stanbul, numit în antichitatea greacă Byzantion, apoi, după anul 330 d.Hr.

, Constantinopol —
în greacă Κωνσταντινούπολις, a fost capitală a Imperiului Roman, pentru două scurte perioade
dintre anii 324-395, a Imperiului Roman de Răsărit, denumit și Imperiul Bizantin de istoriografia
umanistă, între 395-1204, a Imperiului latin din Orient, între 1204-1261, apoi din nou a Imperiul
Bizantin refăcut, între 1261-1453 și a Imperiului Otoman până la proclamarea Republicii Turcia, la
13 octombrie 1923. Imperiul Roman de Răsărit a început a fi numit Imperiul Bizantin începând din
sec. al 16-lea prin inițiativa istoricului umanist Hieronymus Wolf. Intemeietorul legendar a fost un
anume Byzas din orașul Megara, iar atunci când Constantin I-ul cel Mare a trasat limitele viitoarei
sale capitale a cuprins o arie tot șapte coline ca și în cazul Romei. Turcii au construit pe fiecare
colină câte o moschee. Istanbul este cea mai mare concentrare urbană a Turciei și singurul
megalopolis din lume întins pe două continente. În vechile texte românești, orașul era
numit Țarigrad, Stanbul, Stambul, Înalta Poartă sau Poarta[3]. Oficial fosta capitală a primit
denumirea turcă de Istanbul la 28 martie 1930, până atunci păstrându-și pe plan internaținal numele
antic și tradițional de Constantinopol.
Cu o populație de peste 18,8 miloane Istanbulul este un megalopolis, precum și principalul centru
financiar, comercial și cultural al Turciei. Se întinde peste 27 de districte din cele 39 ale provinciei cu
același nume, fiind una dintre cele mai mari metropole din lume. Este capitala economică a Turciei și
prefectura provinciei cu același nume. Partea europeană se află situată în regiunea
istorică Tracia iar cea asiatică în Anatolia. Poartă numele oficial de Istanbul din 28 martie 1928.
Alături de Atena și Roma, Constantinopol-ul, adică Istanbul-ul se clasează printre cele mai
venerabile capitale ale Europei. El a fost înscris pe lista patrimoniului mondial al UNESCO începând
cu anul 1985. Asemănător cu Constantinopol-ul în evul mediu, astăzi Istanbul este cea mai mare
aglomerare umană a Europei.
În anul 2010 metropola este declarată una din cele trei Capitale Europeene ale Culturii, celelalte
două capitale culturale din 2010 fiind Pécs, Ungaria, și Essen, Germania.

Cuprins

 1Etimologie
 2Descriere
 3Istorie
 4Așezare
o 4.1Bosfor
o 4.2Marea Marmara
o 4.3Cornul de Aur
o 4.4Seismicitate
 5Clima
 6Evoluția toponimiei
 7Considerații privind evoluția demografică în Istanbul
 8Componența religioasă în Istanbul
 9Economia
 10Locuri de vizitat
o 10.1Biserica Sfânta Sofia
o 10.2Hipodromul
o 10.3Obeliscul egiptean
o 10.4Coloana zidită a împăratului Constantin al VII-lea Porphirogenetul
o 10.5Coloana șerpuită
o 10.6Fântâna împăratului german Wilhelm al II-lea
 o 10.7Palatul de Antiohia
 11Evenimente culturale majore
 12Vezi și
 13Note
 14Bibliografie
 15Legături externe

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Acest articol sau această secțiune
are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în
vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le
conține.

Există trei ipoteze principale privind formarea numelui de Istanbul:

 Prima presupune că ar proveni din deformarea a trei cuvinte grecești :Eis tim Poli ceea ce ar
însemna „ eu merg către Oraș”, deoarece Constantinopolul era arhietipul orașului, fiind chiar
numit simplu „Orașul” de către bizantini în vorbirea curentă.
 Cea de a doua ipoteză presupune că numele ar proveni din cuvintele turcești Islam bol, care
semnifică acolo unde Islamul abundă. Este o etimologie populară născută după cucerirea
otomană prin care se exprima noul rol al orașului, atât capitală a Imperiului Otoman, cât și
capitală a Califat-ului, mai târziu.
 Cea de a treia ipoteză pleacă de la ideea unei simple alterări populare, succesive, a denumirii
de Constantinopolis în cea de Constantinopol și apoi mai departe. Datorită faptului că în fonetica
turcă nu se poate pronunța st fără a se adăuga un i s-a ajuns la Istantinopol, apoi la Istantpol și
la Istanbul.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Istanbulul este singurul oraș din lume ce se întinde pe malurile a două continente, Europa și Asia.
Este situat in nord-estul Mării Marmara. Are o populație de aproximativ 18.800.000 de locuitori în
zona metropolitană (2010), adică circa 18% din populația toală a Turciei, apreciată la peste
73.000.000 locuitori. Se poate aprecia că în realitate populația poate fi mai mare cu cel putin
1.000.000 de locuitori flotanti, asemănător tuturor marilor metropole. Cu toate că, la 13 octombrie
1923, orașul a pierdut calitatea de capitală în favoarea orașului Ankara, fost Angora, a rămas centrul
economic cel mai important al Republicii Turcia.
În timpul antichității grecești și romane orașul s-a numit Byzantion, iar după 11 mai 330, s-a numit un
timp Noua Romă, dar imediat a preluat numele întemeietorului său, împăratul roman Constantin I
cel Mare, numindu-se Constantinopolis sau pe scurt, Constantinopol, adică orașul lui Constantin.
Mult timp a fost numit de cuceritorii turci Istanbul, dar pe plan internațional a păstrat numele
de Constantinopol. Abia începând cu 28 martie 1930, numele oficial al orașului a devenit Istanbul.
Până în 1930, aglomerația urbană a orașului s-a numit oficial Constantinopol, iar cu
apelativul Stanbul era desemnat numai Orașul Vechi, adică peninsula istorică. Numele modern
Istanbul a fost extins în urma reformei de limbă și scriere turcă întreprinse de către Mustafa Kemal
Ataturk în 1928, numită și Revoluția semnelor. Cu numele de Constantinopol orașul a servit drept
capitală a Imperiului Roman în totalitatea sa, în două scurte perioade ale secolului al IV-lea e.N,
al Imperiul Roman de Răsărit până la cucerirea turcă din anul 1453 și în final a Imperiului Otoman,
până la transformarea acestuia în Republica Turcia. De reamintit că perioada Imperiului Roman de
Răsărit a fost numită de istoriografia umanistă din secolul al XVI-lea, drept perioada bizantină,
termen neutilizat anterior.
În perioadă anilor 1204 - 1261, a fost capitala Imperiului latin din Orient, ca urmare a cuceririi sale de
către armata Cruciadei a IV-a (1195 - 1204).
Pe parcursul unui mileniu Constantinopol-ul și imperiul său au fost stindardul civilizației și culturii
europene medievale, păstrătoare ale tezaurului de cultură, artă și civilizație
antică. Constantinopolul și Imperiul Bizantin sunt considerate a fi un leagăn major de civilizație
europeană și mondială, civilizație caracterizată printr-un larg sincretism. Aici s-a întâlnit civilizația
greco-romană cu civilizațiile Orientului Apropiat și Mijlociu, de la care a împrumutat trăsături noi,
luând naștere o civilizație de sinteză, civilizația bizantină. Imperiul Bizantin și capitala sa, au
constituit și creuzetul afimării creștinismului, în general și al celui ortodox în special. Din punct de
vedere istoric, alături de Atena și Roma, Constantinopolul și deci Istanbulul, este una dintre cele mai
importante trei capitale antice care a dăinuit până astăzi.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Istanbulului.

Așezare[modificare | modificare sursă]

Istanbul este cel mai mare oraș din lume care se întinde pe două continente, Europa și Asia. Cea
mai mare parte a cartierelor sale se găsesc pe pintenul din extrema sud-estică a Europei, despărțită
de cele asiatice prin Marea Marmara și Strâmtoarea Bosfor. Pe partea europeană, golful
adânc Cornul de Aur desparte cartierele europene în două sectoare: vechiul Constantinopol, la sud,
și Orașul Nou la nord, cu cartierele Karaköy (Galata), Geyoglu (Pera), Katabaș, Taksîm, Beșiktaș,
Ortaköy și altele mai noi, întinse în adâncul uscatului sau de-a lungul Bosfor-ului. Peste ape, pe
malul asiatic, se află vechiul Scutari (Üsküdar), cu o seamă de alte cartiere mai noi, întinse pe țărmul
Mării Marmara, spre sud și pe cel al Bosfor-ului, spre nord. Orașul metropolă este considerat
european deoarece centrul său istoric și ponderea locuirii de astăzi se află în Europa. Este centrul
uneia dintre cele mai mari aglomerări urbane a continentului și reprezintă principalul pol economic al
Republicii Turcia, cu toate că nu mai este capitală a statului. Nucleul Istanbul-ului, adică orașul
vechi, este scăldat de apele Mării Marmara, de cele ale Bosfor-ului și de cele ale Cornului de Aur.

Bosfor[modificare | modificare sursă]

