Portugalia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Portugalia
Republica Portugheză
República Portuguesa

Drapelul Portugaliei Stema Portugaliei[*]

Deviză: Europe's West Coast 

Imn: 

A Portuguesa

MENIU

0:00
 Geografie
Suprafață  
 - totală 92.212 km² (locul 111)
Apă (%) 0,5 %
Cel mai înalt punct Muntele Pico[*] (2.351 m) 
Cel mai jos punct Oceanul Atlantic (0 m) 
Cel mai mare oraș Lisabona
Vecini Spania
Castilia și León 
Fus orar WET (UTC+ 0)
Ora de vară WEST (UTC+ 1)
Populație
Densitate 115 loc/km²
 - Estimare 2012 10.487.289 (locul 80)
 - Estimare 2018 10.600.000
Limbi oficiale portugheză[ib 1]
Etnonim portughezi (pl.)
portughez (masc.)
portugheză (fem.) 
 Guvernare
Sistem politic Republică semi-prezidențială
Președinte (d)
Marcelo Rebelo de Sousa 
Prim-ministru (d)
António Costa 
Legislativ Adunarea Republicii Portugalia
Capitala Lisabona () 
Istorie
Stat independent
Fondarea Portugaliei 868
Suveranitatea
24 iunie 1128
Portugaliei
Regatul Portugaliei 26 iulie 1139
Republica Portugheză 5 octombrie 1910
Aderare la UE 1 ianuarie 1986
Economie
PIB (PPC) 2017
 - Total 335.319.035.878 dolar Geary-
Khamis[3] 
 - Pe cap de locuitor 32.554,298 dolar Geary-
Khamis[5] 
PIB (nominal) 2017
 - Total 217.571.083.045,99 dolari
americani[2] 
 - Pe cap de locuitor 21.291 dolari americani[4] 
Gini (2011) 34.2[1] (mediu)
IDU 0,83
Monedă euro ( EUR )[ib 3] 
Coduri și identificatori
Cod CIO POR 
Cod mobil 268 
Prefix telefonic +351
ISO 3166-2 PT
Domeniu Internet .pt[ib 2]
1. ^ Limba mirandeză este cooficială în Miranda do

Douro.
2. ^ Se poate și folosi domeniul .eu, pentru că

Portugalia face parte din Uniunea Europeană.

3. ^ Până în 2002: escudo portughez.

Prezență online
site web oficial
Modifică date / text 
Portugalia (vedere din satelit)

Portugalia (în portugheză Portugal; pronunție /puɾtuˈɣaɫ/), oficial Republica
Portugheză (în portugheză República Portuguesa, pronunțat /ʁɨ'publikɐ puɾtu'ɣezɐ/),
este o țară în Peninsula Iberică din Europa de Sud-Vest. Este cea mai vestică țară
din Europa continentală. La vest și sud are coastă la Oceanul Atlantic, iar la est și nord
se învecinează cu Spania. Frontiera dintre Portugalia și Spania(d) are 1214 km lungime
și este considerată cea mai lungă graniță neîntreruptă în cadrul Uniunii Europene.
Republica include, de asemenea, arhipelagurile Azore și Madeira din Atlantic,
ambele regiuni autonome cu propriile lor guverne regionale(d).
Teritoriul Portugaliei moderne a fost locuit permanent, invadat și subiect de dispute
armate încă din vremuri preistorice(d). Precelții(d), celții, cartaginezii și romanii au fost
urmați de invaziile vizigoților și suebilor germanici. În 711, Peninsula Iberică a fost
invadată de către Mauri, Portugalia devenind parte din Al-Andalusul musulman.
Portugalia s-a născut ca stat în urma Reconquistei creștine, iar în 1139, Afonso
Henriques a fost proclamat rege al Portugaliei, astfel stabilind independența acestui
stat.[7]
În secolele al XV-lea și al XVI-lea, Portugalia și-a creat primul imperiu global, devenind
una dintre cele mai mari puter economice, politice și militare. [8][9][10] În acest timp,
exploratorii portughezi au efectuat călătorii maritime de pionierat în Epoca Marilor
Descoperiri, în special sub patronaj regal al principelui Henric Navigatorul și al
regelui João al II-lea, descoperiri notabile fiind cea a lui Vasco da Gama, care a găsit
o rută spre India pe mare (1497-98), dar și descoperirea Braziliei (1500), și ajungerea
la Capul Bunei Speranțe. În această perioadă, Portugalia a monopolizat comerțul cu
mirodenii în Europa, iar Imperiul Portughez s-a extins cu campaniile militare efectuate în
Asia. Distrugerea Lisabonei în cutremurul din 1755, apoi ocupația străină din
timpul Războaielor Napoleoniene, independența Braziliei(d) (1822), și Războaiele
Liberale(d) (1828-34), au lăsat Portugalia slăbită de război și cu influența mondială
diminuată.[11]
După ce revoluția din 1910 a abolit monarhia, a fost proclamată democratica, dar
instabila Primă Republică Portugheză, înlocuită ulterior de regimul autoritar de
dreapta Estado Novo. Democrația a fost restabilită după Războiul Colonial
Portughez și Revoluția Garoafelor în 1974. La scurt timp după aceea, s-a acordat
independență aproape tuturor teritoriilor de peste mări(d),[12] ceea ce a marcat sfârșitul
de celui mai îndelungat imperiu colonial. Portugalia a lăsat o profundă influență culturală
și arhitecturală în întreaga lume(d) și o moștenire de peste 250 de milioane de vorbitori
de portugheză.
Portugalia este o țară dezvoltată , cu o economie avansată cu venituri mari și un nivel
de trai înalt.[13][14][15] Este a 5-a cea mai pașnică țară din lume,[16] menținând o formă de
guvernare republicană semiprezidențială.[17][18][19][20][21] Are a 18-lea cel mai mare progres
social din lume, aflându-se înaintea altor țări vest-europene
precum Franța, Spania și Italia.[22] Membru fondator al NATO și al Comunității Țărilor de
Limbă Portugheză, este, de asemenea, membră a numeroase alte organizații
internaționale, inclusiv Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană, zona euro,
și OCDE.
Portugalia este un pionier al reformei consumului de substanțe, decriminalizând posesia
de droguri pentru uz personal în 2001.[23] După ani de investiții și cooperare, Portugalia
a marcat un punct culminant al folosirii energiei regenerabile la nivel mondial (d) în 2016,
atunci când a reușit să se alimenteze timp de 107 ore consecutive exclusiv din energie
hidroelectrică, eoliană și solară.[24]

Cuprins

 1Istoria
o 1.1Istoria timpurie: precelții și celții
o 1.2Lusitania și Gallaecia romane
o 1.3Regatele germanice: suebii și vizigoții
o 1.4Perioada islamică și Reconquista
o 1.5Comitatul Portucale
o 1.6Independența și Epoca Afonsină
o 1.7Epoca Ioanină și cea a Marilor Descoperiri
o 1.8Uniunea Iberică, Restaurația și începutul epocii
brigantine
o 1.9Epoca Pombalină și Iluminismul
o 1.10Epoca napoleoniană
o 1.11Monarhia constituțională
o 1.12Prima Republică și Estado Novo
o 1.13Revoluția Garoafelor și integrarea europeană
 2Geografie
o 2.1Clima
o 2.2Biodiversitatea
  3Guvernarea și administrarea
o 3.1Președinția
o 3.2Guvernul
o 3.3Parlamentul
o 3.4Puterea judecătorească și particularități ale legislației
o 3.5Drepturile LGBT+ în Portugalia
o 3.6Aplicarea legii
o 3.7Împărțire administrativă
o 3.8Relații externe
o 3.9Armata
o 3.10Finanțele publice
 4Economie
o 4.1Sectorul primar
o 4.2Sectorul secundar
o 4.3Sectorul terțiar
o 4.4Sectorul cuaternar
o 4.5Transporturi
o 4.6Energia
 5Demografie
o 5.1Urbanizare
o 5.2Imigrația
o 5.3Religie
o 5.4Limba
o 5.5Educație
o 5.6Sănătatea
 6Cultura
o 6.1Arhitectura
o 6.2Cinematografia
o 6.3Literatura
o 6.4Bucătăria
o 6.5Muzica
o 6.6Arte plastice
o 6.7Sport
o 6.8Sărbători
 7Note
 8Legături externe
 9Vezi și

Istoria[modificare | modificare sursă]
Istoria timpurie: precelții și celții[modificare | modificare sursă]
Citânia de Briteiros(d), din Minho(d), cel mai bine conservat sit portughez din Epoca Fierului și cultura Castro(d).

Istoria timpurie a Portugaliei este una comună cu restul Peninsulei Iberice situată în

sud-vestul Europei. Numele de Portugalia derivă din alăturarea denumirilor romano-
celtice Portus Cale(d). Regiunea a fost colonizată de precelți și celți, care au dat naștere
popoarelor antice ale gallaecilor, lusitanilor(d), celticilor(d) și cyneților(d), și a fost vizitată
de fenicieni și cartaginezi(d), încorporată în dominioanele Republicii Romane ca
provincia Lusitania și parțial Gallaecia, după 45 î.e.n. până la 298 e.n., recolonizată
de suebi, buri(d), și vizigoți, și cucerită de mauri. Alte influențe includ vestigii alane din
secolul al V-lea, descoperite în Alenquer (din denumirea germanică veche Alankerk, de
la Alan+kerk; cu sensul de templu al Alanilor), Coimbra și Lisabona.[25]
Regiunea Portugaliei de astăzi a fost locuită de omul de Neanderthal și apoi de către
Homo sapiens, care cutreierau regiunea de nord a peninsulei Iberice. [26] Acestea erau
societăți de subzistență care, deși nu aveau așezări prospere, erau oarecum
organizate. Portugalia neolitică a experimentat domesticirea animalelor de pășunat,
creșterea unor culturi de cereale și fluviale și pescuitul maritim.
Se crede de către unii cercetători că la începutul primului mileniu î.e.n., mai multe valuri
de celți au invadat Portugalia din Europa Centrală și prin uniuni mixte cu populațiile
locale au format diferite grupuri etnice, cu multe triburi.
Printre aceste triburi, cele mai de seamă au fost au fost calaicii sau gallaeci din nordul
Portugaliei, lusitanii din centru(d), celticii din Alentejo(d), și cyneții sau conii din Algarve(d).
Printre cele mai mici triburi sau sub-diviziuni de triburi s-au numărat bracarii, coelernii,
equaesii, grovii, interamicii, leunii, luanquii, limicii, narbasii, nemetatii, paesurii,
quaquernii, seurbii, tamaganii, tapolii, turdulii, Turduli Veteres, Turdulorum Oppida,
turodii, și zoelae. Au fost înființate și câteva târguri mici, semi-permanente, de coastă
(cum ar fi Tavira) în Algarve de către fenicieni-cartaginezi.
Lusitania și Gallaecia romane[modificare | modificare sursă]
Templul Roman din Évora(d) este una dintre cele mai bine conservate structuri romane din țară.

Romanii au invadat Peninsula Iberică pentru prima oară în 219 î.e.n.În ultimele zile ale
lui Iulius Cezar, aproape întreaga peninsulă a fost anexată Republicii Romane.
Cartaginezii, inamicii Romei în Războaiele Punice, au fost expulzați din coloniile de pe
coastă.
Cucerirea romană a ceea ce acum face parte din Portugalia modernă a durat aproape
două sute de ani și a costat multe vieți de tineri soldați și ale celor care au fost
condamnați la moarte sigură în sclavie în mine atunci când nu erau vânduți ca sclavi în
alte părți ale imperiului. Cucerirea a trebuit să facă un pas înapoi în 150 î.e.n., când a
izbucnit o răscoală în nord. Lusitanianii și alte triburi indigene, sub conducerea
lui Viriathus(d), au preluat controlul asupra întregii Iberii de vest.
Roma a trimis numeroase legiuni și cei mai buni generali ai săi în Lusitania să înăbușe
revolta, dar fără nici un rezultat—lusitanii au continuat să cucerească teritoriu.
Conducătorii romani au hotărât atunci să-și schimbe strategia: i-au mituit pe aliații lui
Viriathus să-l omoare pe acesta. În 139 î.e.n., Viriathus a fost asasinat, și Tautalus a
devenit lider.
Roma a instaurat un regim colonial. Romanizarea completă a Lusitaniei a fost
desăvârșită abia în epoca vizigotă.
În 27 î.e.n., Lusitania a obținut statutul de provincie romană. Mai târziu, s-a mai înființat
o provincie în Lusitania nordică, provincie cunoscută sub numele de Gallaecia, cu
capitala în Bracara Augusta, astăzi Braga. Există încă multe ruine de castre (dealuri
foritficate(d)) în toată Portugalia modernă și rămășițe ale culturii Castro. Numeroase situri
romane sunt împrăștiate în Portugalia actuală, unele așezări urbane fiind destul de
mari, ca Conímbriga(d) și Mirobriga(d). Cea dintâi este una dintre cele mai mari
așezări romane din Portugalia, aflată la 16 km de Coimbra, și aceasta dezvoltată pe
locul unei foste localități romane, Aeminium(d)). Situl are și un muzeu care expune
obiectele găsite de arheologi în timpul săpăturilor.
Mai multe lucrări de inginerie, cum ar fi băile, templele, podurile, drumurile, circurile,
teatrele și casele de locuit sunt conservate în întreaga țară. S-au găsit și monede, dintre
care unele bătute în Lusitania, precum și numeroase piese de ceramică. Printre istoricii
contemporani se numără Paulus Orosius (c. 375-418)[27] și Hydatius(d) (c. 400-469),
episcop de Aquae Flaviae(d), care a relatat despre ultimii ani ai dominației romane și
sosirea triburilor germanice.
Regatele germanice: suebii și vizigoții[modificare | modificare sursă]
regele sueb(d) Miro(d) și sf. Martin de Braga(d) dintr-un manuscris din 1145 din De virtutibus quattuor de Martin.

La începutul secolul al V-lea, triburile germanice,

anume suebii și vandalii (silingii și hasdingii), împreună cu aliații lor, sarmații și alanii,
au invadat Peninsula Iberică unde aveau să-și întemeieze un regat. Regatul Suebilor(d) a
fost regatul germanic post-roman înființat în fostele provincii romane de Gallaecia-
Lusitania.
Pe la 410 și în timpul secolului al VI-lea, el a devenit regat oficial provlamat, iar regele
Hermeric a încheiat un tratat de pace cu gallaecii înainte de a-și lăsa domnia moștenire
fiului său, Rechila(d). În 448, Réchila a murit, lăsând conducerea statului aflat în
expansiune lui Rechiar(d).
În anul 500, în Iberia s-a instaurat Regatul Vizigot(d), cu centrul în zona Toledo. Vizigoții
i-au învins în cele din urmă pe suebi și le-au cucerit capitala Bracara (Braga din ziua de
azi) în 584-585, în urma înfrângerilor consecutive ale ultimilor doi regi
suebi Andeca(d) și Malaric(d). Fostul regat al suebilor a devenit apoi cea de-a șasea
provincie a Regatul Vizigot Hispania.
Pentru următorii 300 de ani și până în anul 700, întreaga Peninsulă Iberică a fost
dominată de vizigoți. Această perioadă a durat până în 711, când
regele Roderic(d) (Rodrigo) a fost ucis în timp ce se opunea unei invazii maure dinspre
sud. Din diversele grupuri germanice care s-au stabilit în vestul Iberiei, suebii au lăsat
cea mai de durată moștenire culturală în ceea ce astăzi sunt Portugalia, Galicia și
Asturia.[28][29][30]
Perioada islamică și Reconquista[modificare | modificare sursă]
Castelul Silves(d), fortificație din perioada maură aflată în Algarve.

Califatul de Cordoba, pe la 1000, la apogeul Al-Mansur(d).

Portugalia continentală de astăzi, împreună cu mare parte din Spania, a făcut parte din
Califatul Umayyad între 711 e.n. – 1249 e.n., în urma cuceririi de către Califatul
Umayyad a Peninsulei Iberice în 711 e.n. Această ocupație a durat de la câteva zeci de
ani în nord, până la circa cinci secole, în sud.
După înfrângerea vizigoților în doar câteva luni, Califatul Umayyad a început să se
extindă rapid în peninsulă. Începând cu anul 711, teritoriul pe care este acum Portugalia
a devenit parte a vastului Califat Umayyad cu centrul în Damasc, care se întindea de la
râul Indus de pe subcontinentul Indian (în Pakistanul de astăzi) până în sudul Franței,
până la prăbușirea acestuia în 750. În acel an, partea de vest a imperiului și-a câștigat
independența sub Abd-ar-Rahman I, cu înființarea Emiratului de Cordoba. După
aproape două secole, Emiratul a devenit Califatul de Cordoba în 929, până la
dizolvarea acesteia un secol mai târziu, în 1031, în nu mai puțin de 23 de mici regate,
numite regatele Taifa.
Guvernatorii acestor regate taifa se proclamau fiecare emir în provincia lui și stabileau
relații diplomatice cu regatele creștine din nord. Majoritatea Portugaliei a căzut în
mâinile Taifalei din Badajoz(d) din dinastia Aftasidă, și după o scurtă perioadă a unei
efemere Taifale de Lisabona(d) în 1022, a căzut sub dominația Taifalei de Sevilla(d) a
poeților Abbadizi(d). Perioada taifalelor s-a încheiat cu cucerirea almoravizilor care au
venit din Maroc în 1086 câștigând o victorie decisivă în Bătălia de la Sargrajas(d), urmați
un secol mai târziu, în 1147, după a doua perioadă de taifale, de almohazii veniți și ei
tot din Marrakesh.[31]
Al-Andalus a fost împărțită în diferite districte numite Kura. Gharb Al-Andalus a fost, la
apogeul său, constituit din zece kurale,[32] fiecare cu o capitală și un guvernator al ei.
Principalele orașe ale perioadei în Portugalia erau Beja, Silves, Alcácer do
Sal, Santarém și Lisabona.
Populația musulmană din regiune consta, în principal, din iberici autohtoni convertiți
la Islam (așa-numiții Muwallad sau Muladi) și berberi. Arabii erau în principal nobili
din Siria și Oman și, deși puțini la număr, ei constituiau elita conducătoare a populației.
Berberii erau la început originari din munții Atlas și Rif(d) din Africa de Nord și erau, în
esență, nomazi.
Comitatul Portucale[modificare | modificare sursă]

Statuia a contelui Vímara Peres(d), primul domnitor al comitatului Portugalia(d).

Un nobil vizigot asturian pe nume Pelagius de Asturia a fost ales în 718 e.n. conducător
de mulți dintre nobilii vizigoți izgoniți. Pelagius a cerut ridicarea a tuturor armatelor
vizigote creștine rămase la luptă împotriva maurilor și să se regrupeze teritoriile
montane necucerite din Asturii, zonă cunoscută astăzi ca Munți Cantabrici, în ceea ce
este astăzi mica regiune muntoasă din nord-vestul Spaniei, adiacentă Golfului Biscaya.
[33]

Planul lui Pelagius a fost de a utiliza Munții Cantabrici ca loc de refugiu și protecție de
invadatorii mauri. Apoi, el a propus regruparea armatelor creștine din Peninsula Iberică
și folosirea Munților Cantabrici ca rampă de lansare a recuceririi pământurilor lor. În
acest proces, după ce i-a învins pe mauri în Bătălia de la Covadonga în 722 e.n.,
Pelagius a fost proclamat rege, fondând astfel Regatul creștin al Asturiilor și începând
războiul de recucerirea creștină cunoscut în portugheză ca Reconquista Cristã.
La sfârșitul secolului al IX-lea, regiunea Portugaliei dintre râurile Minho și Douro, a fost
eliberată sau recucerită de la Mauri de către Vimara Peres,(d) la ordinele regelui Alfonso
al III-lea al Asturiilor. Găsind că regiunea avea anterior două mari orașe—Portus Cale,
în zona de coastă, și Braga în interior, multe alte orașe fiind acum pustii—a hotărât să o
repopuleze și să le reconstruiască cu refugiați portughezi galicieni și cu alți creștini. [34]
Vimara Peres a organizat regiunea eliberată de la mauri, și a ridicat-o la statutul
de comitat, numind-o comitatul Portugalia(d) după marele oraș-port al regiunii—Portus
Cale' sau Porto de astăzi. Unul dintre primele orașe fondate de Vimara Peres în
această perioadă este Vimaranes, cunoscut astăzi ca Guimarães – „leagănul poporului
portughez” sau „orașul-leagăn” (Cidade Berço în portugheză).
După anexarea comitatului Portugalia într-unul din mai multele comitate care
alcătuiau Regatul Asturiilor, Regele Alfonso al III-lea al Asturiilor l-a înnobilat pe Vimara
Peres în 868 e.n., ca primul conte de Portus Cale (Portugalia). Regiunea a devenit
cunoscut sub numele de Portucale, Portugale, și în același timp Portugália — comitatul
Portugalia(d).
Alfonso al VI-lea de León învestindu-l pe Henric, conte de Portugalia(d), în 1093.

