Sed Quick - CAPITOLUL - 1 PDF

Seducţie - Amanda Quick •1
CAPITOLUL 1
Julian Richard Sinclair, Conte de Ravenwood, asculta
înmărmurit, nevenindu-i să creadă că era întâmpinată cu un
refuz atât de categoric cererea lui oficială în căsătorie. Iar
stupoarea de la început făcu loc unei mânii surde şi reci. Bine,
dar cine îşi închipuia domnişoara că este? se întrebă el, înfuriat
de-a binelea. Din păcate nu-i putea adresa direct această
întrebare pentru că tânăra doamnă preferase să nu fie de fată,
iar generoasa propunere a lui Julian de a şi-o face soţie era
respinsă, în numele ei, de un bunic vădit stingherit.
- La naiba, Ravenwood! Nici mie nu-mi place situaţia în
care suntem puşi. Adevărul este că domnişoara nu mai este o
copiliţă neştiutoare, abia ieşită de la pension, îi explică Lordul
Dorring cu profundă tristeţe în glas. Micuţă, era pur şi simplu
adorabilă. Veşnic gata să facă pe placul tuturor. Acum are însă
douăzeci şi trei de ani şi, între timp, a devenit o persoană foarte
voluntară. Uneori e afurisit de încăpăţânată, dar, ce să-i faci,
asta e. În ultima vreme nu mă mai ascultă deloc.
- Ştiu câţi ani are, îi răspunse sec Julian. Dar tocmai din
pricina vârstei m-am gândit că este o femeie chibzuită şi deci
mai supusă.
- O, păi aşa şi e, se grăbi să confirme Lordul Dorring. Vă
asigur că e aşa. Chiar asta am vrut să spun. Nu e o domnişoară
cicălitoare şi nechibzuită care se isterizează din nimic. În nici
un caz.
Pe faţa rubicondă, acoperită cu favoriţi stufoşi a Lordului
Dorring, se aşternuse o disperare vădită.
- Este blândă şi generoasă din fire. Şi foarte supusă, Un
adevărat model de,., ăăă... hm... sfială şi drăgălăşenie feminină.
- Sfială şi drăgălăşenie feminină, repetă rar Julian. Chipul
Lordului Dorring se însenină.
- Întocmai, milord. Sfială şi drăgălăşenie feminină. De
câţiva ani încoace, de când s-a prăpădit fiul nostru cel mic, i-a
fost singurul reazem bunicii ei. Ştiţi, părinţii Sophy-ei şi-au
1
pierdut viaţa pe mare în anul în care ea împlinea şaptesprezece
ani. De atunci, ea şi sora ei au venit să locuiască la noi. Sunt
sigur că vă aduceţi aminte întâmplarea, spuse Lordul Dorring
după care îşi drese glasul încurcat. Sau, poate v-a scăpat. La
vremea aceea eraţi preocupat de... hm... alte chestiuni.
Alte chestiuni era un eufemism rostit din politeţe care
făcea aluzie la perioada când, neputincios, se pomenise prins
fără scăpare în mrejele frumoasei diavoliţe de Elizabeth, îşi
spuse Julian în sinea lui.
- Dorring, dacă nepoata dumneavoastră este un model al
tuturor virtuţilor, aşadar perfecţiunea întruchipată, cum se face
că vă vine atât de greu să o convingeţi că trebuie să accepte
cererea mea în căsătorie?
- După cum îmi repetă adeseori bunica ei, numai eu sunt
de vină, spuse Lordul Dorring, iar sprâncenele i se împreunară
a neputinţă. Mă tem că i-am îngăduit să citească prea mult. Şi,
pe cât mi s-a spus, genul acela de cărţi care nu se cade a fi citite
de o domnişoară. Numai că, vedeţi dumneavoastră, nimeni nu
îi poate spune Sophy-ei ce să citească. Cu greu mi-l închipui pe
bărbatul care va reuşi s-o facă. Mai doriţi puţin vin roşu,
Ravenwood?
- Mulţumesc. Cred că am să mai beau un pahar. Julian îşi
privi gazda rotofeie impunându-şi să vorbească stăpânit şi
calm.
- Să fiu sincer, Dorring, nu înţeleg care e legătura dintre
pasiunea Sophy-ei pentru cărţi şi discuţia noastră.
- Tare mă tem că nu am supravegheat cum se cuvine ce
citeşte, mormăi Lordul Dorring înghiţind vinul cu lăcomie.
Ştiţi, tinerelor din ziua de azi le intră în cap tot felul de idei,
care mai de care mai năstruşnice dacă nu le supraveghezi atent,
vreau să spun lecturile. Numai că, vedeţi dumneavoastră, de
trei ani încoace, de la moartea surorii ei, n-am vrut s-o forţăm
prea mult pe Sophy. Ne e foarte dragă, mie şi bunicii ei.
Credeţi-mă, Sophy este o fată cuminte şi ascultătoare. Sunt
sigur că o să revină asupra hotărârii ei dacă-i acordaţi mai mult
timp de gândire.
2
- Timp? întrebă Ravenwood, iar sprâncenele i se arcuiră
cu un sarcasm abia disimulat.
- Păi, bine, trebuie să recunoaşteţi că aţi forţat niţeluş
lucrurile. Chiar şi soţia mea susţine că v-aţi grăbit. Aici la ţară,
noi tratăm lucrurile de felul ăsta în tihnă şi cu mai multă
răbdare. Ştiţi, nu suntem obişnuiţi cu graba de la oraş. Iar
femeile, cu cât sunt mai simţitoare, cu atât îşi fac mai multe
idei romantice despre felul în care ar trebui să se poarte cu ele
un bărbat, spuse Lordul Dorring privindu-şi musafirul cu un aer
plin de speranţă. Poate, dacă i-aţi mai lăsa câteva zile să
chibzuiască asupra cererii dumneavoastră...
- Aş dori să discut cu Miss Dorring între patru ochi, spuse
Julian.
- Păi... credeam că v-am spus. Acum nu este acasă. A ieşit
la o plimbare călare. Ca-n fiecare miercuri trece pe la bătrâna
Bess.
- Asta ştiam. Sper că i-aţi transmis că vă voi vizita azi la
orele trei.
Lordul Dorring tuşi din nou să-şi dreagă glasul.
- Eu... Păi, sigur, i-am spus. Cine ştie. I-o fi ieşit din
minte. Doar ştiţi cum sunt domnişoarele din ziua de azi, spuse
el aruncând o privire spre ceas. Trebuie să se întoarcă pe la
patru şi jumătate.
Julian depuse paharul pe măsuţa de lângă el şi se ridică.
- Numai că eu nu am timp să aştept. V-aş recomanda să-i
transmiteţi nepoatei dumneavoastră că nu sunt un bărbat tocmai
răbdător din fire. Hotărâsem să rezolvăm totul chiar azi şi să
punem la punct toate detaliile legate de nuntă.
- Dar, vă asigur, milord. Ea socoteşte chestiunea
încheiată, spuse Lordul Dorring cu mâhnire în glas.
- Să-i spuneţi nepoatei dumneavoastră că eu nu consider
afacerea încheiată. Voi trece din nou mâine la aceeaşi oră. V-aş
rămâne îndatorat, Dorring, dacă aţi face efortul să-i amintiţi de
întâlnire. Sunt hotărât să îi vorbesc înainte de a sfârşi odată cu
povestea asta.
3
- Sigur, Ravenwood. Cum să nu. Dar, aş dori să vă previn
că nu este lucru uşor să prevezi reacţiile Sophy-ei.. Cum vă
spuneam şi mai-nainte, uneori poate fi teribil de încăpăţânată.
- Păi, nu cred să vă rămână altceva de făcut decât să vă
impuneti voinţa asupra ei. În definitiv, vă este nepoată. Dacă va
fi nevoie să strângeţi puţin hăţurile, atunci, la naiba, ce mai
aşteptaţi ?
- Doamne, ce n-aş da să fie aşa de simplu, rosti Dorring
descurajat.
Julian parcurse din câţiva paşi distanta până la uşa
modestei biblioteci cufundată în beznă şi păşi afară pe
coridorul strâmt în care nu pătrundea nici cea mai slabă geană
de lumină. Majordomul, îmbrăcat într-o livrea ponosită care
cadra perfect cu atmosfera decrepită de nobilime de ţară
scăpătată ce domnea în bătrânul conac, îi întinse ţeapăn
mănuşile şi jobenul.
Julian înclină scurt din cap şi trecu grăbit pe lângă
bătrânul servitor. Tocurile cizmelor sale cu carâmbi înalţi,
impecabil lustruite, pocniră sec pe pardosela din piatră.
Începuse să regrete de pe acum timpul irosit în faţa oglinzii cu
pregătirile pentru această vizită protocolară care se dovedise a
fi lipsită de roade.
Ba mai mult. Poruncise să-i fie pregătită una dintre
trăsuri pentru această ocazie. Mai bine venea călare până la
Chesley Court şi în felul acesta ar fi scutit bună parte din
osteneala de a adăuga un plus de formalism vizitei sale. Dacă
ar fi venit călare, i-ar fi rămas timp să treacă în drum spre casă
pe la un vătaf sau lucrător de-al lui, să-şi vadă liniştit de
treburi. Atunci nu s-ar fi chemat că şi-a pierdut întreaga după-
amiază.
- La Abbey, porunci el scurt când i se deschise portiera.
Vizitiul aşezat pe capră, duse mâna la chipiu, semn că
pricepuse. Superba pereche de armăsari suri ţâşni nervos sub
şfichiuirea biciului, chiar în momentul în care uşa era trântită în
urma lui Julian, Era limpede ca lumina.zilei. Contelui de
Ravenwood nu-i ardea să bată drumurile de ţară de pe moşia
lui în această după-amiază.
4
Julian se lăsă în perne, îşi întinse picioarele cat erau de
lungi dinaintea sa, îşi încrucişa braţele pe piept şi încercă să îşi
ţină firea. Lucru de fel uşor pentru o persoană impulsivă cum
era el.
O clipă nu-i trecuse prin minte că ar fi putut să fie
refuzat. Ce naiba, Miss Sophy Dorring nu avea nici o şansă să
primească o cerere mai bună în căsătorie şi toată lumea ştia
bine acest lucru. Mai ales bunicii ei trebuie că erau conştienţi
de un fapt atât de evident.
Când Julian se prezentase în urmă cu câteva zile sa ceară
mâna nepoatei lor, Lordul Dorring şi soţia lui fuseseră gata să
leşine. Din punctul lor de vedere, Sophy trecuse de mult de
vârsta la care mai putea să spere la o partidă aşa de reuşita.
Propunerea lui Julian era o adevărată minune dumnezeiască, o
mană picată din cer.
Gura lui Julian se strâmbă într-o schimă sarcastică
imaginându-şi scena care trebuie să fi urmat după ce Sophy îşi
anunţase bunicii că nu vrea să-l ia în căsătorie. Evident, Lordul
Dorring nu reuşise să-şi impună punctul de vedere şi să domine
situaţia; doamna lui avusese pe loc nevoie de săruri, iar
nepoatei lor, cu aplecarea ei jalnică spre lectură, nu-i venise
greu să câştige partida.
Întrebarea care se punea pe bună dreptate, era de ce-şi
dorise, din capul locului, copila asta nechibzuită să aibă ultimul
cuvânt. Drept ar fi fost să nu scape ocazia şi să accepte
propunerea lui Julian aşa cum ar fi procedat orice tânără cu
scaun la cap. În definitiv, el dorea s-o instaleze la Ravenwood
Abbey drept Contesa de Ravenwood. O tânără ca ea, crescută
la ţară, de douăzeci şi trei de ani, ştearsă, sau, în fine, cu nuri
cam palizi şi cu o dotă ca şi inexistentă, cu greu ar fi putut
aspira la o partidă mai bună. Julian se întrebă ce cărţi putea să
citească Sophy, dar alungă iute gândul că lecturile ei ar fi
constituit o explicaţie a comportării pe care o avusese.
Adevărata problemă părea să fie indulgenţa nemăsurată a
bunicului faţă de atitudinea nepoatei sale orfane. Şi apoi,
femeile se pricep atât de bine să profite de slăbiciunile
bărbaţilor...
5
Julian socotise încă de la bun început că vârsta ei era un
factor demn de luat în seamă, un bun pe care trebuia să-l ia în
calcul. El mai avusese o soţie tânără, nesupusă şi greu de
stăpânit, iar una îi fusese de ajuns. Scenele, accesele de furie,
crizele de isterie pe care le suportase din partea Elizabeth-ei nu
avea cum să le uite toată viaţa. Gândise că o femeie matură este
mai cumpătată şi mai puţin exigentă. De fapt, ar fi trebuit să-i
fie recunoscător.
Fata nici nu avea de unde să aleagă aici, la ţară, îşi repetă
Julian în sinea lui. Iar, la oraş, nici vorbă să facă o partidă mai
bună. Hotărât lucru, nu era genul de femeie care atrage privirile
bărbaţilor galanţi din înalta societate. Asemenea bărbaţi cred
despre ei că se pricep la femei, cam în acelaşi fel în care cred
că se pricep la cai. Era puţin probabil ca un astfel de bărbat să o
învrednicească măcar cu o privire pe Sophy.
Dacă stătea să se gândească mai bine, Sophy nici nu arăta
după canoanele vremii. Părul nu-i era nici negru ca abanosul,
nici blond angelic. Adevărat, buclele sale castaniu-roşcate
aveau o nuanţă plăcută, însă, în mod supărător, păreau a fi
însufleţite de o voinţă proprie. Veşnic îi scăpau zulufi rebeli de
sub bonetă sau din coafura aranjată cu mare grijă.
Nici măcar nu putea spune că aduce cu o zeitate greacă,
înfăţişarea la modă în acel moment la Londra. Julian trebui însă
să recunoască pentru sine că nu găsea nici un cusur năsucului
în vânt, bărbiei delicat rotunjite şi zâmbetului ei cald. Fără prea
mare efort, putea să-şi petreacă câteva nopţi în patul ei, exact
atât cât să-şi asigure un moştenitor.
Era chiar dispus să recunoscă că Sophy avea ochi
frumoşi, de o culoare neobişnuită şi interesantă de turcoaze cu
stropi aurii. Era destul de curios şi tocmai de aceea mulţumitor
să constate că posesoarei lor nici prin gând nu-i trecea că i-ar
putea folosi spre folosul ei.
Sophy nu ştia să arunce unui bărbat ocheade sau priviri
galeşe pe sub gene, în schimb avea obiceiul stânjenitor de a-l
privi drept în ochi. Privirea ei era deschisă şi directă şi tocmai
această calitate îl convinsese pe Julian că nu avea cum să
deprindă arta galantă a înşelăciunii. Iar acest lucru îi convenea
6
de minune. Pentru că efortul de a discerne ce era adevărat din
noianul de minciuni a Elizabeth-ei îl scosese pur şi simplu din
minţi.
Sophy era mai zveltă. Rochiile cu croială princesse o
avantajau şi îi puneau în valoare silueta chiar dacă tindeau să-i
accentueze formele mai modeste ale bustului. Era totuşi ceva în
fiinţa ei, un fel de vibraţie de sănătate, calitate pe care Julian nu
putea decât să o aprecieze. Lui nu-i trebuia o femeie cu
constituţie plăpândă, fiind lucru ştiut că femeile fragile nu se
comportă bine la naştere.
Abia după ce revăzu cu ochii minţii portretul femeii pe
care şi-o alesese drept soţie îşi dădu Julian seama că nu luase în
calcul decât aspectul ei exterior fără să-şi bată prea mult capul
cu gândul despre personalitatea ei. Bunăoară, nu ar fi crezut
niciodată că sub modestia şi rezerva ei se ascundeau asemenea
mândrie şi tărie de caracter.
Pesemne că mândria Sophy-ei ridicase o barieră în faţa
cuvenitului sentiment de recunoştinţă pe care i-l datora. Iar
voinţa ei părea să fie cu mult mai puternică decât şi-ar fi putut
închipui. Şi atunci, nici nu era de mirare că bunicii ei se
pomeniseră, consternaţi şi neputincioşi, în faţa rezistenţei
nesăbuite a nepoatei lor. Dacă voia să salveze situaţia, atunci el
trebuia să intervină neîntârziat, decise Julian.
Hotărârea lui era luată când trăsura sosi în trombă în faţa
scărilor impunătoare, arcuite ca nişte cleşti de crab, care
marcau intrarea somptuoasă în reşedinţa conţilor de
Ravenwood. Descinse precipitat din echipajul elegant şi, îndată
ce i se deschise portiera, începu să dea porunci pe un ton
măsurat:
- Jessup, trimite vorbă la grajduri. Pune să fie înşeuat
armăsarul negru. Să fie gata de drum peste douăzeci de minute.
- Prea bine, milord.
Majordomul se întoarse spre lacheu să-i transmită me-
sajul cât Julian traversă din câţiva paşi vestibulul pardosit cu
dale de marmură alb-negru şi urcă grăbit treptele aşternute cu
un covor roşu gros.
7
Pe Julian nu-l impresiona în mod deosebit ambianţa
fastuoasă care domnea la Ravenwood Abbey. Deşi crescuse
aici, încă din primele luni ale căsniciei sale cu Elizabeth, se
îngrijise prea puţin de Abbey. Cândva, cu mulţi ani în urmă,
fusese mândru că era stăpânul acestei case şi al pământurilor
fertile care se întindeau în jurul ei. Acum însă, resimţea doar o
vagă neplăcere ori de câte ori se gândea la casa părintească. De
câte ori deschidea o uşă şi intra într-o încăpere, se pomenea
întrebându-se dacă nu era încă una în care îl înşelase Elizabeth.
Moşia era însă altceva. Nici o femeie de pe lume nu ar fi
putut întina solul mănos şi generos de la Ravenwood şi nici
unul dintre domeniile lui Julian. Dacă este un lucru pe care
poate conta un bărbat, atunci acesta este pământul. Iar dacă îţi
vei îngriji pământul, el te va răsplăti. Doar pentru a fi sigur că
pământul lui nu se va pierde şi că va trece în mâinile
viitoarelor generaţii de conţi de Ravenwood, era dispus Julian
să facă sacrificiul şi se decisese să se recăsătorească.
Spera că instalându-şi aici noua soţie, aveau să dispară cu
timpul umbrele trecutului şi urmele trecerii Elizabeth-ei pe la
Abbey, urme care pluteau încă apăsătoare în aer. Spera ca noua
lui soţie să alunge toate umbrele din alcovul apăsător senzual
care fusese al Elizabeth-ei, o încăpere a voluptăţilor lascive pe
care ea însăşi pusese să-i fie amenajată. Julian ura încăperea
din tot sufletul, iar de la moartea Elizabeth-ei nu mai pusese
piciorul în ea.
De un lucru era sigur, îşi spuse el în timp ce urcă zorit
scările. Era hotărât să nu repete cu noua lui mireasă greşelile pe
care le făcuse cu prima soţie. Niciodată în viaţa lui nu mai
trebuia să joace rolul fluturaşului orbit de lumină, prins în
pânza de păianjen,
Un sfert de oră mai târziu, Julian cobora grăbit scările,
îmbrăcat într-un splendid costum de călărie. Nu-l surprinse să-
şi găsească armăsarul preferat, pe care el îl botezase Angel,
aşteptăndu-l gata de drum. De fapt, era de la sine înţeles că
murgul trebuia să-l aştepte la scară, pregătit de plecare, atunci
când ieşea el din casă. Toată servitorimea, cu mic cu mare, avea
grijă să anticipeze cea mai mică dorinţă a stăpânului de la
8
Ravenwood. Nici un om cu mintea întreagă nu ar fi îndrăznit,
printr-un gest oricât de mărunt, să stârnească furia oarbă a
stăpânului, Julian coborî treptele de la intrare şi se aruncă în şa.
Argatul se trase iute din calea murgului care scutură
nervos din cap şi frământă nărăvaş pământul sub copite pret de
câteva clipe. Şi când, cu mâna sigură, Julian îşi domoli calul,
muşchii lui puternici zvâcniră sub redingota mulată pe trup.
Apoi dădu semnalul de plecare şi bidiviul ţâşni ca din puşcă.
Avea să fie lucru simplu să o întâlnească pe Miss Dorring
în drumul ei spre casă, înapoi la Chesley Court, îşi spuse
Julian. Cunoscând fiecare petic de pământ de pe moşia lui, îşi
închipui imediat locul unde avea să o întâlnescă - pe scurtătura
către Chesley Court care trecea peste domeniul lui. Cu
siguranţă, Sophy avea să o apuce pe cărarea care înconjura
eleşteul.
- Într-o bună zi o să-şi frângă gâtul pe calul ăsta, aruncă
lacheul spre vărul său, argatul, care scuipă pe peronul pietruit.
- Domnul Conte n-o să moară pe spinarea unui cal. Să fiu
afurisit dacă nu e bun călăreţ. Ia zi, de data asta, cât o să mai
stea p-aci?
- Jos la bucătărie se zice c-a venit să-şi ia o nouă mireasă.
Cică a pus ochii pe nepoata Lordului Dorring. De data asta,
domnul Conte îşi doreşte o domnişoară cuminte de la ţară. Una
care să nu-i dea bătaie de cap.
- N-am la ce să-l acuz. Şi io aş face la fel după ce m-am
prăjit cu o stricată ca aia de a cules-o data trecută.
- Maggie, bucătăreasa, zice că numa’ prima lui nevastă e
de vină. Că ea l-a scos din minţi şi l-a făcut s-ajungă aşa hain.
- Maggie s-a prins. Da’, ascultă-mă pe mine. Mi-e parcă-
mi pare rău de Miss Dorring. E o persoană tare de treabă. Ţi-
aduci tu aminte cum a venit ea astă iarnă să-i aducă mamii
leacuri când a avut pârdalnica aia de tuse. Mama se jură că
Miss Dorring i-a salvat viata.
- Miss Dorring o să se aleagă cu un conte, sublinie la-
cheul cu înţeles.
- Asta cam aşa e, Da, ascultă ce-ti zi : o să plătească cu
vârf şi îndesat că se mărită cu un bărbat afurisit.
9
Sophy şedea pe băncuţa de lemn din fata colibei bătrânei
Bess şi împăturea cu grijă ultimele frunze de schinduf uscat.
Pacheţelul îl aşeză alături de bocceluţa în care pusese ierburile
de leac proaspăt culese. În ultima vreme i se împuţinaseră
rezervele de usturoi, scaieţi, zarnă şi mac.
- Cu astea sper să o scot la capăt câteva luni de acum
înainte, Bess, i se adresă ea bătrânei, ridicându-se în picioare şi
scuturându-şi palmele de praf, fără să bage de seamă că de
fusta costumului uzat de călărie, din lână albastră, se prinseseră
câteva fire de iarbă.
- Ai grijă, dac-oi vrea să-i faci o ceaşcă bună de ceai din
mugure de mac pentru reumatismu’ lu’ Lady Dorring, îi atrase
Bess atenţia. Macii au crescut viguroşi anu’ ăsta..
Sophy dădu din cap spre bătrâna zbârcită de la care
învăţase atâta lucruri folositoare.
- O să-mi amintesc. Reduc din cantitate. Cu tine ce mai
e? Ai nevoie de ceva ?
- De nici unele, copila mea. De nici unele, repetă Bess
îmbrăţişând cu o privire senină coliba sărăcăcioasă şi grădiniţa
cu plante medicinale care se întindea dinaintea ei, şi-şi şterse
mâinile de poalele şorţului. Am tot ce-mi trebe’.
- Tu întotdeauna zici aşa. Ce norocoasă eşti să fii aşa
mulţumită de viaţă, Bess.
- Într-o bună zi, o să-ţi găseşti şi tu liniştea. Numa’ s-o
caţi din tot sufletu’.
Zâmbetul pieri de pe chipul Sophy-ei.
- Poate, dar mai întâi trebuie să caut altceva.
Bess o privi cu tristeţe, iar ochii ei spălăciţi exprimară
înţelegere.
- Crezui c-ai dat uitării gândurile tale de răzbunare, fetiţo.
Ziceam c-ai lăsat totu’ în trecut, acolo unde-i e locu’.
- Lucrurile s-au schimbat, Bess, spuse Sophy înconjurând
coliba şi îndreptându-se spre calul care o aştepta priponit după
colţ. Întâmplarea face că mi se oferă azi o şansă pe care nu
vreau să o scap. Am să am eu grijă să fac dreptate.
- Dacă ai puţină minte, copila mea, ascultă sfatul meu şi
dă uitării toate grijile astea. Sora ta, Dumnezeu să-i odihnească
10
sufletu’, s-a dus. Acu’ nu mai ai cu ce s-o ajuţi. Ai toată viaţa
înaintea ta şi trebe’ să te-ngrijeşti de ea. Auz c-ai avea ceva mai
important la care să te gândeşti zilele astea, îi spuse Bess
zâmbindu-i larg cu gura ei ştirbă.
Sophy îi aruncă bătrânei p privire tăioasă şi încercă, fără
succes, să-şi potrivească pe cap pălărioara care se desfăcuse iar.
- Ca de obicei, eşti la curent cu toate bârfele din sat. Ai
aflat că m-a cerut în căsătorie însuşi diavolul în persoană!
- Ăi de zic că Ravenwood e un diavol împieliţat, prea
pleacă urechea numai la bârfe. Io mi-s atentă doar la fapte. E
adevărat?
- Ce? Că Ravenwood se înrudeşte cu Lucifer? Sunt
aproape convinsă că e adevărat, în viaţa mea n-am întâlnit
bărbat mai trufaş decât contele. Genul acesta de mândrie nu
poate fi decât ceva care vine de la necuratul.
Bess clătină din cap iritată.
- Vreau să spui, e adevărat că te-a cerut ?
- Da.
- Şi, mă rog, când ai să catadicseşti să-i dai răspunsu’?
Sophy ridică din umeri uitând pentru o clipă de panglicile
desfăcute ale pălăriei. Dintotdeauna pălăriile avuseseră un fel
neobişnuit de a se purta cu ea.
- Bunicul îi dă răspunsul chiar acum, în după-amiaza
asta. Contele a trimis vorbă că trece pe la noi la orele trei.
Bess se opri brusc pe cărarea pietruită. De sub boneta
îngălbenită de muselină se iţiseră câteva şuviţe de păr cărunt.
Chipul ei brăzdat de ani, se zbârci de mirare.
- Azi după-amiază? Şi tu eşti aici să-ţi alegi ierburi din
proviziile mele ca şi când e o zi ca oricare alta? Ce prostie mai
e şi asta, fetiţo? Acum ar trebui să fii la Chesley Court
îmbrăcată în haine de sărbătoare.
- De ce ? Bunicul nu are nevoie de mine. Poate să-i spună
şi singur bărbatului ăstuia afurisit şi trufaş să se ducă pe pustii.
- Să-i spună să se ducă pe pustie? Sophy, fetiţo, i-ai zis
Lordului să-l refuze pe Conte?
Sophy zâmbi îndărătnic şi se opri lângă calul priponit de
stejarul din curte,
11
- Ai înţeles perfect, Bess, îi răspunse ea îndesând pa-
cheţelele gemând de leacuri, adânc, în buzunarul hainei de
călărie.
- Ce prostie! exclamă Bess, Nu pot să cred că Lordul
Dorring să fie aşa bătut în cap şi să-l refuze, Doar ştie bine că,
nici de-ai trăi o sută de ani, n-o să primeşti o cerere mai bună.
- Eu nu sunt aşa de sigură, îi răspunse sec Sophy.
Depinde ce înţelegi tu prin cerere bună în căsătorie. Ochii
bătrânei Bess se îngustară gânditori.
- Copila mea, tu ai făcut asta pentru că ţi-e frică de conte?
Asta nu-ţi place? Io credeam că eşti prea deşteaptă să dai
crezare unor baliverne de se spun în sat pe socoteala lui.
- Nu le cred pe toate, spuse Sophy urcând în şa. Poate,
numai jumătate din ele să fie adevărate. Acum, te-ai mai
liniştit, Bess?
Sophy îşi aranja fusta. Încălecase bărbăteşte, deşi nu se
cuvenea ca o tânără de condiţia ei să stea astfel în şa. La ţară,
însă, oamenii sunt mai toleranţi când e vorba de convenienţe.
În orice caz, Sophy era sigură că pudoarea ei nu este atinsă în
nici un fel. Dacă îşi aranja bine hainele, de sub fuste nu i zărea
decât botul cizmelor scurte, cafenii.
Bess luă calul de căpăstru şi ridică privirea spre Sophy.
- Ia ascultă-mă bine, fetiţo. Doar nu crezi că domnul
conte şi-a înecat prima nevastă în iazul de la Ravenwood?
Sophy oftă.
- Nu, Bess. Nu cred un cuvânt, îi răspunse ea, când, de
fapt, ar fi trebuit să spună că nu voia să dea crezare zvonului.
- Slavă Cerului! Deşi, nu crez să fie vreun suflet p-aci să-
l învinulască pe bietu’ om dac-a omorât-o, spuse Bess.
- Aşa e, Bess.
- Şi atunci? Ce-i cu prostia asta? De ce l-ai refuzat pe
domnul Conte? Nu-mi place privirea ta, fetiţo. Am mai văzut-o
io şi-n alte daţi şi nu prevesteşte decât necazuri. Acu’, ce mai ai
de gând să faci?
- Acum? Păi... să mă întorc acasă la Chesley Court cu
bătrânul Dancer, iar după aceea să pun la păstrare ierburile pe
12
care ai fost aşa de drăguţă să mi le dai. Guta bunicului îşi face
iar de cap şi rămăsesem fără decoctul care îi face aşa de bine.
- Sophy, drăguţa mea, chiar vrei să-l refuzi pe Conte?
- Nu, îi răspunse Sophy cu sinceritate. Vezi, nu ai de ce să
fii aşa de speriată. Dacă insistă, până la urmă am să-i cedez.
Dar numai dacă acceptă condiţiile pe care i le pun eu.
Bess căscă ochii mari.
- Aha. Acum viu şi eu de acasă. Ai citit iar din cărţile tale
despre drepturile femeii. Nu-i aşa? Nu fii prostuţă, fetiţo!
Ascultă povaţa unei femei bătrâne. Nu-ţi pune-n minte să-l joci
pe Ravenwood după cum ţi-e pofta. Nu pare el bărbatul să
rabde aşa ceva. Oi şti tu cum să-l faci pe Lordul Dorring să-ţi
cânte-n strună, dar Contele e altfel de bărbat.
- De acord cu tine în privinţa asta, însă, te rog, încearcă
să nu-ţi faci prea multe griji din pricina mea, spuse Sophy
apucând hăţurile şi îmboldindu-l pe Dancer.
- Nu, copilă, io nu mi-s prea sigură de asta, strigă Bess în
urma ei. Să nu te joci cu focu’ şi după aia să te-aştepţi să ieşi
teafără din asta.
- Parcă spuneai că Ravenwood nu e un bărbat afurisit, îi
aruncă Sophy peste umăr ce Dancer se pusese în mişcare şi
pornise spre pădure în galop greoi.
Îi făcu semn de rămas bun lui Bess în timp ce calul se
îndepărtă spre un pâlc de copaci. Se pierdură printre ei. Sophy
nu trebuia să-l mâne pe Dancer înapoi la Chesley Court. În
ultimii ani făcuseră drumul de atâtea ori împreună încât calul
putea să traverseze domeniul lui Ravenwood cu ochii închişi,
fără ca Sophy să-i spună pe unde să o apuce.
Sophy lăsă hăţurile să se odihnească pe grumazul lui
Dancer şi îşi închipui scena care o aştepta la Chesley Court.
Bunicii ei trebuie că erau peste măsură de necăjiţi. Încă
de dimineaţă, Lady Dorring îşi luase cu ea sus în cameră un
morman de săruri şi de întăritoare pe care le aşezase la
îndemână la capul patului. Lordul Dorring fusese lăsat să-l
înfrunte singur pe Contele de Ravenwood şi, pesemne că la ora
asta, se consola cu o sticlă de vin rubiniu. Probabil că puţinii
servitori ai casei se ascunseseră pe undeva, tăcuţi şi îmbufnaţi.
13
Pentru că o partidă potrivită pentru Sophy ar fi fost în avantajul
tuturor. Deci şi al servitorilor, Fără o partidă bună şi un
aranjament financiar care să umple cuferele golite ale familiei
Dorring, bătrânilor servitori le rămâneau slabe motive să mai
spere că aveau să aibă bătrâneţele asigurate.
Nimeni din cei ai casei nu înţelegea refuzul categoric al
Sophy-ei la propunerea generoasă a lui Ravenwood. Lăsând de
o parte zvonurile, bârfele şi istoriile care circulau pe seama lui,
Ravenwood era în definitiv, conte, şi încă un conte puternic şi
foarte bogat. Era proprietarul celui mai întins domeniu din
ţinut, aici, în comitatul Hampshire, şi mai avea încă alte două
moşii în comitatele învecinate. Pe lângă toate astea, avea la
Londra o casă somptuoasă.
Din punctul de vedere al localnicilor, Ravenwood ştia
cum să-şi conducă treburile şi era drept şi cinstit cu lucrătorii şi
servitorii de pe moşiile lui. Iar la ţară, acesta este unicul adevăr
care contează. Toţi cei aflaţi în slujba Conteluiş dacă aveau
grijă să nu i se pună în cale, se puteau bucura în linişte de o
existenţă tihnită şi îndestulată pentru tot restul vieţii.
Toţi erau de acord că Ravenwood avea şi el, ca orice om,
defectele lui. Dar mai ştia că el se îngrijeşte de pământurile lui
şi de toţi oamenii care le lucrează. Poate că îşi omorâse soţia -
cine putea şti adevărul - dar contele nu făcuse nimic cu
adevărat odios în viaţa lui. Bunăoară, el nu-şi pierduse averea
moştenită din moşi strămoşi în iadul jocurilor de noroc de la
Londra.
Localnicilor le venea uşor să nu îi judece prea aspru pe
Ravenwood, îşi spuse Sophy în sinea sa, pentru că nu ei erau
aceia care trebuiau să se căsătorească cu el.
Ca întotdeauna când o apuca pe această cărare, privirea
Sophy-ei a fost atrasă de apele reci şi întunecate ale eleşteului
Ravenwood, care îi apăru în cale ivindu-se neaşteptat dintre
copaci. Ici-colo, suprafaţa mohorâtă a eleşteului era brăzdată de
cruste mici de gheaţă. Pe pământ, zăpada se topise, însă frigul
iernii se făcea încă simţit în aer. Pe Sophy o străbătu un fior, iar
Dancer necheză, aşteptând parcă un răspuns.
14
Sophy se aplecă peste grumazul lui să-l bată cu palma,
liniştitor pe ceafă, când mâna îi îngheţă la jumătatea drumului.
Un vânticel rece trecu peste capetele lor, înfiorând crengile
copacilor. Pe Sophy o scutură un nou frison. De astă dată, nu
tremura din pricina frigului de primăvară timpurie. Se îndreptă
în şa când îl zări pe bărbatul care traversa călare pe armăsarul
lui întunecat ca noaptea luminişul străjuit de pomi desfrunziţi.
Venea direct spre ea. Inima se porni să-i bată cu putere, ca
întotdeauna când se găsea în preajma lui Ravenwood.
Târziu, Sophy îşi spuse că ar fi trebuit să recunoască de
la bun început fiorul care o străbătuse ca fulgerul. În definitiv, o
parte a fiinţei era îndrăgostită de acest bărbat de când era doar
o copilă de optsprezece ani.
Totul a început când i-a fost prezentată Contelui de
Ravenwood. Cu siguranţă, el nu-şi mai amintea momentul. Pe
vremea aceea nu avea ochi decât pentru frumoasa,
fermecătoarea, seducătoarea Elizabeth.
La început, Sophy a crezut că sentimentele ei pentru
bogatul şi infuentul Conte de Ravenwood nu erau decât o
tulburare firească pe care o simte orice tânără pentru primul
bărbat care i-a înflăcărat imaginaţia. Numai că pasiunea ei nu
s-a stins de la sine, cum firesc ar fi fost. Nu s-a stins nici măcar
atunci când ea a fost nevoită să accepte evidenta - nu avea cea
mai mică şansă să îi atragă atenţia asupra ei. Odată cu
scurgerea anilor, această pasiune a crescut, devenind un
sentiment profund şi statornic.
Sophy se simţise de la început atrasă de forţa liniştită, de
mândria şi tăria de caracter pe care le intuise la Ravenwood. În
visele ei cele mai tainice, Ravenwood îi apărea ca un nobil
impunător, iar imaginea pe care şi-o făurise despre el nu avea
nici o legătură cu titlul pe care îl moştenise prin naştere.
După ce fascinanta Elizabeth făcuse să se stingă iubirea
lui Ravewood pentru ea şi să se transforme în durere surdă,
mânie mocnită şi apoi furie sălbatică, Sophy nu îşi dorise nimic
mai mult decât să îi ofere mângâiere şi toată înţelegerea ei. Dar
nici de astă dată, contele nu avusese ochi pentru ea, O vreme,
15
îşi căutase alinare în Europa, unde luptase în război sub
comanda Ducelui de Wellington,
După ce revenise în Anglia, se închisese şi mai mult în
sine, având grijă să îşi ferece bine sentimentele într-un cotlon
uscat şi rece al sufletului său, Iar acum, toată tandreţea şi
dragostea pe care Ravenwood mai era în stare să le ofere se
revărsau cu dărnicie doar asupra pământului său.
Culoarea neagră îl prindea de minune, hotărî Sophy în
sinea ei. Auzise că armăsarul fusese botezat Angel şi se pomeni
mirându-se că Ravenwood putea să aibă totuşi simţul umorului,
Angel era o fiinţă a tenebrelor făcută pe măsura unui
stăpân care trăia în lumea umbrelor. Iar călăreţ şi bidiviu
aproape că se contopeau într-o singură fiinţă. Ravenwood era
un bărbat înalt şi bine călit. Era dăruit de natură cu mâini
neobişnuit de mari, poate prea mari după canoanele vremii.
Nişte mâini puternice care ar fi putut cu uşurinţă să se
încolăcească în jurul gâtului unei soţii necredincioase, îi trecu
Sophy-ei prin minte.
Surtucul nu avea nevoie de perniţe pentru a-i scoate în
evidenţă umerii laţi. Iar pantalonii de călărie, când şi când i se
lipeau de coapse, lăsând să se ghicească muşchii puternici şi
bine dezvoltaţi care se ascundeau sub ei.
Îşi purta hainele cu graţie şi dezinvoltură, dar Sophy ştia
că nici cel mai bun croitor din Londra nu avea ce să facă pentru
a ascunde încrâncenarea care se citea pe chipul lui Ravenwood.
Părul lui negru ca abanosul era la fel de întunecat ca şi
pielea mătăsoasă a armăsarului, iar ochii îi scăpărau de un
verde profund, verde satanic, cum îşi zicea Sophy uneori. Se
spunea că toţi conţii de Ravenwood se năşteau cu ochii verzi ca
ai smaraldelor din colierul de familie,
Ca întotdeauna când se afla în prezenţa lui Ravenwood,
Sophy se fâstâci nu atât din pricina ochilor săi verzi şi a privirii
lui insistente, cât mai ales pentru că acesta avea un fel de a te
cântări din ochi de parcă nu ar fi pus prea mare preţ pe bietul
suflet care se găsea dinaintea lui. Sophy se întrebă ce reacţie va
avea contele când îi va spune care este preţul cerut de ea.
16
Îl struni pe Dancer, dădu la o parte de pe ochi pana
pălăriei care ii alunecase din nou pe faţă, îşi adună puterile şi
reuşi să-şi compună un zâmbet care spera să fie cât mai senin şi
mai fermecător.
- Bună ziua, milord, Ce surpriză să vă întâlnesc în inima
pădurii.
Murgul nărăvaş, ţinut în frâu de stăpânul său, se opri la
numai câţiva paşi de Dancer. Ravenwood tăcu, nedezlipindu-şi
privirea de pe zâmbetul pierit pe care Sophy i-l adresa din
politeţe. Nu îi răspunse cu aceelaşi amabilitate,
- De fapt, ce vi se pare atât de surprinzător, Miss
Dorring? Doar mă aflu pe domeniul meu. Ştiam că sunteţi în
vizită la bătrâna Bess şi nu mi-a fost greu să-mi imaginez că vă
veţi întoarce pe acest drum înapoi la Chesley Court.
- Câtă putere de pătrundere, domnul meu! Să fie un
exemplu de deducţie? Sunt o mare admiratoare a acestui gen de
raţionament,
- Ştiaţi prea bine că noi trebuia să încheiem astăzi un
contract. Dacă sunteţi atât de inteligentă pe cât susţin bunicii
dumneavoastră, trebuia să vă fi dat seama că mi-am dorit să
închei povestea în după-amiaza asta. Aşa încât, dacă stau bine
să mă gândesc, nu cred să vă surprindă prea mult întâlnirea
noastră. De fapt, sunt gata să pun rămăşag că ea a fost bine
pusă la cale.
Sophy îşi încleşta degetele pe hăţuri pentru că vorbele
acelea, rostite pe un ton măsurat şi insinuant, deschiseseră o
rană în pieptul ei. Urechile lui Dancer se zbătură cu reproş, iar
Sophy slăbi strânsoarea. Bess avusese dreptate. Ravenwood nu
era bărbatul care să se lase manevrat cu una cu două. Sophy îşi
zise că trebuia să fie foarte atentă la ceea ce urma să spună.
- Dar eu credeam că bunicul are să se ocupe de întreaga
afacere în locul meu, după cum se şi cade, rosti Sophy. Nu v-a
dat răspunsul la cererea dumneavoastră în căsătorie?
- Ba da, spuse Ravenwood lăsându-şi calul să se apropie
şi mai mult de Dancer, Am hotărât să nu accept răspunsul până
când nu discut întrega chestiune cu dumneavoastră.
17
- Desigur, domnul meu. Înţeleg perfect că maniera pe
care am găsit de cuviinţă să o aleg nu vi se pare corectă, dacă
ne gândim la felul în care se procedează în asemenea situaţii la
Londra.
- Pe mine nu mă interesează decât maniera în care doresc
eu să tratez cu dumneavoastră, acum, Miss Dorring. Nu mai
sunteţi o copilă naivă. Aşa că, vă rog să nu vă purtaţi ca o
gâsculiţă. Numai dumneavoastră sunteţi în măsură să îmi daţi
un răspuns. Spuneţi-mi ce problemă vă frământă şi am să mă
străduiesc să o rezolv, pe cât îmi stă în putinţă.
- Care ar putea să fie problema, milord ? Ochii verzi ai
lui Julian se întunecară.
- Vă sfătuiesc să nu vă jucaţi cu mine, Miss Dorring. Nu
îmi stă în fire să fac pe placul unei femei care încearcă să
profite de bunătatea mea.
- Vă înţeleg perfect, domnul meu. Şi sunt convinsă că
înţelegeţi la fel de bine ca şi mine, reţinerea de a mă lega pe
viaţă de un bărbat care nu e dispus să înţeleagă o femeie, cu
atât mai puţin pe cea care face apel la înţelegerea lui.
Ochii lui Ravenwood o fixară, tăioşi.
- Ce vreţi să spuneţi ?
Sophy abia reuşi să îşi stăpânească o tresărire nervoasă,
dar pălăria îi alunecă şi mai mult peste ochi. Ridică mâna
mecanic şi dădu la o parte pana care îi atârna pe ochi.
- Fie, milord. Mă văd nevoită să vă vorbesc deschis. Cred
că noi doi nu împărtăşim aceleaşi vederi despre felul în care am
putea face să meargă bine căsnicia noastră, cu condiţia ca
aceasta să aibă loc. În cele trei rânduri când ne-aţi vizitat la
Chesley Court în decursul ultimelor două săptămâni, am
încercat să am o discuţie cu dumneavoastră, între patru ochi. Pe
cât mi s-a părut mie, nu aţi lăsat deloc impresia că aţi dori să
îmi vorbiţi. În aceste împrejurări, v-aţi purtat de parcă nu
doreaţi decât să mai cumpăraţi o iapă pentru grajdurile
dumneavoastră. Recunosc. Astăzi m-am văzut obligată să
recurg la o stratagemă neobişnuită pentru a vă atrage atenţia că
exist.
18
Ravenwood o privi cu ochi mari şi cu o iritare care o făcu
să o treacă fiori reci.
- Aşadar am avut dreptate să cred că întâlnirea aceasta nu
este deloc întâmplătoare. Fie. Vă ascult cu toată atenţia, miss
Dorring. Ce-ati dori să mă faceţi să înţeleg? Mie, lucrurile mi
se par suficient de clare.
- Ştiu ce aşteptaţi de la mine, spuse Sophy. E clar ca
lumina zilei. Şi mai ştiu că nici prin minte nu vă trece să vă
întrebaţi ce aş putea eu aştepta de la dumneavoastră. Până când
nu înţelegeţi exact dorinţele pe care le am şi nu sunteţi de acord
să le respectaţi, eu cred că nu va exista nici o şansă să ne
căsătorim.
- Mai bine să o luăm cu începutul. Şi ce credeţi că aştept
eu de la dumneavoastră?
- Un urmaş şi nici un fel de complicaţii. Ravenwood clipi
alene, cu calm înşelător. Gura lui cu buze cărnoase se strânse
imperceptibil.
- Iată o exprimare foarte concisă.
- Şi foarte precisă. Nu-i aşa?
- Foarte, îi răspunse el sec. N-am făcut nici un secret din
faptul că îmi doresc să am urmaşi. Domeniul Ravenwood se
află în familia noastră de trei generaţii şi nu aş vrea ca el să se
piardă odată cu generaţia mea.
- Cu alte cuvinte, eu sunt în ochii dumneavoastră o iapă
de prăsilă.
Pielea şeii trosni sub degetele puternice ale lui Julian, cât
o studie într-o linişte rău prevestitoare.
- Mi-e teamă că bunicul dumneavoastră are dreptate, rosti
el într-un târziu. Gustul pe care îl aveţi pentru lectură a insuflat,
din păcate, miss Dorring, o anume lipsă de delicateţe
manierelor pe care le aveţi.
- A. Dar pot fi şi mai nedelicată, domnul meu. Spre
exemplu v-aş putea spune că întreţineţi la Londra o metresă.
- De unde naiba aţi mai scos-o şi pe asta ? Pariez că nu
ati auzit aşa ceva de la Lordul Dorring.
- Ştiţi, aici la ţară se află tot.
19
- Şi dumneavoastră plecaţi urechea la vorbele unor ţărani
fără minte care nu s-au îndepărtat nici două mile de casele lor?
rosti el cu dispreţ.
- Poveştile orăşenilor sunt altfel?
- Încep să cred că doriţi să mă jigniţi cu orice pret, miss
Dorring.
- Nu, domnule, încerc doar să fiu prudentă.
- Încăpăţânată, nu prudentă. Folosiţi-vă bruma de minte
şi ascultaţi bine ce vă spun. Dacă un singur lucru din purtarea
mea i-ar fi îndreptăţit pe bunicii dumneavoastră să ridice
obiecţii la încheierea acestei căsătorii, credeţi că ar mai fost de
acord cu cererea mea?
- Da. Dacă aranjamentul financiar pe care îl propuneţi
este suficient de tentant.
Ravenwood zâmbi abia vizibil auzindu-i vorbele.
- S-ar putea să aveţi dreptate. Sophy ezită.
- Deci vreţi să spuneţi că poveştile care circulă în ţinut pe
seama dumneavoastră nu sunt adevărate ?
Ravenwood o cântări gânditor din privire.
- Şi ce aţi mai auzit povestindu-se despre mine ?
Sophy nu se aşteptase ca discuţia să ia o asemenea
turnură neobişnuită şi să fie purtată în termeni atât de precişi
- Vreţi să spuneţi, în afara faptului că aţi întreţine o
metresă ?
- Dacă şi restul bârfelor sunt tot atât de stupide, ar trebui
să vă fie ruşine că îmi puneţi asemenea întrebări, miss Dorrig.
- Vai mie, milord. Mi-e teamă că nu cunosc un sentiment
atât de rafinat cum e ruşinea. E o scăpare regretabilă din partea
mea, recunosc, dar una de care ar trebui să ţineţi cont. Ştiţi,
bârfele pot fi teribil de amuzante şi pline de tâlc. Uneori, ce
vreţi, nu mă pot abţine şi le ascult cu mare plăcere. Gura
Contelui se strânse.
- Cu adevărat o lipsă regretabilă. Ce aţi mai auzit? repetă
el,
- Ei bine, în afara zvonului picant că aţi întreţine o
metresă, se spune că v-aţi bătut în duel.
20
- Sper că nu vă aşteptaţi să confirm o asemenea
bazaconie,
- Am mai auzit spunându-se că aţi izgonit-o la ţară pe
fosta soţie pentru că nu v-a dăruit un moştenitor, continuă
Sophy cu îndrăzneală şi nesocotinţă.
- Nu discut cu nimeni despre fosta mea soţie, spuse
Ravenwood cu o expresie cumplită pe chip. Ţin să vă avertizez,
miss Dorring: dacă va fi să rămânem împreună, ar fi mai bine
să nu mai deschideţi niciodată discuţia.
Sophy roşi.
- Îmi cer scuze, milord, De fapt, nu despre ea doream să
discutăm, ci despre obiceiul dumneavoastră de a vă părăsi
soţiile la ţară.
- Ce dracu’ vreţi să spuneţi ?
Sophy trebui să facă apel la întregul ei curaj pentru a
înfrunta privirea tăioasă a lui Julian.
- Cred că ar fi mai bine să vă spun răspicat, milord. Nu
am de gând să accept să fiu părăsită la Ravenwood sau pe un
alt domeniu în timp ce dumneavoastră găsiţi de cuviinţă să vă
petreceţi singur timpul la Londra,
Ravenwood se întunecă.
- Mie îmi făcea impresia că vă simţiţi bine aici.
- E adevărat că îmi place viaţa la ţară şi că, în linii mari,
sunt liniştită aici. Dar nu aş vrea să mi se impună să stau la
Ravenwood Abbey. Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii
aici la ţară, milord, dar acum aş vrea să revăd Londra.
- S-o revedeţi ? Bine, dar mi s-a dat de înţeles că în
sezonul în care v-aţi făcut debutul în societate nu v-a încântat
prea mult oraşul.
Încurcată pentru o clipă, Sophy îşi feri privirea,
- Sunt convinsă că aţi auzit ce fiasco răsunător a
însemnat debutul meu în lume, Că în acel sezon monden nu am
reuşit să primesc nici o cerere în căsătorie.
- Abia acum încep să înţeleg, miss Dorring, de ce aţi dat
greş într-un chip atât de lamentabil, spuse Ravenwood
necruţător. Dacă atunci aţi fost la fel de tăioasă cu pretendenţii
21
dumneavoastră pe cât sunteţi acum cu mine, nici nu e de mirare
că i-aţi pus pe fugă.
- Oare pe dumneavoastră să fi reuşit să vă înspăimânt,
domnule ?
- Vă asigur, tremură cămaşa pe mine. Fără voia ei, Sophy
schiţă un zâmbet.
- Vă ascundeţi straşnic teama, domnule.
Zări un fulger trecător lucind în ochii lui Ravenwood,
care îi tăie pe loc buna dispoziţie,
- Poate ar fi mai bine să continuăm discuţia, Miss
Dorring.
Sophy îşi ţinu răsuflarea. Urma acum partea cea mai grea
şi mai periculoasă.
- Într-adevăr. Sunt câteva lucruri pe care aş dori să vi le
cer.
Julian oftă.
- Să le auzim.
- Mi-aţi dat clar a înţelege că vă interesează să vă
căsătoriţi cu mine pentru că trebuie să vă asiguraţi un
moştenitor,
- Oricât de surprinzător vi s-ar putea părea ce urmează să
vă spun, miss Dorring, un motiv întemeiat, acceptat de toată
lumea, pentru care un bărbat îşi doreşte să se însoare este
acesta, că-şi doreşte urmaşi.
- Asta înţeleg, milord. Numai că eu nu sunt încă pregătită
să devin mamă, spuse ea.
- Nu sunteţi încă pregătită ? Bine, dar mi s-a spus că aveţi
douăzeci şi trei de ani. Să fim realişti, draga mea. Sunteţi de
mult pregătită.
- Ştiu că mă consideraţi trecută, domnule. Nu cred că e
nevoie să subliniaţi acest lucru. Însă, oricât de ciudat ar putea
părea, eu continuu să susţin că nu spun prostii. Ar fi bine să
gândiţi şi dumneavoastră la fel, altfel nu ar trebui să mă mai
cereţi de soţie.
Pe chipul lui Ravenwood înflori un zâmbet fugar, care
dezvălui pentru o clipă un şir de dinţi puternici, albi şi
strălucitori.
22
- Aşa e, Când ai treizeci şi patru de ani, o persoană de
douăzeci şi trei nu ţi se mai pare bătrână. Mie îmi păreţi că
sunteţi într-o condiţie fizică foarte bună, miss Dorring. Sunteţi
potrivită şi pregătită. Cred că veţi trece de minune prin
chinurile naşterii.
- Nu-mi trecuse prin minte că aţi putea fi expert în
materie.
- Iar ne abatem de la subiect. De fapt, ce încercaţi să-mi
spuneţi, Miss Dorring ?
Sophy se adună.
- Spun că nu voi accepta să vă devin soţie dacă nu-mi
promiteţi că nu veţi încerca să vă impuneţi drepturile de soţ
asupra mea atâta timp cât nu vă permit eu.
Sub privirea şocată a lui Julian, simţi cum îi iau foc
obrajii. Mâinile începură să tremure uşor pe căpăstrul lui
Dancer, iar bătrânul cal începu să se frământe cuprins la rândul
lui de nelinişte. O nouă pală de vânt scutură crengile golaşe ale
copacilor, iar Sophy simţi cum o pătrunde frigul până la oase
prin ţesătura subţire a costumului.
O mânie necruţătoare, care îţi îngheţa sufletul, se aprinse
în ochii verzi ai lui Julian.
- Îmi dau cuvântul, miss Dorring, că în viaţa mea nu i-am
impus unei femei un lucru pe care nu şi l-a dorit şi ea. Numai
că noi vorbim acum despre căsătorie şi nu-mi vine a crede că
nu vă daţi seama ce obligaţii presupune şi impune căsnicia
asupra soţului şi a soţiei, deopotrivă.
Sophy dădu precipitat din cap, iar pălărioara îi alunecă
din nou pe ochi, abia ţinăndu-se să nu cadă. De astă dată, nu îi
mai acordă nici o atenţie.
- Şi îmi dau la fel de bine seama că majoritatea bărbaţilor
nu văd nici un rău în a insista asupra drepturilor pe care le au,
fie că femeia îşi doreşte sau nu acelaşi lucru. Sunteţi şi
dumneavoastră un asemenea bărbat ?
- Bine, dar nu îmi pot începe căsnicia ştiind ca soţia mea
nu e încă pregătită să îmi acorde drepturi depline de soţ, rosti
Ravenwood printre dinţi.
23
- Nici nu am spus că nu vă voi acorda niciodată aceste
drepturi, Vă rugam doar să îmi acordaţi un răgaz. Să mă lăsaţi
să vă cunosc mai bine şi să mă adaptez noii situaţii.
- Dumneavoastră nu mă rugaţi nimic, Miss Dorrig, îmi
impuneţi. Să fie şi aceasta una din consecinţele pasiunii
dumneavoastră pentru lectură ?
- Din câte ştiu, bunicul meu v-a prevenit.
- Aşa e. A făcut-o. Vă garantez că am să mă ocup
personal de această chestiune. Am să am grijă să vă aleg eu
însumi cărţile, miss Dorring. Imediat după ce ne căsătorim.
- Şi cu asta, iată-ne ajunşi la a treia favoare pe care aş
vrea să v-o cer. Doresc să-mi lăsaţi libertatea de a alege singură
cărţile pe care găsesc de cuviinţă să le citesc.
Murgul se smuci când Julian sudui în barbă. Armăsarul se
potoli când stăpânul său trase de hăţuri cu mână fermă.
- Daţi-mi voie să verific dacă v-am înţeles corect pre-
tenţiile, miss Dorring, rosti Ravenwood pe un ton sarcastic.Nu
doriţi să fiţi izolată la ţară, nu veţi împărţi acelaşi pat cu mine
până când nu o să găsiţi de cuviinţă că a venit timpul să o faceţi
şi veţi citi tot ce vă pofteşte inima în ciuda recomandărilor
mele de a nu o face. Sophy inspiră adânc.
- Ce aţi spus adineauri, domnul meu, este un rezumat
exact al listei mele de rugăminţi.
- Şi vă închipuţi că eu am să accept asemenea pretenţii
scandaloase ?
- Nici nu mă aşteptam că o să o faceţi, iată deci motivul
pentru care l-am rugat pe bunicul meu să vă refuze azi după-
amiază. M-am gândit că asta o să ne scutească pe amândoi de o
pierdere de vreme.
- Iertaţi-mă că vă spun, Miss Dorring. Dar cred că încep
să înţeleg de ce nu v-aţi măritat până acum. Nici un bărbat în
deplinătatea facultăţilor mintale nu ar fi de acord să vă satisfacă
asemenea pretenţii absurde. Să înţeleg din asta că nu doriţi să
vă măritaţi ?
- Sigur, este că nu am de gând să mă pripesc.
- Limpede ca lumina zilei.
24
- Eu aş spune că noi doi avem totuşi ceva în comun,
milord, spuse Sophy cu mare îndrăzneală. Impresia mea este că
nu doriţi să vă căsătoriţi decât dintr-un sentiment al datoriei. Vă
vine chiar atât de greu să înţelegeţi că nici eu nu găsesc
avantaje situaţiei de a fi o femeie măritată?
- Se pare că vă scapă din vedere avantajul de a avea bani.
Sophy-ei îi scăpărară ochii de mânie.
- Sigur, banii sunt o ispită care nu e de ici, de colo. Şi
totuşi, eu pot să fac abstracţie de bani. Poate că nu am să-mi
pot permite niciodată să port conduri bătuţi în diamante, dar,
cel puţin, cu renta modestă pe care am moştenit-o de la tatăl
meu voi reuşi totuşi să-mi asigur o existenţă tihnită şi decentă.
Şi, lucru foarte important, voi putea să-mi cheltuiesc banii după
pofta inimii. Dacă mă mărit, voi pierde acest avantaj.
- De ce nu adăugaţi listei dumneavoastră de pretenţii şi
condiţia de a nu vă lăsa sfătuită de soţul dumneavoastră în
chestiuni băneşti, Miss Dorring ?
- Iată o idee excelentă, domnul meu! Cred că este exact
următorul lucru pe care am să vi-l cer. Vă sunt recunoscătoare
că mi-aţi deschis ochii şi m-aţi ajutat să rezolv această dilemă.
- Din păcate, chiar de-ar fi să găsiţi bărbatul atât de
nesocotit să vă promită că va ţine cont de dorinţele exprimate
de dumneavoastră, nu există nici o cale juridică care să vă
garanteze că soţul îşi va ţine, după nuntă, cuvântul dat. N-am
dreptate ?
Sophy plecă ochii şi îşi studie mâinile în tăcere. Recu-
noscu în sinea sa că Julian avea dreptate.
- Asta însemnă, domnnul meu, că voi depinde de
cuvântul şi de onoarea soţului meu.
- Vă previn, Miss Dorring, rosti Ravenwood pe un ton
ameninţător. Un bărbat nu îşi calcă niciodată cuvântul dat când
este vorba de datorii contractate la cărţi sau când intră în joc
reputaţia lui de sportiv. Dar, pentru acelaşi bărbat, cuvântul de
onoare nu mai are nici o importanţă când are de a face cu o
femeie.
Sophy îngheţă.
25
- În acest caz, cred că nu am de ales. Dacă aşa stau
lucrurile înseamnă că nu o să-mi asum niciodată riscul de a mă
mărita.
- Greşiţi, miss Dorring. Aţi făcut deja alegerea, iar acum
trebuie să riscaţi. Spuneaţi că sunteţi gata să vă măritaţi cu
mine dacă accept toate condiţiile... dorinţele dumneavoastră. Ei
bine, le accept.
Sophy îl privi cu gura căscată.
- Le aceptaţi? Pe toate?
- Vorba mea e vorbă. Cu asta, putem considera că ne-am
înţeles, spuse Ravenwood, trăgând cu mâinile lui mari de
hăţuri, iar armăsarul ridică capul şi ciuli urechile. Nunta va
avea loc cât mai curând. Bunicul dumneavoastră mă aşteaptă
mâine la trei. Transmiteţi-i că doresc să fac toate aranjamentele
chiar mâine, Şi, cum noi doi am ajuns la o înţelegere, mă aştept
că veţi avea curajul să fiţi acasă mâine la ora la care voi trece
pe la Chesley.
Sophy rămăsese înmărmurită, incapabilă să scoată un
cuvânt.
- Milord, cred că nu am înţeles bine. Sunteţi convins că
mai doriţi să mă luaţi de soţie după toate condiţiile pe care vi
le-am pus ?
Ravenwood o privi într-un fel care îţi dădea fiori reci.
Ochii săi verzi avură o sclipire tăioasă în care licări vag o
scânteie de amuzament.
- Adevărata problemă, Sophy, este cât timp veţi reuşi să
vă menţineţi pretenţiile odată ce vă veţi confrunta cu realitatea.
Adică după ce deveniţi soţia mea.
- Milord, cuvântul de onoare, spuse Sophy cuprinsă de
nelinişte. Insist să-mi daţi cuvântul de onoare.
- Dacă eraţi bărbat, vă provocam pe loc la duel doar
pentru că îmi puneţi cuvântul la îndoială. Vă dau cuvântul meu,
Miss Dorring.
- Vă mulţumesc, milord. Chiar nu vă deranjează dacă fac
ce vreau cu banii mei?
- Sophy, suma pe care intenţionez să v-o pun la dispoziţie
trimestrial va fi cu mult mai mare decât renta moştenită de la
26
tatăl dumneavoastră pe un an întreg, spuse Ravenwood tăios.
Atâta timp cât achitaţi în limitele acestei sume toate
cumpărăturile pe care le faceţi şi nu angajaţi nici o datorie, eu
nu am să pun întrebări asupra bugetului dumneavoastră
personal.
- O, înţeleg.., şi .. şi cărţile mele ?
- O să mă descurc eu într-un fel cu toate ideile astea
năstruşnice pe care le-aţi găsit în cărţi. Sunt sigur că o să mă
deranjeze din când în când, dar poate că o să ne ofere subiecte
interesante de discuţie, Ce părere aveţi? Numai Dumnezeu ştie
cât îl poate plictisi pe un bărbat flecăreala unei femei proaste.
- Am să mă străduiesc să nu vă plictisesc niciodată,
domnule. Dar, mai bine să vedem dacă ne-am înţeles şi asupra
celorlalte puncte. Nu veţi încerca să mă ţineţi îngropată la ţară
cât e anul de lung?
- Dacă asta este ce vă doriţi cu adevărat, am să vă permit
să mă însoţiţi la Londra de fiecare dată când se va cuveni să o
faceţi.
- Sunteţi mult prea bun cu mine, domnul meu. Şi
celălalt ... celălalt lucru pe care vi l-am cerut?
- Ah, da. Garanţia că nu... nu vă voi forţa să mă acceptaţi
ca bărbat. Cred că ar trebui să stabilim o limită de timp. În
definitiv, motivul principal pentru care mă însor este să am un
urmaş.
Sophy se simţi brusc încurcată şi stânjenită.
- O limită de timp?
- De cât timp credeţi că aveţi nevoie să vă obişnuiţi cu
prezenţa mea?
- Şase luni? aruncă ea la întâmplare.
- Nu fiţi proastă, Miss Dorring. Doar nu vă închipuiţi că
pot aştepta şase luni până să-mi revendic drepturile.
- Atunci... să zicem trei luni?
O clipă Ravenwood a fost pe punctul de a respinge oferta
Sophy-ei, dar, în ultima clipă, se răzgândi.
- Fie. Trei luni. Vedeţi cât sunt de înţelegător.
- Sunt copleşită de generozitatea dumneavostră, domnul
meu.
27
- Aveţi de ce. Sunt gata să pun rămăşag că nu se găseşte
un alt bărbat pe lumea asta mai înţelegător ca mine, dispus să
vă acorde atâta timp înainte de a vă cere să vă îndepliniţi
obligaţiile de soţie.
- Aveţi dreptate, domnul meu. Mă îndoiesc că aş putea
găsi pe cineva mai indulgent decât dumneavoastră. Iertaţi-mă
însă nu îmi pot înfrâna curiozitatea, în fond, de ce sunteţi atât
de înţelegător?
- Pentru că, draga mea Miss Dorririg, în cele din urmă am
să primesc tot ce îmi doresc din această căsnicie. Pe mâine, la
trei.
Angel răspunse imediat apăsări uşoare a coapselor lui
Ravenwood pe crupa sa. Murgul se răsuci, descrise un cerc
strâns şi dispăru în galop pentru copaci.
Sophy rămase nemişcată până când Dancer îşi aplecă
grumazul în căutarea unui smoc de iarbă. Mişcarea bruscă a
animalului o readuse la realitate.
- Acasă, Dancer. Sunt sigură că bunicii trebuie să fie ori
isterizaţi, ori disperaţi la ora asta. Atâta lucru cel puţin pot să
fac şi eu pentru ei: să-i anunţ că am salvat situaţia.
Însă, pe când se îndrepta spre Chesley Court, o străful-
gera aducerea aminte a unei vechi zicale - ceva despre cei care,
dacă vor să stea la masă cu diavolul nu trebuie să uite să îşi
aducă cu ei o lingură cu coadă lungă.
CAPITOLUL 2
Lady Dorring, care zăcuse toată dimineaţa, răpusă la pat
de o puternică criză depresivă, îşi veni în simţiri şi coborî la
cină îndată ce află că nepoatei sale îi venise mintea la cap.
- Nu îmi explic ce a fost cu tine, Sophy, spuse Lady
Dorring în timp ce studia borşul subţire pus dinaintea ei de
Hindley, majordomul care îndeplinea şi obligaţiile de valet,
servindu-i la masă. Să-l respingi pe Conte... asta depăşeşte
orice închipuire. Slavă cerului că până la urmă ai îndreptat
greşeala. Dă-mi voie să îţi spun, domnişoară, că ar trebui să-i
28
fim cu toţii recunoscători lui Ravenwood. S-a dovedit a fi mai
mult decât înţelegător fată de purtarea ta incalificabilă.
- Asta ne dă timp să ne tragem un pic sufletul, murmură
Sophy.
- Pe legea mea! exclamă Lordul Dorring din capul mesei.
Asta ce mai e?
- M-am frământat să înţeleg ce l-a determinat pe Conte să
îmi ceară tocmai mie mâna.
- Pentru numele lui Dumnezeu! Şi de ce să nu te fi cerut
pe tine de nevastă? o întrebă Lordul Dorring. Eşti o tânără
arătoasă, dintr-o familie bună şi respectabilă.
- Ţi-aduci aminte, bunico, când mi-am făcut debutul în
societate la primul meu bal? Atunci am constatat cât sunt de
ameţitor de fermecătoare frumuseţile de la oraş. Iar eu nu mă
compar cu ele. Nu le-am putut ţine piept acum cinci ani şi nu
văd cum m-aş putea compara cu ele acum. Şi nici nu am cine
ştie ce dotă, să zici că măcar asta l-ar putea ispiti.
- Ravenwood nu are nevoie să se însoare pentru bani,
spuse Lordul Dorring pe un ton categoric. Adevărul este că
arajamentul financiar pe care l-a propus este extrem de
generos. Extrem de generos.
- Dar putea foarte bine să se însoare pentru bani, pentru
pământ sau pentru frumuseţe, numai să-şi fi dorit, spuse Sophy
fără grabă. Întrebarea pe care mi-am pus-o este de ce nu a
făcut-o. De ce să mă fi ales pe mine din capul locului? Iată o
enigmă cât se poate de interesantă.
- Sophy, te rog, spuse Lady Dorring cu accente de
suferinţă în glas. Încetează să-ţi mai pui întrebările astea
prosteşti. Eşti o fată fermecătoare şi prezentabilă.
- Fermecătoare şi prezentabilă... iată doi termeni care le-
ar putea descrie perfect pe majoritatea tinerelor din lumea
bună. Chiar şi pe cele care, întâmplător, sunt mult mai
prezentabile decât mine. Ştiu eu bine că mai trebuie să fie ceva
care vorbeşte în favoarea mea. Ceva ce l-a atras pe Contele de
Ravenwood. Şi nu a fost greu să descopăr despre ce este vorba,
îndată ce mi-am pus mintea la contribuţie.
29
Lordul Dorring o privi cu curiozitate nestăpânită, prea
puţin flotantă pentru Sophy.
- Ce bine zici. Ce crezi că l-a făcut să te aleagă, copila
mea ? Sigur, eu ţin la tine foarte mult. Eşti exact genul de
nepoată pe care te poţi oricând bizui. Dar să ştii, m-am întrebat
şi eu: chiar aşa, ce l-o fi făcut pe conte să se simtă atras de tine?
- Theo!
- Iartă-mă, draga mea. Iartă-mă, se grăbi Dorring să se
scuze faţă de soţia sa exasperată. Ştii, eram doar curios.
- Şi eu la fel, răspunse prompt Sophy. Şi cred că am
descoperit care a fost raţionamentul lui Ravenwood. Vedeţi, eu
am trei calităţi esenţiale de care crede el că ar avea nevoie.
Prima, sunt potrivită. Adică, după cum spunea şi bunica, dintr-o
familie destul de bună. Probabil că nu a vrut să-şi piardă prea
mult vremea cu alegerea unei noi soţii. Impresia mea e că îl
preocupă lucruri cu mult mai importante.
- Cum ar fi? o întrebă Dorring.
- Să-şi aleagă o nouă metresă, sau un cal, sau să-şi
cumpere o altă bucată de pământ. Îmi vin acum în minte o mie
de alte lucruri care-mi închipui că sunt mai importante în ochii
Contelui decât o soţie, spuse Sophy.
- Sophy!
- Mi-e teamă că am dreptate, bunico. Ravenwood nu şi-a
pierdut vremea cu peţitul. Trebuie să recunoaşteţi şi voi, nu am
fost tratată ca o femeie căreia i se face curte. Nici pe departe.
- Ei... şi tu, o întrerupse Lordul Dorring energic. Nu îl
poţi acuza pe bietul om că nu ţi-a aşternut covor de flori la
picioare sau că nu ţi-a închinat poezii de dragoste. Ravenwood
nu mi-a făcut impresia unui bărbat romantic din fire.
- Cred că ai sesizat corect, bunicule, Cu siguranţă,
Ravenwood nu este un bărbat romantic. Ne-a vizitat la Chesley
de cinci ori până acum, iar noi nu am fost invitaţi la Abbey
decât în două rânduri.
- Doar ţi-am mai spus, Nu pare a fi bărbatul care să-şi
piardă vremea cu fleacuri şi politeţuri inutile, spuse Dorring
simtjndu-se obligat să sară în apărarea unui alt bărbat. Are
30
atâtea moşii de care are grijă şi-aud că acum e prins la Londra
într-un proiect de construcţii. E un bărbat ocupat.
- Păi tocmai asta e, bunicule, spuse Sophy ascunzăndu-şi
un zâmbet. Dar, să continui. Al doilea motiv pentru care
Contele mă socoteşte potrivită este vârsta mea, El e de părere
că o femeie care se trezeşte nemăritată până la această vârstă
trebuie să-i fie veşnic recunoscătoare bărbatului care a scăpat-o
de ruşinea de a fi arătată cu degetul. Şi, sigur, o femeie
recunoscătoare este uşor de strunit.
- Nu te duce cu gândul atât de departe, spuse bunicul ei
îngândurat. Vezi, el socoteşte că o femeie de vârsta ta ar trebui
să fie mai cu mintea la cap decât unele copile zănatice cu capul
doldora de idei romantice. Dacă stau să mă gândesc mai bine,
cred că a şi spus ceva în sensul ăsta azi după-amiază.
- Te rog, Theo, spuse Lady Dorring aruncând soţului ei o
privire încărcată de reproş.
- S-ar putea să ai dreptate, i se adresă Sophy bunicului ei.
Pesemne că are impresia că sunt mai înţeleaptă decât o copilă
neştiutoare de şaptesprezece ani. Oricare ar fi situaţia, putem
deci presupune că vârsta mea a fost elementul hotărâtor în
decizia pe care a luat-o. Dar ultimul şi cel mai important motiv
dintre toate este că nu semăn deloc cu defuncta lui soţie.
Lady Dorring a fost pe punctul să se înece cu peştele
proaspăt braconat de servitori, aşezat acum în farfurie,
dinaintea ei.
- Nu văd care ar putea fi legătura.
- Nu e un secret pentru nimeni că Ravenwood a cunoscut
un şir întreg de femei frumoase care nu i-au adus decât
necazuri şi bătaie de cap. Cu toţii ştim că Lady Ravenwood
avea obiceiul să îşi aducă amanţii la Ravenwood Abbey, Iar
dacă noi ştiam toate astea, fiţi siguri că ajunsese ceva şi la
urechile Contelui. Să nu mai pomenim de câte trebuie să se fi
întâmplat la Londra.
- Adevărat, mormăi Dorring, Dacă aici la ţară nu s-a ferit
deloc, vă-nchipuiţi ce trebuie să-l fi chinuit pe Ravenwood la
Londra. Am auzit că şi-a riscat viaţa pe acolo în câteva dueluri.
Nici nu-l poţi acuza că de data asta îşi doreşte o soţie care să nu
31
atragă privirile bărbaţilor. Nu vreau să te jignesc, Sophy, dar nu
eşti tu genul care să-i dea prea multă bătaie de cap. Şi cred că o
ştie şi el prea bine.
- Vă rog să încetaţi imediat cu discuţia asta deplasată, le
spuse Lady Dorring, neaşteptându-se la prea multă ascultare
din partea lor.
- Bine, bunico, dar bunicul are dreptate. Eu sunt făcută să
devin noua Contesă de Ravenwood. În fond, sunt crescută la
ţară şi e de aşteptat că o să îmi placă să trăiesc la Ravenwood
Abbey. Şi că nu o să se ţină după mine, pe oriunde m-aş duce,
un şir întreg de admiratori. Debutul meu în lume, la Londra, a
fost un fiasco total şi e de presupus că voi înregistra un alt
fiasco la viitoarea mea ieşire în lume. Lordul Dorring e
conştient că nu va trebui să-şi piardă vremea îndepărtându-i pe
admiratorii mei. Fiindcă nu va exista nici unul.
- Sophy, i se adresă Lady Dorring cu demnitatea rănită.
Cred că ai întrecut măsura. Nu am să mai tolerez nici un cuvânt
din această discuţie ridicolă. E cum nu se poate mai
necuviincioasă.
- Aşa e bunico. Dar tu nu ţi-ai dat încă seama că discuţiile
necuviincioase sunt şi cele mai interensate ?
- Să nu mai aud un cuvânt, copila mea, Acelaşi lucru este
valabil şi pentru tine, Theo.
- Da, draga mea.
- Nu ştiu dacă toate concluziile la care aţi ajuns voi în
privinţa adevăratelor motive care l-au determinat pe Lordul
Ravenwood să te aleagă pe tine, Sophy, sunt corecte sau nu, îi
anunţă Lbdy Dorring pe un ton care se voia autoritar. Ce ştiu
însă este bă, dintr-un punct de vedere, el şi cu mine suntem,
perfect de acord. Iar tu, Sophy, ar trebuie să-i fii mai mult decât
recunoscătoare Contelui pentru că ţi-a cerut mâna.
- Am avut o dată ocazia să-i fiu recunoscătoare domnului
conte, îi răspunse prompt Sophy. Eram la un bal, în primul şi
singurul meu sezon monden, atunci când am fost prezentată în
societate; el m-a invitat la dans, cu multă curtoazie. Mi-aduc
perfect aminte împrejurarea. A fost singura dată când am dansat
toată seara. Nu cred ca el să îşi mai amintească ceva pentru că
32
tot timpul s-a uitat peste umărul meu să, vadă cu cine dansează
nepreţuita lui Elisabeth.