Strâmtoarea Bosfor este o realitate geografică legată indestructibil de așezarea, existența și evoluția
Istanbul-ului. Bosfor-ul (Boğaziçi în limba turcă), este o ruptură telurică a scoarței terestre dintre
Europa și Asia, care permite comunuicația dintre apele Marea Mediterană, prin Marea
Egee și Marea Marmara, cu Marea Neagră. Strâmtoarea reprezintă întâlnirea a două plăci tectonice
active care se contrapun la scară geologică. Bosfor-ul are o lungime de 31,7 Km și o lățime ce
variază între 650 și 2800 de metri. Apele sărate ale celor două mări, pe care le unește, au umplut un
șanț geologic adânc, născut prin ruperea, sau compresarea uscatului la începutul erei quaternare.
De 4-5 milenii un număr greu de precizat de seminții i-au traversat apele de pe un continent pe altul,
sau de la o mare la alta, în ciuda curenților violenți ce îl străbat. In lungul strâmtorii adâncimea
apelor variază între 36 și 124 de metri, cea mai mare adâncime fiind atinsă în dreptul localității
Arnavatköy, "satul albanez" în limba turcă și numit odinioară Mega Revna, sat de creștini recunoscut
astăzi pentru restaurantele lui pescărești. Aici ca și în România, la Galați sau Constanța, există
obiceiul de "Aruncare a crucii în mare" de Boboteză, obicei vechi de numai 60 de ani. Navigația prin
strâmtoare a fost totdeauna pusă în pericol de curenții foarte puternici și periculoși care străbat
apele la două nivele distincte. Cei din partea superioară a apelor se îndreptă dinspre Marea
Neagră spre Marea Marmara, iar cei de profunzime se scurg invers, cu efect nefast pentru
adâncurile Marea Neagră. Sub adâncimea de 200 de metri, în apele Marea Neagră s-au acumulat
substanțe nocive pentru viața animală. Aceasta a dispărut total datorită aportului de apă mult mai
sărată dinspre bazinul mediteraneean în raport cu apa de suprafață din bazinul pontic, mult îndulcită
de apele Dunării și a altor mari râuri ce vin din câmpia ruso-ucraineană. Pe unele porțiuni ale
șenalului Bosfor-ului, pericolul provocat de curenți este crescut cu mult față de medie. La pericolele
întâmpinate de navigație s-au adăugat în ultimele secole cele datorate construcțiilor militare
medievale și moderne. Un exemplu îl pot oferi cele două mari cetăți construite de turci înainte de
cucerirea Constantinopol-ului, Anadolu Hisar pe malul asiatic și Rumali Hisar pe malul european, în
porțiunea cea mai strâmtă a șenalului, acolo unde între maluri sunt numai 660 de metri. In baza
Convenției de la Montreux, din 1936, apele Bosfor-ului au devenit parte a domeniului internațional și
libere accesului oricăror nave străine. Traficul naval prin strâmtoare este unul dintre cele mai
importante din lume. O statistică din anul 2002 arată că 47.000 de nave au tranzitat strâmtoarea,
dintre care 8.000 au transportat încărcături periculoase, printre care gaze și petrol. In anul 2004
traficul a crescut la 54.000 de nave. Internaționalizarea strâmtorii și densitatea traficului naval greu a
necesitat obligativitatea folosirii de piloți turci de către navele de mare tonaj. Pe lângă marele trafic
naval internațional, apele strâmtorii sunt înțesate de o puzderie de vase mici turcești folosite la
traversări, la navetele locuitorilor între cartiere, la trafic comercial local și, desigur, la turism.
Legătura rutieră dintre partea europeană și cea asiatică a metropolei se realizează prin două mari
poduri suspendate de dată recentă, cu câte șase benzi de circulație: Podul Bosfor și Podul Fatih
Sultan Mehmed sau Podul Cuceritorului. Pe calea apelor, cartierele de pe cele două continente sunt
legate printr-o mulțime de linii navale de navetă, sau turistice. In prezent este în stare de finalizare
un tunel de legătură pe sub apele strâmtorii, la întâlnirea cu apele Marea Marmara, tunel destinat
unei circulații urbane rapide între cartierele de pe malurile celor două continente. Tunelul poartă
numele de Marmaray[4], va avea o lungime de 13,6 Km și va fi dat în folosință în anul 2013. In jur de
1387 de metri din tunel vor trece pe sub strâmtoare la o adâncime în jur de 61 de metri. Tunelul va
avea un traseu lung pe sub cartierele existente pe malul european al Marea Marmara și pe sub cele
de pe malul asiatic, spre sud. Va traversa pe sub apele marine în dreptul Cornul de Aur, puțin în
diagonală spre nord, spre țărmul aciatic. Odată cu marele proiect Marmaray se vor moderniza circa
60 de Km de cale ferată existentă din preajma capitalei. Noile căi ferate subterane vor fi racordate
de o parte și de alta a strâmtorii cu rețeaua de transport existentă și se vor amenaja patru noi stații:
Kaliçesme (acolo unde tunelul va intra în subsol),Yenikapî, Sirkeci și Usküdar. Tunelul va
descongestiona traficul în Istanbul și va permite trecerea zilnică, de o parte în alta, a circa 2.000.000
de călători. traversarea de la un mal la celălalt va dura 18 minute și 105 minute de la un capăt la
altul al tunelului (de la Halkali în partea europeană, la Gebze pe partea asiatică). Trenurile vor
circula la un interval de 2 minute și vor transporta circa 75.000 de calatori pe oră. Un factor de risc
este acela că tunelul urmează pe circa 12 Km falia seismică nord-anatoliană și că există pericolul
unor cutremure, a unor tsunami și puternicilor curenți marini. Tunelul a fost proiectat pentru a face
față unui cutremur de 7,5 pe scara Richter.

Marea Marmara[modificare | modificare sursă]

Marea Marmara este un alt element geografic reprezentativ și definitoriu al așezării Istanbul-ului.
Apele Marea Marmara scaldă latura sudică a vechiului Constantinopol, respectiv cartierele europene
apusene. Pe celălalt continent scaldă cartierele asiatice de proveniență mai nouă cu tendință
sudică. Marea Marmara este o mare internă a Turciei fiind cuprinsă numai între teritorii turce. Ea
este situată între sud-estul Europei și Asia Mică, constituind o legătură între Marea Neagră și Marea
Mediterană prin Marea Egee. Ca și strâmtoarea Bosfor este așezată pe triectul faliei seismice nord-
anatoliene, falie responsabilă de numeroase și dramatice seisme de mare putere. Este o mare de
mici dimensiuni, dar bine delimitate. Are o suprafață de 11.500 Kmp și o adfâncime maximă de 1261
metri. Are o importanță economică majoră pentru Turcia, ea constituind o legătură avantajoasă între
metropola Istanbul și marea zonă industruială din regiunea Izmit. Deasemeni se remarcă drept o
mare deosebit de circulată, cu un trafic dintre cele mai importante din lume, datorită strâmtorilor între
care este cuprinsă. Comunică cu Marea Neagră prin strâmtoarea Bosfor și cu Marea
Mediterană prin strâmtoarea Dardanele, ambele foarte strâmte și strategice. Vechii greci o numeau
Propontida (în greacă Προποντις -ιδος adică Propontis -idos). Numele provine de la termenul pro,
adică înainte și pontos, adică mare. Aceasta deoarece pentru grecii veniți din Marea Egee, această
mică mare se afla înaintea Pontul Euxin. Numele de Marmara provine tot din limba greacă, de la
vechiul termen Marmaros saumarmaron care desemna marmura albă cu granulații, sau cu vinișoare
bleu, marmură foarte abundentă în insula Prokonnesos (nesos - insulă și prokos - căprioaară),
denumită mai târziu Insula Marmara. Numele ei s-a exrins apoi asupra întregii mări.

Cornul de Aur[modificare | modificare sursă]

Apele prietenoase care poartă acest nume atrăgător (în turcă Haliç) sunt un reper geografic esențial
pentru marea metropolă euro-asiatică. Cornul de Aur este un golf lung și îngust, asemănător unui
șarpe acvatic, un corn prelung cu vârful puțin curbat. Razele soarelui de după amiază se reflectă în
apele sale, făcându-le să strălucească ca aurul topit. Malurile lui au cunoscut de-a lungul mileniilor
mulțime de seminții purtătoare a diverse religii și stadii de dezvoltate pe scara civilizației. Chiar și
astăzi cartierele care-l mărginesc oferă o imagine completă a compoziției etnice și religioase a
metropolei. La începutul mileniului dinaintea erei noi în adâncul golfului a luat naștere o
neînsemnată locuire umană, numită Semistra, folosind calitile deosebite ale apelor lui pentru un port
al navelor rudimentare. Mai târziu locuitorii s-au deplasat pe colina tringhiulară, mai înaltă, cuprinsă
între Marea Marmara și minunatul și liniștitul golf. Noua așezare din sec. al 9-lea e.A, s-a
numit Lygos. Ea a ocupat poziția dominantă deținută mai târziu
de acropolisul viitorului Byzantion grecesc, întemeiat după legendă în anul 667 e.A și
al Constantinopol-ului care i-a urmat începând cu anul 330 e.N. Astăzi Cornul de Aur desparte în
două partea europeană a Istanbul-ului, la sud rămânând vechiul Constantinopol, iar la nord Orașul
Nou, cel întemeiat de genovezi cu acordul bizantinilor, acolo unde s-au aciuit ulterior o mulțime de
locuitori străini, mai ales apuseni, aduși de interese comerciale. Golful are o lungime de 7,5 Km și o
lățime de 750 de metri. Atinge adâncimea cea mai mare, de 35 de metri, acolo unde se întâlnește cu
Bosfor-ul, în dreptul liniei imaginare care unește astăzi Palatul Topkapî, pe malul de sud, cu Turnul
Galata pe malul de nord. In antichitate și în epoca medievală a servit permanent drept port și zonă
pentru construcții navale. Pe malul său sudic bizantinii au ridicat ziduri puternice și înalte de apărare.
Tot pentru a proteja acea parte a orașului de un posibil atac pe mare, ei au plasat un lanț gros și
greu la intrare în golf. Lanțul era fixat de un turn al orașului , pe partea sudică a golfului și de un alt
turn mai vechi din dreptul Turnul Galata, turn care era cunoscut drept Megalos Pyrgos, adică Marele
Turn. Lanțul era menit să împiedice trecerea navelor inamice în Cornul de Aur. Megalos Pyrgos a
fost distrus în mare parte de cruciații jefuitori din Cruciada a IV-a în 1204, dar genovezii au ridicat
unul mai falnic în apropiere, Turnul Galata, în 1348, pe care ei l-au numit Christea Turris. Pe
parcursul istoriei lanțul a fost ocolit de trei ori: - In sec. al 10-lea rușii din Kiev , veniți cu monoxile
primitive, au ocolit lanțul trecând ambarcațiunile pe uscat, dar au fost distruși total de bizantini cu
ajutorul focului grecesc. - In 1204, pe timpul Cruciadei a IV-a, venețienii au reușit să rupă lanțul cu
un berbec. - In 1453 otomanii lui Mahimed al II-lea Cuceritorul au copiata solușia rușilor, trecându-și
vasele pe o cale de uscat peste înălțimea Galata și relansându-le la apă în apele din Cornul de Aur.
Cornul de aur este traversat astăzi de trei poduri, enumerate în ordinea vechimii și a pozișionării
spre interiorul golfului:

 Podul Galata ( Galata Koprűsű, sec.al 6-lea e.N, proiecte nerealizate 1502-1503, 1836, 1845,
1863, 1875, 1912, 1994)
 Podul Atatṻrk (Hayrat Koprűsű, devenit Atatűrk Koprűsű 1939)
 Podul Haliç (Podul Cornul de Aur) 1974, 1996.
 In 1502 sub sultanul Baiazid al II-lea s-a cerut un proiect pentru pod lui Leonardo da Vinci.
Marele umanist a proiectat un pod la care a utilizat trei principii bine cunoscute ale geometriei în
arhitectură: bolta în semicerc, curba parabolică și cheia de boltă. In acest fel a conceput un pod
fără precedent cu un tablier unic. Podul urma să aibă o deschidere de 240 de metri și o lățime
de 24 de metri, devenind cel cu cea mai lungă deschidere și cel mai lat din lume la acea dată.
Proiectul nu a primit aprobarea sultanului. La 17 mai 2006 s-a anunțat că proiectul va fi
resuscitat. Dupăcinci secole proiectul lui Leonardo da Vinci de traversare a Cornului de Aur va
 deveni primul proiect arhitectural de geniu, al Renașterii, care se va realiza la dimensiunile
identice acelui timp. Podul cel nou va avea o înălțime de 24 de matri deasupra apelor.
 Trebuie adăugat că turcii au cerut și lui Michelangelo să prezinte și el un proiect, dar acela a
refuzat propunerea. Ideea construirii unui pod peste Cornul de Aur a fost abandonată de
otomani până în sec. al 19-lea.
Seismicitate[modificare | modificare sursă]
Istanbul este metropola europeană cea mai expusă din punct de vedere seismic, el aflându-se
așezat pe falia nord-anatoliană. Aceasta este o falie foarte activă și a aprodus foarte multe dezastre
pe parcursul existenței orașului, din antichitate și până în anii perioadei foarte recente. Unul dintre
cele mai devastatoare din istoria recentă a fost cel din anul 1509, numit și "micul apocalips". Atunci
s-a produs și un tsunami care s-a izbit de zidurile orașului, a distrus circa 100 de moschei și a ucis în
jur de 10.000 de oameni. Dintre seismele oarecum recente se pot aminti cele din anii 1489, 1556,
1648, 1659, 1752, 1754, 1766 ( care a distrus moscheea Fatih,m a ras cartierul Eyűp și a avut replici
timp de opt luni), 1790, 1802, 1837, 1841, 1855, 1894 )foarte distructiv), 1923 (două seisme mai mici
sub gradul 5 pe scara Richter), 1952, 1957, 1963. Cel mai recent seism resimțit a fost cel din anul
1999, când un seism devastator s-a produs în apropiere, cu epicentrul în orașul industrial Izmit.
Cutremurele enumerate au avut diverse grade de intensitate, dar toate au fost consemnate istoric.
Din studierea istoriei bisericii Sfânta Sofia se mai pot enumera cutremure memorabile din primul
mileniu al erei noi. Se pot amiti cele din anii 553, 557 (două cutremure care au dus la prăbușirea
uimitoarei cupole), 869, 986 (deteriorări care au dus la gândul închiderii definitive a bisericii) și 1348
(prăbușirea părții de răsărit a cupolei). Se apreciază că un cutremur devastator amenință metropola
în următoarele decenii. Desigur că și fenomenul tsunami este un motiv de teamă al specialiștilor.
Studiile arată că reguli stricte antiseismice nu s-au emis și nici aplicat de către constructorii turci. Se
poate spune că până acum s-a construit fără responsabilitate, accentuându-se prea mult pe
economia de materiale, pe costuri cât mai scăzute. Cea mai mare parte din locuințele înghesuite și
înalte , mai ales cele din cartierele populare nu vor rezista în cazul unui cutremur puternic, sau chiar
mediu.