Mai târziu, Regatul Asturiilor a fost împărțit în mai multe regate creștine din nordul
Spaniei, din cauza diviziunilor dinastice ale moștenirii printre urmașii regelui. Cu
abdicarea silită a lui Alfonso al III-lea „cel Mare” al Asturiilor de către fiii săi în 910,
regatul Asturiilor a fost împărțit în trei regate separate: León, Galicia și Asturiile. Cele
trei regate au fost în cele din urmă reunite în 924 (León și Galicia în 914, Asturiile mai
târziu) sub coroana de León.
În timpul secolului de lupte intestine pentru dominație între regatele creștine din nord,
comitatul Portugalia forma partea de sud a Regatului Galiciei. Uneori, Regatul Galiției
exista ca entitate independentă pentru perioade scurte de timp, dar, de obicei, el însuși
forma o parte importantă a Regatului León. În toată această perioadă, locuitorii
comitatului Portugalia, ca galicieni, aveau dificultăți în a păstra autonomia Galiciei cu
limba și cultura ei distincte (galiciano-portugheză(d)) față de cultural leoneză, ori de câte
ori statutul Regatului Galiciei se schimba în raport cu Regatul León. Ca rezultat al
diviziunii politice, galiciano-portughezii și-au pierdut unitatea atunci când comitatul
Portugalia s-a separat de Regatul Galiției (la rândul lui dependent de Regatul de León)
pentru a stabili Regatul Portugaliei.
În 1093, Alfonso al VI-lea de León și Castilia a acordat comitatul lui Henric de
Burgundia(d) și l-a căsătorit cu fiica lui, Teresa León(d), ca răsplată pentru rolul său în
recucerirea teritoriilor de la Mauri. Henric și-a instalat capitala noului său comitat în
Bracara Augusta (Braga de astăzi), capitala provinciei romane antice și, de asemenea,
capitala anterioară a mai multor regate de-a lungul primului mileniu.
Independența și Epoca Afonsină[modificare | modificare sursă]
Afonso Henriques primind intervenția divină în Bătălia de la Ourique(d) (1139), la care a fost aclamat rege al
portughezilor.

La 24 iunie 1128, a avut loc bătălia de São Mamede(d) în apropiere

de Guimarães. Afonso Henriques, contele de Portugalia, a învins-o pe mama
lui, contesa Teresa(d) și pe iubitul acesteia, Fernando Perez de Traba(d), impunându-se
astfel ca unic conducător. Afonso a trimis apoi armatele împotriva maurilor, înspre sud.
Campaniile lui Afonso au fost încununate de succes și, la 25 iulie 1139, a obținut o
victorie zdrobitoare în bătălia de la Ourique(d) și, imediat după aceea, a fost în
unanimitate proclamat rege al Portugaliei de către soldații săi. Aceasta este în mod
tradițional considerată a fi ocazia cu care comitatul Portugalia, ca fief al Regatului León,
a fost transformat în Regatul Portugaliei independent.
Afonso a stabilit atunci primul cortes portughez(d) la Lamego, unde a fost încoronat de
către arhiepiscopul de Braga, deși valabilitatea acestei adunări de la Lamego a fost
contestată și bănuită a fi un mit creat în timpul Războiului Portughez de Restaurație(d).
Afonso a fost recunoscut în 1143 de către regele Alfonso VII-lea al Leónului și
Castiliei și, în 1179, și de papa Alexandru al III-lea.
În timpul perioadei Reconquista, creștinii au recucerit Peninsula Iberică de sub
dominația maură. Afonso Henriques și succesorii săi, ajutați de ordinele monastice
militare(d), au înaintat spre sud pentru a-i alunga pe mauri. În acest moment, Portugalia
acoperea aproximativ jumătate din teritoriul ei actual. În 1249, Reconquista s-a încheiat
cu capturarea Algarvei și cu izgonirea definitivă a ultimelor așezări maure de pe coasta
de sud, aducând Portugalia aproximativ la frontierele ei actuale.
Într-una din aceste situații de conflict cu Regatul Castiliei, Dinis I al Portugaliei a semnat
cu regele Fernando IV-lea al Castiliei (care a fost reprezentat, minor fiind, de către
mama sa, regina María de Molina(d)) tratatul de la Alcañices (1297)(d), care prevedea că
Portugalia abolește tratatele convenite îndreptate împotriva Regatului Castiliei pentru
sprijinirea tânărului Juan de Castilla(d). Acest tratat stabilea, printre altele, delimitarea
frontierelor între regatul Portugaliei și regatului León, cuprinzând și orașul
disputat Olivenza.
Domniile lui Dinis I (Denis), Afonso al IV-lea și Pedro I (Petru I) au fost în mare parte
dominate de pace cu regatele creștine din Iberia.
În 1348 și 1349, Portugalia, ca și restul Europei, a fost devastată de Moartea Neagră.
[35]
 În 1373, Portugalia a făcut o alianță cu Anglia(d), care este cea mai lungă durată de
alianță din lume. De-a lungul timpului aceasta a mers dincolo de cooperarea geo-
politică și militară (protejarea intereselor reciproce din Africa, America și Asia împotriva
rivalilor francezi, spanioli și olandezi) și a menținut legături comerciale și culturale
puternice între cei doui vechi aliați europeni. În special în regiunea Porto, este vizibilă
influența engleză până în ziua de astăzi.
Epoca Ioanină și cea a Marilor Descoperiri[modificare | modificare sursă]
Victoria lui Ioan I al Portugaliei în bătălia de la Aljubarrota(d) a asigurat tronul casei de Aviz(d).

Mănăstirea Batalha(d) a fost ridicată de regele Ioan I pentru a comemora victoria sa în criza din 1383–85(d)

În 1383, Ioan I al Castiliei, soțul lui Beatrice a Portugaliei și ginerele lui Ferdinand I al

Portugaliei, a revendicat tronul țării. O facțiune de mici nobili și oameni de rând, în
frunte cu Ioan de Aviz (care avea mai târziu să devină regele Ioan I al Portugaliei) și
comandată de generalul Nuno Alvares Pereira(d) i-a învins pe castilieni în bătălia de la
Aljubarrota(d). Cu această luptă, casa de Aviz a devenit dinastie domnitoare în
Portugalia.
Portugalia s-a aflat în avangarda explorării maritime a europenilor și a Epocii Marilor
Descoperiri. Prințul Henric Navigatorul, fiul regelui Joao I, a devenit sponsorul principal
și beneficiar al acestui demers. În această perioadă, Portugalia a explorat Oceanul
Atlantic, descoperind mai multe arhipelaguri atlantice, cum ar fi Azore, Madeira,
și Capul Verde(d), a explorat coasta africană, a colonizat unele zone din Africa, a
descoperit o rută spre India,(d) pe la Capul Bunei Speranțe, a descoperit Brazilia(d), a
explorat Oceanul Indian, a stabilit rute comerciale în majoritatea Asiei de Sud, și a trimis
primele misiuni comerciale și diplomatice directe din Europa în China(d) și Japonia.
În 1415, Portugalia a obținut primele sale colonii de peste mări prin cucerirea Ceutei,
primul târg musulman prosper din Africa de Nord. Au urmat primele descoperiri
în Oceanul Atlantic: Madeira și Azore, care au condus la primele mișcări
pentru colonizare.
De-a lungul secolului al XV-lea, exploratorii portughezi au navigat pe coasta Africii,
înființând posturi comerciale pentru mai multe tipuri de mărfuri comerciabile la acea
dată, variind de la aur la sclavi, căutând o rută spre India și mirodeniile ei, mult râvnite
în Europa.
Tratatul de la Tordesillas a fost menit să soluționeze disputa ivită după întoarcerea
lui Cristofor Columb, și a fost aranjat de papa Alexandru al VI-lea, mediator între
Portugalia și Spania. Acesta a fost semnat la 7 iunie 1494, și a împărțit teritoriile nou
descoperite din afara Europei între cele două țări de-a lungul unui meridian aflat la 370
de leghe vest de Insulele Capului Verde (pe coasta de vest a Africii).
În 1498, Vasco da Gama a ajuns în India și a adus prosperitate economică
Portugaliei și populației ei de 1,7 milioane de locuitori, ajutând la începutul Renașterii
Portugheze(d). În 1500, exploratorul portughez Gaspar Corte-Real(d) în ceea ce astăzi
este Canada și a fondat orașul Portugal Cove–St. Philip's(d), Newfoundland și Labrador,
cu mult înainte de venirea francezilor și englezilor, în secolul al XVII-lea, una dintre
multele acțiuni portugheze de colonizare a Americilor.[36][37][38]

Vasco da Gama (stânga), prințul Henric Navigatorul (dreapta): figuri ale marilor descoperiri geografice

portugheze(d).

În 1500, Pedro Álvares Cabral a descoperit Brazilia și a revendicat-o pentru Portugalia.

[39]
 Zece ani mai târziu, Afonso de Albuquerque a cucerit Goa din India, Muscat și
Ormuz în Strâmtoarea Persană, și Malacca, astăzi un stat(d) în Malaezia. Astfel, imperiul
portughez ajunsese să domine comerțul în Oceanul Indian și în Atlanticul de Sud.
Marinarii portughezi au pornit către Asia de Est navigând spre est din Europa,
debarcând în locuri cum ar fi Taiwan, Japonia, insula Timor, și în Moluce.
Deși pentru o perioadă lungă de timp se credea că olandezii au fost
primii europeni(d) care au ajuns în Australia, există, de asemenea, unele dovezi
că portughezii ar fi descoperit Australia(d) în 1521.[40][41][42]
Tratatul de la Zaragoza(d), semnat la 22 aprilie 1529 între Portugalia și Spania, specifica
și anti-meridianul liniei de demarcare specificate în tratatul de la Tordesillas.
Toți acești factori au făcut din Portugalia una dintre cele mai mari puteri economice,
militare și politice din secolul al XV-lea până la sfârșitul secolului al XVI-lea.
Uniunea Iberică, Restaurația și începutul epocii
brigantine[modificare | modificare sursă]

D. Filipa de Vilhena înarmându-și fiii (Vieira Portuense(d), 1801), legendă a Războiului de Restaurație(d).

Suveranitatea Portugaliei a fost întreruptă între 1580 și 1640. Aceasta s-a întâmplat
pentru că ultimii doi regi din casa de Aviz(d) – regele Sebastian, care a murit în bătălia de
la Alcácer Quibir(d) în Maroc, și unchiul și urmașul său, Regele Henric al Portugaliei(d) –
au murit amândoi fără moștenitori, ceea ce a dus la criza succesiunii portugheze din
1580(d).
Ulterior, Filip al II-lea al Spaniei a revendicat tronul și astfel a devenit Filip I al
Portugaliei. Deși Portugalia nu și-a pierdut independența formală, ea a fost guvernată
de același monarh care domnea și asupra Imperiului Spaniol,[43] formând pentru scurt
timp o uniune a celor două regate. În acest moment, Spania devenise
un teritoriu geografic.[44] Unirea celor două coroane a privat Portugalia de o politică
externă independentă și a condus la implicarea sa în Războiul de Optzeci de
Ani între Spania și Țările de Jos.
Războiul a dus la o deteriorarea relațiilor cu cel mai vechi aliat al Portugaliei, Anglia(d), și
pierderea Hormuzului(d), un târg strategic situat între Iran și Oman. Din 1595 până în
1663, Războiul Olandezo-Portughez(d) a însemnat în primul rând invadarea de către
companiile olandeze a multor colonii și interese comerciale portugheze în Brazilia,
Africa, India și Orientul Îndepărtat, ceea ce a dus la pierderea monopolului portughez
asupra comerțului maritim indian.

Regele Ioan al V-lea a patronat numeroase opere artistice, el câștigând epitetul de Regele Soare Portughez.
În 1640, Ioan al IV-lea a condus o revoltă susținută de nobilii nemulțumiți și a fost
proclamat rege. Războiul Restaurației Portugheze(d) între Portugalia și Imperiul Spaniol,
declanșat în urma revoltei din 1640, a pus capăt celor șaizeci de ani de Uniune
Iberică(d) sub Casa de Habsburg. Acesta a fost începutul Casei de Braganza(d), care a
domnit în Portugalia până în anul 1910.
Fiul cel mare al regelui Ioan al IV-lea a venit pe tron ca Afonso al VI-lea, dar disabilitățile
sale fizice și mintale l-au făcut să fie copleșit de Luís de Vasconcelos e Sousa, al treilea
conte de Castelo Melhor(d). Într-o lovitură de stat organizată de soția regelui, Maria
Francisca de Savoia, și de fratele său, Pedro, Duce de Beja, Regele Afonso al VI-lea a
fost declarat incompetent mintal și exilat mai întâi în Azore și apoi la Palatul Regal din
Sintra(d), lângă Lisabona. După moartea lui Afonso, Pedro a urcat pe tron ca regele
Pedro al II-lea. Domnia lui Pedro a dus la consolidarea independenței naționale, la
expansiunea imperială, și la investiții în producția internă.
Pedro al II-lea, fiul lui Ioan al V-lea, a condus un regim caracterizat prin afluxul de aur în
cuferele trezoreriei regale, furnizat în mare parte de către cincimea regală(d) (impozit pe
metale prețioase), care era primit din coloniile portugheze din Brazilia(d) și Maranhão(d).
Acționând ca un monarh absolut, Ioan aproape a epuizat veniturile fiscale ale țării pe
ambițioase lucrări de arhitectură, mai ales Palatul Mafra(d), și pe comenzi și adăugiri la
considerabilele sale colecți de artă și literatură.
Estimările oficiale – și majoritatea estimărilor făcute până în prezent – plasează numărul
emigranților portughezi în Brazilia Colonială în timpul goanei după aur din secolul al
XVIII-lea la circa 600.000.[45] Aceasta a reprezentat una dintre cele mai mari mișcări de
populație din Europa în coloniile din America din perioada colonială.
Epoca Pombalină și Iluminismul[modificare | modificare sursă]

Primul marchiz de Pombal(d) a fost efectiv la putere în Portugalia în timpul domniei Regelui Iosif I.

În 1738, Sebastian José de Carvalho e Melo, primul marchiz de Pombal (d), și-a început
cariera diplomatică ca ambasador portughez la Londra și mai târziu, la Viena. Regina
consoartă(d) a Portugaliei, arhiducesa Maria Anne Josefa de Austria, ținea la Melo; și,
după ce prima lui soție a murit, ea a aranjat a doua căsătorie a văduvului de Melo cu
fiica feldmareșalului austriac Leopold Josef, conte von Daun. Regele Ioan al V-lea al
Portugaliei, nu a fost însă mulțumit și l-a rechemat pe Melo în Portugalia în 1749. Ioan
al V-lea a murit în anul următor și a fost încoronat fiul său, Iosif I al Portugaliei. Spre
deosebire de tatăl său, Iosif îl stima pe de Melo și, cu aprobarea reginei-mamă, l-a
numit pe Melo ministru de externe.
Cum încrederea regelui în de Melo a crescut, regele i-a încredințat mai mult control
asupra statului. Prin 1755, Sebastião de Melo a fost numit prim-ministru. Impresionat de
succesele economice britanice la care asistase în calitate de ambasador, a implementat
cu succes poltici economice similare în Portugalia. El a abolit sclavia în Portugalia și în
coloniile portugheze din India; a reorganizat armata și marina; a
restructurat Universitatea din Coimbra(d), și a pus capăt discriminării împotriva diferitelor
culte creștine în Portugalia.
Dar cele mai mari reforme ale lui Sebastião de Melo au fost cele economice și
financiare, cu crearea mai multor companii și bresle pentru a reglementa fiecare
activitate comercială. El a delimitat regiunea de producție a vinului de Porto pentru a
asigura calitatea vinului, aceasta fiind prima încercare de a controla calitatea și
producția vinului în Europa. El a condus cu mână forte prin impunerea strictă a legii
asupra tuturor claselor sociale portugheze, de la marea nobilime până la cei mai săraci
muncitori, împreună cu o revizuire pe scară largă a sistemului de impozitare al țării.
Aceste reforme i-au adus dușmani în clasele superioare, mai ales printre marea
nobilime, care îl considera un parvenit social.
Portugalia a fost lovită de dezastru în dimineața zilei de 1 noiembrie 1755,
când Lisabona a fost lovită de un cutremur violent, estimat pe scara actuală a
magnitudinii de moment la 8,5–9. Orașul a fost distrus din temelii de cutremur, precum
și de tsunami-ul și de indenciile care au urmat. [46] Sebastião de Melo a supraviețuit
printr-un mare noroc și apoi s-a angajat imediat în reconstruirea orașului, cu celebrul
său citat: „și acum? Ne îngropăm morții și îngrijim pe cei vii.”
În ciuda calamității și a numărului mare de morți, Lisabona nu a suferit nicio epidemie și
în mai puțin de un an era deja reconstruită. Noul centru al Lisabonei a fost conceput
pentru a rezista la cutremure. S-au construit machete pentru teste, iar efectele unui
cutremur au fost simulate prin marșul soldaților în cadență în jurul machetelor. Clădirile
și marile piețe din centrul pombalin rămân și astăzi una dintre atracțiile turistice ale
Lisabonei. Sebastião de Melo a adus și o contribuție importantă la
studiul seismologiei punând la punct o acțiune de colectare de informații de la fiecare
parohie din țară.
Marele cutremur din Lisabona (1755) a devastat Portugalia, având o magnitudine estimată între 8,5–9,0.

În urma cutremurului, Iosif I a dat prim-ministrului și mai multă putere, și Sebastião de

Melo a devenit un dictator puternic și progresist. Pe măsură ce-i creștea puterea,
creșteau în număr și dușmanii lui, și au devenit frecvente disputele cu marea nobilime.
În 1758, Iosif I a fost rănit într-o tentativă de asasinat. Famila Távora familie și ducele
de Aveiro au fost implicați și au fost executați după un proces rapid. Iezuiții au fost
expulzați din țară, iar bunurile lor confiscate de coroană. Sebastião de Melo a trimis în
judecată fiecare persoană implicată, chiar și femei și copii. Asta a fost lovitura finală
care a frânt puterea aristocrației. Iosif I l-a făcut pe loialul său ministru conte de
la Oeiras(d), în 1759.
În 1762, Spania invadat teritoriul portughez(d) ca parte a Războiului de Șapte Ani, dar
până în 1763 status quo-ul între Spania și Portugalia dinainte de război a fost restaurat.
În urma afacerii Távora, noul conte de Oeiras nu se mai confrunta cu nicio opoziție. A
făcut „marchiz de Pombal”, în 1770, și a guvernat efectiv Portugalia până la moartea lui
Iosif I în anul 1779. Cu toate acestea, istoricii susțin și că „iluminismul” lui Pombal, deși
amplu, a fost în primul rând un mecanism pentru promovarea autocrației în detrimentul
libertății individuale și, mai ales, un aparat pentru zdrobirea opoziției, suprimarea
criticilor, și promovarea exploatării economice coloniale, precum și intensificarea
cenzurii scrisului și consolidarea controlului și profitului personal. [47]
Epoca napoleoniană[modificare | modificare sursă]

Plecarea curții regale portugheze în Brazilia(d) în 1808.

Alegoria virtuților prințului regent Ioan; D. Sequeira, 1810.

Noua conducătoare, regina Maria I a Portugaliei, îl displacea pe marchiz pentru puterea

pe care o acumulase, și nu l-a iertat pentru cruzimea cu care a tratat familia Távora și,
la urcarea pe tron, l-a îndepărtat din toate funcțiile politice. Pombal a murit pe moșia sa
de la Pombal în 1782.
În toamna lui 1807, Napoleon a deplasat trupe franceze prin Spania pentru a invada
Portugalia. Între 1807 și 1811, forțele anglo-portugheze au repurtat victorii
împotriva invaziei franceze a Portugaliei, în timp ce familia regală
și nobilimea portugheză, inclusiv Maria I, s-au mutat în teritoriul portughez al Braziliei(d),
la acea dată colonie a Imperiului Portughez, în America de Sud. Acest episod este
cunoscut ca Transferul Curții Portugheze în Brazilia(d).
După ocupația de către Napoleon, Portugalia și-a început un lent dar inexorabil declin
care a durat până în secolul al XX-lea. Acest declin a fost grăbit de independența
obținută în 1822 de cea mai mare posesiune colonială a sa, Brazilia. În 1807, când
armata lui Napoleon se apropia de Lisabona, principele regent(d) João al VI-lea al
Portugaliei și-a mutat curtea(d) în Brazilia și a făcut din Rio de Janeiro capitala Imperiului
Portughez. În 1815, Brazilia a fost declarată Regat unit cu Regatul Portugaliei, formând
un stat pluricontinental, Regatul Unit al Portugaliei, Braziliei și Algarvelor.
Frontispiciul Constituției Portugheze din 1826 reprezentându-i pe regele-împărat Pedro al IV-lea și pe fiica sa,
regina Maria a II-a.

Ca urmare a schimbării de statut și a sosirii familiei regale portugheze, aparatele

administrativ, civic, economic(d), militar, educativ și științific(d) braziliene au fost extinse și
modernizate. Portughezii și aliații lor britanici au luptat împotriva invaziei franceze(d) și în
1815 situația în Europa se liniștise suficient pentru ca João al VI-lea să se poată
întoarce în siguranță la Lisabona. Regele Portugaliei a rămas însă în Brazilia până
când Revoluția Liberală din 1820(d), izbucnită în Porto, a cerut întoarcerea sa la
Lisabona în 1821.
El s-a întors în Portugalia, dar l-a lăsat pe fiul său, Pedro, în fruntea Braziliei. Când
Guvernul Portughez a încercat în anul următor să-și resubordoneze Regatul Braziliei,
fiul Pedro, având susținerea cvasiunanimă a elitelor braziliene, a
proclamat independența Braziliei(d) față de Portugalia. Provincia Cisplatina(d) (astăzi
statul suveran Uruguay), la sud, a fost una dintre ultimele adăugiri la teritoriul Braziliei
sub dominație portugheză.
Independența Braziliei a fost recunoscută în 1825, când împăratul Pedro I i-a acordat
tatălui său titlul onorific de Împărat al Braziliei. Moartea lui Ioan al VI-lea în 1826 a dus
la probleme grave de succesiune. Deși Pedro îi era moștenitor, și a domnit pentru scurt
timp cu numele de Pedro al IV-lea, statutul său de monarh brazilian era văzut ca
impediment la deținerea tronului portughez de către ambele națiuni. Pedro a abdicat în
favoarea fiicei sale, Maria a II-a. Fratele lui Pedro, Infantele Miguel, a revendicat însă
tronul în semn de protest. După ce o propunere de căsătorie între Miguel și Maria a
eșuat, Miguel a preluat puterea cu numele de regele Miguel I, în 1828. Pentru a apăra
dreptul la tron al fiicei sale, Pedro a declanșat Războiul Liberal(d) pentru a o repune pe
fiica sa pe tron și pentru a transforma Portugalia în monarhie constituțională. Războiul a
luat sfârșit în 1834, cu înfrângerea lui Miguel, promulgarea unei constituții și revenirea
pe tron a reginei Maria a II-a.
Monarhia constituțională[modificare | modificare sursă]
De sus în jos: Regicidul de la Lisabona(d) (1908), proclamarea lui Manuel al II-lea ca rege (1908) și Proclamarea
Republicii (1910).

