CURS 11

VIRUSURI UMANE, GENERALITĂŢI

VIRUSURILE
Definiţie
• Reprezintă o familie deosebită de agenţi infectioşi care diferă fundamental din punct de vedere
structural şi fiziologic de celelalte microorganisme, au dimensiuni foarte mici, cuprinse între 20-
300 nm.
• După A. LWOFF, virusurile sunt entităţi infectante nucleoproteice, potential patogene,
posedând un singur tip de acid nucleic, incapabile de creştere şi fisiune binară.
• Sunt lipsite de informatie genetică pentru sinteza unui sistem energetic propriu şi necesitând
pentru reproducere, ribozomii celulei gazdă.

Caractere generale ale virusurilor

• O particulă virală (virion) este format din albumină şi acid nucleic, ADN sau ARN.
• Acidul nucleic (nucleotid) este înconjurat de un înveliş albuminic protector, care îi conferă
aspectul şi structura specifică.
• Învelişul de albumină se numeşte capsidă.
• Capsida stabilizează şi protejează genomul viral, iar în cazul virusurilor neanvelopate, are rol în
fixarea virusului pe receptorii specifici pe membrana celulară.
• Unele virusuri prezintă la exteriorul nucleocapsidei un înveliş extern numit peplos (anvelopă).
• Acesta este de natură lipoproteică, în peplos pot fi implantate (de cele mai multe ori) structuri
glicoproteice (spiculi), codificate de genomul viral, ce proiemină la suprafata învelişului extern.
• Fata internă a anvelopei este tapetată cu o matrice de natură proteică (proteina matrix)
proteina M.
• Anvelopa stabilizează nucleocapsida, iar spiculii conferă antigenicitate şi ajută la fixarea
virusurilor anvelopate pe receptorii celulari.
• Virusurile sunt lipsite de echipament enzimatic producător de energie şi de metabolism propriu,
sunt paraziţii intracelulari obligatorii şi se replică cu ajutorul celulei infectate.
• Pot fi cultivate pe medii celulare (culturi de celule, ou embrionat de gaină şi animale de
experienţă).
• Nu sunt sensibile la actiunea antibioticelor, dar sunt sensibile la interferoni (IFN).

Taxonomie
Conform ICTV (Cornitetului Internaţional pentru Taxonomia Virusurilor), următoarele caractere
fizico-chimice ale virionului sunt folosite pentru gruparea virusurilor in familii:
- natura chimică a acidului nucleic viral,
- simetria capsidei,
- prezenţa sau absenţa învelişurilor pericapsulare,
- diametrul capsidei pentru virusurile cu simetrie helicoidală şi
- numărul de capsomere pentru virusurile cu simetrie cubică (icosoedrică).
Icosaedrul este un poliedru cu 20 de feţe triunghiulare echilaterale, 30 de muchii şi 12 vârfuri
(vertexuri), orientate după axele de simetrie.
• Conform ICTV există până în anul 2003 aprox. 4000 de specii de virusuri şi peste 36.000 de
tipuri şi subtipuri, care sunt păstrate in centre de referinţă.

1
• Pe baza naturii chimice a genomului viral, se împarte în:
- dexoxiribovirusuri şi
- ribovirusuri, cu genomul alcătuit din ADN, respectiv ARN.
• În funcţie de simetria capsidei, helicoidală sau cubică, virusurile se grupează în clase:
dezoxihelică, dezoxicubică, ribohelică, ribocubică.

Taxonomia virală cuprinde : ordin, familie, subfamilie, gen, specie.

• Nomenclatura este internaţională şi se aplică la toate virusurile (indiferent de regnul parazitat).
• Ordinul reuneşte familii de virusuri care posedă caractere care le diferenţiază de alte familii şi
are sufixul virales.
• Familia întruneşte caractere comune (morfologie distinctă a virionului, organizare genomică
specifică), care nu se întâlnesc la alte virusuri şi este desemnată cu sufixul viridae.
• Subfamilia se găsesc în interiorul unei familii, se utilizează sufixul virinae.
• Genul este un grup de specii care posedă caracterele familiei, dar au şi alte particularităţi, au
sufixul virus.
• Specia reprezintă grupuri de tulpini virale ce se deosebesc prin prezenţa unor gene, care
codifică aceste diferenţe.
• Se exprimă fără sufix, specificaţiei de virus adăugându-i-se numele întreg: virus gripal, virus
Ebola.
• Ex. familia Herpesviridae, subfamilia Alphoherpesvirinae, genul Simplex virus, Virus herpes
simplex serotip 2

Patogenie
Virusurile dau infecţii cu localizare primară în anumite organe, pentru care virusul respectiv are
afinitate:
- infecţii ale sistemului nervos central: poliomielita, turbarea;
- infecţii ale aparatului respirator: gripa, guturaiul;
- infecţii localizate pe tegumente şi mucoase: herpesul, negii, zona zoster;
- infecţii ale ficatului: hepatita epidemică;
- infecţii ale glandelor salivare: parotidita epidemică;
- infecţii ale ganglionilor limfatici: limfogranumolatoza veneriană.