Clima[modificare | modificare sursă]

Istanbul se află în zonă temperată, fiind un oraș cu climat maritim-mediteraneean de tranziție, media
anuală a temperaturii fiind de 14,3 °C. Luna cea mai caldă este luna august, media temperaturii
ajungând la 23,6 °C. Luna cea mai răcoroasă este luna ianuarie, media temperaturii fiind în jur de
5,8 °C. Precipitațiile medii anuale este de 844 mm.

[ascunde]Date climatice pentru

Luna Ian Feb Mar Apr

8.5 9.0 10.8 15.4

Maxima medie °C (°F)
(47,3) (48,2) (51,4) (59,7)

5.6 5.7 7.0 11.1

Media zilnică °C (°F)
(42,1) (42,3) (44,6) (52,0)

3.2 3.1 4.2 7.7

Minima medie °C (°F)
(37,8) (37,6) (39,6) (45,9)

−11 −8.4 −5.8 −1.4

Minima istorică °C (°F)
(12,2) (16,9) (21,6) (29,5)

105.3 77.3 71.8 44.9

Precipitații mm (inches)
(4.146) (3.043) (2.827) (1.768)
 Nr. de zile cu precipitații (≥ 0.1 mm) 17.5 15.2 13.8 10.4

Ore însorite 71.3 87.6 133.3 180.0

Sursă: Serviciul de Meteorolog

[arată]Date climatice pentru Istanbu

[arată]Date climatice pentru Istanb

Evoluția toponimiei[modificare | modificare sursă]

a) Bizantion - denumirea greacă din anul 667 î.Chr, anul prezumtiv al întemeierii orașului de
către Byzas din Megara, după aprecierea lui Eusebios din Cesareea, (Byzantium în varianta
latină).
b) Nova Roma - "Noua Romă" (toponim atribuit de împăratul Constantin cel Mare după
anul 324 d.Chr, până la 11 mai 330 d. Chr, data inaugurării oficiale a noii capitale.)
c) Constantinupolis, uzual Constantinopol - "Orașul lui Constantin" (denumire dată de romani
în anul 330 d.Chr., în cinstea împăratului întemeietor de capitală Constantin cel Mare)
d) Dar El Saadat - "Orașul Fericit" (toponim arab din Evul Mediu).
e) Țarigrad - "Orașul Țarului" (denumirea slavă a orașului, care echivala cu "Orașul
Cesarului").
f) Istanbul - toponim folosit de turci după anul cuceririi orașului 1453, conform cu cele
relatate la capitolul Etimologie. Acesta a fost oficializat odată cu proclamarea Republicii
Turcia, în anul 1923.

Considerații privind evoluția demografică în

Istanbul[modificare | modificare sursă]
Dacă e să vorbim despre numărul de locuitori înregistrați în acest oraș,
atunci acesta a fost dintotdeauna unul instabil, deoarece poziția geografică
pe care o ocupă Istanbulul permite acestui oraș să aibă o populație în jur de
18,8 milioane de locuitori, dar niciodată nu s-a făcut publică o cifră exactă a
numărului de locuitori. Un alt factor care influențează aglomerația urbană
este afluxul anual enorm de turiști, care vizitează Istanbulul indiferent de
sezon.
In metropolă locuiesc o mulțime de alte naționalități europene sau asiatice,
de aceea se poate vorbi de un mare oraș cosmopolit, dar predominant
turcesc. Este o metropolă în care nu se face delimitarea dintre noapte și zi,
un oraș în care istoria își trăiește prezentul. Evoluția populației: în anul
1945, 1,078 milioane, în 1950 1,533 milioane, în 1990 7,309 milioane, în
1997 9,199 milioane, în 2010 18,8 milioane. In ultimii ani în Istanbul au
migrat 11 milioane de oameni.
Pentru perioada antică și medievală se pot da câteva date interesante:
100.000 de locuitori în timpul vieții lui Constantin I-ul cel mare, aproximatv
în anul 330 e.N, 200.000 de locuitori la sfârșitul sec. al 4-lea e.N, 4-500.000
în sec. al 5-lea și 800.000 locuitori după sec. 6-7 e.N, în jur de 1.000.000
locuitori în jurul anului 1000 e.N. Apoi populația a scăzut brutal până la
cucerirea otomană, ca să ajungă la același nivel abia după un mileniu.
Populația Istanbul-ului s-a mărit de trei ori în ultimii 25 de ani. Aproape 70%
din locuitori trăiesc în partea europeană a sa și doar 30 la sută în partea
asiatică. De asemenea, în ultima perioadă s-a înregistrat un flux
migraționist al populației bastinașe, care cu scopul de a-și găsi un loc de
trai mai bun, părăsesc casele lor din regiunea Anatoliei și încearcă să se
stabileacă în Istanbul.

Componența religioasă în
Istanbul[modificare | modificare sursă]
Comunitatea religioasă dominantă în Istanbul este cea musulmană, sau
islamică Islam, de care aparține circa 99% din populație. Chiar din punct de
vedere religios, încă de la ocuparea de către turci, marea capitală a avut un
caracter cosmopolit, desigur, cu diferite grade de constrângere din partea
Inaltei Porți, cu diverse grade de toleranță. Religia non-islamică cea mai
importantă, tolerată încă de la început de otomani a fost cea creștin
ortodoxă, adică cea tradițională în vechiul Constantinopol. Tolerat a fost și
creștinismul ecumenic romano-catolic prin bisericile din cartierul genovez
Galata. Patriarhatul Ecumenic Ortodox a fost tolerat din prima clipă după
cucerire de însuși sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul. La scurt timp
după instaurarea puterii otomane au existat chiar convorbiri directe între
sultan și patriarh. Bisericile catolice din Galata au primit libertate de
funcționare printr-un tratat anterior cuceririi Constantinopol-ului, tratat
survenit între sultan și locuitorii creștini, majoritar genovezi, ca răsplată
pentru neimplicarea acestora în ajutorarea bizantinilor asediați. La
începuturile puterii otomane s-au aciuit sub aripa Patriarhatului Ecumenic
Ortodox o serie de rituri creștine răsăritene. Ulterior toate celelalte forme de
rit crștin și-au obținut dreptul de a exista independent în capitala sultanilor,
unele chiar prin tratate sau convenții inerstatale. Credința mozaică s-a
bucurat totdeauna de toleranță în țările islamice, deci și în capitala otomană
cea nouă. In istoria de cinci secole a Imperiului Otoman credințele și
locașurile creștine au avut mult de suferit din partea guvernării musulmane,
sau din partea credincioșilor musulmani habotnici. Au avut loc chiar
pogromuri. Ultimul la mijlocul sec. al 20-lea, în plină epocă modernă. Cu
toate acestea creștinismul a rămas ancorat pe pământul venerabilei
capitale creștine. Odată cu instaurarea Republicii Turcia toleranța religioasă
s-a accentuat, iar numărul de credințe non-islamice s-a extins, deși
majoritatea celor noi nu au un caracter reprezentativ. Ca o curiozitate,
trebuie consemnat că după declararea Republicii a luat ființă și un
neînsemnat Patriarhat Ortodox Turc, condus de un patriarh de origine
greacă care s-a dorit independent. Deși a primit sprijin din partea statului,
acesta și-a pierdut repede importanța, așa că turcii creștini ortodocși au
preferat să se alăture vechiului Patriarhat Ecumenic Ortodox de limbă
greacă. Minoritățile religioase din prezent sunt foarte diverse, având uneori
chiar individualism etnic: greco-ortodocși, romano-catolici, protestanți de
diverse orientări, creștini ortodocși armeni, greco-catolici, nestorieni,
maroniți, jacobiți, caldeeni, melkiți, nestorieni, mozaici diverși și sectanți.

 In 1492 sultanul Baiazid al II-lea a aprobat imigrarea în imperiul său a

refugiaților evrei din Spania, izgoniți de regina Isabella Catolica și
persecutați de Inchiziția spaniolă. Astăzi Istanbul adăpostește 22.000
de evrei din cei 25.000 existenți în țară. Comunitatea dispune de 16
sinagogi,un spital, o școală, o casă de odihnă și de o publicație
 săptămânală. Orașul adăpostește și cea mai mare parte din
Sabbateenii din țară, sectă emanată de la Sabbatai Tsevi.
Turcia alături de Franța și Portugalia formează grupul de state cu adevărat
laice. Laicitatea Turciei este garantată de armată prin comandamentul ei
suprem încă de când a fost instituită de Atatürk. Din anii 30 ai sec. al 20-
lea Turcia nu mai are o religie oficială, iar din 1965 nu s-a mai întocmit nici
o statistică religioasă. Populația creștină, surprinzător de puternic
reprezentată pe timpul Imperiului Otoman, s-a diminuat puternic după 1924,
adică după schimbul de populație dintre Turcia și Grecia. Diminuarea a
cotinuat însă și ulterior la Istanbul până în 1955 și după aceea până în
2006. Cu toate că a cunoscut o anumită creștere în ultimele decenii ea nu
mai reprezintă astăzi decât circa 10% din populația țării.

 Conform rencensământului din anul 2000, s-au înregistrat 2691

moschei, 123 biserici si 26 de sinagogi, de asemenea 109 cimitire
musulmane și 57 de cimitire non-musulmane. Cea mai importantă și
renumită instituție religioasă non-islamică a rămas Patriarhului
Ecumenic Ortodox, liderul spiritual al bisericii greco-ortodoxe. El are un
sediu modest și trist în cartierul Fener (Phanar), cartier vechi și
sărăcăcios, așezat pe la mijlocul țărmului sudic al golfului Cornul de
Aur. Istanbul a fost ultima reședință a Califatului, reprezentat de sultan
între 1517-1924. In 1924 instituția califatului a fost dizolvată, iar
administrarea sa a fost preluată de către Parlamentul Turc.
 Comunitatea greco-ortodoxă posedă încă 95 de biserici, 20 de școli, un
spital și două cotidiene, dar ea a dispărut progresiv prin emigrare. Ea
cuprindea 170.000 de oameni în 1920, 100.000 în 1927, 19.000 în
1959, după pogromul din 1955. Apoi a scăzut la 7.000 de credincioși în
1978, ca să ajungă la 2500 în 2006. In această situație instituțiile greco-
ortodoxe nu funcționează în realitate. Patriarhul ecumenic greco-
ortodox este Bartolomeu I-ul (din 1991). Seminarul a fost închis după
ce o lege a prevăzut ca Patriarhul să fie cetățean turc, sau născut
în Turcia. Patriarhul Ecumenic Ortodox riscă să dispară după ce a
rezistat o jumătate de mileniu sub opresiunea otomană și încă 100 de
ani sub Republica turcă declarată ca laică. Probabil că se va găsi o
rezolvare a situației deoarece Turcia nu-și permite să îndepărteze
înțelegerea și simpatia greu câștigată de la creștinii moderni, oameni
de afaceri sau turiști.
 Cvasi-dispariția creștinilor din Turcia a început în primăvara anului 1915
când s-a declanșat genocidul împotriva armenilor, genocid ce a dus la
dispariția a 1.200.000 de armeni în condiții sălbatice. Astăzi mai trăiesc
in Istanbul circa 45.000 de armeni, din totalul de 60.000. Comunitatea
posedă 33 de biserici apostolice, 12 biserici catolice și trei protestante,
două spitale, două orfelinate, 19 școli și trei ziare. Guvernământul
dorește să șteargă pe orice cale amintirea faptelor de genocid din anul
1915.

