalistică, nu numai creația, ci toată dinamica
istorică a lumii este alcătuită din lumină și antilumină care este
întuneric.  Este continuu prezent și activ atât aspectul pământesc
al luminii cât și aspectul ceresc, ba chiar mai mult, supraceresc. Si
Dumnezeu a spus: „Fiat lux” (Geneza 1:3). Lumina originară pe
care a creat-o Dumnezeu este lumina ochiului, lumina pe care
Dumnezeu i-a arătat-o lui Adam, grație căreia a putut să vadă
lumea de la un capăt la altul. Aceeași lumină pe care Dumnezeu
i-a arătat-o lui David care, văzând-o, i-a cântat laudele „Cât de
mare este bunătatea pe care o ai pentru cei care te
cinstesc” (Psalmul 21:20). Aceasta este lumina prin care
Dumnezeu a revelat a Moise țara lui Israel. Pentru generațiile
păcătoase, cea a lui Enoh, cea a potopului, cea a generației
Turnului Babel, Dumnezeu a ascuns această lumină și nu se
puteau bucura de ea; i-a dat lui Moise dar i-a luat-o când s-a dus
Moise la Faraon, i-a dat-o din nou când a mers pe Muntele Sinai.
Lumina feței lui Moise era atât de mare încât copiii lui Israel
puteau să se apropie de el numai când își acoperea faţa cu un văl
(Ex 34:30). Rabinul Isaac a spus: „Prin creație, Dumnezeu a luminat
lumea de la un capăt la altul”. Lumina a fost apoi retrasă pentru ca
păcătoșii care sunt pe lume să nu se poată bucura de ea. Este
rezervată celor drepți, așa cum spune psalmul: „lumina este
semănată pentru cei drepti” (Psalmul 97, 11). Această lumină
izvora din întunericul străbătut și deschis de loviturile
8

incognoscibilului. Și tocmai din lumina care era ascunsă într-un fel

secret s-a format întunericul lumilor inferioare in care se află
lumina. Acest întuneric se numește noaptea din versetul „și a
numit întunericul noapte” (Geneza 1:5).
Focul și luminile
Când lumina prinde formă, capătă dimensiune a lucrurilor
pământești, se manifestă în foc și flacără. Deja lumina putea fi
pură vibrație sau să fie colorată; iar flacăra mai mult decât lumina
se diversifică. De foc, rabinul Simeon spune: Este scris într-un
verset „căci Domnul Dumnezeul tău este un foc devorator” (Deut.
4:4). Potrivit altor savanți, există un fel de foc mai puternic decât
orice alt foc care devorează și mistuie oricare alt foc. Astfel cine
are inima să înțeleagă taina Sfântului Unitatea lui Dumnezeu, să
contempleze flacăra care se ridică din cărbunele aprins sau dintr-o
lumânare. Trebuie să existe întotdeauna o substanță materială din
care provine ridică flacăra. În flacără se văd două lumini, una este
alb și strălucitoare cealaltă este neagră sau albastră. Dintre cele
două, lumina albă este cea mai mare și se înalță fără să se clatine;
dedesubt este o lumină albastră sau neagră pe care se sprijină
prima, ca pe un soclu. Cele două lumini sunt legate și inseparabile.
Cea Albă se sprijină pe tronul celei negre. La rândul ei baza neagră
este legată de o materie care se află în afara acesteia și care o
hraneste si o face sa adere la lumina alba de deasupra. Uneori
lumina albastră sau neagră devine roșie, dar lumina de deasupra
rămâne mereu albă. Lumina inferioară, fie ea neagră, albastră sau
roșie, este intermediarul și legătura dintre lumina albă de
deasupra ei și substanța materială de dedesubt. Lumina inferioară
prin natură, este un instrument al morții, al distrugerii care
consumă tot ce se apropie de ea, dar lumina
9

care este deasupra nici nu consumă, nici nu distruge. Cu această

reprezentare a legăturii și trecerii misterioase între lumea
pământească dimensională a lucrurilor și realitatea supremă,
Cabala oferă cheie – desigur în cadrul ei spiritual nu ușor de
înțeles – de a avea în vedere o soluție, sau mai bine spus pentru a
sugera o lectură a problemei cosmologice e cosmogonic, și în
consecință o lectură a relațiilor dintre bine (legat de absolut, de
incognoscibil, de lumină) și de rău legat de contingent, de eroare:
două lumini în aceeași lumânare, în aceeași foc, în aceeași flacără.
Lumina albă și lumina inferioară. Prima este Divină, constructivă,
invariabilă, care nici nu consumă, nici nu distruge. Înțeleptul
comentează: „de aceea Moise a spus „Domnul Dumnezeul tău”
este un foc mistuitor” , adică devorează tot ce este dedesubt.
El a spus  "Dumnezeul tău" nu Dumnezeul nostru pentru că Moise a
fost ținut în lumina cerească care nici nu consumă, nici nu
distruge.
Și misiunea lui Israel este, de asemenea, legată de acest misterios
joc de lumini. Israelul aduce lumina albastră să ardă și să se
alăture Luminii albe; astfel acționează ca o legătură între cele
două lumi. În cele din urmă, în această cale misterioasă  luminilor
colorate și apoi albe se adaugă o altă lumină  abia perceptibilă
simbol  a esenței supreme. Cabala își are originea în interpretarea
numerică și literal a simbolurilor alfabetului; găsește în numele lui
YHVH procesul luminilor: ultimul H exprimă lumină albastră sau
neagră, în timp ce în primele trei litere este prezentă lumină albă e
sclipitoare. Uneori, H-ul luminii albastre devine inițiala cuvântului
care înseamnă mizerie, mizerabilitate.