Fiul reginei Maria a II-a și al regelui Ferdinand al II-lea, regele Pedro al V-lea, a

modernizat țara în timpul scurtei sale domnii (1853–1861). În timpul său, s-au construit
drumuri, telegraf și căi ferate și s-au făcut îmbunătățiri în domeniul sanitar.
Popularitatea sa a crescut când, în timpul unei epidemii de holeră din 1853–1856, a
vizitat spitale dând cadouri și alinându-i pe bolnavi. Domnia lui Pedro a fost scurtă, el
murind de holeră în 1861, după o serie de decese în familia regală, inclusiv ale celor doi
frați ai săi, Infantele Fernando(d) și Infantele João, duce de Beja, și al soției
sale, Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen. Neavând copii, i-a urmat la tron fratele
său, Luís I al Portugaliei, care a continuat modernizarea.
La apogeul colonialismului european din secolul al XIX-lea, Portugalia deja își pierduse
teritoriile din America de Sud și aproape toate bazele din
Asia. Luanda, Benguela, Bissau, Lourenço Marques, Porto Amboim și Insula
Mozambic erau printre cele mai vechi oraș-port fondate de portughezi pe teritoriul
Africii. În această fază, colonialismul portughez s-a concentrat pe transformarea
avanposturilor africane în teritorii de mărimea unor țări, pentru a concura cu alte puteri
europene prezente acolo.
După Conferința de la Berlin din 1884, teritoriilor Africii Portugheze li s-au stabilit oficial
frontierele la cererea Portugaliei pentru a proteja interesele seculare ale țării pe
continent de rivalitățile iscate de Lupta pentru Africa. Orașele Africii Portugheze,
ca Huambo, Sá da Bandeira, Silva Porto, Malanje, Tete, Gurúè, Chimoio și Lichinga au
apărut ori s-au extins spre interiorul continentului începând cu această perioadă. Au
apărut și noi orașe de coastă, ca Beira, Moçâmedes, Lobito, Xai-Xai, Nacala și Pemba,
Mozambic. Chiar înainte de începutul secolului al XX-lea, căi ferate cum ar fi linia
Benguela(d) din Angola, și linia Beira(d) din Mozambic, au început a fi construite pentru a
lega zonele de coastă cu unele regiuni din interiorul continentului.
Printre alte episoade din această perioadă de prezență portugheză în Africa se numără
și Ultimatumul Britanic din 1890(d). Acesta a obligat armata portugheză să se retragă din
teritoriul aflat între coloniile portugheze Mozambic și Angola (astăzi, mare parte
din Zimbabwe și Zambia), care fusese revendicat de Portugalia și inclus în „Harta
Roz(d)”, care intra în conflict cu aspirațiile britanice de construire a unei căi ferate Cairo-
Cape Town(d).
Teritoriile portugheze din Africa erau Capul Verde(d), São Tomé și Príncipe(d), Guinea
Portugheză(d), Angola și Mozambic. Mica cetate Ouidah pe coasta Dahomey-ului, s-a
aflat și ea sub dominație portugheză. În plus, Portugalia continua să dețină teritoriile
asiatice ale Indiei Portugheze(d), Timorului Portughez(d) și Macau.
La 1 februarie 1908, regele Dom Carlos I al Portugaliei și moștenitorul
tronului(d), principele regal Dom Luís Filipe, duce de Braganza(d), au fost asasinați la
Lisabona(d). Sub domnia sa, Portugalia declarase de două ori falimentul – la 14 iunie
1892, și din nou la 10 mai 1902 – ceea ce a dus la agitații sociale, perturbarea
economiei, proteste, revolte și critici ale monarhiei. Manuel al II-lea al Portugaliei a
devenit noul rege, dar a fost în cele din urmă detronat de revoluția din 5 octombrie
1910, care a abolit regimul și a instaurat republica în Portugalia.
Prima Republică și Estado Novo[modificare | modificare sursă]
De la stânga la dreapta: președintele Bernardino Machado(d), președintele Teófilo Braga, președintele António
José de Almeida(d), și prim-ministrul Afonso Costa(d); 1911.

Instabilitatea politică și slăbiciunile economice au fost teren fertil pentru haos și

frământări în timpul Primei Republici Portugheze. Aceste condiții aveau să conducă la
tentativa și eșecul Monarhiei Nordului(d), la lovitura de stat din 28 mai 1926(d), și la
instaurarea Dictaturii Naționale (Ditadura Nacional(d)). Aceasta, la rândul ei, a dus la
instaurarea dictaturii de dreapta Estado Novo sub António de Oliveira Salazar în 1933.
Portugalia a fost una din cele doar cinci țări europene care au rămas neutre în al Doilea
Război Mondial. Din anii 1940 până în anii 1960, Portugalia a devenit membru fondator
al NATO, OCDE și a Asociației Europene a Liberului Schimb (EFTA). Treptat, au fost
inițiate noile proiecte de dezvoltare economică și mutarea cetățenilor portughezi din
metropolă spre provinciile de peste mări din Africa, Angola și Mozambic, cele mai mari
și mai bogate astfel de teritorii, fiind principalele ținte ale acestor inițiative. Aceste
acțiuni au fost utilizate pentru a afirma statutul Portugaliei de
națiune transcontinentală(d) și nu imperiu colonial.
După ce India și-a dobândit independența în 1947, locuitorii pro-indieni din Dadra și
Nagar Haveli, cu susținerea guvernului indian și cu ajutorul organizațiilor pro-
independență, au scos teritoriile Dadra și Nagar Haveli de sub dominație portugheză în
1954.[48] În 1961, anexarea așezării Ouidah de către Republica Dahomey(d) a fost
începutul unui proces care a dus la disoluția finală a Imperiului Portughez.
António de Oliveira Salazar a condus Portugalia din 1932 până în 1968, în cadrul regimului Estado Novo.

Conform recensământului din 1921, São João Baptista de Ajudá avea 5 locuitori și, la
momentul ultimatumului Guvernului din Dahomey, avea doar 2 locuitori ce reprezentau
suveranitatea portugheză.
O altă retragere forțată dintr-un teritoriu de peste mări a avut loc în decembrie 1961
când Portugalia a refuzat să predea teritoriile Goa, Daman și Diu. Ca urmare, armata și
marina portugheze au fost implicate într-un conflict armat în colonia din India
Portugheză(d) împotriva Forțelor Armate Indiene(d).
Operațiunile s-au soldat cu înfrângerea(d) și capitularea micii garnizoane defensive
portugheze, care a fost obligată să se predea unei forțe militare mult mai mari.
Rezultatul a fost pierderea restului teritoriilor portugheze de pe subcontinentul indian.
Regimul portughez a refuzat să recunoască suveranitatea indiană asupra teritoriilor
anexate, care au continuat să fie reprezentate în Adunarea Națională a Portugaliei până
la lovitura de stat militară din 1974.
Tot la începutul anilor 1960, mișcările pentru independență din provinciile portugheze
de peste mări Angola, Mozambic și Guineea(d) din Africa au dus la Războiul Colonial
Portughez (1961–1974).
De-a lungul războiului colonial, Portugalia s-a confruntat cu nemulțumiri crescânde,
embargouri asupra armelor și alte măsuri punitive impuse de majoritatea comunității
internaționale. Regumul autoritar și conservator Estado Novo, instalat și guvernat la
început de António de Oliveira Salazar și condus după 1968 de Marcelo Caetano(d), a
încercat însă să conserve imperiul intercontinental cu o suprafață totală de
2.168.071 km2.[49]
Revoluția Garoafelor și integrarea europeană[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Revoluția Garoafelor.
Africa Portugheză(d) înainte de independență în 1975.

Guvernul și armata portugheze s-au opus decolonizării(d) teritoriilor de peste mări până

în aprilie 1974, când o lovitură de stat militară de stânga, fără vărsare de sânge,
la Lisabona, denumită Revoluția Garoafelor, a deschis calea independenței teritoriilor
de peste mări din Africa și Asia, precum și pe cea a restaurării democrației după doi ani
de tranziție, denumiți PREC (Processo Revolucionário Em Curso(d)). Această perioadă a
fost caracterizată de frământări sociale și de lupte pentru putere între forțele politice de
stânga și cele de dreapta. Retragerea din teritoriile de peste mări și acceptarea
declarațiilor de independență de către reprezentanții portughezi la negocierile cu
acestea, care aveau să ducă la apariția de noi state independente în 1975, au condus
la un exod masiv al cetățenilor portughezi din teritoriile africane ale Portugaliei (mai ales
din Angola și Mozambic).[50][51]
Peste un milion de refugiați portughezi(d) au fugit din fostele provincii portugheze
deoarece coloniștii albi nu erau de regulă considerați parte a noii identități a fostelor
colonii portugheze din Africa și Asia. Mário Soares și António de Almeida Santos(d) au
fost însărcinați cu organizarea independenței teritoriilor de peste mări ale Portugaliei.
Până în 1975, toate teritoriile portugheze din Africa erau independente și Portugalia a
ținut primele sale alegeri democratice(d) după 50 de ani de regim totalitar.
Portugalia a continuat să fie guvernată de o Junta de Salvare Națională(d) până
la alegerile legislative din 1976. Acestea au fost câștigate de Partidul Socialist
Portughez (PS) și Mário Soares, liderul acestuia, a devenit prim-ministru al primului
guvern constituțional la 23 iulie. Mário Soares avea să fie prim-ministru din 1976 până
în 1978 și din nou între 1983 și 1985. Din această funcție, Soares a încercat să reia
creșterea economică și dezvoltarea care fuseseră realizate în anii dinaintea Revoluției
Garoafelor, în ultimul deceniu al regimului anterior. El a inițiat procesul de aderare
la Comunitatea Economică Europeană (CEE) demarând negocierile de aderare încă din
1977.
Mário Soares a devenit primul premier al Portugaliei ales democratic în 1976.

Portugalia a pendulat între socialism și neoliberalism. S-au înfăptuit o reformă

agrară(d) și unele naționalizări; Constituția Portugheză (aprobată în 1976) a fost rescrisă
pentru a face loc unor principii socialiste și comuniste. Până la revizuirile constituționale
din 1982 și 1989, constituția a fost astfel un document cu mare încărcătură ideologică și
cu numeroase referiri la socialism, la drepturile muncitorilor și la o dorită economie
socialistă(d). Situația economică a Portugaliei după tranziția la democrație a obligat
guvernul să pună în aplicare programe de stabilizare monitorizate de Fondul Monetar
Internațional (FMI) în 1977–78 și 1983–85.
În 1986, Portugalia a aderat la Comunitatea Economică Europeană, care ulterior avea
să devină Uniunea Europeană (UE). În anii următori, economia Portugaliei a progresat
considerabil ca urmare a fondurilor structurale și de coeziune ale CEE/UE și datorită
deschiderii unor piețe externe pentru companiile portugheze.
Ultimul teritoriu de peste mări al Portugaliei, Macau, a fost cedat pe cale pașnică
Republicii Populare Chineze în 1999, conform unei declarații comune din 1987. În 2002,
independența Timorului de Est (Asia) a fost recunoscută oficial de Portugalia, după un
proces incomplet de decolonizare inițiat în 1975 în urma Revoluției Garoafelor, dar
întrerupt de o invazie indoneziană urmată de o ocupație militară(d).

Tratatul de la Lisabona a fost semnat în 2007, când Portugalia deținea președinția Consiliului European.

La 26 martie 1995, Portugalia a început să implementeze reglementările Zonei

Schengen, eliminând controlul la frontiera terestră cu Spania și pe relațiile aeriene cu
alte țări Schengen întârind simultan controalele cu statele nemembre. În 1996 țara a
devenit cofondatoare a Comunității Țărilor Lusofone(d) (CPLP) cu sediul la
Lisabona. Expo '98(d) a avut loc în Portugalia și în 1999 țara a devenit una dintre
fondatoarele monedei euro și ale zonei euro.
La 5 iulie 2004, José Manuel Barroso, pe atunci prim-ministru al Portugaliei(d), a fost
nominalizat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene, cea mai puternică
funcție din Uniunea Europeană. La 1 decembrie 2009, a intrat în vigoare Tratatul de la
Lisabona, după ce a fost semnat de statele membre ale Uniunii Europene la 13
decembrie 2007 la mănăstirea Jerónimos(d) din Lisabona.
Perturbările economice și creșterea nesustenabilă a costurilor de creditare în
urma crizei financiare de la sfârșitul anilor 2000(d) a obligat țara să negocieze în 2011 cu
FMI și cu Uniunea Europeană, prin Mecanismul European de Stabilitate
Financiară(d) (EFSM) și Facilitățile Europene de Stabilitate Financiară (d) (EFSF), credit
care a ajutat țara să-și stabilizeze finanțele.

Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Portugaliei.
Hartă fizică și administrativă

Teritoriul Portugaliei include o zonă din Peninsula Iberică (denumită de majoritatea

portughezilor continentul) și două arhipelaguri din Oceanul Atlantic: Insulele Madeira și
Azore. Se întinde între paralelele de 32°(d) și 43° latitudine nordică(d), și între meridianele
de 32°(d) și 6° longitudine vestică(d).
Portugalia continentală(d) este divizată de râul său principal, Tagus, care curge din
Spania și se varsă în Atlantic prin Estuarul Tagus, la Lisabona. Peisajul nordic este
muntos spre interior, cu mai multe platouri crestate de văi de râuri, în timp ce spre sud,
inclusiv în regiunile Algarve și Alentejo, este caracterizat prin șesuri.
Cel mai înalt vârf al Portugaliei este Muntele Pico(d) de pe Insula Pico din Azore. Acest
vechi vulcan, cu o altitudine maximă de 2.351 m este un simbol reprezentativ al
Azorelor, în timp ce Serra da Estrela(d) de pe continent (cu vârful la 1.991 m peste
nivelul mării) este o atracție sezonieră importantă pentru schiori și entuziaștii sporturilor
de iarnă.
Arhipelagurile Madeira și Azore sunt împrăștiate în Oceanul Atlantic: Azorele sunt niște
culmi ale dorsalei Atlantice la o triplă intersecție tectonică, iar Madeira sunt vârfurile
unei creste submarine produsă de geologia unui punct fierbinte tectonic. Geologic,
aceste insule sunt formate prin evenimente vulcanice și seismice. Ultima erupție
vulcanică terestră a avut loc în 1957–58 (Capelinhos(d)) și sporadic au loc cutremure
minore, de obicei de intensitate redusă.
Zona economică exclusivă a Portugaliei(d), o zonă maritimă asupra căreia portughezii au
drepturi speciale de explorare și utilizare a resurselor marine, are 1.727.408 km2 și este
a treia zonă economică exclusivă din Uniunea Europeană ca mărime și a 11-a din lume.
Clima[modificare | modificare sursă]
Plaja Marinha(d) din Lagoa, Algarve este considerată de Ghidul Michelin una dintre cele mai frumoase 10 plaje
din Europa și una din cele mai frumoase 100 din lume.

Portugalia este definită ca având climă mediteraneană (Csa în sud, în interior, și în

regiunea Douro; Csb în nord, centru și pe coastele Alentejo; climă oceanică mixtă de-a
lungul jumătății nordice a coastei[52] precum și climă semiaridă sau de stepă — BSk în
unele părți sudice ale regiunii Beja — conform to the clasificării climatice Köppen-
Geiger), și este una din cele mai calde țări europene: media anuală a temperaturii
în Portugalia continentală(d) variază de la 8–12 °C în interiorul muntos până la 16–18 °C
în sud și în bazinul râului Guadiana. Există însă și variații de la câmpie la munte: Rivas
Martinez prezintă câteva zone bioclimatice ale Portugaliei. [53] Algarvele, separate de
regiunea Alentejo de munți de până la 900 m în Alto de Fóia, au o climă similară cu cea
a coastelor sudice ale Spaniei sau Australiei de Sud-Vest.
Precipitațiile medii anuale pe continent variază de la puțin peste 3.200 mm în munții din
nord până la sub 300 mm în zona râului Massueime, lângă Côa, de-a lungul
râului Douro. Muntele Pico(d) este atestat ca fiind cea mai ploioasă zonă a țării (peste
6.250 mm pe an), conform Instituto Português do Mar e da Atmosfera(d) (în traducere,
Institutul Portughez al Mării și Atmosferei).
În unele zone, cum ar fi bazinul Guadiana, temperaturile medii anuale pot crește până
la 28 °C, iar maximele verii trec adesea peste 40 °C. Temperatura maximă înregistrată
vreodată în Portugalia a fost de 47,4 °C la Amareleja(d), deși, conform datelor din satelit,
nu acesta este cel mai fierbinte punct din timpul verii. [54][55]
Zăpezile cad regulat pe timp de iarnă în nordul și centrul zonei interioare a țării, în
regiuni ca Guarda, Bragança, Viseu și Vila Real, mai ales la munte. Iarna, temperaturile
pot scădea și sub −10 °C mai ales în Serra da Estrela(d), Parcul Național Peneda-
Gerês(d), Serra do Marão(d) și Serra de Montesinho(d). În aceste zone, poate cădea
zăpadă oricând din octombrie până în mai. În sudul țării, ninsorile sunt rare, dar apar
totuși la altitudini mari. Deși temperatura minimă absolută înregistrată de IPMA(d) este de
−16 °C la Penhas da Saúde(d) și Miranda do Douro, s-au efectuat și măsurători care au
arătat temperaturi mai scăzute, cum ar fi -17,5 °C, măsurate de Institutul
Politehnic Bragança la marginea orașului în 1983, și sub −20 °C în Serra da Estrela.
Portugalia are între 2500 și 3200 de ore de lumină solară pe an, o medie de 4–6 h zilnic
iarna și 10–12 h zilnic vara, cele mai mari valori înregistrându-se în sud-est și cele mai
mici în nord-vest.
Temperatura suprafeței mării(d) pe coasta de vest a Portugaliei continentale variază de
la 13–15 °C iarna la 18–22 °C vara, în timp ce pe coasta de sud, ea se încrie între
15 °C iarna și 23 °C, atingând ocazional și 26 °C.
Arhipelagurile Azore și Madeira au climă subtropicală, deși există variații de la insulă la
insulă, ceea ce face ca prognozarea vremii să fie foarte dificilă (din cauza reliefului
accidentat). Madeira și Azorele au o gamă mai restrânsă de temperaturi, media anuală
depășind 20 °C pe coastă (conform Institutului Meteorologic Portughez). Unele insulde
din Azore au luni mai uscate vara. Ca urmare, unele insule din Azore au fost identificate
ca având climă mediteraneană (atât de tip Csa cât și de tip Csb), în timp ce altele (cum
ar fi Flores(d) sau Corvo(d)) sunt clasificate ca temperat-maritime (Cfb) și, respectiv,
subtropicale umede (Cfa), conform clasificării Köppen-Geiger.
Insula Porto Santo din Madeira are o climă semiaridă de stepă (BSh). Insulele
Savage(d), care fac parte din teritoriul regional Madeira și sunt rezervație naturală, sunt
unice prin aceea că sunt clasificate ca având climă deșertică (BWh) cu precipitații
anuale medii de circa 150 mm. Temperatura apei mării în arhipelaguri variază de la 17–
18 °C iarna la 24–25 °C vara, ajungând uneori la 25 °C.

 


 
 

Biodiversitatea[modificare | modificare sursă]

Parcul Național Peneda-Gerês(d) este singurul parc național din Portugalia.

Deși oamenii ocupă teritoriul Portugaliei de mii de ani, încă mai rămân părți din
vegetația inițială. În Gerês se găsesc păduri mature atât de foioase, cât și de conifere,
din pădurea mediteraneană de dimensiuni mondiale mai rămân câteva părți extrem de
rare în munții Arrábida, și o pădure subtropicală de laurissilva, datând din perioada
terțiară, acoperă cea mai mare arie continuă a sa din lume pe insula principală a
arhipelagului Madeira. Datorită scăderii populației umane și datorită exodului rural,
stejarul de Pirinei și alți arbori indigeni au început să reocupe multe zone abandonate.
Mistețul, capra roșcată iberiacă, cerbul și căprioara iberică și-au extins mult arealul în
ultimele decenii. S-au găsit recent mistreți umblând noaptea în interiorul unor arii
urbane mari, ca Setubal. Ariile protejate ale Portugaliei(d) cuprind un parc național
(în portugheză Parque Nacional), 12 parcuri naturale (în portugheză Parque Natural),
nouă rezervații naturale (în portugheză Reserva Natural), cinci monumente ale naturii
(în portugheză Monumento Natural), și șapte peisaje protejate
(în portugheză Paisagem Protegida); între acestea, Parcul Național Peneda-
Gerês(d), Parcul Natural Serra da Estrela(d) și Paul d'Arzila(d).
Aceste medii naturale sunt modelate de flora diversă, și cuprind specii foarte răspândite
de pin (mai ales Pin maritim și Pinus pinea), stejarul (Quercus robur), stejarul de Pirinei
(Quercus pyrenaica(d)) castanul (Castanea sativa), stejarul de plută (Quercus suber),
stejarul de stâncă (Quercus ilex(d)) sau stejarul portughez (Quercus faginea(d)). Datorită
valorii lor economice, unele specii ale genului Eucalyptus au fost introduse și sunt acum
frecvente, deși sunt specii invazive cu impact negativ asupra mediului.
Laurel forest(d) este un tip unic de pădure subtropicală umedă găsită în puține zone din
Europa și din lume: în Azore, și mai ales pe insula Madeira, există păduri mari,
endemice de Laurisilva (pe cea din urmă insulă, este și protejată ca rezervație
naturală). Există mai multe specii diverse de faună mamiferă, reprezentată
de vulpe, bursuc, râs iberic, lup iberic(d), capră sălbatică (Capra pyrenaica(d)), pisică
sălbatică (Felis silvestris), iepure, nevăstuică, dihor, cameleon, mangustă, zibetă(d), ursul
brun[necesită  citare] (observat lângă Rio Minho, lângă Peneda-Gerês) și multe altele.
Portugalia este o oprire importantă pentru păsările migratoare, în unele locuri cum ar
fi Capul Sf. Vincent(d) sau munții Monchique(d), unde toamna mii de păsări traversează
marea din Europa în Africa și primăvara invers.
De la stânga la dreapta și de sus în jos: câine ciobănesc de Estrela(d), vidră eurasiatică, a prigorie europeană și
cal din rasa Lusitano.