Economia[modificare | modificare sursă]

Istanbulul a fost, din totdeauna, centrul vieții economice a Turciei, datorită
statutului de capitală, a venerabilității și a localizării sale geografice. Cu
toate că și-a pierdut atributul de capitală politică în favoarea
orașului Ankara el a rămas centrul major al Turcia pe plan economic, al
industriei ușoare și manufacturiere, al culturii, educației și activității de
export-import. Deține cel mai mare și activ port comercial și turistic al țării.
Istanbul este cel mai bogat oraș al statului printr-un produs intern
brut PIB de peste 150 de miliarde de dolari SUA în anul 2007. Acesta
reprezenta peste 21% din cel national Deschiderea piețelor specifice în
oraș în jurul anilor 1980 a dus la dezvoltarea pe mai departe a statusului
său economic. În anul 2006 metropolei i-au revenit un procent de 56,6% din
totalul exporturilor și 60,2% din importurile Turciei. Levent (Levant) este
cartierul financiar al Istanbulului, dar și cel mai larg centru industrial al
Turciei. La sfârșitul primului război mondial în Istanbul au pătruns trupe de
ocupație ale aliaților din Antantă și pe lângă alte întinse teritorii Turcia,
fostul Imperiul Otoman, a pierdut o parte din teritoriul său european în
favoarea Greciei. Considerând Istanbul-ul o poziție vulnerabilă într-un
posibil război viitor, guvernul republican turc a evitat să mai concentreze în
metropolă unele ramuri industriale vitale pentru economie. Ca urmare
investițiile industriale majore ale secolului al 20-lea s-au deplasat către
Izmit, fosta cetate antică Nicomedia, oraș care se bucura de două mari
avantaje. Se găsea nu prea departe de aglomeratul Istanbul, de unde putea
atrage forță de muncă și menținea avantajul unei deschideri la mare. La
Izmit s-au dezvoltat o mare parte a industriilor grele din țară, siderurgie,
construcții navale și auto, rafinării, industrii pentru obiecte electrocasnice,
fabrici de ciment și chimice, etc. In aceste condiții la Istanbul s-au dezvoltat
industriile secundare și ușoare, alături de un număr incomensurabil de
ateliere mici cu caracter manufacturier. Se poate aprecia că în prezent
metropola trăieșțe mai mult, sau egal, din comerț și din serviciile adiacente
industriei turismului.

Locuri de vizitat[modificare | modificare sursă]