Israel, lumină albastră, lumină albă, lumină invizibilă

Senzația, în acest moment în citirea Zoharului, este de
10

minune fermecată, de dorință de a auzi mai mult, dar și de

consternare sau nedumerire intelectuală, pentru că ne dăm seama
a inadecvarea, ca instrument de analiză, a termenilor și a
conceptelor tradiției raționaliste occidentale. Cuvintele înțeleptului
par să decadă și să se împrăștie cu jocul lor învolburat de lumini în
elucubrații greu de înțeles, dar exercită o aducere aminte, oferind o
bogăție de semnificații care nu ne permite să abandonăm câmpul,
aproape ca și cum ne-am  confrunta cu o construcție fantastică
sau un simplu joc de exemple explicative.
De fapt, așa cum s-a spus de atâtea ori, Cabala are limbajul ei care
constă din reprezentări și imagini care poate fi totuși doar
aproximativ transprogramat ca sa zic asa, in limba obisnuita
invatata pe bancile liceului sau din carti, legate istoric de filozofia
lumii greco-romană. Dar asta nu este totul. Este imposibil să treci
dincolo de sensul verbal al afirmațiilor cabalistice pentru a înțelege
sensul dacă cineva pretinde că le interpretează cu datele și legile 
experimentalismului științei moderne, la fel de inadecvat ca și
instrumentarul conceptual al filozofiei aristotelice. Să o spunem în
termeni cabalistici: dacă Soarele se identifică cu spiritul iar lumina
lui este cunoașterea directă, în timp ce cunoașterea lunară este
rațională și reflectată, înțeleptul cabalist ar spune să nu se
limiteze la cunoașterea directă, în timp ce cunoașterea lunară,
care este cu siguranță a noastră prin tendinţa sa de a defini și
reprezenta prin cantitate și forță vectorială lucrurile.

Lumina și sacrificiul
Și întrebările pe care si le pune înțeleptul cabalist sunt aceleași pe
care noi, raționaliștii, continuăm să ni le punem, călători pe același
drum, deși cu alte obiceiuri ale minții. Doar un exemplu: sacrificiul,
11

misterul sacrificiului, de ce, care este sensul lui? Logica noastră

raționamentala nu dă niciun răspuns; și în Cabala constituie o
problemă a înțelege sensul acestei suprimari rituale a ființei.
Drumul către răspuns nu se limitează la consideraţii
știinţifico-naturaliste; este raportat la discursul luminilor: Fumul
care se ridică aprinde lumina albastră care apoi se alătură luminii
albe și astfel întreaga lumânare este iluminată doar de una și
aceeași flacără, deoarece este natura luminii albastre să anihileze
ceea ce intră în contact cu ea dedesubt, focul coboară și el
consumă holocaustul și acesta este cel care dezvăluie că Lanțul
este complet.  Lumina albastră aderă în acest caz, la lumina albă
devorând carnea și jertfa de dedesubt. Pacea domnește în lumi
deoarece lanțul este refăcut. Când lumina albastră a devorat totul
dedesubt cântecul și rugăciunea preoților și a credincioșilor
formează un lanț pentru care există o singură lumină care
luminează lumea.

Holocaust, fum, lumină albastră, lumină albă. Continuul lumii.

Pe scurt, fascinația exercitată de Zohar și  în general lucrările

majore ale Cabalei provine din aceasta: în reflecţia Aristotelică,
tomistă și kantiană care stau la baza metodologică mai mult chiar
decât conținutul culturii noastre și nu numai în special, din
speculațiile noastre filozofice, cele două lumi, cel al spiritualității și
cel al materialității sunt clar distincții, se acceptă liniștit dihotomia
res estensa/res Cogitans cartezieni de parcă ar fi o dogmă de
neatins. Cabala nu crede în această separare și stă la cercetarea
atentă a legăturii dintre gândire și materie; intre acestea două
entități care sunt privite ca moduri diferite de a fi,
12

neapărat trebuie să existe o punte, o substanță de trece și o

legătură. Podul este lumina, așa cum am văzut, lumină care de
altfel în știința noastră modernă are două aspecte, energia
ondulatorie și masa materială. Deși sunt extrem de atent la
paralelele dintre datele științei naturaliste și cercetarea spirituală,
acest lucru este cu siguranță surprinzător evazivitatea
fizico-matematică a luminii care pare să preia alte, ca să spunem
așa, aspecte metafizice în știință, dacă este adevărat că niciun
corp nu ar putea depăși vreodată viteza luminii, dacă este deci
adevărat că a ajunge la ea înseamnă a te anihila, desigur, această
distincție clară între ceea ce nu poate fi atins și materie începe să
fie mai puțin sigură.