- Nu te mai necăji atât din pricina primei Contese de
Ravenwood. S-a dus şi nu e nici o pagubă, spuse Lordul
Dorring cu obişnuita lui francheţe. Mai bine ai asculta sfatul
meu, domnişoară. Abţine-te să îi stârneşti mânia lui Raven-
wood şi cred că ai să te înţelegi destul de bine cu el. Nu te
aştepta să capeţi imposibilul şi ai să vezi că o să fie un bun soţ.
Cine are grijă de pământul lui, are grijă şi de nevasta lui. Iar
Ravenwood mi-a făcut impresia că se îngrijeşte de tot ce-i al
lui.
Bunicul ei avea negreşit dreptate, îşi spunea Sophy ceva
mai târziu în cursul aceleaşi seri, întinsă pe pat, cu ochii aţintiţi
în tavan. Era aproape convinsă că dacă nu îl supără pe
Ravenwood, el nu avea să se poarte mai rău decât alţi bărbaţi.
Oricum ar fi stat lucrurile în viitor, se aştepta că nu avea să îl
vadă prea mult. În cursul unicului ei sezon monden petrecut la
Londra, descoperise că soţii şi soţiile din înalta societate duc
existenţe complet diferite.
Situaţia nu putea fi decât în avantajul ei, îşi spuse Sophy
cu însufleţire. În fond, ea trebuia să-şi urmărească propriile-i
interese. Ca soţie a lui Ravenwood, va avea timp şi destule
ocazii să pună unele întrebări discrete pe care i le impunea
amintirea bietei Amelia. Într-o bună zi, îşi promise Sophy
solemn, va reuşi să îl descopere pe cel care o sedusese şi o
abandonase pe sora ei.
În decursul ultimilor trei ani, Sophy ascultase de sfatul
bătrânei Bess şi încercase să dea uitării felul în care murise
sora ei. Furia de la început se potolise şi, cu timpul, se
transformase în resemnare, lăsăndu-i în suflet un sentiment
profund de amărăciune şi de neputinţă. De fapt, izolată cum era
la ţară, nu prea existau şanse să îl găsească şi să-l înfrunte pe
cel care, în ochii ei, se făcea vinovat de tragedie.
Numai că, odată măritată cu Contele, lucrurile aveau să
se schimbe.
Tulburată, Sophy aruncă cât colo cuvertura de pe ea şi
coborî din pat. Lipăi desculţă pe covorul ros de ani până la
33
măsuţa de toaletă pe care era aşezată modesta casetă cu
bijuterii. Fără să mai aprindă opaiţul, găsi pe dibuite inelul
negru din metal care se afla în interior. Îl ţinuse de atâtea ori în
palmă încât, o simplă atingere îi era de ajuns să îl recunoască.
Îl închise strâns în căuşul palmei.
Simţea în mână inelul negru, tăios şi rece, aşa cum îl
scosese din casetă. În palmă i se întipărise straniul motiv
triunghiular cizelat în relief direct pe suprafaţa lui.
Sophy ura acest inel din tot sufletul. Îl găsise în mâna
Ameliei în noaptea în care sora ei îşi pusese capăt zilelor, bând
laudanum. În acel moment, Sophy ştiuse că inelul îi apaţinuse
bărbatului care o sedusese şi o lăsase însărcinată pe frumoasa ei
soră cu cosiţe blonde; iubitului al cărui nume refuzase Amelia
să îl dezvăluie. Unul dintre puţinele lucruri pe care le dedusese
Sophy atunci, a fost că bărbatul trebuie să fi fost unul dintre
amanţii lui Lady Ravenwood.
Un alt lucru pe care îl ştia Sophy cu certitudine era că
sora ei se întâlnise în taină cu necunoscutul, la ruinele unui
străvechi castel normand, aflat pe domeniul lui Ravenwood.
Sophy îndrăgise locul şi îi plăcuse să meargă acolo când şi
când, să facă schiţe după blocurile de piatră în ruină până în
ziua în care descoperise aici una dintre batistele Ameliei. Se
întâmplase la numai câteva luni de la moartea surorii ei. Din
acea zi fatidică, Sophy nu mai revenise niciodată la ruine
pentru că acestea îi stârneau prea multe amintiri dureroase.
Ce altă cale i se mai oferea Sophy-ei de a descoperi
identitatea bărbatului care o împinsese pe Amelia la sinudere
decât sâ devină noua Lady Ravenwood? Sophy îşi strânse o
clipa mâna în jurul misteriosul inel iar, apoi îl trânti la loc în
caseta modestă. Ce mai conta dacă adevăratul motiv pentru
care acceptase să se mărite cu Contele de Ravenwood se
întemeia pe raţiune? Într-un ungher tainic al fiinţei ei, mai
există un motiv cu mult mai incitant, ştiut numai de ea.
Sophy era hotărâtă să îl facă pe bărbatul acesta afurisit să
se îndrăgostească de ea.
34
Odată instalat în trăsura confortabilă pregătită pentru
călătorie, Julian îşi întinse picioarele cu graţie leneşă şi îşi privi
noua Contesă cu un ochi critic şi detaşat. O văzuse foarte puţin
pe Sophy în ultimele două săptămâni. Îşi spusese că nu era
nevoie să bată prea mult drumurile între Londra şi Hampshire.
Avea treburi cu mult mai importante de care trebuise să se
ocupe în oraş. Acum, dacă tot i se oferea prilejul, nu îl scăpă şi
începu să o studieze pe îndelete pe femeia aleasă să-i dăruiască
un moştenitor.
Îşi privi mireasa, care devenise contesă doar de câteva
ore, şi rămase surprins de înfăţişarea ei. Ca de obicei, ceva
părea să fie anapoda. De sub borul pălăriei noi din pai
scăpaseră câţiva zulufi roşcaţi, o pană se iţise din împletitura ei
şi atârna acum peste ochi într-un unghi bizar. Julian se uită mai
bine şi văzu că i se rupsese codiţa. Privirea îi alunecă mai jos şi
descoperi că din săculeţul de mână al Sophy-ei se desprinsese
un capăt de şiret.
Pe poalele costumului ei de călătorie se odihnea o pată
verde. Îi trecu prin minte că Sophy reuşise probabil să facă
isprava, când se aplecase să primească de la o ţărăncuţă cam
nespălată modestul bucheţel de flori de câmp pe care aceasta il
oferise miresei. Iar când Sophy se pregătea să urce în trăsură,
aproape tot satul venise să îşi ia rămas bun de la ea. Julian nu
ar fi zis că Sophy era o persoană atât de cunoscută în ţinut.
Când Julian a anunţat-o că hotărâse să îşi petreacă luna
de miere îmbinând munca cu plăcerea, a fost peste măsură de
uşurat că noua lui mireasă nu a ridicat nici un fel de obiecţii.
Cumpărase, nu cu mult timp în urmă, o moşie în Norfolk, iar
călătoria de nuntă, care trebuia să dureze în mod obligatoriu o
lună, era o excelentă ocazie să-şi inspecteze noua proprietate.
Trebuia să recunoască în sinea lui că Lady Dorring făcuse
o treabă excelentă şi că organizase nunta cum nu se poate mai
bine. La nuntă, invită mai toţi gentilomii din împrejurimi.
Totuşi, Julian nu se ostehise să îşi invite cunoscuţii şi prietenii
de la Londra. Numai gândul de a trebui să vadă din nou
aceleaşi chipuri care se perindaseră prin faţa ochilor lui şi la
prima nuntă şi îi era insuportabil.
35
Suficient că, după anunţurile de căsătorie care apăruseră
în „ Morning Post”, fusese asaltat de o mulţime de întrebări. El
înfruntase însă curiozitatea sfruntată a unora în felul lui
personal de a trata asemenea lucruri neplăcute, le ignorase pe
toate.
Cu una sau două excepţii, tactica lui nu dăduse greş.
Gura i se strânse când îşi aminti de una din excepţii. O anume
doamnă din Trevor Square nu fusese prea încântată să afle că
Julian se însoară. Numai că Marianne Harwood era o femeie
prea şireată şi prea realistă să facă altceva decât o scenă
nevinovată. Şi apoi, ştia ea bine că marea este plină de peştişori
care abia aşteaptă să fie pescuiţi. Perechea de cercei pe care i-a
dăruit-o cu ocazia ultimei lui vizite la ea, i-a mers drept la
inimă şi a ajutat-o pe La Belle Harwood să îşi refacă chipul
răvăşit de greaua lovitură primită.
- S-a întâmplat ceva, milord ? îl întrerupse Sophy din
visare pe Julian. El îşi adună gândurile şi făcu un salt în
prezent.
- Nimic. Îmi amintisem de o măruntă chestiune de afaceri
pe care a trebuit să o rezolv săptămâna trecută.
- Chestiunea trebuie să fi fost extrem de neplăcută.
Păreaţi destul de iritat. O clipă, am crezut că nu v-a căzut bine
plăcinta din carne de la nuntă.
Julian surâse.
- Incidentul era de natură să îmi provoace o indigestie,
dar te asigur, acum mi-am revenit.
- Înţeleg, spuse Sophy privindu-l lung, după care dădu
din cap ca pentru sine şi îşi întoarse faţa spre fereastră,. Julian
se încruntă.
- Acum e rândul meu să te întreb ce s-a întâmplat, Sophy.
- Nimic.
Cu braţele încrucişate pe piept, Julian se uită la botul
cizmelor cu carâmbi înalţi, bine lustruite, după care ridică
privirea spre ea. În ochi îi juca o sclipire poznaşă.
- Cred că ar fi mai bine pentru amândoi, doamna mea,
dacă am cădea la învoială asupra câtorva lucruri.
Ea îl privi.
36
- Da, domnul meu.
- În urmă cu câteva săptămâni tu mi-ai adresat câteva
rugăminţi.
Sophy se încruntă.
- Adevărat, domnule.
- La vremea aceea eram prea preocupat şi am neglijat să
îţi prezint la rândul meu o listă de cereri,
- Dar eu ştiu prea bine care vă sunt pretenjiile, domnule,
Doriţi un moştenitor şi nici un fel de complicaţii.
- Da, dar aş dori să mă folosesc de acest prilej şi să fac
câteva precizări.
- Doriţi să adăugaţi ceva listei dumneavoastră ? Dar nu
mi se pare cinstit.
- Nici nu am spus că aş vrea să adaug ceva. Am spus doar
că vreau să clarific câteva aspecte, spuse Julian oprindu-se
pentru o clipă la vederea panicii care urcă în ochii ca turcoazele
ai Sophy-ei, iar pe buze-i apăru un zâmbet. Nu fii atât de
speriată, draga mea. Primul punct de pe lista mea este cât se
poate de clar, îmi doresc un fiu. Ce vreau însă să clarific este
cel de-al doilea punct.
- Nu e nevoie. Şi el este suficient de clar.
- O să fie şi mai clar după ce ai să asculţi ce vreau să-ţi
spun.
- Adică?
- Adică o să ne scutească pe amândoi de ceva bătaie de
cap dacă nu ai să mă minţi niciodată.
Sophy făcu ochii mari.
- Dar nu am de gând să vă mint, domnule.
- Grozav. Trebuie să te previn. Nu o să ajungi prea
departe cu minciuna, Sophy. Este ceva în privirea ta, Sophy,
care o să te dea de gol de fiecare dată când ai să încerci s-o
faci. Iar eu am să mă supăr rău de tot dacă încerci. Sper că m-ai
înţeles.
- Perfect, domnul meu.
- Atunci cred că putem reveni la întrebarea pe care ţi-am
pus-o mai înainte, Te-am întrebat ce s-a întâmplat, iar tu mi-ai
37
răspuns că nu s-a întâmplat nimic, Draga mea, ochii tăi mi-au
dat un alt răspuns.
Sophy se uită la şnurul desfăcut al săculeţului.
- Să înţeleg că nu-mi este permis să am nici o clipă de
intimitate cu gândurile mele, domnul meu ?
Julian îi aruncă o privire ameninţătoare.
- Şi gândurile tale erau atât de intime în acel moment
încât ai simţit nevoia să le ascunzi soţului tău ?
- Nu, răspunse ea cu simplitate. Pur şi simplu mi-am zis
că nu ai să fii pre încâtat să le auzi şi atunci am preferat să le
păstrez pentru mine.
Julian încercase să lămurească un lucru, iar acum se
pomenea năpădit de curiozitate.
- Ai vrea să îmi spui la ce te gândeai ? Dacă nu te
deranjează...
- Fie, domnule, dacă aşa vrei. Eram cufundată într-un
exerciţiu de logică. Aţi recunoscut că problemele de afaceri
care v-au absorbit înainte de nuntă au fost supărătoare şi
încercam doar să ghicesc la ce fel de afaceri vă refereaţi.
- Şi spre ce concluzii te-a împins logica ta ?
- Am ajuns la concluzia că aţi avut ceva greutăţi în
momentul în care v-aţi anunţat metresa că urmează să vă
însuraţi. În fond, biata femeie nici nu trebuie învinuită prea
mult. Ea s-a purtat şi a făcut tot ce trebuie să facă o soţie şi,
peste noapte, o anunţaţi, că doriţi să acordaţi titlul de contesă
unei alte aspirante la acest rol. Pe deasupra, una lipsită complet
de experienţă. Bănuiesc că a avut loc o mică scenă şi că v-a
înfuriat. Spuneţi-mi, este actriţă, sau balerină ?
Prima pornire a lui Julian a fost să izbucnească într-un
hohot de râs. Îşi înfrâna însă pofta, repetându-şi în sinea sa că
trebuia să se impună asupra Sophy-ei cu toată autoritatea pe
care i-o dădea rolul de soţ.
- Te cam întreci cu gluma, doamnă, îi spuse el printre
dinţi.
- Bine, dar dumneavoastră mi-aţi cerut să vă destăinuiesc
gândurile mele intime, spuse ea, iar pana desprinsă din borul
38
pălăriei îi alunecă şi mai mult pe ochi. Acum recunoaşteţi că
sunt momente în care ar fi mai bine să îmi respectaţi gândurile?
- În primul rând, nu ar trebui să-ţi treacă asemenea
gânduri prin minte.
- Sunt convinsă că aveţi dreptate, însă, din păcate, nu pot
fi pe deplin stăpână pe speculaţiile mele interioare.
- Te-aş putea învăţa eu cum să ţi le înfrânezi.
- Mă îndoiesc, îi spuse ea zâmbindu-i neaşteptat, iar
căldura surâsului ei îl făcu pe Julian să clipească. Spuneţi-mi,
am ghicit? întrebă Sophy.
- Afacerea pe care a trebuit să o rezolv săptămâna trecută
înainte de a pleca de la Londra nu este treaba ta.
- Aha. Abia acum înţeleg cum stau de fapt lucrurile. Eu
nu mă pot bucura în tihnă de gândurile mele, în schimb,
dumneavoastră o puteţi face oricând doriţi. Nu sună tocmai
cinstit, domnule. Iar dacă vă supără atât de mult că uneori
imaginaţia mea o ia razna, nu credeţi că ar fi mai bine dacă mi-
aş păstra gânduriie pentru mine ?
Fără să o prevină în vreun fel, Julian se aplecă spre ea şl
o prinse de bărbie. Abia acum realiză cât de catifelată ora
pielea Sophy-ei.
- Vrei să mă necăjeşti, Sophy ?
Ea nu făcu nici o mişcare să-i scape.
- Recunosc că da, domnul meu. Ştiţi, uneori sunteţi atât
de îngrozitor de arogant încât cu greu rezist ispitei.
- Înţeleg şi eu ce va să zică să nu rezişti ispitei, îi spuse
el. Chiar în acest moment mi-e teamă că sunt depăşit de
situaţie.
Julian trecu pe banchetă, alături de Sophy şi-şi încolăci
braţele în jurul taliei ei fragile şi delicate. Cu o mişcare plină de
tandreţe o trase spre el şi privi, cu satisfacţie detaşată, cum i se
măresc ochii, cuprinşi de panică.
- Ravenwood, abia reuşi ea să îngaime.
- Cu asta am ajuns la unul din punctele de pe lista mea pe
care trebuie musai să le clarificăm, murmură el. Ce-ar fi să-mi
spui pe nume? Mi-ar plăcea să îmi spui Julian, şi deveni brusc
39
conştient că erau lipiţi unul de altul şi că faldurile fustei ei i se
odihneau pe pantalonii lui.
Sophy îşi aşeză mâinile pe umerii lui şi îl împinse
încercând să îl ţină la distanţă.
- E nevoie să vă amintesc la atât de scurt timp de la nuntă
că v-aţi dat cuvântul să nu... să nu mă forţaţi în felul acesta ?
- Nu fi proastă, Sophy, Nu am de gând să te oblig la
nimic, nu vreau altceva decât să te sărut. În învoiala noastră nu
apare nici un cuvânt care să ne interzică să ne sărutăm.
- Domnule, dar aţi promis...
Julian o cuprinse în braţe, o lipi strâns la pieptul lui şi îi
acoperi buzele cu gura. Buzele Sophy-ei erau întredeschise
pentru că aceasta se pregătea să dea frâu liber unui şuvoi de
proteste. Prea târziu, gura lui Julian se lipise de a ei. Iar drept
urmare, sărutul a fost mult mai intim decât îşi propusese Julian.
Căldura molatică şi senzuală pe care o descoperi buzelor ei
făcu să urce în el un val neaşteptat de dorinţă năvalnică. Gura
ei era catifelată şi fierbinte şi avea un uşor iz de scorţişoară,
Sophy se înfiora şi gemu uşor când Julian o lipi şi mai
strâns la piept. Încercă să îi scape din îmbrăţişare dar, cum
strânsoarea lui nu slăbea, i se abandonă în braţe.
Simţindu-i supunerea temătoare, Julian profită şi îşi pre-
lungi sărutul. Doamne! Ce bine era. Nu îşi închipuise că Sophy
poate să fie atât de dulce şi de caldă. Şi atât de feminină. Exact
atât de feminină cât să îl stârnească virilitatea viguroasă. Iar
efectul asupra simţurilor lui trezite la viaţă îl simţi aproape
instantaneu în trup.
- Cheamă-mă pe nume, îi ceru el rugător, nedezlipindu-şi
gura de o. ei.
- Julian.
Abia şoptise, temător, numele lui, dar Julian auzise. Îşi
plimbă palma în jos pe trupul ei şi se înfruptă din nou din gura
ei parfumată.
- Mai spune-mi,
- Ju... Julian ! Te rog să încetezi imediat, Ai împins
lucrurile prea departe. Doar ţi-ai dat cuvântul!
40
- Te forţez eu cu ceva? o întrebă el poznaş, depunând un
sărut delicat lângă lobul urechii.
Mâna îi alunecă în jos pe braţul Sophy-ei şi se aşeză să se
odihnească cu familiaritate pe rotunjimea genunchiului. Brusc,
Julian realiză că în acel moment nu-şi dorea nimic mai mult
decât să-i desfacă coapsele şi să exploreze mai amănunţit
intimitatea Sophy-ei. Dacă dulceaţa şi căldura ascunse în
ungherul cel mai tainic al trupului ei erau la fel de încărcate de
promisiune ca şi buzele ei, atunci Julian chiar că se putea
declara mulţumit de alegera făcută.
- Spune-mi, Sophy, tu chiar crezi că eu te iau cu forţa
acum ?
- Nu ştiu.
Julian râse înduioşat. Vorbele ei sunaseră atât de nesigur.
- Dă-mi voie să-ţi spun că acum nu-ţi impun nimic.
- Atunci, ce faci?
- Fac dragoste cu tine. Ştii, a face dragoste e un lucru
permis între soţi.
- Ba nu faci dragoste cu mine, îl contrazise ea serioasă.
Uimit, Julian ridică capul căutându-i privirea.
- Cum adică, nu fac ?
- Păi, sigur că nu. Cum ai putea să faci dragoste cu mine
dacă tu nu mă iubeşti ?
- Atunci, să zicem că încerc să te seduc, îi răspunse el.
Soţul are dreptul să îşi seducă soţia. Ţi-am dat cuvântul meu de
onoare că nu am să mă impun cu forţa asupra ta, dar nu ţi-am
promis niciodată că nu am să încerc să te seduc.
Nici nu avea de ce să respecte această promisiune idioată,
îşi spuse el satisfăcut, iar Sophy îi dădea semne că începuse să-
i răspundă la avansuri,
Sophy îl respinse cu brutalitate şi un fulger de mânie îi
trecu prin ochii albaştrii ca două turcoaze
- Din câte înţeleg eu, seducţia este încă o formă prin care
bărbaţii îşi impun cu forţa punctul de vedere asupra femeii.
Este o altă cale aleasă de bărbaţi pentru a ascunde adevăratele
motive care îi animă.
41
Julian rămase înmărmurit de vehemenţa care se simţea în
glasul ei.
- Vorbeşte glasul experienţei ? o întrebă el cu răceală.
- Efectele pe care le are seducţia asupra unei femei sunt
aceleaşi ca şi folosirea forţei. Nu crezi?
Se desprinse stângaci din braţele lui Julian, iar fusta
costumului se înfoie şi se răsfiră în neorânduială. Pana frântă se
înclină şi mai mult, ameninţând să cadă dintr-o clipă în alta,
până ajunse să îi acopere ochii care aruncau fulgere de mânie.
Ridică mâna şi o împinse la o parte cu o mişcare enervată care
lăsa în urma ei doar o frântură de codiţă. Julian se aplecă spre
Sophy şi o prinse brutal de încheietură, de astă dată
negândindu-se că ar fi putut să îi făcă rău.
- Răspunde-mi, Sophy. Ce ştii tu despre seducţie ?
- E cam târziu să mă întrebi acum, nu crezi. Trebuia să fi
făcut unele cercetări discrete înainte de a-mi cere mâna.
Julian realiză brusc că Sophy nu mai fusese niciodată
ţinută în braţe de un bărbat. Citise în ochii ei răspunsul pe care
îl aştepta. Numai că nu avea de ales, trebuia să o facă să
recunoască singură. Trebuia să o înveţe că el nu avea de gând
să tolereze din partea ei nici jumătăţi de adevăr, nici evitarea
răspunsului şi nici multitudinea aceea de forme pe care o
îmbracă minciuna în gura unei femei.
- Răspunde-mi, Sophy.
- Dacă o fac, tu ai să-mi răspunzi la toate întrebările pe
care ţi le pun în legătură cu fostele tale iubite ?
- Cum o să-ţi răspund ?
- Eşti atât de îngrozitor de necinstit, domnule.
- Sunt soţul tău.
- Şi asta nu simţi că te obligă să fii sincer cu mine ?
- E dreptul meu şi datoria mea să fac ce socotesc că e
spre binele tău. Nu o să ajungem nicăieri dacă o să discutăm
despre legăturile mele din trecut şi îţi dai şi tu prea bine seama
că am dreptate.
- Ba nu sunt aşa de convinsă. Cred că mi-ar da ocazia să
te cunosc mai bine.
Julian inbucni într-un hohot nestăpânit de râs.
42
- Ba cred că deja ştii mai multe decât s-ar cuveni. Chiar
prea multe. Şi acum, ai să-mi povesteşti despre experienţele
tale amoroase şi ai să îmi spui cum ai fost sedusă. A încercat să
profite de tine vreun domnişor de ţară? Poate în pădure?
- Şi, de-ar fi adevărat, ce ai mai putea face tu acum?
- L-aş face să plătească, îi răspunse Julian cu simplitate.
Sophy rămase cu gura căscată,
- L-ai provoca la duel din pricina unei necuviinţe comise
în trecut ?
- Iar ne abatem de la subiect, Sophy, spuse el încleştându-
şi degetele de încheietura ei, dar, simţindu-i oasele mici şi
delicate avu grijă să nu o strângă prea mult.
Sophy îşi plecă privirea.
- Nu e cazul să te frămânţi atât, domnule. Nu trebuie să te
simţi obligat să îmi răzbuni onoarea pătată. Te asigur că am dus
o viaţă liniştită şi lipsită de evenimente. Ca să fie totul clar, am
dus o existenţă plicticoasă şi nesărată.
- Aşa mi-am zis şi eu, rosti el, dându-i drumul şi lăsân-
du-se să cadă la loc între perne. Şi acum, spune-mi. De unde
până unde confuzia pe care o faci între seducţie şi faptul că eu
te-aş sili să fii a mea ?
- Cred că nu merită osteneala să purtăm această discuţie,
îi răspunse ea îmbufnată.
- Iar eu cred că noi doi o să mai purtăm şi alte discuţii de
soiul ăsta. Ştii, draga mea, că uneori poţi fi teribil de
necuviincioasă.
Întinse mâna spre ea şi smulse din borul pălăriei ce mai
rămăsese din pană. Sophy îl privi cu o expresie de resemnare.
- Trebuia să te fi gândit mai bine la necuviinţele mele
înainte să-mi fi cerut mâna.
Julian se jucă liniştit cu codiţa penei, frământând-o între
policar şi arătător.
- Dar, uite că n-am făcut-o. Şi am hotărât că trebuie să mă
descurc cum voi putea. Ia nu mă zăpăci atât, Sophy. Mai bine
mi-ai spune de ce ţi-e aşa frică de seducţie încât să o confunzi
cu siluirea ?
43
- Este o problemă personală, domnule, despre care refuz
să discut.
- Ba, cu mine ai să o discuţi. Chiar insist să-mi spui,
Sophy, Sunt soţul tău.
- Încetează să mai foloseşti argumentul ăsta drept pretext
pentru a-ţi satisface curiozitatea, îi trânti ea.
Julian o studie şi văzu că Sophy îşi sumeţise bărbia,
sfidătoare.
- Doamnă. Mă jigneşti.
Sophy se foi neliniştită şi încercă să îşi arajeze fustele.
- Nici nu e greu să te jignească cineva, domnul meu.
- A, da. Uitasem. Veşnica mea aroganţă excesivă. Cred că
noi doi va trebui să ne obişnuim cu ea, Sophy. După cum cred
că va trebui să ne obişnuim şi cu excesiva mea curiozitate,
spuse Julian studiind calm pana frântă din mâna lui, în
aşteptarea unui răspuns.
Asupra trăsurii care se legăna se lăsă o tăcere apăsătoare.
Scârţâitul monoton al roţilor, trosnetul sec al şeilor, ropotul
sacadat al potcoavelor lovindu-se de pământ, toate deveniră
brusc asurzitoare.
- Nu e ceva ce mi s-a întâmplat mie, rosti într-un târziu
Sophy, înfrântă.
Julian aşteptă liniştit continuarea.
- Sora mea a fost o victimă jocului seducţiei, spuse Sophy
urmărind îndurerată peisajul care defila dinaintea ochilor ei.
- Ştiam că sora ta a murit acum trei ani.
- Aşa este.
Vocea gâtuită de emoţie a Sophy-ei şi încordarea din
glasul ei îi atraseră atenţia lui Julian.
- Ce vrei să spui? Că a murit pentru că a fost sedusă?
- S-a pomenit că aşteaptă un copil, domnule. Când a aflat,
bărbatul care se face vinovat de această faptă murdară, a
alungat-o, Iar sora mea nu a suportat nici ruşinea de a fi
părăsită, nici trădarea lui. A luat o doză mare de laudanum şi şi-
a pus capăt zilelor, încheie Sophy, încleştându-şi pumnii în
poală.
Julian oftă.
44
- Îmi pare rău, Sophy.
- Nu trebuia să facă aşa ceva, rosti Sophy supărată şi
înverşunată în acelaşi timp. Bess ar fi putut să o ajute.
- Bătrâna Bess? Bine, dar cum? o întrebă Julian încruntat.
- Sunt anumite căi de a îndrepta asemenea greşeli,
răspunse Sophy, Iar Bess cunoaşte câteva. Numai de-ar fi avut
încredere în mine. De mi-ar fi spus, aş fi dus-o imediat la Bess.
Nimeni nu ar fi aflat. Niciodată.
Julian lăsă să-i scape pana, se aplecă spre soţia lui şi o
prinse din nou de încheietură. De data asta o strânse însă tare,
fără să se mai gândească la oasele ei fragile.
- Tu ce ştii despre lucrurile astea? o întrebă el cu
blândeţe. Pentru că Elisabeth ştiuse cum se procedează în astfel
de situaţii.
Sophy clipi des, zăpăcită de furia lui neaşteptată, dar bine
ţinută în frâu.
- Bătrâna Bess cunoaşte o mulţime de lucruri despre
plantele medicinale. De la ea am învăţat şi eu multe.
- Te-a învăţat şi cum să scapi de un copil nedorit? o
întrebă el cu blândeţe înşelătoare.
Sophy realiză abia acum, că spusese mult prea mult.
- Păi... a pomenit că există anumite ierburi pe care le
poate folosi femeia când crede că este însărcinată, recunoscu ea
fără prea mare tragere de inimă. Numai că ierburile acestea pot
face mult rău mamei şi atunci trebuie luate cu mare grijă şi
numai dacă te pricepi cum să le foloseşti, spuse Sophy plecând
privirea şi studiindu-şi mâinile în tăcere. Eu nu mă pricep ce
trebuie făcut.
- La dracu’, Sophy. Ar fi şi mai bine să nu te pricepi
deloc. Dacă îmi ajunge vreodată la ureche că zgripţuroaica aia
de Bess se ocupă de avorturi, jur că pun să fie imediat alungată
de pe moşie.
- Chiar aşa, domnul meu? Prietenele tale de la Londra să
fie mai neprihănite? Oare chiar nici una dintre iubitele tale,
domnul meu, nu a fost niciodată nevoită să recurgă la asemenea
remedii din pricina ta?
45
- Nu. Află că nu au făcut-o, rosti Julian răguşit, de astă
dată stârnit de-a binelea. Asta ca să ştii, doamnă. Există alte
metode care pot împiedica, încă de la bun început, apariţia unor
asemnea probleme. După cum există tot felul de practici care
pot preveni contractarea unor boli asociate cu... în sfârşit, n-are
importanţă.
- Metode, domnule? Ce fel de metode? întrebă Sophy cu
ochii însufleţiţi de curiozitate.
- Doamne sfinte! Nu-mi vine să cred că discutăm despre
aşa ceva.
- Bine, dar tu ai deschis discuţia, domnul meu. Bănuiesc
că acum nu vrei să îmi povesteşti despre metodele acestea de
prevenire a... problemei.
- Chiar aşa. Sunt ferm hotărât să nu le discut cu tine.
- A. înţeleg, iată încă un exemplu de cunoştinţe care nu le
sunt accesibile decât bărbaţilor.
- Nici nu trebuie să ştii tu aşa ceva, Sophy, îi răspunse el
sumbru. Tu nu faci parte din acea categorie de femei care
trebuie să ştie asemenea lucruri.
- Vrei să spui că sunt şi femei care ştiu ce trebuie făcut?
insită ea.
- Destul, Sophy!
- Şi tu cunoşti astfel de femei? Nu ai vrea să mi-o prezinţi
şi mie pe una dintre ele? Mi-ar plăcea nespus să am o mică
discuţie amicală cu ea. Poate că ştie o mulţime de alte lucruri
minunate pe care eu nu le cunosc. Ştii, setea mea de cunoştere
este nelimitată. Iar din cărţi, nu le poţi afla chiar pe toate...
O clipă, Julian crezu că Sophy încearcă să îl tachineze şi
puţin lipsi ca de astă dată să nu-şi iasă cu adevărat din fire.
Numai în ultima clipă realiză că, oricât părea de ciudat, Sophy
se simţea atrasă de subiect din pură curiozitate. Oftă şi se lăsă
din nou între perne, pe locul lui de lângă geam.
- Să nu mai continuăm discuţia.
- Uneori, când vorbeşti, eşti la fel de plicticos ca şi
bunica. Zău, Julian. Mă dezamăgeşti. Şi eu care sperasem că,
odată măritată, am să îmi duc viaţa alături de un bărbat care
este în stare să poarte discuţii amuzante.
46
- Am să mă străduiesc să te amuz în alte feluri, murmură
el închizând ochii şi sprijinindu-şi capul de pernă.
- Dacă mai deschizi vreodată discuţia despre seducţie,
Julian, să ştii că am să mă văd obligată să îţi spun că nu găsesc
deloc amuzant subiectul.
- Din cauza tragediei pe care a trăit-o sora ta ?
Înţelegeam, să fii aşa afectată dacă ţi s-ar fi întâmplat ţie.
Numai că tu trebuie să înţelegi, Sophy, că între ceea ce se
petrece între soţi şi seducţia a cărei victimă i-a fost sora ta,
adică o relaţie care aduce numai necazuri, este o diferenţă
uriaşă, ca de la cer la pământ.
- Chiar aşa să fie, domnul meu? Şi cum învaţă bărbaţii să
facă diferenţieri atât de subtile? La şcoală? Tu unde le-ai
învăţat? De la prima ta soţie sau din experienţa de a întreţine
metrese?
Ajunşi în acest punct al discuţiei, Julian simţi că nu îşi
mai poate ţine firea. Nu făcu nici o mişcare şi nici nu deschide
ochii, Pentru că nu îndrăznea.
- Ţi-am mai explicat o dată că prima mea căsnicie nu e
un subiect potrivit de discuţie pentru tine. Şi nici celălat subiect
pe care l-ai amintit. Dacă ai un dram de minte, Sophy, ar fi bine
să uiţi ce ţi-am spus.
Ceva în vorbele lui, rostite pe un ton prea liniştit, o
avertiză pe Sophy că ar fi făcut mai bine să tacă. Şi nu mai
scoase un cuvânt. Julian îşi înfrînă încă o dată enervarea şi doar
când a fost sigur că se putea controla deschise ochii şi îşi privi
proaspăta mireasă.
- Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să te
obişnuieşti cu mine, Sophy.
- Da, dar mi-ai promis că îmi acorzi trei luni.
- La naiba, femeie, doar nu crezi c-am să te iau cu forţa în
următoarele trei luni. Dar nici să nu te aştepţi că, în acest timp,
nu am să fac nici o încercare să-ţi schimb ideile despre ce va să
zică să faci dragoste. Ar însemna să îmi ceri prea mult şi,
oricum, nu încalcă cu nimic, învoiala noastră ridicolă.
Sophy se răsuci brusc spre Julian,
47
- Asta ai vrut să spui când m-ai prevenit că nu te poţi
bizui prea mult pe cuvântul de onoare al unui bărbat când este
vorba de relaţiile lui cu o femeie? Să înţeleg din asta, domnul
meu, că nu ar trebui să mă bizui prea mult pe cuvântul tău de
gentleman?
Jignirea îl pătrunse pe Julian până în cea mai adâncă fibră
a sufletului său.
- Nu cunosc un bărbat din anturajul meu, doamnă, care ar
avea îndrăzneala să îmi spună mie aşa ceva.
- Ai de gând să mă provoci la duel? îl întrebă ea cu o
curiozitate tot mai mare. Pentru că, trebuie să îţi spun, bunicul
m-a învăţat cum se mânuieşte un pistol. Şi, pe cât mi s-a spus,
sunt o bună trăgătoare.
Julian se întrebă dacă onoarea lui de gentleman îi
interzicea să îşi bată soţia în ziua nunţii. Dintr-o pricină care îi
scăpa, căsnicia lor nu începuse sub auspiciile liniştite pe care el
dorise să le impună. Se uită la chipul senin şi curios aflat
dinaintea lui şi încercă să găsească un răspuns comentariului
nemaiauzit al Sophy-ei. În acel moment, văzu că baierele
săculeţului Sophy-ei se desfăcuseră iarăşi şi că şnurul care îl
lega la gură căzuse pe podea,
Sophy se încruntă şi se aplecă imediat să îl culeagă de
jos. Julian făcu aceeaşi mişcare deodată cu ea, iar mâna lui
puternică atinse mâna ei delicată.
- Dă-mi voie, i se adresă el cu răceală culegând bucăţica
de şnur şi depunându-i-o în palmă.
- Mulţumesc, spuse ea uşor fâstâcită şi începu să se lupte
cu şnurul, încercând să îl potrivească la locul lui.
Julian se lăsă în perne şi urmări, fascinat, cum o altă
panglică începe să se desprindă din urzeală. Sub ochii lui,
împletitura şi lucrătura elaborată din panglici şi dantele prinse
să se destrame, astfel încât, în mai puţin de cinci minute, Sophy
se pomeni că ţine în poală un săculeţ din care nu rămăsese mai
nimic. Ridică spre Julian o privire neajutorată.
- Nu am să înţeleg niciodată de ce mi se întâmplă numai
mie aşa ceva.
48
Fără un cuvânt, Julian îl luă săculeţul din poală, îl
deschise şi aruncă înăuntru toate bucăţile de şnur şi panglicile
deşirate.
Iar, în timp ce i-l întindea Sophy-ei, avu senzaţia tul-
burătoare că tocmai deschisese cutia Pandorei.
CAPITOLUL 3
La jumătatea celei de-a doua săptămâni a lunii lor de
miere petrecută pe domeniul de curând cumpărat de Julian în
comitatul Norfolk, Sophy-ei începu să-i fie teamă că se
măritase cu un bărbat care manifesta o prea mare pasiune
pentru băutură, mai ales pentru păhărelul de porto de după
masă.
Afară de asta, nu avea a se plânge de călătoria ei de
nuntă. Proprietatea Eslington Park era aşezată într-un peisaj
bucolic, cu şiruri de coline împădurite şi întinderi de păşuni
înverzite, mustind de sevă. Conacul liniştit, construit în stilul
de inspiraţie paladiană atât de răspândit la sfârşitul veacului
trecut, emana un aer de nobleţe. În interior, se făcea însă simţită
atmosfera greoaie şi încărcată a epocii care îl inspirase, însă
Sophy ştia că putea aduce unele schimbări în încăperile cu
ferestre înalte altfel bine împărţite. De fapt, era nerăbdătoare să
redecoreze casa.
În acest timp, se bucurase din plin de lungi plimbări
călare alături de Julian, de cunoaştere a pădurilor, păşunilor şl
terenurilor mănoase de curând cumpărate de el. Julian i-l
prezentă Sophy-ei pe Joe Fleming, noul intendent al moşiei, şi
îi fu acesteia teribil de recunoscător când ea nu îi reproşa
lungile ore petrecute în tovărăşia tânărului devotat trup şi
suflet, adânciţi împreună în făurirea planurilor de viitor pentru
Eslington Park. Lui Julian îi venise însă mai greu să o prezinte
pe Sophy şi să se prezinte pe sine însuşi, oamenilor care
locuiau pe proprietatea lor. Fusese încântat să constate că
Sophy admirase cu ochi de cunoscător oile de pe moşie şi
produsele obţinute din creşterea lor. Era clar faptul de a fi
49
crescută la tară avea avantajele sale, hotărâse Sophy în sinea ei.
Cel puţin, în felul ăsta, femeia avea ceva interesant de spus
bărbatului dacă acesta îşi iubea atât de mult pământul.
De nenumărate ori o frământase pe Sophy întrebarea
dacă Julian avea să ajungă să îşi iubească la fel de mult soţia.
Chiriaşii şi vecinii lor aşteptaseră cu mare curiozitate sosirea
Lordului care devenise de puţin timp noul proprietar al moşiei.
Iar după ce Julian apucase să intre în câteva rânduri cu ţăranii
prin hambare şi prin grajduri fără a da semne că i-ar păsa prea
mult dacă îşi murdăreşte elegantele cizme de călărie, se
răspândi zvonul prin ţinut că noul stăpân de la Eslington se
pricepe de minune la creşterea oilor şi la cultivarea pământului.
Iar Sophy a fost pe loc acceptată de localnici după ce s-a
aplecat cu tandreţe asupra câtorva bebeluşi dolofani, după ce a
îngrijit cu dragoste şi dăruire câţiva copii plăpânzi şi i-a învăţat
pe ţărani cum să folosească ierburile care cresc în ţinut la
pregătirea în casă a unor leacuri. În câteva rânduri, Julian s-a
văzut obligat să-şi aştepte răbdător soţia cât aceasta dădea
vreunei neveste de ţăran reţeta unui sirop de tuse sau a unui
purgativ. Începuse deja să se obişnuiască cu gândul, ba chiar
să-l amuze, că trebuia să îi culeagă veşnic Sophy-ei din păr fire
de paie când aceasta ieşea din vreo colibă scundă şi sărăcă-
cioasă.
- Ai să fii o soţie minunată, Sophy, remarcă el mulţumit
în cea de-a treia zi de vizite făcute pe moşie, De data asta sunt
convins că am făcut o alegere potrivită. .
Sophy încercase să ascundă câtă plăcere îi făcuseră
vorbele lui, ba reuşise chiar să îi arunce un zâmbet înveselit.
- Remarca ta trebuie să îmi dea de înţeles că voi fi o bună
nevastă de fermier ?
- Doar vezi şi tu, Sophy. Asta sunt, un fermier.
Îşi plimbase privirea pe întinderea nesfârşită care se
desfăşura dinaintea lui cu mândria celui care ştie că, atât cât
puteai cuprinde cu ochii, totul îi aparţinea.
- Iar o bună nevastă este exact ce îmi doresc şi mi se
potriveşte.
50
- Vorbeşti de parcă într-o bună zi am să devin un model
de bună purtare, subliniase ea cu dulceaţă în glas. Mai este
nevoie să îţi amintesc că sunt deja nevasta ta?
El îi aruncase un zâmbet maliţios.
- Încă nu, draga mea. Curând. Mai curând decât ţi-ai
propus.
Personalul de la Eslington Park era bine instruit şi foarte
eficient. Putea fi condus cu mare uşurinţă deşi, nu o dată,
Sophy tresărise speriată când servitorii mai să-i calce pe
picioare din dorinţa de a anticipa ordinele lui Julian şi de a le
face pe plac noilor stăpâni. Erau foarte prevenitori şi atenţi cu
noul stăpân şi se vedea că sunt mândri să servească un bărbat
atât de important. Le ajunsese la urechi zvonul că stăpânul era
iute din fire şi aprig la mânie şi că atunci când se înfuria nu
cruţa pe nimeni; vizitiul, valetul, majordomul şi camerista care
îi însoţiseră pe Lordul şi Lady Ravenwood până la Eslington
avuseseră ei grijă să se afle tot. Aşa încât, servitorii preferau să
nu rişte cu nici un gest nesăbuit.
Una peste alta, luna lor de miere se desfăşură destul de
bine. Singurul lucru care întunecă şederea Sophy-ei în Norfolk
era presiunea subtilă, dar încăpăţânată pe care o exercita seara
Julian asupra ei. Începuse să îi fie frică de insistenţele lui. Era
clar că lui Julian nu îi trecea prin minte să nu se apropie de
patul ei încă trei luni de aici înainte. Se aştepta, ba era convins,
că putea să o seducă mult înainte de încheierea perioadei de
timp asupra căreia conveniseră.
Sophy fusese convinsă că va reuşi să domine situaţia în
clipa în care remarcase pasiunea lui, parcă tot mai mare, pe zi
ce trece, de a bea porto după cină. Singura greutate era să-şi
poată controla propriile reacţii la săruturile lui de noapte bună,
care deveneau tot mai îndrăzneţe. Dacă reuşea să se domine,
era convinsă că Julian avea să respecte, dacă nu spiritul, cel
puţin litera promisiunii făcute. Instinctul îi spunea că, din
mândrie, Julian nu avea să coboare în proprii lui ochi încât să
facă uz de forţă pentru a i se vârî în pat.
Cantităţile tot mai mari de porto pe care le dădea Julian
seara pe gât, începuseră să o neliniştească. Faptul adăugă un
51
element neaşteptat de periculos unei situaţii şi aşa destul de
tensionate. Îşi amintea mult prea bine de seara în care sora ei,
Amelia, se întorsese de la una din întâlnirile sale de taină şi
atunci ea îi spusese cu ochii în lacrimi că un gentleman care a
băut peste măsură poate fi în stare de un limbaj violent şi de o
purtare grosolană. În seara aceea, braţele delicate şi albe ca
spuma laptelui ale Ameliei erau acoperite de vânătăi. Sophy se
înfuriase atunci şi îi ceruse insistent să afle numele iubitului ei,
Dar, încă o dată, Amelia refuzase să i-l spună.
- I-ai spus nepreţuitului tău iubit că familia Dorring se
învecinează cu conţii de Ravenwood de generaţii întregi? Dacă
bunicul află ce se petrece, o să meargă direct la contele de
Ravenwood şi o să îi ceară să pună capăt nebuniei acestui
ticălos.
Amelia mai vărsase câteva lacrimi.
- Tocmai de aceea am avut grijă ca bunicul să nu afle
niciodată cine este iubitul meu, Vai, Sophy. Tu nu înţelegi.
Dacă el află că sunt o Dorring şi nepoata unui vecin atât de
apropiat lui Ravenwood, n-o să mai rişte să mă întâlnească.
- Adică tu preferi să îl laşi pe iubitul tău să profite de tine
şi nu îi spui cine eşti? o întrebase Sophy nevenindu-i să-şi
creadă urechilor.
- Tu nu ai de unde să ştii ce înseamnă să iubeşti,
murmurase Amelia.
După care se prăbuşise într-un somn adânc.
Amelia se înşelase atunci. Sophy ştia prea bine ce
înseamnă să iubeşti. Numai că ea încercase să ţină piept
sentimentelor periculoase care o asaltau într-un fel mult mai.
inteligent decât făcuse nefericita ei soră. Ea nu avea să facă
nicicând greşelile pe care le făcuse AmelLa.
Sophy tăcu cu stoicism câteva seri la rând, reuşind să nu
scoată o vorbă despre îngrijorarea pe care i-o stârnea pofta
nemăsurată a lui Julian pentru porto, după care, nemairăbdând,
atacă subiectul.
- Ţi-e greu să adormi, domnul meu ? întrebă ea în cea de-
a doua săptămână a căsniciei.
52
În acel moment, ea şi Julian se aflau în salonul de
culoarea carminului, instalaţi comod în faţa şemineului. Julian
tocmai îşi potrivise o nouă porţie şi o privi cu ochi
împăienjeniţi.
- De ce mă întrebi ?
- Iartă-mă, dar nu mă pot opri să nu remarc că, spre seară,
ţi se deschide pofta de porto. Şi, după părerea mea, bei cam
mult. Unii beau sherry, sau porto sau vin roşu înainte de culcare
pentru că asta îi ajută să adoarmă mai uşor. Tu ţi-ai făcut un
obicei să te îmbuibi cu alcool pentru noapte?
Julian bătu preţ de câteva clipe darabana cu degetele lui
lungi pe braţul fotoliului şi o privi lung.
- Nu, îi răspunse el într-un târziu şi dădu de duşcă încă un
pahar. De ce? Te deranjează?
Sophy îşi concentra întrega atenţie asupra broderiei la
care lucra.
- Dacă îţi vine greu somnul, ştiu eu o mulţime de leacuri
care te-ar putea ajuta. Pe multe, le ştiu de la Bess.
- Şi? Ce propui? Să mă droghezi cu laudanum?
- Nu. Laudanumul este foarte eficient, dar nu eu aş
recurge la el ca leac împotriva însomniei decât dacă aş da greş
cu altele. Dacă vrei să încerci, pot să îţi prepar eu un amestec
de plante. Am luat cu mine caseta cu plante medicinale.
- Îţi mulţumesc Sophy. Dar cred că am să rămân cre-
dincios bătrânului meu porto. Eu îl înţeleg pe el şi el mă
înţelege pe mine.
Sophy ridică sprâncenele mirată.
- Şi ce-ar fi de înţeles, domnule?
- Chiar vrei să îţi spun deschis, doamna mea?
- Sigur că da, spuse ea surprinsă de o asemnea întrebare.
Ştii bine că prefer să discutăm deschis. Tu eşti cel căruia îi vine
uneori mai greu să abordeze anumite subiecte, nu eu.
- Uite ce este. Sunt sincer cu tine şi te avertizez: ăsta e un
subiect pe care tu nu vrei să îl discutăm.
- Prostii. Dacă ţi-e aşa de greu să adormi, eu ştiu sigur că
sunt leacuri mai bune decât un pahar de porto.
53
- Iată că, într-o privinţă, suntem şi noi de acord. Între-
barea care se pune, draga mea, este dacă tu eşti dispusă să-mi
oferi leacul.
Nota de insinuare grea de senzualitate din glasul lui o
făcu pe Sophy să ridice brusc capul. Se pomeni că îl priveşte
drept în ochi. Zări sclipirea poznaşă, plină de subînţelesuri,
care ii licărea în privire. Şi, brusc, pricepu.
- Înţeleg, reuşi ea să rostescă calm. Nu m-am gândit că
înţelegerea noastră ţi-ar putea aduce atâta suferinţă fizică,
domnul meu,
- Acum că ţi-ai dat seama, te bate gândul să mă scapi de
povara promisiunii pe care ţi-am făcut-o?
Fără să vrea, Sophy frânse între degete un fir de
borangic. Plecă privirea şi se uită lung la cele două capete de
mătase care atârnau rupte.
- Eu mi-am închipuit că lucrurile decurg cum nu se poate
mai bine între noi, domnul meu, spuse ea distant încercând să
pună cât mai multă răceală în glas.
- Sunt convins că asta ţi-ai închipuit. Tu te distrezi de
minune, aici, la Eslington Park. Nu-i aşa, Sophy?
- Mă simt foarte bine, domnul meu.
- Ei, bine, şi eu mă simt bine. Din anumite puncte de
vedere. Din alte puncte de vedere, găsesc cam obositoare luna
asta de miere, spuse el dând peste cap dintr-o mişcare scurtă
restul de porto din pahar. Foarte obositoare. Adevărul este,
Sophy, că situaţia în care ne aflăm este total nefirească.
Ea oftă cu profund regret.
- Vrei să spui că ai vrea să punem capăt lunii de miere?
Paharul gol pocni între degetele lui Julian, înjură şi îşi
şterse pulberea fină de cristal de pe mână.
- Vreau să spun, rosti el pe un ton crunt, că aş vrea să
avem o căsnicie normală. Este de datoria mea să insist să avem
o căsnicie normală. Voi fi mai mult decât încântat când ea va
deveni o căsnicie normală.
- Eşti chiar atât de nerăbdător să îţi asiguri un urmaş?
- În acest moment nu îmi stă gândul la urmaşi. Ci la
Contele de Ravenwood, prezent în faţa ta în carne şi oase şi la
54
Contesa de Ravenwood şi ea prezentă în încăpere în carne şi
oase. Motivul principal pentru care tu nu suferi pe cât sufăr eu,
Sophy, este că tu nu ştii ce pierzi. Sophy simţi că îşi pierde
cumpătul.
- Nu e nevoie să fii atât de grijuliu cu mine, domnul meu.
Nu uita că sunt o fată crescută la ţară, De mică am fost
obişnuită cu prezenţa animalelor şi în viaţa mea mi s-a
întâmplat de multe ori să dau câte o mână de ajutor la naşterea
unor copii. Ştiu perfect de bine ce se petrece între soţi şi, ca să
fiu sinceră, nu cred să fie ceva prea elevat.
- Ştii ceva, nimeni nu a zis că ar fi un exerciţiu intelec-
tual, doamna mea. E doar o aventură fizică.
- Ca şi cum ai călări? Dacă nu ţi-e cu supărare, eu nu cred
să dea satisfacţii la fel de mari. Când eşti pe un cal, ai cel puţin
satisfacţia că el te va duce la destinaţie.
- Cred că a venit vremea să afli ce te aşteaptă la capătul
unui drum în alcov, draga mea.
Julian se ridicase în picioare şi venise lângă ea înainte ca
Sophy să îşi dea seama ce se petrece. Julian îi smulse broderia
din mâini şi o zvârli cât colo. Apoi o cuprinse în braţe şi o trase
spre el, Când ridică ochii şi îl privi, Sophy ştiu că, de astă dată,
nu avea să urmeze una dintre acele sărutări tandre cu care
Julian încerca să o înduplece în ultima vreme.
Alarmată, Sophy i se împotrivi şi îl împinse.
- Încetează, Julian. Doar ţi-am mai spus că nu vreau să
fiu sedusă.
- Încep să cred că e de datoria mea să te seduc.
Nenorocita asta de înţelegere devine pe zi ce trece tot mai greu
de suportat, micuţa mea, Fie-ţi milă de bietul tău soţ. Cred că
am să îmi dau sufletul de dor dacă sunt obligat să aştept încă
trei luni. Sophy, nu te mai lupta cu mine.
- Julian, te rog.
- Sst, spuse el plimbându-şi degetele pe buzele ei ca-
tifelate şi urmărindu-le conturul. Ti-am dat cuvântul că nu am
să te silesc să mi te dai, şi am să mi-l ţin chiar dacă din asta ar
fi să mi se tragă moartea. Dar, e dreptul meu să încerc. Vreau să
te conving să te răzgândeşti. Şi, pe legea mea, este exact ce am
55
de gând să fac. Ţi-am lăsat zece zile să te obişnuieşti cu mine,
Sophy. Suntem sot şi soţie şi cred că a venit vremea să ne
iubim.
Gura lui se închise asupra gurii ei punând capăt valului
de proteste. Julian îi depuse pe buze un sărut lung şi fierbinte,
încercând să îi transmită toată forţa patimii lui. Nu se opri
decât când Sophy începu sî îi tremure în braţe. Ca întotdeauna
când o cuprindea Julian în braţe simţea că i se taie răsuflarea şi
că îşi pierde toată vlaga. Julian îşi plimbă palmele încet pe
trupul ei, o înlănţui fără scăpare şi o lipi strâns de trupul lui. În
acel moment, Sophy se cutremură pentru că simţise toată
vigoarea lui bărbătească trezită la viaţă.
- Julian? rosti ea ridicând spre el o privire tulbure.
- La ce te aşteptai? îi spuse el zâmbindu-i parşiv. Bărbaţii
nu se deosebesc prea mult de animalele de la fermă. Iar tu ar
trebui să fii prima care ştie acest lucru, doar te pretinzi mare
cunoscătoare în materie.
- Dar nu poate fi aceaşi lucru. Bunăoară ca atunci când ai
închide un berbec şi o capră în acelaşi ţarc.
- Mă bucur că sesizezi diferenţa.
Nu o lăsă să îl scape din braţe, în schimb îi prinse în
palme, captive, ca într-o cupă, fesele rotunjoare şi o atrase şi
mai mult spre protuberanta viguroasă dintre coapsele lui.
Sophy-ei îî vâjâi capul când simţi forma impresionantă a
bărbăţiei lui lipită de delicata ei feminitate. Fustele i se rotiră, i
se învârtejiră şi se prinseră între picioarele lui Julian. Acesta îşi
desfăcu şi mai mult picioarele, iar Sophy se pomeni prinsă între
ele.
- Sophy, micuţa mea Sophy. Scumpa mea. Lasă-mă să te
iubesc. Aşa se cade.
Îşi punctă chemarea ademenitoare cu sărutări tandre pe
care le depuse, acoperind-o, pe bărbie, pe gât şi Jos, pe umărul
dezgolit.
Sophy nu se simţea în stare să scoată un cuvânt. Parcă era
târâtă în larg de hula unei mări dezlănţuite. Trecuse atâta timp
de când îl iubea pe Julian. O ispitea gândul, să cedeze căldurii
învăluitoare, voluptuoase care se degaja din fiecare fibră a
56
fiinţei lui. Era copleşită. Fără să îşi dea seama îşi încolăci
braţele după gâtul lui şi îşi desfăcu docilă buzele. În ultimele
zile, învăţase de la Julian multe despre sărut.
Lui Julian nu îi trebui o a doua invitaţie. Puse din nou
stăpânire pe gura ei cu un geamăt înăbuşit de plăcere. De data
asta, îşi aşeză o mână sub sânul Sophy-ei, îl cuprinse cu
tandreţe în podul palmei şi, cu policarul, căută să-i atingă
sfârcul care se ghicea sub ţesătura fină a cămăşii de muselină.
Sophy nu auzi deschizându-se uşa salonului în spatele ei,
dar auzi distinct scuzele fâstâcite, îngăimate în grabă şi
pocnetul sec al uşii închizându-se la loc. Julian ridică capul şi
aruncă o privire într-acolo peste buclele Sophy-ei. Vraja se
risipi.
Sophy roşi toată când realiză că unul dintre servitorii
fusese martorul involuntar al sărutului lor pasional. Făcu iute
un pas înapoi, iar Julian îi dădu drumul din braţe şi schiţă un
zâmbet când văzu neorânduiala din ţinuta ei. Sophy îşi duse
mâna la păr şi îl găsi într-o stare mai jalnică decât de obicei.
Câteva bucle i se desfăcuseră din agrafe şi îi atârnau acum
libere peste umeri; iar panglica pe care i-o prinsese cu atâta
grijă în păr camerista chiar înainte dea coborî la cină, se
desprinsese şi îi atârna pe ceafă.
- O... Scuză-mă, domnule. Trebuie să urc. Sunt complet
răvăşită, spuse ea şi o zbughi spre uşă.
- Sophy!
Se auzi clinchet de pahare.
- Da, domnule, spuse Sophy deja cu mâna pe clanţă şi
aruncă o privire prudentă peste umăr.
Julian stătea în picioare în faţa şemineului, cu un braţ
sprijinit neglijent de poliţa din marmură albă. Ţinea în mână un
pahar pe care şi-l umpluse cu porto. Sophy se simţi mai
alarmată ca niciodată când zări jucând în ochii lui un licăr de
satifacţie masculină. Gura i se arcuise într-un zâmbet senzual
care nu reuşea însă să şteargă din aroganţa bine cunoscută care
se degaja din toată fiinţa lui. Părea foarte sigur pe sine şi foarte
încrezător.
57
- Spune-mi, draga mea. Seducţia nu e un lucru chiar atât
de îngrozitor, nu-i aşa? Ai să vezi că îţi va plăcea şi ţie. Şi cred
că a trecut destulă vreme ca să îţi dai seama şi singură câtă
dreptate am.
Oare, biata ei Amelia simţise acelaşi lucru? O pustiire
totală a simţurilor? Fără să vrea, Sophy îşi duse mâna la buza
de jos şi o atinse uşor cu vârful degetelor.
- Tu înţelegi prin seducţie sărutări de felul celor pe care
mi le-ai dat adineaori?
El înclină capul aprobănd-o, iar ochii îi sclipiră amuzaţi.
- Sper că ţi-au plăcut, Sophy. Pentru că te aşteaptă multe
alte sărutări. Începând chiar din astă seară. Fugi sus, draga mea.
Am să vin şi eu îmediat. Am să te seduc în aşa fel încât să
petrecem o adevărată noapte a nuntii. Crede-mă, draga mea,
mâine ai să-mi mulţumeşti pentru că am pus capăt acestei
situaţii nefireşti pe care numai tu ai creat-o. Şi am să accept cu
mare plăcere recunoştinţa ta.
Sophy se simţi invadată de un val de furie violentă
amestecată cu o mulţime de sentimente contradictorii. Deodată,
se simţi atât de furioasă încât nu mai fu în stare să scoată un
cuvânt. în schimb, smuci violent de uşile masive din mahon şi
trecu ca fulgerul prin hol şi în sus, pe scări.
Câteva clipe mai târziu, intra ca o furtună în dormitorul ei
şi o sperie pe camerista care îi pregătea patul.
- Milady! Ce s-a întâmplat?
Sophy reuşi să îşi domine mânia şi simţurile răvăşite, dar
respira sacadat.
- Fii liniştită, Mary. Nu s-a întâmplat nimic. Am urcat
prea iute scările, asta-i tot. Te rog, ajută-mă să îmi scot rochia.
- Desigur, doamnă Contesă.
Mary, o fetişcană vioaie de optsprezece ani care se
pomenise ridicată peste noapte la rangul de cameristă a
doamnei Contese, se îndreptă spre stăpâna ei şi o ajută să se
dezbrace. Îi desfăcu cu mâini îndemânatice şi cu grijă încărcată
de respect, cămăşuţa de corp din muselină cu broderie fină.
- Mary, aş vrea să beau ceai înainte de a merge la culcare.
Eşti bună să îmi aduci un vas cu apă fiartă ?
58
- De-ndată, doamnă Contesă.
- Şi, Mary, încă ceva. Roagă să aşeze două ceşti pe tavă,
spuse Sophy trăgând adânc aer în piept. Domnul Conte îmi va
tine companie în seara aceasta.
Mary făcu ochii mari, în semn de aprobare, dar nu scoase
o vorbă cât o ajută pe Sophy să îmbrace rochia de casă din
mătase.
- Vă aduc îndată ceaiul, doamnă Contesă. Ah, bine că mi-
am adus aminte. Una din fetele în casă mi s-a plâns c-o doare
burta. Crede c-a mâncat ceva ce nu i-a picat bine. M-a rugat să
vă zic să-i dati ceva, dacă puteţi s-o ajutaţi.
- Cum? A, sigur, spuse Sophy îndreptându-se spre caseta
cu ierburi uscate şi umplu iute un săculeţ cu leacuri la care
adăugă şi câteva fire de lemn dulce şi de revent. Du-i-le şi
spune-i să amestece câte un strop din fiecare într-o ceaşcă de
ceai. Asta o să îi mai liniştească stomacul suferind. Iar dacă
mâine dimineaţă nu se simte bine, negreşit să îmi spui.
- Mulţam, coniţă. Alice o să vă fie recunoscătoare. Auz că
are mari suferinţe cu burta ei. Cică e prea nervoasă. Ah, era să
uit. Allan, fecioru’, zicea să vă spun că e mai bine cu gâtul
mulţumită siropului de miere cu brandy pe care i l-a pregătit
bucătăreasa.
- Excelent. Excelent. Mă bucur să aud că îi e mai bine,
spuse Sophy de-abia aşteptând să rămână singură, pentru că
ultimul lucru pe care dorea să îl audă în seara aceasta era
descrierea durerilor de gât ale lui Allan, feciorul în casă. Şi
acum, Mary, hai. Grăbeşte-te şi adu-mi ceaiul, te rog.
- Da, doamnă Contesă, spuse Mary ieşind în fugă din
cameră.
Sophy începu să măsoare încăperea în lung şi-n lat, iar
papucii moi de casă nu făceau nici cel mai mic zgomot pe
covorul moale şl gros. Nici nu remarcă cum începuse să i se
desfacă din decolteu un capăt al şnurului subţire care îi atârna
acum între sâni.
Bărbatul acesta îngrozitor, nemaipomenit de arogant cu
care se măritase credea că este de ajuns doar s-o atingă că ea îi
şi cade imediat la picioare, cucerită,înfrântă de felul minunat în
59
care ştie el să facă dragoste. Avea să o bată la cap, să se ţină
scai după ea şi să îi facă viata imposibilă până în momentul în
care obţinea ce îşi pusese în minte. Acum mai mult ca niciodată
ştia că aşa avea să se întâmple. Voia să se culce cu ea, era clar.
Pentru el nu era decât o chestiune de orgoliu masculin.
Sophy începuse să îşi dea seama că nu avea să îşi
găsească liniştea pană în clipa în care Julian nu îşi demonstra
lui însuşi că el era stăpânul până în intimitatea dormitorului ei.
Simţea că, oricât s-ar fi străduit, nu avea nici cea mai slabă
şansă să atingă armonia pe care şi-o dorise atât în căsnicia lor,
atâta timp cât pe Julian nu îl interesa decât să o seducă. Sophy
se opri brusc în mijlocul încăperii când îi veni ideea că poate
Contele de Ravenwood avea să se declare satisfăcut după o
singură noapte petrecută cu ea. Julian nu era îndrăgostit de ea.
Pentru moment, Sophy constituia doar o provocare pentru el,
tocmai fiindcă îi era soţie şi îi refuza privilegiul pe care îl
considera de drept ca fiind al lui. Dar, dacă îşi dovedea, lui ca
şi ei, că putea să o seducă, cine ştie, poate că după o noapte
avea să o lase în pace o vreme.
Ea se îndreptă iute spre caseta cu plante medicinale
minunat lucrată şi zăbovi în fata ei, uitându-se la şirurile
frumos aliniate de sertăraşe şi rafturi din lemn. Clocotea de
furie, de teamă şi de încă un sentiment pe care nu dorea, pentru
moment, să îl cerceteze îndeaproape. Nu avea acum timp
pentru aşa ceva. Julian putea să apară dintr-o clipă în alta pe
uşa care despărţea alcovul ei de dormitorul lui, şi avea să o ia
din nou în braţe şi să o mângâie în felul în care o atingea pe
micuţa lui balerină, sau actriţă, sau ce-o fi fost ea,
Mary deschise uşa şi intră purtând pe braţe o tavă,
- Ceaiul dumneavoastră, doamnă Contesă. Mai aveţi
nevoie de ceva?
- Nu, Mary. Mulţumesc. Poţi pleca.
Sophy reuşi să îi adreseze ceea ce ea spera să fie un
zâmbet cât mai firesc, însă ochii lui Mary păreau mai luminoşi
şi mai însufleţiţi ca niciodată când făcu o scurtă plecăciune şi
se retrase din cameră. Sophy a fost aproape sigură că aude un
chicotit înfundat venind de afară, de pe coridor.
60
Servitorii par să ştie întotdeauna tot ce se petrece în
casele mari, îşi spuse Sophy înciudată. Se putea foarte bine ca
Mary să îşi fi dat seama că Julian nu petrecuse încă nici o
noapte în patul soţiei lui. În unele privinţe, gândul acesta
trebuie să fi fost umilitor pentru el.
Sophy-ei îi trecu fulgerător prin minte gândul că poate
mare parte din iritarea lui Julian se datora faptului că el se
aştepta ca servitorii să se întrebe de ce nu-şi vizitase încă
mireasa în alcov. Sophy îşi adună puterile şi se întări. Era
hotărâtă să nu renuţe la interesele ei doar pentru a cruţa
vanitatea lui Julian care şi aşa o necăjea destul de mult. Căută
în casetă şi scoase un vârf de muşeţel uscat şi încă un praf
foarte puternic. Le amestecă cu pricepere în vasul cu apă fiartă,
pregătită pentru ceai. Apoi se aşeză, să îl aştepte. Trebuia să se
aşeze. Tremura atât de mult încât nu se mai putea tine pe
picioare.
Nu trebui să aştepte prea mult şi inevitabilul se produse.
Uşa de comunicare dintre cele două dormitoare se deschise
uşurel, iar Sophy tresări speriată. Privirea îi rămase pironită
asupra uşii. Julian stătea în prag îmbrăcat doar în halatul de
casă din mătase, cu coroana contjlor de Ravenwood brodată pe
piept. O privea şi el, iar pe buze îi înflorise un zâmbet trufaş.
- Eşti mult prea agitată, micuţa mea, îl spuse el cu
blândeţe cât închise uşa în urma lui. Aşa se întâmplă când
amâni prea mult lucrurile. Tu singură ai dat proporţi înfri-
coşătoare acestui episod. Dar, până mâine dimineaţă, ai să vezi,
totul o să intre în normal şi o să îşi capete adevăratele
dimensiuni.
- Julian, te rog pentru ultima oară, nu continua cu
insisţentele tale. Vreau să spun, am sentimentul că încalci
spiritul jurământului pe care l-ai făcut.
Zâmbetul pieri de pe chipul lui Julian, iar privirea i se
întunecă. Îşi înfundă adânc mâinile în buzunarul halatului de
casă şi începu să măsoare nervos încăperea.
- Hai să nu mai discutăm iarăşi despre onoarea mea.
Crede-mă, onoarea este unul dintre lucrurile la care ţin foarte
mult şi nu aş face nimic care să ştiu că ar putea-o păta.
61
- Înseamnă că tu ai o definiţie proprie despre onoare?
Julian îi aruncă o privire furioasă.
- Ştiu eu mai bine decât tine cum să o definesc, Sophy.
- Ce vrei să spui. Că eu nu sunt în stare să îi dau o
definiţie corectă pentru că sunt femeie?
Julian se destinse şi umbra unui surâs îi înflori pe buze.
- Dar tu nu eşti o femeie ca oricare alta, draga mea.
Crede-mă, eşti o femeie cât se poate de interesantă. Când m-am
decis să-ţi cer mâna nu mi-aş fi imaginat că voi trăi momente
atât de fascinante alături de tine. Vezi că ţi s-a desfăcut şnurul
rochiei.
Sophy coborî privirea şi constată înciudată că şiretul,
desfăcându-se, îi dezvăluise un sân gol. După două-trei
încercări nereuşite de a pune ordine în ţinuta ei, se văzu oblgată
să renunţe. Când ridică capul se pomeni că îl priveşte pe Julian
din spatele unei şuviţe care scăpase din agrafe, iritată, o trecu
după ureche şi îşi îndreptă, mândra, umerii.
- Vrei nişte ceai, domnul meu? El zâmbi larg, cu multă
indulgentă, iar ochii ii deveniră parcă şi mai verzi.
- Mulţumesc, Sophy. După atâta porto băut la masă şi
după aceea, cred că o ceaşcă de ceai este exact ce îmi trebuie.
Nu aş vrea să adorm în momentul cel mai palpitant al serii. Şi
sunt convins că ai fi dezamăgită dacă s-ar întâmpla aşa ceva.
Ce bărbat trufaş, îşi spuse ea cât îl turnă, cu mâini
tremurătoare şi nesigure, tizana pregătită mai înainte. Iar Julian
interpretă gestul ei ca pe un semn de capitulare. Sophy ştia
precis că asta îi trecea lui Julian prin minte. Iar o clipă mai
târziu, când Sophy îi întinse ceaşca, el o primi ca pe o ofrandă,
asemenea unui general învigător pe câmpul de luptă care
primeşte spada oferită de învins.
- Ce aromă interesantă, Sophy. E un amestec preparat de
tine? spuse Julian sorbind o gură de ceai şi oprindu-se o clipă.
- Da.
Cuvintele păreau să i se fi blocat Sophy-ei în gât, parcă
refuzând să iasă de acolo. Ea îl urmări cu fascinaţie bolnavă
cum soarbe încă o înghiţitură din potjunea ei.
62
- Muşeţel şi... alte flori. Are efect liniştitor asupra
nervilor prea încordatj.
Julian dădu absent din cap.
- Excelent, spuse el oprindu-se în fata secreterului din
lemn de trandafir să studieze cele câteva cărţi pe care Sophy se
îngrijise să le aşeze acolo. Dar iată şi lamentabilul material
intelectual al soţiei noastre savante, ia să vedem ce gusturi
literare ai.
Trase uşurel de pe raft un volum legat în piele, apoi încă
unul. Sorbi încă o înghiţitură cât studie tilurile gravate pe
copertă.
- Hm. Virgiliu şi Aristotel în traducere. Trebuie să recu-
nosc că asemenea titluri îl depăşesc pe cititorul obişnuit, Dar
poate nu prea mult. Am citit şi eu cândva cîrţi de soiul ăsta.
- Sunt bucuroasă că mă aprobi, spuse ea înţepată. Julian îi
aruncă o privire amuzată.
- Găseşti că îmi dau aere de superioritate ?
- Şi cum încă...
- Dar să ştii, nu asta vreau. Pur şi simplu sunt curios să
aflu cât mai multe despre tine, spuse el aşezând volumul la loc
şi luând un altul de pe raft. la să vedem ce mai avem aici ?
„Corpul omului primitiv” de Wesley. O carte de mult depăşită,
nu crezi?
- Rămâne un excelent îndrumar, domnul meu. Conţine o
mulţime de detalii interesante despre plantele care cresc în
Anglia, Bunicul mi-a dăruit cartea.
- Ah, desigur, ierburi, rosti zâmbind cu îngăduită şi
lăsând tratatul din mână şi culese la întâmplare un .alt volum,
la te uită ce am găsit. Prostiile romantice ale Lordului Byron
şi-au croit drum până la tară. Ţi-a plăcut „Childe Harold”,
Sophy ?
- Am citit-o pe nerăsuflate, domnule. Dar tu, ce părere
ai?
El zâmbi colţos la provocarea ei făţişă.
- Recunosc că am citit volumul şi mai recunosc că tipul
se pricepe să scrie melodrame. Dar nu cred să fie nimic de
mirare în asta, doar descinde dintr-o adevărată pleiadă de
63
scriitori proşti şi siropoşi. Mă tem că o să avem încă multe de
auzit despre eroii melancolici ai lui Byron.
- Cel puţin nu e plicticos. Am auzit că Lordul Byron a
făcut furori la Londra, aruncă Sophy întrebându-se dacă nu
dăduse din întâmplare peste un subiect de interes comun.
- Dacă prin asta vrei să spui că este asaltat de femei,
atunci să ştii că ai dreptate. Trebuie să fii ţicnit să participi la
un eveniment monden la care este prezent şi Byron. Pentru că
atunci rişti să fii zdrobit sub mulţimea de picioruşe delicate ale
căror frumoase şi sensibile posesoare nu au ochi decât pentru
marele poet.
Ceea ce spusese Julian nu suna deloc a invidie. Era clar
că, pentru el, Byron nu era altceva decât un fenomen amuzant
şi nimic mai mult.
- Ia să vedem ce mai avem aici? Să fie nişte scrieri
savante despre matematică ?
Sophy a fost pe punctul să leşine când a zărit cartea din
mâna lui Julian.
- Nu tocmai, domnule.
Expresia de bunăvoinţă amuzată se şterse într-o clipă de
pe chipul lui Julian când citi titlul cu voce tare.
- „Apărarea drepturilor femeii” de Wollstonecraft ?
- Mi-e teamă că da, domnule.
Ochii lui Julian scăpărau scântei când ridică privirea de
pe carte.
- Asta studiezi tu? Neroziile a căror cauză a îmbrătişat-o
o femeie cu reputaţie mai mult decât dubioasă?
- Miss Wollstonecraft nu a avut o reputaţie dubioasă, îi
sări indignată Sophy în apărare. A fost o liber Cugetătoare şi o
intelectuala cu o imensă putere de pătrunde a lucrurilor.
- Nu a fost decât o stricata. Nici nu i-a păsat că se
afişează cu mai mulţi bărbaţi. Cu care de altfel a trăit fără să se
mărite cu vreunul niciodată.
- Pentru că simţea ce este căsnicia, o cuşcă în care sunt
închise femeile. Odată măritată, femeia ajunge să fie complet
dependentă de bărbatul ei. Şi nu mai are nici un fel de drepturi.
Miss Wollstonecraft a avut o percepţie profundă asupra
64
condiţiei femeii şi a simţit că trebuie făcut ceva pentru a
îndrepta lucrurile. Iar, întâmplător, eu o aprob. Spuneai că ai fi
foarte curios să afli cât mai multe lucruri despre mine,
domnule. Ei bine, află că s-ar putea să le găseşti în carte, dacă o
citeşti.
- Nu am de gând să citesc prostiile astea, spuse Julian
trântind furios cartea. Mai mult decât atât, draga mea, n-am să
te las să îţi otrăveşti sufletul cu elucubraţiile unei femei care, de
mult, trebuia închisă la ospiciu sau măcar izolată pe Trevor
Sguare să-şi practice în linişte acolo profesiunea de curtezană.
Sophy avu tăria să nu îi azvârle ceaşca de ceai în cap.
- Noi doi am avut o înţelegere. Şi ne-am învoit şi asupra
obiceiului meu de a citi, domnul meu. Ai de gând să încâlci şi
această promisiune?
Julian înghiţi restul de ceai şi puse deoparte ceaşca şi
farfurioara. Se îndreptă spre Sophy, iar pe chipul lui se citea o
hotărâre rece şi o furie pe care abia şi-o stăpânea.
