Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Marea Neagră
Hartă
Caracteristici
Volum de
537 km³
apă
Măsuri
Adâncime
2,211 m
maximă
Adâncime
1.271 m
medie
Lungime 1.149 km
Lățime 630 km
Date geografice
Țări
Ucraina, România, Bulgaria, Turcia, Georgia, Rusia
riverane
Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit pontic, unul din bazinele
complexului tectonic tethysian, el însuși parte a orogenezei alpino-himalayene, din care fac parte și
munții care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la sud (lanțurile pontice).
Este situată între Europa și Asia, având ca state
riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Prin strâmtoarea Kerci este legată
de Marea Azov, prin Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele de Marea Egee și
deci de Marea Mediterană. Marea Neagră este, din punct de vedere hidrologic, un rest al Mării
Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în lume : ape salmastre (în medie 16-18 grame de
sare pe litru față de 34-37 în alte mări și oceane), stratificare între apele de suprafață oxigenate și
cele adânci anoxice (fenomen denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu multe
specii-relicve. În zona litoralului românesc salinitatea scade și mai mult, în mod obișnuit fiind între 7
și 12 la mie.
Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la 2211 m sub
nivelul mării în apropiere de Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine (circa 12 cm).
Cuprins
1Hidrologie
o 1.1Fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră
o 1.2Salinitatea
2Ecosistemul Mării Negre
3Biotopul pontic
o 3.1Etajul supralitoral
o 3.2Etajul mediolitoral
o 3.3Etajul sublitoral
o 3.4Etajul elitoral
4Fauna
5Etimologie, istorie și alte caracteristici
6Ipoteza potopului pontic
7Orașe de coastă
8Spațiul maritim al României
9Referințe
10Bibliografie
11Lectură suplimentară
12Legături externe
Modificările nivelului între marea Egee, Marmara și marea Neagră după modelizările actuale (2012)
Sunt mai multe fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră. În zona europeană principalele
sunt Casimcea, Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul și Kubanul. În Asia Mică principalele ape care se
varsă în Marea Neagră sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac. Alte ape care se varsă în
Marea Neagră sunt Cioruhul în Armenia , Rionul în Georgia, Provadia și Camcia în Bulgaria etc. Un
aport mare de ape este primit de Marea Neagră de la Don, prin intermediul Mării Azov. Pe de altă
parte, în august 2010, grup de cercetători britanici de la universitatea din Leeds au studiat sub
partea de nord-vest a Mării Negre o importantă scurgere de apă freatică dulce, al cărei debit este de
350 de ori mai mare decât cel al Tamisei[1]. Scurgerea de apă freatică se găsește aproximativ
sub valea Carasu, provine parțial și din Dunăre, și ajunge în mare, prin nisipul de la fund, în
largul Constanței, oraș ale cărui puțuri de captare prelevează o parte din ea. Dacă s-ar afla la
suprafață, această scurgere ar forma un fluviu care ar fi al șaselea din lume, din punctul de vedere
al debitului.[1]. Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de metri și pe o lărgime de peste 800 de
metri[1], iar viteza apei ajunge la 6,5 kilometri pe ora.[1]
Salinitatea[modificare | modificare sursă]
Apa oxigenată din straturile superioare ale mării are o salinitate relativ mică: circa 17 la mie, datorată
revărsării fluviilor, cu circa 600 km³ de apă dulce pe an. În straturile mai adânci, mai jos de 150 de
metri, conținutul de sare este mult mai ridicat, deoarece aceste ape provin, prin Strâmtoarea Bosfor,
din Marea Mediterană. Anual se scurg prin Bosfor circa 450 km³ de apă salmastră la suprafață
dinspre Marea Neagră spre Mediterana, cu o concentrație a sării de 17-19‰, iar de-a lungul fundului
circa 50 km³ de apă cu o concentrație a sării de 38-39‰ dinspre Mediterana spre Marea Neagră[2],
provocând în strâmtoare curenți primejdioși pentru navigație. Circa 200 km³ de apă se evaporă
anual.
Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii, cu biotopuri variate și cu
o faună ce a fost supusă unor transformări continue datorate puternicelor influențe contrarii
exercitate de apele dulci și de Marea Mediterană. Apele Mării Negre au toate caracteristicile apelor
salmastre, au o mare variabilitate a salinității totale în corelație cu suprafața, adâncimea și sezonul,
o puternică variabilitate ionică, nu numai față de Mediterana, dar și de diferitele sale părți[3].
Ecosistemul depinde de aceste condiții hidrologice.
zona de suprafață;
zona de adâncime;
Sub aspect biocenotic găsim trei zone:
zona litorală;
zona pelagică;
zona abisală.
Biocenoza cuprinde alge inferioare, alge verzi, brune și roșii. Animalele sunt reprezentate prin
viermi, moluște, pești iar în atmosfera apropiată păsări și pescăruși.
Meduză
Actinie
Guvid
Pisică de mare
Insula Șerpilor (Ucraina, la 44 km la est de Sulina): singura insulă pelagică stâncoasă din Marea Neagră.
Capul Caliacra (Bulgaria, la 80 km la sud de Constanța): ultimul sălaș al focilor dispărute Monachus monachus
albiventer.