Idei și lucruri, principii și lumină

Pe de altă parte, se găsește într-o anumită tradiție colaterală, nu

acceptat ca să spun așa de gândirea oficială, modul de a proceda
intelectual care duce la a pune la îndoială dihotomia lumii. Scria
Artaud, cu o pătrundere în câmp neclar de incertitudinea dintre
lucruri și abstracțiuni, ceea ce ne impune să cităm pasajul: „Există
cu adevărat principii? Mă refer la principii separate și care există în
spatele lucrurilor? Sau, cu alte cuvinte, zeii nomenclaturii păgâne
au o existență mai puțin stabilită e mai puțin valabilă decât
principiile pe care le folosim pentru a gândi? Acesta întrebare dă
naștere la alta: Sunt în spiritul omului cu adevărat facultăți
separate? Mai mult, cineva se poate întreba dacă un principiu este
altceva decât o facilitare verbală simplă; iar asta ne readuce la
întrebare a ști dacă există ceva în afara spiritului care gândește, 
dacă, în absolut, principiile există ca realităţi sau ca fiinţe
împărtășindu-și energiile.
13

În ce măsură și cât de mult ne întoarcem la originea lucrurilor,

principiilor, trăirea ca realități separate, scapă unui joc al spiritului
în jurul principiilor? Și  sunt în omul însuși specii de
facultăţi-principii care ar avea o existenţă distinctă și ar putea trăi
separate? Dar dacă în continuitate, în durată, în spațiu, în cerul de
deasupra și în iad de jos, prinții trăiesc separat, ei nu trăiesc ca
principii, ci ca organisme determinate. Energia creatoare este un
cuvânt, dar unul care face lucrurile posibile întețind-o cu sprijinul
propriului foc esenţial. Și ca și în lumea creată există toate
calitățile materiei, toate aspectele posibilității, a elementelor care
se numără prin intermediul numerelor și sunt măsurate prin
densitatea lor, astfel fluxul creator care ia foc la contactul cu
lucrurile – și fiecare lovitură a focului vieții asupra lucrurilor este
echivalent cu un gând – acest flux în organisme închise, și care
merg de la grosolania noastră materială până la cea mai
improbabilă subtilitate, compune ceea ce numim Ființe și care nu
sunt altceva decât sufluri în durată.

Sursele cunoașterii
Desigur, cabala este departe de mentalitate științifico-naturalistă
și pentru rechemarea constantă și necesară la textul sacru,
considerat izvor al științei: dincolo de textele deja menționate,
amintim că Cabala își construiește propria interpretare asupra
întunericului care îi afectează pe egipteni și nu pe poporul ales (Ex
21,23), pe episodul stâlpului de foc care conduce poporul ales în
afara Egiptului (Ex 13, 21; 14,19, 2; Psalmii 78, 14) și pe pasaje în
care scripturile asociază în mod repetat lumina cu Creatorul: O,
Doamne, Domnul meu, ai dovedit că ești cu adevărat mare; Tu
14

esti invaluit in demnitate si splendoare si lumina este a Ta

podoabă (Psalmi, 14, 1-2). Mi-a apărut o figură de bărbat, de la
ceea ce păreau să fie șoldurile lui în sus l-am văzut strălucind ca
electro, ca o viziune de foc și în jurul lui și de la șolduri în jos arăta 
ca o figură de foc cu o strălucire de jur împrejur foarte
asemănătoare cu splendoarea curcubeului care apare în nori în o zi
ploioasă (Ez. 1, 27, 28).
Lumina zilei (Iov 35,12,15) este vrăjmașul celor răi: de când ești ai
poruncit tu dimineții? ai arătat zorilor locul lor  ca să apuce
capetele pământului
și să scuture pe cei răi de pe el?

Ca pământul să se schimbe ca lutul pe care se pune o pecete

și toate lucrurile să se arate îmbrăcate ca în haina lor adevărată?
15 Pentru ca cei răi să fie lipsiţi de lumina lor și braţul care se
ridică să fie zdrobit?