- Mai pune-mi în spate încă o acuzaţie că mi-am încălcat
cuvântul, dar şi atunci, fii sigură, n-am să mai răspund de
faptele mele. M-am săturat până peste cap de mascarda asta pe
care tu o numeşti lună de miere. N-am reuşit să facem nimic ca
lumea până acum. A venit vremea ca lucrurile să reintre în
matca lor. Prea mult ţi-am cântat în strună, Sophy. De acum
înainte ai să fii soţia mea, în adevăratul înţeles al cuvântului, şi
încă una adevărată, în pat şi în afara lui. Ai să asculţi de
sfaturile mele şi asta se referă şi la pasiunea ta pentru lectură,
Ceaşca şi farfuria din mâinile Sophy-ei se ciocniră şi
zăngăniră alarmate când aceasta ţâşni în picioare. Meşa pe care
o împinsese după ureche, îi căzuse iarăşi peste ochi. Făcu un
pas înapoi, iar tocul papucului se agăţă de tivul rochiei,
sfâşiindu-l.
-Uite ce-ai făcut, se văicări ea uitându-se la tivul rupt.
- Încă nu am apucat să fac nimic, îi spuse Julian oprindu-
se în faţa ei şi, văzându-i chipul răzvrătit şi răvăşit, expresia i
se mai îndulci. Vino-ţi în fire. Nici măcar nu te-am atins şi arăţi
de parcă te-ai fi luptat cu înverşunare să-ţi aperi cinstea de
fecioară.
65
Ridică mâna şi prinse cu gingăşie între degete şuviţa care
îi atârna Sophy-ei peste ochi.
- Cum de reuşeşti, Sophy ?
- Ce să reuşesc ?
- Nici una dintre femeile pe care le cunosc nu reuşeşte
niciodată să arate, chiar dacă s-ar strădui, atât de tentant de
răvăşită ca tine. Veşnic îţi atârnă din haine câte un şiret, un
şnur, vreo panglică sau o bucăţică de dantelă. Iar părul îţi stă
veşnic în neorânduială de parcă nu-l-ai aranja niciodată.
- Când m-ai cerut, domnul meu, ştiai prea bine că nu sunt
o cochetă, rosti ea cu înverşunare.
- Ştiu. Nici prin minte nu mi-a trecut să te critic. Mă
miram cum de reuşeşti să obţii asemenea efecte. Te porţi de
parcă ar fi lucru firesc să arăţi aşa.
Julian dădu drumul şuviţei şi-şi strecură cu îndrăzneală
degetele în părul ei de unde extrase câteva agrafe. Îi răsfiră
buclele şi o mângâie cu tandreţe.
Sophy simţi că i se taie răsuflarea când Julian îşi petrecu
celălalt braţ pe după talia ei şi o atrase spre el. Se întrebă
speriată când avea să îşi facă efectul ceaiul. Julian nu părea
deloc să fie somnoros.
- Te rog, Julian...
- Tocmai asta încerc să fac, iubita mea, îi murmură el cu
gura lipită de buzele ei, Nu-mi doresc nimic mai mult decât să-
ţi procur plăcere în noaptea asta. Cred că ai face bine să te
linişteşti şi să mă laşi să îţi dovedesc că nu e un lucru atât de
îngrozitor să fii nevasta mea,
- Mă obligi să insist şi să îţi aduc aminte de învoiala
noastră.
Ea încercă să protesteze însă era atât de nervoasă încât
abia se mai putea ţine pe picioare. Se agăţă de umerii lui Julian
să-şi recapete echilibrul şi se întrebă disperată dacă nu cumva
pusese în ceai alte plante decât cele care trebuiau să îl adoarmă.
- După cele ce o să se întâmple între noi în noaptea asta,
nu ai să mai pomeneşti o vorbă despre înţelegerea asta idioată,
spuse Julian cu gura aşezată posesiv peste a ei.
66
Buzele lui o mângâiau ameţitor de tandru, iar degetele lui
găsiră şiretul rochiei de casă. Sophy tresări speriată când rochia
îi alunecă jos de pe umeri. Ridică ochii şi întâlni privirea
arzătoare a lui Julian. Încercă cu disperare să găsească în ochii
lui un semn, cât de mic, că mintea lui începe să se înceţoşeze.
- Julian. Ai putea să îmi acorzi câteva minute ? Încă nu
mi-am terminat ceaiul. Poate mai vrei şi tu o ceaşcă ?
- Lasă, draga mea. Nu spera că ai să-mi scapi. Nu încerci
decât să amâni inevitabilul, iar eu, la rândul meu, încerc să te
conving că inevitabilul va fi foarte plăcut pentru amândoi,
spuse el şi plimbându-şi mâinile în jos pe trupul ei, pe talie şi
mai jos, pe coapse, prinse poalele cămăşii şi o ridică în sus.
- Cât e de plăcut, şopti el răguşit în timp ce îi frământa
fesele.
Sophy simţi că se topeşte sub privirea dogorâtoare care
nu se dezlipea de pe chipul ei. Dorinţa pe care i-o transmitea
Julian acţiona ca un narcotic asupra Sophy-ei. Niciodată nu mai
fusese privită de un bărbat cu atâta intensitate, cum o privea
acum Julian. Simţea şi ardoarea dorinţei şi vigoarea care vibrau
în Julian. Se simţi brusc ameţită, de parcă ea ar fi băut ceaşca
de ceai şi nu el.
- Sărută-mă, Sophy, îi şopti Julian prinzănd-o cu vârful
degetelor de bărbie.
Ascultătoare, Sophy ridică fruntea, se înălţă pe vârfuri şi
îşi lipi gura de a lui. Cât mai avea să fină chinul ăsta ? se
întrebă ea disperată.
- Încă o dată, Sophy.
Sophy îşi înfipse degetele în halatul lui Julian când îi
atinse din nou buzele. Era fierbinte şi puternic şi în acelaşi timp
bizar de irezistibil. Ce mult i-ar fi plăcut să rămână agăţată de
el toată noaptea. Numai că lucrul nu era posibil. El avea să
ceară ceva mai mult decât nişte simple sărutări nevinovate.
- Aşa e mult mai bine, draga mea, îi spuse el cu voce
voalată pe care Sophy nu ştia dacă să o pună pe seama dorinţei
sau a licorii pe care o băuse. Odată ce ajungem la înţelegere
deplină, Sophy, sunt sigur că o să ne fie bine împreună.
67
- Aşa te porţi şi cu amanta ta? îl întrebă ea obraznic. O
clipă, chipul lui Julian se înnegura.
- Doar te-am prevenit de nenumărate ori că mă de-
ranjează să deschizi acest subiet.
- Tot timpul îmi spui ce nu trebuie să fac, Julian. Am
început să mă satur de avertismentele tale.
Chiar aşa? Atunci poate că a venit vremea să-ţi dau o
lecţie şi să-ţi dovedesc că sunt în stare şi de fapte, nu numai de
vorbe.
O luă pe sus şi o purtă pe braţe până la patul uriaş, cu
baldachin. O depuse aproape cu gingăşie pe aşternuturile moi.
Sophy întinse în jos mâinile să-şi aranjeze cămaşa de noapte
din batist, dar tot ce reuşi a fost să şi-o tragă şi mai mult în sus
pe coapse. Ridică ochii şi întâlni privirea sfredelitoare a lui
Julian aţintită pe sănii ei. Simţea că se uita fix la sfârcurile a
căror formă se ghicea prin ţesătura fină.
Julian îşi trase în grabă de pe umeri halatul de mătase, iar
privirea i se plimbă pe trupul ei în jos, către picioarele
dezgolite.
- Ce picioare frumoase ai! Sunt sigur că şi restul e la fel
de încântător.
Sophy însă nu îl asculta. Cu ochii măriţi de uimire se uita
ţintă la goliciunea lui virilă. Nu mai văzuse niciodată până
atunci un bărbat gol, cu atât mai puţin unul înfierbântat de
dorinţă, iar la vederea virilităţii lui simţi o săgetare de durere,
ca un cuţit împlântat în pântec. Ştia despre sine câ este o
femeie mature, cu multe cunoştinţe despre viaţă, şi nu o copilă
naivă pe care o poţi şoca cu una cu două. Era, după cum îi
repetase de nenumărate ori lui Julian, o fată crescută la ţară,
care văzuse multe în viaţa ei.
Numai că sexul semeţ al lui Julian îi apărea imens
Şophy-ei, mai cu seamă ameţită cum era şi trădată de propriile
ei simţuri. Se ridica, trufaş şi ameninţător, din culcuşul de
cârlionţi negri. Pielea întinsă pe pântec şi pe pieptul lat acoperit
de păr ascundea muşchi puternici în faţa cărora Sophy se
simţea slabă şi neputincioasă.
68
În lumina pâlpâitoare aruncată de sfeşnic, Julian părea
încă şi mai falnic şi ameninţător. Din el se degaja o forţă
irezistibilă căreia Sophy simţi că nu i se putea opune; iar
sentimentele ei contradictorii o nelinişteau mai mult decât orice
i-ar fi putut face Julian.
- Nu, Julian, rosti Sophy fără suflu. Te rog să nu faci asta.
Doar ţi-ai dat cuvântul.
Dorinţa pătimaşă din ochii lui se transformă iute în furie
oarbă, însă deja începuse să articuleze cu mare greutate.
- La naiba, Sophy. Am fost mai răbdător decât orice
bărbat de pe lumea asta. Să nu îmi mai vorbeşti despre aşa-zisa
noastră învoială. Nu am de gând să o încalc, linişteşte-te.
Se lăsă moale în pat, întinse mâinile lui mari şi puternice
spre ea şi o prinse de braţ. Sophy văzu uşurată cum, în sfârşit,
ochii încep să i se împăienjenească şi îşi zise în sinea ei că
Julian nu mai avea mult până să adoarmă.
- Sophy, rosti el cu voce amorţită. Eşti aşa de dulce. Aşa
de senzuală. Ştii că eşti a mea.
Pleoapele umbrite de gene lungi şi dese coborără leneş
peste nedumerirea din ochii lui Julian.
- Am să am grijă de tine. N-am să permit să ajungi ca
blestemata aia de Elisabeth. Mai bine te strâng de gât cu
mâinile mele, decât să ştiu că ajungi ca ea.
Se aplecă să o sărute. Sophy se strânse toată, numai că el
nu mai ajunse să îi atingă buzele. Julian mai apucă să mormăie
ceva nedesluşit şi se prăbuşi între perne. Preţ de câteva clipe,
degetele lui puternice rămaseră încleştate de braţul ei, după
care mâna îi căzu moale pe aşternut.
Când rămase întinsă lângă Julian, Sophy simţi că inima îi
porneşte din loc, într-un galop nebunesc. Şi nu îndrăzni să facă
nici o mişcare. Încet-încet, reuşi să-şi domolească bătăile inimii
repetându-şi fără încetare că Julian nu mai avea cum să se
trezească acum. Vinul pe care îl băuse mai devreme în cursul
serii şi plantele pe care i le amestecase în ceai aveau să-şi facă
negreşit şi să îl ţină adormit până în zori.
Sophy coborî din pat fără să îşi dezlipească o clipă ochii
de pe trupul frumos şi statuar al lui Julian, răsturnat pe spate cu
69
braţele şi picioarele larg desfăcute. Arăta mândru ca o
sălbăticiune, cum zăcea prăbuşit pe aşternuturile albe.
Doamne ! Oare ce îi făcuse lui Julian ?
În picioare lângă pat, Sophy făcu un efort să se adune şi
să gândească limpede ce are de făcut. Nu avea idee cât de mult
putea să îşi amintească Julian despre cele petrecute în această
seară când se va trezi a doua zi în zori. Însă, dacă îşi dădea
vreodată seama că fusese adormit, mânia lui avea să fie
cumplită şi va fi îndreptată numai împotriva ei. Trebuia să îşi
pună mintea la contribuţie şi să găsească grabnic ceva care să îl
convingă pe Julian că-şi atinsese scopul.
Sophy se duse iute la caseta ei de leacuri. Bess îl expli-
case odată că unele femei sângerează după prima noapte
petrecută cu un bărbat, mai ales dacă acesta este mai puţin
tandru. Poate că Julian nu se aştepta să găsească sânge pe
aşternut a doua zi de dimineaţă. Dar dacă găsea urme, Sophy
avea o şansă ca acest lucru să îi confirme bănuiala că îşi făcuse
pe deplin datoria de soţ.
Sophy pregăti o nouă fiertură şi o amestecă în ceaiul pe
care i-l oferise lui Julian câteva ierburi cu frunze roşiatice.
Când sfârşi, ea se uită neîncrezătoare la decoctul pe care îl
obţinuse. Culoarea era în regulă, însă lichidul era mult prea
subţire faţă de consistenţa sângelui. Poate că nici nu mai conta
prea mult odată ce era absorbit de cearceaf. Se îndreptă spre pat
şi lăsă să se prelingă peste buza ceştii câteva picături de lichid
sângeriu, chiar pe locul unde fusese ea întinsă cu câteva clipe
mai înainte. Aceastea au fost imediat absorbite lăsând în urmă
o pată rotundă, mică, umedă şi roşiatică. Sophy se întrebă cât
sânge se aştepta să găsească un bărbat în pat după ce făcuse
dragoste cu o fecioară.
Se încruntă gânditoare, îşi zise că pata lăsată de lichidul
maroniu-roşcat nu era suficient de convingătoare şi hotărî să
mai adauge câteva picături, Când se aplecă din nou deasupra
patului, mâna îl tremură prinsă de un frison nervos, iar peste
buza ceştii se revărsă o cantitate mult prea mare de aşa-zis
sânge.
70
Speriată, Sophy se trase înapoi, iar pe aşternuturi se
scurse şi mai mult lichid. Acum, pe pat se lăţise o pată mare
care se îmbibase imediat în ţesătură.
În mare grabă, vărsă restul fierturii înapoi în ceainic,
suflă în sfeşnic şi se strecură tiptil în pat, lângă Julian, atentă să
nu îi atingă gamba mare şi puternică.
Nu avea încotro, trebuia să îşi petreacă noaptea pe pata
umedă întinsă pe cearceaf.
CAPITOLUL 4
Julian auzi mai întâi deschizându-se o uşă, apoi distinse
şoapte grăbite de femeie. Uşa se închise la loc, iar acum auzi
clinchet vesel de farfurii şi ceşti aduse pe o tavă pentru micul
dejun. Toate apoi au fost aşezate alături pe măsuţa de lângă pat.
Reuşi cu greu să se urnească. Din cap până în picioare îşi
simţea tot trupul amorţit. Gura îi era năclăită. Se încruntă
încercând să-şi amintească cât porto trebuie să fi băut cu o
seară înainte ca să se simtă aşa de jalnic. Cu mare efort, reuşi
să-şi deschidă ochii. Pereţii din dormitorul Iul îşi schimbaseră
culoarea peste noapte. Se uită lung la tapetul cu motive
chinezeşti până să îl vină în minte, fulgurant, amintirea celor
petrecute în ajun.
Se afla în patul Sophy-ei.
Julian se ridică uşurel şi cu mare băgare de seamă
aşteptând să îi revină în minte amintirea plăcută a ceea ce
trebuie să se fi întâmplat, Dar nu-şi aminti nimic. Doar simţi o
durere de cap surdă şi neplăcută. Se încruntă din nou şi se frecă
pe tâmple. Era imposibil să i se fi şters complet din minte
tocmai amintirea primei nopţi de dragoste petrecută cu mireasa
lui. Obsesia a ceea ce trebuia să se întâmple în noaptea nunţii îl
ţinuse într-o aşteptare chinuitoare şi încordată prea mult timp
ca să uite tocmai acum ce se întâmplase. Zece zile suferise în
aşteptarea momentului potrivit. Cu siguranţă că deznodământul
trebuia să lase o amintire mult mai plăcută decât blestemata
asta de durere de cap.
71
Îşi plimbă privirea prin încăpere şi o zări pe Sophy stând
în picioare lângă garderob. Purta aceeaşi rochie de casă cu care
fusese îmbrăcată şi în ajun. Stătea cu spatele spre el. Lui Julian
îi flutură un zâmbet fugar pe buze când zări un zuluf rebel
scăpat din părul strâns, prins acum sub gulerul de dantelă.
Primul impuls a fost să se dea jos din pat şi să se ducă la ea să
îi îndrepte gulerul. După care îşi zise că ar fi fost mai bine să îl
scoată rochia de tot şi să o ia cu el în pat.
Încercă să-şi amintească cum arătaseră sânii ei delicaţi şi
rotunjori în lumina lumânărilor, dar singura imagine care ii
apăru în minte au fost sfârcurile ei tari şi maronii lipite de
ţesătura transparentă a cămăşii de noapte. Cu un efort de
concentrare îşi impuse să se adune şi să-şi aducă aminte de cele
întâmplate. Următorul lucru a fost imaginea înceţoşată a soţiei
sale întinsă pe spate în pat, cu cămaşa ridicată deasupra
genunchilor. Picioarele el dezgolite erau pline de gratie şi îşi
aminti distinct plăcerea pe care o resimtise la gândul că acele
picioare aveau să se încolăcească în jurul lui.
Îşi mai aminti cum îşi trăsese halatul de pe umeri,
înfierbântat de dorinţa pătimaşă care urcase în el. Când Sophy
îl privise în ochi văzuse cât era de speriată. Asta îl înfuriase şi-
şi aminti că se lăsase în pat deasupra ei, hotărât să o liniştească
şi să o facă să-l accepte. Fusese foarte agitată în acel moment,
dar el ştiuse că o poate linişti şi o poate face să simtă plăcere.
Doar Sophy îl dovenise deja că era în stare să-i răspundă la
avansuri, întinse mâna spre ea şi...
Julian scutură încercând să alunge valurile de ceată care
îi năpădiseră mintea. Era sigur că nu se făcuse de ruşine şi că
reuşise să-şi facă datoria de sot. Fusese atât de frământat de
dorinţa şi de nevoia ca Sophy să fie a lui, încât nu-i venea să
creadă că adormise pe parcurs, oricât de mult porto ar fi băut.
Nevenindu-i să creadă că i se ştersese din minte amintirea unui
moment atât de important, Julian dădu la o parte cuvertura care
îl acoperea. Cu coapsa atinse o porţiune mai tare a aşternutului,
probabil o pată care se uscase peste noapte. Zămbi uşurat şi
satisfăcut înainte de a-şi coborî privirea asupra ei. Ştia ce urma
să descopere acolo şi asta era dovada că nu se făcuse de râs.
72
O clipă mai târziu, sentimentul de satisfacţie îi luă locul
unul de stupoare îngrozită. Pata roşie-maronie de pe cearceaf
era mult prea mare.
Imposibil de mare.
Îngrozitor de mare.
Oare ce îi făcuse delicatei lui soţii ?
Singura experienţă trăită de Julian cu o fecioară fusese în
noaptea nuntii lui cu Elisabeth. Iar, cu înţelepciunea amară pe
care o căpătase mai târziu, avea toate motivele să se întrebe
dacă fusese cazul să creadă că-şi petrecuse noaptea atunci cu o
fecioară.
Apoi, Julian mai luase parte şi la obişnuitele discuţii între
bărbaţi şi ştia că, în cursul evenimentul, dacă acestea decurgeau
normal, femeia nu sângera ca o vită dusă la sacrificiu. Se putea
întâmpla uneori ca femeia să nu sângereze deloc. Ar fi fost
nevoie ca bărbatul să o atace bestial pe biata femele lipsită de
apărare ca să îl provoace o asemenea săngerare. Iar el probabil
că o rănise îngrozitor pe Sophy dacă provocase un asemenea
măcel.
Pe Julian îl cuprinse dezgustul când se uită, incapabil să-
şi dezlipească ochii, dovada cumplită a brutalităţii lui. Şi în
acel moment, îi reveniră în minte propriile lui cuvinte: „Mâine
dimineaţă, ai să-mi mulţumeşti.”
Doamne Dumnezeule! Dar nici o femeie care suferise pe
cât suferise Sophy nu avea pentru ce să-i mulţumească
bărbatului care o chinuise atăt de cumplit. Probabil că Sophy îl
ura. Julian închise ochii, încercând să-şi amitească exact ce îi
făcuse. În mintea sa blocată nu apăru nici o scenă acuzatoare,
totuşi nu putea nega evidenţa. Deschise ochii.
- Sophy? rosti el, iar vocea îi sună slab şi fals chiar şi în
propriile lui urechi.
Sophy făcu speriată un salt în lături de parcă Julian nu ar
fi strigat-o, ci ar fi lovit-o cu un bici. Se răsuci spre el şi-l privi
cu o expresie care îl făcu să scrâşnească din dinţi.
- Bună... Bună dimineaţa, domnule, spuse ea cu ochii
lărgiţi de spaimă.
73
- Am sentimentul că dimineaţa asta ar fi putut să fie cu
mult mai bună, Cred că numai eu sunt de vină pentru tot ce s-a
întâmplat.
Se aşeză pe marginea patului şi întinse mâna după halatul
de casă. Nu se grăbi să-l îmbrace, încercând să câştige timp şi
să găsească o soluţie pentru a ieşi din impas. Era prea puţin
probabil că Sophy putea să-i accepte cuvintele liniştitoare.
Doamne, ce n-ar fi dat să nu-l mai doară capul!
- Cred că valetul ţi-a pregătit apa pentru toaleta de
dimineaţă, domnule.
- Cum te simţi? o întrebă el cu blândeţe.
Se îndreptă spre Sophy, dar se opri când o văzu că face
un pas înapoi. Se lipise cu spatele de garderob şi nu mai avea
unde să bată în retragere, deşi dorinţa de a o face i se citea
limpede pe faţă. Stătea acolo, încercând să se ascundă în
spatele unui combinezon brodat, din muselină, pe care îl
strângea la piept de parcă de la el aştepta să îi vină salvarea. Îl
privea pe Julian fix, cu mare încordare.
- Foarte bine, domnule.
Julian îşi ţinu răsuflarea.
- Of, Sophy, micuţa mea. Ce ţi-am făcut? Chiar m-am
purtat ca un monstru cu tine azi noapte ?
- O să se răcească apa pentru toaletă, domnule.
- Sophy, acum nu-mi pasă de temperatura apei de
bărbierit. Sunt îngrijorat din pricina ta.
- Doar ţi-am spus că mă simt bine, Julian. Te rog, trebuie
să mă îmbrac.
Julian oftă din rărunchi şi se îndreptă spre ea nedănd
atenţie insistenţelor Sophy-ei de a rămâne singură. O prinse cu
tandreţe pe după umeri şi-şi cufundă privirea în ochii ei
înfricoşaţi.
- Trebuie să stăm de vorbă.
Sophy îşi trecu vârful limbii peste buze.
- De ce? Nu eşti mulţumit, domnule ? Eu sperasem că ai
să fii.
- Doamne Dumnezeule! şopti el apăsăndu-i cu gingăşie
capul la pieptul lui. Îmi imaginez cu ce disperare îţi doreşti să
74
fiu mulţumit. Sunt sigur că nu ai vrea pentru nimic în lume să
mai treci încă o dată prin experienţa din noaptea trecută.
- Aşa e, domnule. Prefer să nu mai petrec niciodată o
asemenea noapte, câte zile voi avea.
Vocea ei sunase înfundat, dar Julian distinse fervoarea cu
care îşi exprimase Sophy dorinţa. Şi atunci, se simţi cuprins de
un sentiment covârşitor de vinovăţie. O mângâie pe spate,
încercând să o liniştească.
- Poate ţi-ar fi mai uşor dacă aş jura pe onoarea mea că
data viitoare nu vei mai trece printr-o experienţă atât de
cumplită.
- Cuvântul tău de onoare, domnule?
El înjură cu năduf în barbă şi îl lipi şi mai strâns capul la
pieptul lui. Simţea cât este de încordată, dar nu ştia ce ar fi
putut face s-o liniştească.
- Îmi dau seama că nu pui prea mare preţ pe cuvântul
meu de onoare în dimineaţa asta, dar îţi promit solemn că data
viitoare când o să facem dragoste nu am să te mai fac să suferi.
- Aş prefera să nu mă gândesc la ce se va întâmpla data
viitoare.
El răsuflă încet.
- Da. Te înţeleg perfect.
O simţi cum încearcă să-i scape din braţe. Nu îi putea da
drumul. Nu încă. Trebuia să găsească o cale şi să o convingă
că, de fapt, ei nu era monstrul pe care îl descoperise alături de
ea în pat în noaptea dinainte.
- Îmi pare rău, micuţa mea. Nu-mi explic ce m-a apucat.
Ştiu că-ţi vine greu să mă crezi, dar îţi -spun cu mâna pe inimă
că nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat. Te rog, crede-mă,
nu am vrut să-ţi fac nici cel mai mic rău.
Ea se zbătu să-i scape din braţe şi-l împinse de umeri.
- Aş prefera să nu mai discutăm despre toate astea.
- Trebuie să discutăm, altfel totul va lua proporţii şi mai
înfricoşătoare, Sophy, Uită-te la mine.
Ea îşi ridică capul fără tragere de inimă. Ezită, apoi îl
privi scurt şi cercetător, după care îşi feri iute privirea în lături.
- Ce ai vrea să fac, domnule ?
75
Involuntar, el o strânse de umeri şi trebui să facă un efort
să se liniştească.
- Aş vrea să-mi spui că mă ierţi şi că nu ai să-mi porţi
pică pentru ce ţi-am făcut astă noapte. Dar poate că-ţi cer prea
mult, tocmai în dimineaţa asta.
Sophy îşi muşcă buzele.
- Acum, orgoliul tău este satisfăcut, domnule?
- Mai dă-l încolo de orgoliu: încerc doar să-mi cer scuze
şi să-ţi promit că niciodată nu o să fie atât de... neplăcut pentru
tine.
La naiba. Neplăcut era un termen mult prea blând pentru
ce trebuie să fi simţit Sophy azi noapte când a posedat-o cu
asemenea sălbăticie.
- Ştii, când un bărbat şi o femeie fac dragoste, experienţa
trebuie să aducă plăcere amândurora. Vreau să spun că, în mod
normal, ar fi trebuit să-ţi placă şi ţie. Nu-mi dau seama ce m-a
apucat. Pesemne că nu m-am putut stăpâni. Să mă ia naiba,
cred că mi-am ieşit complet din minţi astă noapte.
- Te rog să încetezi, domnule. Situaţia este şi aşa teribil
de jenantă. Chiar trebuie să discutăm ce s-a întâmplat ?
- Bine, dar trebuie să înţelegi că nu putem lăsa lucrurile
aşa.
Urmă o pauză înainte ca Sophy să întrebe prudent:
- Şi, de ce nu?
- Sophy, nu fii absurdă, draga mea. Suntem căsătoriţi.
Vom face des dragoste şi n-aş vrea ca ţie să-ţi fie veşnic frică
de apropierea noastră.
- Te-aş ruga să nu mai spui că facem dragoste când, vezi
bine, că nu se aseamănă cu nimic de felul ăsta, îi trânti ea
prompt.
Julian închise ochii şi se rugă să nu-şi piardă răbdarea,
Cel puţin atâta lucru îi datora proaspetei lui soţii, să aibă
răbdare cu ea numai că, din păcate, acesta nu era unul dintre
punctele lui forte.
- Sophy. Aş vrea să-mi spui un lucru. Mă urăşti?
Ea înghiţi în sec şi continuă să-şi ţină ochii aţintiţi
undeva afară, pe fereastră.
76
- Nu, domnule.
- Tot e ceva. Nu prea mult, dar e ceva. La naiba, Sophy,
spune-mi ce ţi-am făcut azi-noapte? Bănuiesc că m-am aruncat
asupra ta, dar, îţi jur că nu-mi amintesc nimic. Ultima secvenţă
care îmi vine în minte este că mă aflam în pat, lângă tine.
- Preferam să nu mai vorbim despre asta, domnule.
- Sigur, înţeleg,
Julian îşi trecu nervos mâinile prin păr. Cum de îi trecuse
prin minte că Sophy putea să-i descrie cu lux de amănunte ce-i
făcuse el? De fapt, nici el nu dorea să asculte o poveste atât de
îngrozitoare. Pe de alta parte, trebuia însă să ştie exact la ce
chinuri o supusese. Trebuia să ştie până unde împinsese
ticăloşia. începuse să-l mustre conştiinţa numai imaginându-şi
câteva scene.
- Julian?
- Ştiu că nu am nici o scuză, draga mea. Însă cred că am
depăşit şi am băut prea mult porto ieri noapte. Promit că nu am
să mai calc pragul dormitorului tău într-o stare atât de jalnică.
Ştiu, purtarea mea este de neiertat. Te rog să-mi accepţi scuzele
şi să mă crezi că data viitoare va fi cu totul altfel.
Sophy îşi drese glasul..
- Cât priveşte data viitoare... El se crispa de durere.
- Înţeleg că nu arzi de nerăbdare să repeţi experienţa, dar
îţi dau cuvântul meu că a doua oară nu o să se mai repete.
Pentru că, dă-ţi seama, Sophy, odată şi odată, tot va trebui să
facem dragoste. Ştii, Sophy, aşa e prima oară. E ca şi când ai
cădea de pe cal. Dacă nu încerci să încaleci din nou, s-ar putea
să nu mai fii în stare niciodată.
- Nici nu cred că ar fi o pierdere prea mare.
- Sophy!
- Aşa e. Uitasem că mai e şi problema urmaşului pe care
ţi-l doreşti. Iartă-mă, domnul meu, îmi ieşise complet din
minte.
Julian simţi cum îl cuprinde o silă mistuitoare la adresa
propriei lui persoane.
- Dar nu-mi stă acum mintea la urmaşul nostru. Acum mă
gândeam numai la tine, reuşi el să rostească printre dinţi.
77
- Noi ne înţelesesem iniţial să aşteptăm trei luni, îi aminti
ea liniştită. Crezi că vom mai putea reveni asupra învoielii ?
Julian se ocărî în gând.
- Nu cred că e o idee tocmai reuşită să aşteptăm atât de
mult. Reţinerea ta va atinge proporţii înfricoşătoare dacă, timp
de trei luni, ai să stai să te gândeşti la ce s-a întâmplat în
noaptea asta, Sophy, doar ţi-am explicat. Ce a fost mai rău a
trecut, Nu e nevoie să te ascunzi în spatele învoielii ăsteia
stupide asupra căreia tu ai insistat.
- Cred că ai dreptate. Mai cu seamă că mi-ai spus răspicat
cât de puţine mijloace îmi stau la îndemână pentru a apăra
respectarea înţelegerii, îi spuse ea scăpându-i din braţe şi
ducându-se la fereastră. Ai avut dreptate, domnul meu, când ai
ţinut să-mi spui că femeia are puteri limitate în căsnicie, Şi că
singura ei speranţă este să se poată bizui cu adevărat pe
onoarea de gentleman a soţului el,
Pe Julian îl invada un nou val de vinovăţie, de data
aceasta, copleşitor. Iar când îşi reveni, îşi zise că mai uşor ar fi
fost să se ia la trântă cu satana decât să o înfrunte pe Sophy. Cel
puţin cu diavolul se putea lupta, dar cu ea, cum să facă? Se afla
într-o situaţie de nesuportat. Singura cale onorabilă de a scăpa
cu obrazul curat era să accepte propunerea Sophy-ei chiar
ştiind că, de fapt, tot ei avea să-i fie mai greu,
- Dacă-ţi dau cuvântul pentru a doua oară că sunt hotărât
să respect înţelegerea noastră şi să aştept încă trei luni, mă
crezi? întrebă Julian cu glas răguşit.
Sophy îi aruncă scurt o privire peste umăr.
- Da. De data asta te cred, însă va trebui să-mi promiţi că
n-ai să încerci să mă seduci şi nici să mă iei cu forţa.
- Noaptea trecută ţi-am promis că o să te seduc şi, în
schimb, te-am obligat să fii a mea. Da, înţeleg, perfect de ce ţii
ca învoiala noastră să cuprindă şi aceste două puncte, spuse
Julian şi înclină capul ceremonios. Prea bine, Sophy. Fie cum
spui tu. Chiar dacă judecata îmi spune că greşim, nu pot nega
că ai dreptul să mi-o ceri după cele petrecute ieri noapte.
Sophy înclină capul la rândul ei.
- Îţi mulţumesc, domnule.
78
- Nu ai de ce să-mi mulţumeşti. Sunt convins că fac o
mare prostie. Ceva nu e în regulă în toată povestea asta.
Scutură din nou capul încercând să aducă la suprafaţă
amintirea celor petrecute cu o noapte înainte. Se trezi însă în
fata unui gol imens. Doamne! Oare începea să-şi piardă
minţile?
- Îţi dau cuvântul meu că trei luni de aici înainte nu am să
fac nici cea mai slabă încercare de a te seduce. Nu e nevoie să
mai adaug că nu am să încerc să te oblig să faci dragoste cu
mine.
O clipă simţi nevoia să întindă mâna spre ea şi să o
curprindă în braţe, Se opri însă, pentru că nu mai îndrăznea să o
atingă.
-Te rog să mă ierţi.
Ieşi din alcovul Sophy-ei cu convingerea că e un mare
ticălos şi că, mai jos de atât nu mai avea cum să coboare în
ochii ei.
Următoarele două zile ar fi trebuit să fie pentru Sophy

cele mai fericite din viata ei. Luna ei de miere era în sfârşit
aievea visului pe care şi-l făurise ea. Julian era bun, prevenitor
şi se purta foarte delicat cu ea, de parcă ar fi fost un bibelou de
porţelan, fin şi nepreţuit. Ameninţarea mută, rafinată şi
încărcată de o senzualitate primejdioasă care o chinuise atâtea
zile în şir se topise ca prin farmec, dispărând definitiv. Nu
putea spune că nu vedea dorinţa lucind în ochii lui Julian. Era
la locul ei, numai că Julian îşi înfrâna acum pornirea, iar Sophy
nu mai avea a se teme că va răbufni la suprafaţă, scăpată de sub
control. În sfârşit, avea şi ea loc să respire, exact ce-şi dorise
înainte de căsătorie.
Numai că, în loc să fie mulţumită şi liniştită şi să se
bucure în tihnă de răgazul pe care îl dobândise, Sophy era
amărâtă. Mai abătută ca acum nu mai fusese niciodată. De două
zile încerca să alunge sentimentul chinuitor de vinovăţie,
repetându-şi că procedase bine şi că făcuse singurul lucru pe
care l-ar fi putut face într-o asemenea împrejurare. O soţie este
79
atât de neputincioasă în fata soţului ei încât este uneori nevoită
să recurgă la orice stragemă care Ti stă la îndemână.
În zadar, cinstea ei înnăscută nu îi dădea pace şi nu îi
permitea să îşi liniştească conştiinţa cu asemenea raţionamente.
În a treia dimineaţă de la aşa-zisa noapte a nuntii, Sophy
se trezi ferm hotărâtă să nu mai continue nici măcar o zi în
minciună, cu atât mai puţin încă trei luni. Pedeapsa pe care şi-o
impusese Julian fără să fi făcut nimic apăsa grea pe umerii ei,
iar povara îi devenise insuportabilă. Era clar că Julian se
mustra cumplit pentru greşeala pe care credea el că o făcuse.
Iar gândul chinuitor că el nu făcuse de fapt nimic, o făcea pe
Sophy să se simtă de două ori mai vinovată.
Lăsă deoparte ceaiul pe care i-l adusese camerista şi dădu
cuvertura la o parte.
- Doamne, ce zi frumoasă, doamnă Contesă. După micul
dejun, mergeţi la plimbare ?
- Da, Mary. Aşa am să fac. Te rog trimite pe cineva să-l
întrebe pe Lordul Ravenwood dacă doreşte să mă însoţească.
- A, păi nu-mi vine mie a crede că domnul Conte n-o să
vă-nsoţească. E clar pentru noi toţi, spuse Mary cu un zâmbet
ştrengar, plin de subînţelesuri. Bărbatul ăsta ar accepta sa
meargă pe jos tocmai până în America pentru dumneavoastră,
numai să i-o cereţi. Ştiţi, noi toţi ne bucurăm de o aşa
privelişte.
- Ce privelişte?
- Adică să-l vedem cum se întrece pe sine să vă intre-n
voie. N-am mai văzut pe vreunu’ să facă aşa ceva. Mă gândesc
că domnul Conte nu ştie cum să-i mai mulţumească stelei lui
norocoase că l-a fericit cu o soţie atât de diferită de afurisita aia
cu care s-a însurat prima oară.
- Mary!
- Scuze, coniţă. Da’ ştiţi la fel de bine ca şi mine ce spun
oamenii la noi în sat. Că nu era nici un secret pentru nimeni.
Aia a fost o apucată. Cu ce doriţi să vă îmbrac, doamnă
Contesă? Cu rochia albastră sau cu cea maro?
80
- Am să pun rochia cea nouă. Pe cea maro, Mary. Şi cred
că ar fi cazul să încetezi. Ajunge. Nici o vorbă despre prima
Lady Ravenwood.
Sophy rostise cuvintele pe un ton care spera sa fie cât mai
poruncitor, nu avea nici un chef să audă vorbindu-se tocmai
astăzi despre predecesoarea ei. Sentimentul de vinovăţie care o
chinuia fără să-i dea pace o făcea să se întrebe dacă, după ce
avea să-i mărturisească lui Julian ce făcuse, acesta nu avea să
tragă concluzia că ea nu se deosebea prea mult de prima lui
soţie la capitolul şiretlicuri.
O oră mai târziu îl găsi pe Julian aşteptând-o jos, în
vestibul. Era foarte degajat în costumul lui elegant de călărie
care îi venea ca turnat. Pantalonii mulaţi, deschişi la culoare,
cizmele cu carâmbi înalţi, până la genunchi, şi redingota lipită
de trup nu făceau decât să scoată şi mai mult în evidenţă forţa
care se degaja din toată fiinţa lui.
Julian îi zâmbi când o văzu coborând. Ţinea în mână un
pahar pe care îl ridică să i-l arate.
- I-am spus bucătăresei să pregătească o gustare pentru că
vrem să luăm prânzul la iarbă verde. M-am gândit că am putea
merge la ruinele castelului pe care l-am zărit deunăzi sus pe
dealul care dă spre rău. Ce zici? Te-ar tenta ideea, doamna
mea? o întrebă el îndreptăndu-se spre ea şi apucând-o de braţ.
- Ce atent eşti cu mine, Julian, spuse Sophy aproape cu
umilinţă, străduindu-se din răsputeri să îi zâmbească.
Atenţia şi grija lui de a o mulţumi nu făceau decât să îi
sporească sentimentul că făcuse un lucru îngrozitor. Se simţea
oribil.
- Spune-i cameristei să dea fuga până sus şi să îţi aducă
una din cărţile acelea cumplite, oricare, în afară de
Wollstonecraft. Eu mi-am ales o carte din bibliotecă. Mă
gândeam că dacă soarele nu intră în nori, să ne aşezăm undeva
pe drum la umbra unui pom şi să citim acolo toată după-
amiaza.
O clipă, Sophy simţi că inima începe să îi bată mai să-i
sară din piept.
- Ce idee încântătoare, domnul meu!
81
După care, reveni cu picioarele pe pământ. Lui Julian nu
avea să îi mai ardă de citit cu ea alături într-un luminiş răcoros
după ce va afla teribilul adevăr.
Julian o conduse afară în soarele cald de primăvară. Aici
îi aşteptau pregătiţi, cu şeile pe ei, doi cai, o iapă pur sânge
castrată şi Angel. Pe fiecare îl ţinea de căpăstru câte un argat.
Julian studie cu atenţie chipul Sophy-ei să îi vadă reacţia când
o prinse de talie şi o ajută să urce în şa. Se simţi uşurat să
constate că ea nu tresărise la atingerea lui.
- Mă bucur că ţi-a venit ideea să călărim astăzi împreună,
spuse Julian, urcăndu-se în şa şi luând căpăstrul din mâinile
argatului. Să ştii că în ultimele două zile mi-au lipsit nespus
plimbările noastre de dimineaţă.
Julian îî aruncă o privire plină de îngrijorare.
- Eşti sigură că... o să-ţi fie bine în şa? Sophy roşi şi-şi
îmboldi iapa la trap.
- Foarte bine, Julian... „până când o să-mi adun curajul şi
o să-fi spun adevărul. După care cred că o să mă simt
îngrozitor.”
Se întrebă dacă Julian avea să o bată şi, la acest gând, se
posomori.
O oră mai târziu se opreau lângă ruinele castelului
normand care odinioară străjuise credincios râul. Julian
descăleca şi, din câţiva paşi, ajunse lângă iapa pe care se afla
Sophy. O ridică cu blândeţe din şa şi o coborî de pe cal, Dar nu
o lăsă din braţe imediat ce picioarele ei atinseră pământul.
- Ce e, domnule?
- Nimic, îi răspunse Julian cu un zâmbet ciudat pe buze.
Nu s-a întâmplat nimic.
Julian luă o mână de pe talia ei şi îi aranja cu gingăşie
pana de pe borul pălăriei din catifea, care îi alunecase, ca de
obicei, pe ochi. Pana se legăna mult în faţă, gata să cadă.
Sophy oftă.
- Acesta este unul din motivele pentru care scurta mea
şedere la Londra a fost un fiasco total. Oricât de atent mi-ar fi
aranjat hainele sau părul camerista mea, întotdeauna ajungeam
la bal sau la teatru într-o stare jalnică de parcă atunci aş fi ieşit
82
de sub roţile unei trăsuri. Cred că aş fi preferat să trăiesc în
vremuri mai puţin sofisticate, când oamenii aveau mai puţine
haine şi nu îşi băteau atâta capul din pricina lor,
- Pe mine nu m-ar deranja să trăiesc alături de tine în
asemenea vremuri, îi spuse Julian zâmbindu-i larg şi, uitându-
se la gătelile ei, în ochii lui verzi licări o luminiţă poznaşă. Ai
arăta foarte bine fâţâindu-te cu foarte puţine haine pe tine,
doamna mea.
Sophy simţi că îi iau foc obrajii. Îl respinse şi porni spre
mormanul de pietre în ruină, mărturie a gloriei apuse a
bătrânului castel. în orice alt moment, Sophy s-ar fi bucurat de
farmecul pitoresc al ruinelor. Din păcate, astăzi abia dacă le
vedea.
- Ce privelişte încântătoare! Nu-i aşa? Îmi aminteşte de
străvechiul castel de pe domeniul Ravenwood. Ar fi trebuit să-
mi iau mapa de desen cu mine şi să fac nişte schiţe.
- N-am vrut să te tulbur, Sophy, îi spuse Julian cu
blândeţe când o ajunse din urmă. Şi nici nu am vrut să te sperii
amintindu-ţi de noaptea aceea. Nu voiam decât să fac o glumă
nevinovată, îi spuse el atingând-o pe umăr. Iartă-mi lipsa de
delicateţe.
Sophy închise ochii.
- Nu m-ai speriat, Julian.
- De câte ori fugi aşa de mine, mi-e teamă că ţi-am dat
încă un motiv să îţi fie frică de mine.
- Julian, încetează. Te rog să încetezi imediat. Nu mi-e
frică de tine.
- Nu e nevoie să mă minţi, micuţa mea, o linişti el cu
blândeţe în glas. Îmi dau seama că mai trebuie să treacă ceva
timp până să mă reabilitez în ochi tăi.
- Of, Julian. Cred că am să ţip dacă mai scoţi un singur
cuvânt de scuză, spuse ea îndepărtându-se, neîndrăznind să
întoarcă capul şi să îl privească în ochi.
- Sophy. Acum ce s-a mai întâmplat? N-am ce-i face dacă
nu îţi pasă de scuzele mele. Dar ele sunt singurul mijloc
onorabil care îmi stă la îndemână să-te conving că sunt sincer.
Puţin mai lipsea, şi Sophy izbucnea în plâns,
83
- Tu nu înţelegi, îi răspunse ea amărâtă. Motivul pentru
care nu mai vreau să-ţi aud scuzele că... este că nu e nevoie să-
ţi ceri scuze.
Nu veni nici un răspuns din spatele ei. Într-un târziu,
Julian îi răspunse cu blândeţe :
- Ştii, nu eşti obligată să-ncerci să-mi uşurezi situaţia.
Sophy strânse cu putere cravaşa în mână.
- Nici nu încerc să-ţi uşurez situaţia. Voiam doar să te
lămuresc asupra câtorva puncte... Asupra cărora te-am înşelat
cu bună ştiinţă.
Din nou se lăsă tăcere.
- Chiar nu pricep. Sophy, ce încerci să-mi spui? Că felul
în care am făcut dragoste cu tine nu a fost aşa de brutal pe cât
cred eu că a fost? Nu te mai osteni. Amândoi ştim care e
adevărul.
- Nu, Julian. Tu nu ştii care-i adevărul. Doar eu ştiu care-i
adevărul. Vreau să-ţi fac o mărturisire, milord, şi mi-e teamă că
tot ce-ţi voi spune o să te înfurie peste măsură.
- Tu nu mă poţi înfuria, Sophy. Niciodată nu am să mă
supăr pe tine.
- Ce n-aş da să nu uiţi vorbele acestea, domnule. Numai
că judecata îmi spune că nu o să fie chiar aşa, spuse ea,
adunându-şi puterile, dar neîndrăznind să se întoarcă şi să-l
privească în ochi. Motivul pentru care nu e nevoie să îţi ceri
scuze pentru ce s-a întâmplat în urmă cu două nopţi este că nu
ai făcut nimic.
- Cum?
Sophy îşi trecu dosul palmei înmănuşate peste faţă şi
atinse din greşeală pălăria, iar pana căzu din nou pe ochi.
- Vreau să spun că nu ai făcut ceea ce crezi că ai făcut.
Tăcerea care se lăsă era atât de apăsătoare, încât, o clipă,
Sophy simţi că încep să Ti ţiuie urechile.
- Bine, Sophy... Dar sângele? Era atâta sânge...
Sophy se grăbi să continue de teamă să nu îşi piardă
curajul.
- Aş vrea să subliniez că ai încercat să încâlci înţelegerea
noastră, Eram foarte nervoasă şi foarte, foarte furioasă. Sper că
84
ai să ţii cont de ceea ce ţi-am spus acum. Pentru că tu ştii, mai
bine poate decât alţii, ce înseamnă să fii sugrumat de furie.
- La naiba, Sophy. Zău dacă pricep ce încerci să-mi spui,
spuse Julian pe un ton înşelător de calm,
- Încercam să-ţi explic, domnul meu, că nu m-ai atacat
acum două nopţi. Doar ai, cum să spun... pur şi simplu ai
adormit.
În sfârşit, Sophy se întoarse spre el, hotărâtă să îl
înfrunte. Julian se afla la câţiva paşi de ea şi stătea cu
picioarele uşor desfăcute, iar cravaşa îl atârna liberă de-a
lungul piciorului. Privirea din ochii lui de smarald devenise
mai întunecată decât tărâmul umbrelor din împărăţia lui Hades.
- Am adormit?
Sophy încuviinţă din cap şi îi evită privirea, aţintind-o
undeva peste umărul lui.
- Ţi-am pus în ceai nişte plante. Îţi aminteşti că ţi-am
spus ceva de o poţiune care poate să aducă somnul mult mai
repede decât un pahar de porto?
- Îmi amintesc, îi răspunse el cu o blândeţe de rău augur.
Dar şi tu ai băut ceai. Ea clătină din cap.
- Eu doar m-am prefăcut că beau. Tu erai prea ocupat să
o critici pe Miss Wollstonecraft şi cartea ei ca să mai fii atent la
ce făceam eu în timpul ăsta.
Julian făcu un pas spre ea. Cravaşa i se lovi de picior.
- Şi sângele ? Era sânge peste tot.
- Tot plante, domnule. După ce ai adormit, am pus nişte
frunze în ceai să îi dau o culoare sângerie. Numai că nu am
ştiut cât să împrăştii pe aşternuturi, şi apoi eram şi foarte
agitată, aşa că am vărsat din greşeală ceva mai mult decât
trebuia şi pata a ajuns mai mare decât îmi propusesem.
- Ai împrăştiat mai mult ceai, repetă rar Julian.
- Da, domnule.
- Destul cât să îmi dai impresia că te-am posedat cu
sălbăticie.
- Da, domnule.
- Vrei să îmi spui că noaptea aceea nu s-a întâmplat
nimic? Absolut nimic?
85
O parte a spiritului de luptă înnăscut al Sophy-ei reveni la
viaţă.
- Păi bine, ai spus sau nu că vrei să mă seduci deşi eu te-
am rugat să nu o faci? Şi după aceea ai venit în camera mea în
ciuda obiecţiilor pe care le-am ridicat. M-am simţit ameninţată,
domnul meu. Aşa că vezi, e ca şi când nu s-ar fi întâmplat
nimic, dacă înţelegi ce vreau să spun. De fapt, nu s-a întâmplat
nimic pentru că eu am luat anumite măsuri ca aceste lucruri să
nu se întâmple. Ştii, domnul meu, nu eşti singura persoană iute
la mânie.
- M-ai drogat, spuse el şi în voce se făcu simţită o undă
de uimire amestecată cu furie.
- Nu a fost decât un ceai care te-a adormit, domnule.
Cravaşa care îi atârna lui Julian la şold se lovi de cizmă şi îi
tăie Sophy-ei cheful să se explice. Ochii lui Julian luceau tăioşi
şi ameninţători.
- M-ai drogat cu una din licorile tale blestemate şi după
aceea ai aranjat aşa fel lucrurile încât să mă faci să cred că te-
am violat?
Sophy nu mai avea ce să adauge pusă în fata adevărului.
Capul i se plecă. Pana flutura neliniştită cât ea îşi tinu ochii în
pământ.
- Cred că e un fel de a vedea lucrurile, domnul meu. Dar
nu am vrut nici o clipă să crezi că... mi-ai făcut vreun rău. Nu
am vrut decât să te fac să crezi că ai îndeplinit ceea ce mi-ai
spus că este de datoria ta. Păreai atât de nerăbdător să îţi
revendici drepturile de soţ.
- Şi atunci ai presupus că odată ce am să cred că mi-am
atins scopul, am să te las în pace câteva luni de aici încolo ?
- Mi-ai zis că s-ar putea să fii mulţumit o bucată de
vreme, domnule. M-am gândit că, după aceea, s-ar putea să-ţi
doreşti să onorezi înţelegerea noastră, în condiţiile pe care le-
am pus.
- Sophy, dacă mai aminteşti o singură dată de înţelegerea
aceea blestemată, să ştii că te strâng de gât, în cel mai bun caz,
am să-ţi trag o bătaie la fund cu cravaşa.
Sophy îşi îndreptă umerii şi rosti curajoasă :
86
- Sunt pregătită să fac faţă violenţei tale, domnul meu.
Toată lumea ştie că eşti impulsiv.
- Chiar aşa? Atunci chiar sunt surprins că m-ai adus aşa
departe de casă pentru marea ta mărturisire. Nu e nimeni prin
preajmă să îţi sară în ajutor când am să îţi aplic pedeapsa.
- M-am gândit că nu ar fi corect să îi implicăm pe
servitori, murmură ea.
- Ce gând nobil, draga mea. Să-mi fie cu iertare, dar nu
pot să cred că o femeie care e în stare să îşi drogheze bărbatul
îşi mai pierde vremea găndindu-se la ce o să zică servitorii,
spuse el şi ochii i se îngustară. Dumnezeule! Oare ce or fi
crezut când ţi-au schimbat a două zi aşternutul ?
- l-am explicat lui Mary că am vărsat din greşeală nişte
ceai în pat.
- Adică, eu sunt singura persoană din toată casă care
gândea că aş fi o brută de siluitor. Ei, da. Asta tot e ceva.
- Îmi pare rău, Julian. Sincer îmi pare rău. Singurul lucru
pe care îl por spune în apărarea mea este că eram teribil de
speriată şi de furioasă. Ştii, eu mă bucuram că începusem să ne
înţelegem atât de bine, să ne cunoaştem unul pe celălalt, şi,
dintr-o dată, tu ai început să faci presiuni asupra mea.
- Ideea că am putea face dragoste te-a speriat în aşa hal
încât ai apelat la tot felul de şiretlicuri ca să mă respingi? La
dracu’, Sophy! Doar nu mai eşti o fetişcană necoaptă. Eşti
femeie în toată firea şi ştii prea bine de ce m-am însurat cu tine.
- Doar ţi-am mai explicat de atâtea ori, domnul meu. Nu
actul în sine mă sperie, îl înfruntă ea. Vreau doar să îmi laşi
timp să te cunosc mai bine. Doream să ne obişnuim amândoi cu
ideea că suntem soţ şi soţie şi să învăţăm să ne purtăm unul cu
celălalt. Nu aş vrea, pentru nimic în lume, să mă transformi
într-o iapă de prăsilă şi după aceea să mă trimiţi la păscut la
ţară. Pentru că, recunoaşte, doar la asta te-ai gândit când te-ai
însurat cu mine.
- Nu recunosc nimic, spuse el plesnind cizma cu cravaşa.
Din punctul meu de vedere, tu eşti cea care a încălcat învoiala
pe care am făcut-o la început, Eu nu ţi-am cerut decât câteva
87
lucruri şi cred că m-am explicat foarte clar. Dacă îţi mai aduci
aminte, unul dintre ele era să nu mă minţi niciodată,
- Julian, dar eu nu te-am minţit, Poate că te-am făcut să
crezi altceva decât era cazul, dar vezi şi tu bine că eu...
- Ba m-ai minţit, îi tăie el vorbele cu brutalitate. Şi dacă
nu m-aş fi bălăcărit în sentimentul meu de vinovăţie, mi-aş fi
dat seama imediat că mă minţeai.
- Îmi pare rău, Julian.
- Şi o să-ţi pară şi mai rău, doamnă, când sfârşim
discuţia. Eu nu sunt bunicul tău, slab şi indulgent, şi cred că a
venit vremea să afli exact cine sunt. Credeam că eşti suficient
de deşteaptă să-ţi dai seama şi singură, dar văd că lecţia trebuie
să fie foarte aspră ca să înveţi ce trebuie din ea.
- Julian.
- Încalecă imediat.
Sophy ezită.
- Ce ai de gând, domnule ?
- Am să te anunţ după ce hotărăsc. Până atunci te las să
guşti în linişte neplăcerea aşteptării. Să vezi şi tu ce înseamnă
să te învinuieşti singur.
Sophz se îndreptă spre iapă fără mare tragere de inimă
- Ştiu că te-am supărat, Julian. Şi poate că merit să să
pedepseşti pentru fapta mea. Dar aşvrea să ştiu ce ai de gând cu
mine. Zău, nu cred că am să suport încordarea aşteptării.
Julian se apropie tăcut de ea, venind din spate, şi îşi
petrecu braţele în jurul taliei şi atât de neaşteptat încât Sophy
tresări speriată.
- Când ţi-a venit ideea să-i joci un renghi soţului tău,
doamna mea, trebuia să te gândeşti dinainte ce ai să faci în
aşteptarea pedepsei. Pentru că, Sophy, mă voi răzbuna pentru
ce mi-ai făcut. Să nu te îndoieşti o clipă. N-am de gând să
ajungi ca nenorocita aia care nu asculta de nimeni, prima mea
soţie.
Înainte să apuce să îi răspundă ceva, Julian se şi
îndepărtase şi încălecase pe armăsar. Fără un cuvânt porni în
galop vijelios spre conac, lăsând-o pe Sophy să îl urmeze
singură.
88
Sophy ajunse la o jumătate de oră după Julian şi
descoperi, spre disperarea ei, că minunea de casă veselă şi
fremătând de viaţă din ultimele zile se schimbase ca prin vrajă.
Eslington Park devenise un loc sumbru şi ameninţător.
Majordomul o privi pierdut, cu ochi plini de tristeţe, când
Sophy păşi în hol.
- Eram cu toţii îngrijoraţi din pricina dumneavoastră,
milady, spuse el cu blândeţe.
- Mulţumesc, Tyson. După cum vezi, sunt teafără. Unde
este Lordul Ravenwood?
- În bibliotecă, milady. A dat poruncă să nu fie deranjat
de nimeni.
- Înţeleg,
Sophy se îndreptă agale spre scări, aruncă o privire
nervoasă spre uşa bibliotecii, închisă parcă ameninţător, ezită,
apoi îşi prinse poalele rochiei şi o zbughi pe scări în sus, fără să
îi pese de privirile îngrijorate ale servitorilor.
Julian îşi făcu apariţia la cină pentru a-şi anunţa răzbu-
narea. Când se aşeză la masă, cu o duritate implacabilă în
privire, Sophy ştiu că îşi rumegase răzbunarea în tovărăşia unei
sticle de vin roşu.
O tăcere de rău augur se lăsase asupra celor aflaţi în
sufragerie, iar Sophy avea senzaţia că, din toate portretele
înrămate de pe pereţi, o privesc ochi acuzatori, încărcaţi de
reproş. Se străduia să mănânce liniştită peştele din farfurie,
când Julian îl concedie pe majordom şi pe valet cu o mişcare
scurtă a capului. Sophy îşi ţinu răsuflarea.
- Mâine dimineaţă voi pleca la Londra, îi spuse Julian,
adresându-i pentru prima oară cuvântul în acea dimineaţă.
Sophy ridică ochii şi speranţa îi încolţi în suflet.
- Plecăm la Londra, domnul meu?
- Nu, Sophy. Tu nu pleci la Londra. Numai eu voi pleca.
Tu, iubita mea soţie aşa de pricepută la şiretlicuri, vei rămâne
aici, la Eslington Park, Am de gând să îţi satisfac cea mai
arzătoare dorinţă şi să te las să îţi petreci următoarele trei luni
în linişte şi pace absolută. Îţi dau cuvântul meu că eu nu am să
te mai deranjez cu nimic în timpul ăsta.
89
Sophy începu să priceapă că Julian aceea de gând să o
părăsească în sălbăticia din Norfolk. Abia reuşi să înghită.
- O să rămân complet singură aici, domnule. El îi zâmbi
cu politeţe cinică.
- Singură, în sensul că nu vei avea companie nici o
persoană din lumea nostră şi nici vreun soţ cuprins de
remuşcări care să ţopăie în jurul tău neştiind ce să mai facă ca
să îţi intre în voie. Totuşi, vei avea la dispoziţie un personal
bine pregătit şi stilat. Poate că o să te distrezi mai bine îngrijind
durerile de gât sau crizele de ficat ale servitorilor.
- Julian, te rog, nu face asta. Mai bine m-ai bate şi să
sfârşim aşa.
- Nu mă provoca, o sfătui el pe un ton sec.
- Dar nu vreau să rămân singură aici. O parte a înţelegerii
noastre spunea că nu ai să mă părăseşti la ţară cât stai tu la
Londra.
- Mai ai îndrăzneala ca, după tot ce ai făcut, să pomeneşti
de înţelegerea asta tâmpită?
- Îmi pare rău că nu îţi face plăcere, domnul meu, dar îţi
amintesc că ţi-ai dat cuvântul înainte de căsătorie. În ceea ce
mă priveşte, ai fost cât pe ce să îţi încalci cuvântul asupra unui
punct, iar acum eşti pe cale să o faci din nou. Cred că... nu îţi
face cinste, domnul meu.
- Să nu-ţi închipui că poţi să-mi dai tu mie lecţii despre
cinste şi despre onoare, Sophy. Tu eşti femeie şi nu ştii nimic
despre toate astea, se răsti el,
Sophy se uită lung la Julian.
- Dar învăţ repede.
Julian abia se abţinu să nu trântească o înjurătură şi
aruncă cât colo şervetul din poală.
- Nu mă privi de parcă aş fi complet lipsit de onoare,
doamnă. Te asigur că nu am să încalc jurământul pe care l-am
făcut. Într-un târziu, ai să câştigi dreptul de a sta cu mine la
Londra, dar ziua aceea nu va veni decât atunci când ai să înveţi
care ţi-e datoria de soţie.
- Datoria mea?
90
- La sfârşitul celor trei luni mă voi întoarce la Eslington
să discutăm acest subiect. Sper ca până atunci să descoperi că
poţi suporta să te ating. Într-un fel sau altul, tot voi obţine ceea
ce vreau din această căsnicie.
- Un urmaş şi nici un fel de complicaţii, Gura lui Julian
se strâmbă într-un rictus.
- Sophy, mi-ai dat destulă bătaie de cap până acum.
Mulţumeşte-te cu ce ai făcut, pentru că, de acum înainte, eu nu
am să tolerez să îmi mai tulburi existenţa.
A doua zi, Sophy stătea cu o privire pierdută în statuarul

din hol, ţinându-şi cu disperare capul sus, cât mai demn, în
timp ce îl urmărea pe Julian pregătinud-se de plecare. Şi în
timp ce valetul supraveghea încărcarea cuferelor în trăsură,
domnul conte îşi luă rămas bun de la tânăra sa mireasă cu o
politeţe de gheaţă.
- Îţi doresc ca în următoarele două luni şi jumătate,
această căsnicie să îţi aducă numai bucurii şi împliniri,
doamnă.
Tocmai se pregătea să facă stânga împrejur, când zărind
panglica desfăcută care îi atârna Sophy-ei din păr, se opri abia
abţinându-se să nu arunce pintre dinţi o vorbă de ocară, i-o legă
la loc cu un gest agasat, apoi se făcu nevăzut. Iar pocnetul sec
al cizmelor pe pardoseala rece rămase să răsune obsesiv în
urechile Sophy-ei.
Sophy îndură în tăcere umilinţa exilului o săptămână
încheiată după care spiritul ei înnăscut se răzvrăti şi hotărî că
suferise destul de pe urma crimei pe care o comisese, în acelaşi
timp, recunoscu în sinea sa că făcuse o gravă greşeală tactică
atunci când se purtase aşa cu Julian.
Lumea începu să i se pară mult mai frumoasă imediat ce
luase hotărârea să îl urmeze pe Julian la Londra.
Dacă ea mai avea multe de învăţat despre felul în care
trebuia să se poarte cu soţul ei, atunci era la fel de adevărat că
şi Julian avea de învăţat câteva lucruri despre felul în care
trebuia să îşi trateze soţia. Iar Sophy hotărî să ia căsnicia de la
început.
91
CAPITOLUL 5
Julian intră în salonul clubului său şi îmbrăţişa dintr-o
privire scena gravă care îl întâmpină aici.
- Pluteşte atâta durere în aer, încât ai zice că ne aflăm la o
înmormântare, i se adresă el prietenul lui Miles Thurgood. Sau
pe un câmp de luptă, adăugă el după o clipă de gândire,
- Şi ce aşteptai să găseşti aici, îl întrebă Miles, cu chipul
său tânăr marcat de aceeaşi tristeţe nesfârşită ca cea întipărită
pe chipurile bărbaţilor din încăpere, deşi, în ochii lui albaştri,
vii, sclipi pentru o clipă o scânteie de cinic amuzament. La fel e
în seara asta în toate cluburile din St. James şi din tot oraşul.
Durerea şi moartea s-au abătut implacabil supra Londrei.
- Prespun că azi a apărut prima fasciculă a „Memoriilor”
ticăloasei de Featherstone.
- După cum a promis editorul ei. Fix la momentul stabilit.
Am auzit că s-au vândut ca pâinea caldă. Toate exemplarele,
într-o oră.
- Judecând după expresia îndurerată de pe chipurile lor,
bănuiesc că Marea Featherstone s-a ţinut de cuvânt şi a furnizat
nume.
- Printre altele, Glastonbury şi Plimpton.
Miles îi indică discret cu o mişcare a capului pe cei doi
bărbaţi pomeniţi de el, care erau în capătul celălalt al salonului.
Pe măsuţa dintre fotoliile lor stătea o sticlă de porto şi, după
chipurile lor, era clar că cei doi lorzi mai vârstnici se lăsaseră
pradă deznădejdii.
- După cât mi s-a spus, ne aşteaptă noi surprize cu a doua
fasciculă, continuă Miles.
Julian îşi strânse buzele dispreţuitor în timp ce se aşeza în
fotoliu şi culegea de pe masă un exemplar al jurnalului „La
gazette”.
- Nimic nu poate stârni mai mare agitaţie decât o femeie
care şi-a pus în cap să atragă atenţia asupra ei. Nici măcar
ştirile de pe front, spuse Julian trecând iute în revistă titlurile în
92
căutarea obişnuitelor relatări de război şi a listei celor căzuţi pe
câmpul de luptă, în ceea ce părea a fi, în Europa, o campanie
militară fără sfârşit.
Miles îi aruncă un zâmbet fugar.
- Ţie îţi dă mâna să-ţi păstrezi sângele rece. Soţia ta nu
este în oraş, aici unde apar toate ziarele de pe lume şi unde ar
putea oricând să îi cadă în mână „Memoriile” lui Featherstone.
Glastonbury şi Plimpton nu au fost la fel de norocoşi ca tine.
Circulă zvonul că Lady Glastonbury i-a poruncit majordomului
să nu îi deschisă uşa bietului Glastonbury şi că lui i-a făcut o
scenă de s-a zguduit casa din temelii,
- Iar acum, cei doi se ascund ca nişte laşi la club.
- Păi, unde ai vrea să se ducă ? Ăsta este ultimul lor
refugiu.
- Sunt doi caraghioşi, declară Julian pe un ton care nu
admitea replică şi se încruntă când dădu cu ochii de o ultimă
ştire de pe front.
- Caraghioşi, zici? spuse Miles lăsându-se leneş în fotoliu
şi privindu-şi prietenul cu o expresie de amuzament şi teamă,
amestecate. Cred că ai putea să le dai câteva sfaturi preţioase
despre felul în care trebuie să te porţi cu o femeie furioasă. Nu
sunt mulţi bărbaţi ca tine pe lume, Julian, în stare să îşi
convingă soţia să stea singură la ţară.
Julian nu se lăsă ademenit de vorbele lui Miles şi nu căzu
în capcana pe care i-o întinsese acesta. Îl ştia prea bine pe
Thurgood, la fel de bine ca pe toţi prietenii săi, care erau cu
toţii morţi de curiozitate să vadă cum arată noua lui soţie.
- Glastonbury şi Plimpton trebuiau să se îngrijească
dinainte ca soţiile lor să nu pună niciodată mâna pe „Memorii”.
- Şi cum puteau să le împiedice? Probabil că Lady
Glastonbury şi Lady Plimpton şi-au trimis, ca toată lumea,
valeţii să aştepte la rând în faţa editurii.
- Dacă Glastonbury şi Plimpton nu sunt în stare să-şi
strunească nevestele, atunci află că au căpătat amândoi exact
ceea ce merită, spuse Julian fără prea mare tragere de inimă.
Un bărbat ar trebui să stabilescă reguli de fier în propria lui
casă.
93
Miles se aplecă spre Julian şi îi spuse coborând vocea.
- Se zice că Glastonbury şi Plimpton ar fi avut ocazia să
îşi salveze pielea, dar nu a ştiut să profite. Şi atunci, Marea
Featherstone s-a hotărât să dea un exemplu, astfel ca
următoarele ei victime să fie mai uşor de chemat la ordine.
Julian ridică privirea.
- Ce dracu’ vrei să spui ?
- N-ai auzit că Charlotte le trimite scrisori foştilor ei
iubiţi? îi strecură o voce caldă, baritonală.
Julian ridică o sprânceană spre nou venit, care se afundă
în fotoliu cu o nonşalanţă aproape voluptoasă.
- Şi despre ce scrisori este vorba, Daregate ? Miles
încuviinţă din cap spre Daregate.
- Povesteşte-i.
Gideon Xavier Daregate, singurul nepot şi, prin urmare,
moştenitor unic al decrepitului şi dezmăţatului Conte de
Daregate, un crai bătrân şi un celibatar înrăit, le aruncă
prietenilor săi unul dintre zâmbetele sale pline de cruzime. Iar
zâmbetul împrumută trăsăturilor sale acviline aspectul unei
păsări de pradă. Impresia generală era întărită de culoarea
cenuşie a ochilor săi reci,
- A, stai să vezi. E vorba de nişte bileţele pe care Marea
Feathrstone le trimite potenţialelor sale victime. Dacă plăteşti
bine, se poate aranja să nu îţi apară numele pomenit în
„Memorii”.
- Şantaj, remarcă Julian cu un aer întunecat.
- Chiar aşa, murmură Daregate cu aerul că este uşor
plictisit.
- Un adevărat bărbat nu acceptă niciodată să ii plătească
celui care îl şantajează. Dacă ar proceda aşa, nu ar face decât să
îi dea apă la moară.
- Sunt încredinţat că aşa au gândit şi Glastonbury şi
Plimpton, rosti Daregate. Prin urmare, nu numai că şi-au găsit
numele amintite în „Memoriile” lui Featherstone, dar s-au mai
pomenit că aceasta le face un portret nu tocmai flatant. Pentru
că Marea Featherstone pare să nu fi fost teribil de impresionată
de faptele lor de vitejie în budoar.
94
Miles chicoti.
- Merge chiar atât de departe?
- Mă tem că da, îi răspunse sec Daregate. „Memoriile”
abundă în amănunte care mai de care mai lipsite de importantă,
pe care numai o femeie şi le poate aminti. Mărunţişuri.
Bunăoară faptul că un bărbat a uitat să îşi facă baie sau să îşi
schimbe lenjeria de corp înainte de a o vizita. Dar, ce-i cu tine,
Miles ? Doar tu nu te-ai numărat niciodată printre protectorii
Charlottei. Sau poate mă înşel ?
- Eu nu. Dar Julian i-a fost amant pentru o scurtă
perioadă de timp, spuse Miles râzând înveselit.
Julian clipi încurcat.
- Dumnezeu mi-e martor că totul s-a întâmplat cu multă
vreme în urmă. Sunt sigur că, între timp, Charlotte a şi uitat.
- Să fiu în locul tău, eu nu aş conta prea mult pe asta.
Femeile de soiul ei nu uită niciodată, îi spuse Daregate.
- Lasă, nu te mai frământa, Julian, îi spuse Miles
încercând să îl îmbărbăteze. Cu puţin noroc, soţia nu o să afle
niciodată de existenţa „Memoriilor”.
Julian mormăi ceva neinteligibil şi se cufundă din nou în
lectura jurnalului din mână. Va avea el grijă să nu se întâmple
aşa ceva.
- Spune-ne, Ravenwood. Când ai de gând să o prezinţi în
societate pe noua Contesă. Ştii, toţi suntem nerăbdători să o
cunoaştem. Doar nu o s-o ţii veşnic ascunsă la ţară ?
- Cu atâtea ştiri despre manevrele militare ale lui
Wellington în Spania şi cu publicarea „ Memoriilor” lui
Featherstone, eu îmi închipui că înalta societate are destule
subiecte să îşi ocupe timpul, spuse Julian imperturbabil.
Thurgood şi Daregate deschiseră gura să protesteze, însă,
o singură privire aruncată prietenului lor, acum închis în sine,
întunecat şi parcă ameninţător, le-a fost de ajuns să îi facă să
renunţe.
- Mă gândeam să mai atac o sticlă de vin de Bordeaux,
spuse Daregate. După o seară întreagă petrecută la masa de joc,
simt că mi s-a făcut sete. Ce zici, îmi ţii companie ?
- Da, îi răspunse Julian lăsând deoparte jurnalul.
95
- Ce-ar fi să ne facem astă seară apariţia la serata lui
Lady Eastwell ? îl întrebă Miles pe un ton detaşat. S-ar putea să
fie o experienţă interesantă. Gura lumii zice că Lordul Eastwell
a primit şi el unul dintre faimoasele bileţele de şantaj ale
Charlotte-ei. Toată lumea este curioasă să afle dacă Lady
Eastwell ştie ceva.
- Eu am un respect deosebit pentru Eastwell, spuse
Julian, Am luptat împreună în războiul de pe continent. Dacă
stau să mă gândesc mai bine, şi tu ai fost acolo, Daregate. Nu e
genul care se pierde uşor cu firea în faţa duşmanului şi sunt
convins că ştie cum să se poarte cu cu soţia lui.
Daregate arboră unul dintre zâmbetele lui cinice.
- Ei şi tu, acum, Ravenwood. Amândoi ştim la fel de bine
că a lupta împotriva lui Napoleon este o serbare câmpenească
în comparaţie cu o confruntare deschisă cu o nevastă scoasă din
minţi.
Miles îl aprobă cu multă înţelegere deşi, toată lumea ştia
că nu fusese însurat niciodată şi că nici nu avusese nici o relaţie
serioasă în viata lui.
- Ai fost foarte prevăzător când te-ai gândit să îţi laşi
soţia la tară, Ravenwood. Foarte deştept ai fost. Cât stă acolo
nu are cum să îţi dea bătaie de cap.
Julian încercase să se convingă că făcuse un lucru bun
atunci când o lăsase pe Sophy la Eslington, repetându-şi asta în
fiecare zi a săptămânii petrecute la Londra. Numai că, în seara
aceasta, ca de altfel în fiecare seară, nu mai era la fel de
convins că luase decizia cea mai potrivită.
Adevărul era că i se făcuse dor de Sophy. Sentimentul
era, desigur, regretabil, inexplicabil şi îngrozitor de incomod,
dar, în acelaşi timp, un fapt pe care nu îl putea trece cu vederea.
Fusese nebun să o lase pe Sophy singură la tară. Trebuie să fi
existat şi o altă cale de a o face să simtă că greşise fată de el.
Din păcate, când alesese această alternativă, se lăsase orbit de
mânie.
Ceva mai târziu în cursul aceleaşi nopţi, pe când ieşea de
la club, acelaşi gând îl frământă fără să îi dea pace. Cu pas
suplu, urcă în trăsura care îl aştepta la scară. Adâncit în gânduri
96
se cufundă în perne, aţintindu-şi privirea undeva în gol,
deasupra străzii întunecate şi pustii. Vizitiul pocni din bici şi
echipajul se puse în mişcare.
Adevărat că furia care îi mocnea în suflet răbufnea la
suprafaţă de câte ori îşi aducea aminte de festa pe care i-o
jucase Sophy în noaptea fatidică, în care fusese să îşi revendice
drepturile de soţ. De câteva ori pe zi îşi repeta cât era de
important să îi dea o lecţie acum, la începutul căsniciei, cât
Sophy mai era încă destul de naivă şi de maleabilă. Nu trebuia
să o lase să trăiască cu impresia că putea să ăl manevreze după
bunul ei plac.
Dar, oricât s-ar fi străduit să nu uite înşelăciunea ei şi
oricât şi-ar fi repetat că astfel de purtări trebuie înăbuşite din
faşă, Julian nu se putea împiedica să nu îşi amintească şi alte
lucruri legate de Sophy. Bunăoară, îi lipseau plimbările lor de
dimineaţă, discuţiile avizate despre felul în care trebuie
condusă o fermă, ca şi lungile partide de şah pe care le jucau în
timpul serii. Îi lipseau parfumul de feminitate pe care îl
răspândea în jurul ei, fermecător şi ispititor în acelaşi timp,
felul în care îşi sumeţea mândră bărbia ori de câte ori se
pregătea să îi ţină piept şi candoarea înduioşătoare care îi
însufleţea ochii ca două turcoaze. Se pomenea adeseori că îi
răsună în urechi râsul ei nestăpânit, aproape ştrengăresc sau îşi
amintea de grija pe care o manifesta Sophy faţă de sănătatea
servitorilor şi a lucrătorilor de pe moşie.
În ultima săptămână, avea momente când se surprindea
întrebându-se ce părticică din ţinuta Sophy-ei era în
neorânduială în acel moment. Atunci i se întâmpla să închidă
ochii şi să şi-o închipuie cu pălărioara de călărie căzută pe o
parte sau îşi imagina că tocmai îşi rupsese tivul rochiei.
Camerista ei trebuie că era foarte ocupată şi că avea veşnic câte
ceva de reparat.
Sophy nu semăna deloc cu prima lui soţie. Elisabeth
avusese întotdeauna o ţinută impecabilă, fiecare buclă era la
locul ei, corsajul generos era croit cu multă grijă astfel încât să
îi scoată în evidenţă nurii, în toată splendoarea lor. Până şi în
alcov, prima Contesă de Ravernwood, ţinuse dintotdeauna să
97
întreţină o atmosferă de eleganţă şi de rafinament desăvârşite.
În cămăşile ei de noapte ispititoare, Elisabeth arătase ca o
încarnare a zeiţei plăcerilor, o creatură plămădită de natură
pentru a stârni patimile bărbaţilor şi a-i ademeni pe calea
pierzaniei. Lui Julian i se făcea silă de propriai persoană de
câte ori îşi amintea cât de îndrăgostit fusese de Elizabeth şi cât
de total se lăsase prins în plasa farmecelor pe care aceasta
ştiuse să o ţeasă cu şiretenie în jurul lui.
