Individualizarea Pedepselor

Partea a II-a

1. RENUNȚAREA LA APLICAREA PEDEPSEI

Renunțarea la aplicarea pedepsei este o modalitate de individualizare a

pedepsei care poate fi dispusă de instanța de judecată atunci când constată că
infracțiunea săvârșită de inculpat prezintă o gravitate redusă, având în vedere
natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările
în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit. Totodată, soluția se dispune de
instanță ținând seama de persoana infractorului, de conduita acestuia anterior
săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de el pentru înlăturarea sau diminuarea
consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, apreciind
că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar
avea asupra persoanei acestuia.
Această nouă instituție reglementată de CP constituie o alternativă la
pedepsele privative de libertate, a căror eficiență a devenit tot mai discutabilă.
Izolarea de societate și de mediul familial a persoanelor condamnate la pedepse
privative de libertate, precum și influența negativă exercitată de mediul penitenciar
sunt departe de a contribui în sens pozitiv la modificarea comportamentului celor
aflați în executarea pedepselor. Instituția renunțării are drept temei încrederea
legiuitorului și apoi a judecătorilor în posibilitatea de îndreptare a persoanei care a
săvârșit o infracțiune, fără a i se aplica o pedeapsă Astfel, se recunoaște dreptul
instanței de judecată de a renunța definitiv la aplicarea pedepsei, chiar dacă o
persoană este vinovată de comiterea unei infracțiuni, rațiunea de a-l feri pe inculpat
de nocivitatea pedepsei fiind mult mai puternică și din acest motiv, pentru
reeducarea lui, se găsesc alte mijloace, neprivative de libertate.

1. Condițiile renunțării la aplicarea pedepsei

1.1. Condiții pozitive cu privire la aplicarea pedepsei

a) Infracțiunea săvârșită să prezinte o gravitate redusă, în raport cu natura

și întinderea urmărilor produse, cu mijloacele folosite, cu modul și împrejurările
în care a fost comisă, precum și cu motivul și scopul urmărit.

1
 Astfel, în raport de această condiție, trebuie analizate atât elemente de
factură obiectivă (precum modul, mijloacele de comitere) cât și elemente de
factură subiectivă (scopul, motivul comiterii faptei). Aceste elemente trebuie
apreciate în concret, în totalitatea lor, de către judecător și dacă va considera
oportună aplicarea doar a unui avertisment, va dispune renunțarea la aplicarea
pedepsei. Trebuie, de asemenea, precizat faptul că această condiție privește fapta
efectiv comisă și nu comportamentul făptuitorului înainte sau după comiterea
acesteia (condiție intrinsecă comiterii faptei).

b) Instanța să aprecieze că, în raport cu persoana infractorului, cu conduita

avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru
înlăturarea sau diminuarea urmărilor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale
de îndreptare, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe
care le-ar avea asupra persoanei acesteia.

Aceasta este o condiție extrinsecă săvârșirii infracțiunii, care privește

persoana făptuitorului și conduita pe care acesta a avut-o atât anterior cât și ulterior
săvârșirii infracțiunii. Combinarea elementelor care privesc săvârșirea faptei cu
cele care privesc persoana autorului face posibilă evaluarea corectă a gravității
infracțiunii și în consecință îi poate conferi judecătorului posibilitatea de a aplica
instituția renunțării la aplicarea pedepsei.
Trebuie menționat faptul că și în situația în care sunt îndeplinite condițiile
privitoare la faptă și chiar unele condiții privitoare la persoana făptuitorului(de
exemplu, acesta a avut o bună conduită anterior săvârșirii faptei), instanța poate să
aplice totuși o pedeapsă inculpatului, cu alte cuvinte, să respingă cererea acestuia
de a renunța la aplicarea unei pedepse dacă își formează convingerea că inculpatul
nu inspiră încrederea necesară că se va îndrepta fără aplicarea unei pedepse.

1.2. Condiții negative cu privire la renunțarea la aplicarea pedepsei

Potrivit art. 80 alin. (2) NCP nu se poate dispune renunțarea la aplicarea

pedepsei dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor

2
prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) C. pen. sau pentru care a intervenit
reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare

Excepțiile de la articolul 42 lit. a) și b) privesc faptele care nu mai sunt

prevăzute de legea penală ca infracțiuni și faptele amnistiate.
În afară de aceste excepții, celelalte persoane care au suferit o condamnare,
indiferent de gravitatea ei, nu mai pot să beneficieze de măsura renunțării la
aplicarea pedepsei. Rațiunea constă în faptul că dacă prima sancțiune nu și-a atins
scopul în ceea ce privește reeducarea condamnatului, este extrem de greu de
presupus că acesta se va îndrepta, ar adopta o conduită corectă, în viitor, fără a i se
aplica o pedeapsă pentru cea de-a doua infracțiune

b) nu se poate renunța la aplicarea pedepsei dacă același infractor a mai

beneficiat de renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anterior datei
comiterii infracțiunii pentru care este judecat