Lumina, luna
În  discutatul și adesea greșit înțelesul Apusul Occidentului era
evidențiat că sensul pe care noi, oameni anului 2000 îl acordăm
unei sculpturi gotice este profund diferită de sensul pe care i-a
dat-o omul Evului Mediu, în ciuda faptului că dacă folosim un
metru,  măsurătorile sunt, evident, aceleași și pentru noi și pentru
pietrarul medieval pregătindu-se să sculpteze piatra. La fel este și
pentru lumină, dacă vrei. Lumina pentru noi este încadrată în mod
necesar într-o lume a științelor naturale pentru care trebuie să
aibă explicaţii galileene, în timp ce în viziune lumina cabalistică
are valoare așa cum sa spus de inel de conjuncţia între lumea
adimensională sau informală și
15

lumea celor trei dimensiuni. În acest cadru de idei, este profund

eronat să vorbim despre  simbolismul luminii, dacă prin simbol
înțelegem un fel de punct de sprijin analogic pentru a explica un
fenomen. Lumina este un semn, și prin momentul intuitiv, propriu
artei dar nu al ei exclusiv, și noi ajungem și noi să înțelegem
sensul luminii, sens rămas viu în niște expresii aparent
nesemnificative a vorbirii noastre cotidiene. Cu siguranță a veni la
lumină (a se naște) este o expresie în care  lumina este ceva mai
mult decât lampa electrică înghețată din sala de nașteri a zilelor
noastre. Cine spune lumina feței, sau spune bucuria omului
spunând, i s-a luminat fața, cu siguranță vrea să exprime ceva mai
mult decât fasciculul de lumină al unui reflector de teatru. Alte o
mie expresiile redescoperă această lumină ca moment de
pătrundere a spiritualului dincolo de pragul materiei.În această
viziune a luminii, nu atât de străină de Gestaltspiritual-ul nostru ,
aspectul cel mai ambiguu și mai greu de interpretat este cel al
întunericului nopții, (din care lumina Lună, lumină da, dar
indisolubil legată de întuneric. În această viziune se încadrează
tradiția antică a Lunii care în cele mai vechi timpuri când reapare
în timpul lunii dezlănțuiește bucuria omului, astfel încât în Talmud
vorbim despre Luna care se reînnoiește și își amintește că cei buni
se vor întineri într-o zi așa cum o face Luna; apoi meditaţia trece la
deficienţa Lunii în alternanţa fazelor sale, atât de mult încât într-o
explicaţie din Talmud, se afirmă că Dumnezeu a mutilat luna că
avea iniţial aceeași luminozitate ca și Soarele.  Dumnezeu
Proclamă să i sacrifice o victimă, ca ispășire pentru faptul că El a
redus Luna.
Luna ca Shechinah pe măsură ce Luna își recapătă strălucirea și
apoi decade din nou într-un stadiu de întuneric complet, de sărăcie.
Răscumpărarea poate readuce luna la strălucire
16

nativ la. Pe scurt, lumina Lunii este cea mai apropiată de marea
criză a detașării lui Adam de Creator și de gradina lui. Dispariția
perfectă a lunii reprezintă coborârea în ţinuturile exilului și
experienţa terorii. Luna nouă este de asemenea momentul în care
începe meditaţia asupra lui Mesia, care în viziunea cabalistică este
evident recucerirea luminii: Din nord se ridică vântul, o scânteie
izvorăște din puterea lui la nord din focul lui Dumnezeu și lovește
sub aripă pe Arhanghelul Gavriil și pe strigătul lui trezește cocoșii
la miezul nopții. Din acel moment până la în zori evlaviosul se
dedică studiului Torei. Și este ora Lunii, miezul nopții, opusă
prânzului, cea în care se ţine priveghere practicată de cercul
cabaliștilor al Zoharului : la miezul nopții Dumnezeu intră în rai
pentru a merge la plimbare cu cei drepți, la miezul nopții are loc un
dialog, care merge până la unirea mistică dintre Dumnezeu și
Shekinah. Reflexia luminii În Zohar, procesul de creație pleacă de
la puritatea absolută imaterial pentru materializarea progresivă a
lumii. În Doctrina lurianică, în fiecare nivel al emanației se găsește
nu doar lumina directa, lumina care vine din centrul luminos a En
Sof,  dar si lumina reflectata in directie opusă, lumina reflectată
urcă astfel, ca să spunem așa, de-a lungul lanțului emanaţiei, adică
tinde să revină la sursa originară. Prin urmare, în fiecare sefirah
există un dublu curs de lumină. Dacă fasciculul este filtrat în jos,
de jos vine o reflecție spre înalt. Structura globală a lumii
emanaţiei ca și fiecare parte a acesteia
17