Alungă cu hotărâre amintirile care îl asaltau. O alesese pe
Sophy să îi devină soţie tocmai din pricina deosebirii, ca de la
cer la pământ, dintre ea şi Elizabeth. Era ferm hotărât să
vegheze ca proaspăta lui mireasă să nu se schimbe niciodată.
Indiferent de preţul pe care ar fi trebuit să îl plătească, el nu
avea să îngăduie ca micuţa lui Sophy să o apuce pe calea
pierzaniei, aşa cum alergase singură Elizabeth. Numai că, deşi
sigur că alesese o cauză dreaptă, Julian nu mai era atât de
convins că mijloacele pe care le găsise pentru atingerea
scopului său erau la fel de bune. Poate comisese o gravă
greşeală atunci când o lăsase pe Sophy singură la ţară. Pe de o
parte, o lipsea pe ea de supraveghere, iar pe de altă parte, îşi
făcea lui rău, trebuind să ducă o viaţă dezordonată în oraşul în
care ispitele îl ieşeau în cale la tot pasul.
Trăsura trase în faţa intrării somptuoase a palatului pe
care Julian îl avea la Londra. Se uită posomorât la uşa închisă
şi se gândi cu neplăcere la patul gol care îl aştepta sus, în
camera lui. Dacă avea puţină minte, trebuia să dea poruncă
vizitiului să întoarcă şi să îl ducă la Trevor Square. Cu
siguranţă că Marianne Harwood ar fi fost mai mult decât
încântată să îl primească în braţele ei, chiar şi la această oră
înaintată din noapte.
Numai că viziunea farmecelor aducătoare de plăceri ale
veselei La Belle Harwood nu au reuşit să îl ademenescă pe
Julian şi să îl scoată din celibatul forţat pe care singur şi-l
impusese. După patruzeci şi opt de ore de la întoarcerea sa la
Londra, Julian îşi dăduse seama că singura femeie cu care îşi
dorea să împartă patul era soţia lui. Gândul că Sophy trebuia să
fie a lui se transformase într-o adevărată obsesie, consecinţa
98
firească a refuzului ei constant de a-i oferi ce i se cuvenea de
drept, hotărî Julian când descinse din trăsură şi începu să urce
treptele de la întrare. De un lucru era însă sigur: prima lui
noapte în patul Sophy-ei avea să fie un moment de neuitat
pentru amândoi.
- Bună seara, Guppy, îi spuse Julian majordomului, când
acesta îi deschise uşa. Nu te-ai culcat ? Doar ţi-am spus să nu
mă aştepţi.
- Bună seara, milord, îi răspunse Guppy şi îşi drese
glasul, plin de importanţă când se retrase un pas făcând loc
stăpânului să intre. În seara asta a fost puţină agitaţie în casă.
Întregul personal a stat în picioare până târziu.
Julian, care se îndrepta spre bibliotecă cu gândul să intre
acolo puţin, se opri, se întoarse spre majordom şi îl fixă cu o
privire în care se citea să aşteaptă o explicaţie. Guppy avea
cincizeci şi cinci de ani şi era un servitor mult prea stilat pentru
a dramatiza o situaţie.
- Agitaţie? întrebă Julian cu sprânceana ridicată a mirare.
Faţa lui Guppy era impasibilă, după cum se cuvenea
rangului său de majordom de casă mare, însă ochii li dez-
minţeau calmul, fiind însufleţiţi de o emoţie abia ţinută în frâu.
- Doamna Contesă de Ravenwood a sosit în seara aceasta
şi s-a instalat aici. Cu tot respectul cuvenit, milord, permiteţi-
mi să spun că, dacă personalul ar fi fost înştiinţat din timp de
sosirea iminentă a domniei sale, atunci cu siguranţă că i-am fi
făcut o primire mai bună lui Lady Ravenwood. Aşa, pot spune
că am fost oarecum luaţi prin surprindere. Desigur, am făcut
faţă situaţiei.
Julian îngheţă. O clipă, mintea refuză să îi lucreze. Sophy
este aici. De parcă toate gândurile pe care le îndreptase spre ea
în drum spre casă, o făcuseră pe soţia lui să se materializeze
din neant.
- Sigur, Guppy. Sunt covins că aţi făcut fată, îi răspunse
el în mod mecanic. Nici nu mă aşteptam la altceva din partea ta
şi a personalului. Şi unde se află Lady Ravenwood în acest
moment?
99
- S-a retras cu puţin timp în urmă, milord. Doamna
Contesă a fost, dacă îmi este permis să mă exprim astfel,
deosebit de binevoitoare cu persoalul. Se înţelege, Mrs.
Peabody a condus-o în camera învecinată cu a dumneavoastră.
- Desigur.
Julian uită că, doar cu o clipă mai devreme, îşi dorise să
bea un păhărel de porto înainte de a merge la culcare. Gândul
că Sophy era sus, în pat, îi provocase o adevărată stare de şoc.
Se îndreptă cu paşi mari spre scară.
- Noapte bună, Guppy.
- Noapte bună, milord, îi răspuse Guppy zâmbindu-i
condenscent şi merse să încuie uşa de la intrare.
- Sophy este aici. Julian se simţi invadat de un val de
emoţie. Îl alungă imediat, spunându-şi că, prin venirea ei la
Londra, soţia lui îi nesocotise din nou autoritatea. Soţia lui
blândă şi cuminte pe care el şi-o alesese de la ţară, devenise
mult prea răzvrătită.
Străbătu holul din câţiva paşi mari, sfâşiat între mânie şi
un sentiment de plăcere la gândul că avea să o revadă pe
Sophy. Iar sentimentele contradictorii care îl stăpâneau au fost
de ajuns să îl ameţească. Răsuci nervos mânerul uşii de la
dormitorul său, intră şi îl găsi pe valet, dormind buştean,
prăbuşit într-unul din fotoliile îmbrăcate în pluş.
- Bună, Knapton. Recuperezi din somnul pierdut?
- Milord !
Knapton ţâşni imediat în picioare, treaz de-a binelea, şi
începu să clipească speriat când îşi văzu stăpânul stând
încruntat în pragul uşii.
- Vă rog să mă iertaţi, milord. M-am aşezat doar o clipă.
Ştiţi, cât v-am aşteptat. Nu îmi pot explica ce s-a întâmplat cu
mine. Pesemne că am aţipit.
- Nu-i nimic, spuse Julian, fluturând nonşalant dn mână
în direcţia uşii. În seara aceasta am să merg la culcare fără
ajutorul tău.
- Desigur. Cum spuneţi, milord. Dacă sunteţi sigur că nu
aveţi nevoie de ajutor şi se îndreptă zorit spre uşă.
- Knapton?
100
- Da, milord, îi răspunse valetul din pragul uşii deschise,
uitându-se alarmat la stăpânul său.
- Înţeleg că Lady Ravewood a sosit în seara aceasta.
Îngrijorarea dispăru de pe chipul lui Knapton şi făcu loc unei
expresii de încântare.
- Doar în urmă cu câteva ore, milord. Ştiţi, o vreme toată
casa a fost în fierbere, dar acum, fiţi liniştit, totul este în ordine.
Lady Ravewood are un anume fel de a ne conduce pe
toţi, îşi spuse Julian în barbă în timp ce Knapton ieşea din
dormitor.
Aşteptă să se închidă uşa exterioară în urma valetului,
după care îşi scoase zorit cizmele şi hainele de seară Şi îmbrăcă
halatul de casă. Rămase în picioare fără să facă o mişcare, mult
timp după ce îşi petrecuse cordonul peste halat, încercând să
găsească o cale cât mai bună de trata cu soţia lui care îl sfida
din nou prin venirea ei la Londra.
Julian simţea cum fierbe de revoltă la noua ofensă care îi
era adusă, dar, în acelaşi timp, simţea că îi fierbe sângele de o
dorinţă năvalnică şi de nestăpânit. Simţea o dorinţă aproape
irezistibilă de a-şi revărsa mânia asupra Sophy-ei, dar şi o
nevoie mistuitoare de a face dragoste cu ea. Poate că era bine
să şi le satisfacă pe amândouă.
Un lucru era cert. Nu putea să ignore pur şi simplu
sosirea ei din această seară şi să o întâlnească a doua zi la micul
dejun ca şi când prezenţa ei aici era lucru firesc. Şi apoi, era
inadmisibil să rămână nemişcat, nehotărât ca un ofiţer
începător, pentru prima oară pe câmpul de luptă, înspăimântat
la gândul că trebuie să primească botezul focului. Doar se afla
în propria lui casă şi trebuia să se poarte ca un stăpân ce era.
Julian trase adânc aer în piept, se ocărî pentru momentul
de şovăială şi se îndreptă hotărât spre uşa care despărţea
camera lui de alcovul Sophy-ei, înfăşcă un sfeşnic de pe masă
şi ridică mâna pregătindu-se să bată la uşă. În ultima clipă, se
răzgândi. Nu era momentul pentru politeţuri.
Puse mâna pe clanţă aşteptându-se să o găsească încuiată
pe partea cealaltă. Spre surprinderea lui, nu întâmpină
rezistenţă. Uşa care dădea în dormitorul cufundat în întuneric
101
se deschise imediat. O clipă, nu reuşi să o descopere pe Sophy
printre umbrele care domneau în încăperea elegantă. Apoi, zări
forma delicată a trupului ei, încovrigat în mijlocul patului
imens. Acolo se află soţia mea. În dormitorul în care îi este
locul.
Sophy se răsuci neliniştită în somn, agitată de un vis care
nu îi dădea pace. Se trezi brusc şi reveni cu greu la realitate,
nerecunoscând încăperea străină în care se găsea. Deschise
ochii şi îi aţinti aupra flăcării pâlpâitoare care se apropia tăcută
de patul ei. De spaimă, se trezi de-a binelea, dar scoase un oftat
de uşurare când recunoscu silueta întunecată a celui care ţinea
sfeşnicul în mână. Se ridică în şezut şi îşi trase cuvertura până
sub bărbie.
- Julian. M-ai speriat, domnul meu, Te mişti ca o stafie.
- Bună seara, doamnă, o salută el cu răceală, pe tonul
acela calm, lipsit de orice emoţie şi tocmai de aceea periculos,
care nu prevestea nimic bun. Sper că nu te-a deranjat să nu mă
găseşti acasă astă seară când ai sosit. Nu eram acasă pentru că
nu te aşteptam.
- Te rog, nu-ţi face griji din pricina mea, domnule. Îmi
dau prea bine seama că te-am surprins venind aici.
Sophy făcea eforturi disperate să nu dea atenţie spaimei
care o cuprinsese. Încă din clipa în care se hotărâse să plece de
la Eslington Park se gândea că trebuie să îl înfrunte pe Julian,
în lungile ore petrecute în trăsura care o aducea la Londra, nu
făcuse altceva decât să-şi imagineze ce trebuia să spună pusă în
faţa mâniei dezlănţuite a lui Julian.
- M-ai surprins, zici. Este o exprimare cel puţin elegantă.
- Nu e nevoie să fii sarcastic, domnul meu. Îmi dau prea
bine seama că eşti supărat pe mine.
- Câtă putere de pătrundere.
Sophy îşi înghiţi lacrimile. Discuţia avea să fie cu mult
mai grea decât îşi închipuise. Atitudinea lui Julian nu se
îmblânzise cu nimic în cursul ultimei săptămâni.
- Poate că ar fi mai bine să discutăm mâine dimineaţă,
propuse ea cu îndrăzneală.
102
- Ba o să discutăm chiar acum. Nu o să avem timp să o
facem mâine dimineaţă pentru că vei fi prea ocupată să îţi faci
bagajele şi să te întorci la Eslington Park.
- Nu. Trebuie să înţelegi, Julian. Nu te las să mă alungi de
lângă tine.
Strânse şi mai tare cuvertura în jurul ei. Îşi făcuse o
promisiune pe care trebuia cu orice chip să o respecte, nu
trebuia să se certe cu el. Trebuia să fie calmă şi foarte prudentă
şi, mai ales, trebuia să fie foarte înţelegătoare. Pentru că şi el
putea fi înţelegător, uneori.
- Te rog să mă asculţi, Julian, Nu vreau decât să îndrept
lucrurile. Recunosc, nu m-am purtat bine cu tine. Am greşit
faţă de tine. Acum ştiu că am greşit. Şi am venit la Londra
pentru că sunt hotărâtă să mă îndrept şi să devin cu adevărat o
bună soţie.
- Soţie ? Sophy, ştiu că te va uimi şi poate te va şoca ceea
ce urmează să îţi spun, dar eu cred că o bună soţie nu trebuie să
iasă din cuvântul soţului ei. O bună soţie nu încercă să îl
păcălească si să îl facă să creadă că s-a purtat cu ea ca un
ticălos. O bună soţie îşi primeşte soţul în patul ei. Şi o bună
soţie nu apare din senin la reşedinţa lui de la oraş, după ce el i-
a spus, cât se poate de răspicat, că trebuie să rămână singură la
ţară.
- Da, sigur, domnule. Îmi dau prea bine seama că nu sunt
o soţie model aşa cum ţi-ai dori tu să fiu. Dar, te rog să
recunoşti, Julian. Ceea ce mi-ai cerut a fost poate prea... Eşti
mult prea sever.
- Sever spui? Doamnă, eu nu ţi-am cerut altceva decât...
- Julian, te rog. Nu vreau să ne certăm. Vreau doar să îţi
spun câteva lucruri. Căsnicia noastră a pornit de la bun început
sub auspicii proaste, în mare parte, din vina mea. Mie mi se
pare că lucrul pe care îl poţi face, şi nu cred că îţi cer prea mult,
este să îmi dai şansa să-ţi dovedesc că mă îndrept.
Julian nu îi răspunse nimic o bună bucată de vreme. Se
ţinea drept, în faţa ei, şi îi studia arogant chipul îngrijorat aşa
cum se desena în lumina slabă aruncată de lumânare. Al lui,
părea chipul unui demon născut din lumea umbrelor. Sophy nu
103
avusese niciodată mai clar senzaţia că Julian aducea cu diavolul
în persoană, ca în acel moment.
- Încerc să fiu sigur că te-am înţeles bine, Sophy. Încerci
să îmi spui că singurul lucru pe care ţi-l doreşti este ca această
căsnicie să devină una normală?
- Da, Julian.
- Deci să înţeleg că acum eşti pregătită să mă primeşti în
patul tău?
Sophy încuviinţă cu o mişcare grăbită din cap, iar părul
despletit i se răsfiră în cascadă pe umeri.
- Da, Julian, repetă ea. Pentru că în urma unui exerciţiu
de deducţie, am ajuns la concluzia că tu ai avut dreptate. S-ar
putea să ne înţelegem mai bine dacă lucrurile vor decurge
normal între noi doi.
- Cu alte cuvinte, vrei să mă cumperi ca să îţi permit să
stai cu mine la Londra, conchise el pe un ton insinuant.
- O, nu. M-ai înţeles greşit.
Alarmată de interpreatrea pe care o dădea Julian
acţiunilor şi spuselor ei, Sophy aruncă cuvertura de pe ea şi sări
în picioare jos din pat. Îşi dădu seama cu întârziere cât era de
transparentă cămaşa de noapte. înşfacă rochia de casă şi se
ascunse în spatele ei.
Julian îi smulse rochia din mână şi o zvârli la pământ.
- Nu o să mai ai nevoie de ea. Nu-i aşa, draga mea? Doar
eşti o femeie care şi-a pus în minte să mă seducă, nu? Trebuie
să înveţi a deprinde arta carierei pe care ţi-ai ales-o.
Sophy se uită neputincioasă la rochia care zăcea pe jos, la
picioarele ei. Se simţea expusă şi neajutorată cum stătea în faţa
lui în cămăşuţa ei transparentă din batist. Simţi cum încep să îi
joace lacrimi printre gene şi, pentru o clipă, îi fu teamă că avea
să izbucnească în hohote de plâns.
- Te rog, Julian, îl implora ea cu o figură nenorocită. Mai
dă-mi o şansă.
Julian ridică sfeşnicul spre chipul ei şi o studie în tăcere.
Câteva clipe, care Sophy-ei i se părură fără sfârşit. După care îi
spuse.
104
- Draga mea, te cred când spui că vrei să devii o soţie
bună. Exact aşa se va întâmpla după ce ai să înveţi că nu sunt o
marionetă pe care să o faci să joace după cum îi cânţi tu.
- Dar, nici o clipă nu mi-a trecut prin minte să te tratez
aşa, domnul meu, spuse Sophy muşcându-şi buzele, abia acum
realizând cât de mult trebuie să-l fi ofensat. Sincer regret ceea
ce s-a întâmplat la Eslington Park. Dar înţelege şi tu că am
făcut-o doar pentru că nu ştiu ce înseamnă să fii femeie
măritată. Nu am încercat decât să mă apăr. Julian îi tăie vorba.
- Mai bine taci, Sophy. De câte ori deschizi gura, nu faci
altceva decât să vorbeşti ca o soţie proastă.
Sophy nesocoti sfatul lui Julian. Era convinsă că-vorbele
ei erau singurele arme care ii puteau veni în ajutor. îl apucă
timid de mâneca halatului.
- Lasa-mă să rămân lângă tine, Julian, Lasă-mă să îţi
dovedesc cât sunt de sinceră când îţi spun că vreau să fac să
meargă căsnicia noastră, îţi jur că mă voi strădui din răsputeri
să o fac să meargă bine.
- Chiar aşa? o întrebă el fixând-o cu o privire glacială.
Sophy simţi cum speranţa pâlpâie pentru ultima oară şi cum se
stinge încet în sufletul ei. Fusese atât de sigură că îl va
convinge să-i mai dea o şansă. În decursul scurtei luni de miere
petrecute la Eslington Park avusese impresia că ajunsese să îl
înţeleagă pe bărbatul de lângă ea. Nu era nici rău, nici necinstit
cu oamenii. Şi gândise că el avea să o trateze cu aceeaşi
onestitate pe ea,
- Poate că m-am înşelat, spuse ea. Am sperat că ai să vrei
să îmi acorzi şansa de a-ţi dovedi cât sunt de sinceră. Aşa cum
procedezi şi cu chiriaşii de pe pământul tău când nu îţi plătesc
chiria la timp.
O clipă, Julian rămase perplex.
- Adică tu te compari cu chiriaşii mei ?
- Eu cred că e o analogie destul de bună.
- Analogia e complet idioată.
- Atunci cred că nu sunt şanse să îndreptăm lucrurile.
- Te înşeli, Sophy. Doar ţi-am spus. Sunt convins că, până
la urmă, tot ai să devii o bună soţie. De fapt, îţi promit că am să
105
am eu grijă să devii o bună soţie, Singura problemă este cum o
să facem lucrul ăsta. Pentru că tu ai o mulţime de învăţat.
Şi tu, îşi spuse Sophy. Şi cine altcineva te-ar putea învăţa
mai bine decât propria ta soţie? Nu trebuia însă să uite că,
venind aici îl luase prin surprindere pe Julian şi că bărbaţilor nu
le plac surprizele. Trebuia să îl lase timp să se obişnuiască cu
ideea că este sub acelaşi acoperiş cu el şi că intenţia ei este să
rămână alături de el.
- Îţi promit că nu am să te mai supăr niciodată dacă mă
laşi să rămân la Londra, domnul meu.
- Nu ai să mă mai superi ?
Pentru o clipă, lumina sfeşnicului dansă în mâna lui
Julian, dezvăluind-i privirea rece în care sclipi o licărire de
amuzament.
- Nici nu-ţi poţi închipui cât mă liniştesc vorbele tale,
Sophy. Treci imediat la culcare. Îţi voi spune mâine dimineaţă
ce hotărâre am luat.
Sophy simţi cum o cuprinse un sentiment de uşurare.
Câştigase prima rundă. Julian nu mai voia să scape de ea.
Sophy încercă un zâmbet timid.
- Îţi mulţumesc, Julian.
- Încă nu ai de ce să îmi mulţumeşti, doamnă. Mai sunt
multe lucruri de pus la punct.
- Îmi dau prea bine seama. Numai că noi suntem două
persoane inteligente, obligate să trăiască împreună. Şi trebuie
să ne folosim inteligenţa şi să învăţăm cum să ne suportăm cât
mai bine unul pe celălalt.
- Tu aşa vezi lucrurile, Sophy? Tu zici că suntem nevoiţi
să trăim împreună, să ne suportăm?
- Bine, dar ştiu că nu îţi place să privesc căsnicia dintr-un
unghi prea romantic. Şi-atunci mă străduiesc să îmi construiesc
un punct de vedere cât mai realist asupra relaţiei noastre.
- Şi aşa vrei tu să îndrepţi, lucrurile?
Sophy se lumină la faţă.
- Exact, domnul meu. Suntem ca doi cai înhămaţi fără
voie la acelaşi jug. Şi atunci trebuie să împărţim ieslea, să bem
din acelaşi jgheab şi să mâncăm din aceeaşi căpiţă de fân.
106
- Sophy, o întrerupse Julian. Încetează imediat cu
comparaţiile astea tâmpite. Mi-e greu să fiu de acord cu tine.
- Dar nu asta aş vrea, domnul meu.
- Cât eşti de bună. Te aştept mâine la ora unsprezece în
bibliotecă, spuse Julian răsucindu-se pe călcâie şi ieşi, lăsând
încăperea să se cufunde în întuneric.
Sophy rămase singură. Simţea că îi crescuseră aripi când
se urcă în patul imens. Cel puţin trecuse cu bine de primul
obstacol. Simţea că Julian nu era atât de pornit împotriva ei
încât să nu îi permită să rămână lângă el. Iar dacă reuşea să se
stăpânească şi să nu îi stârnească mânia, era convinsă că el
avea să o lase să stea la Londra.
Aşadar, nu se înşelase asupra firii lui, îşi spuse Sophy
fericită. în multe privinţe, Julian era un bărbat rece, distant şi
uneori dur, dar era, cel puţin, un bărbat de onoare. Deci Julian
avea să o trateze cinstit şi pe ea.
De trei ori se răzgândi Sophy asupra toaletei pe care să o

aleagă pentru întrevederea fixată de Julian în cursul dimineţii.
Ai fi zis că se pregăteşte de bal şi nu pentru o discuţie cu soţul
ei, îşi spuse Sophy chicotind. De fapt, poate era mai potrivit să
îşi spună că o aştepta o campanie militară.
Alese în cele din urmă o rochie galbenă cu paspoil alb şi
îi ceru cameristei să îi ridice părul în creştetul capului şi să îl
aranjeze într-o cascadă de bucle şi zulufi, după cum cerea moda
momentului. Când, în sfârşit, a fost mulţumită de efectul
obţinut, Sophy constată că nu îi mai rămăseseră decât cinci
minute până la ora întâlnirii stabilite. Străbătu în fugă holul,
zbură pe scări în jos, iar când ajunse la uşa bibliotecii simţi că i
se tăiase suflu. Valetul îi deschise imediat, iar ea păşi înăuntru
cu un zâmbet plin de speranţă întipărit pe chip.
Julian se ridică de la birou şi o întâmpină cu o scurtă
înclinare a capului.
- Nu era nevoie să te zoreşti, Sophy.
- Nu-i nimic, îl linişti ea apropiindu-se de el. N-am vrut
să te fac să mă aştepţi.
- Dar e lucru ştiut că soţiile îşi lasă soţii să aştepte.
107
- Da?
Nu ştia ce să înţeleagă din remarca lui.
- Ei bine, cred că am să încerc data viitoare, spuse ea
aruncând o privire iute în jur şi, zărind fotoliul îmbrăcat în
stofă verde de mătase, se îndreptă spre el. În dimineaţa aceasta
sunt mult prea nerăbdătoare să aud ce ai hotărât în privinţa
viitorului meu.
Făcu un pas spre fotoliul verde, dar se împiedică. Se
redresa imediat şi coborî privirea să vadă ce o făcuse să îşi
piardă echilibrul. Julian o urmări.
- Se pare că ţi s-a desfăcut bareta pantofului, îi explică el
politicos.
Sophy roşi jenată, şi se aşeză imediat.
- Aşa este, spuse ea aplecându-se spre bareta desfăcută,
iar când îşi îndreptă ţinuta văzu că Julian se aşezase din nou la
birou şi o privea cu o expresie de resenmare. S-a întâmplat
ceva, domnul meu ?
- Nu. Totul este în bună regulă, ca de obicei. Şi acum, să
vorbim despre dorinţa pe care ţi-ai exprimat-o de a rămâne cu
mine la Londra.
- Da, domnule, spuse Sophy ţinându-se mândră pe scaun
şi aşteptând, cu sufletul la gură, să vadă dacă avusese dreptate
să îşi zică că putea conta pe onestitatea lui.
Julian tăcea. Se lăsă pe spate şi se încruntă uşor când îşi
fixă privirea pe chipul ei.
- Am hotărât să îţi satisfac cererea.
O stare de beatitudine o cuprinse pe Sophy. Pe chipul ei
se aşternu un zâmbet radios, iar în ochi i se citea fericirea şi
uşurarea pe care i-o pricinuiseră primirea veştii bune.
- O, Julian. Îţi mulţumesc. Îţi promit că nu ai să regreţi
hotărârea luată. Eşti foarte bun cu mine şi probabil că eu nu
merit generozitatea ta, dar ţin să te asigur că dorinţa mea cea
mai arzătoare este să fiu la înălţimea aşteptărilor şi să devin o
soţie perfectă.
- Ar fi cel puţin interesant.
- Julian, te rog, eu sunt foarte seriosă.
108
Umbra unui zâmbet trecu ca un fulger prin ochii lui
Julian.
- Ştiu. Îţi citesc în ochi că eşti bine intenţionată. Şi
tocmai de aceea, draga mea, îţi mai acord o şansă. Ţi-am mai
spus şi altă dată că ochii tăi nu-mi pot ascunde sentimentele pe
care le ai.
- Jur, Julian, îţi jur că am să devin o soţie perfectă. Şi
cred că ar fi mai bine dacă ai încerca să... hm... să uiţi
incidentul de la Eslington Park.
- Aş sugera să nu mai pomenim nici un cuvânt despre
nebunia aceea.
- O idee excelentă, îl aprobă Sophy cu entuziasm.
- Foarte bine. Şi cu asta, se cheamă că am găsit o soluţie,
Aşa încât, putem să începem să ne facem datoria de soţ şi soţie.
Alarmată, Sophy făcu ochii mari şi simţi că i se umezesc
palmele de frică. Nu se aşteptase ca el să atace latura intimă a
căsniciei lor cu o grabă atât de neobişnuită, Nu era decât ora
unsprezece dimineaţa.
- Aici, domnule? întrebă ea slab, uitându-se în jur. Acum?
- Chiar aşa. Aici şi acum, spuse Julian nedând semne că
ar fi remarcat panica aşternută pe chipul ei, preocupat să
găsească ceva într-unui din sertare. Aha! Să începem.
Extrase din birou un teanc de scrisori şi de cărţi de vizită
pe care i le întinse Sophy-ei.
- Astea ce mai sunt?
- Invitaţii la recepţii, baluri, serate, petreceri. Ştii, lucruri
de felul ăsta. Trebuie să răspundem. Urăsc să citesc invitaţii, iar
secretarul meu a primit însărcinări mult mai importante. Alege
şi tu câteva evenimente mondene care ţi se par mai importante
şi, în rest, trimite scuze.
Sophy ridică pierdută ochii de pe snopul de invitaţii pe
care le ţinea în braţe.
- Şi asta este prima obligaţie de soţie pe care trebuie să o
îndeplinesc, domnul meu?
- Exact.
109
Sophy avu o ezitare de o clipă, întrebându-se dacă ceea
ce simţea în acel moment era uşurare sau dezamăgire. Probabil
că era uşurată.
- Aş fi încântată să mă ocup de corespondenţă, Julian,
Dar tu ştii mai bine decât oricine că nu mă pricep deloc la
lucruri mondene,
- Asta este una din calităţile tale, Sophy, O lipsă care se
poate îndrepta cu uşurinţă.
- Mulţumesc, domnul meu. Ştiam eu că trebuie să am şi
ceva calităţi.
Julian îi aruncă o privire nedumerită, dar se abţinu de la
orice comentariu,
- Din întâmplare, mi-a venit în minte o soluţie de a te
scoate din impasul în care te-a aruncat lipsa ta de experienţă.
Am să te dau în grija unui ghid priceput care o să aibă grijă să
te conducă prin jungla societăţii.
- Un ghid?
- Mătuşa mea, Lady Frances Sinclair. Să n-ai nici o
reţinere fată de ea şi să-i spui Fanny. Toată lumea îi spune pe
nume, inclusiv Prinţul moştenitor. Cred că ai s-o găseşti foarte
interesantă. Bănuiesc că ea are impresia că este o femeie
savantă. Ea şi doamna ei de companie conduc un salon literar
pentru doamnele luminate din înalta societate şi primesc în
fiecare miercuri după-amiază. Probabil că o să te invite şi pe
tine să devii membră a clubului lor restrâns.
Sophy sesiză condescendenta uşor amuzată din tonul lui
Julian şi îi zâmbi cu candoare.
- Şi clubul pe care îl ţine mătuşa se aseamănă cu un club
la care merg domnii din înalta societate unde poţi să bei, să faci
pariuri şi să zăboveşti până la ore din noapte ?
Julian îl aruncă o privire cruntă.
- În nici un caz.
- Cât sunt de dezamăgită! În sfârşit, oricum ar fi la clubul
ei, sunt sigură că o să-mi placă mătuşa ta.
- Ai să afli cât de curând, îi spuse Julian aruncând o
privire spre ceasul de pe poliţa căminului. Trebuie să apară
dintr-o clipă-n alta.
110
Sophy spuse uimită :
- Ne vizitează în această dimineaţă?
- Mă tem că da. Acum o oră a trimis vorbă să fie
aşteptată. Cu siguranţă va veni însoţită de doamna ei de
companie, Hariette Rattenbury. Sunt nedespărţite, spuse Julian
şi gura i se arcui într-un zâmbet ironic. Abia aşteaptă să te
cunoască.
- Bine, dar de unde ştie mătuşa ta că sunt la Londra ?
- Iată unul dintre lucrurile pe care trebuie să le înveţi,
Sophy. Aici, la Londra, zvonurile zboară, mai repede ca gândul,
în înalta societate. Ai face foarte bine să nu uiţi ce ti-am spus
pentru că ultimul lucru pe care aş vrea să-l aud ar fi bârfe pe
seama soţiei mele. M-ai înţeles?
- Da, Julian.
CAPITOLUL 6
- Îmi cer scuze pentru întârziere, dar ştiu că o să mă
iertaţi cu toatele când am să vă spun că, în sfârşit, am intrat în
posesia celei de a doua fascicule. Iat-o! Caldă. Proaspăt ieşită
de sub tipar. Vă asigur că a trebuit să îmi risc viata să o capăt.
Cât pe ce să fiu călcată în picioare! Nu am mai văzut o
asemenea îmbulzeală de la ultimul foc de artificii de la Covent
Garden.
Sophy şi celelalte zece invitate instalate în salonaşul alb-
auriu în stil egiptean se întoarseră spre tânăra cu păr roşu ca
para focului care dăduse buzna în încăpere. Aceasta ţinea
victorioasă în mână un volumaş subţire, încă nelegat, iar ochii
îl erau însufleţiţi de o emoţie greu de stăpâhit.
- Te rog, ia loc, Anne. Inutil să îţi spunem că suntem
moarte de curiozitate.
Lady Frances Sinclair, instalată graţios pe o canapea cu
dungi albe şi aurii împodobită cu mici capete de sfinx
sculptate, o invită cu un gest pe houa venită să se aşeze în
fotoliul de lângă ea.
111
- Dar, mai întâi, dă-mi voie să ţi-o prezint pe soţia
nepotului meu, Lady Ravenwood. A sosit la Londra acum o
săptămână şi şi-a exprimat dorinţa de a ni se alătura la
întrunirile noastre de miercuri după-amiază. Sophy, aceasta este
Miss Anne Sllverthorne. Probabil că voi două vă veţi întâlni
din nou astă seară la balul dat de familia Yelverton.
Sophy îi zâmbi Anne-i cu căldură când i-a fost prezen-
tată. Nu se distrase niciodată ca în această săptămână de când
Fanny Sinclair şi prietena ei, Hariette Rattenbury, intraseră în
viaţa ei, Julian nu se înşelase în privinţa mătuşii lui şi a
doamnei ei de companie. Se vedea că sunt bune prietene şi că
se înţeleg de minune, deşi, dacă te uitai cu atenţie la ele, mai
întâi te izbeau deosebirile şi nu asemănările dintre cele două
femei.
Fanny Sinclair era înaltă, cu o ţinută aristocratică, şi
fusese dăruită de natură cu părul negru şi ochii de smarald,
strălucitor, care păreau să fie semnul distinctiv al clanului
Sinclair. Era o persoană adorabilă şi plină de viată. O femeie în
jur de cincizeci de ani, care părea să se simtă în elementul ei
printre bogăţiile şi risipa de podoabe din înalta societate. Pe
deasupra, mai era şi o persoană încântător de optimistă,
profund interesată de tot ceea ce se petrecea în jurul ei şi
complet lipsit de prejudecăţi. Plină de idei sclipitoare, veşnic
gata să mai pună ceva la cale, Fanny clocotea de entuziasm de
îndată ce apărea la orizont o nouă idee. Exotismul stilului
egiptean în care pusese să îi fie decorată casa de la Londra
părea să îi vină ca turnat. Până şi tapetul neobişnuit, brodat cu
delicate siluete de mumii şi sfincşi, părea a fi cea mai potrivită
ambianţă pentru temperametul vulcanic al lui Lady Fanny.
Dar oricât de mult i-ar fi plăcut bizarele motive egiptene
care împodobeau casa lui Lady Fanny, Sophy respiră uşurată
când descoperi că mătuşa lui Julian avea un gust înnăscut
pentru moda vestimentară cu care părea să nu dea greş
niciodată, Garderobul Sophy-ei începuse să geamă de pe acum
de toalete încântătoare, ultimele modele la modă în acel
moment, iar pe drum aşteptau să vină altele noi pe care le
comandaseră împreună. Când Sophy îşi exprimase îngrijorarea
112
spunând că deja cheltuise prea mult, Fanny râsese din tot
sufletul şi clarificase pe loc lucrurile.
- Julian îşi permite să îşi ţină soţia în lux şi este exact ce
are să facă atâta timp cât mai am eu un cuvânt de spus.
- Să nu îţi faci griji în privinţa notelor de plată, draga
mea. Achită-le din bugetul tău personal, iar când o să fie
nevoie, cere-i bani lui Julian. Sophy se speriase.
- Bine, dar nu aş putea, pentru nimic în lume, să îi cer să-
mi mai mărească bugetul. Şi aşa Julian a fost foarte generos cu
mine.
- Prostii. Am să-ţi destăinuiesc un mic secret în privinţa
nepotului meu. El nu e din fire cârcotaş sau zgârcit. Numai că,
din păcate, nu ii trece prin minte că banii ar putea fi cheltuiţi şi
pe altceva în afară de pământ, oi şi cai. Iar tu eşti cea care va
trebui să îi amintească din când în când că o femeie are şi ea
nevoile sale.
Tot aşa cum trebuia să îi amintească din când în când că
avea o soţie, îşi spusese Sophy. Pentru că nu îl văzuse mai
deloc pe soţul ei în ultima vreme,
Harry, după cum i se spunea doamnei de companie a lui
Fanny, era exact contrariului acesteia ca înfăţişare şi fel de a se
purta, deşi cele două femei păreau să fie de vârstă apropiată.
Harry era scundă, durdulie şi de un calm desăvârşit pe care
nimic nu părea să îl zdruncine. Iar seninătatea ei era montura
de care avea nevoie entuziasmul nepreţuit al lui Fanny pentru
a-i spori şi mai mult strălucirea. Harry purta întotdeauna
turbane impozante, şi haine de culoarea purpurei despre care ea
ştia că îi pun ochii în valoare. Purta veşnic un lornion atânat de
un şnur negru de catifea. Sophy nu o văzuse pe Harriette
Rattenbury îmbrăcată decât în culoarea purpurei.
Excentricitatea o prindea de minune şi îi fixa, în acelaşi timp,
un stil aparte.
Sophy-ei îi plăcuseră cele două femei din prima clipă în
care le văzuse, lucru mai mult decât satisfăcător de vreme ce
Julian o abandonase mai mult sau mai puţin în compania lor. În
ultima săptămână, Sophy nu se întâlnise deloc cu Julian, iar
soţul ei nu îi călcase încă pragul dormitorului. Nu ştia cum să îi
113
înţeleagă purtarea, dar, mulţumită prezenţei lui Lady Fanny şi a
lui Harry, fusese prea ocupată să îşi mai bată capul şi cu
problema asta.
- Hai, spune-ne, o îndemnă Lady Fanny pe Anne în timp
ce aceasta tăia paginile broşurii. Nu trebuie să prelungeşti
suspense-ul mai mult decât este nevoie. Începe odată şi citeşte.
Sophy îşi privi gazdele,
- „ Memoriile” acestea chiar sunt scrise de o femeie de
moravuri uşoare?
- Şi încă nu de una obişnuită. Ea este femeia cea mai
importantă din lumea lor, o linişti Fanny cu satisfacţie. Nu e un
secret pentru nimeni că Charlotte Featherstone este regina
curtezanelor de la Londra de mai bine de zece ani. Bărbaţi cu
titluri din cele mai importante s-au bătut în duel pentru a obţine
favoarea de a-i fi protectori. Charlotte s-a hotărât să se retragă
în plină glorie şi vrea să afle şi înalta societate că o face. Iată
aşadar cum şi-a scris „Memoriile”.
- Prima fasciculă a apărut săptămâna trecută şi o aşteptăm
cu înfrigurare pe a doua, o anunţa cu voioşie una dintre
doamne. Am rugat-o pe Anne să o procure.
- Aduce o schimbare interesantă şi binevenită subiectelor
pe care le studiem şi le dezbatem de obicei miercuri după-
amiază. Nu-i aşa, dragele mele? întrebă afabil Harriette. La un
moment dat devine prea obositor efortul de a descifra poemele
stranii ale lui Blake. Şi, trebuie să recunosc că uneori mi-e
foarte greu să fac deosebirea între viziunile poetice ale lui
Coleridge şi viziunile pe care i le dă opiumul.
- Dar, să atacăm miezul problemei, declară Fanny
hotărâtă. Pe cine mai pomeneşte Marea Featherstone de astă
dată ?
Anne reuşise să parcurgă în mare grabă paginile pe care
tocmai le tăiase.
- Zăresc aici numele Lorzilor Morgan şi Crandon şi...
Dumnezeule, e pomenit aici şi numele unui Duce de sânge
regal.
- Doamne! Un Duce de sânge regal! Dar iată că Miss
Featherstone nu are gusturi rele, remarcă Sophy intrigată.
114
- Să fii sigură de asta, observă Jane Morland, o tânără cu
părul negru şi cu o privire serioasă, care era aşezată chiar lângă
Sophy. Imaginaţi-vă că una dintre impurele timpului a cunoscut
bărbaţi pe care eu nu aspir nici măcar să îi întâlnesc. S-a aflat
în compania unor bărbaţi din vârful cel mai de sus al înaltei
societăţi.
- Cred că a făcut mai mult decât să stea în compania lor,
murmură Harriette potrivindu-şi lornionul pe nas.
- Bine, dar din ce familie se trage? De unde provine?
întrebă Sophy.
- Am auzit spunându-se că este, nici mai mult nici mai
puţin, decât copilul din flori al unei prostituate care făcea
trotuarul, remarcă una dintre doamnele mai în vârstă cu o mină
de un dispreţ uşor amuzat.
- Nici o prostituată care face trotuarul nu ar fi atras
atenţia asupra ei în felul în care a făcut-o Featherstone, spuse
Jane hotărâtă. Printre admiratorii ei s-au numărat o seamă de
pairi de frunte ai ţării. Nu se poate să nu fie măcar cu un cap
deasupra celorlalte.
Sophy dădu uşor din cap, semn că o aprobă.
- Numai gândiţi-vă cât a trebuit să îndure în viaţa ei până
să ajungă la poziţia pe care o are astăzi.
- Îmi închipui că poziţia ei este culcat pe spate, spuse
Fanny.
- Bine, dar trebuie să ai ceva strălucire şi mult stil ca să
poţi atrage atâţia iubiţi cu poziţie înaltă, nu se lăsă Sophy.
- Sunt convinsă că ai dreptate, o aprobă Jane Morland.
Este foarte interesant de remarcat cum ştiu unii, dăruiţi de
natură cu fler şi intuiţie, să îi convingă pe semeni de
superioritatea lor pe plan social. Să-i luăm, spre exemplu, pe
Brummel şi pe Serope Davis, prietenul lui Byron.
- Îmi imaginez că Miss Featherstone trebuie să fie o
femeie foarte frumoasă de vreme ce a avut atâta succes în...
hm... profesiunea pe care şi-a ales-o, spuse Anne dusă pe
gânduri.
- De fapt, nu e o frumuseţe răpitoare, le anunţă Fanny.
Priviri surprinse se aţintiră asupra ei.
115
Fanny le zâmbi.
- E perfect adevărat ce spun. Ştiţi, eu am văzut-o în
câteva rânduri. Fireşte, numai de la distanţă. Dacă stau bine să
mă gândesc, Harry şi cu mine am zărit-o zilele trecute pe Bond
Street în timp ce mergeam la cumpărături. Nu-i aşa, Harry ?
- Dumnezeule! Ce apariţie!
- Era într-o cabrioletă galbenă, cea mai ciudată pe care
am văzut-o în viata mea, explică Fanny ascultătoarelor sale
atente. Era îmbrăcată într-o rochie bleumarin şi pe fiecare deget
îi sclipea câte un diamant. O privelişte care îţi lua ochii. E
blondă şi cam trecută, deşi sunt sigură că ştie să se pună în
valoare. Vreau însă să vă liniştesc, sunt multe femei în înalta
societate cu care ea nu ar putea rivaliza în frumuseţe.
- Atunci de ce sunt atât de atraşi de ea domnii din lumea
noastră? întrebă Sophy nedumerită.
- Domnii din lumea noastră sunt şi ei nişte biete creaturi
cu mintea cam îngustă, îi explică senină Harriette în timp ce
ducea ceaşca de ceai la buze. Cu uşurinţă se lasă orbiţi de
noutate şi de dorinţa de aventuri romanţioase. Îmi imaginez că
marea Featherstone are metodele ei prin care să îi ademenească
pe bărbaţi, lăsându-i să creadă că, alături de ea, bărbaţii le
găsesc pe amândouă.
- Ce interesant ar fi să ştim şi noi care îi sunt metodele
secrete de a-i îngenunchea pe bărbaţi, spuse una dintre
doamnele respectabile, o femeie planturoasă, aflată la a doua
tinereţe.
Fanny clătină din cap.
- Nu uitaţi că, în ciuda strălucirii şi a atracţiei carnale pe
care o exercită asupra bărbaţilor, Miss Featherstone este şi ea
înlănţuită în lumea ei aşa cum suntem şi noi în a noastră. O fi
ea nepreţuită în ochii bărbaţilor din înalta societate, dar nu îi
poate ţine lângă ea prea mult şi este perfect conştientă de acest
lucru. Mai mult decât atât, nu poate să spere că se va mărita
vreodată cu unul dintre admiratorii ei sus-puşi şi că deci, va
intra prin căsătorie într-o altă lume.
- Adevărat, spuse Harriette ţuguindu-şi buzele. Oricât de
îndrăgostit ar fi de ea şi oricâte coliere bătute în nestemate i-ar
116
aşterne la picioare ca semn al admiraţiei lui, nici un aristocrat
cu scaun la cap nu va face prostia să ceară în căsătorie o femeie
de moravuri uşoare. Chiar dacă el şi-ar ieşi până într-atât din
minţi, atunci, cu siguranţă că va interveni familia lui şi va
respinge o asemenea idee.
- Ai dreptate, Fanny, spuse Sophy dusă pe gânduri. Miss
Featherstone este prinsă ca într-un lanţ în lumea ei. Iar noi
suntem înlănţuite fără scăpare într-a noastră. Şi totuşi, dacă a
reuşit să se ridice din mocirlă şi să ajungă la poziţia pe care a
dobândit-o astăzi, înseamnă că trebuie să fie o femeie foarte
deşteaptă. Cred că ea ar putea contribui într-un fel foarte
interesant la saloanele tale de miercuri, Fanny.
Un val de stupoare, o adevărată undă de şoc, străbătu
selecta adunare. Fanny chicoti însă amuzată.
- Fără îndoială! Ar fi o contribuţie cât se poate de
interesantă.
- Ştiţi ceva, spuse Sophy impulsiv. Mie mi-ar plăcea să o
cunosc. Toate privirile doamnelor aflate în încăpere se
întoarseră spre Sophy şi o fixară uluite.
- Să o cunoşti ? exclamă Jane cu aerul că are deopotrivă
scandalizată şi fascinată. Ţi-ar plăcea să fii prezentată unei
femei de condiţia ei?
Anne Silverthorne le zâmbi îngândurată.
- Ar fi teribil de amuzant, nu credeţi?
- Încetaţi. Toate trei, le impuse tăcere o doamnă mai
vârstnică. Să fiţi prezentate unei curtezane de profesie? Uitaţi
cărei clase sociale îi aparţineţi? Aţi întrecut măsura, în viaţa
mea nu am auzit o prostie mai mare.
Fanny îi aruncă Sophy-ei o privire amuzată.
- Dacă Julian ar afla ce îţi trece prin minte, sunt sigură că
te-ar expedia la ţară în următoarele douăzeci şi patru de ore.
- Crezi că Julian a cunoscut-o? întrebă Sophy. Fanny se
înecă cu ceaiul şi aşeză imediat ceaşca şi farfurioara pe masă.
- Vă rog să mă scuzaţi, reuşi ea să spună încercând să îşi
recapete suflul, în timp ce Harriette o bătea uşurel pe spate. Vă
rog să mă iertaţi.
117
- Ţi-e mai bine, dragă? o întreba Harriette cu sinceră
îngrijorare după ce Fanny îşi revenise,
- Da. Da. Mi-e mult mai bine. Mulţumesc, Harry, spuse
Fanny adresând un zâmbet radios şi plin de viaţă chipurilor
care o priveau cu îngrijorare. Acum mi-am revenit. Vă cer din
nou scuze tuturor. Aşadar, unde rămăsesem? Ah, da! Anne,
trebuia să ne citeşti. Te rog să începi.
Anne se cufundă în lectura scrisă cu surprinzător talent
literar şi fiecare doamnă o ascultă cu atenţie încordată.
„Memoriile” Charlotte-ei Featherstone erau bine aduse din
condei, captivante şi delicios de scandaloase.
- Lordul Ashford i-a dăruit lui Featherstone un colier în
valoare de cinci mii de lire? exclamă la un moment dat
scandalizată una dintre doamne. Stai să vezi când o să audă
soţia lui. Este notoriu faptul că, de câţiva ani încoace, Lady
Ashford e obligată să facă economii la sânge. Ashford îi repetă
la nesfârşit că nu îşi poate permite să ii cumpere rochii şi
bijuterii scumpe.
- Păi, cred că spune adevărul. Probabil că nu mai are bani
pentru soţia lui de vreme ce trebuie să i le cumpere Charlotte-ei
Featherstone, remarcă Fanny.
- Mai scrie ceva despre Ashford, rosti Anne cu un hohot
de râs maliţios. Ascultaţi:
„După ce Lordul Ashford a plecat de la mine ieri seară, i-
am spus cameristei că Lady Ashford ar trebui să îmi fie
recunoscătoare. În definitiv, dacă nu eram eu, Ashford şi-ar fi
petrecut mai multe seri pe acasă, plictisindu-şi biata soţie cu
felul lamentabil şi lipsit de imaginaţie în care ştie să facă
dragoste. Să ne gândim numai ce povară grea am luat de pe
umerii doamnei.”
- Eu aş spune că a fost foarte bine plătită pentru strădania
ei, declară Harriette turnăndu-şi ceai din ceainicul de argint stil
George al III-lea.
- Lady Ashford va fi cumplit de furioasă când o să îi
ajungă toate astea la urechi, remarcă o altă doamnă.
- Eu cred că are motive să se înfurie, îi răspunse Sophy
mândră. Purtarea soţului ei este dezonorantă. Nouă ni s-ar
118
putea părea amuzantă, dar dacă e să ne gândim mai bine o să ne
dăm seama că, de fapt, şi-a umilit soţia în ochii întregii lumi.
Gândiţi-vă cum ar fi reacţionat el dacă lucrurile stăteau pe dos
şi Lady Ashford ar fi fost cea care ar fi provocat un asemenea
scandal.
- E un punct de vedere foarte sănătos, rosti Jane. Sunt
gata să pun rămăşag că majoritatea bărbaţilor l-ar provoca la
duel pe cel care a îndrăznit să scrie asemenea lucruri despre
soţia lui.
Julian, mai mult ca oricare altul, ar fi gata să facă vărsare
de sânge dacă ar izbucni un asemenea scandal, îşi spuse Sophy
cu mulţumire dar şi cu un fior de frică. Într-o asemenea situaţie,
e sigur că mânia lui ar fi cumplită si că ar cere pe loc
răzbunare,
- Lady Ashford nu are cum să o provoace la duel pe
Charlotte Featherstone, spuse sec una din doamnele prezente.
După cum stau lucrurile acum, biata femeie va fi nevoită să se
retragă o vreme la ţară, cel puţin până se mai potolesc bârfele şi
se stinge scandalul.
O altă doamnă, aflată în celălalt capăt al încăperii, rosti
zâmbind ironic:
- Aşa deci? Lordul Ashford este plicticos la pat. Ce
interesant!
- După spusele lui Featherstone, majoritatea bărbaţilor
sunt plicticoşi la pat, spuse Fanny. Până acum nu a avut nici o
vorbă bună de spus despre nici unul dintre admiratorii ei.
- Poate că amanţii cei mai interesanţi au plătit să nu le
apară numele în „Memorii”, sugeră o tânără doamnă.
- Sau, poate că, în general, bărbaţii nu sunt nişte amanţi
străluciţi, remarcă Harriette. Mai doreşte cineva puţin ceai ?
Strada din fata palatului Yelverton gemea de echipaje

elegante. Julian coborî din trăsură, trecu prin mulţimea
vizitiilor, a lacheilor şi a servitorilor care îşi omorau vremea în
aşteptarea stăpânilor şi îşi croi drum până la treptele im-
punătoare care duceau în holul reşedinţei Yelverton. De fapt, el
primise poruncă să îşi facă apariţia la bal în aceasta seară.
119
Fanny îi spusese răspicat că în noaptea aceasta era primul bal
important la care participa Sophy de când venise la Londra şi
că Julian trebuia să fie alături de ea în acest moment. Pe cât era
de adevărat că, în majoritatea timpului, era liber să îşi vadă de
treburile lui, pe atât era de sigur că existau şi unele ocazii în
care el trebuia să o însoţească pe Sophy. Şi una dintre ocazii se
ivise chiar în astă seară.
Julian care, în ultima săptămână, se trezea la orele cele
mai neobişnuite şi mergea la culcare cât mai târziu cu putinţă
într-un efort evident de a evita orice întâlnire nedorită cu
Sophy, se pomenise încolţit şi nu putuse să bată în retragere
când Fanny îi explicase cât se poate de clar, că se aştepta ca el
să îşi facă apariţia la bal într-un anume moment al serii. Iar
Julian se resemnase la gândul că trebuia să danseze cu soţia lui.
Cam acelaşi lucru era dacă s-ar fi resemnat că urmează să
fie torturat. Cele câteva minute de pe parchetul de dans, pe care
trebuia să le petreacă cu ea în braţe, aveau să fie cele mai
chinuitoare ale vieţii lui, iar Sophy nu putea să îşi dea seama de
asta. Dacă nu îi venise prea uşor să stea deoparte de ea cât îşi
petrecuseră luna de miere la ţară, ultima săptămână când o
ştiuse sub acelaşi acoperiş cu el fusese iadul pe pământ. În
noaptea în care se întoarse de la club şi o găsise acasă, iar ea îi
spusese că venise să se căiască şi să-l implore să nu o alunge de
lângă el, Julian fusese mai întâi cuprins de un sentiment de
uşurare după care îşi repetase că trebuia să fie prudent.
Se convinsese că Sophy venise spre el cu capul plecat. Că
renuţase la pretenţiile ei scandaloase şi că era gata să îşi asume
rolul de soţie, în noaptea aceea când intrase în dormitorul ei,
Sophy i se oferise practic pe tavă,
Julian a trebuit atunci să facă apel la întreaga sa tărie de
caracter pentru a-şi găsi forţa de a ieşi din cameră. În noaptea
aceea, Sophy era atât de dulce, de supusă şi de ispititoare încât
resimţise aproape dureros nevoia de a o strânge la pieptul lui şi
de a lua ceea ce de drept era al lui. Numai că fusese prea
tulburat de sosirea ei neaşteptată, încât să se încreadă prea mult
în propriile lui reacţii, Ştia că avea nevoie de timp să
cumpănească la ceea ce avea de făcut.
120
În dimineaţa următoare, îşi dăduse seama că nu putea să
o alunge de vreme ce ea era aici, alături de ei. Şi nici nu era
nevoie să o facă, îşi repetase atunci în sinea lui. În definitiv,
venind la oraş şi punându-se la dispoziţia lui, Sophy îşi călcase
mândria în picioare. Apoi, ea îşi pledase cauza, implorându-l să
o lase să rămână. Oare nu îşi ceruse sincer şi din suflet iertare
pentru episodul jignitor petrecut la Eslington Park ?
Julian decisese atunci că onoarea lui era salvată şi că
lecţia pe care i-o dăduse îşi atinsese ţinta. Decisese să fie
indulgent cu ea şi să îi permită să rămână la Londra. Deşi era
hotărârea cea mai înţeleaptă pe care o putea lua, Julian stătuse
treaz toată noaptea, frămăntăndu-se până în zori înainte să
ajungă la ea.
În cursul acelei nopţi de insomnie, Julian mai hotărâse că
trebuia să îşi revendice drepturile conjugale imediat, pentru că
ele îi fuseseră refuzate de prea mult timp. Spre dimineaţă, însă,
îşi dăduse seama că nu era un lucru tocmai simplu de făcut.
Ceva lipsea din această ecuaţie. Deşi nu era o persoană cu
înclinaţie spre analiza interioară, Julian îşi petrecuse mare parte
din dimineaţa zilei următoare, deci până la întrevederea care
avusese loc în bibliotecă, întorcând lucrurile pe toate feţele. Şi
ajusese la concluzia că ar fi făcut o gravă greşeală dacă s-ar fi
culcat imediat cu Sophy. În cele din urmă, se văzuse obligat să
admită pentru sine că nu şi-ar fi dorit ca Sophy să i se ofere
doar dintr-un simţ al datoriei faţă de soţul el.
De fapt, dacă Sophy ar fi făcut-o, Julian s-ar fi simţit
rănit în orgoliul său masculin. Voia ca şi ea să îl dorească. Voia
să se cufunde în ochii aceia senini şi candizi şi să găsească
acolo dorinţa şi nevoia de a fi iubită. Parcă mai mult decât
orice l-ar fi deranjat ideea că, dorind să ii facă pe plac în acel
moment, Sophy nu ar fi uitat o clipă că, de fapt, Julian îşi
încălca cuvântul dat înainte de nuntă.
Ş, realizând acest lucru, Julian ajunsese într-un impas
care îl umpluse de frustrare şi deveni uşor iritabil. Chiar şi
prietenii lui sfârşiră prin a remarca acest lucru,
Daregate şi Thurgood nu erau atât de lipsiţi de tact încât
să îl întrebe dacă avea probleme acasă, însă Julian era convins
121
că amândorura le trecuse prin cap ideea. De câteva ori îi
dăduseră chiar de înţeles că de abia aşteptau să o cunoască pe
Sophy, Iar în aceasta seară li se oferea ocazia, lor şi celorlalţi
din înalta societate odată cu ei, să o întâlnească pe soţia lui.
Lui Julian îi mai veni inima la loc când îşi spuse că
Sophy avea să se bucure la vederea lui. Probabil că se aştepta
să înregistreze un nou fiasco la ieşirea în lume de la acest bal,
exact aşa cum se întâmplase cu cinci ani înainte. Iar faptul că
îşi va simţi soţul lângă ea, avea să o mai îmbărbăteze puţin.
Poate că o parte a recunoştinţei ei avea să o determine să îl
priveascăîntr-o lumină mai favorabilă.
Julian participase la numeroase evenimente mondene
organizate de familia Yelverton aşa încât cunoştea casa şi ştia
cum să ajungă în sala de bal. Hotărî să nu se lase anunţat de
majordom şi, în schimb, o apucă pe scara care ducea în
balconul de deasupra sălii. Odată ajuns aici, se sprijini cu
ambele mâini de balustrada bogat ornamentată şi scrută cu ochi
cercetători forfota de jos. Sala era scăldată în lumină. O
orchestră cânta într-un colţ, iar câteva perechi se roteau pe ring.
Lachei îmbrăcaţi în livreaua familiei Yelverton purtau cu
demnitate tăvi încărcate şi îşi croiau drum prin mulţimea de
domni şi doamne elegante. Zumzetul de râsete şi conversaţie
animată urca până sus la el.
Julian îmbrăţişa sala dintr-o privire, căutând-o pe Sophy.
Fanny îi spusese că protejata ei avea să fie îmbrăcată într-o
rochie roz. Probabil că Sophy se afla într-unul din acele mici
grupuri de femei care se ţineau deoparte la perete, chiar lângă
geam.
- Nu, Julian. Nu este acolo. Este în partea cealalată a
sălii. Nu o poţi vedea pentru că nu este prea înaltă. Iar când
este încojurată de un grup numeros de admiratori, cum se
întâmplă să fie acum, devine de-a dreptul invizibilă.
Julian întoarse capul spre mătuşa lui care se îndrepta spre
el venind pe coridor. Lady Fanny îi privea cu obişnuitul ei
zâmbet molipsitor şi era fermecătoare în rochia ei de satin gri
cu verde.
122
- Bună seara, mătuşă, îl spuse el luîndu-i mâna şi ducând-
o la buze. Arăţi splendid astă seară. Unde este Harry ?
- A ieşit pe terasă să bea o limonada şi să se răcorescă
puţin. Căldura nu îi face bine, draga de ea. Dar prea insistă să
poarte turbanele ei imense. Tocmai voiam să mă duc să o caut
când te-am zărit furişându-te înăuntru. Deci, până la urmă, ai
catadicsit să vii să vezi cum se descurcă soţia ta?
- Nu pot nesocoti o poruncă atât de graţioasă, doamnă.
Mă aflu aici pentru că tu ai insistat să vin. Şi acum, te-aş ruga
să fii bună şi să îmi explici ce ai vrut să spui. Cum adică devine
invizibilă?
- Convinge-te şi singur.
Fanny se apropie de balustradă şi, cu o fluturare a mâini,
îmbrăţişa mulţimea de dedesubt.
- A fost înconjurată de atenţia tuturor din clipa în care am
sosit. Adică în urmă cu o oră.
Julian îşi coborî o privire spre celălalt capăt al sălii,
încercând să zărească o rochie roz din mătase în marea de
rochii elegante din sala balului. Apoi, un bărbat care se ţinea
într-un grup de bărbaţi, îşi schimbă o clipă poziţia şi Julian o
zări pe Sophy stând chiar în centrul micuţei curţi care se
formase în jurul ei.
- Ce Dumnezeu face acolo? trânti Julian.
- Păi, nu se vede? Mai are puţin şi devine, punctul de
atracţie al serii, Julian, zâmbi Fanny cu satisfacţie. Este pur şi
simplu adorabilă şi are o conversaţie fermecătoare. Până acum,
i-a prescris un leac lui Lady Bixby pentru durerile ei de stomac,
o cataplasmă pentru durerile de piept ale Lordului Thanton şi
un sirop pentru gâtul lui Lady Yelverton.
- Dar nici unul dintre bărbaţii strânşi ciorchine în jurul ei
nu mi se pare c-ar avea nevoie de îngrijiri medicale, mormăi
Julian.
- Cred că ai perfectă dreptate. Când am părăsit-o, în urma
cu câteva clipe, tocmai se lansase într-o descriere a felului în
care se cresc oi în Norfolk.
- Ce naiba! Doar eu am învătat-o tot ce ştie despe
creşterea oilor în Norfolk. A aflat tot în luna noastră de miere.
123
- Păi, bine. Dar ar trebui să fii extrem de încântat că ştie
să îşi folosească cunoştinţele în societate.
Ochii lui Julian se îngustară gânditori în timp ce studia
bărbaţii strânşi în jurul soţiei sale. Îi atrăsese atenţia silueta
înaltă a unui bărbat blond, îmbrăcat din cap până-n picioare în
negru.
- Văd că Waycott nu îşi pierde vremea cu prezentările.
- O, Doamne! Este şi el în acel grup? întrebă Fanny iar
zâmbetul şi voioşia îi dispărură din priviri când să aplecă peste
balustradă. Îmi pare rău, Julian. Nu ştiam că are să vină şi el
astă seară aici. Dar trebuia să te aştepţi că, mai devreme sau
mai târziu, Sophy tot ar fi ajuns să îi întâlnească pe admiratorii
Elizabeth-ei.
- Fanny, ţi-am încredinţat-o pe Sophy pentru că am
considerat că ai atâta minte încât să o ţi departe de necazuri.
- Este treaba ta să îţi fereşti soţia de necazuri. Nu a mea,
îi răspunse Fanny cu aspirme în glas. Ei îi sunt doar prieten şi
sfătuitor. Nimic mai mult.
Julian ştia că Fanny îl mustră pentru că nu îi dăduse nici
o atenţie Sophy-ei în ultima săptămână. Acum însă nu îl ardea
să se apere. Era mult prea îngrijorat de vederea frumosului
tânăr blond care îi oferea chiar în acel moment Sophy-ei un
pahar cu limonada. Mai văzuse expresia de pe chipul lui
Waycott acum cinci ani când Vicontele începuse să îi dea
târcoale Elizabeth-ei.
Julian îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă corp şi îşi încleşta
pumnii, Data trecută fusese prea legat la ochi să simtă
apropierea pericolului, iar când îşi dăduse seama, fusese prea
târziu. De astă dată avea să se mişte rapid şi nu trebuia să-şi
facă prea multe scrupule dacă vroia să împiedice o nenorocire.
- Te rog să mă scuzi, Fanny. Cred că ai dreptate, este de
datoria mea să o protejez pe Sophy şi cred că ar trebui să încep
chiar acum,
Fanny se întoarse spre el şi îl privi îngrijorată.
- Ai grijă ce faci şi ce spui, Julian. Nu uita că Sophy nu
este Elizabeth.
124
- Nu am cum să uit. Şi am să veghez asupra ei să nu
ajungă niciodată ca Elizabeth.
Julian pornise deja de-a lungul balustradei spre scările
care coborau până în sala balului. Odată ajuns la nivelul
inferior, se pomeni în faţa unui zid viu. Câţiva dintre oameni
întâlniţi se opriră să îl salute şi să îl felicite cu ocazia recentei
lui căsătorii. Julian reuşi să dea din cap politicos către
interlocutorii săi, acceptă complimentele bine intenţionate la
adresa Contesei sale şi ignoră curiozitatea abia disimulată care
le însoţea.
Înălţimea îl favoriza. Era cu un cap deasupra majorităţii
persoanelor din sală şi nu îi era greu să ţină sub observaţie
grupul de bărbaţi care roiau în jurul Sophy-ei. În doar câteva
clipe, reuşise să îşi croiască drum până la mica curte care se
strânsese în jurul ei. Zări ornamentul floral care se desprinsese
din coafura Sophy-ei în acelaşi moment în care Waycott
întindea mâna spre el, să îl potrivească în păr,
- Îmi acordaţi onoarea de a culege acest trandafir,
doamnă? spuse Waycott cu insinuantă curtoazie începând să
tragă floarea de email care atârna dintre buclele Sophy-ei.
Julian îmbrânci doi tineri care îl priveau cu invidie pe
Waycott.
- Este privilegiul meu, Waycott, spuse el prinzând floarea
chiar în clipa în care Sophy ridică ochii şi îl privi suprinsă.
- Julian, exclamă ea cu sinceră încântare. M-am temut că
nu ai să poţi ajunge la bal. Nu-i aşa că totul este minunat?
- Într-adevăr. Minunat.
Julian o privi cu atenţie, conştient că în clipa aceea îl
străbătea un val de mândrie. Sophy era a lui. Simţi cum creşte
în el instinctul de proprietate. Constată că Fanny o aranjase
foarte bine. Rochia Sophy-ei era lucrată cu o bogăţie de
podoabe şi croită perfect să îi pună în valoare silueta zveltă.
Părul, îl purta prins elegant în creştet, într-o revărsare de bucle
şi zulufi care îi scotea în evidenţă delicateţea gâtului. Văzu că
Sophy nu purta decât câteva bijuterii discrete şi îi veni brusc în
minte că smaraldele familiei Ravenwood ar fi venit bine pe
125
gâtul ei, Din păcate, însă, el nu le mai avea şi deci nu putea să i
le ofere,
- M-am simţit minunat în seara aceasta, continuă Sophy
plină de veselie şi vioiciune. Toţi au fost atât de atenţi şi de
prevenitori cu mine. Îi cunoşti, sper, pe toţi prietenii mei, îi
spuse ea lui Julian înclinând cu graţie capul spre bărbaţii care
roiau în jurul ei.
Julian aruncă micului grup o privire de gheaţă şi zâmbi
rece fiecărei figuri cunoscute. Îşi opri o clipă mai mult ochii pe
figura amuzată şi obraznică a lui Waycott.
- Da, Sophy. Cred că am fost prezentat fiecărei persoane.
Şi mai cred că te-ai bucurat destul de compania acestor domni.
Avertismentul străveziu a fost imediat înţeles de toţi cei
prezenţi, deşi dintre toţi, numai Waycott dădea semne că nu
părea impresionat, dimpotrivă, îl privi pe Julian cu un zâmbet
amuzat.
Ceilalţi se grăbiră să îi adreseze lui Julian felicitări pentru
soţia lui şi acesta, preţ de câteva clipe, a fost obligat să asculte
cum sunt lăudate farmecul Sophy-ei, cunoştinţele ei în materie
de plante medicinale şi talentul ei în arta conversaţiei.
- Are cunoştinţe de agricultură foarte avizate, vreau să
spun, pentru o femeie, spuse un admirator între două vârste. Aş
putea vorbi cu soţia ta ore în şir despre asta.
- Tocmai discutam despre creşterea oilor, îi explică un
tânăr roşcovan. Lady Ravenwood are câteva teorii interesante
despre metodele de creştere a oilor.
- Este fascinant, spuse Julian înclinându-se spre soţia lui.
Încep să cred că m-am însurat cu un expert în materie.
- Nu uita că îmi place să citesc, domnul meu, murmură
Sophy. Iar, în ultima vreme, mi-am permis libertatea de a mă
folosi de biblioteca ta. Ai o colecţie remarcabilă de tratate de
agricultură.
- Va trebui să mă îngrijesc să le înlocuiesc cu ceva mai
elevat. Poate, tratate de religie, spuse Julian oferindu-i braţul.
Între timp, mă întreb dacă te pot smulge acestei conversaţii
fascinante, atât cât să îi acorzi soţului tău un dans, doamnă ?
Ochii Sophy-ei sclipiră de plăcere.
126
- Dar cum să nu, Julian. Vă rog să mă scuzaţi, domnilor,
îi rugă ea cu politeţe lăsăndu-şi mâna pe braţul soţului ei.
- Cum să nu, mormăi Waycott. Toţi înţelegem chemarea
datoriei. Nu-i aşa, domnilor ? Întoarce-te la noi, când ai din nou
chef să te joci, Sophy.
Julian îşi înăbuşi pornirea de a-şi repezi pe loc pumnul
drept în mijlocul feţei cu trăsături prea frumoase a lui Waycott.
Ştia însă că Sophy nu l-ar fi iertat niciodată dacă ar fi provocat
o scenă, după cum nici Lady Yelverton nu i-ar fi trecut uşor cu
vederea incidentul. Simţind cum clocoteşte de furie, Julian
alese singura cale onorabilă de a ieşi din impas, deci ignoră cu
răceală remarca răutăcioasă a lui Waycott şi o conduse pe
Sophy pe ringul de dans.
- Am senzaţia că te distrezi de minune, îi spuse el când
Sophy îi alunecă în braţe.
- Într-adevăr, de minune. O, Julian, ce diferenţă faţă de
cele întâmplate data trecută la ieşirea mea în lume. În seara
aceasta toţi sunt atât de buni şi de amabili cu mine! Am dansat
în seara asta mai mult decât în cursul întregului sezon de debut
în societate de acum cinci ani, spuse Sophy îmbujorată, cu
ochii strălucind de încântare.
- Nu ştii ce mulţumit sunt că primul eveniment monden
important la care participi în calitate de contesă de Ravenwood
s-a dovedit a fi o reuşită totală.
Rostise apăsat noul ei titlu, subliniindu-l cu bunăştiinţă,
pentru că nu voia că ea să uite nici noua poziţie pe care el i-o
oferise şi nici obligaţiile care decurgeau din ea.
Sophy deveni uşor îngândurată.
- Bănuiesc că totul merge atât de bine de astă dată pentru
că acum sunt o femeie măritată. Acum toţi bărbaţii mă privesc
altfel, pentru că eu nu mai constitui o ameninţare pentru ei.
Înţelegi ce vreau să spun?
Surprins de remarca ei, Julian o întrebă încruntat:
- Asta ce mai e?
- Dar este cum nu se poate mai clar. Acum nu mai încerc
să îmi găsesc un soţ. Deja am pus mâna pe un bărbat, dacă mă
pot exprima astfel. Deci bărbaţii se simt liberi să flirteze cu
127
mine şi să-mi facă curte pentru că nu se simt ameninţaţi că, în
final, vor trebui să îmi ceară mâna. Cred că este mult mai
amuzant şi nu face rău nimănui. Acum cinci ani îi ameninţa
pericolul ca, după ce îmi fac curte, să fie obligaţi să mă ceară
de soţie.
Julian abia reuşi să îşi înăbuşe o sudalmă.
- Cu raţionamentele astea ale tale, Sophy, te abaţi de la
adevăr, rosti el printre dinţi. Nu fii naivă, Sophy. Doar eşti
destul de mare acum să îţi dai seama că tocmai statutul tău de
femeie măritată te expune la oferte din cele mai dezonorate din
partea bărbaţilor. Tocmai pentru că nu le dai astfel de bătăi de
cap şi nu trebuie să îţi ceară mâna, bărbaţii se simt liberi să te
seducă.
Privirea Sophy-ei se înnegura, chiar dacă zâmbetul
rămase la locul lui, pe buze.
- Ei, şi tu acum, Julian. Cred că exagerezi, nu cred să fiu
ameninţată de a fi sedusă de nici unul dintre bărbaţii aflaţi în
această încăpere, în astă seară.
Lui Julian îi trebui o secundă să realizeze că Sophy îl
includea şi pe el în rândul celor prezenţi.
- Iartă-mă, doamnă, îi spuse el cu blândeţe. Nu îmi
dădusem seama că eşti atât de nerăbdătoare să fii sedusă. De
fapt, impresia mea, era cu totul alta. Sunt sigur că am înţeles
greşit.
- Cel mai adesea tu mă înţelegi greşit, domnul meu, îi
răspunse Sophy fixăndu-şi privirea pe cravata lui. Numai că, de
astă dată, eu încercam doar să te necăjesc.
- Să mă necăjeşti?
- Da, iartă-mă. Voiam doar să te înveselesc. Păreai atât de
îngrijorat că mi-ar fi ameninţată virtutea. Zău, nu este cazul. Te
asigur că nici unul dintre bărbaţii în mijlocul cărora m-ai găsit
nu mi-a făcut nici propuneri şi nici avansuri deplasate. Julian
oftă.
- Problema ta, Sophy, este că tu nu poţi să recunoşti o
propunere ruşinoasă decât când este prea târziu. Poţi să ai tu
douăzeci şi trei de ani, însă experienţa ta în societate lasă de
dorit. Societatea nu este altceva decât un teren de vânătoare cu
128
ceva mai multă strălucire. Iar o tânără doamnă căsătorită,
atrăgătoare şi naivă cum eşti tu, este cel mai adesea privită ca o
pradă cât se poate de interesantă.
Sophy îngheţă în braţele lui şi ochii i se strânseră a
reproş.
- Încetează să mă priveşti cu aerul ăsta de superioritate,
Julian. Doar nu mă crezi într-atât de naivă. Te asigur că nu
vreau să mă las sedusă de nici unul dintre prietenii tăi.
- Din păcate, draga mea, asta lasă cale liberă duşmanilor
mei.
CAPITOLUL 7
Ceva mai târziu în cursul aceleiaşi nopţi, Sophy măsura
cu paşi mari încăperea, iar impresiile de la balul la care
participase în acea seară o asaltau, încă vii. Totul fusese
încântător şi atât de diferit de ceea ce i se întâmplase ei cu cinci
ani în urmă când îşi făcuse debutul în societate.
,Era perfect conştientă de faptul că o parte din atenţia
care îi fusese acordată în această seară se datora statutului ei de
soţie a contelui de Ravenwood. Simţea însă, în acelaşi timp, că
succesul i se datora în mare parte şi ei. Un lucru era cert. La
douăzeci şi trei de ani avea mai mare încredere în propriile-i
forţe decât avusese la optsprezece ani, Pe de altă parte, atunci
fusese inhibată de postura în care se aflase, aceea de a fi etalată
ca o marfă la iarmaroc în căutarea unui soţ. În această seară
fusese însă liniştită şi poate tocmai de aceea se simţise atât de
în largul ei. Totul decursese perfect până în clipă în care îşi
făcuse apariţia Julian.
La început, a fost încântată să îl ştie lângă ea. Avea astfel
ocazia să îi dovedească că poate să se descurce de minune în
societate. Dar, după primul dans, avusese brusc revelaţia că
Julian nu se deranjase să vină la balul dat de familia Yelverton
doar pentru a admira arta pe care şi-o descoperise, ea, Sophy,
de a se purta în societate. Venise doar pentru că era îngrijorat să
nu fie cucerită de vreunul dintre bărbaţii agresivi care populau
129
rafinata junglă care era lumea bună. Şi trebui să recunoască cu
tristeţe că numai simţul înnăscut de proprietate al lui Julian îl
făcuse pe acesta să rămână alături de ea tot restul serii.
Sosiseră împreună acasă în urmă cu o oră, iar Sophy
urcase de îndată în camera ei să se pregătească de culcare.
Julian nu încercase în nici un fel să o oprească, îi urase noapte
bună cu o politeţe rece şi dispăruse în bibliotecă. Cu câteva
minute înainte, Sophy îi auzise paşii răsunând înăbuşiţi pe
covorul din faţa uşii dormitorului ei.
Sophy îşi zise că întreaga emoţie şi plăcere pe care i-o
stârnise prima ei participare la un eveniment monden mai
important se stingeau, pierzându-şi din strălucire, numai şi
numai din vina lui Julian. Făcuse tot ce îi strătuse în puteri să
domolească şi să descurajeze bucuria nestăvilită pe care o
resimţise Sophy.
Sophy se întoarse şi se îndreptă spre măsuţa de toaletă.