Majoritatea speciilor de păsări se adună în Peninsula Iberică deoarece este cea mai

apropiată porțiune mare de uscat între Europa de Nord și Africa. Șase sute de specii de
păsări sunt prezente în Portugalia (fie pentru cuibărit, fie periodic în timpul migrației), și
în fiecare an se identifică noi specii care cuibăresc. Arhipelagurile Azore și Madeira sunt
și ele zone de oprire pentru păsări americane, europene și africane, în timp ce în
Portugalia continentală se întâlnesc mai ales specii europene și africane.
Sunt peste 100 de specii de pește de apă dulce, de la uriașul somn european (în Parcul
Natural Internațional Tagus) până la specii endemice mici care trăiesc doar în lacuri
mici (de exemplu, în partea vestică a țării). Unele din aceste specii rare și localizate
sunt amenințate de pierderea habitatului, de poluare și secetă. Up-wellingul(d) de-a
lungul coastei vestice a Portugaliei face ca marea să fie extrem de bogată în nutrienți și
în diverse specii de pește de mare; apele maritime portugheze sunt unele din cele mai
bogate din lume. Sunt prezente mii de specii de pește de mare, cum ar
fi sardina(d) (Sardina pilchardus), tonul(d) și macroul de Atlantic. Speciile bioluminiscente
sunt și ele bine reprezentate.
Sunt multe specii endemice de insecte, majoritatea găsite în anumite părți ale
Portugaliei, în vreme ce unele sunt răspândite în toată țara, ca rădașca(d) (Lucanus
cervus) și cicada. Insule Macaroneziene (Azore și Madeira) au multe specii endemice
(de păsări, reptile, lilieci, insecte, melci) care au evoluat independent de alte regiuni ale
Portugaliei. În Madeira, de exemplu, se pot observa peste 250 de specii
de gastropode de uscat.

Guvernarea și administrarea[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Politica Portugaliei.
Președintele Marcelo Rebelo de Sousa; și prim-ministrul António Costa

De la ratificarea Constituției din 1976(d), Portugalia este republică semi-

prezidențială democratic-reprezentativă, cu capitala la Lisabona, cel mai mare oraș al
țării. Constituția stipulează divizarea și separarea puterilor între patru organisme
denumite „organe de suveranitate”: președintele(d), guvernul(d), Adunarea
Republicii(d) și instanțele judecătorești(d).[17]
Președintele, care este ales pe un mandat de cinci ani, are un rol executiv. Adunarea
Republicii este un parlament unicameral format din 230 de deputați aleși pentru
mandate de patru ani. Guvernul este condus de prim-ministru(d) și cuprinde miniștri și
secretari de stat. Instanțele judecătorești sunt organizate pe mai multe niveluri, între
ramurile judecătorească, administrativă și fiscală. O Curte Constituțională(d) cu 13
membri analizează constituționaliatea legilor.
Portugalia are un sistem politic multipartid cu guvernare la nivel național, regional și
local. Adunarea Republicii, Adunările Regionale și autoritățile comunelor și parohiilor
sunt dominate de două partide politice, Partidul Socialist și Partidul Social Democrat(d),
pe lângă Coaliția Unitară Democratică(d) (Partidul Comunist Portughez(d) și Partidul
Ecologist „Verzii”(d)), Blocul de Stânga(d) și Centrul Democratic și Social – Partidul
Popular(d), care adună de regulă între 5 și 15%.
Președinția[modificare | modificare sursă]

Palatul Belém(d) servește drept reședință oficială a președintelui(d).

Șeful statului portughez este președintele(d), ales pe mandat de cinci ani prin vot

universal direct. Are atribuții rezervate(d) și de supervizare. Între atribuțiile prezidențiale
se numără numirea prim-ministrului și altor membri ai Guvernului (în raport cu care
președintele ține cont și de rezultatele alegerilor legislative); demiterea prim-ministrului;
dizolvarea Adunării Republicii (și convocarea de alegeri legislative anticipate); are drept
de veto asupra legilor (drept care peste care Adunarea poate trece); și declararea stării
de război sau de asediu. Președintele este și comandant suprem List of Latin phrases
(E)(d) al Forțelor Armate.
Președintele este sfătuit de Consiliul de Stat(d), format din șase ofițeri civili de rang înalt,
orice fost președinte ales sub autoritatea Constituției din 1976, cinci membri aleși de
Adunare și cinci numiți de președinte.
Guvernul[modificare | modificare sursă]

Praça do Comércio găzduiește mai multe ministere ale Guvernului Portugaliei(d).

Guvernul este condus de prim-ministrul(d) numit de președinte, și cuprinde și unul sau

mai mulți viceprim-miniștri, miniștri, secretari de stat și subsecretari de stat.
Guvernul este atât organul suveran care execută politica generală a țării cât și corpul
superior al administrației publice.
El are puteri esențialmente executive, dar și puteri legislative limitate. Guvernul poate
legifera propria organizare, în unele domenii în care este delegat de Adunarea
Republicii și poate adopta regulamente de aplicare a legilor cu caracter mai general
adoptate de Adunare.
Consiliul de Miniștri(d) – prezidat de prim-ministru (sau de președinte) și de miniștri –
este cabinetul. Fiecare guvern trebuie să definească liniile generale ale politicilor sale
într-un program de guvernare, și să-l prezinte Adunării pentru o perioadă obligatorie de
deliberări. Dacă Adunarea nu respinge programul de guvernare prin majoritate absolută
a deputaților, atunci cabinetul este considerat a fi confirmat în funcție.
Parlamentul[modificare | modificare sursă]

Palatul São Bento(d) este sediul legislativului portughez(d).

Adunarea Republicii(d) este parlamentul național al Portugaliei. Este principalul organ

legislativ, deși și Guvernul are unele atribuții legislative restrânse.
Adunarea Republicii este unicamerală, și formată din până la 230 de deputați. Aleși prin
vot universal cu reprezentare proporțională, deputații au mandate de patru ani.
Actualmente partidul de guvernământ (PS) și coalița sa neoficială (BE, PCP, PEV)
controlează cele mai multe mandate în parlament. PSD și CDS-PP formează opoziția,
iar PAN deține un singur mandat.
Puterea judecătorească și particularități ale
legislației[modificare | modificare sursă]

Palatul Justiției din Lisabona găzduiește instanțele judecătorești ale comărcii judiciare a Districtului Lisabona.

Sistemul legal portughez este unul de inspirație napoleoniană, similar celor din Europa
continentală. Printre principalele legi se numără Constituția (1976, cu modificări), Codul
Civil Portughez(d) (1966, cu modificări) și Codul Penal al Portugaliei(d) (1982, cu
modificări). Alte legi relevante sunt Codul Comercial (1888, cu modificări) și Codul de
Procedură Civilă (1961, cu modificări).
Instanțele naționale supreme sunt Curtea Supremă de Justiție(d) și Curtea
Constituțională(d). Ministerul Public(d), condus de procurorul general, constituie
organismul independent al procurorilor. Legile portugheze s-au aplicat și în
fostele colonii și teritorii și continuă să influențeze practica din aceste țări.
Portugalia a fost una dintre primele țări din lume care au abolit pedeapsa capitală.
Sentința maximă este limitată la 25 de ani.
Portugalia a decriminalizat și utilizarea drogurilor comune în 2001, fiind prima țară din
lume care face acest lucru. Portugalia a decriminalizat efectiv posesia tuturor drogurilor
care sunt încă ilegale în alte țări dezvoltate, între aceste droguri numărându-
se cannabis, cocaina, heroina și LSD. Deși posesia este legală, traficul și posesia a
unei cantități care depășește „cantitatea de uz personal pentru 10 zile” se pedepsesc
încă cu încarcerare și amendă. Persoanele prinse cu cantități mici asupra lor sunt
îndrumate către o clinică de dezintoxicare, dar internarea acolo nu este obligatorie. În
ciuda criticilor venite dinspre alte țări europene, care afirmau că consumul de droguri în
Portugalia va crește enorm, în realitate consumul de droguri a scăzut, îmrepună cu
numărul de cazuri de infectare cu HIV, din 2001 până în 2009 ambele ajungând la 50%
din valoarea inițială. Utilizarea drogurilor de către tinerii de 16-18 ani a scăzut și ea,
singurul care a crescut puțin în cadrul acestei categorii de vârstă fiind consumul de
marijuana.[56][57][58]
Drepturile LGBT+ în Portugalia[modificare | modificare sursă]
Drepturile LGBT+(d) au crescut substanțial în ultimii ani. La 31 mai 2010, Portugalia a
devenit a șasea țară din Europa și a opta din lume care a recunoscut legal căsătoria
între persoane de același sex(d) la nivel național. Legea a intrat în vigoare la 5 iunie
2010.[59] Adopțiile de copii pentru cupluri de același sex sunt permise de la 1 martie
2016,[60] iar accesul cuplurilor de două femei la reproducere asistată există din 13 mai
2016.[61][62][63][64] În ianuarie 2017, noua lege a identității de sex[65] a simplificat procesul de
schimbare a sexului și numelui pentru persoanele transgender, ceea ce a ușurat
schimbarea identității de sex pentru minori.[66]
Aplicarea legii[modificare | modificare sursă]

Cavalerist din garda de onoare a Gărzii Naționale Republicane(d).

Principalele organizații polițienești din Portugalia sunt Garda Națională Republicană(d) –
GNR (Garda Națională Republicană(d)), care formează trupele de jandarmerie; Polícia
de Segurança Pública(d) – PSP (Poliția de Siguranță Publică), o forță de poliție civilă
care activează în zonele urbane; și Polícia Judiciária(d) – PJ (Poliția Judiciară), o poliție
specializată în anchete penale, supervizată de Ministerul Public(d).
Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]
Portugalia este divizată administrativ în 308
de comune(d) (portugheză municípios sau concelho(d)), care, după o reformă în 2013(d) au
fost împărțite în 3092 de parohii civile (în portugheză Freguesia). Din punct de vedere
operațional, comunele și parohiile civile, împreună cu guvernul național, sunt
singurele autorități publice locale oficial identificate de guvernul Portugaliei (de exemplu,
satele, orașele și marile orașe nu au statut legal, dar pot fi folosite pentru organizarea
unor servicii). În scopuri statistice, guvernul portughez recunoaște și NUTS(d), comunități
inter-municipale și, neoficial, sistemul districtelor, utilizat până la integrarea europeană
(și eliminat treptat de guvernul național). Portugalia continentală este compusă din 18
districte, arhipelagurile Azore și Madeira fiind guvernate ca regiuni autonome; cele mai
mari unități, înființate la 1976, sunt fie Portugalia continentală(d) (în portugheză Portugal
Continental) și regiunile autonome ale Portugaliei (Azore și Madeira).
Cele 18 districte ale Portugaliei continentale
sunt: Aveiro, Beja, Braga, Bragança, Castelo
Branco, Coimbra, Évora, Faro, Guarda, Leiria, Lisbon, Portalegre, Porto, Santarém, Set
úbal, Viana do Castelo, Vila Real și Viseu – fiecare district fiind denumit după reședința
sa.
În cadrul sistemului european NUTS (Nomenclatura Unităților Teritoriale în scop
Statistic(d)), Portugalia este împărțită și în șapte
regiuni: Azore, Alentejo, Algarve, Centro, Lisabona, Madeira și Norte, și, cu excepția
Azorelor și Madeirei, aceste zone NUTS sunt împărțite în 28 de subregiuni.

Districte[67]
  District Suprafață Populație   District Suprafață Popula

1 Lisabona 2.761 km² 2,250,533 10 Guarda 5.518 km² 160,93

2 Leiria 3.517 km² 470,930 11 Coimbra 3.947 km² 430,10

3 Santarém 6.747 km² 453,638 12 Aveiro 2.808 km² 714,20

4 Setúbal 5.064 km² 851,258 13 Viseu 5.007 km² 377,65

5 Beja 10.225 km² 152,758 14 Bragança 6.608 km² 136,25

6 Faro 4.960 km² 451,006 15 Vila Real 4.328 km² 206,66

7 Évora 7.393 km² 166,706 16 Porto 2.395 km² 1,817,1

8 Portalegre 6.065 km² 118,506 17 Braga 2.673 km² 848,18

9 Castelo Branco 6.675 km² 196,264 18 Viana do Castelo 2.255 km² 244,83

 Regiuni autonome
Regiune autonomă Suprafață Populație

Regiunea Autonomă Azore 2.333 km² 246,772

Regiunea Autonomă Madeira 801 km² 267,785

Relații externe[modificare | modificare sursă]

Palatul Necessidades(d) găzduiește Ministerul Afacerilor Externe(d).

Actualul secretar general al Națiunilor Unite, fostul prim-ministru portughez António Guterres.

Întâlnire la Comunitatea Țărilor Lusofone(d) (CPLP) ci sediul la Lisabona.

Stat-membru al Națiunilor Unite din 1955, Portugalia este și membru fondator

al NATO (1949), OCDE (1961) și EFTA (1960); s-a retras din ultima dintre aceste
organizații în 1986 pentru a adera la Comunitatea Economică Europeană, care a
devenit în 1993 Uniunea Europeană. În 1996, a cofondat Comunitatea Țărilor
Lusofone(d) (CPLP), care are ca obiectiv încurajarea legăturilor economice și culturale
între țările lusofone(d) din lume.
António Guterres, care a fost prim-ministru al Portugaliei între 1995 și 2002 și înalt
comisar al ONU pentru Refugiați între 2005 și 2015, a devenit secretar general al
ONU la 1 ianuarie 2017; el a devenit primul secretar general din Europa de Vest de la
austriacul Kurt Waldheim (1972–1981), primul fost șef de guvern care a devenit
secretar general și primul secretar general născut după înființarea ONU la 26 iunie
1945.
Portugalia este și membru cu drepturi depline al Uniunii Latine (1983) și al Organizației
Statelor Ibero-Americane(d) (1949). Are o relație de prietenie și un tratat de dublă
cetățenie cu fosta sa colonie, Brazilia. Portugalia și Anglia (și ulterior, Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei de Nord) au cel mai vechi acord militar încă funcțional din lume
prin Alianța Anglo-Portugheză(d) (Tratatul de la Windsor), semnat în 1373.
Are două dispute teritoriale, ambele cu Spania:

 Olivenza. Sub suveranitate portugheză din 1297,

comuna Olivenza a fost cedată Spaniei prin Tratatul de
la Badajoz din 1801, după Războiul Portocalelor(d).
Portugalia a revendicat-o din nou în 1815
conform Tratatului de la Viena. Din secolul al XIX-lea,
ea este continuu guvernată de Spania, care consideră
că este teritoriul său, atât de facto cât și de jure.[68]
 Ilhas Selvagens (Insulele Sălbatice(d)). Arhipelagul este
sub dominație portugheză dar este mai apropiat
geografic de Insulele Canare (165 km) decât
de Madeira (280 km). Descoperite în 1364 de
navigatori italieni, insulele au aparținut unor persoane
private până la 1971, când guvernul portughez le-a
achiziționat și a înființat o rezervație naturală ce
acoperă întreg arhipelagul. Insulele sunt revendicate
de Spania din 1911 iar disputa a produs unele tensiuni
politice între cele două țări. Problema principală nu
este valoarea lor intrinsecă, ci faptul că ele extind
considerabil Zona Economică Exclusivă a Portugaliei.
[69]

Armata[modificare | modificare sursă]
Forțele armate au trei ramuri: Marina(d), Forțele Terestre(d) și Forțele Aeriene(d). Ele
servesc în principal drept forță de apărare, a cărei misiune este protejarea integrității
teritoriale a țării și de a oferi asistență și securitate pe plan intern și extern. În 2008, cele
trei ramuri numărau 39.200 de militari activi, dintre care 7500 femei. Cheltuielile militare
ale Portugaliei se ridicau în 2009 la 5,2 miliarde de dolari, reprezentând 2,1 procente
din PIB. Serviciul militar obligatoriu a fost abolit în 2004. Vârsta minimă pentru
recrutarea voluntarilor este de 18 ani.
Forțele Terestre (21.000 personnel) sunt compuse din trei brigăzi și alte unități mici.
O brigadă de infanterie(d) (echipată în principal cu transportoare blindate Pandur II(d)),
o brigadă mecanizată(d) (echipată mai ales cu tancuri Leopard 2 A6 și cu transportoare
blindate M113(d)) și o Brigadă de Reacție Rapidă(d) (formată din parașutiști și trupe
de comando(d)). Marina (10.700 de persoane, dintre care 1.580 sunt pușcași marini(d)),
cea mai veche forță navală din lume, are cinci fregate, șapte corvete, două submarine,
și 28 de nave de patrulare și auxiliare. Forțele Aeriene (7500 de persoane) sunt dotate
în principal cu avioane F-16 Fighting Falcon și Alpha Jet(d).
Dotările diferitelor ramuri ale Forțelor Armate Portugheze

Chaimite V-200(d) MEKO-200 PN(d) F-16 Fighting Falcon

Pe lângă aceste trei ramuri, mai există și Garda Națională Republicană(d), o forță de
securitate organizată după sistem militar (o jandarmerie) formată din 25.000 de
persoane. Această forță se află sub autoritatea comună a Ministerelor Apărării și
Internelor. Ea a furnizat detașamente care au participat la operațiuni internaționale în
Irak și în Timorul de Est.
Statele Unite întrețin o prezență militară cu 770 de oameni în Baza Aeriană
Lajes(d) din Insula Terceira(d), în Azore. Comandamentul Comun Aliat Lisabona(d) (JFC
Lisbon) – una dintre cele trei subdiviziuni ale Operațiunilor Aliate de
Comandă ale NATO – își are sediul la Oeiras(d), lângă Lisabona.
În secolul al XX-lea, Portugalia a fost implicată în două mari conflicte: Primul Război
Mondial(d) și Războiul Colonial Portughez (1961–1974). După sfârșitul Imperiului
Portughez în 1975, Forțele Armate Portugheze au participat la misiuni de menținerea
păcii în Timorul de Est, Bosnia, Kosovo, Afganistan, Somalia, Irak (Nassiriya) și Liban.
Portugalia a efectuat și câteva operațiuni militare unilaterale independente peste hotare,
cum a fost cazul cu intervențiile Forțelor Armate Portugheze în Angola în 1992 și în
Guinea-Bissau în 1998 având ca principale obiective protejarea și retragerea cetățenilor
portughezi și străini amenințați de conflictele civile locale.
Finanțele publice[modificare | modificare sursă]

Datoria suverană ca procentaj din economia Portugaliei, comparat cu media zonei euro.

Guvernul portughez este greu îndatorat și a primit un pachet de 78 de miliarde de euro

de la Uniunea Europeană și de la Fondul Monetar Internațional în mai 2011.[70] Raportul
între datoria Portugaliei și dimensiunile economiei sale era de 107% când a primit
pachetul.[70] Ca parte a înțelegerii, guvernul s-a angajat să-și reducă deficitul bugetar de
la 9,8 procente din PIB în 2010 la 5,9 procente în 2011, 4,5 procente în 2012 și 3
procente în 2013.[71]
După ce s-a anunțat planul de salvare, guvernul portughez al lui Pedro Passos
Coelho a reușit să implementeze măsurile cu intenția de a îmbunătăți situația financiară
a statului, inclusiv creșteri de taxe, înghețarea salariilor mici ale bugetarilor și reducerea
salariilor mari ale bugetarilor cu 14,3%, împreună cu reducerile de cheltuieli publice.
Guvernul portughez a acceptat și să-și elimine golden share(d)-ul deținut la Altice
Portugal(d), prin care avea drept de veto asupra unor hotărâri vitale. [72][73] În 2012, toți
bugetarii suferiseră o reducere de salariu de 20% relativ la nivelul din 2010, reducerile
ajungând la 25% pentru cei ce câștigau peste 1500 de euro pe lună. [74]
FMI, Comisia Europeană (CE) și Banca Centrală Europeană (BCE) au afirmat în
septembrie 2012 că datoria Portugaliei va atinge un maxim de 124% din PIB în 2014.
[75]
 FMI estimase anterior în iulie 2012 un maxim de circa 118,5% din PIB pentru anul
2013.[75] În septembrie 2013, Guvernul Portughez și-a revizuit estimarea datoriei publice
a Portugaliei pe 2013 la 127,8%, după un maxim de 130,9% în acea lună. [76]
Un raport publicat în ianuarie 2011 de Diário de Notícias(d)[77] și distribuit în Portugalia
de Gradiva, demonstra că în perioada dintre Revoluția Garoafelor din 1974 și anul
2010, guvernele democratice ale Portugaliei(d) au încurajat cheltuieli exagerate și bule
de investiții prin parteneriate public–private(d) neclare și prin finanțarea a numeroase
proiecte de consultanță ineficiente. Aceasta a permis derapaje(d) considerabile
ale lucrărilor publice(d) administrate de stat și a dus la explozia bonusurilor și salariilor
managerilor de top. Politicile persistente și de durată de recrutare au ridicat numărul
funcționarilor publici redundanți. Creditele riscante, crearea de datorie publică,
și fondurile structurale și de coeziune europene au fost gestionate defectuos timp de
aproape patru decenii.[78]
După criza financiară din 2007–08(d), se știa în 2008–2009 că două bănci portugheze
(Banco Português de Negócios(d) (BPN) și Banco Privado Português(d) (BPP))
acumulaseră de-a lungul anilor pierderi cauzate de proastele investiții, de delapidări și
de fraude contabile. Cazul BPN era deosebit de grav din cauza dimensiunilor băncii, a
cotei sale de piață și a implicațiilor politice – președintele de atunci al Portugaliei,
Cavaco Silva, și unii dintre aliații săi politici mențineau relații personale și de afaceri cu
banca și cu președintele ei, care în cele din urmă a fost arestat și acuzat de fraudă și de
alte infracțiuni.[79][80][81] Pentru a evita o criză financiară gravă cu impact puternic asupra
economiei portugheze, guvernul a hotărât să le acorde un pachet de salvare, pe
cheltuiala contribuabililor portughezi.