este constituită de simultaneitate activitatea luminii directe și a

luminii reflectate. Retragerea constă în faptul că încă dinainte de a
pune în fiinţă universul din sine prin emanația luminii, creatorul 
face o retragere de la sine în sine și astfel se creează pe sine ca
una spațiu gol. Acest spațiu gol (infinitesimal pentru En Sof) este
în schimb imensitatea tridimensională în care se realizează
întregul En Sof, în sistemul lurianic devine un punct de gol; ideea
de retragere și lumină reflectată, aspect egal și contrar luminii
primordiale, face parte din esența divină. Puteri, lumini și atribute
destinate să se manifeste mai târziu (incluzând și forțele de
răspuns, milă și judecată) au fost prezente deja într-o stare
nediferenţiată de realitate indistinctă în En Sof, unde mila și
judecata sunt doar rădăcinile ascunse și potențiale ale forțelor
corespunzătoare care devin manifeste și existente în lume:
„rădăcina lui judecata divină nu era recunoscută ca atare, era
dizolvată în abisul infinit al esenţei divine ca un grăunte de sare in
ocean". Cum poporul pleacă în exil, la fel En Sof se retrage; în
spațiul gol lăsată de lumina sa creatoare, care luminează spațiul
primordial al creației și acționează asupra reziduului care pune în
mișcare procesul cosmic conform structurii ordonate ale celor
zece Sefiroți. Doctrina retractării se bazează – după cum scrie
Scholem – pe o afirmație simplă, absolut naturalistă: cum este
posibil ca lumea să existe dacă En Sof, divinitatea infinită ocupă
tot? Dacă lumina lui En Sof este peste tot, ce spatiu ramane?
Evident, Dumnezeu, proiectându-se în afară reduce, propria sa
esență ascunsă. Procesul de retragere și emanație este ultima
realitate a creaţiei. Cele două principii, cel două forțe, acționează
și reacționează astfel încât să ne putem cumva
18

gandi la un fel de suflare ritmica a lui Dumnezeului cel viu prin

tocmai închiderea și deschiderea, retragerea și emanarea.
Manifestarea supremă produsă de prima rază de lumină, adică din
linia directă care pătrunde în spațiul primordial este omul
primordial Adam Kadmon. Din această ființă care nu este nimic
altceva decât modul de existenţă al luminilor naturale ale spaţiului
primordial, diverse lumini sunt formate printr-un proces care este
descris în termeni simbolici precum spargerea vazelor sau
moartea regilor. Pentru a înțelege sensul acestor termeni este
necesar să subliniem că vaza este recipientul folosit de meșter și
deci de Sefiroți sunt vase contenitoare, în sensul că sunt
instrumentele folosite de Dumnezeul emanator în procesul
creației.

Lumina activa si lumina rezistenta Elaborat de Nathan din Gaza

care preia doctrina lurianică a zimzum insistând asupra unor
aspecte ale luminii. La început în En Sof sunt două feluri de lumini
sau aspecte care pot fi numite atribute în sensul spinozian.
Lumina gânditoare și lumina ne gânditoare. Prima este directă,
este concentrată pe scopul creație, dar în bogăția infinită a En Sof
– scrie Scholem – există forţe sau principii care nu sunt îndreptate
spre creaţie și ale căror singurul scop este să știe ce sunt și să
rămână acolo unde sunt. Aceasta este lumina necugetată care
este străină procesului creativ. Când pentru formarea procesului
de naștere al universului distinctă de Dumnezeu, lumina
gânditoare se retrage pentru a face loc creația însăși, altor esențe,
lumina neganditoare care rămâne în  absolutul total deoarece nu a
luat parte la dinamica creativă, rezistă, ca să spunem așa, se
opune, acționează ca o inerție față de  tratamentul negativ și apoi
printr-un  mecanism paradoxal devine ostilă și distructivă prin
urmare puterea răului este în cele din urmă întemeiată și nu
înrădăcinată în lumina
19

necreativă a lui Dumnezeu Dualitatea formei si materiei ia deci un

aspect nou, ambele sunt întemeiate în Dumnezeu. Lumina
negânditoare nu este rău în sine, ci ia acest aspect deoarece se
opune existenței a tot ceea ce nu este En Sof e prin urmare este
pusă, se pune să distrugă structurile produse de lumina
ganditoare. Deci infinitul umplut cu lumină necugetătoare,
amestecat cu ceva reziduu al luminii gânditoare rămase după
zimzum se numește Golem, materia primordială fără formă.
Întregul proces al creației decurge așadar din dialectica a două
lumini, cu alte cuvinte prin dialectica practicată în adevăratul En
Soph. Astfel, lumina necugetată își construiește structuri proprii
naturi, lumea demonică a cărei singură intenție este să distrugă
ceea ce a produs lumina gânditoare. Aceste forțe se numesc șerpii
care se desfășoară și se încolăcesc în marele abis.
abis. Puterile
satanice numite în Zohar sitra ara, „partea cealaltă” nu sunt
altceva decât cealaltă lumină a En Sof. Prin urmare și doctrina
astfel elaborată de Sabatay Zevi evidențiază marea problemă a
existenței răului, dar pentru prima dată este văzută ca o parte a lui
Dumnezeu, adică partea care se opune creației deci nu ca principiu
creat, cum se întâmplă în catolicism și în creștinism în general, nu
deci ca în gnoza dualistă în care are capacitatea lui Dumnezeu și
răul și numai dincolo de cele două puteri este abraxasul
incognoscibil care, fiind totul nu poate să nu cuprindă fiecare forță.
Deci, rezistența luminii fără gândire la actualizare luminii care
conține gândul provine din faptul ca singurul impulsul luminii fără
gândire este că nimic nu există în afară de En Sof. La fiecare etapă
a creației se reînnoiește lupta între cele două lumini. Pentru
doctrina contracției în gândirea lurianică „el
20