Profilaxia specifică antivirală se poate face prin două metode şi anume:

1. Profilaxie activă care se face prin vaccinare.
2. Profilaxie pasivă care se face prin administrarea serurilor imune specifice.

► 1. Profilaxie activă
• Primul vaccin viral a fost vaccinul antivariolic în 1789 , a fost administrat de către Edward
Jenner, în mod empiric prin "variolizare" (transmiterea conţinutului pustelor variolice la indivizi
sănătoşi).
• Profilaxia imună bazată pe date ştiiniifice îi aparţine lui Louis Pasteur în 1885 când a preparat
vaccinul antirabic şi l-a administrat lui Joseph Meister.
• În 1937 au fost obţinute preparate profilactice antimalarie, antigripale şi antiurliene,
dezvoltarea preparării vaccinurilor a fost posibilă după 1949.

2
• Vaccinurile sunt preparate imunoprofilactice care contin antigene virale modificate, care
administrate la indivizi susceptibili, induc imunitatea activă ce determină rezistenţă specifică la
îmbolnăviri.
• Protecţia specifică post vaccinală se bazează pe imunitatea umorală (formarea de anticorpi)
şi pe imunitatea celulară (apariţia de limfocite specifice sensibilizate), declanşată în mod activ
în urma administrării antigenelor vaccinale.
• Pentru obţinerea răspunsului imunitar optim, în practica vaccinărilor profilactice ale
copilului este necesar să se ţină cont de o serie de factori:
- imaturitatea unor mecanisme imunitare în primele 2-3 luni după naştere, care diminuă
efectul sau face ineficace imunizarea;
- prezenţa anticorpilor materni, care în primele 3-6 luni după naştere pot diminua
eficienţa imunologică a unor vaccinuri vii;
- rolul hipo sau anergizant al infecţiilor acute, care în perioadele de convalescenţă
influenţează în sens negativ calitatea răspunsului imun.
Calităţile unui vaccin bun
- să inducă protecţie consecutiv expunerii la virusul sălbatic, exprimată imunologic prin
răspunsul înalt umoral sau celular, iar clinic prin absenta bolii.
- rezistenţa la boala naturală să fie durabilă, eventual pentru toată viaţa.
- reacţiile adverse să fie minime, iar complicaţiile să fie absente.
- să fie exclusă persistenţa virală şi reactivările precum şi potentialul oncogen.
- să fie o administrare simplă pentru populaţie.
- să aibă un cost redus.
Principalele tipuri de preparate vaccinale utilizate
1. Vaccinuri corpusculare preparate din virusuri vii atenuate.
Acestea sunt vaccinuri complete deoarece conţin virusul infectant, cu patogenitate redusă,
modificată.
Exemple: antipoliomielitic, antirujeolos, antiurlian.
Avantaje:
- induc imunitatea similară bolii naturale;
- răspunsul imun este dirijat faţă de toate antigenele virale;
- imunitatea indusă este durabilă (ani de zile);
- previn boala naturală.
Dezavantaje:
- reversia spre patogenitate, în cazul vaccinului antipoliomielitic frecvenţa reversiilor este de 1
caz la 107 vaccinaţi;
- eliminare de virus (consecutiv vaccinării antipolio);
- infecţia persistentă: la copiii vaccinati antiruleolos, virusul poate persiste perioade îndelungate
in limfocite;
- stabilitate scăzută la temperaturi ambientale (vaccinul rujeolos, rubeolos);
- sunt contraindicate la indivizi cu imunodeficien(e,
- posibilitatea contaminării cu agenii adventiţiali, unii
cu potenţinl oncogen din cauza cultivării virusurilor vaccinale pe culturi celulare vii.

2. Vaccinuri inactivate (vaccin antipoliomielitic, antirabic, antigripal).

• Contin particule virale întregi cu infectivitate anihilată, dar imunogenitatea intactă.
Inactivarea se realizează cu agenţi fizici (căldură, radiaţii, RUV, RX) sau chimici (fenol, formol,

3
β -propiolactonă).
Avantaje
- răspuns foarte bun de tip umoral;
- stabilitote antigenică (absenţa reversiei şi eliminării de virus);
- stabilitate la temperaturi uzuale:
- pot fi adminisiraţi la imunosupresati (virusul inactivat nu se multiplică);
- indivizii vaccinati nu transmit virusul la contacti.
Dezavantaje
- induc imunitate de durată mai scurtă (necesită rapelări numeroase);
- imunitatea de tip celular este redusă;
- imunitatea locală este limitată.

