Chimia

Definiția generală a chimiei (cea acceptată în mod implicit de marele public) s-a schimbat de-a
lungul timpului, pe măsură ce noi ramuri au fost incluse în studiul chimiei. Ca și componentă a
istoriei științelor, etimologia termenului de "chimie" este considerată a fi una diversă, fără a se fi
ajuns la un anumit consens. Prima menționare a termenului de chimie este atribuită lui Dioclețian în
anul 296, în momentul când ordona incendierea cărților locuitorilor din Alexandria, privind modul prin
care aurul și argintul pot fi replicate[11]; cu toate acestea, este posibil ca această menționare făcută
de Dioclețian să fie o simplă legendă[11]
Se consideră că termenul provine din cuvântul arab al-kīmīā (‫)الكيمياء‬, ce desemna acel set timpuriu
de practici care îngloba elementele chimiei, metalurgiei, astrologiei, astronomiei, misticismului și
medicinei; obiectul principal al alchimiei era considerat a fi transfigurarea materialelor în aur[12].
Alternativ, al-kīmīā poate deriva din χημεία, insemnand "faurit impreuna"[13]. Termenul arabic este
derivat din elenul χημία sau χημεία,[14][15] (chemia), care desemna arta făuririi aurului și argintului[16].
Totodată, termenul poate fi considerat ca provenind de la cuvântul "chumeia", care desemna arta
extragerii sucurilor sau infuziilor din plante, precum și prepararea medicamentelor și tincturilor din
plante[17].
În limba greacă, termenul este întâlnit în cartea unui scriitor grec, Suidas, din secolul al XI-lea[18]. La
origine, termenul grecesc a fost stabilit datorită influențelor Egiptului Antic[14], unde
termenul keme însemna "nisipul aluvial al Nilului"[19], "pământ negru"[20]. Limba persană a influențat
de asemenea originea termenului, datorită termenului de "kimiya", care însemna "artă, truc"[21]
În anul 330, Zosimos din Panopolis denumea alchimia ca fiind studiul compoziției apelor, mișcărilor,
creșterii, încorporării, respingerii, desenului sufletului din trupuri și al împreunării sufletelor cu
trupurile.[22][17]
În anul 1661, Robert Boyle elaborează modelul chimiei prin intermediul principiilor sale mereologice,
care încorporau filozofia corpusculariană[23]. Principiul generic, acela că chimia este bazată pe
considerentul că materia este alcătuită din componente minuscule, apare la începutul lucrării
"Chimistul sceptic".[24][23].
Glaser susținea în 1663 despre chimie că este o artă științifică prin care cineva învață cum să
dizolve corpuri, cum să reprezinte diversele substanțe din compoziția lor, cum să împreuneze din
nou substanțele între ele și cum să le aducă la un grad de perfecțiune mai mare.[25][26]
Stahl definea chimia în 1730 ca fiind arta împărțirii corpurilor mixte, compuse și agregate[27] în
elementele principale ale lor[28]
În 1837, Jean Baptiste Dumas definea chimia ca fiind știința care se ocupă cu legile și efectele
forțelor moleculare. ()[29] Totodată, este cel care contribuie la dezvoltarea teoriilor chimiei organice,
afirmând că între cele 2 ramuri ale chimiei, principiile sunt aceleași.[30]
În anul 1947, chimia este denumită de către Linus Pauling ca fiind știința substanțelor: a structurii,
proprietăților și reacțiilor care le schimbă în alte substanțe.[31]
Raymond Chang oferă o definire mai largă a termenului, menționând chimia în 1998 ca fiind studiul
materiei și a schimbărilor prin care trece.[32][33]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria chimiei.
Deși considerată "știință modernă" de aproape 2 secole, chimia a fost prezentă în viața oamenilor ca
și aplicabilitate încă din perioada preistorică. Cele mai timpurii utilizări ale chimiei au fost remarcate
în cazul picturilor rupestre, care datau de prin perioada 25.000 î.Hr[34].
În China Antică, cunoștințele din domeniul chimiei ar fi fost prezente încă din perioada 9000-7000
î.Hr, demonstrându-se prezența acidului tartaric și anumiți alcani în interiorul unor urne, componente
de asemenea prezente în vinul realizat din struguri sau orez[35].
Vechii egipteni au pionierat arta chimiei sintetice acum aproape 4000 de ani.[36] Pe la sfârșitul celui
de-al doilea mileniu î.Hr., populațiile antice dețineau deja mijloacele necesare care urmau să
formeze bazele mai multor ramuri ale chimiei cum ar fi: extragerea metalelor din minereuri, obținerea
vaselor de lut, fermentarea berii și a vinului[34], crearea de pigmenți pentru cosmetice și picturi[34],
extragerea substanțelor din plante în scopul utilizării lor ca medicament sau ca parfum,
obținerea brânzei, obținerea sticlei și obținerea de aliaje precum bronzul[37].
Nașterea chimiei poate fi atribuită foarte comunului fenomen al arderii, care a dus la
apariția metalurgiei[37] - arta și știința care se ocupă cu procesarea minereurilor de fier pentru
obținerea metalelor. Goana după aur a dus la descoperirea procesului purificării lui, chiar dacă
principiile care stăteau la baza ei nu erau prea bine înțelese - se credea că este o transformare, nu o