Economie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Economia Portugaliei.
Reprezentare proporțională a exporturilor Portugaliei, în 2012

Portugalia este o țară dezvoltată și cu venit mare(d), al cărui PIB pe cap de locuitor era în
2014 78% din media UE27 – în creștere față de 76% în 2012. [82] La sfârșitul lui 2016,
PIBul Portugaliei ajunsese la 30.612 de dolari pe cap de locuitori, conform raportului
OCDE.[83] Moneda Portugaliei este euro (€), care a înlocuit escudoul portughez, iar țara
a fost unul dintre membrii fondatori ai zonei euro. Banca centrală a Portugaliei
este Banco de Portugal(d), parte integrantă a Sistemului European de Bănci Centrale(d).
Majoritatea industriilor, afacerilor și instituțiilor financiare sunt concentrate în zonele
metropolitane Lisabona(d) și Porto(d)—districtele Setúbal, Aveiro, Braga, Coimbra și Leiria 
fiind cele mai mari centre economice din afara acestora. Conform World Travel Awards,
Portugalia era principala destinație de practicare a golfului din Europa în 2012 și 2013.
[84][85]

De la Revoluția Garoafelor din 1974, care a culminat cu sfârșitul uneia dintre cele mai
notabile faze de expansiune economică(d) din istoria Portugaliei (începând cu anii 1960),
[86]
 a avut loc o importantă schimbare în creșterea economică anuală. După frământările
revoluției din 1974 și perioada Processo Revolucionário Em Curso(d), Portugalia a
încercat să se adapteze la o economie globală modernă în schimbare, proces care
continuă și astăzi. După anii 1990, modelul de dezvoltare economică pe
baza consumului(d) a fost modificat treptat către un sistem concentrat pe
exporturi, investiții private și dezvoltarea sectorului de înalte tehnologii. Ca urmare,
serviciile au depășit industriile mai tradiționale, cum ar fi textilele, încălțămintea,
îmbrăcămintea și pluta (Portugalia este principalul producător mondial de plută),
[87]
 produsele de lemn și băuturile.[88]

Protestele din noiembrie 2011 împotriva măsurilor de austeritate, în fața Adunării Republicii(d)

În al doilea deceniu al secolului al XXI-lea, economia portugheză a suferit cea mai

severă recesiune de după 1974, care a făcut ca țara să trebuiască să fie salvată de la
încetarea de plăți de Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și Fondul
Monetar Internațional. Pachetul convenit în 2011 impunea ca Portugalia să pună în
aplicare o serie de măsuri de austeritate în schimbul unei finanțări de 78 de miliarde de
euro. În mai 2014, țara a ieșit din acord, dar și-a reafirmat angajamentul de a păstra
ritmul reformelor. În acel moment, economia se contractase cu 0,7% în primul trimestru
al lui 2014, în timp ce șomajul, încă ridicat, își începuse scăderea, ajungând la 15,3%. [89]
Salariul mediu în Portugalia este 910 € pe lună (net), excluzând aici liber-profesioniștii,
[90]
 în timp ce salariul minim, reglementat prin lege, este 530 de euro pe lună (plătit de
14 ori pe an).
Raportul Global al Competitivității(d) pe 2014–2015, publicat de Forumul Economic
Mondial, punea Portugalia pe locul al 36-lea pe indicele economic, o creștere abruptă
de pe poziția a 51-a unde se afla în 2013–2014.
Indicele Calității Vieții calculat de Economist Intelligence Unit(d) punea Portugalia pe
locul 19 în lume pe anul 2005, în fața altor țări avansate economic și tehnologic, ca
Franța, Germania, Regatul Unit și Coreea de Sud, dar cu 9 locuri în urma singurului său
vecin, Spania;[91] aceasta în ciuda faptului că Portugalia rămâne una din țările cu cel mai
mic PIB pe cap de locuitor din Europa de Vest. [92]

Portugalia are a 13-a cea mai mare rezervă de aur(d) din lume.

Printre cele mai mari companii de stat se numără Águas de Portugal(d) (apă), Caixa

Geral de Depósitos(d) (bancă), Comboios de Portugal (căi ferate), Companhia das
Lezírias(d) (agricultură) și RTP(d) (media). Unele foste entități de stat sunt administrate
de holdingul(d) de stat Parpública(d), care este acționar al mai multor companii publice și
private. Printre alte companii de stat privatizate recent se numără CTT(d) (poșta), TAP
Portugal (companie aeriană) și ANA(d) (aeroporturile).
Companiile listate pe bursa de acțiuni Euronext Lisabona(d), cum ar
fi EDP(d), Galp(d), Jerónimo Martins(d), Mota-Engil(d), Novabase(d), Semapa(d), The Navigator
Company(d), Altice Portugal(d) și Sonae(d), sunt printre cele mai mari corporații din
Portugalia în materie de număr de angajați, venit net(d) și cotă de piață internațională.
Euronext Lisabona este principala bursă de acțiuni din Portugalia și face parte
din NYSE Euronext, prima bursă globală de acțiuni. PSI-20(d) este cel mai selectiv și
celebru indice bursier portughez.
Fondul Monetar Internațional a emis un raport actualizat despre economia Portugaliei la
jumătatea lui 2017, cu perspective bune pe termen scurt și cu o creștere a investițiilor și
exporturilor față de anii anteriori. Din cauza unui excedent bugetar înregistrat în 2016,
țara nu mai era supusă procedurii de deficit excesiv, care fusese implementată în timpul
crizei financiare anterioare. Sistemul bancar era mai stabil, deși încă mai existau credite
neperformante și datorii ale companiilor. FMI recomanda rezolvarea acestor probleme
pentru ca Portugalia să poată atrage mai multe investiții private. [93]
Sectorul primar[modificare | modificare sursă]
Regiunea Alentejo este cunoscută ca „grânarul Portugaliei”, aici cultivându-se cel mai mult grâu și cel mai mult
stejar de plută.

Agricultura în Portugalia(d) se bazează pe unități mici și mijlocii, împrăștiate și aflate în

proprietatea unor familii. Sectorul include și o parte de agrobusinessuri(d) mai mari,
orientate pe export, care practică agricultura intensivă, între care companii
ca Vitacress(d) de la Grupo RAR(d), Sovena Group(d), Lactogal(d), Vale da
Rosa(d), Companhia das Lezírias(d) și Valouro(d). Țara produce o gamă largă de produse
agricole și animaliere, între care tomate, citrice, legume
verzi(d), orez, porumb, grâu, orz, măsline, oleaginoase, fructe cu coajă de
lemn, cireșe(d), afine(d), struguri de masă(d), ciuperci comestibile, lactate, carne de
pasăre(d) și de vită(d).
Exploatarea forestieră(d) a jucat și ea un important rol economic în comunitățile rurale și
în industrie (anume industria hârtiei(d) unde activează The Navigator Company(d),
a prelucrării lemnului(d) unde operează Sonae Indústria(d), și a mobilei care includes mai
multe fabrici aflate mai ales în zona Paços de Ferreira, centrul operațiunilor industriale
majore din Portugalia deținute de IKEA). În 2001, producția agricolă reprezenta 4
procente din PIB național.
Putere maritimă tradițională, Portugalia are o puternică tradiție în sectorul
pescuitului(d) și este una din țările cu cele mai mari niveluri ale consumului de pește pe
cap de locuitor.[94] Principalele porturi pescărești din Portugalia (inclusiv Azore și
Madeira), după masa totală descărcată pe an, sunt
porturile Matosinhos, Peniche, Olhão, Sesimbra(d), Figueira da
Foz, Sines, Portimão și Madeira. Produsele portugheze din pește sunt exportate prin
mai multe companii, sub mai multe mărci diferite, cum ar fi Ramirez(d), cel mai vechi
producător de conserve de pește încă activ.
Portugalia este un important producător european de minereu și se numără printre
principalii producători europeni de cupru. Aici se produc cantități notabile
de staniu, wolfram și uraniu. Țării însă îi lipsește potențialul de a efectua explorări de
hidrocarburi(d) și aluminiu, limitare care a frânat dezvoltarea
sectoarelor minier(d) și metalurgic în Portugalia. Deși are rezerve bogate de fier și
cărbune—în special în nord—după revoluția din 1974 și globalizarea economică(d) ce a
urmat, competitivitatea scăzută a dus la scăderea activității de extracție a acestor
minereuri. Printre cele mai cunoscute mine portugheze care încă mai funcționează se
numără Panasqueira(d) și Neves-Corvo(d).
Sectorul secundar[modificare | modificare sursă]
Fabrică de celuloză și hârtie a companiei The Navigator Company(d) la Setúbal

Industria este diversificată, cu ramuri de la cea automobilistică (AutoEuropa(d) și Groupe

PSA), aerospațială(d) (Embraer și OGMA - Indústria Aeronáutica de
Portugal(d)), electronică(d) și textilă(d), la cea alimentară, chimică, a cimentului și
a celulozei(d). Fabrica de asamblare AutoEuropa(d) a Grupului Volkswagen
din Palmela(d) este printre cele mai mari proiecte de investiții străine directe(d) din
Portugalia. Industrii netradiționale bazate pe tehnologii, cum sunt
cele aerospațială(d), biotehnologia și tehnologia informației, s-au dezvoltat în mai multe
zone din țară. Alverca do Ribatejo, Covilhã,[95] Évora,[96] și Ponte de Sor sunt principalele
centre ale industriei aerospațiale din Portugalia, în frunte cu compania braziliană
Embraer și cea portugheză OGMA. De la începutul secolului al XXI-lea, s-au înființat
numeroase companii de biotehnologie și tehnologia informației, fiind concentrate în
zonele metropolitane Lisabona(d), Porto(d), Braga, Coimbra și Aveiro.
Sectorul terțiar[modificare | modificare sursă]

De la stânga la dreapta: Vedere din Câmara de Lobos, Madeira; vedere din Nazaré, Estremadura(d); canalele

din Aveiro, Beira(d); Palatul Național Pena(d), Sintra.

Sectoarele bancar și al asigurărilor au înregistrat performanțe bune până la criza

financiară de la sfârșitul deceniului anilor 2000 (d), aceasta a reflectând parțial o
extinderea rapidă în adâncime a pieței din Portugalia. Deși sensibile la diferite tipuri
de riscuri de piață, s-a estimat că în ansamblu atât sectorul asigurărilor de viață cât și
cel al altor asigurări pot rezista la mai multe șocuri dure, deși impact asupra
asiguratorilor individuali variază mult.[97]
Călătoriile și turismul(d) continuă să fie extrem de importante pentru Portugalia. A fost
nevoie ca țara să se concentreze pe atracții de nișă, cum ar fi turismul sanitar, natural și
rural, pentru a rămâne înaintea concurenților. [98]
Portugalia se numără printre cele mai vizitate 20 de țări din lume, primind în medie 13
milloane de turiști străini anual.[99] În 2014, Portugalia a fost aleasă cea mai bună țară
europeană de către USA Today.[100]
Atracțiile turistice ale Portugaliei sunt Lisabona, Algarvele, Madeira, Porto și
orașul Coimbra. Numărul de turiști atras de Lisabona pune orașul pe locul al 16-lea în
Europa[101] (cu șapte milioane de turiști în hotelurile din oraș în 2006). [102]
De asemenea, între 4–5 milioane de pelerini religioși vizitează Fátima anual, unde
legendele creștine spun că Fecioara Maria s-a arătat în fața a trei copii de ciobani în
1917. Sanctuarul din Fátima(d) este unul dintre cele mai mari altare romano-catolice din
lume. Guvernul portughez continuă să promoveze și să dezvolte noi destinații turistice,
cum ar fi Valea Douro, insula Porto Santo(d), și Alentejo.
Legenda cocoșului din Barcelos vorbește despre intervenția miraculoasă a unui cocoș
mort prin s-a demonstrat nevinovăția unui om acuzat și condamant pe nedrept la
moarte. Povestea este asociată cu statuia calvarului(d) din secolul al XVII-lea și care face
parte din colecția Muzeului Arheologic din Paço dos Condes, un palat gotic
din Barcelos, în nord-vestul țării. Reprezentări ale cocoșului din Barcelos(d) sunt vândute
turiștilor ca suveniruri.
Tradiția portugheză Bisalhães a olăritului vaselor negre este inclus de UNESCO în lista
patrimoniului mondial intangibil.[103]
Sectorul cuaternar[modificare | modificare sursă]

Laboratorul Internațional Iberic de Nanotehnologie(d), înființat în 2005, cu sediul la Braga

Observatório Astronómico de Lisboa(d), cel mai vechi (1878) observator astronomic din Portugalia
Fundația Champalimaud(d) din Lisabona, unul dintre cele mai importante centre de cercetare din lume în
oncologie

Cercetarea științifică și tehnologică în Portugalia se efectuează în principal în cadrul

unei rețele de unități R&D(d) ce aparțin universităților publice(d) și a institutelor autonome
de stat în cercetare, ca INETI – Instituto Nacional de Engenharia, Tecnologia e
Inovação(d) și INRB – Instituto Nacional dos Recursos Biológicos(d). Finanțarea și
managementul sistemului de cercetare se efectuează în principal sub
autoritatea Ministerului Științei, Tehnologiei și Învățământului Superior (d) (MCTES),
inclusiv prin Fundação para a Ciência e Tecnologia(d) (FCT) subordonată acestuia din
urmă.
Cele mai mari unități de R&D ale universităților publice după volumul granturilor de
cercetare și a publicațiilor cu recenzie științifică se numără instituțiile de cercetare
în bioștiințe cum ar fi Instituto de Medicina Molecular(d), Centrul de Neuroștiințe și
Biologie Celulară(d), Institutul de Patologie Moleculară și Imunologie al Universității din
Porto(d), Institute for Molecular and Cell Biology(d) și Institutul de Științe Biomedicale Abel
Salazar(d).
Printre cele mai mari institute de cercetări private din Portugalia se numără Instituto
Gulbenkian de Ciência(d) și Fundația Champalimaud(d), un centru de cercetare în
neuroștiințe și oncologie care decernează anual unul dintre cele mai mari premii
științifice din lume. Multe companii industriale și de înaltă tehnologie, naționale și
multinaționale, efectuează activități de cercetare și dezvoltare. Una dintre cele mai
vechi societăți științifice din Portugalia este Academia de Științe din Lisabona(d), fondată
în 1779.
Printre eforturile bilaterale iberice de cercetare finanțate de stat se numără Laboratorul
Internațional Iberic de Nanotecnologie(d) și platforma de calcul distribuit Ibercivis(d),
proiecte de cercetări comune cu Spania. Portugalia este membră a mai multor
organizații științifice paneuropene. Printre acestea, se numără Agenția Spațială
Europeană (ESA), Laboratorul European de Fizica Particulelor (CERN), ITER,
și European Southern Observatory (ESO).
Portugalia are cel mai mare acvariu din Europa, Oceanariul din Lisabona(d), și
portughezii au mai multe alte organizații notabile care se ocupă de expoziții științifice și
popularizarea științei, cum ar fi agenția de stat Ciência Viva, un program al Ministerului
Portughez al Științei și Tehnologiei pentru promovarea culturii științifice și tehnologice în
rândul populației portugheze,[104] Muzeul Științific al Universității din Coimbra(d), Muzeul
Național de Istorie Naturală(d) de la Universitatea din Lisabona, și Visionarium(d). După
apariția și creșterea mai multor parcuri științifice(d) pe mapamond, prin care s-a contribuit
la crearea de numeroase afaceri științifice, tehnologice și bazate pe cunoaștere,
Portugalia a început să dezvolte mai multe [105] parcuri științifice în toată țara. Printre
acestea, se numără Taguspark(d) (în Oeiras(d)), Coimbra
iParque(d) (în Coimbra), biocantul(d) (în Cantanhede), Madeira Tecnopolo(d)
[106]
 (în Funchal), Sines Tecnopolo(d)[107] (în Sines), Tecmaia[108] (în Maia) și Parkurbis(d)
[109]
 (în Covilhã). Companiile își mută sediul în parcurile științifice din Portugalia pentru a
profita de o serie de servicii de la consiliere financiară și legală până la suport
tehnologic și de marketing.
António Egas Moniz, un fizician portughez care a dezvoltat angiografia
cerebrală(d) și leucotomia, primit în 1949 Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină –
este primul portughez laureat al unui Premiu Nobel și singurul într-un domeniu științific.
European Innovation Scoreboard(d) 2011 plasa inovațiile de origine portugheză pe locul
al 15-lea, cu creșteri imresionante ale investițiilor și producției inovative. [110]
Transporturi[modificare | modificare sursă]

Podul Vasco da Gama peste Tagus este cel mai lung din Europa.

Avion al companiei TAP Portugal

(Airbus A320-214).

Metroul din Lisabona, cel mai vechi și mai mare sistem de transport urban rapid din Portugalia

La sfârșitul anilor 1970, creșterea economică rapidă(d) a Portugaliei condusese la o

creștere a consumului și la achiziția de noi automobile, ceea ce a stabilit transporturile
ca destinație prioritară a investițiilor de stat. În anii 1990, din nou, după ce a aderat
la Comunitatea Economică Europeană, țara a construit multe noi autostrăzi. Astăzi, țara
are o rețea de drumuri de 68.732 km, dintre care aproape 3.000 km fac parte dintr-un
sistem de 44 de autostrăzi. Deschisă în 1944, prima autostradă (de la Lisabona la
Stadionul Național) a fost un proiect inovator prin care Portugalia a fost una din primele
țări din lume care au deschis o autostradă (acest drum a devenit ulterior autostrada
Lisabona-Cascais, sau A5).
Deși s-au construit și alte câteva tronsoane prin 1960 și 1970, abia după începutul
deceniului anilor 1980 s-a implementat un program extins de construcție de autostrăi. În
1972, Brisa(d), concesionarul drumurilor, s-a înființat pentru a gestiona multe din
autostrăzi. Pe multe drumuri se plătesc taxe de utilizare, vezi Via Verde(d). Podul Vasco
da Gama este cel mai lung pod din Europa.[111][112]
Teritoriul de 89.015 km2 al Portugaliei Continentale(d) este deservit de patru aeroporturi
internaționale aflate lângă principalele orașe, Lisabona, Porto, Faro și Beja. Poziția
geografică face din Lisabona un punct de oprire al multor linii aeriene
străine. Compania-fanion(d) națională este TAP Portugal, deși și alte linii aeriene interne
furnizează servicii de transport aerian. Guvernul a hotărât construirea unui nou aeroport
lângă Lisabona, la Alcochete(d), în locul Aeroportului Lisabona Portela(d), dar acest plan a
fost amânat din cauza măsurilor de austeritate. Actualmente, cele mai importante
aerporturi sunt la Lisabona(d), Porto(d), Faro(d), Funchal(d) (Madeira), și Ponta
Delgada(d) (Azore), gestionate de autoritatea națională aeroportuară ANA – Aeroportos
de Portugal(d). Un alt aeroport important este Aeroporto Internacional das Lajes de pe
insula Terceira din Azore. Acesta servește drept unul din cele două aeroporturi care
deservesc conexiuni cu țări din afara Uniunii Europene pentru nouă insule din Azore. El
servește și drept bază militară aeriană a Forțelor Aeriene ale Statelor Unite. Baza
continuă să rămână în uz și astăzi.
Sistemul feroviar național se extinde în toată țara și este conectat cu Spania, fiind
susținut și administrat de Comboios de Portugal. Transportul feroviar de pasageri și
mărfuri se face pe cei 2.791 km de cale ferată, dintre care 1.430 km sunt electrificați și
circa 900 km permit viteze de peste 120 km/h. Rețeaua de cale ferată este una
cu ecartament foarte larg (iberic) și este gestionată de REFER(d) în timp ce transportul
de călători și marfă sunt responsabilitatea Comboios de Portugal (CP), ambele
companii publice. În 2006, CP a transportat 133 milioane de pasageri și 9.750.000 t de
mărfuri.
Principalele porturi maritime sunt
la Sines, Lisabona, Leixões(d), Setúbal, Aveiro, Figueira da Foz, și Faro.
Cele două arii metropolitane mari au rețele de transport rapid: Metroul din
Lisabona și Metro Sul do Tejo în Zona Metropolitană Lisabona(d) și Metroul din
Porto(d) în Zona Metropolitană Porto(d), fiecare cu peste 35 km de linii. În
Portugalia, tramvaiul din Lisabona(d) a fost aprovizionat cu material rulant de Companhia
de Carris de Ferro de Lisboa (Carris), timp de peste un secol. În Porto, rețeaua de
tramvai(d), din care se mai păstrează doar o linie turistică pe malurile râului Douro, a
început a fi construită la 12 septembrie 1895 (prima în Peninsula Iberică). Toate marile
orașe au propria rețea de transport public, precum și servicii de taxi.
Energia[modificare | modificare sursă]
Ferme solare în Madeira (sus) și Centrala Hidroelectrică Alqueva(d) (jos)

Portugalia are resurse considerabile de energie hidroelectrică și eoliană, cele mai

eficiente surse de energie regenerabilă. De la începutul secolului al XXI-lea, a apărut o
tendință către dezvoltarea unei industrii de energie regenerabilă și de reducere a
consumului și utilizării de combustibili fosili. În 2006, cea mai mare centrală solară de la
acea dată, Stația de Energie Fotovoltaică Moura(d), a intrat în funcțiune lângă Moura, în
sud, în timp ce prima fermă energetică ce exploatează energia valurilor, Ferma de
Valuri Aguçadoura(d), s-a deschis în regiunea Norte (2008). La sfârșitul lui 2006, 66% din
energia electrică din țară provenea din surse fosile (cărbuni și hidrocarburi), în timp ce
29% provenea din hidroenergie și 6% din energie eoliană.[113]
În 2008, resursele de energie regenerabilă produceau 43% din consumul național de
electricitate, deși producția hidroelectrică scăzuse din cauza secetei. [114] În iunie 2010,
exporturile de electricitate depășiseră importurile. În perioada ianuarie-mai 2010, 70%
din producția națională de energie provenea din surse regenerabile. [115]
Compania națională portugheză de transport energetic, Redes Energéticas
Nacionais(d) (REN), utilizează modele sofisticate de predicție a vremii, mai ales a
vânturilor, precum și programe pe calculator pentru a calcula energia produsă de
diferite centrale de energie regenerabilă. Înainte de revoluția solar-eoliană, Portugalia
genera energie electrică în hidrocentrale de mai multe decenii. Noile programe combină
vântul cu apa: turbine eoliene pompează apa în rezervoare pe timp de noapte, cea mai
vântoasă perioadă; apoi apa este lăsată să curgă la vale prin turbine pe timp de zi,
generând electricitate, atunci când cererea de consum este mai mare. Sistemul de
distribuție al Portugaliei a devenit și el bidirecțional. În loc doar de a livra energie, el
extrage energie și de la cele mai mici generatoare, cum ar fi panourile solare de pe
acoperișurile caselor. Guvernul a încurajat agresiv aceste contribuții stabilind un preț
special pentru cei care doresc să cumpere generatoare solare de acoperiș.

Demografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: demografia Portugaliei.
Femei în costum tradițional din Minho(d) (sus) și fadistas cântând la mănăstirea Jerónimos(d) (jos)

Institutul Național Portughez de Statistică (în portugheză INE – Instituto Nacional de

Estatística(d)) estima, pe baza recensământului din 2011, populația la 10.562.178 de
locuitori (dintre care 52% femei, 48% bărbați). În 2017 și după cifrele actualizate, se
estimează o scădere a populației la 10.294.289 locuitori. [116] Această populație a fost
relativ omogenă de-a lungul majorității istoriei sale: o religie unică (romano-catolicismul)
și o limbă unică au contribuit la această uniformitate etnică și națională, mai ales după
expulzarea maurilor și evreilor.[117] Mai multe dintre aceste minorități au rămas însă în
Portugalia, cu condiția convertirii la catolicism, cei care au acceptat aceste condiții fiind
denumiți după aceea Mouriscos(d) și Cristãos Novos (creștini noi, sau foști evrei). Un
număr mic al foștilor evrei au continuat să practice iudaismul rabinic în secret de-a
lungul multor generații, ca în cazul evreilor din Belmonte(d), un mic oraș din interiorul
țării, unde astăzi localnicii sunt liberi să practice iudaismul. După 1772, distincția între
vechii și noii creștini a fost abolită prin decret. Printre noii creștini portughezi mai
cunoscuți s-au numărat matematicianul Pedro Nunes(d) și medicul și naturalistul Garcia
de Orta(d).
Portughezii autohtoni sunt un grup etnic iberic, a căror descendență este foarte similară
cu alte popoare mediteraneene(d) din Europa de Vest și de Sud, în particular cu spaniolii,
și unii francezi și italieni din unele zone cu care împart aceeași descendență, istorie și o
proximitate culturală.
Cea mai importantă influență demografică asupra portughezilor moderni pare a fi și cea
mai veche; interpretările actuale ale datelor din cromozomii Y și ADN
mitocondrial sugerează că portughezii își au originile în popoarele paleolitice care au
început să sosească pe continentul european acum circa 45.000 de ani. Toate migrațiile
ulterioare au lăsat și ele un impact, genetic și cultural, dar principala sursă demografică
a portughezilor rămâne paleoliticul. Studiile genetice arată că populațiile portugheze nu
sunt semnificativ diferite de alte populații europene. [118]
Rata totală a fertilității în 2015 era estimată la 1,52 copii născuți/femeie, sub rata de
înlocuire de 2,1.[119] În 2016, 52,8% din nașteri au fost înregistrate la femei necăsătorite.
[120]
 Ca și majoritatea țărilor occidentale, Portugalia se confruntă cu problema fertilității
reduse: țara are rată a fertilității sub pragul de înlocuire (d) începând din anii 1980.[121]
Structura societății portugheze este caracterizată printr-o inegalitate în creștere, care în
2015 punea țara în treimea inferioară a clasamentului Indicelui Dreptății Sociale pentru
Uniunea Europeană.[122]
Urbanizare[modificare | modificare sursă]

 v • d • m  Cele mai mari orașe din Portugalia

INE, recensământul din 2011

Numele Numele
Loc Regiune Pop. Loc Regiune Pop.
orașului orașului
1 Lisabona Lisabona 545.245 11 Queluz Lisabona 75.169
2 Porto Norte 237.559 12 Rio Tinto Norte 64.815
Vila Nova de
3 Norte 186.502 13 Barreiro Lisabona 63.353
Gaia
4 Amadora Lisabona 175.136 14 Aveiro Centro 60.058
5 Braga Norte 136.885 15 Viseu Centro 57.975
6 Funchal Madeira 111.541 16 Odivelas Lisabona 56.847
7 Coimbra Centro 105.842 17 Leiria Centro 50.533 Vila Nov
Lisabona 8 Setúbal Lisabona 98.131 18 Matosinhos Norte 49.486
9 Almada Lisabona 96.404 19 Guimarães Norte 47.588

Agualva-
10 Lisabona 79.805 20 Faro Algarve 47.575
Cacém
Am
Porto

Imigrația[modificare | modificare sursă]

Top origins for foreign-born naturalized citizens of Portugal

În 2007, Portugalia avea 10.617.575 de locuitori dintre care 332.137

erau imigranți(d) legali.[123] În 2015, Portugalia avea 10.341.330 de locuitori, dintre care
383.759 erau imigranți legali, care alcătuiau 3,7% din populație. [124]
Istoria colonială a Portugaliei a fost de mult timp o piatră de hotar a identității naționale,
ca și poziția geografică în colțul sud-vestic al Europei, pe malul Oceanului Atlantic. A
fost una dintre ultimele puteri coloniale vest-europene care a renunțat la teritoriile sale
de peste mări (Angola și Mozambic în 1975), predând apoi și administrarea
orașului Macau către Republica Populară Chineză la sfârșitul lui 1999. Ca urmare, a
influențat și a fost influențată de culturi din fostele colonii, manifestate și prin imigrație
din aceste foste teritorii din motive atât economice cât și personale. De mult timp sursă
de emigrație (marea majoritate a brazilienilior(d) sunt de origine portugheză),
[125]
 Portugalia a devenit între timp o destinație de imigrație, [126] și nu doar din ultimele
teritorii de peste mări din India(d) (până în 1961), Africa(d) (până în 1975), și Orientul
Îndepărtat (până în 1999). Circa 800.000 de portughezi s-au întors în Portugalia după
ce posesiunile africane ale țării au dobândit independență în 1975. [125]
După anii 1990, împreună cu o explozie a domeniului construcțiilor, câteva valuri
de ucraineni, brazilieni, africani lusofoni(d) și nelusofoni s-au stabilit în această țară. Au
venit și români din Republica Moldova, kosovari(d) și chinezi(d). Populația de romi a
Portugaliei este estimată la circa 40.000. [127]
Mai mulți alți cetățeni europeni, predominant din Regatul Unit, dar și din țări
europene nordice, au devenit rezidenți permanenți ai țării (comunitatea britanică fiind
formată predominant din pensionari care trăiesc în Algarve și Madeira). [128]
Religie[modificare | modificare sursă]
Religiile în Portugalia (recensământ 2011)[129]
Romano-
  81.0%
catoliciism
Alți creștini   3.3%
Alții   0.6%
Fără religie   6.8%
Nedeclarată   8.3%

Sanctuarul Hristos Regele(d) și Sanctuarul Doamna Noastră de la Fátima(d) din Portugalia sunt două dintre cele
mai vizitate locuri de pelerinaj catolic din lume.
Conform recensământului din 2011, 81.0% din populația portugheză este romano-
catolică.[130] Țara are și mici comunități
protestante, mormone, musulmane(d), hinduse(d), Sikh(d), ortodoxe, de martori ai lui
Iehova, Credința Bahá'í, budiste, iudaice și spiritiste. Influențele din partea religiilor
tradiționale africane și chinezești se simt și ele printre mulți oameni, mai ales în
domeniile legate de medicina tradițională chinezească sau practica vracilor africani.
Circa 6,8% din populație s-a declarat fără religie, și 8,3% nu au dat răspuns despre
religia lor.[131]
În 2012, un studiu efectuat de Universitatea Catolică a arătat că 79,5% din portughezi
se consideră catolici, și 18% participă regulat la liturghie(d). Aceste cifre reprezintă o
scădere de la procentul de 86,9% catolici în 2001, în aceeași perioadă numărul celor
care nu au religie a crescut de la 8,2% la 14,2%.[132]
Multe sărbători, festivaluri și tradiții portugheze au origine sau conotație creștină. Deși
relațiile între statul portughez și Biserica Romano-Catolică au fost în general stabile și
amiabile din primii ani de statalitate a națiunii portugheze, puterea lor relativă a fluctuat.
În secolele al XIII-lea și al XIV-lea(d), biserica s-a bucurat atât de bogății și putere
datorită rolului jucat de ea în Reconquista, identificării ei apropiate cu naționalismul
portughez timpuriu și cu fondarea sistemului de educație portughez, inclusiv a primei
universități(d).
Creșterea imperiului colonial portughez a făcut din misionari agenți importanți
ai colonizării, cu roluri importante în educarea și evanghelizarea(d) popoarelor din toate
continentele locuite. Creșterea mișcărilor liberale(d) și republicane incipiente în aceste
perioade, culminând cu formarea Primei Republici Portugheze (1910–26), a schimbat
rolul și importanța religiei organizate.
Portugalia este un stat secular: biserica și statul au fost formal separate din timpul
Primei Republici Portugheze, separație reiterată ulterior în Constituția Portugheză din
1976. În afara Constituției, cele mai importante două documente legate de libertatea
religiei în Portugalia sunt Concordatul din 1940 (cu modificări în 1971) între Portugalia
și Sfântul Scaun și Legea Libertății de Religie din 2001.
Limba[modificare | modificare sursă]

Semn bilingv în portugheză și mirandeză în Miranda do Douro, Trás-os-Montes(d)

Portugheza este a 6-a cea mai vorbită limbă din lume, cu circa 260 de milioane de vorbitori.
Portugheza este limba oficială a Portugaliei. Ea este o limbă romanică apărută în ceea
ce astăzi reprezintă Galicia și Portugalia de Nord, individualizată din galiciano-
portugheză(d), limba comună a galicienilor și portughezilor înainte de formarea
Portugaliei. În special în nordul țării, mai există încă similitudini între culturile galiciană și
portugheză. Regiunea Galicia este membru-observator cu rol consultativ
în Comunitatea Țărilor Lusofone(d). Conform Etnologului Limbilor, portugheza și spaniola
au o similaritate lexicală de 89% – vorbitorii oricăreia din cele două limbi pot comunica
cu cei ai celeilalte.
Portugheza provine din latina vorbită de popoarele preromane ale Peninsulei
Iberice(d) — în special celți, tartesieni, lusitani(d) și iberi(d) — romanizate acum circa 2000
de ani. În secolele al XV-lea și al XVI-lea, limba s-a răspândit în toată lumea prin
intermediul imperiului colonial și comercial fondat de Portugalia între 1415 și 1999.
[133]
 Portugheza este vorbită ca limbă națională pe cinci continente diferite, Brazilia fiind
țara cu cei mai mulți vorbitori de portugheză (209,5 milioane de vorbitori în 2016). [134][135]
În 2013, portugheza era limbă oficială în Brazilia, Angola, Mozambic, Capul Verde, São
Tomé și Príncipe, Guinea-Bissau, Guinea Ecuatorială și Timorul de Est. Aceste țări,
plus Regiunea Administrativă Specială Macau a Republicii Populare Chineze, unde
portugheza este cooficială împreună cu cantoneza, formează Lusosfera(d), termen
extras din numele vechii provincii romane „Lusitania”, care se suprapune peste teritoriul
portughez actual de la sud de râul Douro.[136]
Mirandeza este recunoscută ca limbă regională cooficială în câteva comune din nord-
estul Portugaliei. Circa 6000 până la 7000 de vorbitori de mirandeză sunt atestați în
Portugalia.[137]
Conform International English Proficiency Index(d), în Portugalia nivelul aptitudinilor
localnicilor de vorbire a limbii engleze este mai mare decât în țări
ca Italia, Franța sau Spania.[138]
Educație[modificare | modificare sursă]

Înființată în 1290, Universitatea din Coimbra(d) este cea mai veche din Portugalia.

Universitatea din Porto(d) este a doua ca mărime din Portugalia și principala universitate de cercetare.

Sistemul de educație este împărțit în nivelul preșcolar (copii sub 6 ani), educație
elementară (nouă ani, în trei subniveluri, obligatoriu), educația secundară (liceul; 3 ani,
obligatoriu din 2010), și educația superioară. Universitățile sunt organizate de regulă
pe facultăți.
Rata alfabetizării adulților este de 99%. Rata înscrierilor la școlile primare este de
100%.
Conform Programului Internațional de Evaluare a Elevilor (d) (PISA) 2015, elevul
portughez mediu de 15 ani se clasează semnificativ peste media OCDE la citit,
matematică și științe, pe un similar level cu elevii din Norvegia, Polonia, Danemarca și
Belgia, cu 501 puncte (media fiind de 493). Rezultatele elevilor portughezi la testele
PISA sunt într-o permanentă îmbunătățire, depășind mai multe state occidentale foarte
dezvoltate, ca SUA, Austria, Franța și Suedia.[139][140]
Circa 40% din cetățenii cu vârstă de facultate (20 de ani) merg la una din instituțiile de
învățământ superior ale Portugaliei[141][142] (față de 50% în Statele Unite și 35% în țările
OCDE). Pe lângă faptul că este o destinație pentru studenți internaționali(d), Portugalia
este printre principalele țări de origine ale multor studenți internaționali. Toți studenții,
interni și internaționali, erau in 2005 în număr de 380.937.
Universitățile portugheze există din 1290. Cea mai veche universitate din Portugalia(d) a
fost înființată la Lisabona și apoi s-a mutat la Coimbra. Istoric, în cadrul Imperiului
Portughez, portughezii au fondat cea mai veche școală de inginerie
din Americi (Instituto Militar de Engenharia(d) din Rio de Janeiro) în 1792, precum și cel
mai vechi colegiu medical din Asia (Escola Médico-Cirúrgica(d) din Goa) în 1842.
Actualmente, cea mai mare universitate din Portugalia este Universitatea din
Lisabona(d).
Procesul de la Bologna a fost adoptat din 2006 de către universitățile și politehnicile
portugheze. Învățământul superior în instituțiile de stat este furnizat pe baze
competitive, aplicându-se un sistem de numerus clausus printr-o bază de date națională
de admiteri. Fiecare instituție de învățământ superior oferă însă și un număr de locuri
libere în afara procesului normal de admitere pentru sportivi, persoane de peste 23 de
ani, studenți internaționali(d), studenți din alte țări lusofone(d), absolvenți ai altor instituții,
studenți din alte instituții (transfer academic), foști studenți (readmitere), și schimb de
curriculum, conform unor standarde și reglementări specifice stabilite de fiecare
instituție sau facultate.
Majoritatea costurilor studiilor sunt suportate din bani publici. Cu toate acestea, întrucât
taxele de studii cresc și cum multe instituții de învățământ superior atrag noi tipuri de
studenți (part-time sau la seral), cum ar fi angajați, oameni de afaceri, părinți și
pensionari, multe facultăți fac profituri substanțiale de la fiecare student înscris, cu
beneficii pentru veniturile universității și fără a pierde din calitatea educației (măsurată
în raportul profesori/elevi, calculatoare/elevi, dimensiunea sălii/elevi etc.).
Portugalia a convenit acorduri de cooperare cu MIT și alte instituții americane pentru a
promova dezoltarea și a crește eficiența cercetării și învățământului superior în țară.
Sănătatea[modificare | modificare sursă]
Spitalul Santo António din Porto (sus), și Spitalul Santa Maria din Lisabona (jos).

Conform Raportului Dezvoltării Umane, pe 2015, speranța de viață medie în acel an era

de 81,3 ani.[143]
Portugalia se clasează pe locul 12 în clasamentul celor mai bune sisteme sanitare din
lume, în fața unor țări foarte dezvoltate, ca Regatul Unit, Germania ori Suedia. [144][145]
Sistemul sanitar portughez se caracterizează prin trei sisteme care coexistă: Serviciul
Național de Sănătate (Serviço Nacional de Saúde, SNS), scheme speciale de asigurare
socială de sănătate pentru anumite profesii (subsisteme de sănătate) și asigurări
sanitare private. SNS furnizează acoperire universală. În plus, circa 25% din populație
este acoperită de subsistemele sanitare, 10% de asigurări private și alte 7% de fonduri
mutuale.
Ministerul Sănătății este responsabil cu dezvoltarea politicii sanitare precum și cu
administrarea SNS. Cinci administrații regionale de sănătate se ocupă cu
implementarea obiectivelor politicii naționale de sănătate, dezvoltarea de îndrumări și
protocoale, și supervizarea furnizării îngrijirii medicale. Eforturile de descentralizare au
avut ca scop mutarea responsabilității administrative și financiare la nivel regional. În
practică, însă, autonomia administrațiilor sanitare regionale asupra bugetelor și
cheltuielilor este limitată la îngrijirea primară.
SNS este predominant finanțat prin impozite. Contribuțiile angajatorilor (inclusiv statul)
și angajaților reprezintă principalele surse de finanțare a subsistemelor sanitare. Plățile
directe ale pacienților și asigurările sanitare facultative reprezintă o mare parte a
finanțării
Ca și în alte țări Eur-A, majoritatea portughezilor mor de boli netransmisibile(d).
Mortalitatea de boli cardiovasculare (CVD) este mai ridicată decât în media zonei Euro,
dar principalele sale două componente, bolile cardiace ischemice și bolile
cerebrovasculare, prezintă tendințe inverse față de Eur-A, bolile cerebrovasculare(d) fiind
cea mai mare sursă unică de mortalitate în Portugalia (17%). Portughezii mor cu 12%
mai rar de cancer decât în Eur-A, dar mortalitatea nu scade la fel de rapid ca în Eur-A.
Cancerul este mai frecvent la copii și la femeile sub 44 de ani. Deși cancerul pulmonar
(într-o creștere lentă în rândul femeilor) și cel mamar (în scădere rapidă) sunt mai rare,
cancerul cervical și de prostată sunt mai frecvente. Portugalia are cea mai mare rată a
mortalității de diabet în zona Eur-A, cu o creștere bruscă din anii 1980.