3. Vaccinuri subunitare (splitate)

Sunt preparate vaccinale constituite din subunităii virale responsabile de inducerea răspunsului
imun protector.
• Vaccinul antigripal semipurificat conţine:
- H (hemaglutinină) şi
- N (neuraminidază), rezultate prin disruperea virionului,
- vaccinul antihepatită B, conţine antigenul HBs.
Avantaje
- imunitatea rezultată este directionată numai faţă de antigenele conţinute în vaccin;
- stabilitate antigenică (absenţa reversiei);
- absenta reactiilor ndverse.

Dezavantaje
- tehnologie avansată, cost ridicat;
- imunogenitate redusă (inducerea scăzută a imunitaţii de tip celular);
- necesită asociere de adjuvanti şi rapeluri multiple

4. a. Vaccinuri obtinute cu ADN recombinat

• Genele care codifică proteinele (antigenele) vaccinului sunt selecţionate, izolate şi introduse în
genomul unei celule vector bacterie (E. coli), levură (Saccharomices cerevisiae) sau celule de
mamifere CHO (cultură de ovar de hamster), capabile apoi să le sintetizeze în cantităţi
industriale.
• Vaccinul antihepatitic, antipoliomielitic, antirabic.
b. Vaccinuri obtinute din virusuri ARN (vaccinul antipoliomielitic).
• Se prepară numai din polipeptidele capsidale care induc anticorpi neutralizanţi.

a. Vaccinuri obtinute cu ADN recombinat

Avantaje
- induce un răspuns imun eficace;
- posibilitatea de a induce răspunsuri faţă de mai multe antigene (inserţia mai multor gene în
vectori);
- posibilitatea de a se obţine vaccinuri fată de virusuri ce cultivă greu în culturi celulare
(papilomovirusuri);

4
- stabilitate termică;
- se exclude contaminarea cu alte virusuri.
Dezavantaje
- tehnologie complexă, costisitoare;
- necesită asociere de adjuvanti şi administrări repetate.

5. Vaccinuri sintetice
Se obţin prin sinteza in vitro, prin gene virale, în prealabil selecţionate, a fracţiunilor peptidice.
Avantaje
- preparate chimic definite;
- stabilitate îndelungată,
- absenta reacţiilor adverse;
- pot fi preparate pe scară mare;
- agenti contaminanti absenţi.
Dezavantaje
- imunogenitate slabă;
- răspuns imun monospecific:
- degradare rapidă produsă de peptidazele sanguine.

6. Vaccinuri din acizi nucleici: vaccinuri ADN sau ARN.

• Vaccinuri ADN care pot fi plasmide purificate (ADN circular) care conţine inserată o genă
codificantă pentru antigenul urmărit.
• Vaccinuri ARN, unde ARNm încorporat în lipozomi, administrat subcutan sau intravenos,
induc sinteza proteinelor faţă de care sunt generaţi anticorpii şi răspunsul celular antitoxic.
Avantaje
- tehnologie de preparare şi purificare simple, comparativ cu vaccinurile ADN recombinate
- stabilitate înaltă;
- răspuns imun complex, umoral şi celular;
- stabilitate termică.
Dezavantaje
- integrarea posibilă în ADN-ul gazdă, mai ales a genelor nereplicative.
- costuri foarte ridicate în special pentru vaccinurile ARN.

► 2. Profilaxie pasivă
• Este administrarea de anticorpi specifici persoanelor susceptibile, în scopul de a le conferi o
protecţie rapidă, imediată.
• Rezistenta astfel obţinută este de tip umoral.
• Se utilizează preparate de imunoglobuline umane purificate exemplu:
- imunoglobuline standard de tip Ig G;
- imunoglobuline specifice Ig G, ambele se administrenză i.m.
• Imunoglobulinele sunt eficace administrate înainte sau imediat după contactul infectant.
• Boala poate fi prevenită complet sau modificată, cu simptomatologie clinică atenuată.
• Se administrează pentru următoarele boli virale: rujeolă, rubeolă, hepatita A, hepatita B,
varicela-zoster, rabia, în imunodeficienţe.

Chimioterapia în viroze

5
• Este combaterea unor agenţi infectioşi ce au multiplicare intracelulară obligatorie, de aceea
eficacitatea agenţilor antivirali va trebui să satisfacă două exigenţe majore.
- acţiune selectivă asupra virusului situat intracelular;
- absenţa toxicităţii pentru gazdă.

Principalele substante utilizate în terapia virozelor umane:

- inhibitori ai iniţierii infecţiei virale: amantadina şi rimantadina;
- inhibitori ai sintezei acizilor nucleici: vidarabina, aciclovir, ganciclovir, famciclovir,
ribavirin, idoxiuridina;
- inhibitori ai ARNm: metisazona;
- inhibitori ai polimerazei virale: foscarnet;
- inhibitori nucleozidici ai reverstranscriptazei: zidovudin, stavudin, didanozina;
- inhibitori nenucleozidici ai reverstrancriptazei: TIBO, nevirapine;
- inhibitori ai proteazei virale: saquinavir, ritonavir;
- inhibitori ai neuraminidazei: zanamivir, oseltamivir.