 Biserica catedrală Sfânta Sofia
 Palatul Topkapî
 Haremul din Palatul Topkapî
 Biserica Sfânta Irina
 Biserica Sfântul Salvator în Chora sau Kariye Muzesi, sau Kariye
Camîi, sau Kariye Kilisesi
 Biserica mănăstirii Pammakaristos
 Biserica Sfinții Sergius și Bcchus
 Biserica și mănăstirea Sfântul Ioan din Studion
 Biserica Sfânta Maria mama lui Dumnezeu sau Sfânta Maria din
Blachernes
 Biserica-Capelă Sfântul Therapon
 Biserica bulgară Sf. Ștefan
 Biserica Sf. Maria a mongolilor
 Ruinele Bisericii Sfânta Maria Chalcopratea
 Ruinele mănăstirii Samson
 Ruinele mănăstirii Stoudion
 Catedrala Sf. Spirit
 Muzeul de Arheologie
 Muzeul Vechiului Orient
 Muzeul Ceramicii
 Muzeul mozaicurilor Marelui Palat bizantin)
 Muzeul Dogancay (Muzeul de Artă Modernă)
 Muzeul militar
 Muzeul aviației
 Muzeul naval
 Mzeul de Artă Turcă și Islamică
 Moscheea Albastră
 Moscheea Suleymaniye
 Moscheea Sultanei Roxelana
 Moscheea Yavuz Selim
 Moscheea Șehzade
 Moscheea lui Baiazid al II-lea
 Moscheea lui Rüstem Pașa
 Moscheea Sultan Valide sau Moscheea Nouă
 Moscheea Prnțesei Mihrimah
 Moscheea lui Selim
 Moscheea Fatih
 Moscheea Luminii lui Osman
 Moscheea Eyüp
 Moscheea Ortaköy
 Moscheea lui Kılıç Ali Pașa
 Moscheea subterană din Galata
 Moscheea Arap (biserica dominicană Sf. Paul)
 Moscheea Bodrum (Myrelaion)
 Moscheea Fenari Isa (biserica Libos tou Theotokos)
 Moscheea Kalenderhane (biserica Kyriotissa Thetokos)
 Moscheea Sokullu Mehmed Pașa
 Moscheea Zeyrek (biserica Christos Pantocrator)
 Moscheea Atik Mustafa Pașa (biserica Sf. Tekla din Blachernes)
 Moscheea Eski Imaret (biserica Christos Pantepoptes)
 Moscheea Kefeli (biaserica catolică Sf. Nicolas)
 Moscheea Koca Mustafa Pașa ( biserica Sf. Andrei din Krisei sau pe
Jurământ)
 Moscheea Vefa Kilise (probabil biserica Hagios Theodoros)
 Moscheea Gul (biserica mănăstirii Sf. Theodosius)
 Moscheea Dolmabahçe
 Coloana Arsă sau Coloana lui Constantin
 Coloana lui Marcianus
 Coloana lui Claudius Goticus
 Apeductul lui Valens
 Cisterna Basilică
 Cisterna celor 1001 coloane sau Cisterna Philoxenes
 Marele Bazar
 Bazarul Egiptean
 Piața Eminönü
 Poarta de Aur
 Fortăreața Șapte Turnuri
 Fântâna Ahmed al III-lea
 Cartier Fanar
 Cartierul Pera
 Cartierul Galata
 Zidurile de apărare antice
 Turnul Galata
 Turnul de marmură
 Turnul cu ceas Dolmabahçe
 Turnul lui Leandru
 Turnul lui Baiazid
 Turnul cu orologiu Nusretiye
 Turnul cu orologiu Yldîz
 Podul Galata
 Podul Atatürk
 Turnătoria de tunuri
 Palatul Dolmabahçe
 Palatul Beylerbey
 Palatul Çiragan
 Palatul Küçüksu
 Palatul Yildiz
 Palatul Bucoleon
 Palatul lui Constantin al VII-lea Porphirogenetul(Tekfur Sarayi)
 Rumeli hisari
 Anadolu Hisari
 Podul Bosfor
 Podul Fatih Sultan Mehmet
Biserica Sfânta Sofia[modificare | modificare sursă]
Istoric: Numele bisericii poate fi interpretat Sfânta Ințelepciune și mai este
numit în versiune greacă-bizantină Αγια Σοφια / Hagia Sophia. Considerată
de unii autori drept cea de a opta minune a lumii antice târzii, Sfânta Sofia
este oricum o glorie a geniului constructiv uman.Ea a reprezentat centrul
vieții religioase a Imperiului Roman de Răsărit, servind în această postură
timp de 916 ani. după cucerirea turcă a servit drept moschee alți 482 de
ani, iar după anul 1935 a devenit muzeu la inițiativa marelui reformator
turc Mustafa Kemal Atatürk. Prima biserică cu acest nume a fost construită
de împăratul Constantin I-ul cel Mare în anul 325 e.N pe locul înalt unde
existase anterior un templu dedicat zeiței Artemis, pe acropolisul vechiului
Byzantion. Au urmat lucrări de mărire sub urmașul ctitorului, Constantius, în
anul 365 e.n și desemnarea locașului ca reședință episcopală a
Constantinopol-ului. In anul 404 e.N biserica a fost incendiată pe timpul
unei revolte legate de exilul Sfântului Ioan Chrisostom. In anul 415 e.N,
împăratul Theodosius al II-lea a reconstruit biserica într-o nouă variantă
arhitecturală. Acest al doilea edificiu a fost devastat și incendiat în cursul
revoltei numite Nika, din anul 532 e.N, revoltă ce era pe cale să răstoarne
tronul împăratului Iustinian I. După înăbușirea revoltei, împăratul a trecut la
materializarea visului său de a ridica o biserică fără egal în lumea sa. A
încredințat sarcina celor mai renumiți aritecți ai timpului, Anthemius din
Tralles și Isidoros din Milet, sub comanda cărora au lucrat încă 100 de
maiștri și 10.000 de lucrători. S-au ales cele mai valoroase materiale din
imperiul aflat la o mare bogăție și întindere și s-au adus elemente valoroase
de arhitectură din monumente antice, de la Efes, Cyzic, Baalbek, sau
Heliopolis din Egipt. După numai cinci ani, un record pentru acele timpuri, în
ziua de 26 decembrie 537 e.N, Justinian a putut exclama: Glorie
Dumnezeului care m-a ajutat săm săvârșesc o astfel de lucrare! Solomon
te-am învins! După numai două decenii, cutremurele puternice din 15
august 553 e.N, 14 ianuarie 557 și 7 mai 557, partea de răsărit a
admirabilei cupole s-a prăbușit. Restaurarea s-a încredințat nepotului lui
Isidoros din Milet, iar la 24 decenbrie 563, Iustinian apăsat de vârsta de 84
de ani, a inaugurat din nou biserica iubită.
In anul 859 biserica a suferit un puternic incediu distrugător, iar Sub domnia
împăratului Vasile I-ul, un alt cutremur a prăvălit partea de apus a
edificiului, la 9 februarie 869. Reparația s-a executat rapid, în anul uemător,
870, deoarece imperiul era într-o perioadă de înflorire.
Un cutremur deosebit de violent, din 25 octombrie 986, a provocat bisericii
asemenea stricăciuni încât s-a gândit închiderea ei definitivă. Restaurarea
a durat până în anul 994, revenind arhitectului Tridates.
In fatidicul an 1204, Sfânta Sofia a fost jefuită sălbatic de nobilii creștini
apuseni participanți la Cruciada a IV-a. Jaful a durat trei zile, timp în care
locașul a fost golit de icoane prțioase încadrate de aur, argint și pietre
prețioase, de candelabre din argint și aur, de cruci încrustate și ele cu pietre
prețioase și de alte relicve rare.
Intre anii 1204-1261, ocupanții apuseni ai Constantinopol-ului au
transformat Sfânta Sofia în catedrală catolică, dar după izgonirea lor
împăratul bizantin Mihail al VIII-lea Paleologos a restaurant biserica și i-a
redat atributul de catedrală patriarhală ortodoxă. Foarte curând, în 1317,
împăratul Andronic al II-lea Paleologos a dispus întărirea bisericii cu
contraforturile de la nord-est și sud-vest.
Cutremurul din 1348 a provocat o nouă prăbușire a a părții de răsărit a
cupolei, iar restaurare s-a realizat din colectă publică, deoarece imperiul
intrase deja în declin abrupt. Toate relatările din sec. al 15-lea, cu câteva
decenii înaintea prăbușirii Imperiului Bizantin, vorbesc de o stare de
întrținere jalnică a bisericii, în concordanță cu decăderea generală. In
primele decenii de ocupație otomană locașul nu a pierdut nimic din
uimitoarea lui decorație creștină de mosaic și frescă, dar la începutul sec al
16-lea acelea au fost acoperite cu un strat mizer de tencuială albă, fără a fi
distruse. Turcii au adăugat bisericii patru minarete în cele patru colțuri.
Primul l-a ridicat Mahomed al II-lea Cuceritorul, cel de al doilea fiul său,
Baiazid al II-lea, iar ultimele două Selim al II-lea în sec. al 16-lea, prin
arhitectulturc cel mai valoros, Mimar Sinan. In anul 1573 , tot acela a
condus consolidarea edificiului cu noi contraforturi. Sinan a construit în
interior Loja sultanului ,iar în exterior mausoleul lui Selim al II-lea (1577). Cu
timpul în jurul Sfintei Sofia turcii au adăugat o serie de construcții mărunte
cu destinații de fântână de purificare, de orologiu, de medresă și mausolee.
Arhitectura Planul bisericii lui Justinian cuprindea un Atrium, perpendicular
pe axa longitudinală a edificiului , un Nartex exterior (pronaos), un Nartex
interior, Nava centrală, acoperită cu o cupolă gigantică, două Nave
laterale și Galeriile superioare, de la etaj, galerii care înconjoară nava
centrală din trei părți, sub formă de potcoavă deschisă spre altar.
Din atriumul astăzi dispărut se pătrundea în Nartexul exterior (Exonartex)
prin șapte porți gigantice, iar mai departe în Nartexul interior (Esonartex)
prin cinci porți bătute în bronz și decorate cu cruci aurite. Din Nartexul
interior, alte nouă porți asigură comunicația cu spațiul central al bisericii.
Trei porți de la sud erau destinate accesului poporului, iar altele trei de la
nord erau destinate celor care solicitau adăpost spiritual. Porțile centrale,
tot în număr de trei, erau rezervate împăratului și suitei sale. In mijloc, cea
mai înaltă era Poarta împărătească, placată cu argint aurit, decorație jefuită
de apuseni în 1204. Cele două nartexuri sunt săli transversale alăturate și
succesive, perpendiculare pe axa mediană a locașului și lungi cât toată
latua acestuia. Au lungimea de 60,90 metri și lățimea de 6,03 metri, cu
plafoane sub formă de bolți alternative întrepătrunse. Nartexul exterior era
încăperea rezervată celor care nu fuseseră botezați și cărora nu li se
permitea intrarea în biserică. La extremitățile lui de nord și de sud otomanii
au practicat niște uși de acces în minaretele ridicate de ei. Bolțile sale
întrepătrunse sunt decorate cu frescă. Nartexul interior are bolțile decorate
cu mosaic pe fond auriu, iar zidurile placate în partea de jos cu marmură de
diverse nuanțe, străbătută de vinișoare de culoare mai închisă în aceeași
nuanță. Păstrează mozaicurile originale cu caractere geometrice și florare
și avea menirea de a impresiona pe credincioși. Spațiul imens din Nava
centrală stupefiază și nu poate fi cuprins dintr-o singură privire. Centrul
cupolei se înalță la 55,60 metri (echivalentul unui bloc modern cu 15 etaje),
având un diametru la bază de 31,36 metri(echivalentul unui bloc modern cu
9 etaje, așezat de-a latul). Cupola parcă plutește pe cele 40 de ferestre
care o înconjoară la bază. Ea pare a pluti, a se înălța, purtată de lumina
ferestrelor ce-i înconjoară baza. Spațiile de la parter erau rezervate
bărbaților, iar cele de la galeriile etajului erau destinate femeilor. Spațiul
central al bisericii, cel mai luminat, era destinat clericilor și este mărginit pe
două nivele de șiruri grațioase de coloane. La dreapta și la stânga navei
centrale , la parter, se aliniază câte un rând de coloane din granit, aduse de
la Efes. Nișele circulare de la colțurile spațiului central posedă opt coloane
de porfir provenite de la Baalbek. Cea mai mare parte a coloanelor se
termină cu capiteluri bizantine composite, ornate cu frunze de acant.
Monogramele cuplului imperial, Justinian și Theodora sunt gravate pe fața
și spatele capitelurilor. In total biserica posedă 107 coloane, din care 40 la
parter și 67 la etaj, la galerii. Cele mai înalte coloane de la parter măsoară
20 de metri înălțime, au un diametru de aproape 1,5 metri și o grutate de
circa 7 tone. Galeriile de la etaj s-au construit deasupra navelor laterale și
deasupra nartexurilor, având un plan de potcoavă cu unghiuri drepte,
potcoavă deschisă spre altar. Accesul de la parter spre etaj se făcea pe la
capetele Nartexului interior, urmând niște serpentine largi, pavate cu cu
piatră bolovănoasă, serpentine asemănătoare unei scări încolăcite, dar fără
trepte. Acele căi se numeau Kihlias. Cea din sud a dispărut cu ocazia
lucrărilor pentru un minaret. Galeria centrală, poziționată în fața altarului,
adică partea vestică a potcoavei galeriilor, era destinată numai împărătesei
și suitei sale. Partea nordică a galeriei, a potcoavei, era destinată
ca Ginaeceum sau Matroneum, fiind destinată numai femeilor care asistau
la slujbe. Cea mai atractivă este galleria sudică la care se ajunge după ce
se trece printr-o deschidere a unui perete subțire de marmură. Acel perete
a fost adăugat mai târziu pentru a delimita Sala conciliilor, iar deschiderea a
primit numele de Poarta Paradisului și a Infernului. Uimitoarea cupolă este
unită la răsărit și la apus cu câte o semicupolă cu dimensiuni asemănător
de ample, acelea concurând la amplificarea grandioasă a spațiului Cupola
centrală este unită cu alte trei semicupole mai mici, dintre care cea din
mijloc acoperea absida altarului. Lungimea navei centrale, incluzând absida
altarului, măsoară 79,30 metri, astfel că împreună cu nartexurile edificiul
atinge lungimea de circa 100 de metri. Nava centrală măsoară 32,27 metri,
iar împreună cu navele laterale oferă edificiului o lățime de 70 de metri. In
total construcția acoperă, cu unele anexe, suprafața de 7.500 de metri
patrați, fără a pune la socoteală atriumul pierdut. Este o suprafață o dată și
jumătate mai mare decât a unui stadion modern.
Decorația Din mărturiile a numeroși autori creștini reiese că centrul cupolei
era acoperit cu un imens mosaic reprezentând pe Iisus Pantocrator, iar pe
cele patru pandantive de la baza cupolei erau reprezentați patru ingeri
magnifici, cei de la răsărit executați în mosaic, iar cei de la apus în frescă.
Până în sec. al 19-lea toată decorația superioară a bisericii rămăsese
neatisă, dar niște restauratori din occident, frații Fosatti di Elveția, au pus la
dispoziția turcilor mijloacele de a ajunge la înălțimile maxime ale bisericii.
Turcii și-au realizat visul dea înlătura imaginea lui Iisus Pantocrator,
înlocuind-o cu un verset din Coran. Tot atunci reprezentările îngerilor au
fost înlocuite cu niște medalioane mari cu cligrafii arabe aurite pe fond
negru. Bisericii i-ar fi trebuit numai câteva decenii pentru a-și salva bogăția
decorației creștine seculare. Zidurile laterale ale edificiului, la nord și sud,
cuprinse sub arcuri mărețe, sunt străpunse de mulțime de ferestre dispuse
pe mai multe rânduri. Prin ele se revarsă lumina zilei spre spațiul central de
jos și spre cel de la galerii. Intregul perimetru al spațiului central, până la
galerii și Nartexul interior până la bolțile cu mosaic, sunt placate cu
marmură într-o paletă coloristică discretă inimitabil de diversă. Unii autori
vorbesc de peste 60 de nuanțe de marmură, cu incredibile jocuri de nervuri.
Marmura albă este provenită din insula Proconessos din Marea Marmara,
cea cu nuanțe verzi din insula Eubeea și din Munții Tayget, de
lângă Sparta, cea cu nuanțe roz de la Synada, din Asia Mică, cea cu
nuanțe de galben și roșu închis din Africa. Placile de marmură sunt prinse
în panouri, cu desenele nervurilor așezate simetric. In navele laterale există
panouri de marmură gravată, asemănătoare cu cele de deasupra Porții
imperiale. Gravurile reprezintă delfini stilizați și Tridentul zeului Poseidon,
simboluri emblematice ale Imperiului Roman de Răsărit Mozaicuri
splendide s-au păstrat în diverse puncte ale bisericii. Pe semicupola absidei
altarului se găsește o magnifică reprezentare a Fecioarei cu Pruncul în
brațe încadrată de cei doi Arhangheli, dintre care numai Gabriel este foarte
bine păstrat. Frumusețea chipurilor este încântătoare. Partea stângă a
navei centrale este prevăzută cu nișe la înălțime, unde sunt reprezentate în
mosaic diverse personaje religioase (sfinți și patriarhi). Nava laterală
dinspre sud a păstrat minunat toată decorația mozaicală originală, din sec.
al 6-lea, cu motive vegetal-florare și geometrice pe fond auriu. Galeriile de
la etaj dețin cele mai spectaculoase mozaicuri cu figure umane din arta
bizantină, dar și acoperiri de bolți și arcuri. Se amintesc mozaicurile: Iisus
încadrat de împăratul Constantin al IX-lea Monomachos și împărăteasa
Zoe, un tablou al Fecioarei cu Pruncul în brațe, încadrată de Ioan al II-lea
Comnen și împărăteasa Irina, un tablou al prințului nefericit Alexios, fiul
celor doi, pătrunzătorul tablou Deisis, în care Iisus are alături pe Sfânta
Fecioară și Sfântul Ioan Botezătorul, împăratul Alexandru, asociat la
domnie cu Leon al VI-lea. La parter, deasuppra porții imperiale se găsește
un tablou valoros reprezentând pe Christos așezat pe un tron opulent,
făcând cu mâna dreaptă semnul botezului și ținând în mâna stângă o carte
deschisă ce poartă scris: pace vouă, eu sunt lumina lumii. In partea stâga
jos se prosternează împăratul Leon al VI-lea cerând îndurare pentru
greșala celor patru căsătorii ale sale. De o parte și de alta, în medalioane
sunt reprezentați Fecioara și Arhanghelul Gabriel. La capătul de sud
al Nartexului interior, printr-o poartă amplă se ajunge într-un vestibul
spațios și de acolo în exterior. Se numește vestibulul războinicilor In sec. al
10-lea acest vetibul se folosea drept cale de intrare curentă în biserică. Din
el se putea pătrunde într-o încăpere privată a împăratului
numită Horologion ,încăpere în care împăratul își schimba ținuta pentru
slujbe. In acea încăpere se găsea o clepsidră de la care a derivat numele
ei. Deasupra porții dinspre Nartexul interior se află un mozaic reprezentativ.
Este vorba de imaginea Sfinei Fecioare cu Pruncul așezată pe un tron de
argint, încrustat cu pietre prețioase. La dreapta, Constantin cel Mare îi oferă
machete orașului, iar la stânga Justinian I-ul îi oferă machete bisericii
Sfânta Sofia. Poarta de bronz dinspre exterior a vestibulului datează din
sec. 2-1 e.A, numită Frumoasa poartă, a fost adusă de la un templu
elenistic din cetatea Tarsus, Asia Mică, de care este legată viața Sfântului
Paul.
Curiozități O curiozitate o reprezintă coloana de marmură cu secțiune
patrată, plasată în extremitatea de sud-est, în spațiul central. Pe ea există o
amprentă de palmă care a intrat în legendele creștine și turcești. Blocul de
marmură cu amprenta palmei a fost adăugat coloanei mai târziu, fiind adus
de la biserica Theodokos (localitatea Ayvansaray, Asia Mică). Amprenta
este atribuită Sfintei Fecioare, care prigonită de evrei se refugiase în Asia
Mică, împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, în jurul anului 60 e.N. O altă
curiozitate o reprezintă o coloană cu secțiune patrată, plasată în nava de
sud în apropiere de o poartă dinspre Nartexul interior. In partea inferioară a
acelei coloane există o gaură cu diametrul puțin mai mare decât degetul
gros al mâinii. Este cunoscută drept Coloana care transpiră și este
considerată miraculoasă pentru vindecarea bolilor de ochi.. Cel interesat
trebuie săintroducă degetul mare în gaură și să facă o rotire a palmei în
jurul găurii, pentru a culege transpirația pietrei. Tot o curiozitate o reprezintă
cele două vase ovoidale, de marmură albă, aflate de o parte și de alta a
Porții imperiale, în nava centrală. Vasele au fost descoperite în ruinele
anticului Pergam și aduse de turci la Constantinopol. Li s-a adăugat câte un
capac și câte un robinet, pentru a servi la spălarea rituală islamică pe când
funcționa aici moscheea.
Edificii adiacente Bisericii i s-au adăugat cu timpul alte trei construcții de
interes: cea a Tezaurului (Skevophilakion), Baptiseriul (Baptiserion) și
Clădirea Patriarhatului. Astăzi din ultima nu a mai rămas decât amintirea.
Baptiseriul a ajuns mausoleu pentru doi sultani tirci, iar clădirea
străvechiului Tezaur mai dăinuie între contraforturile din nord-estul
edificiului principal.