și-a contractat lumina aproape ca un pumn în conformitate cu

propriile sale măsuri și lumea a rămas în întuneric și în acel
întuneric El a ridicat stânci și ape întunecate. Cu alte cuvinte,
creația nu este înțeleasă ca o concentrare a unei puteri a lui
Dumnezeu într-un loc, ci ca o retragere dintr-un loc. Locul unde el
se retrage este doar un punct în comparație cu infinitul său dar ea
cuprinde din punctul nostru de vedere fie fiecare nivel al existenței
atât spirituală cât si trupească. Acest punct este spațiu primordial
numit tehiru. Dar punctul din care s-a retras Dumnezeu are in el un
reziduu că să spunem așa de lumină care este ca picătura de ulei
care rămâne în sticlă când este goală si hyle este materia prima
pe care se desfășoară creația este tocmai acest, rescimu, acest
reziduu de pe fundul sticlei. Pentru cea mai comună doctrină este
lăsat un spațiu liber și acest spatiu liber este umplut cu o raza de
lumina a En Sof; acolo, prin forța naturală este creat Adam care
precedă toată creația. Dezvoltarea are loc sub formă de cercuri
concentrice și această lumină este En Sof în sine sau o substanță
diferită. Cabaliștii disting pozițiile lor, dar despre aceasta ne
referim la analizele istorice ale iepei
iepei,, limitându-ne la a spune că
din creatul Adam Kadmon se proiectează lumini, unele
omnidirecționale, radiante sferice, altele care merg liniar, ca razele
unidirecționale; acestea se concretizează apoi sub formă de litere.
Astfel sunt conectate două aspecte tipice ale speculației
cabalistice, cele referitoare la semne alfabetice și numerice cu cel
al luminii.

Sefiroții
Cabaliștii postulează zece forțe operative, Sefiroți, de natură divină
emanate (dar termenul este deja prea definitoriu); energia fiecărui
dintre Sefirți se întoarce în sus prin pietas cabalistica
21

pozitivă și în jos prin forța negativă a păcatului. Aceasta este linia

de bază a doctrinei secrete. Pentru a numi și a descrie Sefiroții
sunt folosiți termenii allegorico simbolici, biblici și ai tradiției
rabinice. Întreaga Biblia ebraică nu mai este studiată ca o
narațiune istorică, ci este interpretată – descifrată, ca să spunem
așa – ca expunere voalată a procesului dinamic al Sefiroților.
Simbolurile Sefiroților sunt numeroase și variate în Cabala clasică
care apoi se conectează la cartea splendorii. În lume, care este
imaginea asemănătoare lui Dumnezeu, Sefiroții constituie o
constelație care urmărește forma umană. Mai jos este lumea
ființelor individuale, lumea îngerilor și al spiritelor, apoi planul
ființei materiale. Procesul de emanație duce deci de la unitate la
multiplicitate. Sensul și scopul meditației și practicii cabalistice
este tocmai ascensiunea spre unitate reparcurgând gradele
emanației.

Așteptarea mesianică
În Cabala, în Evul Mediu târziu și în epoca modernă, așteptarea
mesianică ocupă tot mai mult spațiu și omul speră ca finalul
poveștii să poată fi într-un fel solicitat dacă nu adus de om cu
marile operații cabalistice. Din această orientare operațională, are
loc în unele cercuri o vulgarizare simplificativă; din doctrina
secretă ia naștere una noua teologie generala evreiasca, uneori cu
aspecte superstițioase și/sau magie operativă, așa-numita Cabala
practică. Cabaliști precum Luria și discipolii săi exercită o notabilă 
influență în acest sens. Tema originii răului, a destinului sufletului,
în special problema lui Mesia, lumină care se expune întunericului,
este centrul interesului. După  mișcare mesianică puternică și
tragică  a sabatienilor din 1600, studiul
22

Cabalei revine să fie sarcina cercurilor restrânse, chiar dacă

evenimentele istorice sunt adesea interpretate de mulți
credincioși pe urme ale principiilor cabalistice .

