Uniunea Europeană

Uniunea Europeană reprezintă o organizație politico-economică a unor state

europene, care au în comun o serie de instituții, elemente legislative(aquis-ul
comunitar), principii și valori moderne.

Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături

originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene -
poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert
Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare
mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest
nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu
puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea
producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii
deschise participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe
unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar
fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă
obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea
rivalităţilor existente între Franţa şi Germania.

În 1951, negocierile desfăşuarate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania,

Italia, Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin
care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul
element de noutate îl constituia caracterul supranaţional al acestei Comunităţi,
reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie responsabilă cu luarea de
decizii, independent de consensul Statelor Membre.

O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi

Europene de Apărare(CEA), iniţiativă care a eşuat însă, datorită faptului că
Tratatul aferent - semnat în 1952 – nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul
Franţei.

Ulterior, o comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian

al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a
celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică
Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică
(EURATOM).

După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de

organizaţie supranaţională – adică o oranizaţie creată prin transferul de suveranitate
de la Statele membre la „Comunitate”. În acest scop au fost create mecanisme de
decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea
intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunităţii, precum şi a
intereselor cetăţenilor europeni.

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat

în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de
abordarea progresivă a politicilor economice ale Statelor membre, ca mijloace de
realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a
standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între statele membre.

În 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă
comună.

Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din

punct de vedere geografic – prin aderări succesive - cât şi din punctul de vedere al
dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o
comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune
politică a 28 de ţări(inclusiv Regatul Unit).

Principalele instituții ale UE

Parlamentul European

Rol: organism legislativ al UE, ales în mod direct, cu responsabilități bugetare și de

control

Membri: 751 de deputați (membrii Parlamentului European)

Președinte: Antonio Tajani

Înființare: în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și

Oțelului; în 1962, sub denumirea de Parlamentul European; primele alegeri directe
au avut loc în 1979
Sedii: Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia), Luxemburg

Este ales direct de cetățenii UE, o dată la 5 ani. Cele mai recente alegeri au avut loc
în iunie 2014.

Componența: Numărul deputaților din fiecare țară este, în principiu, proporțional

cu populația sa, dar în practică se aplică sistemul „proporționalității degresive”:
nicio țară nu poate avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de 96, iar
numărul total al acestora nu poate depăși 751 (750 plus președintele). Membrii
Parlamentului European sunt repartizați în funcție de afilierea politică, nu de
naționalitate.

Președintele reprezintă Parlamentul atât în relația cu celelalte instituții ale UE,

cât și pe plan extern, și are ultimul cuvânt de spus cu privire la bugetul Uniunii.

Activitatea Parlamentului se împarte în două etape principale.

 Comisiile pregătesc legislația.

 Ședințele plenare au ca scop adoptarea legislației.

Consiliul European

Rol: definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene

Membri: șefii de stat sau de guvern ai țărilor membre ale UE, președintele
Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate

Președinte: Donald Tusk

Înființare: în 1974 (ca forum informal), în 1992 dobândește statut oficial, în 2009
devine instituție a UE

Sediu: Bruxelles (Belgia)

De obicei, Consiliul European se reunește de 4 ori pe an, dar președintele poate

convoca reuniuni suplimentare pentru a soluționa probleme urgente. Deciziile se
iau în general prin consens, cu unanimitate sau cu majoritate calificată în unele
cazuri. Numai șefii de stat sau de guvern pot vota.

Consiliul Uniunii Europene

 Rol: reprezintă guvernele statelor membre ale UE, adoptă legislația europeană și
coordonează politicile UE

Membri: miniștrii din fiecare țară a UE care răspund de domeniul de politică supus
discuțiilor

Președinte: fiecare stat membru al UE deține președinția prin rotație, pe o perioadă

de 6 luni

Înființare: 1958 (sub denumirea de Consiliul Comunității Economice Europene)

Sediu: Bruxelles (Belgia)

Miniștrii din statele membre ale UE se reunesc în cadrul Consiliului pentru a

discuta, modifica și adopta acte legislative și pentru a coordona politici. Ei sunt
abilitați să angajeze guvernelor lor în îndeplinirea acțiunilor asupra cărora s-a
convenit în cadrul reuniunilor Consiliului.

Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este principalul organism cu

putere decizională al UE.