Departamentul de Medicină al New University of Lisbon(d)

Rata mortalității infantile a scăzut puternic de la sfârșitul anilor 1970, când 24 din 1000
de nou-născuți mureau în primul an de viață. Astăzi, ea se cifrează la 2 decese la 1000
de nou-născuți. Această ameliorare se datorează în principal scăderii mortalității
neonatale, de la 15,5 la 2,4 la mie.
Doar o treime din adulți consideră că au sănătate bună sau foarte bună (Kasmel et al.,
2004). Este cel mai mic procentaj din țările Eur-A și reflectă situația adversă a țării în
termeni de mortalitate și morbiditate selectivă. [146]

Cultura[modificare | modificare sursă]

Mănăstirea Jerónimos(d) (sus) și Turnul Belém(d) (jos) sunt magna opera(d) ale stilului manuelin(d) și simboluri ale

națiunii portugheze.
Portugalia și-a dezvoltat o cultură specifică, influențată de diferitele civilizații care au
traversat Mediterana și continentul european, sau au fost introduse în timpul Epocii
Descoperirilor Geografice(d). În deceniile anilor 1990 și 2000, Portugalia și-a modernizat
instituțiile culturale publice, pe lângă Fundația Calouste Gulbenkian(d) înființată în 1956
la Lisabona.
Între acestea se numără Centrul Cultural Belém(d) din Lisabona, Fundația
Serralves(d) și Casa da Música(d), ambele în Porto, precum și noi instituții culurale, cum ar
fi biblioteci municipale și săli de concerte construite sau renovate în multe localități din
toată țara. În Portugalia se află cincisprezece(d) locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO,
fiind din acest punct de vedere pe locul 8 în Europa și 17 în lume.(d)
Arhitectura[modificare | modificare sursă]
Arhitectura tradițională este specifică, și cuprinde stitlul manuelin(d), denumit și „gotic
târziu portughez”, un stil somptuos de ornamentație arhitecturală din primele decenii ale
secolului al XVI-lea. O interpretare de secol al XX-lea a arhitecturii tradiționale, stilul
portughez suav(d), apare mai ales în marile orașe, în special Lisabona. Portugalia
modernă a dat lumii arhitecți celebri, ca Eduardo Souto de Moura(d), Álvaro Siza
Vieira (ambii laureați ai Premiului Pritzker) și Gonçalo Byrne(d). În Portugalia, este notabil
și Tomás Taveira(d), în special pentru stadioanele sale. [147][148][149]
Cinematografia[modificare | modificare sursă]
Cinematografia portugheză(d) are o tradiție îndelungată, datând de la nașterea acestui
mediu la sfârșitul secolului al XIX-lea. Regizori portughezi de film, ca Arthur
Duarte(d), António Lopes Ribeiro(d), António Reis(d), Pedro Costa(d), Manoel de
Oliveira, João César Monteiro(d), Edgar Pêra(d), António-Pedro Vasconcelos(d), Fernando
Lopes(d), João Botelho(d) și Leonel Vieira(d), sunt printre cei mai cunoscuți. Actori
portughezi celebri sunt Joaquim de Almeida(d), Nuno Lopes(d), Daniela Ruah(d), Maria de
Medeiros(d), Diogo Infante(d), Soraia Chaves(d), Ribeirinho(d), Lúcia Moniz(d), și Diogo
Morgado(d).
Literatura[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Literatura portugheză.

Luís Vaz de Camões, legendar poet al Renașterii Portugheze(d)

Fernando Pessoa, prolific scriitor al literaturii lusofone a secolului al XX-lea

Literatura portugheză literature, una din cele mai vechi literaturi occidentale, s-a
dezvoltat atât prin text, cât și prin cântec. Până la 1350, trubadurii galiciano-
portughezi(d) și-au răspândit influența literară în mare parte din Peninsula Iberică. [150] Gil
Vicente (c. 1465–c. 1536) a fost unul dintre fondatorii tradiției dramatice portugheze.
Aventurierul și poetul Luís de Camões (c. 1524–1580) a scris poemul epic Os
Lusíadas(d) (Lusiadele), sub influența Aeneidei lui Virgil.[151] Poezia portugheză modernă
își are rădăcinile în stilurile neoclasic și contemporane, ca în cazul lui Fernando
Pessoa (1888–1935). Literatura portugheză modernă este reprezentată de autori
ca Almeida Garrett, Camilo Castelo Branco, Eça de Queirós, Fernando Pessoa, Sophia
de Mello Breyner Andresen(d), António Lobo Antunes și Miguel Torga. Deosebit de
popular și respectat este José Saramago, laureat al Premiului Nobel pentru
Literatură din 1998.
Bucătăria[modificare | modificare sursă]
Bucătăria portugheză este una diversă, fiecare regiune având specificul ei. Portughezii
consumă mult cod uscat (bacalhau(d) în portugheză), pentru care există sute de rețete.
[152]
 Se spune că există câte un fel de bacalhau(d) pentru fiecare zi a anului. Alte două
feluri de mâncare de pește frecvent consumate sunt sardinele(d) și Caldeirada(d),
o tocană(d) cu cartofi făcută din mai multe feluri de pește. Rețete portugheze cu carne de
vită, porc, miel sau pui sunt Cozido à portuguesa(d), feijoada(d), churrasco(d), leitão (purcel
de lapte(d)) și carne de porco à alentejana(d). Un fel de mâncare originar din nord este
arroz de sarrabulho (orez fiert în sânge de porc) sau arroz de cabidela (orez și carne de
pui în sânge de pui).

Pastel de Nata
Butoaie de vin de Porto transportate pe o barcă în Porto

Feluri de fast food specifice sunt Francesinha(d) („franțuzica”) din Porto, și sandwich-

uri bifanas (porc pe grătar) sau prego (vită la grătar), celebre în toată țara. Arta
portugheză a patiseriei își are originea în numeroasele mănăstiri catolice medievale din
toată țara. Aceste mănăstiri reușeau, folosind foarte puține ingrediente (mai ales
migdale, făină, ouă și puțină băutură alcoolică), să producă o gamă spectaculoasă de
produse de patiserie, dintre care pastel de nata(d) (sau pastéis de nata) originare din
Lisabona, și ovos moles(d) din Aveiro. În toată țara există numeroase restaurante și
mici tasquinhas.
Vinurile portugheze sunt recunoscute pe plan internațional din vremea romanilor, care
asociau Portugalia cu zeul lor, Bacchus. Astăzi, țara este cunoscută pentru vinurile sale
care au câștigat mai multe premii internaționale. Unele dintre cele mai cunoscute soiuri
portugheze sunt Vinho Verde(d), Vinho Verde(d), Douro DOC(d), vin de Alentejo(d), Dão
DOC(d), Bairrada DOC(d) și variantele dulci: vinul de Porto, vinul de Madeira,
și Muscat(d) din Setúbal și Favaios(d). Vinurile de Porto și Madeira sunt apreciate în
special în multe locuri din lume.
Muzica[modificare | modificare sursă]

Fado, ilustrat într-o celebră pictură a lui José Malhoa, este muzica tradițională a Portugaliei.

Muzica portugheză(d) cuprinde o gamă variată de genuri. Cel mai celebru este Fado, o

muzică urbană melancolică originară din Lisabona, asociată de obicei cu chitara
portugheză(d) și cu saudade (dorul). Există și Fado de Coimbra(d), o variantă unică de
fado de „serenadă de trubadur”. Pe plan internațional, artiști notabili ai genului
sunt Amália Rodrigues, Carlos Paredes(d), Zeca Afonso(d), Mariza, Carlos do
Carmo(d), António Chainho(d), Mísia(d), și Madredeus(d).
Pe lângă Fado și Folk, portughezii ascultă muzică pop și alte tipuri de muzică modernă,
mai ales din America de Nord și Regatul Unit, precum și o gamă largă de artiști și
formații portugheze, caraibiene, luso-africane și braziliene. Artiști cu recunoaștere
internațională sunt Dulce Pontes, Moonspell(d), Buraka Som Sistema(d), Blasted
Mechanism(d) și The Gift(d), ultimele două fiind nominalizate la un MTV Europe Music
Awards. În deceniul anilor 2010, cei mai cunoscuți artiști au fost Aurea(d), Agir(d), David
Carreira(d), Richie Campbell(d), D.A.M.A și Diogo Piçarra(d).
În EDM(d) și muzica dance, Portugalia are doi DJ cunoscuți în Top 100 DJ's 2016(d),
prin DJ MAG(d), DJ Kura(d) pe locul 51 și Diego Miranda pe locul 58.[153]
Portugalia are mai multe festivaluri de muzică de vară, cum ar fi Festival
Sudoeste(d) din Zambujeira do Mar(d), Paredes de Coura Festival(d) din Paredes de
Coura(d), Vilar de Mouros Festival(d) lângă Caminha, Boom Festival(d) în comuna Idanha-
a-Nova(d), NOS Alive(d), Sumol Summer Fest în Ericeira(d), Rock in Rio Lisboa(d) și Super
Bock Super Rock(d) în Lisabona metropolitană(d). Tot în sezonul de vară, Portugalia are
multe festivaluri, mai ales orientate spre publicul urban, ca Flowfest sau Hip Hop Porto.
Mai mult, Boom Festival, unul dintre cele mai mari festivaluri internaționale de Goa
trance(d) are loc în centrul Portugaliei, fiind și singurul care a câștigat premii
internaționale: European Festival Award 2010 – Green'n'Clean Festival of the Year și
Greener Festival Award Outstanding 2008 și 2010. Mai există și festivalurile
studențești Queima das Fitas(d), evenimente majore în mai multe orașe din Portugalia. În
2005, Portugalia a găzduit MTV Europe Music Awards, în Pavilhão Atlântico, Lisabona,
iar în 2017 a câștigat Concursul Eurovision de la Kiev cu cântecul „Amar Pelos Dois”
cântat de Salvador Sobral.[154]
În domeniul muzicii clasice, Portugalia este reprezentată de numele unor pianiști
ca Artur Pizarro(d), Maria João Pires(d), Sequeira Costa(d), al violoniștilor Carlos
Damas, Gerardo Ribeiro(d) și în trecut de marea violoncelistă Guilhermina Suggia(d).
Compozitori notabili au fost José Vianna da Motta(d), Carlos Seixas(d), João Domingos
Bomtempo(d), João de Sousa Carvalho(d), Luís de Freitas Branco(d) și discipolul său Joly
Braga Santos(d), Fernando Lopes-Graça(d), Emmanuel Nunes(d) și Sérgio Azevedo(d).
Similar, compozitori contemporani ca Nuno Malo și Miguel d'Oliveira au obținut succes
internațional cu muzică pentru filme și televiziune.
Arte plastice[modificare | modificare sursă]

Domingos Sequeira a fost unul dintre cei mai prolifici pictori neoclasici. (Adorația Magilor; 1828).

Portugalia are o bogată istorie în pictură(d). Primii pictori cunoscuți datează de la

începutul secolului al XV-lea – ca Nuno Gonçalves – în contextul perioadei gotice târzii.
În timpul picturii Renașterii Portugheze, pictura a fost influențată de cea nord-
europeană. În perioada barocă, cei mai prolifici pictori au fost Joana d'Obidos și Vieira
Lusitano. José Malhoa, cunoscut pentru opera sa, Fado, și Columbano Bordalo
Pinheiro (care a pictat portretele lui Teófilo Braga și Antero de Quental) sunt de referință
pentru pictura naturalistă.
Secolul al XX-lea a adus venirea modernismului, și cu el a celor mai cunoscuți pictori
portughezi: Amadeo de Souza-Cardoso, puternic influențat de pictorii francezi, în
special de Robert și Sonia(d) Delaunay. Printre cele mai cunoscute opere ale lui se
numără Canção Popular a Russa e o Fígaro. Alți mari pictori/scriitori moderniști au
fost Carlos Botelho(d) și José de Almada Negreiros(d), prieten al poetului Fernando
Pessoa, și care a pictat portretul acestuia. El a fost puternic influențat de
curentele Cubism și futurist.
În artele plastice actuale, sunt cunoscuți pictorii Maria Helena Vieira da Silva(d), Júlio
Pomar(d), Helena Almeida, Joana Vasconcelos(d), Julião Sarmento(d) și Paula Rego(d).
Sport[modificare | modificare sursă]

Cristiano Ronaldo, de patru ori cel mai bun fotbalist din lume[155]

Fotbalul este cel mai popular sport în Portugalia. Sunt mai multe competiții de fotbal de
la cele de amatori de nivel local până la cele de profesioniști de clasă mondială.
Legendarul Eusébio este încă un mare simbol al istoriei fotbalului portughez(d). Laureați
al titlului de FIFA World Player of the Year(d), Luís Figo și Cristiano Ronaldo, care a
câștigat și FIFA Ballon d'Or, sunt doi fotbaliști portughezi de clasă mondială. Unii
portughezi au ajunst celebri și ca antrenori, cum ar fi José Mourinho și Fernando
Santos.
Echipa națională de fotbal a Portugaliei – Seleção Nacional – a câștigat Campionatul
European UEFA la ediția din 2016, învingând cu 1–0 în finală Franța, gazda turnetului.
Anterior, Portugalia terminase pe locul al doilea la Euro 2004 (pe care l-a organizat), iar
la Cupa Mondială a obținut locul 3 la ediția din 1966, și locul 4 la cea din 2006. La
tineret, Portugalia a câștigat două Campionate Mondiale de Tineret (în 1989(d) și 1991(d))
și mai multe Campionate Europene organizate de UEFA.
S.L. Benfica, Sporting CP și FC Porto sunt cele mai mari cluburi sportive după
popularitate și număr de trofee câștigate, pentru care sunt numite adesea „os três
grandes” („cei trei mari”(d)). Ele au adunat opt titluri în competițiile europene intercluburi
ale UEFA, au jucat numeroase finale și sunt an de an printre principalele favorite la
accederea în fazele finale. În afară de fotbal, multe cluburi sportive portugheze, inclusiv
cele „trei mari”, concurează și în alte sporturi cu diferite grade de succes și popularitate,
care pot include hockey pe role(d), baschet, futsal, handbal și volei. Federația
Portugheză de Fotbal (FPF)  – Federação Portuguesa de Futebol – organizează
anual Cupa Algarvelor(d), un turneu prestigios de fotbal feminin(d) desfășurat în sudul țării.
Echipa națională de rugby a Portugaliei s-a calificat la Cupa Mondială din
2007 și naționala de rugby în VII(d) joacă în World Rugby Sevens Series(d).

Nelson Évora(d) a câștigat medalia de aur la triplu salt(d) la Olimpiada din 2008 de la Beijing.

La atletism, portughezii au câștigat mai multe medalii de aur, argint și bronz la

Campionatele Mondiale și Europene și la Jocurile Olimpice. Ciclismul, având ca cea
mai importantă cursă Volta a Portugal(d), este și el un sport popular, printre echipele
profesioniste numărându-se Sporting CP, Boavista(d), Sporting-Tavira(d) și União Ciclista
da Maia(d).
Țara a realizat performanțe notabile și în sporturi ca scrimă, judo, Kitesurfing, canotaj,
yachting, surfing, tir, taekwondo, triatlon și Windsurfing, având în palmares titluri
continentale și mondiale. Sportivii paralimpici au adus și ei multe medalii la sporturi ca
natație, boccia(d), atletism și lupte.
În sporturile cu motor, Portugalia este cunoscută pe plan internațional pentru Raliul
Portugaliei(d), și circuitele de la Estoril(d), și al Algarvelor, precum și pentru circuitul de
stradă din Porto(d), recent revitalizat, unde se organizează o dată la doi ani WTCC,
precum și pentru câțiva piloți celebri la diferite probe.
La echitație, Portugalia a câștigat singurul Campionat Mondial de Horseball-Pato
(2006), a ajuns pe locul al treilea la prima Cupă Mondială de Horseball(d) (organizată la
Ponte de Lima, Portugalia, în 2008), și a obținut unele victorii în Campionatul
European echitație de muncă(d).
În sporturile de apă, în Portugalia se practică natația și polo pe apă. Nordul Portugaliei
este zona unde a apărut arta marțială numită Jogo do Pau(d), în care luptătorii folosesc
bastoane pentru a lupta cu unul sau mai mulți adversari. Alte activități recreative
asociate sportului, având numeroși entuziaști în toată țara sunt airsoftul,
pescuitul, golful, drumețiile, vânătoarea și orientarea turistică.
Portugalia este una dintre cele mai bune destinații mondiale de golf,[156] cu mai multe
premii ale World Golf Awards.[157] Vremea permite practicarea acestui sport tot timpul
anului.
Sărbători[modificare | modificare sursă]
Dată Denumire

1 ianuarie Ano Novo

40 de zile înainte de Paști, marți Carnaval

vineri, înainte de Paști Sexta-Feira Santa

Paști Páscoa

25 aprilie Dia da Liberdade

1 mai Dia do trabalhador

10 iunie Dia de Portugal

60 zile după Paști, joi Corpo de Deus

15 august Assunção

5 octombrie Implantação da República

1 noiembrie Todos os santos

1 decembrie Restauração da Independência

8 decembrie Imaculada Conceição

25 decembrie Natal

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ „Gini Index”. Instituto Nacional de Estatística. Accesat în  14
iulie 2011.
2. ^ World Bank database, accesat în 24 octombrie 2018
3. ^ World Bank database, accesat în 8 iunie 2019
4. ^ World Bank database, accesat în 27 mai 2019
5. ^ World Bank database, accesat în 11 iunie 2019
6. ^ http://hdr.undp.org/en/countries/profiles/PRT Lipsește sau este
vid: |title= (ajutor)
7. ^ Brian Jenkins, Spyros A. Sofos, Nation and identity in
contemporary Europe, p. 145, Routledge, 1996, ISBN 0-415-
12313-5
8. ^ Melvin Eugene Page, Penny M. Sonnenburg, p. 481
9. ^ „First global empire”. Guinnessworldrecords.com. Accesat
în 18 aprilie 2014.
10. ^ „What was the Portuguese Empire?”. Empires.findthedata.org.
Accesat în 18 aprilie 2014.
11. ^ „The World Factbook”.  cia.gov. Accesat în  14 septembrie
2015.
12. ^ „ASIANOW – Macau's handover to China ends Portuguese
era – 17 decembrie 1999”. cnn.com. Accesat în 14 septembrie
2015.
13. ^ 2014 Global Report.
14. ^ [1] Deloitte Social Progress 2015
15. ^ [2] Numbeo QOLR
16. ^ „Vision of Humanity”.  Institutul pentru Economie și Pace .
(d)

Accesat în 9 iunie 2016.