Lumina paradisului, lumina cabalei

Nu iau o poziție aici, pentru a nu pierde firul discurs, asupra
problemelor relației dintre speculația cabalistică și concepțiile lui
Dante, care au făcut să se reverse râuri de cerneală pentru
eventuala inițiere a lui Dante în secta iubirii; sigur că modul în care
Dante prezintă partea de sus a cerului unde este sublimul contact
dintre Dumnezeu și realitatea cerului (care nu este afară din lumea
aceasta, mai degrabă face parte dintr-un continuum până la
celălalt pol, cel satanic), este cel puţin de o analogie
impresionantă cu viziunea En Sof-ului si a lumii care se aduna in
jurul En Sof-ului. Rămâne bineînțeles distincția de baza pentru care
Dante se preocupă constant să vorbească despre creație externă,
despre distincție clară, de distanța infinită între creat și creator, în
timp ce această distincţie nu este proclamată atât de clar în
gândirea Cabalei, deoarece creaturile sunt gradual mai puține
divine, ca să spunem așa, astfel încât ei să nu fie simțiți atât de
diferiți de Dumnezeu, astfel încât, după cum s-a spus, în Cabala
lurianică se ajunge vederea unei mișcări de retragere a absolutului
pentru a face loc propriei sale creaturi, într-un suflu etern al
cosmosului Dumnezeu/univers. În cântul XXVIII al Paradisului,
Dante vede „un punct deci care radia o lumină ascuțită / astfel
încât fața pe care o arde / să se închidă potrivit pentru
perspicacitatea puternică”. În jurul acestui punct radiază lumină
atât de puternică încât ochiul este orbit și trebuie să se închidă din
cauza intensității ei, în jurul acestui punct care nu are dimensiuni,
se învăluie un halou care este un cerc de foc care se învârte cu
viteză imensă și apoi succesiv apar diferitele cercuri angelice care
cumva sunt – dacă vrem – din ce în ce mai
23

materialele astfel încât dimensiunea lor crește și viteza si

luminozitatea lor scade. Structura cosmologică, după cum vedem,
are mai multe puncte de consonanţă cu cea a înaltei Cabale. De
obicei, într-adevăr, accentul este pus pe organizarea geometrică
din această lume dantescă. Pare deosebit de semnificativ, în
schimb, această proiecție a luminii din punctul luminos al lui
Dumnezeu, fără dimensiune, la diferitele forme de realitate. Iar
abordarea lui Dante la Dumnezeu este să refacă drumul spre înalt
a Sefiroților, dacă se acceptă analogia cabalistică. În canto XXX al
Paradisului, în pragul empireului într-o așteptare nesigură
„cufundată în liniștea cea mai adâncă și într-o lumină care are un
caracter nedefinit ca cea a cerului înainte de zori” , Beatrice anunță
cine este Dante a ieșit din primul cer mare pentru a intra în
empireu care este lumină pură, ochiul este mai întâi orbit, apoi
capătă putere vizuală superioară nemăsurată, pentru a-L primi pe
Dumnezeu. În viziunea lui Dante, trecerea dintre creator și creat,
deci  (în termeni cabalistici) contactul dintre En Sof și ceea ce este
dincolo, afară, este prin strălucire, strălucire care nu este pur
intelectuală dar este de participare, astfel încât este definită ca
iubire, ca și co-prezență. Dante cu o nouă „lumină a ochilor” vede
lumea ca lumină „în formă de râu / curgând cu splendoare între
două maluri / pictate de primăvară minunată”. Cu siguranță este
inutil să reluăm cele mai docte dizchiziţii teologice care s-au
dezvoltat în jurul acestor puncte.
Lume este acolo sus, care a făcut vizibil creatorul la acea creatură
că numai în el văzul își are liniștea. și se întinde într-o figură
circulară atâta timp cât circumferinţa acestuia ar fi un brâu prea lat.
lat.
Făcut din raze transmite a sa putere
Reflectată la înălțimea primei cauze
Care prinde viață și putere
24

O viziune, cea a lui Dante, a ierarhiei ființelor, de la punctul de

vedere sublim atoate-lumină fără dimensiuni, la stelele sublime, la
umanitatea care tinde spre cer, la lumea organică supusă unor legi
stricte, la materia brută dezorganizată, departe de punctul central,
întunecată.Astfel aceste versete dificile și aparent alambicate la
prima lectură, devin clare odată ce este ținută prezentă doctrina
cabalistică: lumina ca substanță și ca energie transmițătoare a
puterii, a adevărului, a vieții.

Sensul de astăzi al Cabalei

Dar care este sensul acelui „mod de a gândi” (așa aș defini Cabala;
de fapt metoda este o modalitate care necesită o procedură
prestabilită, atitudinea este prea puțin determinată în sens finalist
cognitiv) pentru Zeitgeist-ul nostru care dă formă la figura actuală
a lumii? „Lumea noastră, a scris Sergio Quinzio, este acum radical
secularizată, plină de tehnică, de nihilism și deci total
dezamăgitoare.” Ceea ce scrie el nu se aplică lumii spirituale
traversată de forțe nu numai geometrice și seculare, dar este
adevărat pentru știința noastră, că chiar mergem spre
dezumanizare (desprinzînduse de om, în sensul propriu, nu numai
uscându-se!) întrucât cercetarea scapă din ce în ce mai mult ființei
umane pentru a fi practic dus mai departe de computere.
Indiferent de amploarea fenomenului, există o alternativă la
această dezamăgire totală, pe care o considerăm adevărată
pentru că este fundamentul eficient al unei științe puternice și
operative cum este cea actuală, dar în mod paradoxal trăit ca o
minciună pentru că absolut neîmplinitor?
25

Una dintre alternativele posibile este cu siguranță cea a

reîncântării, cea a recitirii în cheia forțelor fascinante (aș spune: a
magiei) a imensului univers; este calea care este urmată de
mitologii ale noilor grupuri religioase, indiferent dacă apar în
interior sau în afara marilor religii.