Zări modesta casetă de bijuterii conturându-se vag în lumina
slabă aruncată de sfeşnic şi se opri cuprinsă brusc de un
puternic sentiment de vinovăţie. Nu putea nega că, în cursul
primei sale săptămâni petrecute la Londra în noua ei calitate de
Contesă de Ravenwood, se lăsase prinsă în iureşul de emoţii şi
de trăiri necunoscute şi că dăduse complet uitării promisiunea
solemnă pe care şi-o făcuse în sinea ei de a răzbuna moartea
Ameliei. în această săptămână, însă, salvarea căsniciei ei i se
păruse lucrul cel mai important de pe lume. Nu renuţase la
jurământul pe care şi-l făcuse de a da de urma seducătorului
Ameliei, îşi spuse Sophy în sinea ei, numai că, între timp, alte
preocupări trecuseră pe primul plan.
Şi, îndată ce avea să ajungă cu Julian la o relaţie
convenabilă, va reveni asupra planurilor ei de a-l găsi pe
bărbatul care se făcuse vinovat de moartea Ameliei.
- Nu te-am uitat, iubita mea surioară, şopti Sophy.
Tocmai ridicase capacul casetei cu bijuterii când auzi uşa
deschizându-se în spatele ei. Se răsuci ţinându-şi răsuflarea şi îl
zări pe Julian în picioare în pragul uşii dintre dormitoarele lor.
Era îmbrăcat în halat de casă. Capacul casetei îi scăpă Sophy-ei
din mână şi se închise cu un pocnet sec.
130
Julian se uită la modesta casetă şi, ridicând ochii, întâlni
privirea Sophy-ei.
- Nu trebuie să scoţi un cuvânt, scumpa mea. Am înţeles
tot mai devreme, în cursul serii. Iartă-mă dacă am uitat să îţi
ofer acele mici podoabe de care are atâta nevoie o femeie, aici
la Londra.
- Dar, pe mine nu mă interesează bijuteriile, domnul meu,
spuse Sophy plictisită, gândindu-se că bărbatul ei avea un fel
iritant de a face cele mai ciudate observaţii în momentele cele
mai nepotrivite, Ai nevoie de ceva?
Julian ezită o clipă, neîndrăznihd să facă nici un pas.
- Da, Cred că da, îi răspunse el într-un final, Sophy, ştii,
m-am gândit mult la problema încă nerezolvată între noi.
- Ce problemă, domnul, meu? Ochii lui Julian se
îngustară.
- Vrei să fiu mai direct ? Foarte bine. M-am gândit că ar
trebui să consumăm căsnicia.
Sophy simţi cum i se strânse stomacul. O senzaţie
asemănătoare avusese cu mulţi ani în urmă, când căzuse în râu
din vârful unui pom.
- Înţeleg. Presupun că ţi-ai adus aminte de această
chestiune din pricina discuţiilor pe care le-am purtat astă seară
la palatul Yelverto. Vreau să spun, creşterea oilor.
Julian se apropie din câţiva paşi de ea, cu mâinile adânc
vârâte în buzunar.
- Ce spun eu acum nu are nici o legătură cu oile. Astă
seară mi-am dat seama că totala ta nepricepere şi lipsă de
experienţă ca femeie te va expune unor riscuri foarte mari.
Sophy clipi mirată.
- Să mă expună unor riscuri foarte mari, domnul meu?
El încuviinţă liniştit din cap. Luă de pe măsuţa de
porţelan un bibelou care reprezenta o lebădă şi îl răsuci alene în
mână.
- Eşti mult prea naivă şi neştiutoare, Sophy. Nu eşti o
femeie de lume capabilă să recunoască vorbele cu dublu înţeles
pe care le folosesc în conversaţie unii bărbaţi. Iar tu ai putea să
îi încurajezi pe aceşti bărbaţi, fără voia ta, tocmai pentru că nu
131
îţi dai seama de adevăratul înţeles care se ascunde în spatele
spuselor lor.
- Cred că încep să îţi pricep raţionamentul, domnul meu,
spuse Sophy. Vrei să spui că ar putea constitui un handicap
pentru mine tocmai faptul că nu sunt soţia ta din toate punctele
de vedere.
- Este şi acesta un fel de a te exprima.
- Ce idee înspăimântătoare! Ca şi când ai încerca să
mănânci friptură cu tacâmuri pentru peşte.
- Te asigur, Sophy, problema este cu mult mai serioasă.
Dacă nu ai fi măritată, lipsa ta de experienţă ca femeie ar putea
fi o pavăză pentru tine. Orice bărbat ar şti că trebuie să te ia de
soţie dacă i-ar trece prin minte să te seducă. Dar, ca femeie
măritată, nu te mai bucuri de aceeaşi protecţie acceptată în mod
tacit de toţi. Iar dacă un anumit gen de bărbat ar bănui că tu nu
ai împărţit încă patul cu soţul tău, atunci fii sigură că se va ţine
scai de tine, pentru că el te va privi ca pe o potenţială cucerire
foarte amuzantă.
- Cu alte cuvinte, un asemenea bărbat mă va privi ca pe
un obiect cu adevărat nepreţuit. Nu-i aşa ?
- Exact, îi răspunse Julian aşezând lebăda la loc şi
zâmbindu-i Sophy-ei, semn că îi aprobă raţionamentul. Sunt
foarte bucuros că înţelegi cum stau lucrurile.
- Sigur că înţeleg, spuse ea luptându-se să îşi ţină firea,
încerci să îmi spui că te-ai hotărât să îţi revendici drepturile de
soţ.
El ridică din umeri cu nonşalanţă studiată.
- Mi se pare că este în interesul tău să o fac, M-am gândit
că ar fi momentul ca, de dragul tău, să aşezăm lucrurile pe un
făgaş normal.
Sophy îşi încleşta degetele de tăblia mesei.
- Julian, cred că m-am exprimat foarte clar când ţi-am
spus că doresc să devin o bună soţie. Dar, înainte de a începe,
vreau să îţi cer o favoare.
Ochii lui sclipiră cu iritare, dovedind că era numai în
aparentă calm.
- Ce favoare ai vrea să îmi ceri, draga mea ?
132
- Aş vrea să încetezi cu insistenţele tale şi cu explicaţiile
logice. Siguranţa cu care încerci să mă convingi că nu vrei să o
faci decât de dragul meu are asupra mea efectul pe care l-a avut
asupra ta ceaiul de plante pe care ti l-am dat la Eslington Park.
Julian o privi uimit pret de o clipă care Sophy-ei i se păru
fără sfârşit. După care, izbucni într-un hohot nestăvilit de râs.
- Adică, vrei să spui că eşti pe cale să adormi? întrebă el
venind spre ea cu asemenea repeziciune încât o luă prin
surprindere când o ridică în braţe şi o duse pe sus până în pat.
Nu am să îngădui cu nici un chip să se întâmple aşa ceva.
Doamnă, promit solemn că am să mă străduiesc să îţi fin
atenţia trează de la început şi până la sfârşit.
Sophy ii zâmbi cu timiditate şi se prinse de umerii lui
laţi. În acel moment, o străbătu uh fior de plăcere.
- Crede-mă, domnul meu. Acum te bucuri de întreaga
mea atenţie.
- Aşa este normal să se întâmple pentru că în acest
moment nu mă gândesc decât la tine..
O aşeză cu gingăşie pe pat şi îi smulse rochia de pe ea.
Zâmbetul senzual care îi flutura pe buze era încărcat de
promisiuni voluptuoase,
Când Julian lăsă să îi alunece halatul de pe umeri,
dezvăluindu-şi trupul gol, vânjos şi suplu în lumina sfeşnicului;
Sophy nu mai avu nici o îndoială că voia să facă dragoste
cu ea pentru că o dorea. Bărbăţia lui Julian se trezise falnic !a
viaţă stârnită de dorinţa de a o poseda. Sophy îi aruncă o
privire lungă şi, cu o ultimă licărire de raţiune, simţi că trupul
începe să îi vibreze la chemarea lui.
- Ţi-e frică de mine, Sophy ?
Julian se lăsă lângă ea pe pat şi o cuprinse în braţe.
Mâinile lui mari şi puternice începură să o mângâie pe coapse,
cautându-le formele sub ţesătura fină a cămăşii de noapte.
- Nu aş vrea să te sperii.
- Cum să îmi fie frică de tine, Julian. Doar ţi-am spus de
o mie de ori că nu mai sunt o copilă naivă.
Sophy se înfiora de plăcere când simţi dogoarea pe care
i-o transmiteau palmele lui.
133
- Ah, da. Aşa este. Uit mereu că soţia mea care a crescut
la ţară este foarte versată în materie de reproducere, spuse el
sărutând-o pe gât şi zâmbi când simţi cum o străbătea un fior.
Constat că nu am motive de îngrijorare. Nu am cum că rănesc
gingaşele tale sentimente.
- Cred că vrei să mă necăjeşti, Julian.
- Cred că ai dreptate.
Julian o răsturnă cu blândeţe şi cu delicateţe pe spate.
Degetele lui găsiră şnurul cămăşii de noapte şi începu să îl
desfacă cu o lentoare studiată. Nu îşi desprinse nici o clipă
ochii de pe chipul ei cât îi eliberă sânii înfioraţi, dornici să fie
mângâiaţi.
- Eşti atât de gingaşă şi de feminină, micuţa mea. Sophy
simţi că se pierde şi se topeşte în privirea înfocată în a lui
Julian. Urmări cum bucuria senzuală din ochii lui se transformă
într-o dorinţă pătimaşă. Ridică mâna şi îl atinse pe obraz, şi fu
suprinsă de reacţia lui violentă la atingerea ei uşoară, aproape
timidă.
Julian oftă tulburat şi îşi coborî capul până când buzele
lui le prinseră, prizoniere, pe ale ei. A fost un sărut posesiv,
fierbinte şi lacom, care dezvăluia cât de mult o dorea. Acesta îi
prinse buza inferioară cu dinţii şi o muşcă uşor. Când Sophy
gemu de plăcere îşi strecură limba în gura ei, în acelaşi timp
mângâindu-i cu mâna sfârcul înfiorat de dorinţă.
Sophy reacţiona imediat la dezmierdările lui Julian şi îi
acoperi mâna cu palma ei cât el şi-o plimbă pe sâni. Simţi cum
întregul trup i se trezeşte, palpitând, ia viaţă şi ştiu că, în scurt
timp avea să nu îşi mai poată controla reacţiile.
De data asta nu trebuia să se teamă, îşi repetă Sophy
atunci când o părticică a fiinţei ei ii trimise un slab semnal de
avertisment. Chiar dacă Julian nu era îndrăgostit de ea, totuşi, îi
era soţ. Jurase să o apere şi să aibă grijă de ea şi era convinsă să
avea să îşi respecte cuvântul dat înainte de nuntă. Drept
mulţumire, ea trebuia să devină o bună soţie, o soţie adevărată.
Şi apoi, nu era el de vină dacă nu o iubea. Şi nici nu era el de
vină dacă, în seara asta, ea risca mai mult decât el.
134
- Sophy, Sophy, Dă-ţi drumul. Lasă-te în voia mea. Eşti
atât de dulce şi de delicată...
Julian rupse vraja sărutului şi smulse pătimaş cămaşa de
noapte de pe ea, O aruncă fără să se uite jos, lângă pat, şi îşi
plimbă privirea arzătoare pe formele ei care răsăriseră, eliberate
la lumină, îşi aşeză palma pe piciorul ei gol şi începu să urce,
cu mângâieri lascive în sus, spre coapsă. Când o simţi cum
începe să tremure sub atingerea lui, se aplecă şi o sărută
liniştitor. Dar gingăşia sărutului se transformă pe loc într-o
dorinţă pătimaşă atunci când Sophy îşi trecu degetele prin părul
lui şi îl atrase spre pieptul ei. Sophy se zvârcoli şi îşi mişcă
neliniştită picioarele până când el o calmă prinzându-i un picior
sub gamba lui. Sophy se deschise ca o floare, abia aşteptându-i
atingerea, iar Julian începu să exploreze pielea delicată şi
catifelată dintre coapse.
Răscolită, Sophy îşi frământă capul pe pernă. Se auzea
scoţând suspine de plăcere de fiecare dată când degetele
pricepute ale lui Julian descriau cercuri mici pe pielea ei
mătăsoasă, înfiorată de aşteptare. Îi făcea aşa de bine să îi simtă
mâinile pe trup, mâini mari şi puternice care îi dădeau
sentimentul că se află în siguranţă. Se simţea, în acelaşi timp,
apărată şi răsfăţată.
- Julian, Julian. Mă simt atât de ciudat.
- Ştiu, iubita mea. Trupul tău vorbeşte pentru tine. Mă
bucură să te simt aşa. Aşa şi vreau să te simţi, îi şopti el
lipindu-se de ea şi făcând-o să îi simtă forma viguroasă a
bărbăţiei lui când îi atinse coaspa.
Sophy se cutremură. Când el îi prinse degetele şi le trase
spre mădularul lui falnic semeţit, Sophy simţi că a ajuns la
capătul puterilor. Îl atinse timid, încercând să se obişnuiască cu
forma şi cu mărimea lui.
- Vezi cât de mult te doresc, Sophy? spuse Julian răguşit.
Dar, îţi jur, nu ai să fii a mea decât atunci când ai să mă doreşti
şi tu la fel de mult.
- Şi cum ai să ştii când a sosit momentul? îl întrebă ea
privindu-l galeş, printre genele pe jumătate coborâte.
135
Julian îi aruncă un zânbet fugar şi îşi aşeză palma pe
delicatul munte al lui Venus dintre coapsele ei,
- Ai să îmi dai chiar tu de ştire, în felul tău.
Sophy simţi fierbinţeala care li încingea coapsele şi se
mişcă în căutarea unei atingeri şi mai intime.
- Acum cred că a sosit momentul, murmură ea. Julian se
strecură cu delicateţe în floarea înfiorată a feminităţii ei. Sophy
se strânse imediat de plăcere şi simţi o roureală fierbinte între
coapse.
- Curând. Foarte curând, îi şopti el cu satisfacţie,
plimbându-şi buzele pe sânii ei şi, vârând degetul mai adânc,
şi-l retrase uşor.
Sophy se mişcă neliniştită în jurul degetului lui
sfredelitor, iar trupul i se strânse instinctiv, parcă încercând să
nu îl scape şi să îl primească şi mai mult.
Julian îi răspunse cu o exclamaţie scurtă de dorinţă şi de
încurajare.
- Eşti atât de mică şi de fierbinte, murmură el când o
sărută din nou. Mă doreşti şi tu. Mă doreşti cu adevărat. Nu-i
aşa, iubita mea? o întrebă el strecurăndu-şi limba între buzele
ei întredeschise şi mişcând-o în acelaşi ritm provocator în care
îşi mişca mâna.
Sophy simţi cum i se taie răsuflarea şi se încleşta de
umerii lui, trăgându-l mai aproape de ea. Iar atunci când el îi
atinse cu perniţa policarului mugurele delicat, mătăsos şi
înfiorat de plăcere, ascuns între zulufii de păr cârlionţat dintre
coapse, Sophy simţi că ia foc, că explodează şi îşi înfipse adânc
unghiile în carnea lui.
- Julian.
- Da. O, Doamne. Da.
Julian trecu peste ea şi îşi strecură un picior musculos
între picioarele ei să îşi facă mai mult loc. Sophy deschise ochii
atunci când îl simţi acoperind-o cu trupul lui. Era greu, aproape
s-o zdrobească, dar Sophy nu se simţea strivită sub greutatea
lui. Şi când îl privi şi îi întâlni privirea în care nu se citea
altceva decât pasiunea mistuitoare pentru ea, simţi cum
freamătă de o dorinţă necunoscută până atunci,
136
- Ridică genunchii, iubita mea, îi ceru el, Aşa, draga mea.
Deschide-te spre mine. Spune-mi că mă doreşti.
- Te doresc, Julian. O, Julian. Te doresc mult.
Sophy simţi că este gata să îl primească şi, în acelaşi
timp, se simţea vulnerabilă şi apărată. De fapt, acesta era
Julian, el nu avea cum să îi facă rău. Julian îşi croi drum spre
fântâna tainică a feminităţii ei, înfruptându-se din ambrozia
care se scurgea ca dintr-un izvor. Sophy strânse instinctiv
picioarele.
- Nu, draga mea. O să fie mai uşor aşa. Trebuie să ai
încredere în mine. Îţi jur că am să intru foarte uşor. Am să intru
cât mă laşi tu. Poţi să mă opreşti oricând.
Ea îi simţi încordarea din trup, iar palmele îi alunecară pe
sudoarea de pe spatele lui. Julian o minţea, îşi spuse ea fericită.
Sau poate încerca să se convingă că avea atâta stăpânire de sine
încât să se oprească la comandă. Orice ar fi fost, simţea că şi el
era la fel de aproape ca şi ea să îşi piardă controlul.
Iar relevaţia avu darul să o facă să se simtă încântată ca
de o poznă bună. Şi o făcu să se simtă femeie, o femeie
puternică. Era reconfortant gândul că putea să îşi aducă
bărbatul, puternic şi atât de stăpân pe sine, într-un asemenea
impas. Măcar în privinţa aceasta sa fie chit.
- Nu îţi face griji, Julian. Nu am să încerc să te opresc aşa
cum nu aş încerca să opresc soarele în loc, îi promise ea
gâfâind.
- Cât mă bucur că îmi spui asta. Uită-te la mine, Sophy.
Vreau să îţi văd ochii când ai să fii a mea,
Sophy deschise ochii şi îşi ţinu răsuflarea atunci când
simţi că Julian începe să o pătrundă. Îşi înfipse din nou unghiile
în carnea lui.
- E-n regulă, micuţa mea, iar în sprâncene începuseră să i
se strângă stropi de sudoare cât încercă să îşi croiască drum
înainte. Prima oară este întotdeauna mai greu. Dar după aceea o
să avem cale liberă să navigam împreună.
- Dar eu nu mă simt ca o corabie pe mare, Julian, reuşi ea
să spună, minunându-se în acelaşi timp de sentimentul de prea
137
plin şi de deschidere nemărginită pe care el îl născuse în
măruntaiele ei. Îşi înfipse unghiile şi mai adânc.
- Dar eu zic că ne aflăm amândoi pe o mare dezlănţuită,
mormăi el impunându-şi să înainteze cât mai încet cu putinţă.
Nu îmi da drumul, Sophy. Ţine-mă în braţe.
Sophy ştia că firul fragil de care atârna stăpânirea lui de
sine stătea gata să se rupă. Şi cât se bucura, triumfătoare, de
descoperirea făcută, Julian gemu şi tălăzui între coapsele ei.
- Julian.
Luată prin surprindere de invazia neaşteptată şi impe-
tuoasă, Sophy tjpă şi îl împinse de umeri, să scape de el.
- E-n regulă, iubita mea. Îţi promit că totul va fi în regulă.
Nu mă respinge, Sophy. O să se termine curând, încearcă să te
relaxezi, îi spuse Julian acoperindu-i obrajii şi gâtul cu sărutări
tandre în timp ce încerca să rămână nemişcat în micul culoar pe
care îi deschisese. Ai răbdare, draga mea.
- Cu timpul ai să devii mai mic? ii întrebă ea cu
severitate. Julian suspină şi îi prinse chipul uimit în palme.
Coborî privirea asupra ei şi ochii îi străluciră.
- Timpul o să te ajute să te modelezi după mine. Cu
timpul o să îţi placă şi ţie, Sophy. Ştiu că aşa are să se întâmple.
Mă faci să mă simt atât de bine şi eşti aşa de pasională. Nu fi
nerăbdătoare.
- Ţie îţi vine uşor să vorbeşti, domnul meu. Tu ai obţinut
tot ce ţi-ai dorit.
- Aproape, tot ce mi-am dorit, o aprobă el cu o umbră de
surâs pe buze. Dar nu am să spun că e perfect până când nu ai
să simţi şi tu că e perfect. Acum îţi e mai bine ?
Sophy se gândi o clipă înainte de a-i răspunde.
- Da, recunoscu ea în cele din urmă,
- Foarte bine.
O acoperi cu sărutări lungi, pe care le savura pe rând, pe
fiecare în parte, şi începu să îi dezmierde tandru măruntaiele,
cu mişcări lente înainte şi înapoi, menite să îi deschidă culoarul
strâmt,
Sophy îşi muşcă,buzele, aşteptându-se speriată că
mişcările lui aveau să îi provoace durere. Apoi, realiză că nu se
138
simţea stingherită cu nimic. Ceva din exaltarea resimţită mai
înainte revenea lent în măruntaile ei. Încet-încet, trupul i se
modelă după mădularul care o umplea. Se apropia de punctul
în care urma să simtă senzaţia aceea ciudată de uitare totală de
sine, când Julian începu să se mişte mai repede, aproape
nestăpânit.
- Julian, aşteaptă. Aş vrea să te mişti mai încet, îi spuse ea
zorită, simţind cum Julian se abadonează forţei care pusese
stăpânire pe el.
- Îmi pare rău, Sophy. Am încercat. Nu mai pot să aştept,
spuse el şi scrâşnind din dinţi, scoase un strigăt înfundat, se
arcui şi se cufundă complet în ea.
Iar Sophy simţi cum se scurge în măruntaiele ei, venind
în valuri, sămânţa lui fierbinte şi vâscoasă. Ascultând de un
instinct străvechi, îşi încolăci braţele şi picioarele în jurul lui şi
îl ţinu strâns lipit de pieptul ei. Este al meu, îşi spuse ea
minunându-se de acest moment şi pentru totdeauna, Julian este
al meu şi numai al meu.
- Ţine-mă în braţe, îi spuse Julian cu o voce voalată.
Ţine-mă în braţe, Sophy.
Încet-încet, Julian se destinse şi se prăbuşi lângă ea, greu
şi scăldat în sudoare.
Sophy rămase nemişcată o bună bucată de timp,
mângâindu-l absentă cu vârful degetelor pe spate şi privind fix
baldachinul de deasupra patului. Nu putea spune că o
impresionase actul final, dar îi plăcuseră mângâierile şi dez-
mierdările care îl precedaseră, Şi mai găsea foarte atrăgătoare
mai cu seamă intimitatea îmbrăţişării de la sfârşit. Simţea că
Julian nu avea să lase garda mai jos în prezenţa ei în nici o altă
situaţie şi hotărî că, fie şi din acest motiv, merita să facă şi
altădată dragoste cu el.
Julian se mişcă leneş şi se ridică sprijinindu-se într-un
cot. Îi zâmbi satisfăcut şi chicoti vesel când ea îi întoarse
zâmbetul. Se aplecă spre ea şi îi depuse un sărut nevinovat pe
buze.
- Mă simt asemeni unui armăsar la sfârşitul unei curse
grele. Am câştigat, însă sunt foarte slăbit. Mă simt istovit.
139
Trebuie să îmi acorzi câteva minute să îmi revin. Data viitoare
va fi bine şi pentru tine, iubita mea, îi spuse el, îndepărtând cu
o mişcare plină de tandreţe o şuviţă care îi alunecase pe frunte.
- Câteva minute? exclamă ea speriată. Vorbeşti de parcă o
să mai repetăm experienţa de câteva ori în noaptea asta.
- Cred că exact asta se va întâmpla, spuse Julian
anticipând şi îşi aşeză posesiv palma pe pântecul ei suplu. Te-
am aşteptat prea mult, doamna mea, şi trebuie să recuperez
toate nopţile pierdute.
Sophy simţi o săgetare dureroasă între coapse şi o
cuprinse brusc neliniştea.
- Iartă-mă, se grăbi ea să îi spună. Tot ce îmi doresc este
să devin o bună soţie, dar nu cred că eu am să îmi revin la fel
de repede ca şi tine. Te superi dacă în seara asta nu mai facem
dragoste?
Julian se încruntă, îngrijorat.
Sophy, Te-am rănit ?
- Nu, nu. Doar că aş prefera să nu o facem aşa de repede.
Ştii, au fost unele momente foarte... neplăcute, dar, dacă nu te
superi, domnul meu, aş prefera să o lăsăm pentru altă seară.
Julian se crispa.
- Îmi pare rău, iubita mea. Numai eu sunt de vină. Nu am
vrut să te iau aşa de repede, spuse el răsucindu-se pe o parte şi
coborî din pat.
- Unde te duci ?
- Mă întorc imediat, îi promise el.
Se duse la lavabou, turnă apă din carafă într-un bol. Luă
un prosop şi îl înmuie în vas.
Cănd se întoarse lângă ea, Sophy pricepu pe dată ce avea
de gând să facă. Se ridică în şezut şi îşi trase cearceaful până
sub bărbie.
- Nu, Julian. Te rog. Cred că mă pot descurca şi singură.
- Trebuie să mă laşi pe mine, Sophy, Acesta este încă un
privilegiu pe care îl am ca soţ al tău, rosti el aşezându-se pe
marginea patului şi trăgăndu-i uşurel cearceaful din mână.
Întinde-te, iubita mea, şi dă-mi mie voie.
- Zău aşa, Julian. N-aş vrea...
140
Însă nu mai avea cum să îl oprească. Julian o împinse cu
blândeţe şi o întinse pe spate. Sophy mormăi ceva înciudată, iar
pe Julian îl pufni râsul.
- Acum, chiar nu mai trebuie să ai reţineri faţă de mine,
iubita mea. E cam târziu. Doar n-ai uitat că m-am înfruptat din
tine. Doar cu câtvea minute în urmă erai fierbinte, umedă şi
foarte primitoare. Şi m-ai lăsat să te mângâi peste tot, îi spuse
el ştergând cu prosopul urmele dorinţei lui pătimaşe şi
aruncăndu-l jos.
- Julian, aş vrea să te întreb ceva, spuse Sophy trăgându-
şi cuvertura până sub ochi într-o încercare de a salva măcar o
aparenţă de pudoare.
- Şi cam ce ai vrea să ştii? întrebă el apropiindu-se de pat
şi urcăndu-se din nou lângă ea.
- Mi-ai spus odată că există anumite metode de a
împiedica apariţia unui copil. Ai folosit-o pe vreuna dintre ele,
acum?
O scurtă tăcere tensionată se lăsă deasupra capetelor lor.
Julian se întinse calm pe spate şi îşi aşeză braţele sub cap.
- Nu. Nu am folosit nici o metodă, îi răspunse el cinstit.
- Aa...
Sophy încercă să îşi ascundă neliniştea cât digeră vestea
neplăcută pe care tocmai o primise.
- Doar ştii bine care ne-a fost înţelegerea atunci când ai
acceptat să fii soţia mea, Sophy.
- Un urmaş şi nici un fel de complicaţii,
Poate că sentimentul apropierii intime pe care îl avusese
în urmă cu numai câteva clipe nu fusese altceva decât o simplă
iluzie, îşi spuse Sophy întristată. Nu putea nega faptul că, în
seara aceasta, Julian venise la ea mânat de dorinţă. Dar nici ea
nu ar fi trebuit să uite că el îşi dorea cu orice preţ să aibă un fiu.
Urmă un nou moment de tăcere, după care Julian o întrebă cu
blândeţe :
- Ţi-ar părea chiar atât de rău dacă mi-ai dărui un fiu,
Sophy ?
- Şi dacă ar fi fată, domnul meu? îl întrebă ea cu răceală,
încercând să evite un răspuns direct.
141
Julian o surprinsese, zâmbindu-i.
- Mi-ar plăcea foarte mult să am o fiică, mai cu seamă
dacă ar semăna cu mama ei.
Sophy se întrebă cum trebuia să primească complimentul
lui, dar hotărî că ar fi fost mai înţelept să nu se gândească acum
la asta.
- Dar mi-ai cerut un fiu pentru Ravenwood.
- Atunci nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să
încercăm până facem un băiat. Ce zici? o întrebă Julian
întinzînd braţele spre ea şi, cuprinzându-i capul în palme, i-l
lipi cu tandreţe de pieptul lui. Însă nu îmi vine a crede că va
trebui să ne străduim prea mult să facem un băiat. În familia
Sinclair au fost dintotdeauna băieţi, iar tu eşti o femeie robustă
şi sănătoasă. Nu mi-ai răspuns la întrebare, Sophy. Te-ar supăra
chiar aşa de mult dacă ai rămâne însărcinată chiar după noaptea
asta?
- Ar fi poate prea devreme, spuse ea ezitantă. Mai avem
încă multe lucruri de învăţat unul despre celălalt. Şi mi se pare
că ar fi mai înţelept să mai aşteptăm... „până când înveţi şi tu să
mă iubeşti” adăugă ea în gând.
- Nu văd de ce să mai aşteptăm, Sophy. Şi ţie cred că ţi-ar
trebui un copil.
- De ce? Ca să îmi aducă aminte şi mai mult care îmi sunt
îndatoririle de soţie? îi răspunse ea. Te asigur că ştiu de pe
acum foarte bine care îmi e datoria.
Julian oftă.
- Voiam doar să spun că vei fi o mamă bună. Şi mă
gândeam că, dacă ai avea un copil, el te-ar putea ajuta să fii
mai mulţumită de rolul tău de soţie.
Sophy oftă, supărată pe sine că rupsese vraja intimităţii şi
tandreţei pe care Julian i le oferise după ce făcuseră dragoste.
Se gândi să salveze momentul cu o glumă nevinovată. Se
răsuci pe o parte şi îi zâmbi în joacă :
- Spune-mi, Julian, chiar toţi soţii sunt aşa de aroganţi
când spun că ştiu ce e mai bine pentru soţiilor lor?
142
- Sophy, mă jigneşti, spuse el cu o strâmbătură, încercând
să pară în acelaşi timp rănit şi nevinovat, în ochi jucându-i însă
o umbră de veselie.
- Chiar ţi se pare că sunt arogant, nu?
- În unele momente mi-e greu să nu ajung la această
concluzie.
Privirea lui deveni din nou serioasă.
- Ştiu că uneori s-ar putea să ai impresia asta. Dar tot ce
încerc, Sophy, este să-ţi fiu un bun soţ,
- Ştiu, murmură ea cu gingăşie. Şi tocmai pentru că sunt
convinsă că este aşa sunt gata să îţi suport pornirile de trufie.
Vezi ce soţie înţelegătoare ai?
El o privi printre gene.
- O soţie-model.
- Să nu te îndoieşti nici o clipă. Aş putea da lecţii.
- Iată o idee care i-ar face să tremure pe bărbaţii din
înalta societate. Totuşi, voi încerca să nu uit că ai şi bune
intenţii când ai să mai pui la cale şiretlicuri cu poţiuni care
adorm soţii sau când citeşti cărţi scrise de blestemata aia de
Wollstonecraft, spuse el şi, ridicându-şi capul o sărută pe
Sophy zgomotos, apoi se lăsă să cadă la loc, greu, pe pernele
moi. Mai e ceva ce-ar trebuie să discutăm noi doi în seara asta,
draga mea soţie-model.
- Ce anume? îl întrebă ea căscănd, conştientă că mai avea
puţin şi adormea.
Era ciudat să îl ştie în pat alături de ea, dar nu putea nega
că îi făcea bine căldura şi forţa care emanau din el. Se întrebă
dacă avea să rămână lângă ea peste noapte.
- Când ţi-am spus mai devreme că ar trebuie să con-
sumăm această căsnicie, ai avut aerul că te-a deranjat ceva,
începu el fără să se grăbească.
- Asta numai pentru că mi-ai spus că este spre binele
meu. El îi adresă un zâmbet slab.
- Da. Acum înţeleg de unde ţi-a venit ideea că sunt
arogant şi trufaş. Dar, orice ai putea crede despre ceea ce
urmează, este de datoria mea să îţi spun ce rişti dacă flirtezi cu
bărbaţi ca Waycott şi cei de teapa lui.
143
Sophy simţi că inima începe să bată mai să îi spargă
pieptul şi buna ei dispoziţie se topi pe loc. Se ridică sprijinin-
du-se în cot şi se uită în jos spre Julian.
- Bine, dar eu n-am flirtat cu Vicontele.
- Ba da, Sophy. Ai flirtat cu el. Admit că tu s-ar fi putut să
nu îţi dai seama, însă el te privea pofticios de parcă ai fi fost o
tartă cu agrişe îmbrăcată în frişca. Şi, de câte ori i-ai zâmbit, îşi
lingea buzele de plăcere.
- Julian! Exagerezi. El o trase înapoi spre el şi îi aşeză
capul pe umăr.
- Nu, Sophy. Nu exagerez câtuşi de puţin. Şi Waycott nu
era singurul care saliva de poftă în seara asta. Trebuie să fii
foarte atentă când întâlneşti astfel de bărbaţi. Şi mai ales, nu
trebuie să îi încurajezi, chiar dacă o faci inconştient.
- De ce îţi este aşa teamă de Waycott ?
- Dar nu mă tem de el. Însă ştiu precis că el este un
pericol pentru orice femeie şi nu aş vrea ca soţia mea să fie în
pericol nici o clipă. Dacă îşi pune în minte să te seducă, o poate
face fără să îţi dai seama, într-o clipită.
- De ce tocmai pe mine? Au fost femei mult mai
frumoase decât mine la balul de la familia Yelverton.
- Dacă i se oferă ocazia, pe tine o să te aleagă dintre toate
pentru că eşti soţia mea.
- Bine, dar de ce ?
- Pentru că nutreşte faţă de mine o ură neîmpăcată,
Sophy. Să nu uiţi asta niciodată.
Şi, deodată, Sophy înţelese totul.
- Waycott a fost unul dintre iubiţii Elizabeth-ei? întrebă
ea fără să stea prea mult să se gândească.
Faţa lui Julian se crispa şi reveni la expresia întunecată şi
ameninţătoare, mască prin care îşi câştigase faima de bărbat
afurisit şi rău.
- Ţi-am mai spus că nu vreau să vorbesc despre prima
mea soţie cu nimeni. Nici măcar cu tine, Sophy.
Ea se mişcă şi încercă să se elibereze din îmbrăţişarea lui.
- Iartă-mă, Julian. O clipă, am uitat de mine.
- Da. Chiar asta ai făcut.
144
O prinse şi mai strâns în braţe simţind-o că vrea să îi
scape, nedând atenţie strădaniilor ei slabe de a se elibera.
- Dar, cum eşti o soţie-model, presupun că nu o să se mai
repete. Promiţi?
Sophy renunţă să mai încerce să îi scape din braţe. Işi
ţinu ochii întredeschişi şi îl studie cu atenţie pe Julian.
- Iar mă tachinezi, Julian, nu-i aşa ?
- Nu, doamnă. Te asigur că sunt cum nu se poate mai
serios, îi spuse el, numai că pe chip apăruse acelaşi zâmbet de
leneşă satisfacţie care fusese acolo după ce făcuse dragoste cu
ea. Întoarce-te spre mine, iubita mea. Vreau să îţi văd ochii.
O prinse de bărbie cu arătătorul şi îi întoarse faţa spre el
până când îi întâlni privirea în lumina palidă a lumânării, îi
studie atent ochii, după care clătină din cap.
- Exact de asta m-am temut,
- Ce s-a întâmplat, îl întrebă ea îngrijorată.
- Mă gândeam că, după ce o să fac dragoste cu tine, ochii
tăi o să îşi piardă din candoare. Dar văd că m-am înşelat. Sunt
la fel de limpezi şi de nevinovaţi ca mai înainte. Va fi foarte
greu să te apăr de animalele astea de pradă din înalta societate,
draga mea. Deci, nu am de ales.
- Ce vrei să faci, milord? întrebă Sophy cu răceală.
- Va trebui să îmi petrec mai mult timp alături de tine,
spuse Julian lăsând să îi scape un căscat. De-acum înainte ai să
îmi dai o listă a angajamentelor tale din cursul serii. Iar eu am
să te însoţesc de câte ori voi putea-o face.
- Adevărat, milord? Îţi place opera?
- Urăsc opera, Sophy se bosumflă.
- Ce păcat. Plănuiam să merg cu mătuşa ta şi cu Harriette
la King’s Theatre mâine seară. Ai putea să faci un efort şi să ne
însoţeşti?
- Bărbaţii nu fac întotdeuna numai ce le place, spuse
Julian nobil şi generos.
CAPITOLUL 8
145
- Cum or să ne găsească Fanny şi Harry în îmbulzeala i
asta? spuse Sophy privind neliniştită mulţimea de trăsuri şi
echipaje elegante care forfoteau prin Haymarket, chiar lângă
Kingîs Theatre. Cred că în seara asta sunt peste o mie de
persoane.
- Mai degrabă trei mii, îi răspunse Julian luând-o de braţ
şi ţinând-o strâns cât o conduse spre eleganta sală de
spectacole. Nu-ţi face griji în privinţă lui Fanny şi a lui Harry.
Or să ne găsească uşor.
- Cum aşa?
- Pentru că loja lor este de fapt a mea, îi explică scurt
Julian în timp ce îşi croiau drum prin mulţimea strălucitoare.
- Am înţeles. Un aranjament cât se poate de convenabil.
- Aşa zice şi Fanny. Asta a făcut-o să economisească
cumpărarea unei loje numai pentru ea.
Sophy îi aruncă o privire scurtă.
- Şi nu te deranjează că o foloseşte, nu-i aşa? Julian îşi
ascunse sentimentele sub masca unui zâmbet.
- Nu. De fapt, este unul dintre puţinii membrii ai familiei
pe care îi tolerez în preajma mea.
Câteva minute mai târziu, Julian o escorta într-o lojă
îmbrăcată în pluş, bine amplasată printre cele cinci şiruri de
loje particulare. Sophy se aşeză şi privi fascinată. sala în formă
de potcoavă. Era plină până la refuz de doamne împodobite cu
bijuterii şi domni îmbrăcaţi elegant. La parter, se făţâiau
filfizoni şi crai bătrâni, fără altă grijă decât aceea de a-şi etala
hainele excentrice. La vederea ţinutei lor groteşti, Sophy îşi
spuse, cu o plăcere secretă, că Julian, mai conservator, prefera
hainele cu croială clasică,
Era clar că adevăratul spectacol al serii nu se desfăşura
nici în staluri şi nici pe scenă, ci în lojele elegante.
- E ca şi când te-ai uita la cinci şiruri de scene în
miniatură, exclamă Sophy amuzată, gata să izbucnească în râs.
Toată lumea s-a împodobit şi se expune la vedere. De fapt,
nimeni nu face altceva decât să vadă ce bijuterii se mai poartă
şi cine pe cine vizitează în lojă. Zău, Julian, chiar nu înţeleg
146
cum de te plictiseşti tu la operă, când se petrec atâtea aici în
sală.
Julian se lăsă în scaunul îmbrăcat în pluş şi îmbrăţişa cu o
privire largă publicului.
- Să ştii că ai dreptate, draga mea. Cu siguranţă se petrec
mai multe aici în sală decât jos în scenă.
Studie în linişte şirul de loje. Sophy îi urmări privirea şi
văzu că Julian are o uşoară ezitare când se fixă mai mult asupra
unei anumite loje. Acolo, o doamnă admirabil îmbrăcată şi
împodobită cu giuvaeruri care îţi tăiau răsuflarea stătea ca o
regină în mijlocul unui grup de admiratori. Sophy o privi o
clipă, curioasă să ştie cine putea fi blonda aceea atrăgătoare
care se afla în centrul atenţiei atâtor curtezani.
- Julian, cine e femeia de acolo ?
- Care femeie ? o întrebă Julian cu gândurile în altă parte,
atent să vadă doar cine mai e în loje.
- Cea din al treilea şir de loje, Este îmbrăcată într-o
rochie verde. Trebuie că este o persoană foarte cunoscută. E
înconjurată numai de bărbaţi. Nu se vede o altă femeie în loja
ei.
- Ah, femeia aceea, spuse Julian aruncăndu-i o privire
scurtă, nu trebuie să te preocupe prea mult, Sophy. N-ai cum să
o întâlneşti în societate.
- Dar, nu se ştie niciodată, nu-i aşa ?
- În cazul ăsta, sunt sigur că n-o să faceţi cunoştinţă.
- Julian, nu mă mai fierbe. Ce-i cu acest mister?
Julian oftă.
- Una dintre impurele la modă, îi explică el pe un ton
care voia să spună că subiectul îl plictiseşte de moarte. În seara
asta, sunt multe în sală. Dacă mă pot exprima aşa, lojele sunt
vitrinele în care ele îşi expun farmecele.
Sophy făcu ochii mari,
- Femei de moravuri uşoare? Şi ele au lojă personală aici
la King’s Ţheatre ?
- Cum îţi spuneam, lojele sunt vitrine excelente în care
pot să- şi etaleze ... hm ... marfa.
Sophy era uimită.
147
- Bine, dar costă o avere să ai lojă o stagiune întreagă.
- Nu tocmai, dar nici nu se poate spune că o lojă este
ieftină, admise el. Dar cred că femeile cu reputaţie dubioasă
privesc totul ca pe o investiţie care le va aduce mai târziu
profit.
Sophy se aplecă în faţă şi se uită cu mare curiozitate spre
loje.
- Julian, mai arată-mi şi alte impure, te rog. Zău că nu le
poţi deosebi de doamnele respectabile doar dintr-o privire. Ce
zici, nu am dreptate?
Julian îi aruncă o privire scurtă, încărcată şi de amuza-
ment şi de o notă de mâhnire.
- O remarcă dintre cele mai interesante, Sophy. Mi-e
teamă că în cele mai multe cazuri, este şi foarte precisă. Numai
că mai sunt şi câteva excepţii. Sunt unele femei dăruite cu un
aer de distincţie pe care îl remarci indiferent ce haine ar purta.
Sophy era prea ocupată să studieze lojele pentru a
remarca intensitatea cu care o privea Julian,
- Şi care ar fi excepţiile? Arată-mi-le, te rog. Ce mult aş
vrea să văd dacă pot face deosebirea, dintr-o privire, între o
femeie cu reputaţie dubioasă şi o Ducesă.
- Să lăsăm toate astea, Sophy, Am tolerat destul în seara
asta curiozitatea ta maladivă. Cred că ar fi momentul să
schimbăm subiectul.
- Julian. Nu ai remarcat cum schimbi tu subiectul tocmai
în punctul în care discuţia devine mai interesantă?
- Aşa fac? Ce lipsă de maniere din partea mea.
- Nu cred să îţi pară deloc rău pentru lipsa ta de maniere.
Ah, uite-o pe Anne Silverthorne cu bunica ei,
Sophy îi făcu un semn cu evantaiul prietenei sale şi Anne
râse zglobiu, semn că o văzuse.
- Putem să le facem o vizită în lojă, Julian?
- Poate între acte.
- Ce amuzant o să fie. Anne e fermecătoare în seara asta,
nu găseşti? Rochia aceea galbenă merge de minune cu părul ei
roşcat.
148
- Unii ar putea obiecta că rochia e poate prea decoltată
pentru o tânără nemăritată, spuse Julian, aruncând o privire
scurtă şi critică rochiei Anne-ei.
- Dacă Anne o să aştepte până se mărită ca să poată purta
o rochie modernă, atunci o să aştepte la infinit. Mi-a mărturisit
că nu o să se mărite niciodată. Ştii, nu are prea mare stimă
pentru sexul masculin, iar instituţia căsătoriei nu o atrage
deloc.
Julian se întunecă.
- Presupun că ai întâlnit-o pe Miss Silverthorne la saloa-
nele de miercuri ale mătuşii mele.
- Da, chiar aşa s-a întâmplat.
- Judecând după cele ce mi-ai spus, nu cred, draga mea,
că este genul de femeie pe care mi-ar plăcea să o frecventezi.
- Presupun că ai dreptate, spuse Sophy înveselită. Anne e
foarte puternică şi ne influenţează pe toate. Dar ce mai, răul a
fost deja făcut. Am devenit prietene apropiate şi doar nu poţi
să-mi ceri să îmi părăsesc o prietenă, nu-i aşa?
- Sophy...
- Sunt convinsă că nici tu nu ai întoarce spatele
prietenilor tăi. E o chestiune de onoare. Julian o privi prudent.
- Ştii, Sophy...
- Julian, nu te nelinişti, Anne nu este singura mea prie-
tenă, Jane Morland este o altă proaspătă cunoştinţă de a mea şi
sunt sigură că o aprobi. Este o tânără foarte serioasă, Aş putea
spune, întruchiparea raţiunii şi a răbdării.
- M-ai mai liniştit, Sophy, spunse Julian. Însă, aş vrea să
îţi atrag atenţia că trebuie să ai grijă şi când îţi alegi prietenele
şi când îţi alegi prietenii.
- Julian, dacă aş fi atât de prudentă în alegerea prietenilor
pe cât ai vrea tu să fiu, cred că aş duce o existenţă de sihastru.
Sau, dacă nu, m-aş plictisti de moarte lângă nişte creaturi
imposibil de nesărate.
- Nu ştiu cum, dar îmi vine greu să îmi imaginez o
asemenea situaţie.
- Şi mie la fel, spuse Sophy rotindu-şi privirea şi
scormonindu-şi mintea în căutarea unui subiect care să le abată
149
atenţia de la discuţia de mai înainte. Fanny şi Harry au întârziat
foarte mult. Sper să nu li se fi întâmplat ceva.
- Acum tu eşti cea care schimbă subiectul.
- De la tine am deprins această artă.
Sophy se pregătea să continue în acelaşi spirit, când îşi
dădu seama că blonda curtezană atât de fascinantă în rochia ei
verde se uita fix la ea. Preţ de o clipă, Sophy îi întoarse
privirea, uitându-se la ea cu aceeaşi curiozitate, intrigată de
intensitatea cu care o fixa cealaltă, Se pregătea să îl întrebe iar
pe Julian cum o cheamă pe femeie, când la galerie se produse
rumoare şi se dădu semnalul că peste puţin timp opera avea să
înceapă.
Sophy uită de femeia în verde şi îşi îndreptă întreaga
atenţie asupra scenei.
La mijlocul primului act, draperia din spatele Sophy-ei se
dădu în lături, iar ea privi într-acolo aşteptându-se că Fanny şi
Harry aveau să între grăbite în lojă. Când colo, vizitatorul era
Miles Thurgood. Julian îl pofti politicos să ia loc, iar Sophy îi
zâmbi.
- Ce ziceţi? Catalani este în mare formă astă seară, nu-i
aşa? se aplecă Miles să-i şoptească Sophy-ei la ureche. Am
auzit că a avut o ceartă din care au ieşit scântei cu ultimul ei
iubit chiar înainte de a ieşi în scenă. Se zvoneşte că i-ar fi
aruncat cu oala de noapte în cap. Bietul băiat, el trebuie să
apară doar în actul al doilea. Să sperăm că o să aibă timp să se
cureţe bine până atunci.
Sophy chicoti ignorând privirea dezaprobatoare a lui
Julian.
- De unde aţi auzit-o şi pe asta? şopti ea către Miles.
- Escapadele din spatele scenei ale primadonei Catalani
au ajuns de acum legendare, îi explică Miles cu un zâmbet
maliţios.
- Nu este nevoie să îmi regalezi soţia cu asemenea
poveşti, rosti Julian înţepat. Găseşte alt subiect de conversaţie
dacă vrei să mai rămâi în această lojă.
- Nu îl băgaţi în seamă, îl povătui Sophy. În anumite
chestiuni de morală Julian este uneori exagerat de puritan.
150
- Chiar aşa, Julian? exclamă Miles cu prefăcută nevi-
novăţie. Ştii, acum, când Contesa ta a făcut această remarcă,
îmi dau şi eu seama câtă dreptare are. În ultima vreme mi s-a
părut şi mie că ai început să fii mult prea sever. Să fie oare o
consecinţă a noului tău statut de bărbat însurat?
- Fără îndoială, îi răspunse Julian cu răceală.
- Catalani nu este singurul subiect de discuţie din seara
asta, continuă Miles cu veselie în glas. Se spune că au primit
biletele de la Marea Featherstone încă vreo câţiva membri ai
înaltei societăţi. Trebuie să îi acordăm femeii respectul care i se
cuvine. Are mult tupeu să vină aici în seara asta şi să accepte
liniştită admiraţia victimelor sale. Sophy se întoarse imediat
spre el.
- Charlotte Featherstone e aici? Unde?
- De-ajuns, Thurgood, i-o tăie Julian hotărât.
Însă Miles deja îi arăta cu un semn discret din cap loja în
care era înstalată blonda îmbrăcată atât de elegant, cea care o
fixase pe Sophy cu puţin timp înainte.
- Ea e. Cea de acolo.
- Femeia în rochie verde?
Sophy încercă s-o vadă prin întunericul din sală, să
distingă ceva din trăsăturile infamei curtezane.
- La naiba, Thurgood. Doar ţi-am spus să încetezi, îi
trânti Julian.
- Scuze, Ravenwood. N-am vrut să spun nimic ofensator.
Dar toată lumea o cunoaşte pe Featherstone. Nu-i un secret
pentru nimeni faptul că e aici.
Privirea lui Julian se întunecă.
- Sophy, îţi doreşti putină limonada?
- Da, Julian. Ce drăguţ din partea ta.
- Perfect. Sunt sigur că Miles va fi încântat să-ţi aducă un
pahar. Nu-i aşa, Thurgood?
Miles ţâşni în picioare şi făcu o reverenţă plină de graţie
către Sophy.
- Sunt onorat, Lady Ravenwood. Mă întorc imediat.
Se întoarse spre ieşire şi tocmai se pregătea să dea
draperia la o parte şi să se strecoare afară, când se opri brusc.
151
- Vă rog să mă iertaţi, Lady Ravenwood, îi spuse el cu un
zâmbet larg, dar vi s-a desprins pana din păr. Mai are puţin şi
cade. Îmi permiteţi să v-o aranjez ?
- Oh, Doamne.
Sophy ridică mâna să împingă pana obraznică înapoi la
locul ei printre bucle şi cârlionţi, chiar în momentul în care
Miles se apleca spre ea curtenitor.
- Du-te şi adu limonada, Thurgood, îi spuse Julian tăios,
întinzând el mâna să îi aranjeze Sophy-ei pana. Mă pot
descurca şi singur cu ţinuta Sophy-ei. Împinse pana înapoi între
buclele Sophy-ei în timp ce Miles ieşea precipitat din lojă.
- Zău Julian. Nu era nevoie să îl expediezi în felul ăsta
doar pentru că mi-a arătat-o pe Charlotte Featherstone, spuse
Sophy aruncându-i soţului ei o privire încărcată de reproş.
Eram doar curioasă să ştiu cum arată.
- Nu pot să înţeleg de ce.
- Cum de ce? Pentru că îi citesc „Memoriile”, îi explică
Sophy aplecăndu-se şi mai mult în faţă într-o încercare de a
distinge mai bine trăsăturile doamnei în verde.
- Ce-ai spus că citeşti? o întrebă Julian sugrumat de furie.
- La întrunirile de miercuri după-amiază de la Fanny şi
Harry citim „Memoriile” scrise de Featherstone. O lectură cât
se poate de fascinantă, ţin să spun. O percepţie unică în felul ei
asupra înaltei societăţi. De-abia aşteptăm apariţia următoarei
fascicule.
- La naiba, Sophy. Dacă mi-aş fi imaginat măcar o clipă
că Fanny te expune citindu-ţi asemenea gunoaie, nu ţi-aş fi
permis nici o clipă să o vizitezi miercurea. Ce mai înseamnă si
prostia asta? Trebuie să studiezi acolo literatură şi filozofie, nu
măzgălelile dezonorante ale unei stricate.
- Calmează-te, Julian. Sunt o femeie măritată de douăzeci
şi trei de ani şi nu o copilă abia ieşită de la pension, îi spuse
Sophy zâmbindu-i. Chiar am avut dreptate mai devreme. În
unele privinţe, eşti teribil de limitat.
Julian ii aruncă o căutătură încruntată.
- Ascultă Sophy, e prea puţin spus că sunt limitat când e
vorba de un subiect ca cel de faţă. Îţi interzic să mai citeşti
152
vreun fascicul de aceste „Memorii”. Sper că m-am făcut bine
înţeles.
Ceva din buna dispoziţie a Sophy-ei începu să se risi-
pească. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să strice seara
certăndu-se cu Julian, dar, în acelaşi timp, simţea că trebuie să
ia o atitudine. Noaptea trecută cedase asupra unui punct din
cele mai importante ale înţelegerii lor prenupţiale. Şi nu avea
de gând să renunţe la încă unul.
- Julian, rosti ea cu blândeţe. Mă văd nevoită să îţi
amintesc că înainte de a ne căsători ne-am înţeles că sunt liberă
să citesc tot ce-mi place.
- Nu-mi mai arunca veşnic în faţă înţelegerea stupidă pe
care am făcut-o, Sophy. Nu are nici o legătură cu „Memoriile”
acestei Featherstone.
- În primul rând, nu a fost o înţelegere stupidă şi, în al
doilea rând, are legătură cu discuţia noastră. Tu încerci să îmi
impui ce ar trebui să citesc şi ce nu. Iar noi ne-am înţeles foarte
clar că nu ai s-o faci.
- Nu vreau să mă cert cu tine din cauza asta, spuse Julian
printre dinţi.
- Excelent, îi spuse Sophy zămbindu-i uşurată. Pentru că
nici eu nu vreau să mă cert cu tine din pricina asta, milord.
Vezi? În definitiv putem să ajungem foarte uşor la o înţelegere.
E un semn bun, nu crezi?
- Să nu mă înţelegi greşit, nu se lăsă Julian mai prejos.
Nu o să mă cert cu tine. Îţi spun însă, răspicat, că nu vreau să
mai citeşti nici un fascicul al „Memoriilor”. În calitate de soţ,
îţi interzic categoric să o faci.
Sophy inspiră profund, pregătită să nu-l lase să o calce
chiar aşa în picioare.
- Mie mi se pare, domnul meu, că deja am făcut un
compromis imens în privinţa înţelegerii noastre iniţiale. Şi cred
că nu te aştepţi să mai fac încă unul. Nu e cinstit şi mai cred că
în adâncul sufletului tău eşti un bărbat onest.
- Nu e cinstit, spuse Julian aplecându-se spre ea şi
prinzănd-o de mână. Sophy. Uită-te la mine. Ce s-a întâmplat
azi noapte nu se numeşte compromis. Pur şi simplu ţi-a venit
153
mintea la cap şi ţi-ai dat seama că acea parte a înţelegerii
noastre era nefirească şi lipsită de sens.
- Ce spui? Mi-am dat sema? Câtă perspicacitate!
- Sophy, ăsta nu e un subiect pe care să îl iei în răspăr. Ai
greşit cănd ai insistat de la bun început asupra acestei clauze
nebuneşti şi ai sfârşit prin a realiza singură că te-ai înşelat. Iar
chestiunea legată de lectura „Memoriilor” este un alt punct
asupra căruia te înşeli. Trebuie să mă laşi să îţi deschid ochii.
Sophy ridică privirea spre Julian.
- Mai gândeşte-te, domnule. Dacă cedez asupra acestui
punct, ce urmează să îmi mai ceri după asta? Să nu fac ce îmi
trece prin cap cu moştenirea lăsată de tatăl meu ?
- S-o ia naiba de moştenire! izbucni el. N-am nevoie de
banii tăi şi o ştii prea bine.
- Aşa spui acum. Dar în urmă cu doar câteva săptămâni
spuneai că n-o să te amesteci în lecturile pe care-aş vrea să mi
le-aleg. De unde aş putea să ştiu că nu ai să te răzgândeşti şi în
privinţa moştenirii mele?
- Sophy! Mă jigneşti. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce
ţii atât să citeşti „Memoriile”?
- Le găsesc de-a dreptul fascinante şi instructive,
Charlotte Featherstone este o femeie cu adevărat interesantă.
Găndeşte-te numai prin câte trebuie să fi trecut.
- A trecut printr-un şir nesfârşit de bărbaţi, prin asta a
trecut, iar eu nu am să te las să citeşti descrierea pe care o face
legăturii cu fiecare admirator de-al ei în parte.
- Am să mă-ngrijesc să nu mai aduc în discuţie acest
subiect în prezenţa ta, milord, de vreme ce constat că te
ofensează în asemenea măsură.
- Ba ai să te îngrijeşti să nu mai citeşti nimic despre acest
subiect, o corectă el ameninţător. Expresia i se îndulci însă pe
loc.
- Sophy, nu merită să ne certăm din pricina asta.
- Nu pot decât să îţi dau dreptate, milord.
- Nu îţi cer decât să fii mai circumspectă când alegi un
titlu de carte.
154
- Julian, oricât de fascinante şi de instructive ar fi su-
biectele legate de creşterea animalelor sau de agricultură, ele
pot deveni uneori teribil de anoste. Pur şi simplu simt că îmi
prinde bine să mai aduc câte o schimbare de subiect.
- Doar nu vrei să te cobori atât de jos şi să citeşti bârfele
în care abundă „Memoriile”?
- Am fost cinstită şi te-am prevenit în ziua în care am
acceptat să îţi devin soţie că-mi face plăcere şi mă amuză
nespus să ascult bârfe.
- N-am să-ţi permit să continui aşa.
- Se pare că tu ştii multe despre genul de bârfe care apar
în „Memorii”. Le citeşti cumva şi tu? Poate că în felul ăsta
găsim un un subiect de interes comun.
- Nu. Eu nu citesc aşa ceva şi nu intenţionez n-o fac. Mai
mult...
Fannny apăru în uşă şi îşi anunţă zgomotos sosirea,
tăindu-i vorbele lui Julian.
- Sophy, Julian. Bună seara. Doar nu v-aţi gândit că n-o
să mai ajungem.
Fanny se strecură printre draperii, o adevărată apariţie
îmbrăcată în mătase aurie. Harriette Rattenbury o urmă
imediat, strălucitoare într-o rochie de culoarea purpurei, cu
nelipsitul turban purpuriu pe cap.
- Bună seara, tuturor. Ne cerem scuze pentru întârziere,
spuse Harriette zâmbindu-i vesel Sophy-ei. Draga mea, dar eşti
încântătoare în seara aceasta. Să ştii că nuanţa asta de bleu îţi
vine foarte bine. Dar, ce e cu feţele astea lungi? S-a întâmplat
ceva ?
Sophy reuşi să îşi compună în grabă un zâmbet fer-
mecător şi îşi trase mâna din cea a lui Julian.
- Oh, nu. Nimic, Harry. Doar că eram puţin îngrijorată
din pricina voastră.
- Oh, păi nu aveai de ce să îţi faci griji, o asigură
Harriette aşezându-se cu un suspin de uşurare. Numai eu sunt
de vină. Reumatismul meu şi-a făcut iar de cap azi după-
amiază şi mi-am dat seama că am rămas fără medicamentul
meu special. Draga de Fanny a insistat să trimitem să mi-l
155
aducă şi, prin urmare, am început să ne aranjăm astă seară ceva
mai târziu. Dar cum e spectacolul? Catalani e în formă?
- Am auzit că înainte de primul act, i-a arucat oala de
noapte în cap, iubitului ei, îi răspunse Sophy prompt.
- Înseamnă că o să ridice sala în picioare, chicoti Fanny.
E lucru ştiut că e în mare formă după ce se ceartă cu amantul
ei. Asta îi dă mai mare însufleţire şi o face să pună mai mult
suflet.
Julian îi aruncă Sophy-ei o privire şi constată că aceasta
reuşise să îşi compună o expresie stăpânită.
- Dar cea mai interesantă scenă din această seară s-a
petrecut chiar aici, în această lojă. Tu, mătuşa Fanny şi tu,
Harry, sunteţi pricina ei.
- Nu-mi vine a crede, murmură Fanny. Noi nu dăm
niciodată motiv de scandal, nu-i aşa Harry?
- Nu. Slavă Cerului. Mi se pare puţin probabil.
- Destul, trânti Julian. Tocmai am descoperit că studiaţi
„Memoriile” acestei Featherstone la saloanele voastre literare
de miercuri. Ce Dumnezeu s-a întâmplat cu Shakespeare şi cu
Aristotel ?
- Au murit de mult, ţinu Harriette să sublinieze. Fanny
ignoră chicoteala înfundată a Sophy-ei şi spuse cu o fluturare
graţioasă de mână.
- Dar tu în primul rând, Julian, ca un bărbat cu educaţie
solidă ce eşti, ar trebui să îţi dai seama că interesul pentru
cunoaştere al unui persoane inteligente se îndreaptă spre
domenii dintre cele mai variate. Şi, să ştii, toate membrele
micului meu club, sunt persoane inteligente. Auzi, să înăbuşi
setea de cultură.
- Fanny. Te previn. Nu vreau să o expui pe Sophy
familiarizând-o cu prostii de soiul acesta.
- E prea târziu, interveni Sophy. Deja am fost expusă.
Julian se întoarse spre ea cu o căutătură cumplită.
- Atunci, trebuie măcar să încercăm să limităm efectele
răului. Nu ai să mai citeşti un rând din aceste fascicule, îţi
interzic, spuse el ridicându-se în picioare. Şi acum, doamnele
156
mele, vă rog să mă scuzaţi. Mă duc să văd ce îl reţine pe Miles.
Revin imediat.
- Fugi, Julian, îl încuraja Fanny. O să ne fie mai bine fără
tine.
- Nu mă îndoiesc, aprobă el mohorât. Şi, vă rog, aveţi
grijă de Sophy să nu cadă din lojă încercând să o vadă mai bine
pe Charlotte Featherstone.
Înclină capul ceremonios, îi mai aruncă Sophy-ei o
ultimă privire de gheaţă şi ieşi din lojă. Sophy oftă când
draperiile se lăsară la loc în urma lui.
- E foarte bun când îşi face ieşirea din scenă. Nu găsiţi?
remarcă ea.
- Toţi bărbaţii sunt buni la asta, spuse Harriette scoţând
lornionul dn poşeta brodată cu mărgele. În viaţă îşi fac aşa de
des ieşirea din scenă. De fapt, mereu pleacă pe câte undeva. La
studii, la război, la club sau la amantele lor.
Sophy se gândi o clipă la ceea ce auzise.
- Eu aş zice că mai degrabă fug tot timpul.
- O remarcă excelentă, spuse Fanny înveselită, Câtă
dreptate ai, draga mea. Am fost martore cu câteva clipe în urmă
la o retragere strategică. Probabil că Julian a învăţat tactica, cât
a luptat sub Wellington. Constat că înveţi foarte repede ce
înseamnă să fii femeie măritată.
Sophy zâmbi.
- Sper că nu o să daţi atenţie dorinţei lui Julian de a ne
dicta ce să citim la întrunirile de miercuri.
- Draga mea copilă. Nu te frământă prea mult în privinţa
acestor lucruri neînsemnate, spuse Fanny aeriană. Bineînţeles
că nu o să ţinem cont de ce a spus Julian. Bărbaţii sunt uneori
atât de limitaţi când se gândesc la ce ar trebui să facă soţiile lor,
Nu îmi daţi dreptate?
- Julian este un bărbat bun, Sophy, Atât de bun pe cât
poate fi un bărbat, Dar are şi el limitele lui, spuse Harriette
ducând la ochi lornionul şi studiind atentă ce se întâmplă în jur.
Desigur nimeni nu îl poate acuza după ce a pătimit cu prima
Contesă de Ravenwood. De fapt, mi-e teamă că experienţa lui
pe câmpul de luptă nu a făcut decât să întărească imaginea prea
157
severă pe care şi-a făcut-o el despre viaţă. Ştii, Julian are un
simţ al datoriei foarte dezvoltat şi... Aha. Uite-o.
- Pe cine? întrebă Sophy, cu mintea la Elizabeth şi la
efectele pe care războiul îl poate avea asupra unui bărbat.
- Pe Marea Featherstone. Din câte văd, astă seară este
îmbrăcată în verde, Şi poartă colierul cu diamante şi rubine pe
care i l-a dăruit Ashford.
- Adevărat? Ce minunat de scandalos din partea ei să le
poarte după toate cele scrise despre el în a doua fasciculă a
„Memoriilor”. Cred că Lady Ashford e lividă, spuse Fanny
căuntăndu-şi binoclul de operă în poşetă şi ducându-l iute la
ochi.
- Pot să împrumut binoclul tău? o întrebă Sophy pe
Harriette. Nu m-am gândit să-mi cumpăr unul.
- A, dar o să-ţi cumpăr un binoclu săptămâna viitoare.
Pur şi simplu nu poţi veni la operă fără binoclu, spuse Harriette
arborând unul dintre zâmbetele ei senine. Sunt atâtea de văzut
aici. Nu trebuie să îţi scape nimic.
- Da, o aprobă Sophy fixând binoclul asupra uimitoarei
femei în verde. Sunt atâtea de văzut, Ai dreptate în privinţa
colierului. Îţi ia ochii. Nici nu-i de mirare că o soţie se poate
supăra când soţul ei îi oferă amantei asemenea minunăţie.
- Mai ales dacă acea soţie e obligată să se mulţumească
acum cu bijuterii mai modeste, spuse Fanny amuzată, cu ochii
pe pandantul simplu care împodobea gâtul delicat al Sophy-ei.
Mă întreb de ce nu ţi-a dat Julian încă smaraldele de familie.
- Nu-mi trebuie smaraldele, spuse Sophy continuând să
se uite la ceea ce se petrecea în loja Charlotte-ei Featherstone.
În acel moment văzu intrând un bărbat cunoscut, cu părul
blond, şi îl recunoscu imediat pe Lordul Waycott. Charlotte se
întoarse spre el să îl salute şi îi întinse graţios mâna încărcată
de inele. Iar Waycott se aplecă asupra degetelor care trimiteau
sclipiri preţioase, cu un aplomb de curtoazie.
- Dacă vrei să afli care este părerea mea, se întoarse
Harry spre Fanny, eu cred că nepotul tău s-a săturat de ele,
după ce le-a purtat prima lui soţie.
158
- Da, s-ar putea să ai dreptate, Hary. Elizabeth nu a făcut
decât să îi provoace mâhnire şi supărări de câte ori le-a purtat.
S-ar putea ca Julian să nu îşi mai dorească să le mai vadă la
gâtul nici unei femei. Vederea lor probabil că i-ar stâni numai
amintiri dureroase.
Sophy se întrebă dacă acesta era cu adevărat motivul
pentru care Julian nu îi oferise încă acest colier de familie.
Ei i se părea că motivul era altul, mai puţin complicat şi
mai puţin flatant.
Numai o femeie cu o statură impunătoare, cu ţinută şi
mare rafinament putea să poarte pietre preţioase de o asemenea
calitate cum erau smaraldele. Poate că Julian se gândise pur şi
simplu că noua lui soţie nu avea suficient de mult farmec
pentru a purta bijuteriile de familie. Sau poate că, în ochii lui,
nu era frumoasă, pe măsura lor. Numai că, noaptea trecută, îşi
spuse Sophy cu un zâmbet melancolic, Julian o făcuse să se
simtă pentru scurt timp, în intimitatea alcovului ei, o femeie cu
adevărat frumoasă.
Mai târziu în cursul acelei seri, Sophy nu se plânse, nici

nu îi ceru explicaţii lui Julian când acesta o conduse acasă şi o
anunţă că dorea să petreacă o oră, poate două, la unul din
cluburile pe care le frecventa. Când urcă în trăsură şi vizitiul îşi
croi drum pe străzile întunecate, Julian se miră de lipsa ei de
reacţie. Să nu-i fi păsat Sophy-ei chiar deloc cum avea să îşi
petreacă restul serii sau poate era doar bucuroasă că nu avea să
mai dea buzna în dormitorul el.
Julian nu îşi propusese de la bun început să meargă la
club după spectacolul de la operă. De fapt, intenţia lui era să o
ducă pe Sophy acasă şi să îşi petreacă restul nopţii în patul ei
învăţând-o câteva din deliciile vieţii de cuplu. De fapt, o mare
parte a zilei îşi făcuse planuri şi stabilite exact ce trebuia să
facă de data asta. Pentru că îşi făcuse promisiunea ca o doua
oară să îi procure şi ei plăcere. Se văzuse pe el dezbrăcând-o
încet şi sărutând-o centimetru cu centimetru până ar fi adus-o
în starea în care să simtă şi ea plăcerea. De data asta nu trebuia
să se piardă în ultima clipă şi să se cufunde pătimaş în ea. De
159
data asta trebuia să o ia încet şi să îi arate că plăcerea trupească
este un lucru care poate fi împărtăşit în doi.
Julian era conştient că îşi pierduse capul cu o seară
înainte, într-un moment crucial. Nu era în felul lui să se poarte
aşa. Când intrase în alcovul Sophy-ei era perfect stăpân pe sine
şi convins că dorea să facă dragoste cu ea şi spre binele ei.
Dar, adevărul-adevărat era că o dorise atât de mult şi de
atât timp, încât în momentul în care se pierduse în trupul ei, aşa
de fragil şi de primitor, nu îi mai rămăseseră prea multe resurse
de care să se agaţe şi nu se mai stăpânise. Probabil că îşi
epuizase toate resursele în săptămâna dinainte când încercase
cu disperare să nu o atingă nici măcar o dată. Iar simpla
amintire a dorinţei care îl făcuse să se piardă în trupul ei atât de
primitor era de ajuns să-i umple din nou de dorinţă. Julian
clătină din cap, ameţit la gândul că situaţia ajunsese mult prea
departe, că îi scăpase de sub control. Niciodată nu şi-ar fi
imaginat că o să se poarte aşa. Oare cum de se lăsase acaparat
de dorinţa aceasta obsesivă faţă de Sophy?
Nu avea nici un rost să analizeze cum stăteau lucrurile,
îşi spuse el când trăsura trase în faţă clubului. Important era să
vegheze ca obsesia asta să nu pună complet stăpânire pe el.
Trebuia să se controleze şi, în acest fel, să o controleze şi pe
Sophy. Trebuia să nu scape frâiele din mână şi asta avea să fie
în avantajul amândurora. Cea de-a doua căsnicie nu trebuia să
evolueze ca prima. Mai mult decât atât, el trebuia să o apere pe
Sophy. Prea era naivă şi încrezătoare.
Dar, când intră în holul primitor al clubului, lui Julian i se
păru că aude răsunându-i în urechi râsul batjocoritor al
Elizabeth-ei.
- Ravenwood.
Miles Thurgood, instalat comod în faţa şemineului, ridică
privirea spre el şi îi adresă obişnuitul lui zâmbet jovial,
- Nu mă aşteptam că ai să îţi faci apariţia aici în seara
aceasta, la loc. Seveşte un pahar de porto.
- Mulţumesc.
Julian se lăsă în fotoliu lângă el.
160
- Orice bărbat care a trecut prin chinul de la Operă are
nevoie de un pahar de porto să se dreagă.
- Exact asta am spus şi eu cu câteva minute mai înainte..
Deşi, trebuie să recunosc, spectacolul din seara asta a fost cu
mult mai amuzant decât în alte dăţi, dacă ne gândim la prezenţa
Marii Featherstone.
- Te rog, nu îmi mai aduce aminte. Miles chicoti.
- Şi, sigur, cea mai amuzantă parte a spectacolului a fost
să te urmăresc pe tine făcând eforturi de a-i distrage soţiei tale
atenţia de la subiectul Featherstone. Presupun că ai eşuat
lamentabil, hm? Întotdeauna femeile devin obsedate de acel
subiect pe care tu ai vrea să îl ignore.
- Păi, nici nu e de mirare, Că doar tu n-ai făcut altceva
decât să o încurajezi, mormăi Julian turnându-şi un pahar de
porto.
- Nu te prosti, Julian. Toată lumea vorbeşte în oraş despre
„Memorii”. Doar nu te aştepţi la Lady Ravenwood să nu fi aflat
de ele până acum.
- Vreau şi pot să îmi ghidez soţia în alegerea cărţilor pe
care le citeşte, îi răspunse Julian cu răceală.
- Ei, şi tu acum. Recunoaşte sincer, i se adresă Miles cu
familiaritatea unui vechi prieten. De fapt, pe tine nu te
interesează gusturile ei literare? Ţi-e frică să nu dea de numele
tău în aceste „Memorii”.
- Ce a fost între mine şi Featherstone nu o priveşte pe
soţia mea.
- Un sentiment minunat, sunt convins, împărtăşit de toţi
bărbaţii care se ascund aici în seara asta, îl linişti Miles, dar
brusc, expresia sa binevoitoare deveni îngrijorată. Că tot
vorbeam despre cei care sunt prezenţi acum... Julian ridică
privirea spre el.
-Da?
Miles îşi drese glasul şi coborî vocea :
- Mă gândeam că poate vrei să afli. Waycott e în sala de
joc.
Julian încleşta mâna pe pahar, însă vocea lui rămase la fel
de stăpânită.
161
- Chiar este aici? Ce interesant. Nu prea frecventează
acest club.
- Adevărat. Însă nu uita că este unul dintre membri. În
seara asta a vrut să o şi dovedească, spuse Miles aplecându-se
înainte. Şi, mai trebuie să ştii că vrea să facă un pariu.
- Chiar aşa?
Miles îşi drese din nou glasul:
- Vrea să pună un pariu care te vizează pe tine şi
smaraldele familiei Ravenwood.
Julian simţi că i se răsuceşte un cuţit în stomac.
- Ce fel de pariu?
- Vrea să pună pariu că nu ai să îi dai Sophy-ei sma-
raldele Ravenwood până la sfârşitul anului, spunse Miles. Ştii
de fapt ce se ascunde în spatele pariului, Julian. E ca şi când ar
anunţa în mod public că soţia ta nu o poate înlocui în sufletul
tău pe Elizabeth, Dacă lui Lady Ravenwood îi ajung la urechi
toate astea, cred că va fi zdrobită.
- Atunci trebuie să facem ceva şi să ne străduim să nu îi
ajungă nimic la urechi. Ştiu că pot conta pe tine, Thurgood. Tu
ai să fii discret.
- Sigur că da. Numai că lucrurile sunt mult mai grave
decât în afacerea Featherstone şi o să fie multe persoane care o
să audă de acest pariu. Mi-e teamă, Julian, că nu ai să îi poţi
face pe toţi să îşi ţină gura. Cred că cel mai simplu lucru de
făcut ar fi ca Lady Ravenwood să apară în public cu colierul. În
felul acesta...
Miles se opri, alarmat, văzăndu-l pe Julian că se ridică în
picioare.
- Ce vrei să faci?
- Mă gândeam să arunc o privire asupra pariurilor care se
fac în seara aceasta, spuse Julian îndreptându-se spre sala de
joc.
- Dar tu nu ai jucat niciodată. Ce să cauţi tu în sala de
joc? Stai!
Miles sări în picioare şi fugi după el.
- Crede-mă Julian. Ar fi mult mai bine dacă nu ai intra
acolo în seara asta.
162
Julian nu îi dădu atenţie. Intră cu paşi mari, hotărât, în
încăperea aglomerată şi se opri în mjlocul ei, cu nonşalantă,
până găsi ce căuta. Waycott, care câştigase o mână la ruletă,
ridică privirea chiar în acel moment şi se însenină. Îl aşteptă pe
Julian cu un zâmbet întipărit pe buze.
Julian realiză că toţi cei din încăpere se opriseră din joc,
ţinăndu-şi răsuflarea. Ştia că Miles se fâţâia pe undeva pe lângă
el şi, cu coada ochiului, îl zări pe Daregate lăsând cărţile din
mână şi ridicându-se calm în picioare.
- Bună seara, Ravenwood, i se adresă Waycott direct lui
Julian, care se opri în fata lui. Ţi-a plăcut la Operă astă seară?
Am văzut-o şi pe încântătoarea ta soţie, deşi mi-a fost destul de
greu să o reperez în mulţime. Nici nu aveam, cum, pentru că
mă uitam după smaraldele familiei Ravenwood.
- Soţia mea nu este genul de femeie care se împodobeşte
cu ostentaţie, şopti Julian. Mie mi se pare că arată mult mai
bine îmbrăcată într-un stil mai simplu, aproape clasic.
- Chiar îţi place? Şi ea e de acord? Ştii, femeilor le place
să poarte bijuterii. Tu, mai mult decât orice alt bărbat, ar fi
trebuit să înveţi lecţia asta.
Julian coborî şi mai mult vocea, dar ea păstra o nuanţă
tăioasă.
- Când e vorba de chestiuni importante, soţia mea îmi
respectă dorinţele. Are încredere în judecata mea şi în materie
de îmbrăcăminte, dar mai ales când e vorba de cunoscuţi.