Astfel, dacă făptuitorul, deși a mai beneficiat de renunțarea la aplicarea

pedepsei pentru infracțiunea săvârșită anterior, a perseverat în activitatea sa
infracțională, dovedind că această măsură nu a produs efectele educative urmărite
de lege, este justificat să nu i se mai aplice aceeași măsură încă o dată.

c) inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală sau judecată sau a

încercat zădărnicirea aflării adevărului ori zădărnicirea identificării și tragerii la
răspundere penală a autorului sau a participanților

d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie

închisoarea mai mare de 5 ani

Legiuitorul consideră că faptele sancționate de lege cu pedeapsa închisorii

mai mare de 5 ani au o gravitate sporită, iar acest lucru nu ar justifica renunțarea la
aplicarea pedepsei.
Legea prevede, de asemenea, că în caz de concurs de infracțiuni, renunțarea
la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă
sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 80 alin. (1) și (2) din NCP privind
renunțarea la pedeapsă.

Efectele renunțării la aplicarea pedepsei

Prin hotărâre, instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei și aplică

făptuitorului un avertisment ce constă în prezentarea motivelor pentru care au
3
determinat renunțarea la aplicarea pedepsei și atenționarea infractorului asupra
conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite
infracțiuni. Dacă există un concurs de infracțiuni, instanța va aplica un singur
avertisment.
Persoana față de care s-a dispus renunțarea nu este supusă niciunei decăderi,
interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită.
Renunțarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor
de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre.

Anularea renunțării la aplicarea pedepsei

Textul legal (art. 82, alin. 3 NCP) prevede că dacă în termen de 2 ani de la
rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea
pedepsei, se descoperă că persoana față de care s-a luat această măsură săvârșise
anterior rămânerii definitive a hotărârii, o altă infracțiune, pentru care i s-a stabilit
o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunțarea la aplicarea pedepsei se
anulează și se stabilește pedeapsa pentru infracțiunea care a atras inițial renunțarea
la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispozițiile privitoare la
concursul de infracțiuni, recidiva sau pluralitate intermediara.
Astfel, dacă se constată vreo infracțiune săvârșită anterior rămânerii
definitive a hotărârii de persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea
pedepsei, aceasta se va anula și se va face aplicarea dispozițiilor privind concursul
de infracțiuni, recidiva sau pluralitatea intermediară.
Dacă se comite o infracțiune ulterior rămânerii definitive a hotărârii privind
renunțarea la aplicarea pedepsei, aceasta nu se va anula, sancțiunea constând în
imposibilitatea acordării unei noi renunțări, dacă fapta ulterioară este comisă în
termenul de 2 ani prevăzut la art. 80, alin. 2, lit. b) din Noul Cod penal.

2. AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI

Amânarea aplicării pedepsei constă în stabilirea unei pedepse pentru o

persoană găsită vinovată de săvârșirea unei infracțiuni și amânarea temporară a
aplicării acesteia.
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Penal la 01.02.2014 pentru prima
dată în legislația română de drept penal este reglementată această instituție care pe
plan international se aplică de mai mult timp, ca o alternativă la pedepsele
privative de libertate.

4
 Rațiunea acestei reglementări (cea a amânării pedepsei) este că deși ea este
mai severă (deoarece infractorul poate fi ulterior obligat la executarea pedepsei
care se pronunță dar a cărei executare se amână) decât în cazul renunțării la
aplicarea pedepsei (când nu se pronunță nici o pedeapsă) ea este totuși mai blândă
decât executarea unei pedepse (amenda penală sau închisoarea). Așadar spre
deosebirea de renunțare, unde făptuitorul nu este supus nici unei sancțiuni, în cazul
amânării sancțiunea există, se stabilește o pedeapsă dar ea nu se aplică, inculpatul
fiind obligat să se supună anumitor măsuri și obligații ce îi restrâng activitatea. Cu
alte cuvinte în asemenea cazuri lipsește o dispoziție a instanței în sensul că aceasta
il condamnă pe inculpat la o anumita pedeapsă.

Condiții

Conform art.83 NCP, instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei,

stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a. pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este

amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani;

b. infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii,

cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a
intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

c. infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată

în folosul comunității;

d. în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior

săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau
diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de
îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este
necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă
determinată.

Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută

de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă
infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanților.

Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage și amânarea aplicării amenzii

care însoțește pedeapsa închisorii în condițiile art. 62.

5
 Sunt obligatorii prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării
pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a
consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta
măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata
termenului de supraveghere.