Hipodromul[modificare | modificare sursă]

Hipodromul era o construcție sportivă de sorginte romană, un stadion
îngust și mult alungit, care servea multor întreceri sportive, de circ, de
gladiatori, festivităților în onorarea și celebrarea împăraților. Era conceput,
în principal, pentru a găzdui întrecerile cu care de curse, întreceri devenite
foarte populare la Roma și apoi cu pasiuni exagerate la Constantinopol. Cu
timpul Hipodromul, ca loc de adunare masivă a locuitorilor a devenit și loc
de adunări pentru comunicări, de dispute politice, centru civic de dezbateri
și chiar loc de manifestări sălbatice.
Istoricul începuturilor In anul 196 e.N, împăratul roman Septimius
Severus (193-211 e.N) a cucerit orașul Byzantion de pe malul Bosfor-ului,
după trei ani de asediu greu. Orașul rămăsese credincios lui Niger,
contracandidatul lui Septius Severua la tronul Imperiului Roman.
Invingătorul s-a arătat necruțător cu Bzantion-ul, distrugându-l din temelii și
spulberându-i fortificațiile impresionante. Ulterior, influențat de fii
săi, Caracalla și Geta, a revenit la gânduri mai bune, mai ales când și-a
văzut tronul asigurat și după ce spulberase pe contracandidații din Orient și
Occident. Ca urmare, împăratul a înconjurat orașul cu un nou rând de
fortificații, a construit câteva palate și clădiri oficiale, dar și un hipodrom.
După mai bine de un secol, Constantin cel Mare s-a lăsat impresionat de
poziția strategică a orașului de pe Bosfor și l-a transformat în noua sa
capitală, la 11 mai 330 e.N. Noua Romă a primit curând numele
de Constantinopol-is, după numele noului său întemeietor. Printr-o așezare
predestinată noua capitală s-a suprapus tot peste șapte coline, ca și Roma.
Printre alte foarte multe acțiuni de ridicare a noii capitale la un nivel demn
de cel imperial, Constantin a extins și înfrumusețat Hipodromul. Rămășițele
acestuia reprezintă un complex monumental cheie al Istanbul-lui. Locul este
numit azi de turci At Meydani, adică Piața cailor, sau Sultanahmed
Meydani, probabil în amintirea curselor de care trase de cai din antichitate
și de la începutul evului mediu bizantin. Spațiul său s-a păstrat până azi, nu
departe de biserica Sfânta Sofia, care se profilează la nord. A păstrat forma
alungită a construcției antice, cu axa cea lungă apropiată mult de axa nord-
sud., cu o foarte mică deviație.
Arhitectura Constantin cel Mare a dispus mărirea Hipodrom-ului moștenit
de la înaintași, optând pentru dimensini impresionante, din dorința de a
copia Circus Maximus din Roma. Lungimea noului edificiu de întreceri și
adunări se apropia de 450 de metri, cu o lățime exterioară de 117,5 metri și
una interioară de 79,5 metri. Se estimează că putea primi în jur de 100.000
de spectatori. Extremitatea meridională a Hipodrom-ului, adică cea opusă
bisericii Sfânta Sofia se termina cu un arc de cerc numit sphendone –
adică praștie. In acea porțiune, platforma arenei și tribunele erau suportate
de arcuri și coloane subterane. Amenajarea era menită să compenseze
panta terenului ce se înclina spre țărmul Marea Marmara (Propontida). Acel
mare gol de sub Hipodrom a fost transformat ulterior într-o cisternă
subterană de apă potabilă pentru oraș. Pe latura sa lungă, dinspre răsărit,
adică dinspre Marea Marmara, Hipodrom-ul se alipea de Marele
Palat imperial, o mare incintă palațială care cuprindea mulțime de palate,
galerii, spații de protocol, biserici și grădini. Suprafața imensă a Marele
Palat se alătura Hipodrom-ului printr-un edificiu special, numit Kathisma în
limba greacă. Acela reprezenta tribuna imperială, legată direct de
palatul Daphne. Kathisma domina Hipodromul precum o fortăreață. Ea nu
se afla plasată pe mijlocul acelei laturi prelungi ci mai la sud de mijloc, mai
aproape de bucla Hipodrom-ului, de praștie, adică pe unde se află astăzi
intrarea în curtea Moscheei Albastre. Acea structură palațială cuprindea, pe
lângă loja imperială, o sală de recepție ce comunica direct cu spațiul Marele
Palat printr-o scară în spirală, spre care accesul era barat de două porți de
bronz. In fața tribunei Kathisma, pe terasa Pi, se aliniau, în zilele de
sărbătoare și de întreceri, ostașii gărzii palatului (scholes) și mercenari.
Cele două laturi lungi ale arenei, precum și prastia, erau rezervate
publicului larg și aveau tribune acoperite cu 30-40 de rânduri de gradene.
Pe sub tribune erau amenajate pasaje boltite ce făceau încojurul arenei,
pentru accesul și circulația spectatorilor.Pe latura îngustă dinspre nord,
spre biserica Sfânta Sofia, străjuiau marile porți ale Hipodrom-ului, pentru
accesul marelui public. Pe acea latură îngustă nu se aflau gradene pentru
spectatori, așa că din punct de vedere al spațiului rezervat
spectatorilor Hipodrom-ul semăna cu o potcoavă prelungă. Arena
]ntrecerilor era împărțită în două suprafețe de Spina, adică de un soclu
central prelung, nu prea înalt, pe care se găseau așezate, ca ornament,
diverse sculpturi, coloane, sau obeliscuri, o mulțime de opere sculpturale
jefuite din Grecia antică, sau din alte provincii ale imperiului. Dintre toate au
mai rămas astăzi în picioare, Obeliscul egiptean adus de Theodosius I-
ul, Coloana zidită a lui Constantin al VII-lea Porphirogenetul și o parte
din Coloana șerpuită de bronz, răpită de la Delphi, din Grecia. In jurul
arenei, exista un canal larg umplut cu apă, care se numea Euripe, ca și
strâmtoarea dintre insula Eubeea și uscatul continental grec. Din acel canal
se alimenta cu apă Phiala hipodromului, adică vasul în care se răcoreau
luptătorii și atleții. Parcursul de deasupra tribunelor, în formă de potcoavă,
era acoperit cu o galerie susținută de o colonadă spre interior. Acea galerie
servea drept cale de promenadă, de unde privirile se puteau îndrepta spre
coasta Asiei, spre talazurile Propontidei și peste cartiere întinse ale
capitalei. Asemănător cu Spina, conturul canalului Euripe și cel de
deasupra tribunelor, numit peripatos, erau și ele decorate cu statui ale
împăraților și cu lucrări sculpturale celebre ale antichității. Acolo puteau fi
văzute opera ca: Hercules al lui Lysippes, Lupul lui Romulus, Vulturul lui
Apolloniuis din Tyana. Deasupra lojii imperiale de la Kathisma erau
așezați cei patru cai de bronz aurit cu quadriga și conducătorul ei, lucrare
magnifică adusă din ordinul lui Theodosius al II-lea din insula Chios. Caii
ornează astăzi fațada Biserica San Marco din Veneția.
Caii antici de bronz aurit Minunații cai de bronz au avut un destin foarte
aventuros de peregrinare și de stăpânire. In insula Chios au stat din sec. al
3-lea e.A. până în sec.al 4-lea e.N, aproximativ trei sferturi de mileniu, apoi
la Constantinopol au rămas cam tot atâta timp, din sec. al 4-lea e.N până în
anul 1204, când prin alt jaf au intrat în posesia Veneției. Din 1204, au fost
ridicați pe fațada Bisericii San Marco, de unde au privit liniștiți până la
sosirea lui Napoleon Bonaparte, în 1797. Pe timpul jafului cruciaților și al
venețienilor, quadriga cu conducătorul ei de bronz s-au pierdut. Viitorul
împărat al francezilor, a luat caii celebri drept captură de război și i-a mutat
la Paris pentru a împodobi arcul de triumph numit Carrousel. După
înfrângerea lui Napoleon de către coaliția europeană ostilă, în 1815, caii de
bronz au revenit în posesia jefuitorilor anteriori, a venețienilor și au rămas
acolo până în zilele noastre. Astăzi pe fațada bisericii sunt expuse
intempriilor niște copii ale cailor. Cei originali pot fi admirați într-o încăpere
specială de la etajul bisericii. Unii autori susțin că cei patru cai celebri ar fi
fost plasați pe structura de zidărie, cu bolți și porți, din nordul hipodromului,
deasupra intrării publicului.
Protocol In zilele marilor ceremonii, sau ale marilor întreceri, se
deschideau larg porțile grele dinspre nord, dinspre piața Augusteon și
publicul pătrundea în tribune. Acelea erau acoperite cu voaluri de mătase,
după exemplul Colosseumului din Roma. Peste voaluri era împrăștiată
pudră de cedru, și se presăreau flori sau petale. Impăratul apărea în mare
costumație în loja de pe Kathisma, iar împărăteasa se întrevedea discretă,
împreună cu doamnele curții sale, în spatele ferestrelor cu grilaj traforat al
bisericii Sfântul Ștefan, ferestre îndreptate spre Hipodrom. Atubci când o
dorea, sau când protocolul o cerea, împărăteasa apărea în lojă alături de
împărat și primea ovațiile alături de el. Inainte de începeriea festivităților, la
un semn al împăratului, se închideau grilajele tunelurilor de sub loja
imperială care conduceau spre curțile Marele Palat
Evenimente memorabile Pe timpul Imperiului Bizantin, Hipodom-ul a văzut
multe atrocități și execuții, dar a rămas memorabilă pedepsirea împăratului
Justinian al II-lea Rhinotmetos de către adversari. Aceluia, în anul 695, i s-a
tăiat nasul și limba în văzul tuturor, în Hipodrom, după care a plecat în exil
în Crimeea, la Chersones. După zece ani cel mutilat s-a întors pe tron și a
avut șansa să captureze pe doi uzurpatori ai tronului
său, Leontius și Tiberius al III-lea. A dipus să fie târâți pe străzi și masacrați
de populația sălbatică, iar el i-a așteptat pe Hipodrom unde în văzul tutor le-
a pus pe ceafă câlcâiul încălțat în purpură, în delirul tribunelor. După
demonstrația puterii, celor doi li s-a tăiat capul la Cynegion. Patriarhul
Callinicos, care participase, în 695, la lovitura de stat, a fost orbit și exilat la
Roma. Mulți alți opozanți au fost spânzurați de-a lungul Marelui Zid. De
două ori în istoria sa, Hipodrom-ul s-a transformat în scena unor revolte și
ciocniri sângeroase. Prima dintre acestea s-a produs la începutul domniei
lui Justinian și a pornit de la confruntarea a două facțiuni ale galeriei,
transformate în facțiuni politice și religioase, Verzii și Albaștrii, în anul 532
e.N.(mai existau facțiunile Albilor și a Roșilor). Revolta s-a transformat într-
o sălbatică devastare a capitalei și a monumentelor și într-o acțiune
concentrată împotriva puterii imperiale. Tronul suveranului a fost salvat
numai de sângele rece arătat de împărăteasa Theodora și de calitățile de
commandant ferm ale generalului Belizarie. Armata, credincioasă lui
Belizarie, a înăbușit răscoala numită Nika, numai după masacrarea a
40.000 de rebeli în incinta Hipodrom-ului. Un al doilea eveniment sângeros,
de mare amvergură, l-a constituit masacrarea pe suprafața
fostului Hipodrom a 30.000 de ieniceri, în anul 1826, din ordinul sultanului
Mahmud al II-lea. Ienicerii deveniseră o plagă pentru statul otoman și o
sursă de permanente vesacțiuni împotriva personalităților din guvern și
chiar a sultanilor.
Sfârșitul Hipodromul Constantinopol-ului s-a menținut utilizabil până la
sfârșitul sec. al 12-lea, înainte de invazia cruciaților din Cruciada a IV-a, pe
timpul căreia a fost parțial incendiat și devalizat de operele sale de artă.
După recucerirea Constantinopol-ului de către bizantinii conduși de dinastia
Paleologos, marele edificiu nu s-a mai putut reface. Mai târziu, otomanii nu
au arătat nici un interes pentru cursele de care, sau pentru întreceri
sportive. Nu cultivau o societate în care mulțimea să-și spună cuvântul în
mari adunări. Ca urmare, Hipodrom-ul a rămas abandonat. Suprafața sa
intrată în paragină a mai găzduit rare ceremonii oficiale turcești, precum
celebrarea circumciziunii prințului Mehmad, fiul lui Murad al III-lea, defilări
fastuoase ale breslelor, trecerea în revistă a unor trupe, sau concentrări ale
unor forțe militare. Se poade spune că pe timpul otomanilor locul s-a
menținut mult timp ca maidan pustiu, după care spre sfârșit a început a fi
acoperit de o locuire mizeră și anarhică cu locuințe din lemn.