17. ^ a b „Constituição da República Portuguesa – D.R.E.
(Constitution of the Portuguese Republic)”  (în
Portuguese).  Diário da República Electrónico(d). 2 aprilie 1976.
Accesat în 16 august 2013.
18. ^ Morais, Carlos Blanco de (2011).  A Constituição Revista —
Parte III Constituição da República Portuguesa:
Semipresidencialismo "on probation?"  (PDF)  (în
Portuguese).  Lisboa, Portugal: Fundação Francisco Manuel dos
Santos. pp. 65–71. ISBN 978-989-8424-28-0. Accesat în  16
august 2013.
19. ^ Araújo, António; Morais, Carlos Blanco de;  Cunha, Luís
Campos e; Costa, José Manuel M. Cardoso da; Lobo, Marina
Costa; Duarte, David; Duarte, Tiago; Freire, André; Garoupa,
Nuno; Gonçalves, Maria Eduarda; Lomba, Pedro; Magalhães,
Pedro; Brito, Miguel Nogueira de; Barros, Pedro Pita; Sousa,
Luís de; Tavares, José A.; Vasconcelos Vilaça, Guilherme;
Veiga, Francisco José; Andrade, José Carlos Vieira de (2011).
Garoupa, Nuno; Magalhães, Pedro;  Maduro, Miguel Poiares;
 Tavares, José A., ed.  A Constituição Revista  (PDF)  (în
Portuguese).  Lisboa, Portugal: Fundação Francisco Manuel dos
Santos. p.  143. ISBN 978-989-8424-28-0. Arhivat
din  original  (PDF)  la 21 septembrie 2013. Accesat în 16 august
2013.
20. ^ Veser, Ernst (1997). Semi-Presidentialism-Duverger's
Concept — A New Political System Model  (PDF) (în English și
Chinese). Department of Education, School of
Education,  Universitatea din Köln. pp. 39–60. Accesat în 20
august 2013.
21. ^ Shugart, Matthew Søberg (decembrie 2005).  „Semi-
Presidential Systems: Dual Executive And Mixed Authority
Patterns”(PDF). Palgrave Macmillan. Palgrave Macmillan
Journals. 3  (3): 323–351.  doi:10.1057/palgrave.fp.8200087.
Accesat în 22 februarie 2015.
22. ^ The Social Progress Imperative.  „Social Progress
Index”. socialprogressimperative.org. Accesat în  14 septembrie
2015.
23. ^ The global experiment of marijuana legalization, CNN.com,
29.12.2016
24. ^ 'This is possible.
25. ^ Milhazes, José.
26. ^ David Birmingham (2003), p.11
27. ^ David Rohrbacher, "Orosius," in The Historians of Late
Antiquity (Routledge, 2002), pp. 135–137.
28. ^ „Fim do Império Romano e Chegada dos
Suevos”.  notapositiva.com (în portugheză). Accesat în  12
martie 2016.
29. ^ „Suevos”. infoescola.com (în portugheză). Accesat în  12
martie 2016.
30. ^ „Vestígios da presença sueva no noroeste da península
ibérica: na etnologia, na arqueologia e na
língua”.  scielo.mec.pt(în portugheză). Accesat în  12 martie
2016.
31. ^ Portugal musulman (Le) – VIIIe-XIIIe siècles par Christophe
Picard – Maisonneuve et Larose – Collection Occident
Musulman – 2001, 500 p., 34 euros.
32. ^ A History of Portugal and the Portuguese Empire, Vol. 1: From
Beginnings to 1807: Portugal (Volume 1) p.55
33. ^ H. V. Livermore, A New History of Portugal (Cambridge
University Press: London, 1969) pp. 32–33.
34. ^ Ribeiro, Ângelo; Hermano, José (2004).  História de Portugal
I — A Formação do Território [History of Portugal: The
Formation of the Territory] (în Portuguese).
QuidNovi.  ISBN  989-554-106-6.
35. ^ Black Death, Great Moments in Science, ABC Science
36. ^ „The Portuguese Explorers: Newfoundland and Labrador
Heritage”. Heritage.nf.ca. Accesat în  31 ianuarie 2014.
37. ^ Vigneras, L.-A. (1979) [1966]. „Corte-Real, Miguel”. În Brown,
George Williams. Dictionary of Canadian Biography. I (1000–
1700) (ed. online). University of Toronto Press.
38. ^ „Town of Portugal Cove – St.Philip's  : History”.  pcsp.ca.
Accesat în 14 septembrie 2015.
39. ^ The standard view of historians is that Cabral was blown off
course as he was navigating the currents of the South Atlantic,
sighted the coast of South America, thereby accidentally
discovering Brazil.
40. ^ Giles Tremlett (22 martie 2007). „Another nail in Cook's coffin
as map suggests he was pipped by Portugal | World news”. The
Guardian. Accesat în 31 ianuarie 2014.
41. ^ Debusmann, Bernd (15 ianuarie 2014). „Kangaroo in 400-
year-old manuscript could change Australian history”. Londra:
Telegraph. Accesat în  31 ianuarie 2014.
42. ^ Perry, Michael (21 martie 2007).  „Map proves Portuguese
discovered Australia: new book”. Reuters. Accesat în 31
ianuarie 2014.
43. ^ Saint and Nation. Books.google.com. 30 aprilie 2011.
p. 10.  ISBN  9780271037738. Accesat în  18 august 2012.
44. ^ Peña,Lorenzo.
45. ^ „IBGE teen”. Ibge.gov.br. Arhivat din original la  25 ianuarie
2012. Accesat în  11 februarie 2012.
46. ^ „Historical Depictions of the 1755 Lisbon Earthquake”.
Nisee.berkeley.edu. 12 noiembrie 1998. Accesat în 6 mai 2012.
47. ^ Kenneth Maxwell, Pombal, Paradox of the
Enlightenment (Cambridge: Cambridge University Press, 1995),
83, 91–108, 160–62.
48. ^ P S Lele, Dadra and Nagar Haveli: past and present,
Published by Usha P. Lele, 1987,
49. ^ „Portugal Não É Um País Pequeno”. Purl.pt. Arhivat
din  original  la 25 octombrie 2014. Accesat în 21 februarie 2011.
50. ^ Flight from Angola, The Economist (16 august 1975).
51. ^ Dismantling the Portuguese Empire, Time Magazine (Monday,
7 July 1975).
52. ^ „Climate of the World: Portugal – Weather UK –
weatheronline.co.uk”.  weatheronline.co.uk. Accesat în  14
septembrie 2015.
53. ^ „Mapas bioclimáticos y
biogeográficos”.  Globalbioclimatics.org. Accesat în  2 august
2017.
54. ^ Instituto Português do Mar e da Atmosfera (2012). „Extremos
climáticos de temperatura, Capitais Distrito” (în Portuguese).
Instituto Português do Mar e da Atmosfera. Accesat în 23
ianuarie 2013.
55. ^ „Instituto Português do Mar e da Atmosfera, IP Portugal”.
ipma.pt. Accesat în  22 august 2010.
56. ^ Brian Vastag 5 Years After: Portugal's Drug Decriminalization
Policy Shows Positive Results. Scientific American. 7 April 2009
57. ^ Maia Szalavitz, Drugs in Portugal: Did Decriminalization
Work?, Time (26 April 2009)
58. ^ Greenwald, Glenn (2 aprilie 2009). „Drug Decriminalization in
Portugal: Lessons for Creating Fair and Successful Drug
Policies”  (PDF). Cato Institute. Accesat în  14 februarie 2015.
59. ^ „Diário da República, 1.ª série — N.º 105 — 31 de Maio de
2010”  (PDF). Accesat în 14 septembrie 2013.
60. ^ „Lei n.º 2/2016 de 29 de fevereiro”  (PDF).
61. ^ Renascença. „Parlamento aprova barrigas de aluguer e
Procriação Medicamente Assistida - Renascença”.  rr.sapo.pt.
Accesat în 11 aprilie 2017.
62. ^ „O Presidente da República, alertando para a insuficiente
proteção dos direitos da criança, promulga alargamento da
Procriação Medicamente Assistida”. Presidencia.pt  (în engleză).
Accesat în 11 aprilie 2017.
63. ^ Group, Global Media (8 iunie 2016). „Marcelo promulga
procriação assistida, mas veta gestação de
substituição”.  DN (în portugheză). Accesat în  11 aprilie 2017.
64. ^ „Marcelo promulga 35 horas e veta barrigas de
aluguer”.  tvi24  (în portugheză). 8 iunie 2016. Accesat în  11
aprilie 2017.
65. ^ „EXPRESSO: Governo entrega em janeiro projeto da nova Lei
da Identidade de Género, que prevê a descida da idade legal e
o fim do atestado médico obrigatório”.
66. ^ „Dário de Notícias: 375 pessoas mudaram de género no
registo civil”.  Diário de Notícias. 1 iulie 2017.
67. ^ „Districts of Portugal”. Distritosdeportugal.com. Accesat în 22
august 2010.
68. ^ „Portugal & Spain - the territorial disputes of Olivenza and the
Savage Islands (Part II) - OneEurope”, One-europe.net,  11
februarie 2015, accesat în 29 septembrie 2017
69. ^ „New maritime area in dispute between Portugal and
Spain”,  Algarvedailynews.com, accesat în 29 septembrie 2017
70. ^ a b Jr, Landon Thomas (14 februarie 2012). „Portugal's Debt
Efforts May Be a Warning for Greece”.  The New York Times.
Accesat în 2 august 2017.
71. ^ „Portugal 2011 deficit to beat goal on one-off revs-
PM”. Reuters UK. 13 decembrie 2011. Accesat în  30 decembrie
2011.
72. ^ Kowsmann, Patricia, "Portugal govt ends golden-share
holdings" (Paid content), Dow Jones Newswires 5 July 2011.
73. ^ „Portugal Government Ends Golden-Share Holdings”.  The
Wall Street Journal.  5 iulie 2011. Accesat în  20 iulie 2011.
[nefuncțională]

74. ^ Institute of Management Technology Nagpur: "Eurocrisis",

Okonomist, Vol.1, Issue 3, January 2012
75. ^ a b „Portugal seeks market access with $5 bln bond exchange”.
Kathimerini (English Edition). 3 octombrie 2012. Accesat în 17
octombrie 2012.
76. ^ „Dívida pública revista em alta para 127,8% do PIB em 2013
(Valor supera previsões iniciais do Governo, da troika e do
FMI.)” (în portugheză). Lusa and Público. 30 septembrie 2013.
Accesat în 30 octombrie 2013.
77. ^  pt  "O estado a que o Estado chegou" no 2.º lugar do
top Arhivat în 13 mai 2013, la Wayback Machine., Diário de
Notícias(d) (2 March 2011)
78. ^  pt  "O estado a que o Estado chegou" no 2.º lugar do
top Arhivat în 13 mai 2013, la Wayback Machine., Diário de
Notícias(d) (2 March 2012)
79. ^ BPN Oliveira Costa vendeu a Cavaco e filha 250 mil ações da
SLN – Expresso.pt. Expresso.sapo.pt (13 April 2011). Retrieved
on 26 July 2013.
80. ^ Oliveira Costa é vizinho de Cavaco no Algarve – Portugal –
DN Arhivat în 16 d.Hr., la Wayback Machine.. Dn.pt. Retrieved
on 26 July 2013.
81. ^ Dias Loureiro entre os dirigentes do PSD no processo-crime
do BPN – JN. Jn.pt. Retrieved on 26 July 2013.
82. ^ „Eurostat GDP per capita 2003–2014 2009”. Accesat în 13
august 2015.
83. ^ https://data.oecd.org/gdp/gross-domestic-product-gdp.htm
84. ^ „Europe's Leading Golf Destination 2013 — World Travel
Awards”. Worldtravelawards.com. Accesat în 31 ianuarie 2014.
85. ^ „Algarve elected Europe's best Golf Destination of 2014”. The
Portugal News.  21 noiembrie 2013. Accesat în  31 ianuarie
2014.
86. ^ „História”.  SEDES (în Portuguese și English). SEDES.  2013.
Accesat în 12 mai 2013.
87. ^ Grande Enciclopédia Universal, p. 10543, "Portugal", para. 4
88. ^ „NVESTING IN PORTUGAL”. The Financial Times. The
Financial Times Ltd.  8 aprilie 2008. Accesat în 11 mai 2013.
89. ^ „Portugal follows Ireland out of bailout programme”.  Europe
Sun. Accesat în 18 mai 2014.
90. ^ „No Slide Title”  (PDF). Accesat în 31 ianuarie 2014.
91. ^ „The Economist Intelligence Unit's quality-of-life
index”. Economist.com. Accesat în  2 august 2017.
92. ^ „Portugueses perderam poder de compra entre 2005 e 2007 e
estão na cauda da Zona Euro” (în Portuguese). Público. 11
decembrie 2008. Accesat în  10 octombrie 2010.
93. ^ „Portugal: Staff Concluding Statement of the 2017 Article IV
Mission”.  Imf.org. Accesat în 2 august 2017.
94. ^ Pessoa, M.F.; Mendes, B.; Oliveria, J.S. „Per Capita
Consumption”  (PDF) (în English).  Annual per capita consumption
of fish and shellfish for human food.
95. ^ Agência Lusa (2011).  „Covilhã: Aleia vai montar avião até
agora vendido em kit e jactos portugueses em 2011”. Noticias(în
Portuguese). Produzido por PTC. Accesat în 12 mai 2013.
96. ^ Diário Digital / Lusa (22 august 2008).  „Évora aprova isenções
fiscais aos projectos da Embraer”. Dinheiro  (în Portuguese).
Accesat în 12 mai 2013.
97. ^ Portugal: Financial System Stability Assessment, including
Reports on the Observance of Standards and Codes on the
following topics: Banking Supervision, Securities Regulation, and
Insurance Regulation, IMF, (October 2006)
98. ^ „Travel and Tourism in Portugal”.  Euromonitor International.
Euromonitor. septembrie 2012. Accesat în 12 mai 2013.
99. ^ World's Top Tourism Destinations (absolute
numbers) Arhivat în 10 decembrie 2013, la Wayback Machine..
 Data as collected by World Tourism Organization (UNWTO) for
TMT 2005 Edition
100. ^ „Best European Country Winners: 2014 10Best Readers'
Choice Travel Awards”. 10Best. Accesat în  14 septembrie 2015.
101. ^ „Go Lisbon Blog  » Blog Archive  » Lisbon Slowly Rising
as One of Europe's Most-Visited Cities”. Golisbon.com.  30 mai
2013. Accesat în  31 ianuarie 2014.
102. ^ DN Online, ed. (25 ianuarie 2007).  „Cidades atraem mais
turistas do que os destinos sol e mar”  (în Portuguese). Lisbon,
Portugal: Diário das Noticias. Accesat în  30 aprilie 2011.
103. ^ „Cultural traditions in Portugal, Uganda and Ukraine
added to UNESCO heritage protection list”.
104. ^ „Ciência Viva”. Cienciaviva.pt. Accesat în  22 august
2010.
105. ^ „Tecparques  – Associação Portuguesa de Parques de
Ciência e Tecnologia”. Tecparques.pt. Arhivat din  original  la 28
aprilie 2011. Accesat în 22 august 2010.
106. ^ „Madeira Tecnopolo”. Madeiratecnopolo.pt. Accesat în 22
august 2010.
107. ^ „Sines Tecnopolo”. Sines Tecnopolo. Accesat în  22
august 2010.
108. ^ „TECMAIA Parque de Ciência e Tecnologia da Maia”.
Tecmaia.com.pt. Arhivat din original la  1 august 2011. Accesat
în 2 iulie 2011.
109. ^ „Parque de Ciência e Tecnologia da Covilhã (Parkurbis)”.
Parkurbis.pt. Accesat în 22 august 2010.
110. ^ Portugal ganha terreno no ranking da
inovação, Público (1 February 2011)
111. ^ „ListAfterList.com”. ListAfterList.com. Accesat în  22
august 2010.
112. ^ „Curious? Read”. Curiousread.com. februarie 2008.
Accesat în 22 august 2010.
113. ^ „IEA Energy Statistics: Portugal”. International Energy
Agency(d). 2006. Accesat în  7 aprilie 2009.
114. ^ Staff (8 aprilie 2009).  „Fontes renováveis originaram 43%
da electricidade consumida”. Diário Digital (în Portuguese).
Accesat în 17 aprilie 2009.
115. ^ Staff (8 iunie 2010). „Portugal já exportou mais
electricidade este ano que em 2009”. Agência Financeira  (în
Portuguese). Accesat în  8 iunie 2010.
116. ^ „PORDATA - Base de Dados de Portugal”. Pordata.pt.
Accesat în 2 august 2017.
117. ^ „Portugal”. Jewishvirtuallibrary.org. Accesat în 6 mai
2012.
118. ^ Bauchet, M; McEvoy, B; Pearson, LN; Quillen, EE;
Sarkisian, T; Hovhannesyan, K; Deka, R; Bradley, DG; Shriver,
MD (2007). „Measuring European Population Stratification with
Microarray Genotype Data”. American Journal of Human
Genetics. 80 (5): 948–956. doi:10.1086/513477.  PMC 1852743 
.  PMID  17436249.
119. ^ „The World Factbook — Central Intelligence
Agency”.  Cia.gov. Accesat în  2 august 2017.
120. ^ „PORDATA - Live births outside of marriage, with parents
co-habiting or not (%) - Portugal”.  Pordata.pt. Accesat în 2
august 2017.
121. ^ „Fertility in Portugal: a Macro/Micro Economic
Perspective / Projects funded by national science agencies /
Projects / Research output / Welcome – CEFAGE”.
Cefage.uevora.pt. Accesat în 31 ianuarie 2014.
122. ^ „Social Justice in the EU – Index Report
2015”. Bertelsmann-stiftung.de. Accesat în  2 august 2017.
123. ^ ITDS, Rui Campos, Pedro Senos. „Statistics Portugal”.
Ine.pt. Accesat în  2 iulie 2011.
124. ^ „Statistics Portugal”. ine.pt. Accesat în  15 iunie 2017.
125. ^ a b Portugal – Emigration, Eric Solsten, ed. Portugal: A
Country Study. Washington: GPO for the Library of Congress,
1993.
126. ^ "Portugal sees integration progress", BBC News, 14
November 2005
127. ^ A mais discriminada, (Expresso(d)-5 April 2008)
128. ^ Brasileiros são a maior colónia estrangeira em
Portugal Embaixada de Portugal No Brasil Arhivat în 6 noiembrie
2013, la Wayback Machine.
129. ^ „Census – Final results: Portugal – 2011”. Statistics
Portugal. 2012. p. 530. Accesat în  10 decembrie 2012.
130. ^ Censo Arhivat în 2 decembrie 2012, la Wayback
Machine.
131. ^ „Instituto Nacional de Estatistica, Censos 2011”.
Censos.ine.pt. Accesat în 31 ianuarie 2014.
132. ^ „Número de católicos portugueses tem vindo a diminuir
>”. TVI24. 16 aprilie 2012. Accesat în 31 ianuarie 2014.
133. ^ „History of the Portuguese”.  portugueselanguage.net.
Accesat în 14 septembrie 2015.
134. ^ „Report: Portuguese is the third most used language on
Facebook – Socialbakers”.  Portuguese American Journal.
Portuguese American Journal.  18 noiembrie 2012. Accesat
în 11 noiembrie 2013.
135. ^ „Brazil Population (2017) - World Population
Review”. worldpopulationreview.com. Accesat în 2 august 2017.
136. ^ „Dictionary of Greek and Roman Geography (1854),
LABANAE AQUAE, LUSITA´NIA”. tufts.edu. Accesat în  14
septembrie 2015.
137. ^ „List of Languages”.  languagesindanger.eu. Accesat
în 14 septembrie 2015.
138. ^ „EF English Proficiency Index - A comprehensive ranking
of countries by English skills”.  Ef.co.uk. Accesat în  2 august
2017.
139. ^ „Testes PISA: Portugal supera média da OCDE”  (în
Portuguese).  Visão(d).
140. ^ „E agora no PISA: alunos portugueses melhoram a
ciências, leitura e matemática”. Expresso(d)  (în Portuguese).
141. ^ „Um Contrato de confiança no Ensino Superior para o
futuro de Portugal”  (în Portuguese).  Guvernul Portugaliei(d),
 Portugal.gov.pt. 11 ianuarie 2010. Arhivat din original la  24 iulie
2011.
142. ^ „Ensino Superior”  (PDF).  Cnedu.pt. Accesat în 2 august
2017.
143. ^ list of countries by life expectancy(d)
144. ^ World Health Organization ranking of health systems (d)
145. ^ „Portugal - Life expectancy at birth
2015”. Countryeconomy.com. Accesat în 2 august 2017.
146. ^ „Highlights on health in Portugal 2004”  (PDF). Arhivat
din  original  (PDF)  la 1 decembrie 2009. Accesat în  25 februarie
2009.. World Health Organization
147. ^  pt  Estádios de Tomás Taveira e Souto Moura
premiados Arhivat în 29 aprilie 2011, la Wayback
Machine., Diário de Notícias(d) (8 July 2005)
148. ^ Tomás Taveira, Geoffrey Broadbent (introduction),
Publisher: St Martins Pr (February 1991)
149. ^  pt  Tomás Tveira desenha estádio do Palmeiras no
Brasil Arhivat în 29 aprilie 2011, la Wayback Machine.,
Diarioeconomico.com
150. ^ Poesia e Prosa Medievais, p. 9, para. 4
151. ^ „The Lusiads”. World Digital Library.  1800. Accesat în 31
august 2013.
152. ^ SILVA, A. J. M. (2015), The fable of the cod and the
promised sea. About portuguese traditions of bacalhau, in
BARATA, F. T- and ROCHA, J. M. (eds.), Heritages and
Memories from the Sea, Proceedings of the 1st International
Conference of the UNESCO Chair in Intangible Heritage and
Traditional Know-How: Linking Heritage, 14–16 January 2015.
University of Evora, Évora, pp. 130–143. PDF version
153. ^ „Top 100 DJs 2016”.  DJMag.com (în engleză). Accesat
în 17 septembrie 2017.
154. ^ „PORTUGAL WINS THE 2017 EUROVISION SONG
CONTEST!”. Eurovision.tv. Accesat în 2 august 2017.
155. ^ "Cristiano Ronaldo wins FIFA best player award for fourth
time after Portugal, Real Madrid triumphs", retrieved 13 May
2017.
156. ^ „Why Portugal is still Europe's #1 golf
destination”. Globalgolfermag.com. Accesat în 2 august 2017.
157. ^ „World Golf Awards 2016: Portugal Voted the Best Golf
Destination in the World - TRIPWIX”.  Tripwix.com. 9 decembrie
2016. Accesat în  2 august 2017.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 pt   en  Portugal.gov.pt - Portalul guvernamental
principal
 pt   en  Presidência da República - Situl oficial
prezidențial
  pt   fr   en  Assembleia da República - Situl oficial al
parlamentului
 pt   fr   en  Turismo de Portugal - Situl oficial
 10 Iunie - Ziua Națională a Portugaliei , 10 iunie
2011, Amos News
 Portugalia, coasta de vest a Europei, 24 iunie 2011,
Roxana Grosu, România liberă
 Exotism pe malul Atlanticului, 30 iunie 2012, Cristian
Matache, Income Magazine

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Portugalia

Portal Portugalia

 Lista orașelor din Portugalia

 Regii Portugaliei
 Locuri din patrimoniul mondial UNESCO
 Liceul Teoretic Eugen Lovinescu (București) - liceu
din București unde se studiază limba și cultura
portugheză

[arată]
v • d • m
Portugalia — Portughezi — Limba portugheză
[arată]
v • d • m
 Subdiviziunile Portugaliei 
[arată]
v • d • m
Țări europene vorbitoare de limbi romanice (Europa latină)
[arată]
v • d • m
Membrii Uniunii Latine după limbă
[arată]
v • d • m
Uniunea Europeană și țări candidate la extindere
[arată]
v • d • m
Țări dezvoltate
[ascunde]
v • d • m
Țări independente sau recunoscute parțial și regiuni nesuverane în Europa
 Albania · Andorra · Armenia1 · Austria · Azerbaidjan2 · Belarus · Belgia · Bosnia și
Herțegovina · Bulgaria · Cehia · Cipru1 · Croația · Danemarca · Elveția · Estonia · Finlanda · Franța · Georgia2 · Germania · G
Țări
ecia  · Irlanda · Islanda · Italia · Letonia · Liechtenstein · Lituania · Luxemburg · Macedonia de Nord · Malta · Republica
independente
Moldova · Monaco · Muntenegru · Norvegia · Olanda · Polonia · Portugalia · Regatul Unit · România · Rusia3 · San
Marino · Serbia · Slovacia · Slovenia · Spania · Suedia · Turcia3 · Ucraina · Ungaria · Vatican

Republici,
teritorii și
regiuni Abhazia2 · Ciprul de Nord1 · Kosovo · Osetia de Sud2 · Republica Moldovenească Nistreană
recunoscute
parțial

Danemarca Insulele Feroe · Groenlanda

Teritorii și Finlanda Insulele Åland
regiuni Grecia Muntele Athos
nesuverane Norvegia Svalbard
Regatul Unit Akrotiri și Dhekelia1 · Gibraltar · Guernsey · Insula Man · Jersey
1
 În întregime în Asia, dar din punct de vedere istoric este considerat european  · 2 Parțial sau în întregime în Asia, în funcție de definirea gran
transcontinental (preponderent asiatic)
Țări după continent: Africa  · America de Nord  · America de Sud  · Asia  · Europa  · Oceania

 BNE: XX4575378
 
 BNF: cb119328454 (data)
 
 GND: 4046843-4
 
 HDS: 003368
 
 ISNI: 0000 0001 2242 8399
 
 LCCN: n80049716
 
Informații
 MusicBrainz: 781b0c54-3d54-362d-a941-8a617def4992
bibliotecare
 
 NARA: 10035824
 
 NDL: 00569163
 
 NKC: ge130488
 
 SUDOC: 026398516
 
 VIAF: 153009195
 
 WorldCat Identities (via VIAF): 153009195
Categorii: 
 Pagini care utilizează imagini multiple scalate manual
 Portugalia
 Țări din Europa
 Republici
 State membre ale Organizației Națiunilor Unite
 Eponime ale asteroizilor
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Cautare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
 Wikinews
 Wikivoyage
În alte limbi
  Български
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 259
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 20 august 2020, ora 20:12.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori

 Statistics

 Cookie statement