Astfel, amânarea aplicării pedepsei constă în stabilirea unei pedepse pentru o

persoană găsită vinovată de săvârșirea unei infracțiuni și amânarea temporară a
aplicării acesteia, atunci când pedeapsa concret stabilită este amenda sau
închisoarea de cel mult 2 ani iar instanța apreciază, ținând cont de persoana
infractorului și de conduita avută de acesta anterior și ulterior comiterii infracțiunii,
că în raport cu situația personală a inculpatului, aplicarea imediată a unei pedepse
nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă
fixă de 2 ani.

Conținut

Pe parcursul acestui termen de supraveghere persoana față de care s-a dispus

amânarea aplicării pedepsei este supusă unui proces de supraveghere, cu un
conținut flexibil și variat, care să permită atât verificarea conduitei persoanei
(putând fi obligată să nu se deplaseze în anumite locuri, la anumite manifestări
sportive ori culturale, sau la alte adunări publice, stabilite de instanță, să nu
comunice cu victima sau cu membrii familiei acesteia, cu persoanele cu care a
comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, sau să nu se apropie
de acestea etc.) cât și sprijinirea acesteia pentru a conștientiza riscurile la care se
expune prin comiterea de infracțiuni ori de a-i înlesni integrarea socială (putând fi
obligat să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională, să
presteze o munca neremunerată în folosul comunității pe o perioadă cuprinsă între
30 și 60 de zile în condițiile stabilite de instanță, să frecventeze unul sau mai multe
programe de reintegrare socială, să se supună măsurilor de control, tratament sau
îngrijire medicală etc.)

Sistemul de obligații pe durata termenului de supraveghere este de asemenea

unul flexibil, permițând instanței de judecată să-l adapteze în raport de conduita
persoanei supravegheate, fie prin impunerea unor noi obligații, fie prin sporirea sau
diminuarea condițiilor de executare a celor existente, ori chiar prin încetarea
executării unora din obligațiile pe care le-a impus inițial, pentru a asigura persoanei
supravegheate șanse sporite de îndreptare.

6
 Măsurile propriu-zise de supraveghere sunt obligatorii, în timp ce
dispunerea unei obligații este facultativă.

Pentru a avea mai multe șanse de reușită în procesul de recuperare a

persoanei aflate în termenul de supraveghere s-a acordat o atenție sporită rolului
consilierilor de probațiune, persoane specializate tocmai în acest gen de activități,
pentru a contribui într-un mod eficient la procesul de reintegrare socială. În acest
sens, pe durata termenului de supraveghere serviciul de probațiune are obligația să
sesizeze instanța dacă:

a) auintervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de

instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu

execută, în condițiile stabilite, obligațiile care îi revin;

c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin

hotărâre, cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de supraveghere

Sub aspectul efectelor, la împlinirea termenului de supraveghere persoanei

față de care s-a dispus amânarea nu i se mai aplică pedeapsa și pe cale de
consecință nu este supusă nici unei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar
putea decurge din infracțiunea săvârșită dacă aceasta a avut o conduită care să
justifice opțiunea instantei de a nu-i aplica o pedeapsă. Amânarea aplicării
pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranță și a
obligațiilor civile prevăzute în hotărâre.

Revocarea amânării executării pedepsei

Pentru a spori eficiența mijloacelor de protectie a intereselor victimei,

producerea efectelor este condiționată, printre altele, de îndeplinirea integrală a
obligațiilor stabilite prin hotărâre, în ipoteza neexecutării acestora fiind obligatorie
revocarea amânării și dispunerea executării pedepsei, afară de cazul în care
infractorul dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

Astfel, dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana

supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută obligațiile impuse, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și
executarea pedepsei.

7
 În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana
supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre,
instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei, afară de
cazul când persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o

nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de
supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui
termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei.
Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării și pedeapsa pentru noua
infracțiune se calculează conform dispozițiilor privitoare la concursul de
infracțiuni. Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, instanța poate
menține sau revoca amânarea aplicării pedepsei.

Anularea amânării executării pedepsei

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana

supravegheată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii
prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar
după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz,
dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate
intermediară.

În caz de concurs de infracțiuni, instanța poate dispune amânarea aplicării

pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 83. Dacă se
dispune amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la
data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat anterior amânarea
aplicării pedepsei

Amânarea executării pedepsei este o a doua instituție juridicp-penală nouă

introdusă de noul Cod Penal, dar mai severă, așa cum am arătat decât renunțarea la
aplicarea pedepsei.

Prin comparație cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei,

amânarea aplicării pedepsei este mai puțin severă, deoarece la sfârșitul termenului
de supraveghere, pedeapsa va fi considerată ca executată pe când în cazul
amânării executării pedepsei, pedeapsa stabilită nu este aplicată și ea nu se va
mai aplica iar persoana condamnată nu va fi supusă nici unei interdicții, decăderi
sau incapacități.