- Spre deosebire de prima ta nevastă? Eh? spuse Waycott
cu o sclipire răutăcioasă în privire. Ce te face să crezi,
Ravenwood, că noua Contesă de Ravenwood nu o să îţi iasă
din cuvânt? Pare o tânără foarte inteligentă, deşi puţin cam
naivă. Sunt sigur că, foarte curând, o să asculte numai de
propria ei judecată, atât în materie de îmbrăcăminte, cât şi în
materie de cunoscuţi. Iar în acel moment, ai să te afli în aceaşi
situaţie în care ai fost în prima ta căsătorie, ce zici?
- Dacă s-ar întâmpla să bănuiesc că altcineva decât mine
încearcă să modeleze judecata Sophy-ei, atunci nu aş avea de
ales şi aş lua măsuri să îndrept situaţia.
163
- Ce te face să crezi că ai putea îndrepta o asemenea
situaţie? întrebă Waicott rânjind. Nu prea ai avut noroc când ai
încercat să îndrepţi lucrurile în trecut.
- De data asta, e o mare deosebire, îi răspunse calm
Julian.
Şi care ar fi deosebirea ?
- De data asta ştiu exact încotro să privesc dacă soţia mea
este ameninţată în vreun fel. Nu am să preget atunci să îl
zdrobesc pe cel care ii ameninţă pudoarea.
O mânie rece se aprinse în ochii lui Waycoot.
- Să iau spusele tale drept avertisment?
- Judecă şi singur, deşi se ştie că nu ai prea multă minte,
îi răspunse Julian batjocoritor.
Waycott îşi încleşta pumnii, abia înfrânându-şi mânia.
- Să te ia naiba, Ravenwood, şuieră el. Dacă crezi că ai
motive să mă provoci la duel, de ce nu o faci?
- Dar încă nu am nici un motiv, nu-i aşa? îl întrebă Julian
insinuant.
- A rămas încă deschisă problema Elizabeth-ei, nu îl slăbi
Waycoot, încleştând şi descleştând nervos pumnii.
- Nu am un cod al onoarei atât de rigid pe cât crezi tu, îi
răspunse Julian. Te asigur că nu m-aş deranja să mă trezesc în
zori pentru a omorî un bărbat numai de dragul Elizabeth-ei. Nu
a meritat niciodată să fac un asemenea efort.
Obrajii lui Waycott se acoperiră de pete roşii de furie şi
neputinţă.
- Acum ai o altă soţie. Ai să permiţi să ţi se pună coarne a
doua oară, Ravenwood?
- Nu, spuse Julian liniştit. Spre deosebire de Elizabeth,
Sophy merită să fac efortul de a omorî un bărbat pentru a-i
apăra onoarea. Iar, dacă va fi nevoie, nu am să ezit să o fac.
- Nemernicule. Tu eşti cel care nu a fost demn de
Elizabeth. Şi nu te mai osteni să arunci ameninţări. Ştim cu
toţii că nu ai să provoci pe nimeni la duel niciodată din pricina
unei femei. Chiar tu ai spus-o, îţi aminteşti?
Waycott făcu un pas spre el, ameninţător.
- Chiar aşa?
164
Julian presimţi că avea să se întâmple ceva rău. Dar,
înainte ca vreunul dintre cei doi să apuce să mai spună ceva.
Daregate şi Thurgood apărură ca din senin lângă Julian.
- Aici erai, Ravenwood, îi spuse calm Daregate lui
Julian. Thugood şi cu mine te-am căutat peste tot. Voiam să te
covingem să ne dai o mână de ajutor la cărţi. Dacă eşti bun să
ne scuzi, Waycoot? spuse el fulgerându-l cu zâmbetul său
sarcastic.
Waycott zmuci din cap, se răsuci pe călcâie şi ieşi furios
din încăpere.
Julian îl urmări cu privirea şi resimţi un profund
sentiment de dezamăgire.
- Nu înţeleg de ce v-aţi băgat, le spuse el prietenilor săi.
Mai devreme sau mai târziu tot va trebui să îl omor.
CAPITOLUL 9
Scrisoarea parfumată purtând un elegant sigiliu în formă
de creangă de liliac i-a fost adusă Sophy-ei la pat a doua zi de
dimineaţă pe un colţ al tăvii cu ceaiul. Se ridică în capul
oaselor, căscă leneş şi aruncă o privire intrigată spre
misterioasa misivă.
- Când a sosit, Mary?
- Unul dintre valeţi zice c-a fost adusă de un flăcău acum
o jumătate de oră, milady.
Mary se apucă să robotească harnică prin încăpere, trase
draperiile de la fereastră şi pregăti pe un scaun minunata rochie
dn bumbac pe care Sophy o alesese împreună cu Fanny în urmă
cu numai câteva zile.
Sophy sorbi o înghiţitură de ceai, rupse sigiliul şi
deschise plicul. Parcurse fără grabă conţinutul scrisorii şi se
încruntă pentru că nu înţelegea mai nimic. Nu purta nici o
semnătură, doar două iniţiale erau aşternute la sfârşit. Abia la a
doua lectură îşi dădu seama de importanţa ei.
„Stimată doamnă,
165
Permiteţi-mi să încep prin a vă adresa cele mai sincere
felicitări pentru recenta dumneavoastră căsătorie. Nu am avut
cinstea de a vă fi prezentată până acum, dar am convingerea că
pe noi ne leagă ceva şi îndrăznesc să afirm acest lucru
gândindu-mă la faptul că avem un prieten comun. Sunt
încredinţată că sunteţi o femeie deşteaptă şi discretă şi spun
asta pentru că prietenul nostru comun nu este genul care să
repete, într-o a doua căsnicie, greşeala pe care a făcut-o în
prima.
De aceea, având deplină încredere în discreţia dum-
neavoastră, sper ca, după ce veţi fi citit conţinutul acestui bilet,
să luaţi unica măsură care se impune pentru ca legătura extrem
de agreabilă pe care am avut-o cu sus-numitul nostru prieten
comun să rămână o chestiune personală care ne priveşte doar
pe noi.
Stimată doamnă, în prezent sunt pusă dinaintea sarcinii
dificile de a mă zbate pentru a-mi asigura liniştea şi tihna
zilelor bătrâneţii. Nu mi-aş dori pentru nimic în lume să ajung
să depind de mila publică spre sfârşitul vieţii. Încerc să ating
acest tel pe care mi l-am propus prin publicarea „Memoriilor”.
Presupun că sunteţi deja familiarizată cu conţinutul primei
fascicule a „Memoriilor” şi vă asigur că intenţionez să public în
viitor alte câteva. Scopul pentru care am scris aceste memorii
nu este acela de a umili sau a stânjeni pe cineva, ci de a strânge
suficiente fonduri pentru a-mi asigura viitorul, în prezent
nesigur. În lumina celor de mai sus, dorinţa mea este să le ofer
tuturor celor implicaţi şansa de a opri publicarea numelor lor şi
deci apariţia unor bârfe nedorite. Cu această ocazie, eu îmi voi
procura fondurile de care am nevoie fără a mai fi obligată să
recurg la dezvăluirea unor amănunte intime ale unor legături
din trecut. După cum puteţi constata, propunerea mea este în
avantajul tuturor celor implicaţi în această afacere.
Iar acum, stimată doamnă, permiteţi-mi să trec direct la
subiect. Dacă până mâine la orele cinci ale după-amiezii îmi
trimiteţi suma de două sute de lire, primiţi asigurarea mea că nu
voi publica în „Memorii” unele scrisori delicioase pe care mi
le-a adresat odinioară soţul dumneavoastră,
166
Iar pentru dumneavoastră, doamnă, suma este derizorie,
înseamnă ceva mai puţin decât ar trebui să plătiţi pentru a vă
cumpra o rochie nouă. Pentru mine, însă, ea reprezintă încă-o
cărămidă adăugată la temelia căsuţei din Bath pe care visez s-o
construiesc şi unde inteţionez să mă retrag, o căsuţă
confortabilă îmbrăcată în trandafiri.
Aştept cu nerăbdare să primesc un răspuns cât mai
prompt de la dumneavoastră.
Rămân a dumneavostră, C.F,”
Sophy reciti scrisoarea pentru a treia oară, iar mâinile
începură să îi tremure nervos. Se simţea ameţită de valul de
furie care o invadase. Nu o înfuriase atât gândul că Julian
avusese odinioară o legătură intimă cu Charlotte Feantherstone.
Nu o făcea să tremure de mânie ameninţarea, oricât de
umilitoare pentru Sophy, că Featherstone avea de gând să facă
publice detaliile acestei legături.
Ce o făcea pe Sophy să simtă că îşi pierde capul de mânie
era gândul că Julian îşi storsese minţile să îi scrie bileţele de
dragoste unei curtezane de profesie în timp ce ei, soţia lui, nu
se ostenise să îi dedice nici o poezie de dragoste, fie şi trei
rânduri.
- Mary, strânge rochia şi pregăteşte costumul verde de
călărie.
Mary ridică surprinsă privirea,
- V-aţi hotărât să plecaţi la plimbare în dimineaţa asta
doamnă Contesă?
- Da,
- Lordul Ravenwood vă însoţeşte? o întrebă Mary
începând să pregătească lucrurile.
- Nu.
Sophy aruncă cât colo aşternutul de pe ea şi sări jos din
pat nedând drumul scrisorii pe care o primise de la Charlotte
Featrherstone,
- Anne Silverthorne şi Jane Morland călăresc aproape în
fiecare dimineaţă în parc. Astăzi am de gând să ies cu ele.
Mary dădu din cap, semn că pricepuse,
167
- Prea bine, doamnă. O să trimit vorbă la grajduri să vă
pregătească un cal, milady. Valetul o să v-aştepte şi el la scară,
- Te-aş ruga, Mary.
La puţin după aceea, un valet îmbrăcat în livreaua casei
de Ravenwood o ajută pe Sophy să urce în şa, pe iapa cafenie,
care o aştepta la scară, Ceva mai încolo aştepta şi calul pregătit
pentru valet, Sophy porni în trombă spre parc, lăsându-l pe
valet să o ajungă din urmă,
Pe Anne şi Jane le găsi cu uşurinţă, plimbându-se la trap
pe una dintre aleile principale. Valeţii se ţineau discret în urma
lor, purtând o discuţie pe un ton scăzut,
Coama roşcată a Annei scânteia în soarele dimineţii, iar
ochii ei plini de viaţă se aprinseră de însufleţire când o
recunoscu pe Sophy.
- Sophy! Cât sunt de bucuroasă că ai putut veni în
dimineaţa asta. Acum am sosit şi noi. Ce zici ce zi splendidă
pentru plimbare.
- Poate pentru unii, îi răspunse Sophy posacă. Nu şi
pentru mine. Trebuie să vă vorbesc.
Privirea serioasă a lui Jane deveni parcă şi mai gravă,
oglindind o bruscă îngrijorare.
- Sophy, ce s-a întâmplat?
- Ceva foarte grav. Nici nu mă pot aduna să vă explic
cum se cuvine. Asta chiar le-a întrecut pe toate. În viaţa mea nu
m-am simţit mai umilită ca acum. Citiţi şi convingeţi-vă
singure.
Sophy îi întinse lui Jane scrisoarea primită de la Charlotte
şi cele trei tinere îşi struniră caii lăsăndu-i să meargă liber pe
alee.
- Doamne Dumnezeule!
Pe măsură ce citea biletul, Jane simţi să i se taie răsu-
flarea. Fără nici un alt comentariu, i-l întinse Annei.
Anne parcurse dintr-o privire misiva, apoi ridică ochii,
vădit şocată.
- Chiar are de gând să publice scrisorile pe care i le-a
trimis Ravenwood?
Sophy încuviinţă dând din cap, cu gura strânsă de furie.
168
- Aşa se pare. Dacă nu îi plătesc cele două sute de lire.
- Bine, dar e monstruos! exclamă Anne.
- Dar e exact ce o să se întâmple, spuse Jane, mai
prozaică. În definitiv, Featherstone nu a ezitat o clipă să dea
numele câtorva domni din lumea bună în fasciculele ei. Vă
amintiţi doar, a pomenit şi de un Duce cu sânge regal. Dacă
Ravenwood a avut o legătură cu ea în trecut, e limpede că mai
devreme sau mai târziu- o să îi vină şi lui rândul.
- Nemernicul! Cum de a îndrăznit să îmi facă una ca
asta? abia reuşi Sophy să spună, gâtuită de furie.
Jane îi aruncă o privire plină de înţelegere.
- Sophy. Nu fii naivă. De când e lumea, bărbaţii din înalta
societate au avut amante. Tu, cel puţin, nu te poţi plânge că
Ravenwood se numără şi acum printre admiratorii ei. Pentru
atâta lucru şi ar trebui să îi fii recunoscătoare.
- Să îi fiu recunoscătoare? abia reuşi Sophy să îngăime.
- Doar erai şi tu de faţă când am citit prima fasciculă a
„Memoriilor” şi ai auzit prea bine cu câţi bărbaţi din lumea
noastră a avut Featherstone legături. Iar majoritatea, nu uita,
erau însuraţi la vremea când s-au încurcat cu ea.
- Chiar să fie atâţia bărbaţi pe lumea asta care duc viaţă
dublă? clătină Sophy din cap înfuriată de-a binelea. Şi mai au
tupeul să le ţină soţiilor lor predici despre ce va să zică onoarea
şi purtarea cuviinciosă. Nu zău, ajung să te scoată din minţi.
- E nedrept, adăugă Anne vehementă. Iată un motiv în
plus care mă convinge că statutul de femeie măritată nu oferă
mai nimic unei persoane inteligente.
- Dar, zău dacă pricep de ce a trebuit să îi scrie scrisori de
dragoste acestei Featherstone, continuă Sophy să se frământe.
- Păi, de vreme ce şi-a exprimat sentimentele în scris
înseamnă că au avut o legătură mai demult. Numai un tânăr
necopt şi lipsit de experienţă ar face o asemenea greşeală,
remarcă liniştită Jane.
Ah, sigur, un tânăr necopt, îşi spuse Sophy. Adică un
tânăr care mai avea încă resurse afective. Pentru că avea
impresia că asemenea sentimente se şterseseră demult din
sufletul lui Julian. Iar ea care aştepta ca o proastă să îi spună că
169
o iubeşte, când el îşi irosise demult sentimentele pe femei ca
Charlotte Featherstone şi Elizabeth, în condiţiile acestea nu mai
rămăsese mare lucru şi pentru Sophy. De fapt, pentru ea nu mai
rămăsese nimic. Iar în acest moment le ura din tot sufletul şi pe
Elizabeth şi pe Charlotte.
- Mă întreb de ce nu i-a trimis biletul lui Ravenwood?
gândi Anne cu voce tare.
Jane făcu o grimasă.
- Probabil pentru că îl cunoaşte mult prea bine şi se
aşteaptă că o s-o trimită la dracu. Eu nu îl văd pe soţul Sophy-
ei plătindu-le pe cele care îl şantajează. Cred că nici voi.
- Eu nu îl cunosc prea bine, recunoscu Anne. însă din cât
mi-am dat seama cred că nu ar face-o. Nu îl văd trimiţându-i
lui Featherstone cele souă sute de lire. Nici măcar pentru a o
feri pe Sophy de umilinţa de a vedea publicate scrisorile.
- Aşa încât, conchise Jane, ştiind că are puţine şanse de a
stoarce bani de la Ravenwood, Featherstone s-a hotărât să o
şantajeze pe Sophy.
- N-am să îi plătesc nici un bănuţ femeii ăsteia, spuse
Sophy hotărâtă şi îşi încleşta atât de mult mâinile de hăţuri,
încât bietul animal scutură protestând din cap.
- Şi ce ai putea să faci? o întrebă Anne cu blândeţe. Sunt
sigură că nu ai vrea să vezi cum sunt citite scrisorile alea de
toată lumea. Gândeşte-te numai la bârfele care s-ar isca.
- Nu o să fie chiar atât de rău răspunse Jane pe un ton
liniştitor. Toată lumea o să afle că legătura a avut loc cu mult
înainte ca Ravenwood să o ia pe Sophy de soţie.
- Ce mai contează momentul? spuse Sophy supărată.
Oricum o să circule tot felul de zvonuri, şi o ştiţi şi voi prea
bine. Pe de altă parte nu o să mai fie vorba de bârfe pe care le
pune Featherstone în circulaţie. De astă dată, ea va publica
scrisorile scrise de Julian, cu mâna lui. Şi toţi nu o să
contenească să vorbească despre blestematele astea de bileţele
de amor. Probabil că o să fie citate peste tot la Operă şi la
recepţii. Şi toţi, dar absolut toţi cei din lumea bună, or să se
întrebe dacă mi-a dedicat şi mie scrisori de dragoste şi precis o
să le treacă prin minte că Julian nu a făcut decât să îmi repete
170
mie ce i-a scris odinioară lui Featherstone. Aşa ceva, chiar că
nu pot suporta.
- Sophy are dreptate, o aprobă Anne, Poate că e
vulnerabilă tocmai pentru că sunt căsătoriţi doar de puţin timp.
De-abia acum începe societatea să o cunoască. Şi, după ce că
oricum o bârfesc, odată ce li se oferă şi această ocazie, vor
bârfi cu răutate.
Era greu să respingi un adevăr cum nu se poate mai
evident. Cele trei tinere tăcură o bună bucată de vreme,
lăsându-şi caii să meargă la pas mărunt, nestinghjeriţi, mai
departe, pe alee, Sophy simţea că îi pocneşte capul. Îi venea
foarte greu să judece la rece. De fiecare dată când încerca să îşi
pună ordine în idei se pomenea că gândurile reveneau, aproape
obsesiv, la bileţelele de amor pe care Julian le adresase
odinioară unei alte femei.
- Ştiţi foarte bine ce s-ar fi întâmplat dacă rolurile erau
inversate, spuse Sophy în cele din urmă, după ce cumpănise
bine lucrurile.
Jane se încruntă, iar Anne o privi pe Sophy pricepând
imediat ce voia să spună.
- Sophy. Nu te amărî atât din pricina asta, ii spuse Jane
autoritar. Arată-i lui Ravenwood scrisoarea şi lasă-l pe el să
descurce lucrurile.
- Dar tu singură ai spus. Dacă el ar lua frâiele afacerii în
mână, nu ar face altceva decât să o trimită la dracu’ pe
Featherstone. Iar scrisorile s-ar publica.
- E o situaţie cu adevărat neplăcută, spuse Anne. Dar nu
îmi vine în minte nici o altă soluţie.
Sophy ezită o clipă, după care se grăbi să spună.
- Spunem asta pentru că suntem femei şi ne-am obişnuit
să fim neputincioase. Există o soluţie, dacă privim lucrurile din
acelaşi unghi cu un bărbat.
Jane îi aruncă o privire îngrijorată.
- Ce îţi trece prin minte, Sophy?
- Păi este evident că avem de-a face cu o chestiune de
onoare, declară Sophy regăsindu-şi întregul spirit combativ.
171
Anne şi Jane se priviră, apoi se uitară amândouă la
Sophy.
- Sunt de acord cu tine, o aprobă Anne, dar şi dacă privim
lucrurile prin prisma asta tot nu aveam cum să schimbăm
nimic.
Sophy se uită la prietena ei.
- Dacă un bărbat ar primi un asemenea bilet care să o
acuze pe soţia lui că l-a înşelat înainte de căsătorie, atunci el nu
ar ezita şi l-ar provoca la duel pe cel care încearcă să îl
şantajeze.
- Să îl provoace la duel? exclamă Jane uluită. Dar bine,
Sophy, nu e o situaţie ca cea de care vorbim noi.
- Şi de ce să nu fie ?
- Pentru că nu e aceeaşi situaţie, se grăbi Jane să repete.
Sophy, asta te-ar implica pe tine şi încă o femeie. Doar nu îţi
trece prin minte să faci aşa ceva.
- De ce să nu fac aşa ceva? întrebă Sophy. Bunicul m-a
învăţat cum se mânuieşte un pistol şi am de unde să fac rost de
două pistoale de duel chiar astă seară.
- Şi de unde vrei să iei pistoalele? o întrebă Jane
neliniştită,
- E o casetă cu două pistoale pe perete, în biblioteca lui
Julian.
- Doamne Dumnezeule, gâfâi Jane. Anne trase aer în
piept şi rosti hotărâtă.
- Jane. Sophy are dreptate. De ce să nu o provoace la duel
pe Charlotte Featherstone? Doar e o chestiune de onoare. Dacă
alta era situaţia şi Sophy ar fi fost cea care şi-a înşelat bărbatul,
fii sigură că Ravenwood ar fi trecut la represalii.
- Am nevoie de martori, spuse Sophy rar, când planul i se
contura mai bine în minte.
- Mă ofer să îţi fiu martor, spuse Anne cea credincioasă,
întâmplarea face că ştiu să încarc un pistol. Şi apoi, o să mai fie
şi Jane. Te oferi şi tu?
Jane scoase o exclamaţie de exasperare.
- E pur şi simplu nebunie ce vreţi voi să faceţi. Nu o face,
Sophy!
172
- De ce?
- Mai întâi că trebuie să o convingeţi pe Featherstone să
se bată în duel. Nu prea îmi vine a crede că ea o să accepte.
- Nu sunt aşa de sigură ca tine că o să refuze, murmură
Sophy. Doar e o femeie neobişnuită, o aventurieră. Am
convenit cu toate asupra acestui punct. Nu ar fi reuşit să ajungă
unde este astăzi, dacă ar fi fost o laşă.
- Dar de ce şi-ar risca viaţa într-un duel? o întrebă Jane.
- Dacă are onoare, o va face,
- Păi tocmai aici e problema, Sophy. Ea nu este o femeie
onorabilă, exclamă Jane. E o femeie de moravuri uşoare, o
curtezană, ce mai, o prostituată de profesie.
- Asta nu înseamnă că nu are onoare, spuse Sophy. Ceva
din felul în care îşi scrie «Memoriile” mă face să cred că are un
cod propriu după care se conduce şi pe care îl respectă în viaţă.
- Persoanele onorabile nu trimit scrisori de şantaj, Sophy,
ţinu Jane să sublinieze.
- Se poate.
Sophy păstră tăcere preţ de câteva clipe.
- Dar, cine ştie, poate o fac când sunt forţate de
împrejurări. Probabil e convinsă că bărbaţii care s-au folosit
odinioară de ea, acum îl sunt datori să îi asigure zilele
bătrâneţii. Featherstone nu încercă să facă altceva decât să
strângă bani.
Şi, dacă e să ne luăm după ce spune lumea, se va ţine de
cuvânt şi nu va publica numele celor care i-au trimis banii,
adăugă Anne sărindu-i în ajutor. E sigur că aici e vorba de un
comportament destul de onorabil.
- Doar nu îi sari în apărare, îl spuse Jane uluită.
- Nu îmi pasă cât le-a cerut celorlalţi, dar sunt hotărâtă să
nu îi permit să publice scrisorile de dragoste ale lui Julian,
spuse Sophy pe un ton categoric.
- Atunci, trimite-i cele două sute de lire, rosti Jane. Dacă
e aşa grozav de onorabilă, atunci nu o să publice scrisorile după
ce primeşte banii.
- Dar nu ar fi corect. E o atitudine dezonorantă şi laşă să
plăteşti un şantajist, spuse Sophy. După cum vedeţi, nu am de
173
ales. Trebuie să o provoc la duel. Este exact ce ar face orice
bărbat într-o asemenea împrejurare.
- Sfinte Doamne, suspină Jane a neputinţă. Logica
voastră mă depăşeşte. Nu mai înţeleg nimic din ce se întâmplă.
- Mă ajutaţi? întrebă Sophy privindu-şi cele două prie-
tene.
- Pe mine poti conta, îl răspunse Anne. Şi poţi conta şi pe
Jane. Numai că ei trebuie să îi laşi ceva timp să se obişnuiască
cu ideea.
- Doamne Dumnezeule, repetă Jane.
- Foarte bine, spuse Sophy. Primul lucru pe care îl avem
de făcut este să vedem dacă Feathestone acceptă să ne întâlnim.
O să îl trimit un mesaj chiar azi.
- În calitate de martor, eu am să mă îngrijesc să îl
primească.
Jane o privi îngrozită.
- Ţi-ai pierdut minţile? Nu poti provoca la duel o femeie
ca Featherstone. Ai putea fi văzută. O să îţi distrugă complet
reputaţia în societate. Nu o să îţi rămână altceva de făcut decât
să te întorci pe domeniul tatălui tău vitreg, la ţară. Asta vrei?
Anne păli şi pentru o clipă în ochi i se citi teama.
- Nu. Sigur că nu vreau aşa ceva.
Sophy se nelinişti văzând reacţia violentă a prietenei ei la
gândul că putea fi trimisă la tară şi li spuse îngrijorată :
- Anne, nu vreau să îţi asumi un asemenea risc din pricina
mea.
Anne clătină iute din cap. Culoarea îi reveni în obraji şi
ochii i se luminară din nou.
- Nu vă faceţi griji. Ştiu exact cum să manevrez lucrurile,
am să trimit un băiat la tine să ia mesajul pentru Featherstone şi
am să îi spun să mi-l aducă direct mie. După care, deghizată în
băiat, am să i-l duc acestei Featherstone şi am să aştept până
îmi dă răspunsul. Aşa că nu vă temeţi. Nimeni nu o să mă
recunoască. De câte ori m-am deghizat în tânăr, i-am păcălit pe
toţi. Am mai făcut-o şi altă dată şi m-am distrat grozav.
- Da, spune Sophy dusă pe gânduri, cred că e cea mai
bună soluţie.
174
Privirea înspăimântată a lui Jane se mută de la Anne la
Sophy.
- E curată nebunie.
- E singura soluţie onorabilă îi răspunse sec Sophy. Să
sperăm că Featherstone va accepta provocarea mea.
- Eu una, sper că o să refuze, nu se lăsă Jane. Când
Sophy se întoarse de la plimbare, o jumătate de oră mai târziu, i
se comunică că Julian dorea să îl vorbească şi că o aştepta în
bibliotecă. Primul impuls a fost să îi trimită vorbă că nu se
simte bine. Nu era convinsă că îl putea înfrunta pe soţul ei în
acest moment, pe deasupra încercând să arboreze o mină
veselă. Şi apoi, trebuia să scrie bileţelul către Charlotte
Featherstone.
Dar dacă îl evita pe Julian ar fi comis un act de laşitate,
iar astăzi, mai mult ca în oricare altă zi, era hotărâtă să nu fie
laşă. Trebuia să exerseze puţin pentru încercarea care o aştepta.
- Mulţumesc, Guppy, îi spuse ea majordomului. Mă duc
să îl văd chiar acum.
Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă hotărâtă spre biblio-
tecă.
La întrarea ei, Julian ridică ochii de pe un registru cu
socoteli şi se ridică politicos în picioare.
- Bună dimineaţa, Sophy. Văd că ai călărit.
- Da, milord. O dimineaţă potrivită pentru aşa ceva.
Privirea îl alunecă spre caseta cu cele două pistoale de duel
montată pe peretele din spatele lui Julian. Era o pereche de
pistoale cu ţeava lungă, cu butoiaşul plin, create de Maton,
unul dintre cei mai cunoscuţi armurieri din Londra.
Julian îi aruncă Sophy-ei o privire scurtă, dojenitoare, în
care se zărea însă umbra unui zâmbet.
- Dacă m-ai fi anunţat că vrei să călăreşti în dimineaţa
asta, aş fi fost fericit să te însoţesc.
- M-am plimbat cu nişte prietene.
- Înţeleg, spuse el, iar sprâncenele i se arcuiră în acel stil
inconfundabil când Julian se simţea agasat. Şi ce să înţeleg din
asta? Că nu mă consideri prieten?
175
Sophy îl privi lung şi se întrebă cine îşi riscă viaţa în duel
pentru un prieten.
- Nu, domnul meu. Tu nu îmi eşti prieten. Îmi eşti soţ.
Gura lui căpătă o expresie aspră.
- Mi-ar place să îţi fiu şi prieten, Sophy.
- Chiar aşa, milord?
El se aşeză şi închise, fără grabă, registrul.
- Vorbeşti de parcă o asemenea situaţie ţi s-ar părea
imposibilă.
- Şi este imposibilă, domnule?
- Cred că ne-am putea descurca dacă ne străduim
amândoi. Data viitoare când ai să îţi doreşti să ieşi la plimbare,
Sophy, trebuie să îmi permiţi să te însoţesc.
- Mulţumesc, milord. Am să mă gândesc la propunerea
ta. Însă nu aş vrea să te tulbur şi să te smulg de la treburile tale.
- Nu m-ar deraja câtuşi de puţin, îi spuse el zâmbindu-i
ademenitor. Am putea folosi timpul discutând despre metodele
de creştere a oilor şi de cultivare a pământului.
- Cred că noi am epuizat subiectul referitor la creşterea
oilor, milord. Şi acum, dacă nu te superi, aş vrea să mă retrag.
Incapabilă să mai suporte acesta confruntare directă,
Sophy se întoarse şi ieşi din cameră ca o vijelie. Îşi ridică
poalele fustei de călărie şi o luă la fugă în sus pe scări şi pe
coridor până în camera ei, unde avea să fie singură, lăsată de
toţi în pace. Măsură camera în lung şi în lat gândindu-se la ce
avea să scrie în bileţelul adresat Charlottei Feather-stone, când
Mary bătu la uşă.
- Intră, spuse Sophy şi clipi încurcată când Mary îi întinse
eleganta pălărie verde de călărie. Oh, Doamne. Am pierdut-o în
hol?
- Lordul Ravenwood i-a spus unui servitor că aţi rătăcit-o
acum câteva minute în bibliotecă, doamnă Contesă. A poruncit
să vă fie adusă sus, să nu vă faceţi griji din pricina ei.
- Am înţeles, mulţumesc, Mary. Şi acum, aş dori să rămân
singură, vreau să arunc o privire pe corespondenţa care a sosit
pentru mine.
176
- Desigur, doamnă. Am să spun personalului să nu fiţi
derajată o vreme.
- Mulţumesc, spuse Sophy din nou şi se aşeză la birou să
aştearnă pe hârtie rândurile adresate Charlottei Featherstone.
I-au trebuit câteva încercări până să ajungă unde voia, dar
în cele din urmă, Sophy se declară mulţumită de rezultat.
„Dragă Miss C.F.,
Am primit, în această dimineaţă, biletul dumneavoastră
jignitor în legătură cu prietenul nostru comun. În bileţel
ameninţaţi că veţi publica unele scrisori indiscrete dacă nu
accept şantajul dumneavoastră. Doresc să vă spun că nu
intenţionez să fac aşa ceva.
În încheiere, doresc să adaug că m-aţi insultat grav, fapt
pentru care vă cer satisfacţie. Propun să rezolvăm această
chestiune mâine în zori. Desigur, aveţi libertatea să alegeţi
armele, însă eu propun să folosim pistolul pentru că este o armă
care îmi este la îndemână.
Dacă vă preocupă onoarea dumneavoastră la fel de mult
ca şi asigurarea unui venit la bătrâneţe, sunt convinsă că veţi
răspunde afirmativ, de îndată.
A dumneavoastră, S„
Sophy împături bileţelul cu mare grijă, îl parfumă şi

aplică sigiliul ei personal. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi. Nu
putea să îşi scoată din cap că Julian îi scrisese bileţele de
dragoste unei curtezane. Scrisori de dragoste. Sophy ar fi fost
în stare să îşi vândă sufletul pentru un semn de preţuire şi de
afecţiune asemănător din partea lui Ravenwood.
Iar bărbatul acesta avea neruşinarea să îi spună că are
nevoie de prietenia ei în afara privilegiilor de soţ pe care le
dobândise.
Sophy-ei îi trecu prin minte că mâine, în zori, avea să îşi
rişte viaţa pentru un bărbat caro nu o iubea şi probabil că nu era
în stare să o iubească niciodată.
Răspunsul la provocarea Sophy-ei a sosit mai târziu, în
cursul după-amiezii, şi a fost adus din partea Charlottei
Featherstone de un puştan trenţăros şi jegos, cu păr roşu ca para
177
focului, care îl lăsă jos, la bucătărie. Biletul era scurt şi la
obiect. Sophy îşi ţinu răsulfarea când se aşeză să îl citească.
„Doamnă,
Accept condiţiile dumneavoastră: pistoale, mâine în zori.
Sugerez ca loc de întâlnire Leighton Field, aflat ia ieşirea din
oraş, pentru că va fi pustiu la acea oră matinală.
Până mâine în zori, rămân, a dumneavoastră, onorată,
C.F.”
Sophy s-a frământat toată ziua, iar seara ajunsese la

apogeul trăirilor emoţionale contradictorii. Îşi dăduse prea bine
seama că tăcerea ei prelungită îl agasase pe Julian la cină, dar
nici nu se simţise în stare să poarte o conversaţie cât de mică,
ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar când el se retrăsese în
bibliotecă, Sophy se grăbise să se scuze şi urcase direct în
camera ei.
Odată ajunsă sus în alcov, citi şi reciti scurtul mesaj al
Charlottei Featherstone, întrebându-se îngrozită ce făcuse. Ştia
însă, că, acum, nu mai putea da înapoi. Mâine, viaţa ei avea să
depindă numai de destin, Sophy trecu prin întregul ritual al
pregătirilor pentru culcare, dar ştia că nu avea să închidă ochii
în noaptea asta, După ce Mary îi ură noapte bună, Sophy
rămase la fereastră să privească în noapte, întrebându-se dacă,
peste câteva ore, Julian avea să facă pregătiri pentru
înmormântarea ei.
Poate că va fi doar uşor rănită, încercă Sophy să se
liniştească, însă mintea ei înspăimântată îşi imagina tot felul de
scene sângeroase. Sau poate că avea să se stingă din viaţă după
o îndelungată suferinţă de pe urma unei răni mortale provocate
de un glonţ. Sau poate că Charlottei Featherstone îi era scris să
moară.
La gândul că putea să omoare o altă fiinţă omenescă,
Sophy simţi că i se face rău. Înghiţi greu şi se întrebă dacă
aveau să o ţină nervii până se rezolva aceasta chestiune de
onoare. Nu îndrăzni să îşi prepare un tonic de teamă ca acesta
să nu îi slăbească reacţiile a doua zi în zori.
178
Sophy încercă să se îmbărbăteze spunându-şi că, dacă
avea puţin noroc, fie ea, fie Charlotte, aveau să se aleagă doar
cu o rana uşoară. Sau poate că nici una dintre ele nu nimerea
ţinta şi atunci exista şansa ca nimeni să nu fie rănit. Ar fi fost
cea mai onorabilă ieşire din situaţie. Numai că, îşi spuse Sophy
abătută, era puţin probabil ca lucrurile să se încheie atât de
simplu. De fapt, în ultima vreme, întreaga ei existenţă tindea să
nu fie simplă de fel.
Simţi că o trec fiori reci. Oare cum reuşeau să supra-
vieţuiască bărbaţii aşteptării îngrozitoare de dinaintea morţii?,
se întrebă ea măsurând în continuare camera. Şi trebuiau să-i
înfrunte nu numai în ajunul unui duel, dar şi pe câmpul de luptă
sau în bătălii pe mare. Sophy se cutremură.
Se întrebă dacă lui Julian îi fusese dat să treacă vreodată
în viaţa lui prin această încercare teribilă şi apoi îşi aduse
aminte de zvonurile care circulaseră pe seama lui despre un
duel în care se angajase pentru a apăra onoarea Elizabeth-ei.
Probabil că trecuse prin momente asemănătoare şi atunci când
fusese obligat să aştepte ore în şir înainte de a porni în luptă.
Dar, cine ştie, poate tocmai pentru că era bărbat, avea nervii
tari şi nu trecuse prin asemenea chinuri. Sau poate că învăţase
cum să îşi strunească nervii.
Pentru prima oară îi trecu Sophy-ei prin minte că acest
cod al onoarei impus de bărbaţi era un lucru crud, nesăbuit şi
foarte primejdios. Dar, cel puţin, dacă i se supuneau, bărbaţii
aveau garanţia că îşi câştigau respectul semenilor lor. Iar când
totul avea să se sfârşească poate că Julian va fi obligat să îşi
respecte ceva mai mult soţia.
Dar dacă nu o va face? Oare un bărbat poate să respecte o
femeie care ascultă de codul lui, masculin, sau găseşte ridicolă
întreaga situaţie?
La acest gând, Sophy plecă de la fereastră. Ochii ei se
îndreptară spre modesta casetă aşezată pe masa de toaletă şi îşi
aminti de inelul negru.
O cuprinse regretul. Dacă mâine avea să îşi găsească
moartea, atunci cine mai rămânea pe lume să răzbune onoarea
întinată a Ameliei? Ce era mai important? Să o răzbune pe
179
Ameiia său să împiedice publicarea scrisorilor de dragoste ale
lui Julian ?
De fapt, ea alesese. Sophy îşi dăduse seama mai demult
că sentimentele ei pentru Julian erau mai puternice decât mai
vechea ei dorinţă de a-l găsi pe cel ce îi sedusese sora. Oare
dragostea ei pentru Julian întina memoria surorii ei?
Dintr-o dată, Sophy simţi că viaţa e un lucru foarte
complicat. Iar o clipă, se simţi copleşită şi descumpănită de
criza teribilă prin care trecea. Simţi nevoia să fugă undeva
departe şi să se ascundă până când lumea revenea în matca ei
firească. Era atât de cufundată în gânduri, încât nu auzi uşa
deschizându-se în spatele ei.
- Sophy?
- Julian?
Sophy tresări şi se întoarse spre el.
- Nu mă aşteptam să vii, domnule.
- De puţine ori s-a întâmplat să mă aştepţi, spuse el
îndreptându-se agale spre ea şi cercetând-o din ochi. Ceva nu
merge, draga mea. La cină mi-ai părut preocupată.
- Ştii, eu... nu m-am simţit prea bine.
- Dureri de cap? o întrebă el sec.
- Nu, nu mă doare capul.
Vorbise fără să se gândească şi abia apoi îşi dădu seama
că se grăbise să îi răspundă. Ar fi trebuit să se agaţe de scuza pe
care i-o sugerase Julian. Se încruntă, nereuşind să găsească
altceva. Poate o durere de stomac...
Julian zâmbi.
- Nu te osteni să inventezi pe loc o scuză plauzibilă. Doar
ştim amândoi, prea bine, că nu eşti pricepută la lucruri de felul
ăsta, spuse el făcând câţiva paşi şi oprindu-se în faţa ei. De ce
nu îmi spui adevărul? Eşti supărată pe mine. Nu-i aşa?
Sophy ridică ochii şi îi întâlni privirea. Când se gândi ce
simţea pentru el, în seara asta se pomeni sfâşiată de sentimente
contradictorii, Mânie, dragoste, indignare, pasiune şl, mai
presus de toate, o spaimă cumplită că poate nu avea să îl mai
vadă niciodată, că nu o să mai stea în braţele lui, să simtă acea
fragilă intimitate pe care o cunoscuse în prima lor noapte.
180
- Da, Julian. Sunt supărată pe tine.
El înclină capul, semn că o înţelegea pe deplin.
- Din pricina acelei mici scene de la Operă? Te-a deranjat
că ţi-am interzis să citeşti „ Memoriile”?
Sophy ridică din umeri şi îşi făcu de lucru cu capacul
casetei de bijuterii.
- Doar ne înţelesesem asupra gusturilor mele literare,
domnule.
Privirea lui Julian alunecă spre cutiuţa pe care Sophy o
ţinea în mână, apoi reveni la chipul ei plecat.
- Se vede că aşa mi-e mie scris: să te dezamăgesc ca soţ
în pat şi în afara lui.
Sohy ridică capul şi făcu ochii mari.
- Oh, nu, milord. Nu am vrut să spun că m-ai dezamăgit
în pat. Vreau să spun, ce s-a întâmplat acum două seri a fost
destul de..., Sophy îşi drese glasul, ...destul de suportabil, chiar
plăcut în anumite momente. Nu aş vrea să mă înţelegi greşit.
Julian o prinse de bărbie şi o privi drept în ochi.
- Aş vrea să crezi despre mine că sunt ceva mai mult
decât acceptabil la pat, Sophy.
Şi, deodată, ea îşi dădu seama că Julian dorea să facă
dragoste cu ea. Acesta era adevăratul scop al vizitei lui. Simţi
că îi sare inima din piept. I se oferea încă o ocazie să îl strângă
în braţe şi să se bucure de intimitatea lor.
- Oh, Julian, spuse Sophy înghiţindu-şi lacrimile şi
aruncăndu-i-se în braţe. Nu-mi doresc nimic mai mult decât să
stai cu mine în noaptea asta, o vreme.
El o cuprinse imediat în braţe, deşi în voce se simţea
surprindere şi amuzament când începu să îi şoptească la
-ureche.
- Dacă aşa mă primeşti când eşti supărată pe mine, cred
că ar trebui să mă străduiesc şi să te supăr mai des.
- Te rog, nu mă tachina în seara asta, Julian. Doar ţine-mă
strâns în braţe cum m-ai ţinut ultima oară, murmură cu gura
lipită de pieptul lui.
- Dorinţa ta e ordin pentru mine, micuţa mea.
181
Îi scoase încetişor rochia de casă, îi dezgoli umerii şi
începu să o sărute pe gât.
- De data asta am să mă străduiesc să nu te dezamăgesc.
Sophy închise ochii în timp ce el o dezbrăca. Era hotărâtă
să savureze fiecare clipă din această noapte care putea fi ultima
petrecută alături de el. Nici nu îi păsa că actul în sine nu îi
stârnea o plăcere prea mare. Ce aştepta ea era acel sentiment
unic de apropiere care îi urma. Apropierea asta poate că era tot
ce avea să capete vreodată de la Julian,
- Sophy, îmi place atât de mult să te privesc şi să te ating,
şopti Julian când ultimele haine căzură de pe ea, la picioare.
Începu să îi mângâie sfârcurile cu policarul, aşteptând reacţia
ei. Iar când vârfurile moi şi catifelate se întăriră sub atingerea
lui plină de gingăşie, Julian scoase un oftat de plăcere.
Mâinile îi alunecară mai jos, pe rotunjimea coapsei şi
apoi se strecurară spre spate să îi prindă fesele pietroase.
Sophy îşi încleşta degetele de umerii lui Julian şi se lăsă
în voia lui.
- Mângâie-mă, scumpa mea, îi ceru Julian cu glas răguşit.
Strecoară-ţi mâinile sub halat şi mângâie-mă.
Sophy nu rezistă dorinţei lui impetuoase. Îşi strecură
palmele sub reverul de mătase al halatului şi îşi răsfiră degetele
pe pieptul lui.
- Cât eşti de puternic, şopti ea cu uimire înfiorată.
- Tu mă faci să mă simt aşa de puternic, îi răspunse Julian
vesel. Şi în acelaşi timp, poţi face să mă simt foarte slab.
Julian îi încolăci talia şi o săltă sus, deasupra capului. Ea
îl privi, i se prinse de umeri şi crezu că se topeşte sub focul din
ochii lui de smarald.
Halatul i se desfăcu, iar Julian o lipi de trupul lui şi o lăsă
uşor în jos, lipită de el până ce o aşeză din nou pe picioare.
Apropierea şi atingerea trupurilor lor goale o făcu pe Sophy să
simtă că o străbat valuri de dorinţă. Rămase agăţată de el şi
închise din nou ochii când Julian o luă pe sus. O purtă în braţe
până la pat unde o aşeză, chiar în mijloc. Apoi, veni lângă ea şi
îi încolăci picioarele cu picioarele lui. O atinse uşor, zăbovind
182
pe fiecare rotunjime şi explora cu degetele fiecare gropiţă a
trupului ei.
Şi îi vorbi. Îi susură la ureche cuvinte încărcate de
senzualitate, vorbe excitante, insitente, care o învăluiră în
catifeaua lor şi o aprinseră de dorinţă. Sophy se agăţă de fiecare
promisiune plină de tandreţe, de fiecare rugămintea lui de
fiecare descriere ce voia să îi facă în noaptea asta.
- Ai să îmi tremuri în braţe, iubita mea. Am să te fac să
mă doreşti într-atât încât ai să mă rogi să te posed. Ai să-mi
descrii plăcerea pe care o simţi şi asta o să mă facă şi pe mine
să simt o plăcere totală. Vreau să te fac fericită in noapte asta,
Sophy.
Se aplecă deasupra ei şi îşi lipi gura înfometată de buzele
ei. Sophy reacţionă pătimaş, nerăbdătoare să se înfrupte, toată,
din înfocarea şi pasiunea lui. Poate că asta era ultima ocazie pe
care o mai avea, îşi spuse ea. Poate că mâine va zace, singură şi
rece, în iarba de la Leighton Field. Limba ei o atinse pe a lui şi
îl invită, pasionată, să intre şi să guste din licoarea gurii ei.
Julian reprezenta pentru ea însăşi viaţa, în astă seară, iar ea se
agăţa instinctiv de viaţă şi de el. Când Julian îşi strecură mâna
între coapsele ei, Sophy scoase un ţipăt înăbuşit şi întreg trupul
i se încorda, parcă mânat de o voinţă străină, să îi întâlnească şi
să îi simtă degetele.
Pe Julian îl străbătu un val de plăcere simţind reacţia
promptă a Sophy-ei numai că de astă dată părea hotărât să îşi
înfrâneze dorinţa pătimaşă.
- Uşor, micuţa mea. Oferă-mi-te toată. Lasă-te în voia
mea. Mai desfă-te puţin, draga mea, Aşa. Aşa te vreau să mă
primeşti. Aşa te vreau, dulce, primitoare şi înfrigurată de
plăcerea aşteptării. Ai încredere în mine, draga mea. De astă
dată o să-ţi placă şi ţie.
Vorbele lui îi picurau dulci în urechi, învăluitoare, şi o
legănau, ameţind-o, de dorinţa de a i se dărui. Iar Julian pusese
stăpânire pe simţurile ei şi o ademenea spre un tărâm
necunoscut ei până atunci, de o senzualitate copleşitoare. Iar
când Julian îi atinse cu buzele sfârcurile ca nişte muguraşi
înfioraţi, Sophy crezu că mai are puţin şi explodează. Iar când
183
coborî în jos pe trupul ei şi îi atinse cu vârful degetelor mai
întâi şi apoi cu limba limanul delicat al feminităţii ei, Sophy
simţi cum se înaltă spre cer asemenea unui foc de artificii.
Sophy se prinse de capul lui Julian.
- Julian. Te rog. Nu. N-ar trebui, îşi înfipse degetele,
frenetic, în părul lui negru şi scoase un ţipăt slab. Julian îi
îmbrăţişa coapsele şi nu luă în seamă zbaterea, nici încercarea
de a-i scăpa.
- Julian. Nu. Te rog. nu vreau... Oh, da. Da. Deodată se
simţi invadată de o senzaţie de eliberare, de descătuşare totală,
care o făcu să se cutremure din cap până în picioare. În acel
moment uită de toate, duelul iminent, temerile şi spaimele ei
interioare, ciudăţenia felului în care făceau dragoste, le dădu pe
toate uitării cu excepţia lui, a bărbatului care o dezmierda cu
erotism nereţinut.
- Da, iubita mea, îi spuse Julian pătimaş trecând deasupra
ei.
Îi prinse capul în palme, se aplecă peste gura ei şi îşi
trecu limba printre buzele întredeschise de plăcere.
Sophy încă mai tremura după plăcerea imensă pe care o
simţise când el se cufunda între coapsele ei fierbinţi şi
primitoare şi se uni cu plăcerea ei.
În chip neaşteptat, trupul Sophy-ei se strânse în jurul lui,
înlănţuindu-l, şi, prizonieră a unui extaz nemaiîntâlnit, îi ţâşniră
de pe buze acele cuvinte pe care le ţinuse de atâta vreme
ferecate în inima ei:
- Te iubesc, Julian. Te iubesc.
CAPITOLUL 10
Julian se lăsă greu peste trupul delicat şi dulce al soţiei
lui, şi recunoscu în sinea sa că de ani întregi nu mai simţise o
asemenea linişte desăvârşită pogorându-se asupra lui. Ce n-ar fi
dat să rămână aşa la nesfârşit. Tot ce îşi dorea era să stea întins
lângă ea şi să savureze liniştit mulţumirea şi plăcerea unică
care îl învăluiau. Parfumul apropierii lor plutea încă pregnant
184
în aer şi îl umplea de o satisfacţie aproape primitivă, ca şi
cuvintele ei care îi răsunau încă în urechi: „Te iubesc, Julian.”
Probabil că nu şi-a dat seama ce spune, îşi zise Julian.
Era o femeie fără experienţă în dragoste, care acum descoperise
ce erotism şi senzualitate zăceau în ea şi îi era pur şi simplu
recunoscătoare celui care o făcuse să simtă plăcerea fizică. Nu
era el bărbatul să dea crezare cuvintelor rostite în atari
împrejurări, deşi, se vedea obligat să recunoască, ele îi
umpluseră de bucurie, ba chiar îl făcuseră să se simtă mândru
că putea inspira asemenea sentimente. Încă de la primul sărut
ştiuse că Sophy avea să îl răspundă cu uşurinţă la avansuri, dar
nu şi-ar fi închipuit în veci că reacţia ei l-ar putea afecta în
asemenea măsură, îl făcea să se simtă aidoma unui cuceritor
puternic care culege laurii victoriei. Era pe deplin mulţumit.
Ceva se trezise în el, o nevoie mai presus de voinţa lui de a-şi
apăra micuţa comoară nepreţuită. Sophy i se dăruise total, iar el
trebuia să apere darul care i se făcuse.
Pe când lui Julian îi treceau prin minte toate acestea,
Sophy făcu o mişcare, deschise ochii şi se uită galeş la el.
Julian făcu un efort să se adune, se ridică sprijindu-se într-o
mână şi îşi cufundă ochii în privirea ei mirată.
- Julian?
El îi depuse un sărut cald pe buze, încercând să o
liniştească.
- Aşa trebuie să se petreacă lucrurile între soţi. Şi aşa o să
ne fie de aici încolo. Ţi-a plăcut, micuţa mea?
Ea îl privi şăgalnic şi îşi aruncă braţele de gâtul lui.
- Doar ştii bine că mi-a plăcut.
- Da. Dar aş vrea să îmi spui tu.
- Mi-a plăcut nespus, şopti ea devenind brusc serioasă.
Nu se aseamănă cu nimic din ce am trăit până acum.
O sărută pe vârful nasului, pe obraji, pe coltul gurii,
- Înseamnă că suntem chit. Ş tu m-ai făcut să simt o
plăcere nemăsurată.
- Adevărat? îl întrebă ea căutând să citească răspunsul pe
chipul lui.
- E adevărat.
185
Nimic nu fusese mai adevărat în toată existenta lui şi
niciodată nu îşi amintea să fi fost mai sigur de ceva, îşi spuse
Julian în sinea lui.
- Mă bucur că îmi spui asta. Încearcă să nu uiţi, orice, s-
ar întâmpla pe viitor, Julian. Îmi promiţi?
Încordarea pe care o percepu în glasul ei făcu să îi răsune
în minte un clopoţel de avertisment. Alungă neliniştea pe care
i-o treziră în suflet vorbele ei şi îi zâmbi tandru.
- Nu cred că am să pot uita vreodată.
- Ce nu aş da să fie adevărat, îi zâmbi Sophy
neîncrezătoare.
Julian se încruntă, nemaiştiind ce să înţeleagă. În seara
asta, ceva nu era în regulă cu Sophy. Niciodată nu o mai văzuse
într-o asemenea stare şi începu să intre la gânduri din pricina
ei.
- Spune-mi. Ce te frământă, Sophy? Ţi-e teamă că la
viitoarea ta năzbâtie am să mă supăr şi am să uit clipele
minunate pe care le-am petrecut împreună în pat? Sau nu îţi
place ideea că trebuie să recunoşti câtă plăcere sunt în stare să
îţi procur chiar şi atunci când eşti supărată pe mine?
- Nu ştiu, îi răspunse ea. Seducţia e un lucru foarte
ciudat.
Julian se supără să audă că acele clipe minunate petrecute
împreună erau calificate de ea drept seducţie. Pentru prima oară
îşi dădu seama că nu voia să o audă pe Sophy descriind în acest
fel purtarea lui în pat. Sora ei mai mică fusese sedusă, asta da,
însă Sophy nu trebuia cu nici un chip să aşeze apropierea lor în
aceeaşi categorie.
- Să nu îi mai spui seducţie, rosti el cu fermitate şi totuşi
cu blândeţe. Noi ne-am iubit.
- Eşti sigur? îl întrebă ea şi ochii i se însufleţiră dintr-o
dată. Tu mă iubeşti, Julian ?
Neliniştea simţită mai devreme se transformă în furie
când realiză ce voia Sophy să îi facă. Ce prost a putut să fie!
Femeile se pricep atât de bine cum să îmbrobodească un
bărbat. Dar ce îşi închipuie ea? Doar pentru că îi răspunsese la
gesturile de dragoste şi îi spusese că îl iubeşte îşi închipuia că
186
poate să îl joace pe degete cum voia? Julian simţi cum se
strânge plasa în jurul lui şi, instinctiv, se pregăti să se apere.
Încă nu ştia ce să îi răspundă. Cum stătea însă aplecat
deasupra ei cu mintea trează trâmbiţând primejdia, o văzu pe
Sophy că îl priveşte cu un surâs trist şi bizar.
- Lasă, Julian. Nu e nevoie să rosteşti nici un cuvânt. E în
regulă, am înţeles.
- Ce ai înţeles? Sophy, ascultă-mă...
- Cred că ar fi mai bine să nu mai discutăm. M-a luat
gura pe dinainte.
Sophy îşi întoarse capul de la el, evitându-i privirea.
- Cred că s-a făcut târziu.
El oftă, dar acceptă spusele ei, uşurat că îi acorda astfel
un răgaz.
- Da. E târziu.
Se rostogoli pe spate şi îşi aşeza mâna, posesiv, pe coapsa
ei.
- Julian?
- Ce este, Sophy?
- Poate că ar fi mai bine să te întorci în camera ta. Julian
tresări, luat prin surprindere.
- Eu nu am plănuit aşa, îi spuse el direct.
- Dar eu aş vrea să pleci, îi răspunse Sophy liniştită.
- Asta ce mai e?
Iritat, se ridică să o privească mai bine. El se gândise să
îşi petreacă toată noaptea în patul ei.
- Aşa ai făcut şi data trecută.
Adevărat, dar o făcuse numai din grijă pentru ea. Nu ar fi
vrut cu nici un chip să îi stârnească aversiunea dacă s-ar fi
apropiat să o iubească a doua oară, chiar din prima noapte de
dragoste. Cine ştie, şi-ar fi putut închipui că e o brută, cu
gândul numai la amor. De fapt, nu a vrut decât să îi arate că o
respectă şi că îi pasă de sentimentele ei, mai cu seamă că i se
păruse puţin stingherită după prima lor noapte de dragoste.
- Dar asta nu înseamnă că o să mă întorc înapoi în camera
mea de fiecare dată când facem dragoste.
187
- Oh, rosti ea uşor derutată. În seara asta am nevoie să
rămân singură, Julian. Te rog. Insist,
- Aha. Cred că am început în sfârşit să pricep cum stau
lucrurile, spuse Julian înfuriat de-a binelea şi aruncă cât colo
aşternutul de pe el. Insişti să te las în pace pentru că nu ţi-am
răspuns la întrebare. Pentru că nu te las să mă joci pe deget,
cum vrei tu, şi nu îţi fac promisiuni de iubire veşnică. Ce te-ai
gândit, să mă pedepseşti. Aşa cum fac toate femeile.
- Nu, Julian. Nu este adevărat.
Era prea furios şi nu băgase de seamă nota de implorare
din glasul ei. Străbătu din doi paşi încăperea, înşfacă halatul de
jos şi se îndreptă spre uşa care despărţea cele două dormitoare.
Se opri în prag, se întoarse spre ea şi o fulgeră cu privirea.
- Şi, în timp ce stai aici, rumegându-ţi în linişte sin-
gurătatea, gândeşte-te la bucuria şi plăcerea pe care ni le-am fi
putut procura unul altuia. Draga mea, nici o lege de pe lumea
asta nu prevede că un bărbat şi o femeie trebuie să facă
dragoste o singură dată într-o noapte.
Se făcu nevăzut în camera lui şi trânti uşa, subliniind prin
acest gest cât se simţea de frustrat şi că purtarea Sophy-ei îl
înfuriase peste măsură. Să o ia naiba şi pe copila asta fără
minte. Doar nu îşi închipuia că poate să îi forţeze mâna cu
tertipuri de felul ăsta. De unde până unde îi venise ideea că
putea să îl joace? El avusese destule legături cu femei care se
pricepeau cu adevărat cum să manevreze un bărbat, iar Sophy
nu avea nici pe departe priceperea lor.
Jalnica încercare a Sophy-ei de a-l domina folosindu-şi
trupul nu făcea decât să îi stârnească râsul. Probabil că dacă nu
ar fi fost aşa nervos, ar fi izbucnit în hohote de râs.
Era aşa prostuţă şi necoaptă la cei douăzeci şi trei de ani
ai ei. Cum de îşi închipuise că avea să îi meargă cu tertipuri
ieftine de felul ăsta? Elizabeth fusese o femeie cu instinctele
treze încă de când ieşise din pension. Ba da, se pricepuse cum
să îi joace pe bărbaţi pe degete. Iar Sophy nu avea cum o să o
egaleze, oricât s-ar fi străduit, nici peste cincizeci de ani.
Julian zvârli halatul pe spătarul unui fotoliu şi se trânti
enervat în pat. Se întinse pe spate cu mâinile sub cap, cu
188
privirile aţintite undeva în gol, în tavan, sperând că Sophy
începuse deja să regrete nesăbuinţa ei. Se înşela amarnic dacă
îşi imagina că poate să îl pedepsească cu şiretlicuri sau că aşa
putea să îl aducă în genunchi înapoi la ea. Era un bărbat cu
experienţă şi purtase în viata lui lupte mai grele şi mai subtile
cu femei versate, nu naive ca ea. Şi apoi, Sophy nu era
Elizabeth, nici nu avea cum să îi semene vreodată. Poate că
mai era ceva, spaima că ar putea fi sedusă. Aşadar, concluzia
care se impunea era că soţia lui mai este pe deasupra şi
romantică din fire.
Julian îşi masă ochii şi fruntea simţind cum începe să îi
treacă supărarea. Poate că nu trebuia totuşi să o acuze atât de
categoric. Adevărat, ea încercase să îl prindă în mreje şi să îi
smulgă o declaraţie de dragoste... Dar poate că făcuse toate
astea de teamă că el nu simţea decât pasiune trecătoare şi nu
iubire adevărată pentru ea. Poate că tocmai lipsa ei de
experienţă o făcea să creadă că acolo unde nu e iubire nu poate
fi altceva decât seducţie crudă, rece şi calculată care aduce
numai necazuri femeilor. Aşa cum păţise sora ei, rămânând pe
deasupra şi însărcinată. Şi atunci, în chip firesc, Sophy dorea să
primească asigurări că nu avea să treacă prin chinurile Ameliei,
Poate că îşi dorea să fie iubită pentru că gândul ăsta o liniştea şi
o făcea să se simtă în siguranţă, pentru că îşi imagina că în felul
acesta nu avea cum să calce pe urmele Ameliei.
Ce prostie! Sophy era o femeie măritată, care împărţea
acelaşi pat cu soţul ei legitim, îşi spuse Julian încă furios. De ce
să fie înspăimântată că ar putea fi părăsită în starea în care
fusese sora ei? Doamne, dar el îşi dorea un fiu, de fapt, îi
trebuia un fiu. Ultimul lucru care i-ar trece vreodată prin minte
ar fi să o alunge, cu pruncul lui în pântece,
Sophy era apărată prin lege şi prin jurământul pe care îl
făcuse el, Contele de Ravenwood, să aibă grijă de ea toată
viata. Auzi, să tragă concluzia că ar putea împărtăşi soarta
nefericită a surorii ei. Iată încă o prostie care numai unei femei
îi putea trece prin cap. Şi Julian luă hotărârea să nu tolereze aşa
ceva. Trebuia să o facă să priceapă că între soarta Ameliei şi a
ei nu exista nici cea mai vagă asemănare.
189
Trebuia mai cu seamă să o facă să priceapă repede,
pentru că nu avea nici un chef să îşi mai petreacă multe nopţi
singur în patul lui.
Julian nu ar fi ştiut să spună cât timp trecuse de când
stătea întins, punând la cale planuri de-a-i da o lecţie soţiei lui.
Într-un târziu, însă, reuşi să aţipească, Dar cum somnul îi era
agitat, la nici două ore după ce adormise auzi uşa de la
dormitorul Sophy-ei închizându-se încetişor şi atunci se trezi
de-a binelea. Se răsuci în pat şi se întrebă dacă se crăpase de
ziuă. Dar când deschise ochii şi aruncă o privire leneşă spre
geam văzu că de afară nu pătrundea nci o geană de lumină.
La Londra, nimeni, nici chiar Sophy, nu se trezea în zori
de zi să iasă la plimbare. Julian se întoarse pe partea cealaltă,
repetându-şi că ar fi făcut bine să adoarmă la loc, numai că al
şaselea simt îl ţinu treaz. Se întrebă cine putea intra la Sophy la
o oră atât de matinală.
Şi, nemaiputăndu-şi înfrâna curiozitatea, Julian coborî
din pat şi merse la uşa care despărţea camerele lor. O deschise
uşurel, străauidu-se să nu facă nici cel mai mic zgomot.
Îi trebuiră câteva secunde până să îşi obişnuiască ochii cu
umbrele din dormitorul ei. Şi atunci văzu că patul Sophy-ei era
gol. Abia apucă să îşi dea bine seama de asta că auzi zgomotul
înfundat al unei trăsuri care se apropia pe stradă. Ciuli urechile
şi auzi cum se opreşte în fata casei lor. În acel moment îl
cuprise o furie violentă, iraţională.
Julian alergă la fereastră şi trase draperiile în lături la
timp, să vadă cum în cupeul oprit în fata casei urca o persoană
zveltă, o siluetă pe care o recunoscu imediat, îmbrăcată însă în
pantaloni şi cămaşă. Sophy îşi strânsese într-un coc părul
castaniu şi îl vârâse sub o pălărie cu voaletă. În mâini ducea o
casetă din lemn. Birjarul, un băietan subţirel cu păr roşcat
îmbrăcat în haine negre, îmboldi de pe capră caii şi cupeul se
îndepărtă în mare grabă.
- Dracu să te ia, Sophy!
Julian se agăţă de draperii, mai să le smulgă de pe
galerie.
190
- Fii blestemată, muiere afurisită!
„Te iubesc. Tu mă iubeşti, Julian ?”
Muiere afurisită cu vorba mieroasă şi limba încărcată de
venin!
- Eşti a mea, şuieră el printre dinţi. Îmi aparţii şi mai
degrabă te-aş omorî cu mâinile mele decât să te las altui bărbat.
Julian dădu drumul draperiilor şi se năpusti înapoi în
camera lui. Înşfacă o cămaşă şi îşi trase iute o pereche de
pantaloni pe el. Înhaţă cizmele şi, cu ele în mână, alergă pe
scară, până jos în hol. Se opri în capul scărilor, îşi trase cizmele
de călărie şi o luă la fugă spre culoarul care ducea la încăperile
servitorilor. Trebuia să poruncească să îi fie adus de îndată un
cal de la grajduri. Trebuia să se grăbească dacă mai voia să
prindă din urmă blestemata aia de trăsură. În ultima clipă se
răzgândi, se răsuci pe călcâie şi o luă spre bibliotecă. Să ia o
armă. Gata, hotărâse. Trebuia să îl omoare pe bărbatul care i-o
furase pe Sophy. După aceea o să se gândească cum să o
pedepsească şi pe ea, o mincinoasă, o duplicitară. Dacă Sophy
îşi închipuia că el avea să tolereze asemenea purtări din partea
ei, aşa cum în chip greşit procedase Elizabeth, atunci se înşela
amarnic. Ce mai surpriză o să aibă!
Pistoalele nu mai erau pe perete, la locul lor.
Julian abia avu timp să înregistreze faptul când auzi
zgomot de copite pe caldarâm. O luă la fugă spre uşa de la
intrare şi o deschise violent, mai să o smulgă din ţâţâni, în clipa
în care o femeie îmbrăcată în negru din cap până în picioare, cu
chipul ascuns în spatele unui văl negru, descăleca de pe un
murg înalt şi puternic. Avu timp să observe că încălecase ca un
bărbat,
- Of, Slavă Cerului! exclamă femeia, vădit speriată de
apariţia din cadrul uşii. Mi-a fost teamă că va trebui să scol
toată casa ca să ajung până la dumneavoastră. Poate e mai bine
că s-a întâmplat aşa. În felul ăsta vom putea evita scandalul. S-
au dus la Leighton Field.
- Leighton Field?
Era ridicol. Nimeni nu punea piciorul acolo, poate doar
cirezile de vite şi dueliştii,
191
- Grăbiţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu. Luaţi calul
meu, După cum vedeţi nu i-am pus şa de femeie.
Julian nu mai stătu o clipă pe gânduri. Prinse calul de
zăbală şi se aruncă în şa.
- Cine naiba sunteţi? apucă el să o întrebe autoritar pe
femeia voalată. Soţia lui?
- Nu. Nu puteţi înţelege. Nu mai zăboviţi. Vă implor.
- Intraţi în casă, îi spuse Julian cât murgul se frământa
neliniştit. Puteţi aştepta înăuntru. Dacă vă găseşte vreunul din
servitori nu scoateţi o vorbă despre cele întâmplate. Spuneţi
doar atât, că eu v-am poftit în casă.
Julian se avântă în galop, fără a mai aştepta răspunsul,
Pentru Dumnezeu, ce căuta Sophy şi iubitul ei la Leighton
Filed? se întrebă el furios. Curând, încetă să îşi mai pună
întrebarea, preocupat să ghiceacă pe acela care, dintre toţi
bărbaţii din înalta societate îşi pecetluieşte soarta hotărând să
fugă cu Sophy în această dimineaţă.
În lumina palidă a zorilor de zi se profila Leighton Field,

ostil şi rece. Sub cerul mohorât, încă întunecat, se ridică un
pâlc de copaci chirciţi, cu ramurile golaşe, grele de brumă, iar
din pământ urca, până la înălţimea genunchilor, o pâclă deasă.
Cupeul modest pe care îl ocupase Anne şi cabrioleta galbenă,
oprită ceva mai încolo, cu caii înhămaţi la ele, păreau aievea
unor umbre fantomatice care plutesc în aer.
Sophy coborî din trăsură, iar când atinse pământul
picioarele îi dispărură, înghiţite de pâclă. O privi cu coada
ochiului pe Anne cum priponeşte calul. Costumaţia pe care şi-o
alesese fusese o idee teribil de inspirată. Dacă nu ar fi ştiut cine
era, Sophy ar fi putut jura că silueta subţirică şi cam ponosită
era a unui tânăr cu păr roşcat.
- Sophy, eşti convinsă că vrei să treci prin toate astea? o
întrebă Anne neliniştită îndreptându-se spre ea.
Sophy se întoarse spre cabrioleta galbenă oprită ceva mai
încolo şi se uită la ea. Femeia voalată îmbrăcată în negru nu
coborâse încă. Charlotte Featherstone părea să fie singură.
- Nu am de ales, Anne.
192
- Mă întreb pe unde o fi Jane? Zicea că dacă nu vrei să
renunţi la toată nebunia asta, se vede obligată să fie alături de
tine.
- Poate că s-a răzgândit.
Anne clătină din cap.
- Nu ar face ea aşa ceva.
- Asta este, spuse Sophy ridicând din umeri resemnată.
Hai, să sfârşim cu toată tărăşenia asta. Curând o să se crape de
ziuă. Din câte ştiu eu, lucrurile de felul acesta se petrec numai
în zori de zi.
Se îndreptă hotărâtă spre cabrioleta învăluită în ceată.
Silueta solitară aşezată în trăsură, dădu semne de viată
când o văzu pe Sophy apropiindu-se de ea. Charlotte
Featherstone, îmbrăcată într-un splendid costum negru de
călărie, coborî în sfârşit din trăsură. Deşi curtezana îşi ascundea
la rândul ei chipul în spatele unui văl, Sophy observă că îşi
aranjase cu mare îngrijire părul, pe măsura acestei ocazii, şi că
purta în urechi o pereche de cercei cu perle de o frumuseţe
răpitoare. O privire aruncată în grabă asupra ţinutei celeilalte
femei i-a fost de ajuns Sophy-ei să o facă să se simtă
stingherită, Era clar că vestita Featherstone ştia ce însemnă să
te îmbraci cu gust. Îşi alesese cea mai potrivită toaletă pentru
un duel în zori de zi.
Anne se îndreptă spre cabrioletă şi priponi calul înşeuat
la ea.
- Ştiţi, doamnă, spuse Charlote dezvăluindu-şi chipul şi
adresându-i Sophy-ei un zâmbet reţinut. Părerea mea este că
nici un bărbat de pe lumea asta nu merită deranjul să te trezeşti
aşa devreme de dragul lui.
- Şi atunci, spuneţi-mi, de ce v-atj deranjat până aici? nu
se lăsă Sophy mai prejos şi, simţind provocarea, îşi ridică la
rândul ei vălul de pe faţă.
- Nu ştiu ce să spun, recunoscu Charlotte. Dar sigur e că
nu din pricina Contelui de Ravenwood, oricât de fermecător mi
s-a părut într-o anumită perioadă a vieţii mele. Poate să fie
ineditul situaţiei.
193
- Îmi imaginez că nimic nu vă mai poate mira după
cariera atât de bogată în aventuri pe care aţi avut-o şi că
situaţiile inedite sunt tot mai rare în existenta dumneavoastră,
Ochii Charlotte-ei se aţintiră asupra Sophy-ei, iar când
vorbi din nou, glasul ei îşi pierduse din ironie şi devenise grav.
- Ţin să vă asigur. E o situaţie dintre cele mai neobişnuite
ca o contesă să mă considere o rivală demnă pentru o disputa în
care este amestecată onoarea. Aş putea spune că este un
eveniment unic în viaţa mea. Fireşte, vă daţi prea bine seama
că nici o doamnă de rangul şi condiţia dumneavoastră socială
nu mi-a adresat vreodată un cuvânt; nici vorbă să îmi facă o
asemenea cinste.
Sophy îşi ridică mândră capul cât o cântări pe rivala ei
din priviri.
- Vă asigur, Miss Featherstone, că vă bucuraţi de tot
respectul meu. V-am citit „Memoriile” şi cred că am înţeles
ceva din cât trebuie să vă fi costat să ajungeţi la poziţia pe care
o deţineţi astăzi.
- Chiar aţi înţeles? şopti Charlotte. Ce imaginaţie bogată
aveţi!
Sophy roşi, încurcată, abia acum dându-şi seama cât de
naivă trebuie să îi fi părut acestei versate femei de lume.
- Vă rog să mă iertaţi, se scuză ea. Poate că nu înţeleg
exact prin ce aţi trecut în viaţă. Dar asta nu înseamnă că nu pot
respecta voinţa de a vă croi singură un drum, prin propriile
forţe şi cu puterile care v-au fost la îndemână.
- Înţeleg. Şi tocmai din pricina acestui respect nemăsurat
v-aţi hotărât să-mi trageţi un glonţ în piept în dimineaţa asta?
Sophy îşi strânse buzele.
- Pot să înţeleg de ce v-aţi hotărât să scrieţi „Memoriile”.
Sunt capabilă chiar să înţeleg până şi faptul că le-aţi oferit
foştilor iubiţi şansa de a nu le pomeni numele. Dar când l-aţi
ales pe soţul meu drept victimă, cred că aţi împins lucrurile
prea departe, Nu am să tolerez ca aceste scrisori să fie publicate
şi citite şi să stârnească râsul lumii întregi.
194
- Dar bine, doamnă, ar fi fost cu mult mai simplu să îmi
închideţi gura cu banii pe care vi i-am cerut şi atunci nu am
mai fi ajuns aici.
- Asta nu pot să o fac. Soluţia de a plăti un şantajist mi se
pare abjectă şi dezonorată. Iar eu nu am de gând să mă umilesc.
Sunt hotărâtă să rezolvăm această...chestiune între patru ochi,
aici, acum. Numai în felul acesta înţeleg eu să rezolvăm
problema.
- Şi ce vă face să credeţi că lucrurile se vor opri aici?
Presupunând că voi avea norocul să scap teafără din acest duel,
de unde ştiţi că până la urmă nu o să se publice ce am hotărât
eu?
- Aţi acceptat provocarea mea la duel. Prin simplul fapt
de a veni aici în acesta dimineaţă mi-aţi dovedit că sunteţi de
acord să soluţionăm problema pe calea armelor.
- Şi credeţi că am să respect învoiala noastră? Credeţi că
lucrurile se vor sfârşi aici, indiferent cine supravieţuieşte
acestui duel ?
- Nu cred că v-aţi ostenit să vă deplasaţi până aici dacă
nu aţi fi dorit ca lucrurile să se încheie în acest punct.
Charlotte înclină capul.
- Aveţi perfectă dreptate. Codul masculin al onoarei
prevede întocmai acest lucru, deşi, între noi fie vorba, eu îl
găsesc puţin cam stupid. Vom rezolva problema acum, aici.
- Şi, în felul acesta, lucrurile se vor opri aici. Charlotte
dădu din cap aprobator, iar pe chip îi apăru o expresie
zeflemitoare.
- Bietul Ravenwood! Mă întreb dacă şi-a dat seama ce fel
de soţie şi-a ales de astă dată. După Elizabeth, cred că sunteţi
de-a dreptul şocantă pentru el.
- Nu ne aflăm aici să discutăm nici despre soţul meu, nici
despre prima lui soţie, rosti Sophy cu înverşunare.
Dimineaţa era friguroasă, însă simţi cum o trece o
năduşeală fierbinte. Nervii îi erau încordaţi la maximum, gata
să cedeze. Nu îşi dorea nimic mai mult decât să sfârşească
odată cu toată tărăşenia asta.
195
- Adevărat. Motivul pentru care ne aflăm aici este că
onoarea dumneavoastră cere satisfacţie şi pentru că sunteţi
convinsă că eu vă împărtăşesc principiile. Este un punct de
vedere cât se poate de interesant. Mă întreb dacă v-aţi dat
seama că această definiţie a onoarei de care vreţi să ţineţi cont
este, de fapt, una impusă de bărbaţi.
- Nu ştiu să existe un alt înţeles al onoarei care să atragă
respectul celorlalţi, spuse Sophy.
Charlottei îi sclipiră o clipă ochii.
- Acum înţeleg, rosti ea încetişor. Şi credeţi că în felul
acesta veţi reuşi să câştigaţi respectul lui Ravenwood. Nu-i aşa,
doamnă?
- Ba cred că am discutat destul pe această temă, răspunse
Sophy.
- A fi respectată este un lucru minunat, doamnă, continuă
Charlotte dusă pe gânduri. Mi-aş permite să vă dau un sfat, nu
vă pierdeţi prea mult vremea încercând să îl faceţi pe
Ravenwood să vă iubească. Toată lumea ştie că după experienţa
cu Elizabeth nu va mai risca să se îndrăgostească vreodată.
Oricum, mă văd obligată să spun că, după cum nici un bărbat
nu merită să te scoli în zori pentru a-i apăra onoarea, tot atât de
puţin merită să îţi rişti viaţa pentru dragostea lui.
- Nu am venit aici pentru că ar fi vorba de dragostea sau
de onoarea vreunui bărbat, spuse Sophy cu răceală.
- Aşa e. Mi-am dat prea bine seama. Ne-am întâlnit
pentru că este vorba despre onoarea şi dragostea dum-
neavoastră, spuse Charlotte zâmbind subtil. Şi atunci pot
accepta că nu e o glumă. Merită să îţi verşi sângele pentru asta.
- Deci, începem?
Când se întoarse spre Anne care se ţinea în preajmă cu
caseta cu pistoalele în mână, Sophy simţi cum o năpădeşte
brusc frica.