Cei mai dintâi menționați locuitori ai țărmurilor mării Negre, anume Cimerienii și Sciții (popoare indo-
europene), o denumeau „Axaina”, adică "albastru închis". În vremea colonizării grecești marea se
numea „Pontos Euxeinos”, adică "marea primitoare", poate prin preluarea fonetică a denumirii
„Axaina”. Romanii au transcris denumirea sub forma „Pontus Euxinus”, folosind însă și „Mare
Scythicum”, iar ulterior, în vremea împărăției Bizantine, în Evul Mediu, apar denumirile de „Μεγάλη
Θάλασσα” ("Megali thalassa" preluată în românește ca „Marea cea mare” din documentele
lui Mircea cel Bătrân și în italiana genovezilor ca „Mare maggiore”) și de „Kαικίας Θάλασσα”
("Chechias thalassa", anume "marea crivățului", preluată în bulgărește ca „море Сесил” : "marea
oarbă" sau "închisă"), denumiri prezente în hărțile venețiene precum și în cronicile lui Wavrin și
lui Villehardouin.
Calificativul Neagră apare în secolul al XV-lea, odată cu extinderea Imperiului Otoman, și există trei
ipoteze explicative, toate trei disputate :
Cea mai populară, dar neconfirmată de nicio sursă, afirmă că ar fi culoarea mării la vreme rea
(de fapt, sub nori, toate mările sunt întunecate) ;
O altă ipoteză des citată în sursele anglo-saxone este că Neagră ar fi o traducere a cuvântului
scitic axaïna ;
O altă ipoteză este că denumirea i-ar fi fost dată de Turcii Selgiucizi (Selçuk Türklar) instalați
în Anatolia din secolul XI, apoi generalizată de Otomani (Osmanlı Türklar), conform căreia
nordul era simbolizat de culoarea neagră. Pentru turci, Marea de la Nord era Marea Neagră.
Termenul a fost tradus în rusește, românește, bulgărește pe măsură ce aceste popoare au avut
acces din nou la țărmurile mării. Această ipoteză este dezbătută inclusiv în rândurile turcologilor,
dat fiind ca desemnarea tradițională a punctelor cardinale prin culori, la Turci, nu totdeauna
folosește Kara (adică „întunecat”) pentru Miazănoapte și Ak (adică „luminos”) pentru Miazăzi,
cum este cazul aici (Karadeniz fiind Marea Neagră, la nord de Turcia, iar Akdeniz fiind Marea
Mediterană la sud de Turcia) : de obicei, se folosesc alte culori[5]. Culorile au fost folosite și la
identificarea vlahilor: caravlahii sunt vlahii de nord (Bosnia și Herțegovina), diferiți de vlahii din
Grecia[6]
Ca urmare a poziției sale, țărmurile mării Negre au fost parcurse, colonizate și sunt astăzi populate
de numeroase popoare sosite din timpuri mai vechi sau mai noi. Cele mai vechi popoare pontice
sunt Grecii pontici, Armenii, Românii, Lazii, Gruzinii și Abhazii. Alte popoare pontice sunt Bulgarii,
Turcii și alte popoare turcice (de exemplu Găgăuzii și Tătarii) sau Mongolii (veniți în regiune în sec.
XIII), Ucrainienii, Rușii (printre care Lipovenii) și alții. Toate aceste popoare prezintă astăzi o serie de
tradiții, legende și alte forme de folclor legate de Marea Neagră.
Marea Neagră face legătura între Europa și Asia. Granița stabilită de geografi între cele două
continente, pe Caucaz și strâmtoarea Bosfor taie această mare în două părți inegale, cea mai mare
parte fiind europeană. Marea Neagră este săracă în insule, având un țărm puțin dantelat. Cele mai
importante insule sunt Insula Șerpilor și cele formate de Dunăre, dincolo de vărsare, ca Insula
Sacalinul Mare. Cea mai importantă peninsulă este Peninsula Crimeea, "împărțită" cu Marea Azov.
Golfurile Mării Negre sunt fie largi, puțin prielnice adăpostirii vaselor pe furtună (ca Golful
Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun și altele), fie separate de larg de curenții
transversali prin cordoane litorale („grinduri”) și transformate astfel în limane (de exemplu Limanele
Dobrogene sau Limanul Nistrului).
Etajul mediolitoral al Mării Negre, cuprinzând zona de spargere a valurilor (0-0,5 m adâncime),
adăpostește în porțiunile pietroase organisme - animale și vegetale - care se fixează puternic și pot
suporta unele perioade de uscare.
Câteva orașe importante se află la Marea Neagră, cum ar
fi Burgas, Varna, Constanța, Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Batumi și Trabzon. Un oraș
care nu se află propriu-zis la Marea Neagră, dar este mult legat istoric și economic de această mare
este orașul Istanbul (mai demult Constantinopol și capitala Imperiului Bizantin).
Marea Neagră actuală (albastru deschis) și lacul Pontic (albastru închis) în ipoteza Ryan-Pitman.
ipoteza catastrofistă Ryan-Pitman, care a fost abandonată de aproape toți oamenii de știință
(rămânând însă foarte populară în public),
ipoteza gradualistă, care presupune o schimbare lentă și imperceptibilă contemporanilor, a
caracteristicilor hidrologice ale Mării Negre (mai are încă partizani),
ipoteza conform căreia nivelul și salinitatea au oscilat de mai multe ori în decursul
perioadelor glaciare, inter-glaciare și în ultima perioadă post-glaciară, care are acum sprijinul
majorității specialiștilor, fiindcă explică cel mai satisfăcător fenomenele observate.[8]
Spațiul maritim al României are aproximativ 20.000 de kilometri pătrați, constând din:[9]