Obeliscul egiptean[modificare | modificare sursă]

Cel mai venerabil monument păstrat pe locul fostului Hipodrom antic din
Istanbul și care era plasat pe Spina din mijlocul arenei, este Obeliscul
egiptean adus din valea Nilului de împăratul Theodosius al II-lea (379-395
e.N), ultimul care a stăpânit pentru scurt timp întregul Imperiu Roman, după
ce stăpânise mult timp numai partea lui răsăriteană.. La origine, în anul
1490 e.A, faraonul egiptean Tuthmosis al III-lea (1504-1450) a ridicat acest
obelisc la sud de cel de al 7-lea pilon al giganticului templu de la Karnak, în
onoarea victoriilor lui militare. Obeliscul a fost dislocat pe timpul împăratului
roman Constantius al II-lea (337-361 e.N), urmaș al lui Constantin cel Mare,
și transportat la Alexandria în același timp cu obeliscul care se găsește
astăzi, la Roma, în fața bisericii din Latran. Obeliscul ce străjuie azi
în Hipodrom, a trebuit să aștepte zeci de ani pentru a trece marea
la Constantinopol, în anul 390 e.N, an în care și-a luat locul pe Spina. Este
o lucrare splendid lucrată, un monolit din granit roz de Syena. Paretea de
jos îi lipsește, astfel că acum are numai înălțimea de 19,6 metri, sau 25,6
metri împreună cu piedestalul, sau soclul cel nou. Se sprijină pe patru
cuburi de bronz cu latura de 0,45 metri, interpuse între el și soclul de
marmură. Obeliscul este inscripționat pe cele patru fețe cu hieroglife care
celebrează victoriile faraonului pe malurile Eufratului, către anul 1450 e.A.
Piedestalul de marmură albă este bogat ornamentat cu basoreliefuri de
mare interes din perioada lui Theodosius I-ul, iar reparațiile care se observă
în trupul de marmură trimit gândurile la un eventual accident suferit de acel
bloc imens. Străpungerea lui de un canal de canalizare vorbește de o altă
etapă nefericită a soclului, dinaintea folosirii lui ca postament pentru
obeliscul adus din Egipt. Avarierea soclului poate fi legată de consecințele
unui eventual cutremur în bătrâna capitală. Pe fața de răsărit a soclului
există o inscripție în limba latină, astăzi ilizibilă, dar care a avut șansa de a
fi transmisă posterității de un vizitator din sec. al 16-lea. O inscripție
similară, dar cu un conținut oarecum diferit, se găsește pe partea de apus a
soclului, săpată în limba greacă bizantină. Ambele vorvesc de reînălțarea
obeliscului din ordinal lui Theodosius I-ul, de către un guvernator numit
Proclus. Obeliscul egiptean este monumental cel mai vechi și valoros dintre
cele care dau pitoresc istoric fostului spațiu atât de văduvit al Hipodrom-ului
antic. El dăinuie spre centrul spațiului, al fostei arene, vis-à-vis de
Moscheea Albastră, mărturie demnă a unui trect bogat, fastuos și glorios.

Coloana zidită a împăratului Constantin al VII-lea

Porphirogenetul[modificare | modificare sursă]
In partea sudică a fostului Hipodrom antic din Istanbul pe aliniamentul
central al Spinei se ridică cu orgoliu Coloana zidită a împăratului Constantin
al VII-lea Porphirogenetul (913-959). Monumentul seamănă până la
identificare cu un obelisc egiptean, numai că nu are un corp monolitic, fiind
edificată prin zidirea unor blocuri modeste de piatră albicioasă, înegrită pe
alocuri, pe la rosturi, de scurgerea apelor intemperiilor timp de peste un
mileniu. Unele mărturii afirmă că pe același loc a existat o astfel de coloană
încă din sec. al 4-lea e.N, coloană pe care împăratul din sec. al 10-lea a
reamenajat-o, a înălțat-o și a ornamentat-o. Constantin al VII-lea
Porphirogenetul s-a ocupat de această operă în anul 940, când a acoperit-o
integral cu plăci de bronz aurit, plăci pe care erau săpate reliefuri ce
reprezentau fermieri și pescari. Plăcile au fost smulse de nobilii cruciați
apuseni, în 1204, și apoi topite pentru turnarea de monede. In afara
reliefurilor, plăcile purtau și inscripții în limba greacă. Coloana zidită este un
monument avântat, cu o înălțime de 32 de metri și cu vârf piramidal,
asemănător celor egiptene. Pe cele patru fețe ale sale, blocurile din zidărie
prezintă rupturi neregulate, mărturie a brutalității sălbatice și inconștiente cu
care s-au smuls plăcile de bronz. Nu este exclus ca nobilii cruciați să fi trăit
cu speranța ca din acele plăci să recupereze și aur. Astăzi coloana zidită
stă mărturie a măreției bizantine și nimicniciei crștinilor apuseni, încă
barbari în sec. al 13-lea.

Coloana șerpuită[modificare | modificare sursă]

Un vestigiu extrem de valoros al Spinei hipodromului este Coloana șerpuită.
Aceasta este cuprinsă între Obeliscul egiptean, la nord, și Coloana zidită, la
sud,și se bucură de locul al doilea, ca venerabilitate. Ea este mai veche cu
1400 de ani față de Coloana zidită și mai tânără cu 1000 de ani decât
de Obeliscul egiptean. La origine, această coloană ieșită din comun, turnată
din bronz, a dăinuit în fața templului lui Apollo de la Delphi, Grecia.
Reprezenta un monument de amintire pentru bătălia de la Plateea, din anul
479 e.A, în care cetățile grecești aliate au învins categoric armatele
persane ale regelui Xerxes I-ul. La Delphi Coloana șerpuită avea o bază în
formă de clopot și era plasată în spatele altarului din fața templului lui
Apollo. In anul 326 e.N, împăratul Constantin cel Mare a dispus mutarea ei
la viitorul Constantinopol, pe Spina hipodromului. Conform tradiției cei trei
șerpi care formează corpul coloanei s-au turnat din bronzul scuturilor
soldaților persani morți la Plateea. De asemenea, se zice că pentru acest
monument grecii au dăruit a zecea parte din prada de război, capturată în
tabăra persană de la Plateea, a generalului Mardonios. Impletitura celor trei
șerpi are un diametru de circa 50 de cm și se înalța la 8 metri. Capetele
reptilelor erau despărțite larg în partea terminală a coloanei și purtau un
trepied de aur care susținea un vas tot de aur. Numele celor 31 de cetăți
grecești victorioase în bătăliile de la Salamina și Plateea s-au găsit gravate,
în 1855, în partea de jos a coloanei, într-o celebră inscripție. Trepiedul de
aur, împreună cu vasul de deasupra, au fost luate de conducerea Phocidei,
care își revendica dreptul asupra sanctuarului de la Delphi, pentru a le topi
și a plăti mercenarii folosiți în cel de al treilea război sacru, dintre 356-346
e.A. Așa că la Constantinopol a ajuns, după scurgerea a șapte lungi secole,
numai trunchiul coloanei, format din trei șerpi încolăciți. Din întreaga
coloană astăzi nu a mai rămas decât o bucată de 5,5 metri de la bază, cele
trei capete ale reptilelor dispărând pe la anul 1700, ca urmare a unor jocuri
stupide de tragere asupra lor cu diverse proiectile. Unul dintre capete a
intrat totuși în proprietatea Muzeului de Arheologie din Istanbul în
anul 1848 și este expus astăzi acolo la etajul al doilea. Este vorba numai de
maxilarul superior al unuia dintre șerpi, găsit cu totul întâmplător la
săpăturile din jurul bisericii Sfânta Sofia, în 1848. De altfel, atât creștinii, cât
și musulmanii, văzând în șerpi niște demoni, au încercat mutilarea lor de
mai multe ori. O încercare de mutilare este semnalată pe timpul
împăratuluin Theophilos I-ul (829-842). O legendă spune că
sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul, care zdrobise falca unui șarpe cu o
lovitură de buzdugan, a dipus protejarea monumentului după ce orașul a
trăit o invazie de șerpi. Se pare că în lur de 250 de ani turcii au respectat
monumentul, el apărând în unele miniaturi turcești în întregime, cu cele trei
capete răsfirate în trei direcții, tocmai în postura din care puteau susține
trepiedul cu vas de aur. Cele șaptesprezece secole scurse de la
nașterea Hipodromu-lui își fac simțită trecerea și prin creșterea nivelului
solului cu aproximativ 3,5 metri, astfel că bazele Obeliscului egiptean,
a Coloanei zidite și a Coloanei șerpuite ce au dăinuit pe Spina sunt astăzi
adâncite în sol, iar în jurul lor s-au excavat gropi circulare de protecție
placate cu piatră.
Fântâna împăratului german Wilhelm al II-
lea[modificare | modificare sursă]
La capătul de nord, dinspre biserica Sfânta Sofia, actuala grădină
amenajată deasupra arenei fostului Hipodrom se încheie cu Fântâna lui
Wilhelm la II-lea, Keiserul Germaniei, numită și Fântâna germană,
construită în memoria celei de a doua vuzite a împăratului german
la Constantinopol și inauguarată la aniversarea sa din 27 ianuarie 1901.
Edificiul a fost conceput de arhitectul italian Spitta și realizat de către o
echipă de arhitecți germani. Elementele constructive s-au executat în
Germania și s-au transportat pe malul Bosfor-ului, după care s-au pus în
operă în acea piață numită de turci Sultanahmed, nu piața Hipodromului.
Fântâna se află, cu aproximație, pe locul vechilor porți ale Hipodrom-ului,
Ea s-a conceput în stil neo-renascentist cu un plan octagonal. Interiorul
cupolei fântânei este acoperit cu mosaic, iar cupola se sprijină pe opt
coloane de porfir verde de talie joasă. Deasupra arcurilor dintre coloane
sunt plasate opt medalioane cu monograma sultanului și cu inițialele
împăratului Wilhelm al II-lea, ca dovadă a fraternității turco-germane.