purificare. Mulți savanți din acea vreme considerau că transformarea metalelor de bază în aur este
posibilă, lucru care a dus la formarea alchimiei și căutarea pietrei filozofale, despre care se credea
că va aduce astfel de transformări la o singură atingere.[38]
Începând cu anul 600 î.Hr, filozofii greci au conceput noțiuni menite să determine natura materiei[39].
Anaximandru din Milet (610-545 î.Hr) considera că aerul este principalul constituent al materiei[39];
Heraclit din Efes (544-484 î.Hr) considera focul ca și constituent, privind lucrurile din perspectiva
unei schimbări continue[39]. Școala eleată, reprezentată de Parmenidae (515-450 î.Hr) considera
lumea ca fiind o unitate și schimbarea era privită drept o iluzie[39]. Urmându-l pe Parmenidae, eleatul
Empedocle din Agrigentum (495-435 î.Hr) se va opune ideii de definire a aerului ca substanță
primordială, propunând existența a patru elemente primare: foc, apă, aer și pământ[39].
Școala atomistă, reprezentată de Leucip și Democrit vor determina faptul că lumea fizică este
bazată pe observațiile fizice, ajungând la concluzia că materia poate fi redusă până la unitatea sa
constituentă, care este eternă și nu mai poate fi divizată (atomul)[40]. Această idee va fi adoptată
ulterior de Epicur (341-270 î.Hr)[40] și de poetul roman Lucretius (95-55 i.Hr), care redactase
lucrarea De Rerum Natura (Natura Lucrurilor), în anul 50 î.Hr.[41][42]
Unii îi consideră pe arabi și perși ca fiind cei mai vechi chimiști, cei care au introdus observarea
precisă și experimentarea controlată, descoperind astfel multe substanțe chimice. Cei mai influenți
chimiști musulmani erau Geber, al-Kindi, al-Razi și al-Bruni[43]. La finalul secolului al VIII-lea d.Hr,
alchimistul arab Geber sau Abu Musa Jabir Ibn Hayyan, folosește termenul de Al-kimya în unul din
tratatele sale reprezentative[44]. Lucrările lui Geber au ajuns în Europa în secolul al XIV-lea,
în Spania prin traducerile unui pseudo-Geber, care și-a semnat cărțile cu numele de „Geber”.
Contribuția alchimiștilor și a metalurgiștilor indieni a fost de asemenea remarcată.
Apariția chimiei în Europa a avut loc datorită epidemiilor frecvente de ciumă și molime (cum ar
fi moartea neagră) din Evul Mediu Timpuriu, care a dus la o creștere a nevoii de medicamente. Se
credea că există un medicament universal numit elixirul vieții care poate vindeca toate bolile, dar
care, precum piatra filozofală, nu a fost niciodată găsit.
Deoarece pentru unii practicanți, alchimia era o ocupație intelectuală, în timp, au excelat în acest
domeniu. Paracelsus, spre exemplu, respingea teoria celor patru elemente și cu o înțelegere destul
de vagă a substanțelor chimice și medicamentelor, a format o formă hibridă de alchimie și știință,
numită și chemiatrie sau iatrochimie.[45]
Răspândirea chimiei ca știință a fost influențată de asemenea de apariția tipografiei în 1454, prin
aportul lui Johannes Gutenberg. Diverse cărți cu subiecte precum mineralogia, minereuri și
prepararea de substanțe au fost adevărate stimulente pentru avansarea acestui domeniu datorită
caracterului practic și disponibilității materialelor de studiu[46].
De asemenea, influențe ale filozofilor cum ar fi Sir Francis Bacon sau René Descartes, care voiau o
anumită rigoare în matematică și cereau eliminarea dogmelor și subiectivismului din observațiile
științifice, au dus la revoluția științifică[47]. În chimie, ea a început cu Robert Boyle (1627-1691), care
formulat ecuații precum Legea lui Boyle, cu privire la proprietățile stării gazoase. Mai târziu au
urmat legea conservării masei substanțelor în 1783 și dezvoltarea teoriei atomice a lui John
Dalton în jurul anului 1800. Legea Conservării Masei a dus la reformularea chimiei bazată pe
această lege, dar și teoria combustiei oxigenului, care a fost mult bazată pe cercetările lui Lavoiser.
Acestea și alte astfel de schimbări înțelese de mase au fost denumite generic revoluția chimică.
Contribuțiile lui Lavoisier au dus la ceea ce acum se numește chimie modernă - chimia studiată în
instituțiile de învățământ din toată lumea.

Chimia ca știință[modificare | modificare sursă]

Influențați de noile metode empirice, adoptate de către Sir Francis Bacon și alți chimiști. Un grup de
chimiști de la Oxford, Robert Boyle, Robert Hooke și John Mayow au început remodelarea tradițiilor
vechi, de ordin alchimic, într-o disciplină științifică. În mod special, Boyle este considerat a fi
părintele chimiei datorită celei mai importante lucrări ale sale, Chimistul sceptic, unde diferențierea
este făcută între cunoașterea alchimiei și descoperirile științifice ale noii chimii.[48] Acesta a formulat
legea lui Boyle, a respins teoria clasică a celor "4 elemente" și a propus o alternativă mecanistă a
atomilor și reacțiilor chimice al căror studiu s-ar fi putut face prin experimente riguroase.