Nu există membri permanenți ai Consiliului UE. Acesta se reunește în 10

configurații diferite, fiecare corespunzând unuia dintre domeniile politice supuse
dezbaterii. În funcție de configurație, fiecare țară își trimite ministrul care se ocupă
de domeniul abordat.

Comisia europeană

Rol: apără interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând

respectarea acestora și implementând politicile și bugetul Uniunii

Membri: o echipă („colegiul”) de comisari, câte unul din fiecare țară a UE

Președinte: Jean-Claude Juncker

Înființare: 1958

Sediu: Bruxelles (Belgia)

 Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct de
vedere politic. Este responsabilă cu elaborarea de propuneri de noi acte legislative
și cu punerea în aplicare a deciziilor Parlamentului European și ale Consiliului UE.

Conducerea politică este exercitată de o echipă formată din 28 de comisari

(câte unul din fiecare stat membru), în fruntea cărora se află președintele Comisiei.
Acesta decide de ce domeniu politic răspunde fiecare comisar.

Deciziile sunt luate pe baza responsabilității colective. Toții comisarii sunt

egali în cadrul procesului decizional și răspund, în aceeași măsură, pentru deciziile
luate. Ei nu dețin competențe decizionale individuale, decât dacă primesc o
autorizație specială în anumite situații.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Rol: se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în toate

țările UE; garantează că țările și instituțiile UE se supun dreptului european.

Membri: Curtea de Justiție: câte 1 judecător din fiecare țară a UE, plus 11 avocați
generali

Tribunalul: 47 de judecători. În 2019, numărul acestora va crește la 56 (câte 2

judecători din fiecare țară a UE).

Înființare: 1952

Sediu: Luxemburg

Banca Centrală Europeană

Rol: gestionează moneda euro, menține stabilitatea prețurilor și trasează politica

economică și monetară

Președinte: Mario Draghi

Membri: președintele și vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor centrale din

toate statele membre

Înființare: 1998

Sediu: Frankfurt (Germania)

 Curtea Europeană de conturi

Rol: verifică dacă fondurile UE sunt colectate și utilizate corect și ajută la

îmbunătățirea gestiunii financiare a UE

Președinte: Klaus-Heiner Lehne

Membri: câte un reprezentant din fiecare țară a UE

Înființare: 1977

Sediu: Luxemburg

Pe lângă instituțiile principale anterior prezentate mai funcționează și Serviciul

European de Acțiune Externă (SEAE), Comitetul Economic și Social European
(CESE), Comitetul European al Regiunilor (CoR), Banca Europeană de Investiții
(BEI), Ombudsmanul European, Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor
(AEPD), Organisme interinstituţionale.

Competențele Uniunii Europene

Competenţele Uniunii sunt definite în Tratatele UE (articolele 2-6 din Tratatul

privind funcţionarea Uniunii Europene – TFUE).

Competenţă exclusivă(articolul 3 din TFUE) constă în: uniunea vamală,

stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne, politica
monetară pentru statele membre a căror monedă este euro, conservarea resurselor
biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul, politica comercială
comună, încheierea acordurilor internaţionale:

 când această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii

 când această încheiere este necesară pentru a permite UE să îşi exercite
competenţa internă
 în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar
putea modifica domeniul de aplicare a acestora.

Competenţă partajată(articolul 4 din TFUE) constă în: piaţa internă; politica

socială, pentru aspectele definite în TFUE; coeziunea economică, socială şi
teritorială; agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale
mării; mediul; protecţia consumatorului; transporturile; reţelele transeuropene;
energia; spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; obiectivele comune de securitate
în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în TFUE; cercetarea,
dezvoltarea tehnologică şi spaţiul; cooperarea pentru dezvoltare şi ajutorul
umanitar.

Competenţa de a sprijini, coordona sau completa acţiunile statelor membre

(articolul 6 din TFUE) constă în: protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;

industria; cultura; turismul; educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul;
protecţia civilă; cooperarea administrativă.

Competenţa de a lua măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor statelor

membre(articolul 5 din TFUE) constă în: politicile economice, politicile de
ocupare a forţei de muncă, politicile sociale.

Valorile UE sunt comune tuturor statelor membre, într-o societate în care au

întâietate toleranța, justiția, solidaritatea și combaterea discriminării. Aceste valori
sunt parte integrantă din modul european de viață: demnitatea umană, libertatea,
democrația, egalitatea, statul de drept, drepturile omului.