Palatul de Antiohia[modificare | modificare sursă]

Palatul se ridica la nord-vest de marea intrare în Hipodrom, nu prea
departe. Vestigiile lui ocupă astăzi aceeași poziție față de Fântâna
împăratului Wilhelm al II-lea, pe drumul spre Marele Bazar și în vecinătatea
modestei moschei Firuz Aga. O parte a palatului a fost transformată, un
timp, într-o biserică dedicată Sfintei Euphemia de Chalcedon, moartă prin
martiraj în anul 307 e.N. Principalele relicve ale locașului dispărut sunt
păstrate la Patriarhatul Ecumenic Ortodox în cartierul Fanar Capul Sfintei a
fost răpit de cruciați și se află la abația Lucella, din fostul principat de Basel
(Bâle). Pe timpul unor săpături din 1939 s-au descoperit în acel loc multe
fresce, depozitate ulterior la Muzeul de Arheologie. Astăzi se mai poate
vedea suprafața circulară dalată cu piatră pe care se presupune că ar fi
avut loc martirajul sfintei. In imediata apropiere se ridică Palatul de Justiție
a cărui construcție a acoperit o mare parte din suprafața Palatului de
Antiohia. Rămășițele de ziduri ale fostului palat și ale cercului martirajului
au fost consolidate și fac parte integrantă dintr-un mic părculeț de la nord-
vest de grădina actuală a hipodromului. Acolo s-a amenajat din blocuri de
piatră un mic teatru în aer liber, cu 3-4 gradene circulare scurte, pentru
spectacole de copii sau amatori.

Evenimente culturale
majore[modificare | modificare sursă]
Bienala de la Istanbul
Videoclipul piesei Isyankar a interpretului pop turc Mustafa Sandal este
filmat în Istanbul.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Constantinopol
Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ „İllere göre merkez ve belde/köy nüfus toplamları”. Türkiye İstatistik
Kurumu. 2008. Accesat în 16 iulie 2009.
2. ^ TÜIK / ADNKS - Il Nüfuslari
3. ^ Cu sensul de „reședința”, „curtea sultanului”; prin extensie Imperiul
Otoman. Vd. Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria
Zăstroiu, Noul Dicționar Universal al Limbii Române, Ediția a doua, Editura
Litera Internațional, București–Chișinău, 2007.
4. ^ Vladimir Rosulescu "Istanbul" pag 114 Ed. Scorilo 2010
5. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text
nu a fost furnizat pentru ref-urile numite tsms-main
6. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text
nu a fost furnizat pentru ref-urile numite tsms-rain
7. ^ „Resmi İstatistikler (İl ve İlçelerimize Ait İstatistiki Veriler)” [Official
Statistics (Statistical Data of Provinces and Districts) - Istanbul] (în turcă).
Serviciul de Meteorologie a Turciei. Arhivat din original la 3 noiembrie
2013. Accesat în 3 decembrie 2014.
8. ^ The Yearly Measurements by Kirecburnu Station Between 1990-1999
9. ^ The Yearly Measurements by Bahcekoy Station Between 1990-1999

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 La Grande Encyclopedie 31 vol.- France 1895
 Grand Larousse Encyclopedique 12 vol, France 1972;
 Turhan Can Istanbul-Porte d'Orient, Ed. ORIENT Istanbul 1994.
 Vladimir Rosulescu Imperiul Bizantin-Mileniul de Purpură și Aur, Ed.
Scorilo 2006
 Vladimir Roșulescu Tronul Romei, Ed. Scorilo 1999
 Vladimir Roșulescu State, Suverani, Sanctuare Ed. Scorilo 1999
 Vladimir Roșulescu Nestemate pe altarul lumii Ed. Scorilo 2010
 Vladimir Rosulescu Istanbul Editura Scorilo 2010
 Vladimir Rosulescu Istanbul 75 Editura Scorilo 2010
 Orhan Pamuk Istanbul, Souvenirs d'une ville, Ed. Gallimard 2007
 Robert Mantran Histoire d'Istanbul Ed. Fayard 1996
 Robert Mantran Une vie quotidienne a Istanbul au siecle de Soliman
Magnifique Ed. Hachette 1994
 Landau, Jacob M. (1984). Atatürk and the Modernization of Turkey .
Leiden, the Netherlands: EJ Brill. ISBN 90-04-07070-2 .
 Lewis, Bernard (1963). Istanbul and the Civilization of the Ottoman
Empire (illustrated, reprint ed.). Norman, Oklahoma: University of
Oklahoma Press. ISBN 0-8061-1060-0 .
 Limberis, Vasiliki (1994). Divine Heiress: The Virgin Mary and the
Creation of Christian Constantinople . London: Routledge. ISBN 0-415-
09677-4 .
 Lister, Richard P. (1979). The Travels of Herodotus . London: Gordon &
Cremonesi. ISBN 0-86033-081-8.
 Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu
Noul Dicționar Universal al Limbii Române, Ediția a doua, Editura Litera
Internațional, București - Chișinău, 2007
 Boyar, Ebru; Fleet, Kate (2010). A Social History of Ottoman Istanbul .
Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-13623-5.
 Reinert, Stephen W. (2002). "Fragmentation (1204-1453)". in Mango,
Cyril. The Oxford History of Byzantium . Oxford: Oxford University
Press. ISBN 0-19-814098-3.
 Shaw, Stanford J.; Shaw, Ezel K. (1977). History of the Ottoman
Empire and Modern Turkey . 2 . Cambridge: Cambridge University
Press. ISBN 978-0-521-29166-8.
 Smith, William (1897). A Smaller History of Greece, From the Earliest
Times to the Roman Conquest . New York: Harper & Brothers.
 Barnes, Timothy David (1981). Constantine and Eusebius . Cambridge,
Mass.: Harvard University Press. ISBN 0-674-16531-4 .
 Baynes, Norman H. (1949). Baynes, Norman H.; Moss, Henry SLB.
eds. Byzantium: An Introduction to East Roman Civilization . Oxford:
Clarendon Press.
 Bertram, Carol (2008). Imagining the Turkish House: Collective Visions
of Home . Austin, Texas: University of Texas Press. ISBN 978-0-292-
71826-5 .
 Borrego, Carlos; Schayes, Guy (2002). Air Pollution Modeling and its
Application XV . New York: Kluwer Academic. ISBN 0-306-47294-5.
 Wheatcroft, Andrew (1995). The Ottomans: Dissolving Images .
London: Penguin Books. ISBN 0-14-016879-6 .
 Chandler, Tertius; Fox, Gerald (1974). 3000 Years of Urban Growth .
London: Academic Press.
 Çelik, Zeynep (1993). The Remaking of Istanbul: Portrait of an Ottoman
City in the Nineteenth Century . Berkeley & Los * Angeles: University of
California Press. ISBN 978-0-520-08239-7.
 Kazhdan, Alexander, ed (1991). Oxford Dictionary of Byzantium .
Oxford: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-504652-6 .
 Kelkit, Abdullah; Ak, Tutku (July 2006). "Coastal Land Use Planning: A
Case Study of Kordonboyu (Çanakkale)". Journal of Coastal Research
22 (4): 951–7. doi : 10.2112/03-0137.1 .
 Keyder, Çağlar (1999). Istanbul: Between the Global and the Local .
Lanham, Maryland: Rowman & Littlefield. ISBN 0-8476-9495-X.
 Harter, Jim (2005). World Railways of the Nineteenth Century: A
Pictorial History in Victorian Engravings (illustrated ed.). Baltimore:
Johns Hopkins University Press. ISBN 978-0-8018-8089-6 .
 Holt, Peter M.; Lambton, Ann KS; Lewis, Bernard, eds (1977). The
Cambridge History of Islam . 1 (illustrated, reprint ed.). Cambridge:
Cambridge University Press. ISBN 0-521-29135-6
 De Souza, Philip (2003). The Greek and Persian Wars, 499-386 BC .
London: Routledge. ISBN 0-415-96854-2 .
 Dwight, Harrison G. (1915). Constantinople: Old and New . C.
Scribner's Sons.
 Eisma, Doeke (1995). Climate Change: Impact on Coastal Habitation .
isbn=087371301X: CRC Press.
 Evans, James AS (2000). The Age of Justinian: The Circumstances of
Imperial Power (illustrated, reprint ed.). London: Routledge. ISBN 0-
415-23726-2 .
 Feyen, Jan (2008). Feyen, Jan; Shannon, Kelly; Neville, Matthew. eds.
Water and Urban Development Paradigms: Towards an Integration of
Engineering, Design and Management Approaches (illustrated ed.).
London: Taylor & Francis. ISBN 978-0-415-48334-6 .
 Grant, Michael (1996). The Severans: The Changed Roman Empire .
London: Routledge. ISBN 0-415-12772-6 .
 Gregory, Timothy E. (2010). A History of Byzantium . Oxford: John
Wiley and Sons. ISBN 1-4051-8471-X .
 Haldon, John F.(2002) Byzantium: A History(2nd ed.). Stroud,
Eng.:Tempus.ISBN 0-7524-3472-1 .
 Haldon, John F. (2003). Byzantium at War, AD 600-1453 (illustrated
ed.). New York: Routledge. ISBN 0-415-96861-5 .

Legături externe[modificare | modificare sursă]

La Wikivoyage găsiți
un ghid turistic
despre Istanbul

 „Istanbul” la DEX online

 Siteul oficial al Provinciei Istanbul
 Siteul oficial al Municipalității Metropolitane Istanbul
 Siteul oficial al revistei lunare a Municipalității Metropolitane Istanbul
 Istanbul's Sultry Groove de Laura MacNeil, CNN, August 22 2006
 Emporis Buildings Database: Istanbul, clădiri istorice și moderne
 Municipalitatea Metropolitană Istanbul: Fotografii aeriene (maps) ale
Istanbulului din 1946, 1966, 1982 și 2005
 Municipalitatea Metropolitană Istanbul: Fotografii aeriene (maps) ale
Istanbulului din 1946, 1966, 1982 și 2005
 Fotografii Istanbul
 10 atractii ale orasului Istanbul, 3 iulie 2010, Mihaela
Stanescu, Descoperă - Travel
 O fortareata mai batrana de cinci secole, 6 ianuarie 2010, Revista
Magazin
 Amintirea carelor lui Justinian, 13 iunie 2007, Revista Magazin
 Istanbul, Înalta Poartă a culturii, 23 noiembrie 2009, Diana Evantia
Barca, Evenimentul zilei
 Istanbul, un oraș magnific pe două continente, 23 iulie
2009, Evenimentul zilei
 Istanbul, un alt Paris?, 20 septembrie 2012, Nicoleta Lepădatu, GQ
 Loc Numele orașului Provin
1 Istanbul Istanbul
2 Ankara Ankara
3 İzmir İzmir
4 Bursa Bursa
5 Adana Adana
6 Gaziantep Gaziantep
7 Antalya Antalya
Istanbul
8 Konya Konya
9 Kayseri Kayseri

10 Diyarbakır Diyarbakır

Ankara

v•d•m

292-a8b6a0a37a8e

931454