Gândirea Mitică
Dar poate că există o a treia cale între gândirea dezamăgită și
viziune magică asupra lumii. A treia cale – urmâdu-l pe Quinzio
care este inspirat de Givone – a treia cale este gândirea tragică,
gândirea mitică în care există conflicte și contradicții. "În astfel de
gînd încântare și dezvrăjire, tehnică și poezie, identitate și
diferența, finită și infinită, sunt gândite împreună. Este de fapt
acolo marele drum parcurs de Hölderlin și alţi autori care au simțit
această tragedie a gândirii; dacă adevărul implică contrariul sau,
dacă momentul descântecului poate coexista cu momentul de
nihilism și tehnică secularizată,  rămâne bucuria observației care
se află și în centrul oricărei tragedii”. Din acest punct de vedere,
recapătă sens calea Cabalei ca viziune a luminii care se
raspandeste in cosmos ba chiar mai mult care  constituie
cosmosul, îngustând oarecum chiar și locul lui Dumnezeu; nu este
vorba de a reduce cu plăcere estetică anxietatea esențială  la om,
de a observa, de a cunoaște; mai degrabă acestei gândiri tragice a
noastră în care coexistă nostalgia lumii fermecate, tehnic și
nihilismul, cabala poate oferi o perspectivă minunată a armoniei
cosmosului, pentru a găsi colțul lăsat nouă de Dumnezeu în
retragerea lui, care nu-i ia nimic (retragerea unui punct
adimensional, nu reduce spațiul lui Dumnezeu), ci ne oferă un
univers extensibil. Cabala și înflorirea sa de lumini prezintă o lume
- expresia este a lui H. Corbin în paradoxul monoteismului – care
poate fi denumită lumea imaginară. Cumva, rezumă
26

Quinctius, „între lumea percepției simțurilor și lumea abstractă a

intelectului există interlumea imaginii, locul în care trupurile se
spiritualiză și spiritele pierd trup, loc al realismului vizionar al
manifestării teofanice”. Doar atunci când cineva realizează
existența îngerilor, adică existența ierarhiilor divine, dacă vreți, a
Sefiroth, se regăsește contropartea cerească a omului, cea
arhetipică angelică. Trebuie să mărturisesc că Corbin explică un
sentiment pe care l-am încercat întotdeauna gândindu-mă la
problemele maxime: cel monoteismul ezoteric (să-l numim
filozofic, prin aproximație; poate raţionalist?) este cumva încă
idolatric prin faptul că vrea să-L înțeleagă pe Dumnezeu și puterea
Lui (care dimpotrivă, nu este încă forță și lumină, este pre-fortă și
pre-lumină: are/ este în sine putere și lumină), vrea să cu-prindă
absolutul transcendent și incognoscibil, de parcă ar fi un obiect
observabil și de înțeles. Din această perspectivă nu pare așa
paradoxală și absurdă teza nevoii de îngeri, susținut de Corbin în
paradoxul său. Cu alte cuvinte, poate fi găsit prin lumina Cabalei,
acea natură care astăzi este doar un obiect de preocupare pentru
rezultatele catastrofale care amenință viața, astfel redusă deci la
instrument tehnic al sănătății noastre, prețuit ca a mediu „curat” în
care să trăiești confortabil și fără pericol. Poate că trebuie să
găsim din nou, prin calea întunericului și a luminii, acel sentiment
„de venerație tremurătoare, de frică sacră in fața misterul
maiestuosului, insondabiuluil mister al puterii copleșitoare a
naturii, în care viața și moartea, ordine și copleșire se alternează și
se amestecă fără sfârșit”. Dar nu mai este posibil, potrivit lui
Quinzio, să se atingă acest obiectiv. În schimb, cred că bătălia
împotriva disperării tehnice, disperarea nihilistă care ne copleșește
poate avea loc în acest sfârșit de mileniu
27

tocmai cu arma contemplației – contemplare critică, conștientă de

ciocnirea cu axiomele de celei mai puternice științe/tehnică a
noastră – a luminii de Cabala care in lumea asta facută numai din
forțe care operează intens, oarbe și numai cauzaliste, ne vorbește
despre un Dumnezeu care își retrage puțin locul, să lase un colț de
imensitate și omului, în cadrul absolutului En Sof. ȘI El inundă
acest colț cu lumină, cu stele, cu curcubeie. Desigur, cititorule m-ai
urmat pe calea gândirii tragice sau mitice, nu vorbesc de o
credință naivă, atât de dificilă pentru Zeitgeist-ul nostru critic
(marele Pan a murit, și nu numai marele Pan), ci de un
angajament existențial. Mă mulțumesc in fața misterul, de un
angajament, bazat pe certitudinea că raza de lumină are nu numai
fotoni și vibrații, dar este și lumina ochilor. Asta, fizica cuantică nu
poate ne-o ia, nici nu poate lua curcubeele, stelele, luminarii
cerului.