- Noi suntem gata. Nu mai are nici un rost să aşteptăm.
Anne se uită pe rând la Sophy şi la Charlotte,
- M-am interesat discret asupra felului în care se rezolvă
divergenţele de acest fel. Înainte de a purcede şi a încărca
pistoalele, cred că e de datoria mea să vă previn că mai sunt
196
câţiva paşi de făcut, Aşadar, consider că e de datoria mea de
martor să vă aduc la cunoştiinţă că mai există o cale perfect
onorabilă de a stinge acest incident. Vă rog să vă gândiţi bine
înainte de a începe duelul.
- O alternativă?
- Lady Ravenwood, dumneavoastră aţi iniţiat acest duel.
Cu toate acestea, dacă Miss Featherstone îşi cere scuze pentru
acţiunile sale care v-au jignit şi v-au determinat să ajungeţi
aici, atunci întreaga chestiune este rezolvată fără a mai fi
nevoie să se tragă nici un foc de armă,
Sophy clipi des,
- Adică, întreaga poveste se poate încheia doar prin
prezentarea scuzelor de rigoare?
- Trebuie să subliniez că alternativa este onorabilă pentru
ambele părţi.
Anne se uită la Charlotte Featherstone.
- E pur si simplui fascinant, şopti Charlotte. Închipuiţi-vă.
Putem scăpa amândouă fără o zgârietură, fără a vărsa nici
măcar o picătură de sânge. Dar eu nu sunt aşa de convinsă că ar
trebui să vă prezint scuze.
- Desigur, nu depinde decât de dumneavoastră, rosti
Sophy cu demintate.
- De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, este cam
devreme pentru a practica un sport atât de violent, Ce părere
aveţi? Iar eu cred cu tărie că întotdeauna e mai bine să alegi
calea cea mai puţin periculoasă, dacă aceasta îţi stă la
îndemână, îi spuse Charlotte Sophy-ei adresându-i un zâmbet.
Sunteţi deplin convinsă că onoarea vă va fi satisfăcută dacă vă
cer scuze?
- Va trebui să îmi promiteţi că nu o să publicaţi scrisorile
de dragoste, se grăbi Sophy să îl amintească.
Dar, înainte ca Charlotte să îi poată răspunde, dinspre
pâlcul de copaci învăluiţi în ceaţă se făcu auzit un ropot de
copite.
197
- Trebuie să fie Jane, spuse Anne uşurată. Ştiam eu că
până la urmă are să vină. Să o aşteptăm şi pe ea, doar este unul
din martori.
Sophy se întoarse şi zări ivindu-se dintre copacii învăluiţi
în ceată un cal mare şi puternic. Murgul venea spre ele
mâncând pământul, ca o nălucă înfricoşătoare ivită din tenebre.
O fantomă, îi trecu Sophy-ei prin minte, care îl ducea în spate
pe satana.
- Julian, şopti ea ca pentru sine.
- Nu ştiu cum, dar parcă nu mă surprinde că şi-a făcut
apariţia, remarcă Charlotte. Micuţa noastră dramă devine tot
mai amuzantă.
- Ce caută pe calul lui Jane? întrebă Anne supărată, fără a
se adresa cuiva anume.
Murgul puternic a fost strunit şi s-a oprit brusc dinaintea
celor trei femei. Ochii lui Julian scăpărau scântei când se uită
pe rând la Sophy, Charlotte şi Anne. Zări caseta cu pistoalele în
braţele celei din urmă.
- Ce dracu’ se petrece aici ?
Sophy simţi panica punând stăpânire pe ea şi îşi impuse
să nu cedeze dorinţei subite, de neînfrânt, de a o rupe la fugă.
- Domnule, tocmai ai întrerupt o întrevedere de ordin
personal.
Julian o privi pe Sophy de parcă aceasta îşi ieşise din
minţi. Descăleca şi îi zvârli hăţurile Annei care le prinse în mod
automat cu mâna liberă.
- Personală, doamnă? Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa?
tună Julian cu fata descompusă de furie. Eşti soţia mea. Ce
dracu’ se petrece aici ?
- Nu se vede, Ravenwood?
Dintre cele trei femei, doar Charlotte părea să nu fie
intimidată de apariţia iui. Ochii ei frumoşi străluceau cu cinism
amuzat.
- Soţia dumneavostră m-a provocat la duel pentru a
reglementa o chestiune de onoare, spuse ea făcând un gest spre
caseta cu pistoalele. După cum puteţi constata, tocmai eram pe
198
punctul de a rezolva problema pe calea obişnuită şi onorabilă
pe care o aleg îndeobşte bărbaţii.
- Nu cred o vorbă din ce îmi spuneţi.
Se întoarse spre Sophy şi o ţintui cu privirea.
- Ai provocat-o pe Charlotte la duel? Sophy dădu din cap
fară a scoate o vorbă.
- De ce, pentru numele lui Dumnezeu? Charlotte-ei îi
înflori pe buze un zâmbet răutăcios.
- Chiar nu ghiciţi care ar putea fi răspunsul la întrebare,
Ravenwood?
Julian făcu un pas spre ea.
- La naiba! I-ai trimis unul dintre bileţele tale blestemate.
Nu- i aşa? Ai vrut să o şantajezi?
- Eu nu consider că aş ameninţa sau şantaja pe cineva,
spuse calm Charlotte. Sunt nişte simple scrisori care îmi oferă
şansa de a încheia noi afaceri. Totuşi, soţia dumneavoastră vede
lucrurile într-o lumină complet diferită. Vedeţi dumneavoastră,
consideră că e dezonorant dacă acceptă să îmi plătească suma
pe care i-am cerut-o. Pe de altă parte, nu ar suporta să vă vadă
numele tipărit în „Memorii”, aşa încât nu i-a mai rămas altceva
de făcut decât să aleagă singura alternativă care îi este la
îndemână unei femei cinstite. Deci, m-a provocat la duel, azi în
zori.
- La duel? În zori? repetă Julian nevenindu-l să creadă o
evidenţă care sărea în ochi şi făcu încă un pas spre Charlotte.
Pleacă imediat de aici. Întoarce-te în oraş. Să nu sufli o vorbă
despre cele întâmplate. Dacă aud un sigur cuvânt am să îmi dau
silinţa să nu ai parte de căsuţa din Bath despre care vorbeşti
atâta de la o vreme. Am să fac tot ce îmi stă în puteri să îţi
pierzi dreptul de a avea o casă la Londra. Am să-i pistonez atât
pe creditorii tăi, încât o să sfârşească prin a te alunga din oraş.
Sper că m-am făcut înţeles, Charlotte?
- Julian, ai ajuns prea departe, îl întrerupse Sophy
mânioasă.
Charlotte se pregătea să se retragă, iar răceala zefle-
mitoare dispăruse din atitudinea ei. Nu părea speriată de cele
auzite, ci mai mult resemnată.
199
- V-am înţeles perfect, Ravenwood. Dintotdeauna v-aţi
priceput de minune cum să vă faceţi înţeles.
- Un singur cuvânt dacă scapi, Charlotte, şi am să găsesc
o cale de a distruge tot ce ai agonisit până acum. Îţi jur că am
să o fac. Cred că ştii prea bine de ce sunt în stare.
- Ravenwood, nu e nevoie să mă ameninţi. Întâmplarea
face că nu am să scot un cuvânt despre cele petrecute aici,
spuse ea şi se întoarse spre Sophy. Era vorba de o chestiune de
onoare pe care doream să o rezolvăm noi două, eu şi soţia ta, şi
care nu priveşte pe nimeni altcineva,
- Sunt perfect de acord, spuse Sophy cu fermitate.
- Doresc să vă spun, doamnă, că, în ceea ce mă priveşte,
lucrurile sunt definitiv încheiate chiar fără să se fi tras nici un
foc de armă, rosti Charlotte liniştită. În „Memorii” nu va apărea
nimic care v-ar putea leza onoarea.
Sophy trase adânc aer în piept.
- Vă mulţumesc.
Charlotte zâmbi şi făcu o reverenţă graţioasă. .
- Nu, doamnă. Eu sunt cea care ar trebui să vă
mulţumesc. Am petrecut în compania dumnevoastră un
moment nepreţuit. Lumea în care trăiesc este populată de
bărbaţi de rangul dumneavostră care vorbesc numai despre
onoare, înţelesul pe care îl dau însă noţiunii este foarte limitat.
Aceşti bărbaţi despre care vă vorbesc nu se ostenesc însă să se
poarte cinstit faţă de un semen mai slab decât ei sau faţă de o
femeie. A fost o mare plăcere să întâlnesc, în sfârşit, pe cineva
care înţelege exact sensul acestui cuvânt şi nu mă surprinde de
fel să constat că această persoană remarcabil de inteligentă este
o femeie. Adieu.
- La revedere, spuse Sophy întorcând reverenţa cu tot
atâta graţie.
Charlotte urcă sprintenă în cabrioletă, prinse frâiele în
mâini şi dădu calului semnalul de plecare. Micuţa trăsură se
pierdu curând în ceaţă. Julian o urmări pe Charlotte
îndepărtându-se, apoi se întoarse spre Anne şi o ţintui cu
privirea cruntă. Îi luă caseta din mână şi o întrebă :
- Tu, cine eşti, băiete?
200
Anne tuşi şi îşi trase mai adânc şapca murdară pe ochi, îşi
frecă nasul cu podul palmei şi începu să vorbească fornăit:
- Coniţa a vrut să aibă o trăsură în zori, sir. Aşa că io am
înprumutat mârţoaga lu’ taică-miu şi mi-am zâs c-o să scot şi
eu de-un păhărel, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
- Dacă promiţi să nu scoţi o vorbă, ai să capeţi chiar mai
multe păhărele. Dar, un singur cuvânt, şi îţi promit că tatăl tău
o să îşi piardă şl calul şi trăsura şi, în general, tot ce are. Şi nu
am să mă opresc aici. Am să-i spun din vina cui a pierdut tot.
M-ai înţeles, băiete?
- Aăă... Păi da, conaşule. E clar, conaşule.
- Foarte bine. Ai să o conduci pe soţia mea înapoi acasă,
iar eu am să vin în urma voastră. Când ajungem, ai să iei o
doamnă care aşteaptă acolo şi ai să o duci unde îţi dă poruncă.
După care ai să dispari pentru totdeauna din ochii mei.
- Da, sir.
- Ascultă-mă, Julian, începu Sophy cu cele mai bune
intenţii. Nu este nevoie să ameninţi chiar pe toată lumea.
Julian o întrerupse brutal şi îi aruncă o privire tăioasă.
- Să nu mai aud nici un cuvânt de la tine, doamnă, încă
nu sunt convins că pot vorbi cu tine calm.
Parcurse din câţiva paşi distanţa până la cupeu şi deshise
portiera.
- Treci înăuntru.
Fără un cuvânt, Sophy urcă, iar pălăria îi alunecă pe ochi.
După ce s-a aşezat, Julian i-a îndreptat-o cu un gest fericit şi i-a
aruncat în poală caseta cu pistoalele, Şi fără a mai scoate un
cuvânt, s-a tras înapoi şi a trântit portiera. În cupeul care se
zdruncina dintr-o parte în alta, Sophy îşi spunea supărată că
aceasta era, neîndoielnic, cea mai lungă călătorie din viaţa ei.
Niciodată până atunci Julian nu păruse atât de ofensat. Era
stăpânit de o furie rece, de rău augur. Iar Sophy-ei nu îi mai
rămânea decât să spere că măcar Anne şi Jane aveau să fie
cruţate de mânia lui.
Casa începea încet-încet să se trezească când Anne opri
trăsura în faţa uşii de la intrare. Jane, cu faţa tot ascunsă în
spatele vălului, aştepta cuminte în bibliotecă când Julian dădu
201
buzna în hol cu Sophy în urma lui. Jane îi aruncă prietenei sale
o privire îngrijorată:
- Eşti bine? o întrebă ea în şoaptă.
- După cum vezi, sunt bine. De fapt, toată lumea e bine,
iar dacă nu simţeai tu nevoia să intervii, probabil că lucrurile ar
fi decurs şi mai bine.
- Destul, le întrerupse Julian chiar în momentul în care
Guppy, încheindu-se grăbit la regingotă, îşi făcea apariţia pe
uşa de sub scară. Acesta se opri stupefiat văzănd-o pe Sophy
îmbrăcată în pantaloni.
- S-a întâmplat ceva, milord?
- Anumite planuri făcute pentru azi dimineaţă au fost
anulate în ultimul moment, Guppy. Fiţi liniştit, sunt stăpân pe
situaţie.
- Prea bine, milord, rosti Guppy cu întreaga demintate a
unui majordom de casă mare.
Guppy ştia că un singur cuvânt scăpat despre scena care
se petrecea în hol, sub ochii lui, în această dimineaţă, ar fi fost
de-ajuns să fie zburat din slujbă. Stăpânul era clar cuprins de
unul din acele teribile accese de furie periculoasă. Şi era la fel
de clar că Lordul Ravenwood controla perfect situaţia. Înainte
de a se face nevăzut cu discreţie pe uşa care ducea la bucătărie,
Guppy îi aruncă Sophy-ei o privire îngrijorată.
Julian se întoarse spre Jane şi îi spuse.
- Nu ştiu cine sunteţi, doamnă, dar judecând după voalul
sub care vă ascundeţi chipul, deduc că nu vreţi să vă dezvăluiţi
identitatea. Oricine aţi fi, vă asigur că vă voi rămâne îndatorat
pe vecie. Sunteţi singura persoană implicată în această poveste
care a dat dovadă că gândeşte.
- Toată lumea îmi repetă că sunt o persoană cu judecată
sănătoasă, milord, spuse Jane cu tristeţe. Mi-e teamă că tocmai
din pricina ei prietenele mele mă consideră uneori cam
plicticoasă.
- Dacă prietenele dumneavoastră ar avea cât de cât puţină
minte, atunci ar trebui să vă preţuiască tocmai din pricina
acestei calităţi. La revedere, doamnă. Doriţi să fiţi escortată de
încă o persoană? Pot chema pe unul din servitori cu trăsura.
202
- Nu. Mă descurc cu băiatul.
Jane o privi încurcată pe Sophy care ridică uşor din
umeri. .
- Vă mulţumesc, milord. Sper din toată inima că întreaga
poveste s-a sfârşit aici.
- Fiţi liniştită. Incidentul este închis. Sper că mă pot bizui
pe discreţia dumneavoastră.
- Puteţi conta pe mine, milord.
Julian o conduse până la uşă şi o petrecu cu privirea până
ce se urcă în trăsură. După care se răsuci, urcă precipitat
treptele de la intrare şi păşi în hol. Închise uşurel uşa masivă în
urma lui şi rămase să se uite lung la Sophy.
Sophy îşi ţinu răsuflarea, aşteptându-şi condamnarea la
moarte.
- Urcă şi schimbă-ţi hainele, doamnă. Destul te-ai jucat
de-a bărbaţii pe ziua de azi. Vom discuta problema în bibliotecă
la ora zece.
- Dar nu mai e nimic de spus, domnule, se grăbi ea să îi
răspundă. Ştii tot ce s-a întâmplat.
Ochii lui Julian scăpărară de mânie dar, spre surprinderea
Sophy-ei, exprimau în acelaşi timp şi o mare uşurare.
- Te înşeli, doamnă. Mai avem de vorbit. Dacă nu eşti jos
la zece, urc eu până la tine şi te aduc pe sus.
CAPITOLUL 11
- Poate eşti aşa de bună, îi spuse Julian cu calm glacial,
impresionant în atari împrejurări, să îmi explici şi mie ce s-a
întâmplat. De la început şi până la sfârşit.
Vorbele lui spulberară liniştea care domnea în bibliotecă
de câteva minute, de când intrase Sophy păşind cu mare sfială.
În tot acest timp, Julian rămăsese aşezat la biroul lui masiv, fără
să facă nici cel mai neînsemnat gest, şi o studiase îndelung
înainte de a hotărî momentul pentru începerea acestei discuţii,
fără îndoială, cel puţin neplăcute.
Sophy inspiră profund şi îşi ridică mândră bărbia.
203
- Ştii deja aspectele esenţiale ale situaţiei.
- Presupun că ai primit unul dintre faimoasele bileţele de
şantaj trimise în dreapta şi în stânga de Featherstone. Ţi-aş fi
recunoscător să îmi explici şi mie de ce nu ai venit imediat să
îmi spui.
- Bine, dar mi s-a adresat mie, nu ţie, Şi am considerat că
este o datorie de onoare să îi răspund,
Julian îşi miji ochii,
- Onoare, doamnă?
- Dacă lucrurile stăteau exact pe dos şi tu erai în situaţia
mea, cred că ai fi procedat la fel, domnul meu. Şi nu încerca să
negi acest lucru.
- Dacă era pe dos? repetă el nevenindu-i să creadă. Adică,
ce vrei să spui?
- Sunt sigură că m-ai înţeles perfect, domnul meu. Sophy
îşi dădu seama că sentimentele ei oscilau în acest moment între
furie şi plâns.
- Dacă vreun bărbat ţi s-ar fi adresat ameninţându-te că
va publica anumite amănunte despre... o atitudine
compromiţătoare pe care aş fi avut-o în trecut, sunt sigură că l-
ai fi provocat la duel. Ştii bine că ai fi procedat exact ca mine.
Te rog să nu mă contrazici.
- Bine Sophy, dar e grotesc ce spui, îi trânti Julian, nu e
nici pe departe vorba de o situaţie similară. Să nu te mai prind
că faci asemenea paralele între acţiunea ta condamnabilă din
această dimineaţă şi ceea ce îţi imaginezi tu că aş putea face eu
într-o situaţie asemănătoare.
- Şi de ce nu? Adică mie nu îmi este permis să respect
preceptele onoarei doar pentru că sunt femeie ?
- La naiba! Da. Adică nu. Pentru numele lui Dumnezeu,
nu mai încerca să mă încurci! Codul onoarei nu îţi impune ţie
să faci acelaşi lucruri pe care ar trebui să le fac eu într-o situaţie
de felul ăsta. Doar ştii şi tu asta, prea bine.
- Mie mi se pare cinstit să am dreptul să mă conformez
aceluiaşi cod al onoarei ca şi tine, domnul meu.
- Cinstit? Dar nu are nici o legătură cu discuţia noastră.
204
- Deci în asemenea situaţii eu nu am de ales, domnule?
nu se lăsă Sophy. Şi nu am nici o cale să îmi apăr demnitatea?
Nici o modalitate de a-mi apăra onoarea lezată?
- Sophy, ascultă-mă cu mare atenţie. Dacă se crează o
asemenea situaţie, este de datoria mea, ca soţ, să îţi apăr
onoarea. Iar eu ţi-am spus şi o repet, ar fi mai bine să nu fie
nevoie. Dar, un revers al situaţiei, aşa ceva nu există. E de
neconceput.
- Atunci ai face bine să accepţi că aşa ceva există, pentru
că este exact ce s-a întâmplat. Şi nu ai fost tu cel căruia i s-a
adresat Featherstone ca să sari imediat. Mie mi s-a adresat, şi
eu am înţeles să fac ceea ce îmi impunea onoarea mea. Aşa că
nu înţeleg ce ai să-mi reproşezi, Julian.
El se uită lung la Sophy, cu aerul că fusese luat prin
surprindere, îşi reveni şi spuse:
- Să îţi reproşez? Sophy, ceea ce ai făcut tu azi este
scandalos şi dezonorant. Şi nu vorbeşte decât de o lipsă totală
de judecată. Ai făcut un lucru nesăbuit şi foarte periculos. Să
nu îţi reproşez? Sophy, pistoalele astea nu sunt jucării, sunt cele
mai bune modele de la Manton.
- Mi-am dat seama, domnule. Mai mult, ştiam foarte bine
ce voi face cu ele. Doar ţi-am spus că bunicul m-a învăţat să
trag.
- Bine, dar puteai să mori, prostuţo.
Julian sări în picioare, înconjură biroul şi se aşeză în faţa
lui. Se sprijini cu spatele de el şi îşi petrecu un picior peste
celălalt. Mai avea puţin şi exploda de furie.
- La asta te-ai gândit, Sophy? Te-ai gândit ce rişti? Ţi-a
trecut prin minte că puteai să fii acum moartă? Sau o ucigaşă?
Ştii bine că duelul e interzis de lege. Sau poate pentru tine nu a
fost decât o joacă?
- Linişteşte-te. Nu am crezut nici o clipă că mă joc. Eu...
Sophy se întrerupse şi senzaţia de frică pe care o simţise înainte
de duel reveni. Îşi feri ochii de privirea cruntă a lui Julian.
- Să fiu sinceră, până la capăt, da, mi-a fost foarte frică.
Julian înjură printre dinţi.
205
- Te-ai gândit că ţi-e frică, o întrebă el. Dar la scandalul
care s-ar putea isca, te-ai gândit vreo clipă, Sophy? La asta te-
ai gândit?
Ea îşi feri din nou ochii.
- Ajutată de prietenele mele, am luat măsuri să nu se afle
nimic, aşa că nu va fi nici un scandal.
- Înţeleg. Şi cum aveai să explici o rană provocată de
glonţ, draga mea? Sau cadavrul unei prostituate la Leighton
Field?
- Julian, te rog. Încetează. Ai spus deja prea mult.
- Prea mult?
Vocea lui Julian deveni brusc înşelător de calmă şi tocmai
de aceea mai periculoasă.
- Sophy, vreau să îţi spun că nici nu am început încă.
- Ştii ceva? Nu înţeleg de ce mă obligi să îţi ascult
predicile, spuse Sophy ţâşnind în picioare şi încercând să
oprească lacrimile care îi tremurau în gene. E clar că nu
înţelegi nimic. Harry are dreptate să spună că bărbaţii sunt
incapabili să înţeleagă lucrurile care, pentru o femeie, sunt
importante.
- Şi, mă rog, ce ar trebui să înţeleg? Că te-ai comportat de
o manieră cel puţin şocantă, deşi ţi-am spus foarte clar că
singurul lucru pe care nu îl voi tolera este să aud bârfe pe
seama soţiei mele?
- Nu are să fie nici o bârfă.
- Aşa crezi tu. Azi dimineaţă m-am străduit cât am putut
să o înfricoşez pe Featherstone, dar nu am nici o asigurare că
ea îşi va ţine gura.
- Nu o să vorbească. Doar a promis că nu o să vorbească.
- Ce naiba, Sophy, doar nu eşti aşa de naivă încât să te
încrezi în cuvântul unei prostituate?
- Din cât mi-am dat eu seama, e o femeie de cuvânt. Mi-a
dat cuvântul de onoare că nu are să apară nici o menţiune
despre numele tău şi că nu o să comenteze întâmplarea din
această dimineaţă, Mie îmi este de ajuns.
206
- Atunci esti o proastă. Chiar dacă Featherstone nu scoate
un cuvânt, ce zici de băietanul care te-a adus la Leighton Field?
Cum rămâne cu femeia voalată? Cum poţi fi sigură de toţi?
- Nu vor discuta cu nimeni despre toate astea, spuse
Sophy.
- Mai degrabă speri că nu vor vorbi.
- Erau martorii mei. O să se ţină de cuvânt şi nu vor
spune nimic despre cele întâmplate azi dimineaţă.
- Ce naiba, doar nu vrei să spui că îţi erau prietene?
- Ba da, domnule.
- Şj băiatul cu păr roşcat? Chiar aşa, unde să fi întâlnit un
tânăr din clasa asta socială, pe care să îl cunoşti suficient de
bine şi el să..., spuse Julian şi trase o înjurătură printre dinţi.
Abia acum încep să întrezăresc adevărul. De fapt, doamnă,
trăsura nu era mânată de un tânăr, nu-i aşa? Ci de o altă femeie
îmbrăcată în haine bărbăteşti. Doamne Dumnezeule! Femeile
din generaţia asta au înnebunit cu totul.
- Dacă uneori femeile dau impresia că şi-au ieşit din
minţi e numai pentru că bărbaţii le-au adus în halul ăsta. Ţi-o
spun răspicat, nu vreau să discut despre rolul prietenelor mele
în această poveste.
- Nu. Îmi imaginez că nu vrei. Ele te-au ajutat să aranjezi
întâlnirea de la Leighton Field?
- Da.
- Slavă Cerului că măcar una dintre ele a avut atâta minte
să vină la mine azi dimineaţă, deşi ar fi făcut mai bine dacă m-
ar fi prevenit din vreme. Aşa, de abia am avut timp să ajung la
Leighton Field înainte să se întâmple o nenorocire. Cum le
cheamă pe prietenele tale, Sophy?
Sophy îşi încleşta pumnii.
- Cred că îţi dai seama că nu îţi pot spune, domnule.
- Din nou îţi dictează onoarea ce să faci, draga mea?
Gura lui se strânse ameninţător.
- Te rog să nu îţi baţi joc de mine, Julian. Pentru că ăsta
este singurul lucru pe care nu am să îl tolerez din partea ta.
Dacă cumva ţi-ai dat seama până acum, aproape era să fiu
207
omorâtă azi dimineaţă numai din cauza ta. Cel puţin atâta lucru
poţi face şi tu, să nu îţi râzi de mine.
- Tu crezi că mie îmi vine să râd?
Julian se dezlipi de birou şi se duse la geam. Îi întoarse
spatele Sophy-ei, se sprijini cu mâna de pervaz şi se uită afară,
spre grădiniţa din faţa casei.
- Te asigur că nu găsesc nimic amuzant în toată zăpăceala
asta. Iar ultimele ore mi le-am petrecut încercând să găsesc o
soluţie, Sophy, să văd ce-i de făcut cu tine.
- Nu îţi face bine la ficat dacă gândeşti prea mult, domnul
meu,
- Aşa e. Nu mi-a stimulat cu nimic digestia. Singurul
motiv pentru care nu eşti deja în drum spre Ravenwood sau
Eslington Park este acela că plecarea ta precipitată nu ar face
altceva decât să stârnească şi mai multe comentarii. Trebuie să
ne purtăm cu toţii firesc, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Este singura noastră şansă. Aşadar, îţi voi permite să rămâi
alături de mine la Londra, Cu toate acestea, nu ai voie să
părăseşti această casă decât însoţită de mine sau de mătuşa
mea. În ceea ce le priveşte pe cele două prietene care ţi-au fost
martori, îţi interzic să le mai vezi. E clar că nu pot avea
încredere în tine să te las să îţi alegi singură prietenii.
La auzul spuselor cumplite ale lui Julian, care căzuseră
implacabil ca o sentinţă de condamnare la moarte, Sophy simţi
că explodează de furie, Se strânseră prea multe şi nu mai putea
îndura, noaptea de dragoste şi aşteptarea înfricoşată, întâlnirea
din zori cu Charlotte Featherstone, iar acum, atitudinea
arogantă a lui Julian. Pentru prima oară în viaţă, Sophy îşi
pierdu cumpătul.
- Nu! Naiba să te ia, Ravenwood, ai împins lucrurile prea
departe. Nu ai să-mi spui tu mie pe cine am voie să văd şi pe
cine nu.
El îi aruncă peste umăr o privire detaşată şi rece.
- Aşa crezi tu, doamnă?
- Nu am să îţi permit să mă tratezi aşa, spuse Sophy şi îl
înfruntă mândră, clocotind toată de furie şi de umilinţă. Eu nu
m-am măritat cu tine să devin prizoniera ta.
208
- Nu? O întrebă el pe un ton care nu acceptă replică. Şi
mă rog, de ce te-ai măritat cu mine, doamnă?
- Pentru că te iubesc, îi strigă Sophy cu disperare. Te
iubesc de când aveam optsprezece ani, proasta de mine.
- Sophy, ce spui tu acolo?
Furia pusese complet stăpânire pe Sophy şi continuă fără
să se mai gândească la ce spune.
- Nici nu mă poţi acuza pentru cele petrecute în această
dimineaţă fiindcă a fost numai din vina ta.
- Din vina mea? tună el, gata să îşi piardă la rândul lui
cumpătul.
- Dacă nu i-ai fi scris Charlotei Featherstone scrisorile
acelea de dragoste nu s-ar fi ajuns niciodată aici.
- Ce scrisori de dragoste? mârâi Julian.
- Cele pe care i le-ai scris în timpul legăturii pe care ai
avut-o cu ea. Cele pe care ameninţă că le face cunoscute în
„Memorii”. Pe asta chiar nu am putut să o mai rabd, Julian.
Chiar nu înţelegi? Cum să suport gândul ca toată lumea citeşte
acele frumoase scrisori de dragoste pe care i le-ai trimis
amantei taie când, eu, soţia ta, nu am primit scrisă de mâna ta
nici măcar o amărâtă de listă de cumpărături. Poţi să mă
dispreţuieşti şi să îţi baţi joc de mine cât pofteşti, dar nu uita că
am şi eu mândria mea.
Julian o privea cu ochi mari.
- Cu asta te-a ameninţat Featherstone? Că publică
scrisorile de dragoste primite de la mine?
- Da. Să te ia naiba. Ai fost în stare să îi trimiţi amantei
tale scrisori de dragoste, dar soţiei tale nu te deranjezi să îi dai
nici o dovadă de afecţiune. Dar, de fapt, e de înţeles, atâta timp
cât nu ai nici un pic de afecţiune pentru mine.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Sophy. Eram foarte tânăr
cănd am cunoscut-o pe Charlotte Featherstone. Poate că am
mâzgălit şi eu un bileţel sau două. Adevărul e că nici măcar nu
îmi aduc aminte să o fi făcut. Oricum, ar trebui să nu uiţi ce îţi
spun acum, bărbaţii foarte tineri aştern pe hârtie câte un gând
pentru iubirile lor trecătoare, deşi poate ar fi mai bine să se
209
abţină. Numai că, iubirile astea nu au nici o importanţă pentru
ei.
- Sigur, milord.
- Sophy, în condiţii normale nici nu aş discuta cu tine
despre o femeie cum e Featherstone. Dar, dată fiind situaţia
ciudată în care ne aflăm, aş vrea să clarific un lucru. În relaţia
dintre un bărbat şi o femeie ca Featherstone, nu există nici un
dram de afecţiune. Pentru femeie este doar o ocazie de a face
rost de bani, iar pentru bărbat, o situaţie comodă în care se
complace.
- O relaţie de acest fel seamănă foarte bine cu relaţia
dintre soţi, domnul meu. Desigur, cu excepţia faptului că o
soţie nu se poate ocupa singură de afacerile ei, în timp ce o
femele de moravuri uşoare se bucură de acest avantaj.
- Ce Dumnezeu, Sophy. Între condiţia ta şi a Charlottei
Featherstone este o diferenţă imensă.
Julian făcea eforturi vizibile să îşi înfrâneze mânia.
- Chiar aşa, domnule? Sunt gata să recunosc că, doar
dacă nu ai să-ţi risipeşti averea, eu nu am de ce să îmi fac griji,
cum îşi face Charlotte, pentru zilele bătrâneţii. Dar în afara
acestui avantaj, nu cred să stau mai bine decât ea.
- Ţi-ai ieşit din minţi, Sophy. Nimic din ce spui nu are
sens.
- Iar tu eşti îngrozitor, imposibil, domnule, spuse Sophy
la capătul puterilor, simţind deodată că i se face lehamite de
toată discuţia. M-am săturat de aroganţa ta. Nici nu ştiu de ce
mă mai obosesc să îţi explic.
- Găseşti că sunt arogant? Crede-mă Sophy, asta e o
nimica toată faţă de ce am simţit azi dimineaţă când te-am zărit
de la fereastră urcându-te în trăsura aceea.
Sophy percepu în tonul lui Julian o notă de iritare care o
alarmă şi îi distrase pe moment atenţia.
- Nu am ştiut că m-ai văzut ieşind din casă,
- Dar ştii ce am crezut când te-am văzut urcând în
trăsură?
Privirea lui Julian era rece ca gheata,
- Îmi imaginez că ai fost îngrijorat, milord.
210
- La dracu! Sophy, am crezut că fugi cu iubitul tău.
Sophy îl privi cu ochi mari.
- Iubit? Care iubit?
- Asta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o şi eu cât am
alergat ca nebunul să te ajung din urmă. Nici măcar nu ştiam
care dintre toţi ticăloşii ăştia de la Londra voia să mi te fure.
- Dar, pentru numele lui Dumnezeu, Julian, asta este cea
mai tâmpită concluzie la care puteai să ajungi.
- Aşa să fie?
- Aşa şi e. Ce să mai fac eu cu alt bărbat când nu mă
descurc nici cu cel de lângă mine?
Sophy se întoarse şi se îndreptă spre uşă.
- Sophy, rămâi acolo unde eşti. Nu pleci nicăieri. Încă nu
am terminat cu tine.
- Da. Dar eu am terminat cu tine, domnule. M-am săturat
să mai fiu certată doar pentru că am făcut singurul lucru care se
cuvenea a fi făcut. M-am săturat să încerc atâta să te fac să te
îndrăgosteşti de mine. Şi m-am săturat să mă zbat de una
singură pentru căsnicia noastră, de la care nu aştept nimic
altceva decât un dram de respect şi de afecţiune reciprocă.
- Fir-ar să fie, Sophy !
- Te rog să nu îţi mai faci griji în privinţa mea pentru că
eu mi-am învăţat bine lecţia. De aici înainte, ai să capeţi exact
ce ţi-ai dorit din această căsnicie. Am să mă străduiesc să nu te
mai încurc. Şi am să-mi văd de problemele mele, cu mult mai
importante, probleme pe care ar fi trebuit să le pun pe primul
plan încă de la început.
- Deci asta vrei să faci? o întrebă el ameninţător. Şi cum
rămâne cu marea ta iubire pe care ziceai că o ai pentru mine?
- Nu e treaba ta. Promit că nu am să mai pomenesc
niciodată despre ea. Îmi dau prea bine seama că dacă aş face-o,
te-aş pune pe tine într-o postură incomodă, iar pe mine, m-aş
umili în mod inutil. Şi, crede-mă, m-ai umilit până acum destul
cât să îmi ajungă pentru o viaţa.
Expresia de pe chipul lui Julian se îmblânzi
imperceptibil.
211
- Sophy, draga mea. Nu pleca. Vino şi aşează-te aici. Mai
am încă multe să îţi spun.
- Nu vreau să-ţi mai ascult predicile plicticoase. Şi mai
ştii ceva, Julian? Găsesc că acest cod al onoarei pe care voi l-aţi
inventat este de-a dreptul tâmpit. Să stai în aerul rece al zorilor,
la zece paşi unul de celălalt, cu pistoalele încărcate şi
pregătindu-te să tragi, nu se poate ceva mai absurd şi mai lipsit
de noimă pentru a rezolva un diferend.
- Te asigur, doamnă, că asupra acestui punct îţi
împărtăşesc vederile.
- Mă îndoiesc. Voi, bărbaţii, v-aţi fi conformat acestui
cod fără să crâcniţi şi fără să îi puneţi nici o clipă la îndoială
temeinicia. În timp ce eu şi cu Charlotte am dezbătut
chestiunea pe larg,
- Cum? Aţi stat şi aţi discutat? o întrebă Julian uluit,
- Bineînţeles că am vorbit. Suntem femei, domnule, şi
deci mai înclinate decât voi, bărbaţii, spre discuţii intelectuale,
fie şi atunci când e vorba să rezolvăm chestiuni de acest gen.
Tocmai aflasem că dacă mi se prezintă scuzele de rigoare,
problema se consideră închisă în mod onorabil, că deci nu mai
este nevoie să ne batem, când apari tu, ca o nălucă, şi te
amesteci în ceva ce nu te privea.
Julian mârâi:
- Nu-mi vine să cred. Featherstone chiar voia să îţi ceară
scuze ?
- Da. Chiar asta intenţiona să facă. Este o femeie cu simţ
al onoarei şi a recunoscut că îmi datorează scuze. Şi, să îţi mai
spun ceva, milord. A avut perfectă dreptate să spună că nici un
bărbat de pe lume nu merită deranjul să te scoli pentru el cu
noaptea în cap, cu atât mai puţin să îţi mai şi rişti viata pentru
el.
Sophy ieşi pe uşă şi o închise uşurel în urma ei. Îşi spuse
că, măcar de data asta, avusese şi ea ultimul cuvânt. Măcar cu
atâta bucurie să se aleagă de pe urma poveştii ăsteia nenorocite.
Ochii îl erau scăldaţi în lacrimi. Se repezi pe scări în sus şi se
duse să se ascundă în camera ei, să nu mai vadă pe nimeni.
212
Se potoli mult mai târziu, îşi ridică capul de pe braţe, se
duse la lavoar să îşi spele faţa udă de lacrimi şi se aşeză la
masa de scris. Alese ceva de scris, aşeză o coală de hârtie pe
masă în faţa ei, o netezi şi se porni să îi scrie un bileţel
Charlottei Featherstone.
„Dragă Miss C.F.,
Primiţi alăturat suma de două sute de lire. Nu vă trimit
aceşti bani pentru că mi-aţi promis să nu publicaţi anumite
scrisori, ci din convingerea că numeroşii dumneavoastră
admiratori vă datorează acelaşi respect pe care ar trebui să îl
aibă şi faţă de soţiile lor, După toate aparenţele, ei au întreţinut
cu dumneavoastră acelaşi gen de relaţii pe care îl au cu femeile
cu care s-au însurat. De aceea, cred că sunt obligaţi să vă
asigure un oarecare venit pentru bătrâneţe. Suma modestă pe
care v-am trimis-o este partea pe care prietenul nostru comun
v-o datorează. Vă doresc să vă vedeţi visul împlinit şi să vă
construiţi o căsuţă în Bath.
A dumneavostră,
S.”
Sophy citi încă o dată scrisoarea şi o sigila. Trebuia să o
roage pe Anne să o ducă. Anne se pricepea de minune cum să
se descurse în asemenea situaţii.
Şi cu asta se încheia şi acest episod jalnic care fusese un
nou fiasco total, îşi zise Sophy lasându-se pe spate în fotoliu.
Lui Julian nu îi spusese decât adevărul. Chiar că învăţase o
lecţie nepreţuită în această dimineaţă. Nu avea nici un rost să
încerce să cucerească respectul soţului ei conformându-se
codului masculin al onoarei. Iar acum ştia că nu avea cum să îi
câştige dragostea.
Una peste alta, părea că nu mai are nici un rost să îşi dea
prea mare osteneală cu căsnicia ei. Era inutil să încerce să
schimbe regulile pe care Julian le impusese încă de la început.
Era doar o prizonieră în această închisoare de catifea şi nu îi
mai rămânea altceva mai bun de făcut decât să îşi facă viaţa
suportabilă. De acum înainte, era hotărâtă să o ia pe drumul ei
şi să îşi trăiască viaţa fără a se mai gândi la Julian. Aveau să se
213
întâlnească din când în când, pe la baluri sau pe la recepţii şi
sigur, în dormitor.
Ea trebuia să îi dăruiască un fiu, iar el, în schimb, avea să
îi asigure confortul, să se îngrijească să fie bine îmbrăcată şi
bine hrănită pentru tot restul vieţii. Se gândi că, în definitiv,
nici nu era o învoială proastă, atâta doar că atrăgea după sine o
viaţă însingurată şi lipsită de bucurii. Perspectiva nu era
încărcată de promisiunile de fericire după care ea tânjise atât,
dar cel puţin o ajuta să vadă realitatea în adevărata ei lumină,
îşi spuse Sophy. Ridicându-se în picioare îşi repetă că aici, la
Londra, erau foarte multe lucruri de făcut. Îşi irosise destul
timp încercând să cucerească dragostea lui Julian, iar el nu ave
nimic de oferit.
Şi apoi, cum îi spusese şi lui Julian, pe ea o aştepta un
proiect foarte important care avea să îi ocupe tot timpul. Venise
vremea să îşi concentreze atenţia şi energia asupra descoperirii
seducătorului surorii ei.
Hotărâtă să se dedice numai acestui proiect, Sophy se
duse la garderob şi privi îngândurată costumul de ţigancă pe
care îl pregătise pentru balul mascat din acea seară, de la Lady
Musgrose. Contemplă îndelung rochia şi şalul viu colorat,
masca neagră, iar apoi aruncă o privire spre caseta cu bijuterii.
Trebuia să îşi facă un plan de acţiune, trebuia să găsească
o cale de a atrage atenţia celor care puteau şti ceva despre
inelul negru.
Şi brusc, îi veni o idee. Ce cale mai potrivită de a se lansa
în căutarea adevărului decât ocazia pe care i-o oferea balul
mascat, unde nu putea fi recunoscută de nimeni. Avea să poarte
inelul chiar în astă seară. Era interesant de aflat cine avea să îl
remarce şi ce comentarii putea sâ stârnească vederea lui. Iar
dacă descoperea vreo persoană care să îl recunoască, atunci
avea ocazia să afle câteva indicii despre adevăratul lui
proprietar. Numai că rămânea atâta timp până la bal, iar ea se
trezise de atâtea ore... Sophy îşi dădu seama că era istovită fizic
şi psihic. Se târî până la pat cu gândul să tragă un pui de somn,
dar adormi buştean în numai câteva minute.
214
Julian rămăsese singur în bibliotecă şi privea în gol spre
focul stins din cămin. Remarca pe care o făcuse Sophy că nici
un bărbat nu merită deranjul să te scoli cu noaptea în cap şi să
îţi rişti viaţa pentru el îi răsuna usturător în urechi. Şi el făcuse
o remarcă asemănătoare după ce se bătuse ultima oară în duel
pentru a apăra onoarea Elizabeth-ei.
Numai că Sophy făcuse exact acest lucru în această
dimineaţă, îşi spuse Julian. Doamne Dumnezeule, făcuse ceva
de neconceput pentru o femeie respectabilă. Provocase la duel
o curtezană cunoscută de toată lumea, se sculase în zori ferm
hotărâtă să îşi rişte pielea pentru un principiu şi o chestiune de
onoare.
Iar soţia lui făcuse toate astea pentru că îşi imagina că
este îndrăgostită de el şi nu putea să suporte gândul că
scrisorile lui de dragoste adresate unei alte femei aveau să fie
tipărite şi cunoscute de toată lumea. Nu putea decât să îi fie
recunoscător Charlottei că se abţinuse să pomenească despre
cerceii cu perle pe care îi purtase de dimineaţă. Pentru că el îi
dăruise cu mulţi ani în urmă. Julian îi recunoscuse imediat.
Dacă Sophy ar fi ştiut de cercei probabil că s-ar fi simţit şi mai
ofensată. Iar faptul că Charlotte nu pomenise de la cine îi
primise spunea multe despre respectul pe care i-l inspirase
femeia care o provocase la o confruntare directă.
Sophy avea dreptate să fie furioasă, îşi spuse Julian
îngândurat. Îi pusese la dispoziţie o grămadă de bani, dar nu
fusese prea generos cu ea dacă se gândea că nu îi făcuse nici un
dar de genul celor pe care le aşteaptă o femeie de ia soţul ei.
Dacă unei curtezane îi oferi perle, atunci ce trebuie să îi oferi
unei soţii tandre, iubitoare şi credincioase?
Într-adevar, nu se gândise mai deloc că trebuie să îi
cumpere Sophy-ei vreo bijuterie. În parte, pentru că era obsedat
de ideea de a găsi smaraldele. Chiar dacă în acest moment i se
părea un lucru imposibil, Julian tot nu se împăca cu ideea că
Lady Ravenwood putea să poarte alte bijuterii decât smaraldele
de familie ale Conţilor de Ravenwood. Şi totuşi, ăsta nu era un
motiv suficient de întemeiat să nu îi cumpere Sophy-ei o
bijuterie scumpă care, probabil, avea să îi satisfacă mândria de
215
femeie rănită. Îşi spuse că nu trebuia să uite să treacă pe la
bijutier chiar în după-amiaza asta şi să aleagă ceva potrivit
pentru Sophy.
Julian ieşi din bibliotecă şi urcă încet scările până în
camera lui. Sentimentul de uşurare care îl invadase când îşi
dăduse seama că, de fapt, Sophy nu plecase de acasă pentru a
fugi cu un alt bărbat, nu reuşea să potolească fiorii reci care îl
străbăteau la gândul că Sophy putea să fie moartă acum.
Julian înjură printre dinţi şi îşi impuse să nu se mai gân-
dească pentru că altfel risca să îşi piardă minţile. Acum era
convins că Sophy rostise adevărul când îi tremurase în braţe.
Ea credea că este îndrăgostită de el.
Dar se putea foarte bine ca Sophy să nu îşi înţeleagă prea
bine sentimentele, îşi spuse Julian, Şi era lucru de înţeles
pentru că este foarte greu să discerni între pasiune şi iubire. El
era primul în stare să vorbească despre asta,
Pe de altă parte, nu făcea nici un rău dacă o lăsa pe
Sophy să creadă că este îndrăgostită de el, îşi spuse Julian după
o matură chibzuinţă. Nu îl deranja prea mult să încurajeze acest
capriciu romantic al Sophy-ei.
Cuprins deodată de nevoia de a o auzi repetându-i de ce
simţise că e de datoria ei să o înfrunte pe Gharlotte
Feathersotne, Julian deschise uşa dintre cele două dormitoare.
Sophy dormea dusă, ghemuită în pat. Julian se îndreptă spre ea
şi se opri să o privească. E foarte dulce şi nevinovată, îşi zise
el. Cine ar fi privit-o în acest moment, cu greu şi-ar fi
închipuit-o arătând ca în urmă cu câteva ore, cuprinsă de mânia
aceea trufaşă. Dar, pe de altă parte, cine ar fi privit-o în acest
moment nu şi-ar fi închipuit-o cuprinsă de pasiunea frenetică
care o stăpânise în acea noapte. Sophy se dovedea a fi o femeie
cu multe faţete foarte interesante. Nu era greu de imaginat cum
ajunseră aşa de boţite batistuţele fine care zăceau aruncate
lângă ea.
Julian îşi aminti că Elizabeth plânsese întotdeauna în faţa
lui. Fusese în stare să plângă cu sughiţuri la comandă. Iar
Sophy aşteptase întâi să fie singură ca să verse lacrimi. Tresări,
cuprins de remuşcare, un sentiment necunscut lui până atunci.
216
Îl alungă imediat. De fapt, el avusese dreptate să se supere azi
pe Sophy. Putea să fie omorâtă în acel duel.
„Ce m-aş fi făcut dacă era omorâtă ?”
Trebuie să fie grozav de ostenită, epuizată, îşi spuse
Julian. Se întoarse uşor, să nu o trezească, cu gândul să se
întoarcă în camera lui. Apoi, zări prin uşa întredeschisă a
garderobului, rochia de ţigancă în culori ţipătoare şi îşi aminti
de planurile Sophy-ei de a merge în seara aceasta la balul
mascat dat de familia Musgrove.
Balurile mascate îl interesau poate şi mai puţin decât
spectacolele de operă, aşa încât hotărâse să o lase pe Sophy să
meargă la bal însoţită de mătuşa lui. Acum însă, se gândi că ar
fi fost o idee reuşită să îşi facă şi el apariţia la Lady Musgrove
mai târziu în cursul serii.
Brusc i se păru foarte important că trebuia să îi demons-
treze Sophy-ei că ea îl preocupa mai mult decât toate amantele
cu care încheiase de mult orice relaţie. Dacă se grăbea, mai
avea timp să dea o fugă până la bijutier şi să se întoarcă înainte
ca Sophy să se trezească.
- Sophy. Am fost aşa de îngrijorată. Eşti bine? Te-a bătut?

Am fost convinsă că nu o să te mai lase să ieşi o lună întreagă
din casă.
Anne, îmbrăcată într-un domino roşu cu alb, cu partea de
sus a chipului ascunsă în spatele unei măşti argintii
strălucitoare, stătea aplecată spre Sophy şi îi şoptea vorbele
acestea la ureche.
Imensa sală de bal era umplută până la refuz de bărbaţi şi
femei, toţi în costume viu colorate. Din tavan atârnau
lampioane multicolore şi ici-colo, erau aşezate cu mare artă
jardiniere imense care creau iluzia că te afli într-o grădină.
Sophy zâmbi din spatele măştii când recunoscu vocea
prietenei ei.
- Sigur că nu m-a bătut şi, după cum vezi, nici nu am fost
închisă în casă. Dar, Anne, să ştii că nu a înţeles nimic,
- Nu a înţeles nici măcar de ce ai făcut-o?
- Asta nici atât.
217
Anne îi răspunse printr-o înclinare discretă a capului.
- M-am temut că nu o să te înţeleagă. Cred că Harriette
are dreptate să spună că bărbaţilor nici prin cap nu le trece să
accepte faptul că o femeie s-ar putea conforma unui sentiment
de onoare, că numai ei sunt în stare de aşa ceva.
- Unde este Jane ?
- E aici, spuse Anne aruncând o privire în jur şi încercând
să o zărească pe Jane în mulţimea care înţesa sala. E îmbrăcată
într-un domino din mătase pe fond bleumarin. E înfricoşată că
de acum înainte ai să o ocoleşti pentru ce ţi-a făcut azi
dimineaţă.
- Cum să o evit? Mi-am dat seama că a făcut ce i s-a
părut ei că e mai bine. Oricum, episodul a fost neinspirat, un
adevărat dezastru, de la bun început,
O siluetă îmbrăcată într-un domino albastru răsări lângă
Sophy ca din senin.
- Mulţumesc, Sophy, îi spuse Jane spăşită. E adevărat că
am procedat cum am crezut eu că e mai bine.
- Lasă. Nu mai încerca să te explici, i-o tăie Anne. Jane
nu o luă în seamă.
- Sophy, îmi pare rău, nu am vrut să se întâmple aşa. Dar
nu am suportat gândul că ai putea fi omorâtă. Ai să mă poţi
ierta vreodată că m-am amestecat?
- Ce a fost a fost, Jane. Mai bine hai să dăm uitării toate
astea. Întâmplător, Ravenwood ar fi împiedicat duelul şi fără
ajutorul tău. M-a văzut azi dimineaţăă când plecam de acasă.
- Te-a văzut? Doamne! Ce trebuie să-i fi trecut prin minte
când te-a văzut urcând în trăsură! spuse Anne speriată.
Sophy ridică din umeri,
- A presupus că voiam să fug cu un alt bărbat.
- Aşa îmi explic de ce m-a privit atât de crunt când mi-a
deschis uşa, murmură Jane. Atunci mi-am dat seama de ce i se
spune că e un bărbat afurisit.
- Sfinte Dumnezeule! şopti Anne înspăimântată. Cred că
s-a gândit că te porţi exact ca prima lui soţie. Unii spun că el ar
fi omorât-o din pricina infidelităţii ei.
- Prostii, spuse Sophy.
218
Niciodată nu dăduse crezare acelei poveşti, de fapt
niciodată nu îşi dorise să o creadă, deşi, o clipă, nu se putu
împiedica şi se întrebă cât de departe putea ajunge Julian dacă
era scos din minţi de furie. Iar astăzi dimineaţă fusese înfuriat
la culme din cauza a ceea ce făcuse ea. Anne avea dreptate, şi-a
spus Sophy simţind că o trec sudori reci. O clipă, în bibliotecă,
zărise în ochii verzi ai lui julian o sclipire de răutate.
- Dacă te interesează părerea mea, de două ori ai văzut
astăzi moartea cu ochii, îi spuse Jane. Puţin a lipsit să nu fii
rănită în duel şi, probabil, viaţa ta a atârnat de un fir de păr din
clipa în care te-a văzut Ravenwood urcând în trăsură.
- Fiţi liniştite, eu am învăţat bine lecţia. De aici, înainte
am să fiu exact genul de soţie pe care şi-l doreşte soţul meu. Nu
am să mă mai amestec în existenţa lui şi, în schimb, am să îi
cer să nu se amestece nici el în a mea. Îngândurată.
Anne îşi muşcă buzele.
- Nu sunt convinsă că lucrurile or să meargă dacă alegi
calea asta.
- Am să fac în aşa fel încât să meargă, spuse Sophy
hotărâtă. Anne, aş dori să te mai rog ceva. Vrei să te îngrijeşti
să îi parvină o scrisoare la Charlotte Featherstone?
- Sophy, te rog, o imploră Jane alarmată. Opreşte-te. Ai
făcut şi aşa destule prostii.
- Nu îţi face griji, Jane. Cu asta, totul are să ia sfârşit. Poţi
face asta pentru mine, Anne?
Anne înclină din cap.
- Sigur că da.Şi, ce vrei să îi spui în scrisoare? Aşteaptă.
Lasă-mă să ghicesc. Vrei să îi trimiţi cele două sute de lire. Nu-
i aşa?
- Este exact ce am de gând să fac. Julian i-o datorează.
- Bine, dar asta întrece orice închipuire, şopti Jane.
- Nu te mai frământa, Jane. După cum am spus, cu asta
am încheiat episodul. Am probleme cu mult mai importante de
care trebuie să mă ocup. Mai mult, sunt probleme de care
trebuia să mă ocup demult. Nu ştiu ce a fost în mintea mea
când am permis să mă las absorbită de căsnicie în asemenea
măsură.
219
Ochii lui Jane sclipiră amuzaţi în spatele măştii.
- Sunt sigură că la început căsnicia e un lucru care te
poate absorbi complet, Sophy. Nu încerca să te minţi.
- Ei bine, a aflat şi ea că e inutil să încerci să schimbi
comportamentul unui bărbat, remarcă Anne. Dacă tot ai făcut
greşeala să te măriţi, ce altceva mai bun îţi rămâne de făcut pe
parcurs ca să-ţi ignori soţul decât să îţi concentrezi atenţia
asupra unor chestiuni mai importante?
- Şi tu eşti mare cunoscătoare a relaţiilor dintre soţi? o
întrebă Jane.
- Am învăţat multe doar observând-o pe Sophy. Şi acum,
hai, spune-ne, Sophy, ce-i cu lucrurile astea mai importante?
Sophy şovăi la început, întrebându-se cât ar fi fost
înţelept să le spună prietenelor ei din povestea inelului negru pe
care ea îl purta în astă seară. Înainte de a se hotărî ce să spună,
un bărbat înalt, învăluit într-o mantie neagră, cu gluga trasă pe
ochi şi o mască neagră pe faţă, se strecufă prin mulţime şi
ajunse la ele. Se opri în faţa Sophy-ei şi făcu o plecăciune până
în pământ. În lumina aruncată de lampioane, era imposibil să îl
vezi culoarea ochilor.
- Vă rog să îmi faceţi onoarea de a-mi acorda acest dans,
Lady Gipsy.
Sophy îi căută privirea şi, neîntâlnindu-i-o simţi că i se
face deodată frig. Primul impuls a fost să îl refuze, însă după
aceea îşi aminti de inelul negru. De undeva tot trebuia să
înceapă şi nu se ştia cine putea să îi dea un indiciu ajutător în
aflarea seducătorului Ameliei. Schiţă la rândul el o reverenţă.
- Vă mulţumesc, bunule domn. Voi fi încântată să dansez
cu dumneavoastră.
Bărbatul mascat, cu gluga neagră trasă adânc peste ochi,
o conduse fără o vorbă până în mijlocul sălii. Sophy văzu că
purta mănuşi negre şi simţi neplăcerea la gândul că avea să fie
ţinută în braţe de un necunoscut. Acesta dansa cu graţie
desăvârşită şi se vedea că e bărbat de lume, însă Sophy se simţi
vag ameninţată.
220
- Ştiţi să ghiciţi viitorul, Lady Gipsy? îi şopti necunoscu-
tul la ureche cu o voce răguşită în care se ghicea o undă de
amuzament.
- Uneori.
- La fel şi eu. Uneori.
Afirmaţia lui o uimi.
- Adevărat, domnule? Ce îmi puteţi spune despre viitorul
meu?
Degetele lui înmănuşate atinseră inelul negru de pe mâna
ei.
- Aveţi un viitor cât se poate de interesant, milady. Într-
adevăr, cât se poate de interesant. Dar, la ce te poţi aştepta de la
o tânără care cutează să poarte acest inel în public?
CAPITOLUL 12
Sophy simţi că i se opreşte inima în loc. Dacă necuno-
scutul nu ar fi strâns-o în braţe, poate mai mult decât se
cuvenea, Sophy s-ar fi prăbuşit pe loc.
- Acest inel vă este cunoscut, domnule? întrebă ea,
străduindu-se să îşi păstreze o aparenţă de calm.
- Da.
- Ce ciudat, Eu mi-am închipuit că este un obiect
obişnuit.
- Este cât se poate de neobişnuit, doamnă, vă asigur.
Puţini sunt cei care îl recunosc,
- Înţeleg,
- Pot să vă întreb de unde îl aveţi? întrebă liniştit bărbatul
în mantie neagră,
Ea avea povestea gata pregătită,
- E un suvenir pe care mi l-a lăsat o prietenă înainte de a
muri.
- Prietena dumneavoastră ar fi trebuit să vă prevină că
este un obiect periculos. Vă sfătuiesc să nu îl mai purtaţi
niciodată. Urmă o scurtă pauză înainte ca necunoscutul să îi
spună pe un ton învăluitor:
221
- Asta în cazul în care nu sunteţi o femeie cu gust pentru
aventuri, adică o aventurieră.
Inima Sophy-ei bătea acum mai să îi spargă pieptul, dar
reuşi să îi adreseze un zâmbet care spera să fie cât mai
nepăsător.
- Nu înţeleg de ce sunteţi aşa de alarmat la vederea
acestui inel. Ce vă face să credeţi că ar fi periculos?
- Nu vă pot spune de ce este periculos, milady. Cea care îl
poartă trebuie să descopere singură. Dar cred că e de datoria
mea să vă previn că nu e un obiect potrivit pentru o persoană
slabă de înger.
- Cred că vreţi să mă tachinaţi, domnule. Nu pot crede că
inelul este altceva decât un obiect oarecare. Şi oricum, nu sunt
o persoană slabă de înger.
- Atunci poate că veţi descoperi prin acest inel un gen
neobişnuit de plăcere.
Sophy tremură, dar reuşi să îşi păstreze zâmbetul intact
pe buze. În acel moment, era foarte mulţumită că se află la un
bal mascat.
- Sunt sigură că vreţi să vă amuzaţi pe socoteala mea din
pricina costumului cu care sunt îmbrăcată în seara asta. Vă
place să stârniţi fiori reci pe şira spinării unei biete ghicitoare,
când ea ar trebui să fie aceea care stârneşte fiori reci pe
spinarea celorlalţi.
- Chiar vă este frică de mine, doamnă?
- Puţin.
- Şi vă place această senzaţie?
- Nu chiar.
- Poate că, într-o bună zi, veţi învăţa ce e aceea să simţiţi
plăcere când vi se face în acelaşi timp frică. Unele femei ajung
cu timpul să guste combinaţia, dar numai după ce devin mai
experimentate.
- Şi ăsta-i viitorul pe care mi-l preziceţi? întrebă ea cu
palmele umezite de transpiraţie, exact ca în acea dimineaţă
când se întâlnise cu Charlotte Featherstone.
- Nu aş vrea să vă stric bucuria aşteptării spunându-vă ce
vă rezervă viitorul. Ar fi mult mai interesant să descoperiţi
222
singură, la momentul cuvenit, ce fel de viitor vă aşteaptă, Bună
seara, Lady Gipsy. Sunt sigur că ne vom întâlni din nou.
Necunoscutul în mantie neagră îi dădu brusc drumul din
braţe, se aplecă deasupra mâinii pe care Sophy purta inelul,
după care dispăru în mulţime.
Sophy îl privi neliniştită, cum se îndepărtează şi se
întrebă dacă îl mai putea ajunge din urmă în îmbulzeala de la
familia Musgrove. Poate reuşea să îl prindă afară şi să îi
întrezărească o clipă chipul. Mulţi din invitaţii din acea seară
ieşeau în gradina minunată a Lady-ei Musgrove şi îşi scoteau
pentru o clipă măştile, să se mai răcorească.
Sophy îşi prinse poalele rochiei şi se pregăti să o
pornească în căutarea necunoscutului. Abia apucă să facă zece
paşi când simţi cum o mână bărbătească şi puternică o prinse
de braţ. Uimită, se răsuci şi se pomeni în faţă unui bărbat înalt,
îmbrăcat ca şi partenerul ei de mai înainte în mantie neagră şi
purtând o mască neagră pe faţă. Singura deosebire era că acesta
îşi lăsase gluga pe spate şi Sophy văzu că are părul întunecat ca
o noapte fără stele. Bărbatul se înclină uşor în faţa ei.
- Iartă-mă, dar am nevoie de ajutorul unei ghicitoare,
Madam Gispy. Vrei să fii aşa de bună şi să dansezi cu mine, iar
în timpul asta să îmi spui ce îmi rezervă viitorul? În ultima
vreme am avut ghinion în dragoste şi aş vrea să ştiu dacă îmi
va surâde norocul de aici înainte.
Sophy îşi lăsă privirea pe mâna puternică aşezată pe
braţul ei şi o recunoscu imediat. Julian îşi coborâse vocea şi
vorbea mai răguşit decât de obicei, însă Sophy ar fi recunoscut-
o dintr-o mie. Senzaţia că el se afla în preajma ei, un sentiment
bine cunoscut care o învăluia ori de câte ori se afla lângă el,
devenise şi mai puternic de când trăiau împreună. Simţi în
stomac o senzaţie ciudată când se întrebă dacă şi Julian o
recunoscuse. Dacă era aşa, precis că se înfuriase din nou pe ea
pentru ce făcuse după ce se trezise din somn şi găsise brăţara
lângă ea, pe pernă. Alarmată, Sophy ridică privirea spre el.
- Aţi vrea să vă caute norocul, domnule ?
- Da, îi răspunse Julian rotind-o într-un vals. Chiar aş
vrea să îmi surâdă şi mie norocul odată.
223
- Ce... ce ghinioane aţi avut ? îl întrebă ea prudentă.
- Se pare că nu reuşesc să o mulţumesc pe doamna mea.
- E o persoană mai pretenţioasă, deci mai greu de
mulţumit?
- Mi-e teamă că aşa este. În orice caz, e o doamnă foarte
exigentă, spuse Julian, iar vocea îi deveni parcă şi mai aspră.
Spre exemplu, nu mai departe decât astăzi, mi-a spus foarte
clar că e supărată pe mine pentru ca nu m-am gândit să îl ofer o
dovadă a preţuirii mele.
Sophy îşi muşcă buzele şi privi în gol, peste umărul lui
Julian.
- De cât timp sunteţi căsătoriţi, domnule?
- De câteva săptămâni.
- Şi, în tot acest timp, nu i-aţi oferit nimic care să îi
vorbească despre afecţiunea pe care o aveţi pentru ea?
- Mărturisesc că nici nu mi-a dat prin minte să o fac. O
neatenţie din partea mea, pentru care nu am nici o scuză. Şi
totuşi astăzi, când mi s-a atras atenţia asupra neglijenţei mele,
am luat imediat măsuri să îndrept situaţia, i-am cumpărat
doamnei o brăţară încântătoare şi i-am lăsat-o pe pat, lângă
pernă.
Sophy clipi.
- E o brăţară scumpă?
- Foarte. Dar, pe cât se pare, nu a fost suficient de scumpă
să o mulţumească pe doamna mea.
Julian o prinse şi mai strâns de talie.
- Brăţara, am găsit-o aşezată pe perna mea astă seară
când mă îmbrăcam să ies, Alături de ea, mi-a lăsat un bileţel în
care îmi spunea că nu o amuză deloc zorzoanele fără valoare.
Sophy ridică din nou privirea spre el încercând cu di-
sperare să îşi dea seama dacă Julian era supărat de refuzul ei
sau pur şi simplu îl interesa doar motivul pentru care ea nu îi
acceptase gestul. Nici nu era sigură dacă o recunoscuse.
- Impresia mea este că aţi înţeles greşit refuzul doamnei.
- Aşa să fie?
224
Julian continuă să se rotească în ritmul muzicii şi îi
îndreptă şalul viu colorat care începuse săli alunece de pe
umeri.
- Vrei să spui că nu-i plac bijuteriile?
- Sunt sigură că îi plac bijuteriile, la fel ca oricărei femei,
doar că s-ar putea să îi placă mai puţin ideea că aţi vrea să o
împopoţonaţi ca pe o păpuşă.
- Să o împopoţonez? întrebă Julian dus pe gânduri. Ce
vrei să spui cu asta?
Sophy îşi drese glasul.
- V-aţi certat de curând cu doamna?
- Mm. Da. A făcut o mare prostie care ar fi putut să o
coste viaţa. Fireşte că m-am înfuriat, i-am spus că m-a supărat,
iar ea s-a bosumflat.
- V-a trecut prin minte gândul că a jignit-o poate lipsa de
înţelegere pentru motivele care au împins-o să facă ceea ce a
făcut?
- Nu trebuie să se aştepte că o să îi trec uşor cu vederea
purtarea pe care a avut-o pentru că s-a vârât într-o afacere
periculoasă, spuse Julian pe un ton egal, Chiar dacă ea s-a
gândit că era vorba de o chestiune de onoare şi de principii. Nu
îl voi permite niciodată să îşi mai rişte viaţa într-un chip atât de
nesăbuit.
- Deci i-aţi oferit o brăţară în locul înţelegerii pe care o
aştepta de la dumneavoastră?
Gura lui Julian se desena hotărâtă sub mască.
- Crezi că aşa a văzut ea lucrurile?
- Cred că doamna a simţit că vreţi să o îmbunaţi după
cearta pe care aţi avut-o, în acelaşi fel în care aţi încerca să
intraţi din nou în graţiile unei amante, adică cumpărăndu-i
bunăvoinţa.
Sophy îşi ţinu răsuflarea întrebându-se cu disperare dacă
Julian o recunoscuse sau nu.
- E o teorie cât se poate de interesantă. Şi asta ar putea
explica atitudinea ei?
- Dar tactica dă roade? Vreau să spun cu o amantă? Julian
pierdu o clipă cadenţa, dar îşi reveni imediat.
225
- Păi da. În general aşa se întâmplă.
- Amantele trebuie că sunt nişte creaturi fără minte.
- E perfect adevărat că doamna mea nu se aseamănă în
nici un caz cu ele. Spre exemplu, are o mândrie nemăsurată. Iar
o amantă nu îşi permite să asculte de glasul mândriei.
- Cred că nici dumneavoastră nu duceţi lipsă de aşa ceva.
Mâna mare şi puternică a Iul Julian se strânse în jurul degetelor
el.
- Ai dreptate.
- Se pare că cel puţin atâta lucru aveţi în comun cu
doamna dumneavoastră. Ar trebui să constituie o bază solidă
pentru o mai bună înţelegere şi o armonie perfectă.
- Ştiu şi eu, Madam Gipsy? Acum că ai auzit trista mea
poveste, mai bine spune-mi ce crezi că îmi rezervă viitorul?
- Dacă vă doriţi din tot sufletul să vă schimbaţi destinul,
cred că ar trebui să o convingeţi pe doamna dumneavoastră că
îi respectaţi mândria şi simţul de onoare la fel de mult pe cât le
respectaţi când le întâlniţi la un bărbat.
- Şi ce sugestie îmi dai? o întrebă Julian. Sophy trase
adânc aer în piept.
- Mai întâi, ar trebui să îi oferiţi ceva mai mult mai
preţios decât o brăţară.
Simţi că degetele îi sunt zdrobite sub încleştarea lui
Julian.
- Şi cam ce ar trebui să fie, Madam Gipsy? întrebă Julian,
iar în glasul lui se făcu auzită o notă prevestitoare de furtună. O
pereche de cercei? Sau poate un colan?
Sophy se zbătu, dar nu reuşi să îşi elibereze degetele din
strânsoarea ca de menghină a lui Julian.
- Presimt că doamna ar aprecia mai mult dacă i-aţi oferi
un trandafir cules cu mâna dumneavoastră, sau o scrisoare de
dragoste, sau poate câteva versuri. Aceste gesturi i-ar putea
transmite că aveţi sentimente pentru ea, în timp ce o bijuterie e
mult prea rece şi impersonală, domnule.
Degetele lui Julian slăbiră din strânsoare.
- A, crezi că are o fire romantică? Încep şi eu să cred
acelaşi lucru.
226
- Eu cred că pur şi simplu îşi dă seama că un bărbat se
simte cu conştiinţa împăcată doar dacă dăruieşte unei femei o
bijuterie.
- Poate că nu o să fie pe deplin mulţumită decât dacă mă
ştie prins în mrejele dragostei, spuse Julian cu răceală în glas.
- Şi ar fi chiar atât de rău, domnule?
- Ar fi mai bine pentru amândoi dacă ar înţelege că eu nu
sunt făcut pentru dragoste şi că nu sunt în stare de asemenea
sentimente, îi răspunse Julian aproape cu duioşie.
- Poate că a început să întrevadă adevărul şi că asta o face
să sufere, spuse Sophy.
- Crezi?
- Cred că, destul de curând, o să fie atât de deşteaptă
încât să îşi dea seama că ar face mai bine să se abţină de la a
cere imposibilul.
- Şi ce crezi că o să facă atunci?
- Probabil că se va strădui să vă ofere genul acela de
căsnicie pe care vi-l doriţi atât. O relaţie în care dragostea şi
armonia nu au prea mare importanţă. Deci are să înceteze de a
mai încerca să vă cucerească inima şi are să îşi ocupe timpul cu
probleme mult mai împortante. Adică, are să îşi organizeze
viaţa independent de dumneavoastră.
Julian strânse din nou degetele, mai să i le zdrobească, iar
ochii îi aruncară scântei din spatele măştii.
- Să înţeleg din asta că va încerca să facă alte cuceriri?
- Nu, domnule. Doamna despre care vorbim nu e femeia
care să îşi mai ofere inima după ce i-a fost o dată călcată în
picioare. Nu îşi va mai deschide sufletul în faţa nici unui alt
bărbat. Are să îşi ferece bine inima în carapacea ei, şi are să-şi
îndrepte atenţia spre lucruri de altă natură.
- Dar nu am spus că voi respinge darul pe care mi-l face
doamna mea. Dimpotrivă. Am să îi arăt cât preţuiesc o
asemenea comoară. Am să am grijă de ea şi de iubirea ei.
- Înţeleg, spuse Sophy. Aţi vrea ca ea să se lase prinsă în
mrejele iubirii pe care o dispreţuiţi atât, dar dumneavoastră nu
aţi risca pentru nimic în lume să vă îndrăgostiţi. Aşa înţelegeţi
să aveţi grijă de ea?
227
- Nu îmi răstălmăci vorbele, Madam Gispy. Doamna
despre care vorbim îmi e soţie, spuse Julian pe un ton care nu
admitea replică. Ar fi bine pentru amândoi dacă m-ar iubi. Nu
vreau decât să o încredinţez că dragostea ei este pe mâini bune.
- Pentru că după aceea aţi putea-o folosi pentru a o
conduce după bunul plac.
- Toate ghicitoarele interpretează atât de grosolan vorbele
clienţilor lor?
- Dacă nu sunteţi mulţumit de cele ce vă spun, nu vă
faceţi griji. De data asta nu am să vă cer nici un ban.
- Dar, până acum, nu mi-ai ghicit nimic. Nu ai făcut decât
să îmi dai o groază de sfaturi, nimic mai mult, spuse Julian.
- Mie mi s-a părut că e mai bine. Am înţeles că sunteţi în
căutarea unei căi de a face să vă surâdă norocul.
- Mai bine spune-mi dacă există vreo şansă să mi se
schimbe soarta curând, îi sugeră Julian.
- Dacă nu vă doriţi din tot sufletul să aduceţi o schimbare
în destinul dumneavostră, mi-e teamă, domnule, că nu veţi
căpăta decât cât meritaţi din această căsnicie. Soţia
dumneavoastră are să o apuce pe drumul ei şi fiecare are să îşi
vadă de treburile lui. Probabil o să aibă grijă să vă dăruiască un
fiu dar, în restul timpului, o să se ferească pe cât poate să vă
mai stea în cale.
- Dar ce spui acum sună de parcă soţia mea ar avea de
gând să nu mă ierte niciodată, remarcă sec Julian. E o
perspectică sumbră.
Îi îndreptă din nou Sophy-ei şalul care ameninţa să îi
cadă de pe umeri, iar apoi atinse uşor cu degetele inelul negru.
- O bijuterie de-a dreptul neobişnuită, Madam Gipsy.
Toate ghicitoarele poartă inele ca acesta?
- Nu. Mi-a fost dăruit ca suvenir. Se opri cu o tresărire de
frică.
- Îl recunoşti, domnul ?
- Nu, dar mi se pare cum nu se poate mai urât. Cine ţi l-a
dat?
- A fost al surorii mele, spuse Sophy prudentă.
228
Îşi repetă că nu trebuie să se piardă cu firea, că Julian nu
făcea decât să îşi exprime curiozitatea la vederea inelului.
- Îl port uneori pentru a nu uita ce soartă cumplită a avut.
- Şi ce soarta a avut?
Julian nu o scăpă din ochi, ca şi când ar fi văzut prin
masca Sophy-ei expresia de pe chipul ei.
- A fost atât de nesăbuită încât să se îndrăgostească de un
bărbat care nu i-a împărtăşit iubirea, şopti Sophy. Poate că nici
lui nu îi stătea în fire să iubească, dar nici nu l-a deranjat să fie
iubit. Sora mea i-a dăruit inima ei şi asta a costat-o viaţa.
- Dar cred că ai tras o concluzie greşită din trista poveste
a surorii tale, îi spuse Julian cu blândeţe.
- Ei bine, nu am nici cea mai vagă intenţie de a mă
sinucide, îi răspunse Sophy. Dar nici nu vreau să ofer unui
bărbat un dar atât de preţios pe care el este incapabil să-l
aprecieze. Vă rog să mă scuzaţi, domnule. Am zărit lângă geam
nişte prietene care mă aşteaptă. Trebuie să le vorbesc.
Sophy încercă să scape din braţele lui Julian.
- Şi cu destinul meu cum rămâne? o întrebă Julian
prinzănd-o de un colţ al şalului.
- Soarta vă este în propriile mâini, domnule.
Sophy se strecură ca o zvârlugă, lăsându-l cu şalul în
braţe şi se amestecă iute în mulţime.
Julian rămase singur în centrul ringului de dans, cu şalul
de mătase atârnându-i în mână. Îl privi câteva clipe după care,
cu un zâmbet pe buze, îl împături şi îl vârî în buzunarul de la
piept. Ştia de unde să o ia pe ţiganca lui mai târziu, la noapte.
Zâmbindu-şi satisfăcut, ieşi din reşedinţa familiei Musgrove să
îşi caute trăsura. Mătuşa Fanny şi Harriette aveau să o
însoţească pe Sophy înapoi acasă după cum stabiliseră dinainte.
Julian îşi spuse că mai avea timp să îşi petreacă câteva ore de
club înainte de a se întoarce acasă.
Era într-o dispoziţie cu mult mai veselă decât în cursul
dimineţii, iar motivul era limpede. Adevărat, Sophy era încă
furioasă, neîncrezătoare şi jignită că el nu o iertase pentru cele
întâmplate, în cursul dimineţii. Dar era mulţumit şi convins că
Sophy îi spusese ca de obicei numai adevărul. Aşadar îl iubea.
229
Fusese aproape sigur de asta când găsise brăţara aruncată pe
pernă, în patul lui. Din acest motiv se înfrânase să nu dea
imediat buzna în camera ei şi să îi prindă brăţara la mână.
Numai o femeie îndrăgostită poate să îi arunce în cap
bărbatului pe care îl iubeşte un dar atât de scump şi, în schimb,
să viseze la sonete.
El nu avea talent literar şi, prin urmare, nu era în stare să
compună o poezie. Dar putea cel puţin să încerce să aştearnă
câteva rânduri pe hârtie şi să aşeze biletul lângă brăţară data
următoare când avea să i-o ofere.
