“Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.

”
(Mircea Eliade)
Mihai Eminescu este un creator pentru care poezia nu este un exercițiu exterior, ci un mod
profund de existență.
În literatura universală s-au scurs mii de pagini închinate iubirii, începînd, care au străbătut
veacurile până la noi. Eminescu, însă, a făcut din iubire un mit pe care l-a proiectat pe ecranul
eternității, l-a pus în relație cu uranicul și a aruncat peste frumosul vis neîmplinit vălul diafan al
melancoliei.
Poeziile “Lacul” și “Crăiasa din povești” se înscriu în prima etapă a creației eminesciene la acest
capitol. Dar, e de menționat că pe lângă îmbinarea romantică acestei mari teme, dragostea, mai
întâlnim la Eminescu încă o mare temă, natura.
Natura cunoaște la Eminescu două ipostaze: una terestră și alta cosmică. El este unul dintre marii
poeți ai evocării spațiului cosmic. Cosmosul se face părtaș la iubirile lui Eminescu care
contopește cele două finite într-una singură redându-le unitatea existenței primordiale.
Idealul său de femeie era o icoană de femeie, o icoană de lumină (Singurătate), femeie între stele
şi stea între femei (Din valurile vremii…), care să se apropie cât mai mult, prin bunătate şi
frumuseţe interioară, de arhetipul feminine.
Era o vreme când iubirea era pură. O vreme când verbul a iubi era folosit pentru a-ți presăra în
suflet fericire și voie bună. „De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, /Oceanul cel de gheață
mi-apare înainte: /Pe bolta alburie o stea nu se arată, /Departe doar luna cea galbena - o pată.”
Nimic nu se compară cu mărturisirea sentimentelor într-un asemenea mod. Între marile teme,
proprii creației lui Eminescu, alături de meditația asupra artei, asupra vieții sociale sau asupra
existenței în general, slăvirea iubirii și a frumuseților naturii ocupă un loc întru totul deosebit.
În Ce te legeni, poetul dă expresie sentimentului singurătății, sentiment provocat de scurgerea
timpului, de trecerea vremii”. Și în Scrisoarea I se identifică o bivalență a timpului: timpul
cosmic - simbolizat de “luna” - care deschide și închide poemul:”Luna varsă peste toate
voluptoasa ei văpaie,/ iar din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate / De dureri, pe care însă le
simțim ca-n vis pe toate.// Între ziduri, printre arbori ce se scutură în floare, / Cum revarsă luna
plina liniștita ei splendoare !”.
Timpul muritor - simbolizat de “ceasornic”- deschide poemul : “Când cu gene ostenite sara
suflu-n lumânare-/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”.Ceea ce reține atenția în
mod deosebit în poem este nașterea și moartea cosmosului.
„Doina” lui Eminescu cuprinde valori naţionale multiple privind conştiinţa de neam, dragostea
de glie, de limbă, de obiceiuri.
“De la Nistru pân' la Tissa
Tot Românul plânsu-mi-s'a,
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Si-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pân' în Sacele
Numai vaduri ca acele…”

Capodoperele eminesciene Scrisoarea I, Glossa și Luceafărul pun în valoare marea capacitate

de sinteză filozofică și de creaâție, ceea ce a determinat variate analize, unele exhaustive, altele
parțial. Poemul Luceafărul este considerat apogeul creaţiei eminesciene, Călinescu afirmând că
dacă printr-un accident s-ar fi pierdut toate producţiile poetului, acest text ar fi fost suficient
pentru a-i conferi calitatea de poet naţional.
Criticii literari văd în Luceafărul o cheie de boltă a universului poetic eminescian. Întâlnim toate
marile teme, motive ale creaţiei marelui poet: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul,
filozofia, cadrul nocturn, elementul neptunic.
O tendință a meditației eminesciene, aceea de a visa asupra viitorului: al neamului, al
individului (“Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!”, “Scrisoarea I”, “Glossa”, “Oda (în metru
antic)” etc.). Sub acest aspect aproape toate poeziile lui Eminescu sunt meditații în care visul
prospectează șansa omului de a dobândi fericirea și de a-și cunoaște semnificația în univers.
Luceafărul

``A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.``
În concluzie, pot spune că dragostea și natura sunt teme romantice, permanente în creația lui
Eminescu. Natura și iubirea se constituie într-o singură temă în care spațiul poetic primește
valoare filosofică și este caracterizat de emoții puternice și sentimente profunde. Deși sunt
aproape inseparabile, fiecare dintre aceste două teme redau sute de motive, semnificații și
ipostaze proprii. Cultivarea cu predilecție a simbolurilor iubirii și naturii este unul dintre
elementele decisive în integrarea liricii eminesciene în curentul romantic literar.