În acest moment îşi dorea, mai presus decât orice, să ştie
ce soartă avuseseră smaraldele. Noua Contesă de Ravenwoofd
ar fi arătat splendid cu ele. Şi-o imagină goală, purtând
smaraldele la gât. Imaginea îi jucă, o clipă dinaintea ochilor şi,
pe loc simţi că o doreşte. Mai târziu, îşi promise Julian. Mai
târziu avea să o cuprindă în braţe pe ţiganca lui, avea să o
dezmierde şi să o sărute. Iar ea va reacţiona la mângâierile lui,
îl va răspunde şi îl va implora să o iubească, iar, la sfârşit îi va
spune din nou că îl iubeşte.
Julian descoperi că, după ce auzise vorbele pentru prima
oară, nu îşi dorea nimic mai mult, ba aproape tânjea ca ea să le
rostească din nou. Nu îl îngrijorase avertismentul Sophy-ei că
avea să îşi ferece inima şi să o închidă în cochilia ei. Ajunsese
să o cunoască suficient de bine încât să fie sigur de, un lucru:
prin firea ei, Sophy nu putea să ignore prea mult timp
sentimentele adevărate şi puternice de iubire pe care le avea
pentru el.
Spre deosebire de Elizabeth, care fusese sclava propriilor
patimi dezlănţuite, Sophy era sclava inimii ei. Numai că era
femeie şi, prin urmare, fragilă şi vulnerabilă şi nici nu avea
forţa necesară pentru a se apăra de cei care ar fi încercat să o
seducă. Deci el trebuia să aibă grijă de ea şi să o apere. Tot ce
avea de făcut în continuare era să o convingă, nu numai că are
nevoie de el, dar că îi poate încredinţa dragostea ei.
În acest moment, îi veni în minte imaginea inelului
negru. Julian ocărî printre dinţi. Nu îi plăcea deloc să ştie că
Sophy începuse să poarte un obiect care îi aducea aminte de
230
soarta nefericită a surorii ei. Nu numai că era grosolan, după
cum de altfel, ţinuse să îi spună, dar era limpede că îl purta
doar pentru a nu uita că o femeie nu trebuie să îşi dăruiască
inima unui bărbat care nu este îndrăgostit de ea.
Daregate îşi făcu apariţia venind din sala de joc în
momentul în care Julian intra în club şi se aşeza într-un fotoliu
cu o sticlă de porto dinainte. Când îşi zări prietenul, în ochii lui
Daregate trecu ca fulgerul o sclipire de amuzament sarcastic. O
singură privire i-a fost de ajuns lui Julian să îşi dea seama că
ceva transpirase din ceea ce se petrecuse de dimineaţă la
Leighton Field.
- În sfârşit ai apărut, Ravenwood, spuse Daregate
bătându-l uşurel pe umăr şi se lăsă să alunece într-un fotoliu
lângă el. Eram îngrijorat pentru tine, prietene. Este extrem de
periculos să întrerupi un duel. Puteai să fii împuşcat. Femeile şi
pistoalele nu fac casă bună, după cum ştii şi tu.
Julian îl fixă cu o privire care se voia liniştită.
- De unde ai mai scos şi prostia asta?
- Aha. Deci e adevărat, spuse Daregate satisfăcut. M-am
gândit eu că trebuie să fie un sâmbure de adevăr în toată istoria
asta. Doamna ta are destul caracter încât să o facă, iar noi ştim
bine cât de excentrică este Featherstone. Aşa că nu mă miră că
a acceptat să se întâlnească cu Sophy.
Julian îl ţintui cu privirea.
- Mă întreb, cum de ţi-au ajuns la ureche toate astea?
Daregate îşi umplu un pahar cu porto.
- Din pură întâmplare, crede-mă. Nu îţi face însă griji. Nu
ştie nimeni despre asta şi povestea nu are cum să se afle.
- Featherstone?
Julian se jură în sinea lui că avea să o distrugă dacă ea
fusese într-adevăr cea care vorbise.
- Nu. Fii liniştit, ea nu o să sufle o vorbă. Am auzit totul
de la valetul meu care l-a întâlnit la un meci de box pe rândaşul
lui Featherstone. Acesta i-a spus servitorului meu că
Featherstone i-a poruncit să pregătească calul şi trăsura pentru
azi, în zori.
- Şi cum de şi-a imaginat băiatul cele ce s-au întâmplat?
231
- Se pare că rândaşul îi face ochi dulci uneia din
cameristele lui Featherstone şi a aflat de la aceasta că una
dintre doamnele din lumea bună nu s-a conformat cererii
exprimate de Featherstone în bileţelul ei de şantaj. Nu a fost
rostit nici un nume, aşa că fii liniştit, eşti în siguranţă. După cât
se pare, actorii pricipali ai acestei păţanii sunt toţi foarte
discreţi. Numai că eu, când am auzit istoria, mi-am imaginat că
numai Sophy putea să fie. Numai ea poate lua o asemenea
atitudine. Nu îmi vine în minte o altă doamnă destul de
curajoasă încât să facă aşa ceva.
Julian înjură printre dinţi.
- Un singur cuvânt dacă sufli şi îţi jur că îţi zbor creierii,
Daregate.
- Hai, Julian, nu te înfuria aşa, spuse Daregate şi un
zâmbet fugar trecu pe chipul lui. Nu sunt decât vorbe de
servitori. O să se stingă repede. Cum ţi-am spus, nu a fost rostit
nici un nume. Iar, atâta timp cât actorii pricipali nu suflă o
vorbă despre cele întâmplate, poţi să îţi zici că nu s-a întâmplat
de fapt nimic. Dar eu, să fiu în locul tău, zău că m-aş simţi
flatat. Dacă stau bine să mă gândesc nu ştiu nici un bărbat a
cărui soţie să îl preţuiască într-atât încât să o provoace la duel
pe amanta lui.
- Fosta amantă, şopti Julian. Rogu-te, nu uita asta. Şi aşa
am pierdut destul timp explicându-i Sophy-ei ca să mai
trebuiască să îţi explic şi ţie.
Daregate chicoti înveselit.
- Dar ea a înţeles explicaţiile pe care i le-ai dat,
Ravenwood? Nevestele sunt foarte tari de cap când e vorba de
aşa ceva.
- Tu de unde ştii? Că doar niciodată nu ţi-a trecut prin
minte să te însori.
- Dar învăţ repede observându-i pe alţii, îi răspunse
prompt Daregate.
Julian ridică o sprânceană.
- Şi o să ai ocazia să pui în practică ce ai învăţat din
experienţa altora, dacă unchiul tău continuă să ducă viaţa
232
destrăbălată de care ştim cu toţii. O să sfârşească, fie prin a fi
omorât de un soţ gelos, fie mort într-un şanţ de atâta băutură.
- Oricum ar fi, până îl ia Dumnezeu, nu o să mai am ce
salva din moşia lui, spuse Daregate brusc înverşunat. A stors tot
ce s-a putut din ea, iar acum a ajuns în paragină.
Julian nu avu timp să îi răspundă, Miles Thurgood se
îndrepta spre ei şi se aşeză într-un fotoliu. Auzise ultimele
cuvinte ale lui Daregate.
- Dar dacă moşteneşti titlul, nu îţi rămâne decât o soluţie,
spuse Miles bine intenţionat. Trebuie să îţi găseşti o
moştenitoare bogată. Că tot am ajuns în punctul ăsta, dacă stau
să mă gândesc prietena roşcată a Sophy-ei va fi o tânără foarte
bogată când tatăl ei vitreg are să aibă decenţa să treacă în
lumea drepţilor.
- Anne Silverthorne? strâmbă Daregate din nas. Am auzit
că nu are de gând să se mărite.
- Cred că şi Sophy gândea cam în acelaşi fel, şopti Julian.
Gândurile îi fugiră la puştanul care o însoţise pe Sophy în acea
dimineaţă şi se încruntă când îşi aduse aminte de coama de păr
roşcat vârât sub şapcă. Cea care ţinea pistolul Sophy-ei putea
foarte bine să fie tânăra ei prietenă,
- Vreau să îţi spun că, de fapt, ele două au multe lucruri
în comun. Dacă mă gândesc mai bine, Daregate, îmi permit să
îţi dau un sfat: încearcă să o eviţi. Are să îţi dea tot atâta bătaie
de cap cât îmi dă mie Sophy acum.
Daregate îi aruncă o privire în care se citea un viu interes.
- Nu am să uit ce mi-ai spus. Dacă pe mine mă lasă
moştenitor unchiul meu, am să fiu prea ocupat încercând să
salvez domeniul lui. Şi ultimul lucru de care aş avea nevoie, ar
fi o soţie greu de stăpânit şi încăpăţânată cum e Sophy.
- Soţia mea nu e nici de nestăpânit şi nici încăpăţânată,
răspunse Julian pe un ton care nu admitea replică.
Daregate îl privi gânditor.
- Ai dreptate, Elizabeth era o femeie greu de stăpânit şi
încăpăţânată. Sophy are mai degrabă o personalitate puternică.
Nu seamănă deloc cu prima ta Contesă, n-am dreptate?
- Absolut deloc.
233
Julian îşi turnă un pahar de porto,
- Cred că ar fi timpul să schimbăm subiectul.
- De acord, spuse Daregate. Ideea că va trebui să îmi
găsesc o moştenitoare bogată, dispusă să se mărite cu mine
pentru a-mi salva domeniul, aproape mă face să îi doresc viaţă
lungă şi multă sănătate unchiului meu.
- Aproape că te face, îl îngână Miles uşor amuzat. Dacă
domeniul unchiului încape pe mâinile tale, ştim cu toţii că ai să
îţi dai sufletul să-l pui din nou pe picioare.
- Da, spuse Daregate.
Dădu pe gât restul de porto din pahar şi întinse mâna
după sticlă.
- Aşa cum spuneam cu nici un minut mai înainte,
remarcă Julian, cred că a venit vremea să schimbăm subiectul.
Am să vă pun o întrebare şi aş dori ca atât întrebarea mea, cât
şi răspunsul pe care îl capăt să rămână între noi. Sper că m-am
făcut înţeles.
- Perfect, spuse Daregate liniştit. Miles dădu din cap,
deodată serios.
- Am priceput.
Julian îl privi pe rând pe prietenii săi. Avea deplină
încredere în amândoi.
- Aţi auzit sau aţi văzut vreodată un inel negru de metal
cu o montură triunghiulară pe care e aşezat un motiv care
aduce cu un cap de animal?
Daregate şi Thurgood se uitară unul la celălalt, apoi îşi
întoarseră privirile spre Julian.
- Nu îmi aduc aminte să fi văzut aşa ceva, spuse Miles.
- E vorba de ceva important? îl întrebă Daregate.
- Încă nu îmi dau seama, rosti Julian încet. Poate că nici
nu e. Dar mi se pare că am auzit odată vorbindu-se despre nişte
inele ca astea, folosite de membrii unui club cu circuit închis.
Daregate se încruntă, dus pe gânduri.
- Cred că îmi amintesc şi eu ceva, acum că ai pomenit de
ele. Parcă era vorba de un club constituit la unul din colegii.
Tinerii le purtau ca semn de recunoaştere. Era o frăţie secretă şi
234
nu îmi aduc aminte să fi auzit pe cineva spunând ce se făcea la
acel club. Dar, ce îţi veni să pomeneşti de el tocmai acum?
- Sophy a intrat în posesia unui asemenea inel. I-a fost
dat de...
Julian se întrerupse. Nu avea nici un drept să le spună ce
păţise sora Sophy-ei, Amelia.
- ...de o prietenă din Hampshire. L-am văzut şi eram pur
şi simplu curios să aflu ce-i cu el pentru că la vederea lui mi-
am adus vag aminte de o poveste care a circulat mai demult.
- Poate că nu e decât un suvenir nevinovat, spuse Miles
cu detaşare.
- Dar e un lucru atât de urât încât te înfioară.
- Dacă ai fi încercat să îi oferi soţiei tale bijuterii
adevărate, atunci poate că nu ar fi fost obligată să poarte inele
de prost gust, pe care şi le dăruiesc tinerele la pension, îi spuse
Daregate direct.
Julian îl aruncă o privire ameninţătoare.
- Auzi cine s-a trezit să vorbească. Un bărbat care se
gândeşte să se însoare din interes într-o bună zi. Nu-ţi face griji
în privinţa colecţiei de bijuterii a Sophy-ei, Daregate. Cred că
sunt în stare să îi asigur soţiei mele tot ce îşi doreşte.
- Că veni vorba. Ce păcat de smaralde. Când ai de gând
să spui că au dispărut? nu se lăsă Daregate.
Miles făcu ochii mari.
- Au dispărut? Julian îl privi încruntat.
- Au fost furate. Dar sunt convins că nu o să treacă mult
şi o să apară la vreun bijutier din oraş, când hoţul nu o să mai
aibă răbdare şi va încerca să facă rost de bani.
- Dacă nu explici public lucrurile, mai devreme sau mai
târziu, lumea are să înceapă să creadă scornelile lui Waycott
cum că nu ai suporta să le mai vezi purtate de altă femeie după
ce i-au împodobit gâtul Elizabeth-ei.
Miles se grăbi să dea din cap a încuviinţare.
- Dar tu i-ai spus Sophy-ei că smaraldele au dispărut?
Dumnezeu să te aibă în paza lui, că nu ştiu ce te aşteptă dacă
aude remarcile lui Waycott şi crede că nu vrei să i le dai.
235
- La momentul cuvenit, şi numai dacă este nevoie, am să
îi explic Sophy-ei situaţia, spuse Julian cu răceală.
Iar în timpul ăsta va trebui să se mulţumească cu biju-
teriile pe care i le făcea el cadou.
- Să revenim însă la inelul negru, nu se lăsă Julian.
- Ce-i cu el? îl întrebă Daregate fixăndu-l cu privirea. Nu
îţi place să o vezi pe Sophy cu el?
- Cred că singurul lucru care ar trebui să nu îi placă este
ce va crede lumea despre Ravenwood. Că este poate prea
zgârcit şi nu vrea să îi ofere soţiei lui bijuterii, spuse Miles.
Julian bătu uşurel darabana pe braţul fotoliului.
- Aş vrea să aflu mai multe despre acest club universitar.
Şi aş mai vrea ca nimeni să nu afle că mă preocupă să ştiu ce e
cu el.
Daregate se lăsă pe spate în fotoliu şi îşi aşeză gleznele
una peste alta.
- Tot nu am altceva mai bun de făcut. Am să pun eu
câteva întrebări discrete în locul tău.
Julian înclină din cap.
- Ţi-aş rămâne îndatorat, Daregate. Dă-mi de ştire dacă
auzi ceva.
- Aşa am să fac, Ravenwood. Cel puţin o să am şi eu o
preocupare mai interesantă şi asta o să aducă o schimbare în
existenţa mea monotonă. Ştiţi, jocurile astea de noroc sunt atât
de plicticoase...
- Nu înţeleg de ce, murmură Thurgood. Nu îmi vine să
cred că aud asta din gura cuiva care câştigă mai tot timpul.
Mult mai târziu, în cursul aceleaşi nopţi, Julian îi spuse
lui Knapton că nu are nevoie de el şi se pregăti singur de
culcare. După spusele lui Guppy, Sophy se întorsese acasă de
câteva ore bune. Probabil că acum dormea dusă.
Julian îşi trase halatul pe umeri şi luă brăţara împreună cu
celălalt cadou pe care îl cumpărase ceva mai târziu, în cursul
serii, după ce brăţara îi fusese refuzată. Luă şi bileţelul pe care
îl scrisese cu mare chin cu gândul să îl aşeze alături de darurile
cumpărate şi se îndreptă spre uşa care despărţea dormitorul lui
de alcovul Sophy-ei. În ultima clipă îşi amiti de şalul de ţigancă
236
pe care îl purtase Sophy. Se întoarse zâmbind la garderob şi îl
scoase din locul în care lăsase, în buzunarul interior al pelerinei
negre.
Intră în dormitorul cufundat în întuneric şi aşeză pe
noptieră, cu mare băgare de seamă, brăţara, celălalt pachet,
biletul şi şalul. Apoi îşi scoase halatul şi se urcă în pat lângă
soţia lui adormită.
Când aşeză mâna pe sânul ei, Sophy se întoarse spre el cu
un suspin şi i se cuibări în braţe. Julian o trezi cu sărutări lungi
şi pasionale, care treziră la viaţă trupul amorţit al Sophy-ei şi îi
stârniră dorinţa. Tot ce învăţase despre ea în cele două rânduri
când făcuseră dragoste îi era acum de mare folos. Iar ea
răspundea dezmierdărilor lui aşa cum sperase că are să o facă.
Când Sophy deschise ochii, era gata pregătită să îl primească
şi-i se agăţă de umeri.
- Julian ?
- Cine altcineva? îi spuse el cu o şoaptă răguşită
acceptându-i darul şi cufundându-se adânc în ea. E loc în
braţele tale în seara asta pentru un bărbat care vrea să îşi
încerce norocul?
- Oh, Julian.
- Spune-mi că mă iubeşti, dragostea mea, îi ceru el în
timp ce Sophy îşi ridică capul să îi întâlnească buzele şi Julian
se afunda cu mişcări lente în căldura aromitoare a trupului ei
îmbietor.
Câtă plăcere îi aducea Sophy, se gândi el. Era perfectă, de
parcă fusese croită pe potriva lui.
- Spune-mi cât de mult mă iubeşti, Sophy. Mai spune-mi
o dată.
Dar Sophy începuse să se arcuiască sub greutatea
trupului lui Julian, într-un univers în care vorbele coerente nu
mai au nici un înţeles şi îi răspunse cu ţipete mici şi scurte de
plăcere.
Julian se cutremură purtat de o pasiune coleşitoare şi se
eliberă istovit, pierzându-se în lumea pe care Sophy i-o
deschisese primitoare.
237
Când ridică mult mai târziu capul văzu că Sophy se
cufundase deja într-un somn adânc.
Poate altă dată, îşi spuse el desprinzându-se de ea. O să
primească de la ea în dar, altă dată, cuvintele care îi vorbeau
despre dragostea ei.
CAPITOLUL 13
Când Sophy a deschis ochii a doua zi de dimineaţă,
primul lucru pe care l-a văzut a fost eşarfa de ţigancă pe care o
purtase cu o seară înainte încolăcindu-se pe pernă lângă capul
ei. Pe ea era aşezată brăţara cu diamante dăruită de Julian în
ajun, cu pietrele alb argintii sclipind vesel în lumina blândă a
dimineţii. Sub ele se afla un pachet ceva mai mare învelit în
hârtie maro, iar între brăţară şi eşarfă fusese aşezat un bileţel.
Sophy se ridică în capul oaselor, neputând să îşi des-
prindă privirea de pe pacheţelul minuscul de pe pernă. Aşadar,
Julian ştiuse tot timpul că ea a fost la balul mascat din noaptea
trecută. Se întrebă dacă încercase să o tachineze spunându-i că
doreşte să fie mai norocos în dragoste decât până atunci, sau
poate încercase să îi transmită un alt mesaj?
Întinse mâna spre bileţel şi îl ridică uşor de pe pernă. îl
despături şi îi citi în mare grabă conţinutul.
„Iubita mea soţie,
Ştiu dintr-o sursă demnă de încredere, cu care am discutat
îndelung noaptea trecută, că numai eu îmi pot decide soarta.
Dar nu cred să fie în totalitate adevărat. Fie că îi place sau nu,
soarta bărbatului, ca şi onoarea lui, cel mai adeseori sunt
hotărâte de soţia acestuia. În cazul meu, sunt sigur că aceste
două lucruri preţioase sunt pe mâini bune dacă ţi le încredinţez
ţie în păstrare. Nu am talent literar şi nici nu mă pricep să
compun poezii sau sonete, însă aş vrea să ştii că mi-ar face o
nespusă plăcere dacă ai purta brăţara pe care ţi-o dăruiesc ca
semn al preţuirii de care te bucuri în ochii mei. Şi, poate, după
ce vei desface şi pacheţelul neînsemnat de alături, privindu-l, te
vei gândi la mine.”
238
Julian caligrafiase cu mare atenţie iniţialele sale în josul
misivei concise. Sophy împături încet bileţelul la loc şi se uită
lung la brăţară. Preţuirea şi respectul nu erau tocmai dragoste,
îşi spuse ea, dar cel putjn conţineau o undă de afecţiune.
Amitirea patimii şi a forţei în care o învăluise Julian în
noaptea trecută îi reveni în minte, făcând-o să se înfioare. Îşi
repetă pentru a nu ştiu câta oară că nu trebuia să se lase păcălită
de pasiunea pe care el i-o stârnea. Pasiunea nu este dragoste şi
Amelia descoperise pe pielea ei cât poate să te coste o iubire
neîmpărtăşită. Dacă era să dea crezare bileţelului scris de
Julian, acesta îi oferea ceva mai mult decât pasiune, îşi spuse
Sophy în sinea ei. Nu reuşi să înăbuşe speranţa care îi încolţise
în suflet. Preţuirea atrage după sine şl respect, hotărî ea. Poate
că Julian era încă supărat din pricina incidentului din zorii zilei
de ieri, dar, probabil că încerca, în felul lui, să îi spună că o
respecta în unele privinţe.
Coborî din pat şi aşeză cu băgare de seamă brăţara în
caseta de bijuterii alături de inelul negru al Ameliei. Sophy îşi
spuse categoric că trebuia să fie mai realistă în privinţa
căsniciei ei. Pasiunea şi respectul sunt două sentimente demne
de preţuit, deşi ele nu erau de ajuns. Nopatea trecută la bal,
Julian îi explicase foarte clar că se aştepta ca ea să aibă
încredere în el şi să i se încredinţeze cu dragostea ei cu tot, dar
îi spusese la fel de răspicat că el nu avea niciodată să aibă
încredere, din tot sufletul, în nici o femeie de pe lumea asta.
Lăsă caseta de bijuterii şi, întorcându-se, îşi aduse aminte
de pacheţelul aşezat pe pat. Cuprinsă de curiozitate, traversă
încăperea şi luă pachetul ceva mai voluminos. După greutate,
părea a fi o carte, iar gândul acesta o umplu de plăcere mai
mult decât o făcuse brăţara. Desfăcu nerăbdătoare hârtia
maronie care învelea obiectul. Când citi numele autorului
gravat pe tomul impresionant, legat în piele, simţi că
explodează de bucurie. Julian îi dăruise un exemplar minunat al
faimoasei cărţi despre plante medicinale, „Medicul britanic”,
scrisă de Nicholas Culpeper. De-abia aştepta să i-o arate lui
Bess. Era un compendiu complet de ierburi şi plante care cresc
în Anglia.
239
Sophy zbură să o sune pe Mary. Când fata ciocăni la uşă
câteva minute mai târziu, rămase cu gura căscată pentru că
stăpâna ei era deja pe jumătate îmbrăcată.
- Ei, doamnă contesă, dar ce-i cu graba asta? Lăsa-ţi-mă
să vă ajut. Uf, fiţi atentă, că o să rupeţi tivul rochiei ăsteia
frumoase.
Mary se învârtea în jurul ei şi îi dădea zor să o ajute la
îmbrăcat.
- Ceva nu e-n regulă?
- Nu, nu, Mary. Nu s-a întâmplat nimic. Domnia sa,
contele, mai este acasă încă?
Sophy se aplecă să îşi prindă repede pantofii fini din
piele.
- Da, doamnă. Cred că e în bibliotecă. Să-i trimit vorbă
că doriţi să-l vedeţi?
- Nu. O să îi spun chiar eu. Gata, Mary. Am terminat.
Acum poţi pleca.
Mary o privi şocată.
- Dar, nu se poate. Nu vă las să ieşiţi din camera asta cu
păru’ despletit, doamnă. Nu se cuvine. Vă rog să mai staţi o
clipă, să vi-l prind în creştet.
Sophy se dădu bătută şi mormăi înciudată tot timpul cât
Mary îi prinse părul cu doi pieptănaşi de argint şi câteva agrafe
aşezate strategic. Când îi strânse ultima buclă, Sophy ţâşni de
la masa de toaletă, înşfacă nepreţuita carte despre plante şi o
luă la fugă pe scări în jos.
Ajunsă fără suflu la uşa bibliotecii, bătu o singură dată şi
intră fără a mai aştepta să fie poftită înăuntru.
- Julian. Mulţumesc. Mulţumesc din suflet. Eşti atât de
bun. Nici nu ştiu cum să îmi exprim recunoştinţa. Este cel mai
minunat dar pe care l-am primit vreodată. Eşti cel mai generos
soţ din Anglia. Ba nu, cel mai generos soţ din întreaga lume.
Julian închise încetişor registrul asupra căruia stătuse
aplecat pâna la intrarea Sophy-ei şi se ridică în picioare.
Privirea lui amuzată se îndreptă mai întâi spre încheietura
neîmpodobită a Sophy-ei şi apoi se opri asupra cărţii pe care
aceasta o strângea la piept.
240
- Nu văd nici urmă de brăţară, aşa încât presupun că
tomul lui Culpeper ţi-a stârnit emoţie atât de puternică.
- Da, Julian. E minunat. Tu eşti minunat. Cum am să îţi
pot mulţumi vreodată pentru darul pe care mi l-ai făcut?
Mânată de un impuls de nestăpânit, Sophy se năpusti spre
Julian. Se opri în faţa lui şi, încă strângând la piept cartea, se
ridică pe vârfuri, îl sărută iute pe obraz şi apoi făcu un pas
înapoi.
- Îţi mulţumesc, milord. Am să am grijă de cartea asta
toată viaţa. Şi, îţi promit că, pentru darul pe care mi l-ai făcut,
am să fiu o soţie demnă de tine, exact aşa cum ţi-ai dorit
dintotdeauna. Nu am să te mai supăr niciodată. Niciodată.
Cu un ultim zâmbet radios, Sophy se întoarse şi ieşi în
fugă din încăpere fără să bage de seamă că, agitată cum era,
pierduse un pieptănaş de argint, care zăcea acum pe covor.
Julian privi uşa închizându-se în urma ei, apoi gânditor
îşi duse mâna la obraz, acolo unde îl sărutase Sophy. Îşi dădu
seama că era pentru prima oară când Sophy îl sărutase spontan.
Traversă încăperea şi culese de jos pieptenul de argint. Îl luă cu
el la birou şi, zâmbind abia vizibil, îl puse în sertar, la
îndemână, să îl ştie în preajmă tot timpul cât lucrează.
Decise satisfăcut că ideea pe care o avusese să îi
dăruiască cartea lui Culpeper fusese pur şi simplu genială, o
adevărată lovitură de maestru. Îi era îndatorat lui Fanny pentru
că ea îi sugerase să o cumpere şi îşi spuse că nu trebuia să uite
să îi mulţumească. Zâmbetul i se lărgi când îşi spuse, poznaş,
că ar fi putut să nu dea şase sute de lire pe brăţară şi să
economisească o sumă frumuşică. Cum o ştia pe Sophy, precis
avea să o piardă de îndată ce o punea la mână. Asta în cazul în
care îşi amintea să o poarte.
Sophy era într-o dispoziţie de zile mari când le trimise

vorbă Annei şi lui Jane că doreşte să le vadă. Amândouă au
sosit la ea în jurul orelor trei. Anne, strălucitoare într-o rochie
de culoarea pepenelui galben, dădu buzna în salon cu
obişnuitul ei entuziasm contagios. Era urmată de Jane,
îmbrăcată în culori mai potolite. Cele două tinere îşi desfăcură
241
panglicile pălăriei şi se aşezară aşteptând ca gazda lor să le
spună despre ce era vorba.
- Ce ziceţi ce minunat a fost ieri noaptea? întrebă Anne
veselă cât le-a fost servit ceaiul. Nici nu vă pot spune ce
delicioase mi se par balurile mascate.
- Asta ţi se trage de la faptul că îţi place să îţi baţi joc de
ceilalţi, ţinu Jane să remarce. Şi mai ales de bărbaţi. Într-o bună
zi genul ăsta de distracţie o să te vâre într-un mare bucluc.
- Prostii. Nu o asculta, Sophy. Este într-una din dispoziţii-
le ei materne. Şi acum, hai, spune-ne de ce ai vrut să ne vezi în
aşa mare grabă? Sper că ai să ne spui ceva palpitant.
- În ceea ce mă priveşte, li se adresă Jane luându-şi o
ceaşcă şi o farfurioară, aş prefera mai multă linişte, cel puţin o
vreme.
- Întâmplător, am de discutat cu voi două o chestiune
foarte serioasă. Linişteşte-te, Jane. Nu încerc să stârnesc iar o
furtună.
Sophy apucă batista din muselină în care era învelit inelul
negru, desfăcu nodul şi conţinutul ieşi la iveală. Jane se aplecă
înainte împinsă de curiozitate.
- Ce lucrătură neobişnuită!
Anne întinse mâna spre inel să îi atingă montura.
- Chiar că e ciudat. Şi de prost gust. Să nu îmi spui că ţi l-
a făcut cadou soţul tău. Aş fi zis că Ravenwopd are totuşi
gusturi mai alese.
- Nu. A fost al surorii mele, spuse Sophy coborând
privirea şi uitându-se la inelul aşezat în palmă, i-a fost dăruit de
un bărbat. Iar eu mi-am propus să aflu cine este şi să îl găsesc.
În ochii mei, el se face vinovat de crimă.
Şi le istorisi întreaga poveste în fraze scurte, încărcate de
durerea aducerii aminte.
După ce termină, Anne şi Jane rămaseră să o privească
îndelung, în tăcere. Cum era de aşteptat, Jane a fost cea care a
vorbit prima.
- Dacă ceea ce ne-ai povestit este adevărat, atunci
bărbatul ăsta trebuie să fie un monstru. Nu prea văd însă ce ai
putea tu să faci, chiar şi să afli cine este, Din păcate, monştri de
242
felul lui circulă nestigheriţi în înalta societate, fără ca nimeni să
îi poată acuza de crimă.
Sophy îşi sumeţi bărbia.
- Intenţia mea e să îl pun faţă în faţă cu răul pe care l-a
făcut. Vreau să afle că ştiu cine este şi de ce e în stare.
- Ar putea fi periculos, spuse Jane. Sau, în cel mai bun
caz, teribil de stânjenitor. Nu poţi să dovedeşti nimic. O să îţi
râdă în nas când ai să îl acuzi de crimă.
- Da. E adevărat. Dar, în acelaşi timp, asta îl va obliga să
afle că Lady Ravenwood ştie cu cine are de-a face, spuse Anne
gânditoare. Sophy se bucură de mare popularitate în ultima
vreme şi asta îi dă o oarecare putere. Şi apoi, să nu uităm de
influenţa pe care o are în calitate de soţie a Contelui de
Ravenwood. Dacă îşi pune în minte să exercite un dram din
puterea ei, s-ar putea să îl distrugă social pe posesorul acestui
inel. Şi cred că asta ar fi cea mai potrivită pedeapsă pentru
orice bărbat din înalta societate.
- Cu condiţia ca el să facă parte din lumea bună, adăugă
Sophy. Nu ştiu absolut nimic despre el, doar că, foarte probabil,
a fost unul dintre iubiţii Elizabeth-ei.
Jane scoase un suspin,
- Dacă e să ne luăm după bârfe, te aşteaptă o listă
nesfârşită.
- Dar putem să o scurtăm şi să ne rezumăm doar la
bărbatul care a purtat inelul, spuse Sophy,
- Primul lucru pe care îl avem de făcut este să aflăm ceva,
un lucru cât de mărunt, despre el. Cum vreţi să procedăm? le
întrebă Anne tot mai entuziasmată de perspectiva noului
proiect.
- Staţi o clipă! le rugă Jane. Gândiţi-vă bine înainte de a
intra într-o nouă aventură. Sophy, nici nu a trecut prea mult
timp de când l-ai înfuriat pe Ravenwood şi ştii cât e de
cumplită mânia lui. Dacă e să îmi ceri părerea, cred că te
aprinzi prea uşor. Chiar îţi doreşti atât de mult să îl stârneşti din
nou?
- Problema aceasta nu are nici o legătură cu Ravenwood,
spuse Sophy energic, după cum zâmbi, aducându-şi aminte de
243
cartea cu plante pe care o primise de la el în dar. Oricum, m-a
iertat pentru ce s-a întâmplat ieri dimineaţă.
Jane o privi înmărmurită.
- Chiar te-a iertat? Atunci cred că e cu mult mai indulgent
decât are reputaţia că ar fi.
- Soţul meu nu este un bărbat afurisit aşa cum cred toţi
despre el, spuse Sophy cu răceală. Dar, mai bine să ne
întoarcem la planul nostru de a-l găsi pe posesorul inelului.
Adevărul este că nu vreau să îl plictisesc pe Ravenwood cu
problemele mele. Este o hotărâre pe care am luat-o în sinea
mea, mult înainte de a mă mărita cu el. În ultima vreme, am
lăsat ca atenţia să îmi fie abătută de la promisiunea pe care mi-
am făcut-o de.. ştiţi bine, de alte lucruri. Acum însă am
terminat cu lucrurile astea lipsite de importanţă şi sunt hotărâtă
să mă ocup ce această problemă.
Anne şi Jane o studiară cu atenţie.
- Vorbeşti serios, nu-i aşa? o întrebă Jane în cele din
urmă.
- În acest moment, cel mai important lucru din viaţa mea
este să îl găsesc pe posesorul acestui inel. Este o promisiune,
un jurământ pe care mi l-am făcut mie însămi, spuse Sophy
privindu-şi prietenele. De astă dată însă nu pot să risc ca vreuna
dintre voi să se simtă obligată să dea fuga la Ravenwood şi să-i
spună ce pun la cale. Dacă credeţi că nu îmi puteţi acorda
întreg sprijinul vostru, atunci mai bine spuneţi-o de pe acum.
Vă cer să o faceţi.
- Nici prin minte nu-mi trece să-te las singură în această
încercare, îi spuse Anne hotărâtă.
- Jane? întrebă Sophy zâmbindu-i cu blândeţe. Voi
înţelege perfect dacă nu te simţi în stare să fii alături de mine.
Jane îşi strânse buzele.
- Ai dreptate să îmi pui la îndoială loialitatea, Sophy. Şi
nu eşti de acuzat pentru asta. Dar aş vrea să îţi dovedesc că îţi
sunt cu adevărat prietenă. O să te ajut.
- Perfect, atunci, ne-am înţeles. Sophy le întinse mâna.
- Şi acum să pecetluim înţelegerea noastră.
244
Cele trei tinere se prinseră de mâini şi făcură, în tăcere,
jurământul solemn, apoi se lăsară la loc în fotoliu şi se uitară la
inelul negru.
- De unde începem? întrebă Anne după ce se gândi bine.
- De fapt, am început chiar din noaptea trecută, le spuse
Sophy şi le povesti despre necunoscutului îmbrăcat în pelerină
neagră, bărbatul cu masca trasă pe faţă.
Jane o privi speriată.
- Cum? A recunoscut inelul? Şi ţi-a spus că îl recunoaşte?
Doamne Dumnezeule, Sophy! Şi nouă de ce nu ne-ai spus
nimic?
- Nu am vrut să vă spun nimic până ce nu veţi fi jurat
solemn că veţi fi alături de mine.
- Bine, Sophy, dar asta înseamnă că inelul chiar este
învăluit în mister.
Anne îl luă şi îl studie cu mare atenţie,
- Eşti sigură că partenerul tău de dans nu a mai spus
nimic altceva? Doar că persoana care îl poartă o să cunoască
plăceri neobişnuite?
- Nu ştiu ce a vrut să spună prin asta, dar sunt exact
vorbele lui. A adăugat că o să ne mai întâlnim, după care a
dispărut.
- Slavă Cerului că erai la un bal mascat! exclamă Jane
îngrijorată, Acum, dacă tot ştii că inelul ăsta e legat de o
poveste misterioasă, cred că ar fi mai bine să nu te afişezi cu el
în public.
- Mă văd obligată să îţi dau dreptate. Probabil că nu ar
mai trebui să îl port până nu aflăm ce-i cu el. Şi totuşi, dacă
singura cale de a afla adevărul este să îl port, atunci, mi-e
teamă că nu am încotro,
- Nu, spuse Anne cu prudenţă neobişnuită. De data astă
sunt de acord cu Jane. Cel puţin, nu îl purta în public până nu
ne întrebi şi pe noi. Promiţi ?
Sophy avu o clipă de ezitare şi se uită pe rând la
prietenele ei.
245
- Foarte bine, spuse ea fără tragere de inimă. Am să mă
sfătuiesc mai întâi cu voi două şi abia apoi am să îl pun pe
deget. Şi acum, am face bine să ne concentrăm atenţia asupra
chestiunii şi să vedem ce informaţii deţinem în acest moment,
- Bărbatul în mantie noagră a sugerat că inelul este
cunoscut de el şi de câteva persoane, spune Anne rar. Ceea ce
presupune existenţa unui club sau a unui grup de vreun fel.
- Putem presupune că există mai multe inele, spuse
Sophy încercând să îşi amintească exact vorbele necunos-
cutului. Poate că este simbolul unei societăţi secrete.
Jane se înfiora.
- Nu îmi place deloc ce spui.
- Bine, dar ce fel de societate ? întrebă iute Anne, nedănd
atenţie lamentărilor prietenei ei. Mai întâi trebuie să aflăm ce
învârte societatea asta, ca după aceea să ne gândim ce fel de
bărbat ar purta un asemenea inel.
- Poate că reuşim să aflăm ce fel de societate ar folosi o
asemenea bijuterie dacă descoperim înţelesul simbolurilor care
sunt gravate pe inel, spuse Sophy răsucind între degete bucăţica
de metal negru şi studiind atent triunghiul şi capul de animal
figurate pe el. Dar cum am putea afla?
Urmă o pauză lungă, întreruptă de Jane, care vorbi fără
tragere de inimă :
- Mă gândesc că există un punct din care am putea începe
căutările.
Sophy o privi întrebător.
- Care?
- Biblioteca lui Lady Fanny.
Trei zile mai târziu, Sophy cobora scările ca o vijelie, cu

boneta într-o mână şi săculeţul în cealaltă. Traversă grăbită
holul şi ajunsese deja la uşa pe care un servitor se grăbea să i-o
deschidă, când Julian îşi făcu apariţia ieşind din bibliotecă.
După privirea insistentă pe care i-o aruncă soţul ei Sophy îşi
dădu imediat seama că acesta dorea să îi vorbească. Îşi reprimă
un oftat, se opri şi reuşi chiar să îi adreseze un zâmbet,
246
- Bună ziua, domnule. Văd că şi astăzi ai de lucru, îi
spuse ea liniştită.
Julian îşi încrucişa braţele şi se sprijini cu umărul de
tocul uşii.
- Vrei să ieşi, Sophy?
- Da, milord, spuse Sophy aşezându-şi boneta pe cap şi
începând să îşi lege panglicile sub bărbie. Le-am promis
mătuşii Fanny şi Harriette-ei că am să trec pe la ele în după-
amiaza aceasta.
- Se pare că le-ai vizitat în fiecare zi de o săptămână
încoace.
- Numai în ultimele trei zile, domnul meu. El înclină
capul curtenitor.
- Te rog să mă scuzi, aşa este, ai dreptate. Probabil că ai
trecut pe la ele doar în ultimele trei zile. Cred că am pierdut
şirul pentru că de fiecare dată când ţi-am propus să facem o
plimbare sau să mergem la o expoziţie, tu tocmai ţâşneai pe
uşă, în drum spre ele.
- Aici la oraş, viaţa este foarte agitată, domnul meu.
- Ce schimbare faţă de viaţa de la ţară, nu-i aşa? Sophy îl
privi îngrijorată, întrebându-se unde voia Julian să ajungă. Era
nerăbdătoare să plece cât mai repede, iar trăsura o aştepta deja
în faţa intrării.
- Ai nevoie de ceva, milord?
- Poate o fărâmă din timpul tău preţios, îi sugeră el cu
blândeţe.
Degetele Sophyei se încurcară în panglici şi pălăria îi
căzu strâmb pe faţă.
- Îmi pare rău, domnule, dar i-am promis mătuşii tale că
am să fiu la ea la trei şi nu aş vrea să o fac să mă aştepte.
Julian aruncă peste umăr o privire la ceasul de pe poliţa
căminului din bibliotecă.
- Ai mai putea zăbovi vreo câteva minute înainte de a o
zbughi pe uşă afară. De nu îi porunceşti argatului să plimbe
puţin calul înainte de plecare? Aş fi vrut să îţi cer sfatul în
câteva chestiuni.
- Sfatul?
247
Vorbele lui îi stârniră curiozitatea. Julian nu îi mai ceruse
sfatul de când plecaseră de la Eslington Park.
- Este vorba despre nişte chestiuni legate de domeniul
Ravenwood.
- A, spuse Sophy neştiind ce să creadă. Are să dureze
mult, domnule?
- Nu, draga mea. Nu o să dureze mult.
Julian se îndreptă şi cu un gest curtenitor o pofti să intre
în bibliotecă. Apoi se uită la servitor si îi zise:
- Spune-i argatului că Lady Ravenwood mai zăboveşte
puţin. Sophy se aşeză în fotoliul din faţa biroului şi se căzni să
deznoade panglicile încurcate ale bonetei.
- Dă-mi mie voie, draga mea.
Julian închise uşa bibliotecii şi veni spre ea să desfacă
iţele încurcate.
- Zău că nu înţeleg cum de se încurcă tot timpul
panglicile astea, se plânse Sophy roşind uşor din pricina
aproprierii lui Julian. Niciodată nu stau la locul lor.
- Nu îţi bate capul cu fleacuri de astea, când soţul tău e
aici să te ajute.
Julian se aplecă spre ea şi mâinile lui puternice prinseră
cu îndemânare nodul încăpăţânat. O clipă mai târziu, îi scotea
pălăria de pe cap şi i-o întinse cu o plecăciune.
- Mulţumesc, îi spuse Sophy stând dreaptă în scaun cu
pălăria aşezată în poală. Ce fel de sfat voiai să îmi ceri,
domnule?
Julian înconjură biroul şi se aşeză încet la locul său.
- Tocmai mi-au parvenit nişte rapoarte de la intendentul
meu de la Ravenwood. Spune că menajera s-a îmbolnăvit grav
şi că îi este teamă că nu o să îşi mai revină niciodată.
- Biata mrs. Boyle, spuse Sophy gândindu-se la tiranica
femeie durdulie care condusese cu mână de fier timp de ani de
zile treburile casei Ravenwood. Intendentul spune şi dacă a
chemat-o pe bătrâna Bess să o vadă?
Julian îşi lăsă privirea pe scrisoarea aşezată dianintea lui.
- Da. Se pare că Bess a fost la noi acum câteva zile şi a
spus că doamna Boyle are probleme, cu inima. Chiar dacă are
248
norocul să se însănătoşească, nu va fi în stare să îşi reia
îndatoririle. De acum înainte, va trebui să ducă o viaţă liniştită.
Sophy clatină din cap şi se încruntă îngrijorată.
- Îmi pare atât de rău să aud asta. Sper că bătrâna Bess i-a
spus lui mrs. Boyle cum să bea ceaiul de degeţel roşu. Ştii,
ajută foarte mult în astfel de situaţii.
- Nu mă pricep cât de bun este degeţelul roşu, spuse
Julian politicos, dar ştiu că boala doamnei Boyle mă... Julian se
opri şi se corectă în mod deliberat... ne lasă pe cap cu o
problemă. Trebuie să găsim imediat o nouă menajeră.
- Se înţelege de la sine. Altfel, curând, Ravenwood o să
devină o adevărată casă de nebuni,
Julian se sprijini de spătar.
- Angajarea unei noi menajere este o problemă destul de
serioasă. Şi, întâmplător, ceva care depăşeşte priceperea mea.
Sophy nu reuşi să îşi reprime un zâmbet.
- Doamne Dumnezeule, domnul meu. Dar nu mi-aş fi
putut închipui nici o clipă că există ceva la care să nu te
pricepi.
Julian îi aruncă un zâmbet scurt şi ţâfnos.
- Că bine zici, Sophy. A trecut ceva timp de când nu ţi-ai
mai râs de aroganţa mea. Începusem să duc dorul micilor tale
înţepături.
Sophy-ei îi pieri brusc veselia.
- Cred că, în ultima vreme, domnule, relaţiile noastre nu
au fost de natură să încurajeze tachinările.
- Da, cred că ai dreptate. Dar am să am eu grijă ca
lucrurile să se îndrepte.
Ea clătină din cap întrebătoare.
- De ce?
- Dar oare nu e limpede? o întrebă el calm. Mi-am dat
seama că îmi mai lipseşte ceva în afara tachinărilor tale. Duc
dorul acelei relaţii liniştite care începuse să se înfiripe între noi
la Eslington Park, înainte de a-ti veni ideea nebunească să îneci
patul în ceai.
Sophy simţi cum îi iau foc obrajii. Plecă privirea şi se
uită la boneta din poală.
249
- Pentru mine nu a fost tocmai o relaţie liniştită, domnule.
E foarte adevărat că pe vremea aceea vorbeam despre lucruri
de interes comun, dar nu puteam uita că, de fapt, tu nu îţi
doreai de la mine decât să îţi dăruiesc un moştenitor. Să ştii că
asta m-a făcut să mă simt tot timpul încordată şi nervoasă,
Julian,
- Parcă înţeleg ceva mai bine lucrurile acum, după
discuţia nevinovată pe care am avut-o cu o anumită ţigăncuşă.
Ea mi-a explicat că soţia mea e o persoană romantică din fire.
Sunt vinovat că nu am ţinut cont de asta şi sunt gata să îmi
îndrept greşeala şi să îmi schimb purtarea faţă de tine.
Sophy ridică iute capul, iar sprâncenele i se împreunară a
plictiseală.
- Deci vrei să îmi spui că eşti dispus să îmi tolerezi de
acum înainte aşa-zisa mea înclinare spre romatism? Te rog, nu
te osteni, Julian. Gesturile romantice sunt lipsite de orice
semnificaţie dacă nu sunt inspirate de un sentiment adevărat.
- Cel puţin, lasă-mă să încerc să îţi fac pe plac, draga
mea, îi spuse el cu un uşor zâmbet pe buze. Ţi-a plăcut cartea
despre plante a lu iCulpeper?
Sophy se simţi brusc cuprinsă de un sentiment de vi-
novăţie.
- Doar ştii bine câtă plăcere mi-a făcut, domnule.
- Şi brăţara? nu se lăsă el.
- Este foarte frumoasă, domnule. El clipi.
- Foarte frumoasă. Înţeleg. Atunci nu îmi rămâne altceva
de făcut decât să aştept să te văd purtând-o cât mai curând.
Sophy se însenină deodată, fericită că îi poate da un
răspuns afirmativ.
- Cred că o voi purta chiar în astă seară, domnule. Merg
la recepţia pe care o dă Lady St. John.
- Ar fi fost prea mult să sper că nu ţi-ai făcut nici un
program pentru astă seară.
- Oh, dar programul meu este foarte încărcat. În fiecare
seară am să ies. Şi săptămâna asta şi în următoarea. Se
întâmplă atâtea aici în oraş, nu-i aşa?
250
- Da, spuse Julian morocănos. Aşa este. Şi totuşi, nu te
obligă nimeni să iei parte la toate recepţiile la care eşti invitată.
Mă gândeam că poate ţi-ar plăcea să petreci câteva seri liniştite
acasă.
- Ce să fac singură acasă, domnul meu? murmură Sophy
cu încăpăţânare.
Julian îşi împreună mâinile pe birou.
- Mă gândeam să îmi petrec şi eu seara alături de tine.
Sophy încercă să îi arunce unul din zâmbetele ei încântătoare.
Julian încerca doar să fie amabil, îşi spuse în sinea ei, numai că
ea îşi dorea din partea lui ceva mai mult decât amabilitate.
- Înţeleg. Încă un gest romantic menit să îmi potolească
ambiţiile. Eşti foarte generos, milord, dar nu te osteni. Sunt în
stare să îmi ocup timpul şi singură. După cum îţi spuneam, de
când sunt în oraş am început să înţeleg mai bine că bărbaţii şi
femeile din înalta societate pot să ducă vieţi separate. Acum
chiar trebuie să plec. Mătuşa ta o să se îngrijoreze că am
întârziat atât.
Se ridică iute în picioare, uitând complet de bonetă care îi
alunecă din poală pe covor.
- Sophy, mi-ai înţeles greşit intenţiile, spuse Julian
ridicându-se la rândul lui şi grăbindu-se spre ea să îi ridice
boneta. Am vrut doar să spun că îţi propun să încercăm şi să
petrecem o seară liniştită numai noi doi.
Îi potrivi pălăria pe cap şi îi prinse strâns panglicile sub
bărbie.
Ea ridică privirea şi îi cercetă atentă chipul, încercând să
ghicească ce voia să spună.
- Îţi mulţumesc pentru gestul pe care vrei să îl faci,
domnul meu. Dar nici prin minte nu îmi trece să mă amestec în
viaţa ta mondenă. De altfel, cred că te-ai plictisi de moarte dacă
ar trebui să stai acasă. La revedere, milord.
- Sophy!
Tonul lui autoritar o făcu să se oprească în prag.
- Ce este, domnule?
- Şi cum rămâne cu noua menajeră?
251
- Spune-i intendentului să vorbească cu Molly Ashkettie.
Este în serviciul vostru la Ravenwood de ani de zile şi cred că
o va înlocui perfect pe biata doamnă Boyle, spuse Sophy ieşind
în grabă din bibliotecă.
Un sfert de oră mai târziu, Sophy intra în biblioteca lui
Lady Fanny. Harriette, Anne şi Jane veniseră deja şi erau
cufundate în lectură, iar teancuri întregi de cărţi zăceau
împrăştiate în jurul lor pe masă.
- Îmi cer scuze, dar am fost reţinută, se grăbi Sophy să
spună când doamnele ridicară ochii din cărţi. Soţul meu a dorit
să discute cu mine despre noua noastră menajeră.
- Ce ciudat, spuse Fanny cocoţată pe o scăriţă şi căutând
ceva pe raftul de sus. Ravenwood nu şi-a bătut niciodată capul
cu angajarea servitorilor. L-a lăsat pe intendent sau pe
majordom să se ocupe întotdeauna de asta. Dar, are a face,
draga mea. Am făcut progrese serioase cu noul nostru proiect.
- Aşa e, spuse Anne închizând o carte şi deschizând o
alta. Harriette tocmai a descoperit o notă care face trimitere la
capul de animal de pe inel. Este o fiinţă mitologică, menţionată
într-o carte foarte veche de filozofie a naturii.
- Mi-e teamă că nu e o informaţie tocmai plăcută, spuse
Harriette şi se uită la Sophy pe deasupra ochelarilor. Animalul
acesta este leagat de un cult antic foarte neplăcut, de fapt
dezgustător.
- Iar eu parcurg acum nişte cărţi de matematică şi încerc
să găsesc ceva despre triunghi, spuse Jane. Presimt că ne
apropiem de ceea ce căutăm.
- Şi eu la fel, spuse Lady Fanny coborând de pe scăriţă,
Deşi când o să aflăm despre ce e vorba, mi-e teamă că nu o să
ne placă,
- De ce spui asta? o întrebă Sophy aşezându-se la masă şi
luând un tom masiv.
Harriette o privi.
- Aseară, înainte de culcare, Fanny şi-a amintit vag de
ceva.
- Ce anume? insistă Sophy.
252
- Ceva legat de o societate secretă din care făceau parte
nişte tineri descreieraţi, spuse Fanny liniştită. Am auzit
vorbindu-se despre povestea asta acum câţiva ani. Nu am aflat
niciodată nimic precis despre dedesubturile afacerii, însă mi se
pare că am auzit pomenindu-se ceva despre faptul că membri
societăţii purtau nişte inele ca semn de recunoaştere. Pe cât se
pare, totul a început la Cambridge, dar unii dintre membri au
continuat şi după ce şi-au încheiat studiile. Cel puţin, o vreme.
Sophy se uita pe rând la Anne şi la Jane şi le făcu un
semn discret din cap. Conveniseră să nu le sperie pe Fanny şi
pe Harriette dezvăluindu-le adevăratele motive ale interesului
lor pentru misteriosul inel negru. Cele două ştiau doar că
Sophy era curioasă să afle ce era cu acel suvenir de familie care
intrase în posesia ei pe această cale.
- Spuneai că inelul ţi-a fost lăsat de sora ta? o întrebă
Harriette dând paginile liniştită.
- Aşa este.
- Ştii cinei l-a dat?
Sophy ezită, încercând să găsească o explicaţie plauzibilă
a felului în care Amelia intrase în posesia lui. Mintea i se bloca,
cum se întâmpla de câte ori încerca să găsească pe loc o
minciună. Anne se grăbi să-i sară în ajutor.
- Parcă spuneai că l-a primit de la o soră a bunicii, care s-
a prăpădit cu mulţi ani în urmă. Nu-i aşa, Sophy?
- Da, răspunse Jane în locul ei. Îmi amintesc perfect că
asta ai spus, Sophy.
- Da. Aşa este. Era o mătuşă foarte bizară. Nu îmi
amintesc să o fi cunoscut, spuse repede Sophy.
- Hm... bizară nu e cel mai potrivit cuvânt, spuse Fanny
îngândurată închizând cu un pocnet sec două tomuri imense şi
îndreptându-se spre bibliotecă să aducă un alt teanc de cărţi.
Mă întreb cum o fi intrat în posesia acestui inel.
- Probabil că nu o să aflăm niciodată, spuse Anne
autoritar, aruncându-i Sophy-ei o privire prin care încerca să o
liniştească, în timp ce aceasta avea aerul că se simte tot mai
vinovată.
Harriette întoarse o nouă filă din cartea pe care o studia.
253
- Sophy, i-ai arătat inelul şi lui Ravenwood ? Ca bărbat,
s-ar putea să fi auzit mai multe despre asta decât noi.
- A văzut inelul, spuse Sophy, fericită că putea rosti în
sfârşit un adevăr. Însă nu l-a recunoscut.
- Ei bine, atunci nu ne rămâne altceva de făcut decât să
persistăm în încercarea noastră.
Fanny luă un alt tom de pe raft.
- Mă dau în vânt după şarade. Tu nu, Harry? Harriette
zămbi încântată.
- Vai de mine, cum să nu. Sunt cea mai fericită persoană
de pe lume când trebuie să dezleg iţele încâlcite ale unei
afaceri.
Patru zile mai târziu, Sophy descoperi într-un tratat vechi
de matematică pe care îl studia împreună cu Jane originea
triunghiului ciudat de pe montura inelului.
- Asta e, exclamă ea emoţională, iar celelalte femei se
strânseră imediat în jurul ei. Uitaţi-vă aici. Triunghiul este
identic cu cel de pe inel, inclusiv buclele ciudate de la colţuri.
- Sophy are dreptate, spuse Anne. Ce scrie despre
triunghi?
Sophy se încruntă încercând să înţeleagă cât mai bine
explicaţia scrisă în latină.
- Ceva în legătură cu anumite ceremonii păgâne în care
era folosit pentru a stăpâni nişte demoni-femeie, numite
Succubus...
Se opri brusc, abia acum înţelegând sensul a ceea ce
traducea.
- O, Doamne Sfinte!
- Ce s-a întâmplat? o întreba Fanny încercând să vadă
peste umărul ei. Aha, am înţeles. Triunghiul este o formă
geometrică perfectă pentru a controla demonii în timpul
orgiilor. Ce fascinant! Mai bine să îi lăsăm pe bărbaţi să îşi facă
griji în privinţa acestor Succubus care ii atacă pe bieţii bărbaţi
neajutoraţi în timpul somnului.
Harriette zâmbi blând.
- Într-adevăr, e fascinant. Demoni-femeie care se dedau
plăcerilor carnale, dar în acelaşi timp pot fi subjugate pentru a
254
te bucura de favorurile lor. Ai perfectă dreptate, Fanny. Cu
siguranţă că e o creaţie a minţii înfierbântate a bărbaţilor.
- Uitaţi. Am găsit aici încă o dovadă a imaginaţiei
masculine, le anunţă Anne, indicând cu degetul o altă imagine a
creaturii mitologice pe care o căutase. Mai scrie aici că fiara
are puteri neobişnuite. Scrie că poate să îşi păstreze vigoarea
ore în şir.
Fanny mormăi.
- Acum putem afirma cu certitudine că suvenirul Sophy-
ei este inelul unui bărbat. Se pare că a fost creat special pentru
a-l face pe bărbat să creadă că e în stare de fapte de toată
isprava în pat. Poate că, de fapt inelul încearcă să îl
îmbărbăteze pe acest drum ales în viaţă. Oricum ar fi, sunt
convinsă că nu e genul de bijuterie cu care ar dori Ravenwood
să ştie că soţia lui se afişează în lume.
Harriette chicoti.
- Eu, dacă aş fi în locul tău, Sophy, nu i-aş spuse soţului
meu nimic despre adevărata semnificaţie a motivelor gravate
pe inel. Mai bine renunţă la el şi cere-i să îţi dea smaraldele de
familie ale Conţilor de Ravenwood.
- Sunt convinsă că sfatul tău este excelent şi nu îl pun o
clipă la îndoială, spuse Sophy zicându-şi că mai bine moare
decât să îi ceară vreodată smaraldele lui Ravenwood. Şi vă sunt
recunoscătoare că m-aţi ajutat să aflu ce este cu inelul.
- Stai liniştită, spuse Harriette luminându-se la faţă. Doar
ţi-am spus că această investigaţie a fost captivantă si pentru
noi. Nu-i aşa, Fanny?
- Şi cât se poate de instructivă.
- Ei, şi acum ar trebui să plecăm, spuse Anne, ajutându-le
pe prietenele sale să aşeze cărţile la loc pe raft. I-am promis
bunicii că îi ţin companie în seara asta la un joc de cărţi cu
nişte prietene de-ale ei.
- Iar eu va trebui să mă pregătesc pentru balul de la Lady
St. John, spuse Sophy scuturându-şi mâinile de praf.
Jane îşi privi prietenele fără să scoată un cuvânt, dar,
îndată ce se aflară singure în trăsura Sophy-ei, acolo unde nu
255
puteau fi auzite de Lady Fanny şi de doamna ei de companie,
nu mai rezistă şi spuse:
- Haide. Nu mă mai fierbe atât. Ştiu eu bine că lucrurile
nu se vor opri aici. Sophy, ce ai de gând să faci?
Sophy se uită distrată afară pe geamul trăsurii.
- În acest moment ştim două lucruri certe despre inel.
Primul lucru este că s-ar putea să fi aparţinut unui bărbat care a
devenit membru al unei societăţi secrete pe când îşi făcea
studiile la Cambridge. Iar cel de-al doilea lucru este că această
societate se deda la practici sexuale dintre cele mai abjecte.
- Cred că ai dreptate, o aprobă Anne. Biata ta soră a fost
victima unui bărbat care folosea femeile într-un chip josnic.
- Dar asta ştiam deja, spuse Jane. Şi acum, ce facem?
Sophy îşi desprinse privirea de la spectacolul străzii şi se
întoarse spre prietenele ei.
- Cred că numai o singură persoană ar putea să cunoască
un asemenea bărbat.
Jane făcu ochii mari.
- Sophy, doar n-ai să...
- Ai dreptate, se grăbi Anne să spună. Cum de nu mi-a
trecut prin minte până acum? Trebuie să luăm imediat legătura
cu Charlotte Featherstone şi să vedem ce ne poate spune despre
inel sau despre bărbatul care l-a purtat. Sophy, scrie-i un bilet
chiar astăzi după-amiază. O să i-l duc imediat. Deghizată,
fireşte.
- S-ar putea să nu vă răspundă, spuse Jane plină de
speranţă.
- Poate, dar e singura alternativă la care pot recurge, în
afara celei de a purta inelul în societate aşteptând să văd cine o
să reacţioneze la vederea lui.
- E prea periculos, spuse Anne imediat. Orice bărbat care
ar putea recunoaşte inelul, ar presupune, pe bună dreptate, că
eşti iniţiată în practicarea acestui ritual, Sophy.
Sophy se cutremură amintindu-şi de bărbatul în pelerină
neagră. O plăcere neobişnuită. Trebuia să fie foarte prudentă şi
să încerce să nu mai atragă atenţia purtând acest inel.
256
Răspunsul de la Charlotte Featherstone îi parveni după
câteva ore. Anne i-l aduse imediat. Sophy deschise plicul cu
sentimente amestecate de teamă şi de speranţă.
„De la o femeie de onoare către o altă femeie de onoare.
Mă flataţi cerându-mi să vă ofer o informaţie pe care
dumneavoastră o numiţi profesională. În misiva dumneavoastră
spuneaţi că încercaţi să aflaţi detalii, despre un suvenir de
familie şi că, în urma cercetărilor pe care le-ati întreprins, v-aţi
gândit că eu v-aş putea fi de folos. Sunt foarte fericită că îmi
cereţi să vă dau o informaţie cât de mică, dar, permiteti-mi să
vă spun că acel membru al familiei dumneavoastră căruia i-a
aparţinut inelul nu era o persoană respectabilă. Oricine ar fi
fost acest bărbat, era bântuit de sentimente abjecte.
Nu-mi amintesc să fi văzut purtând acest inel în prezenta
mea decât cinci bărbaţi. Doi dintre ei au murit şi, ca să fiu
sinceră, omenirea nu a pierdut nimic de pe urma dispariţiei lor.
Ceilalţi trei sunt lorzii Utteridge, Varley şi Ormiston. Nu
cunosc detalii despre intenţiile dumneavoastră, dar, orice aţi
dori să întreprindeţi, vă recomand o extremă prudenţă. Vă
asigur că nici unul dintre cei trei bărbaţi nu este o companie
demnă de o femeie, indiferent de poziţia ei socială. Deşi am
ezitat înainte de a mă hotărî, o fac totuşi şi vă sugerez că ar fi
poate mai bine, ca înainte de a întreprinde ceva, să discutaţi
această chestiune cu soţul dumneavoastră.”
Biletul era semnat cu iniţialele frumos caligrafiate, C.F.
Sophy simţi că inima îi bate să îi sară din piept. În sfârşit,
căpătase nişte nume, îşi spuse ea. Unul dintre aceşti trei bărbaţi
putea fi vinovat de moartea Amellei.
- Trebuie să găsesc o cale de a mă întâlni cu ei, îi spuse
ea calm Anne-ei.
- Utteridge, Varley, Ormiston, repetă Anne îngândurată.
Parcă am auzit de ei. Se învâtesc nestigheriţi în lumea bună,
deşi nici unul nu se bucură de o reputaţie strălucită. Cu relaţiile
pe care ţi le-ai făcut şi cunoştinţele bunicii mele nu cred că vor
fi prezenţi cei trei.
Sophy dădu din cap şl împături biletul lui Featherstone.
257
- Constat că agenda mea o să fie mai încărcată ca
niciodată.
CAPITOLUL 14
Waycott devenise mai pisălog ca niciodată şi nu era
pentru prima oară că se simţea agasată de el. Sophy se uită
încruntată peste umărul lui Utteridge care o conducea lin pe
parchetul de dans şi constată uşurată că Waycott se îndrepta
spre grădină.
Era şi timpul să îi dea pace în seara asta. Reuşise cu mare
greutate să manevreze în aşa fel lucrurile încât să îi fie
prezentată lui Utteridge, primul nume de pe lista ei, un bărbat
odinioară frumos, acum o biată epavă de pe urma vieţii
destrăbălate pe care o dusese în tinereţe. De când intrase în sala
de bal, Waycott se învârtise în jurul ei fără astâmpăr şi o
sâcâise, aşa cum făcuse de fiecare dată când se întâlniseră în
societate în ultimele două săptămâni.
Fusese şi aşa destul de greu să afle unde avea să meargă
Utteridge în această seară, cu mult mai greu decât se
aşteptaseră ea, Anne şi Jane, îşi spuse Sophy iritată. Şi tot ce îi
lipsea era să se împiedice la tot pasul de Waycott. Avusese
noroc cu Anne care reuşise să obţină în ultimul moment relaţii
despre cei invitaţi la acest bal. Şi, desigur, Sophy-ei nu i-a
trebuit mult timp să fie trecută şi ea pe lista invitaţilor, Nu au
reuşit să culeagă prea multe informaţii despre Lordul Utteridge.
- Mi s-a spus că şi-a pierdut întreaga avere la cărţi şi că
acum îşi caută o soţie bogată, ii explicase Anne ceva mal
devreme în cursul după-amiezii. Pentru moment, se pare că şi-a
concentrat atenţia asupra Cordeliei Biddle care îşi face debutul
la recepţia dată în seara asta de familia Dallimore.
- Cred că lui Lady Fanny nu ii va fi greu să obţină o
invitaţie pentru mine, spuse Sophy şi se dovedi că avusese
dreptate.
La început, Lady Fanny a fost uşor surprinsă de hotărârea
Sophy-ei de a participa la un eveniment monden care se anunţa
258
a fi extrem de plicticos, dar avu drăgălăşenia să îi strecoare o
vorbă gazdei.
- Nu a fost deloc greu să fac aranjamentul, draga mea, îi
spuse Lady Fanny mai târziu privind-o cu subînţeles. În ultima
vreme, toată lumea te consideră un oaspete de onoare.
- Presupun că numai titlul lui Julian este de vină, remarcă
Sophy sec, amintindu-şi ce îi spusese Anne, că putea să îşi
folosească toată puterea pe care i-o dădea poziţia ei socială
pentru a-l pedepsi pe seducătorul Ameliei.
- Sigur că titlul de contesă de Ravenwood te-a ajutat
foarte mult, recunoscu Harriette, ridicând ochii din cartea pe
care o frunzărea, dar să ştii, copila mea, că nu numai rangul te-
a făcut să devii atracţia sezonului.
Pentru moment, Sophy a fost uimită de remarca
Harriette-ei; după aceea însă zâmbi.
- Să nu intrăm în amănunte, Harry. Sunt perfect
conştientă că datorez bruma de popularitate de care mă bucur
simplului motiv că până şi domnii şi doamnele din înalta
societate suferă de dureri de cap, au probleme cu digestia şi
deci şi cu ficatul. Vă jur că nu există recepţie sau bal la care să
nu sfârşesc prin a prescrie reţete. De parcă aş fi farmacist.
Harriette şi Fanny schimbară priviri înveselite, după care
Harriette se întoarse la cartea ei. Dar important este că planul
Sophy-ei reuşise şi că ea ajunsese să fie primită cu mare
căldură de o gazdă care nici nu visase să aibă norocul de a o
avea printre oaspeţii de la recepţia ei pe însăşi Contesa de
Ravenwood. Din acest moment, Sophy-ei nu i-a fost greu să
dea de urma lui Utteridge. Dacă Waycott nu ar fi sâcâit-o cu
insistenţele lui de a o invita la dans, lucrurile ar fi mers şi mai
bine.
- Îndrăznesc să spun că Ravenwood trebuie să vă
găsească foarte diferită de prima lui contesă, îi şopti Utteridge
pe un ton mieros.
Sophy, care aşteptase un pretext cât de mic să pornească
discuţia, îi zâmbi încurajator.
- Aţi cunoscut-o bine, milord? Utteridge zâmbi într-un fel
dezagreabil.
259
- Să zicem că am avut plăcerea să am câteva discuţii
intime cu ea. Era o femeie încântătoare. Te ameţea pur şi
simplu: fascinantă, misterioasă, captivantă. Cu un singur
zâmbet ştia să ţină înlănţuit un bărbat zile în şir. Dar cred că, în
acelaşi timp, era teribil de periculoasă.
O Succubus. Sophy îşi aminti straniul motiv gravat pe
inelul negru. Mulţi bărbaţi trebuie să îşi fi dorit să se apere de o
femeie ca Elizabeth chiar dacă, cu bună ştiinţă, cădeau pradă
farmecelor ei.
- I-aţi vizitat des pe soţul meu şi prima lui soţie la
Ravenwood? întrebă Sophy pe un ton nevinovat.
Utteridge chicoti sec.
- Ravenwood nu se omora să îşi petreacă timpul cu soţia
lui. Cel puţin asta s-a întâmplat după câteva luni de căsnicie.
Trebuie să recunosc că acele câteva luni de început au fost
foarte amuzante pentru noi, ceilalţi.
- Amuzante? întrebă Sophy înfiorându-se.
- Da, chiar aşa, îi răspunse Utteridge gustând picanteria
aducerii aminte. În cursul primul lor an de căsnicie am asistat
la destule scene şi Ravenwood s-a dat de multe ori în spectacol,
ceea ce vă daţi seama, a constituit deliciul nesfârşit al seratelor
şi balurilor din lumea bună. După aceea însă, Ravenwood şi
soţia lui au dus existenţe complet separate. Unii spun că
Ravenwood avea de gând să se despartă de Elizabeth şi să
ceară divorţul când aceasta a murit.
Probabil că Julian urase din tot sufletul scenele acelea
penibile pe care trebuise să le îndure în faţa tuturor. Nici nu era
de mirare de ce era atât de neînduplecat când îi spunea Sophy-
ei că nu dorea ca soţia lui să devină ţinta bârfelor din societate.
Sophy încercă să revină la prima ei întrebare.
- Aţi fost vreodată la Ravenwood Abbey, domnule?
- Din câte îmi amintesc, de două ori, răspunse Utteridge
direct. De fiecare dată am stat foarte puţin acolo, deşi Elizabeth
era fermecătoare. Mie nu prea îmi place viaţa la ţară. Un bărbat
cu formaţia mea nu se dă în vânt după viaţa la ţară. Mă simt
mult mai în largul meu la oraş.
- Înţeleg.
260
Sophy îl asculta cu atenţie pe Utteridge, încercând să îl
recunoască după inflexiunile glasulurpe bărbatul cu mantie
neagră care o prevenise asupra inelului în noaptea balului
mascat. Nu credea să fie el.
Iar dacă Utteridge spunea adevărul, nu credea să fie el
seducătorul Ameliei, Oricine ar fi fost acel bărbat, el zăbovise
mai mult la Ravenwood şi fusese acolo în mai multe rânduri.
Amelia îşi întâlnise iubitul noaptea de mai multe ori în decurs
de trei luni. Sigur, mai era posibilitatea ca Utteridge să mintă
când spunea că nu fusese acolo decât de două ori, însă Sophy
nu vedea de ce ar făcut-o.
Îşi dădu seama că strădania el de a-l găsi pe bărbatul care
îi sedusese sora avea să fie o încercare cu mult mai dificilă
decât îşi închipuise.
- Spuneţi-mi, doamnă, intenţionaţi să o imitaţi pe pre-
decesoarea dumneavoastră? Iar dacă da, sper că o să mă aveţi şi
pe mine în vedere. Dacă mă invitaţi să vă fiu oaspete în
Hampshire, am să trec peste reţinerile mele şi am să accept să
vă fiu oaspete, rosti Utteridge pe un ton învăluitor.
Ofensa abia disimultă o smulse pe Sophy din visare. Se
opri în mijlocul parchetului de dans, iar capul îi tremura uşor
de enervare.
- Ce vreţi să spuneţi, domnule?
- Bine, dar nimic, draga mea. Nu am pus întrebarea decât
din pură curiozitate. Păreaţi atât de interesată să aflaţi ce a făcut
predecesoarea dumneavoastră încât, o clipă, m-am întrebat
dacă... hm... aspiraţi la aceeaşi existenţă care nesocoteşte
convenienţele sociale pe care a dus-o ea.
- Nici prin gând nu îmi trece, spuse Sophy înţepată, Nu
înţeleg de unde v-a venit o asemenea idee.
- Vă rog să vă liniştiţi, doamnă. Nici prin gând nu mi-a
trecut să vă jignesc. Doar că mi-au ajuns la ureche bârfe care
mi-au stârnit curiozitatea.
- Ce fel de bârfe? întrebă Sophy deodată îngrijorată.
Dacă se aflase cumva ceva despre incidentul dintre ea şi
Charlotte Featherstone atunci cu siguranţă că Julian se va
înfuria şi mai rău.
261
- Vă asigur, nu este vorba de ceva important. Utteridge
zâmbi cu detaşare rece şi îndreptă nonşalant ornamentul floral
care îi atârna Sophy-ei din păr, ameninţând să cadă.
- Doar o dicuţie nevinovată despre smaraldele Raven-
wood.
- Ah, despre ele era vorba, spuse Sophy oftând uşurată. Şi
ce aţi auzit spunându-se, milord?
- Sunt unele persoane, puţine la număr, care se întreabă
de ce nu aţi apărut niciodată cu ele în societate, spuse Utteridge
cu prefăcută indiferenţă şi cu o privire sfredelitoare.
Ce ciudat, spuse Sophy. Nu aş fi bănuit că o chestiune
atât de măruntă să stânească curiozitatea cuiva. Cred că dansul
nostru a luat sfârşit, domnule.
- Atunci, vă rog să mă scuzaţi, doamnă, spuse Utteridge
şi făcu o plecăciune scurtă când dansul se încheie. Am promis
altcuiva următorul dans.
- Bineînţeles, spusese Sophy distantă şi îl urmări pe
Utteridge croindu-şi drum prin mulţime spre o tânără blondă cu
ochi albaştri, îmbrăcată într-o rochie din mătase bleu.
- Cordelia Briddle, spuse Waycott ivindu-se ca din
pământ în spatele Sophy-ei. Nu are pic de minte în căpşorul
acela frumos, dar mi s-a spus că averea pe care o va moşteni
compensează din plin această lipsă.
- Nu aş fi crezut că bărbaţii să aprecieze inteligenţa la o
femeie.
- Este adevărat că sunt unii bărbaţi care nu au suficientă
minte ei înşişi pentru a aprecia o asemenea calitate când ea se
manifestă la o femeie, spuse Waycott privind-o intens. Îmi
permit să afirm că Ravenwood este unul dintre aceşti bărbaţi
fără minte.
- Vă înşelaţi, milord, se grăbi Sophy să îi contrazică,
- În acest caz, îmi cer scuze, spuse Waycott. Am avut
această impresie doar pentru ca nu am văzut nici un semn care
să vorbească despre preţuirea lui Ravenwood şi, credeţi-mă,
asta îl poate face pe un bărbat să îşi pună unele întrebări.
262
- Şi, mă rog, ce ar trebui să facă să îşi manifeste preţuirea
la adresa mea? îl întrebă Sophy. Să aştearnă covoare de flori la
intrare în fiecare dimineaţă?
- Covor de flori? spuse Waycott mirat. Cred că nu la asta
m-am gândit. De altfel, Ravenwood nu e un bărbat romantic
sau sentimental. În schimb mă aşteptam să vă fi dăruit până
acum faimoasele smaralde Ravenwood.
- Nu înţeleg de ce v-ati gândit tocmai la aşa ceva, i-o tăie
Sophy. Mie nu îmi vin bine smaraldele. Arăt de o mie de ori
mai bine dacă port diamante. Nu îmi daţi dreptate?
Ridică mâna graţios să îi atragă lui Waycott atenţia
asupra brăţării pe care i-o dăruise Julian. Pietrele jucau în mii
de ape la încheietura ei.
- Vă înşelaţi, Sophy, îi spuse Waycott. Aţi fi încântătoare
dacă ati purta smaraldele. Mă întreb însă dacă Ravenwood va
mai avea vreodată suficientă încredere într-o femeie încât să i
le dăruiască. Probabil că giuvaerele astea îl trezesc amintiri
dureroase.
- Vă rog să mă scuzaţi, milord. Am văzut-o pe Lady
Frampton lângă fereastră. Trebuie neapărat să mă duc să văd
dacă loţiunea pe care i-am recomandat-o i-a făcut bine.
Sophy se îndepărtă spunându-şi că ajunsese să se sature
de Viconte care nu lipsise aproape de la nici un eveniment
monden la care participase ea în ultimele zile.
În timp ce încerca să îşi croiască drum prin multjne, îşi
spuse că nu ar fi trebuit să îl lase la Utteridge să îi scape aşa
uşor. Chiar dacă nu era el bărbatul pe care îl căuta, cel puţin
părea să ştie o mulţime de lucruri despre mişcările Elizabethei.
Şi era dispus să vorbească despre ele. Cu întârziere îşi dădu
seama că acesta ar fi putut să îi furnizeze informaţii despre
ceilalţi doi bărbaţi menţionaţi pe lista Charlottei. În capătul
celălalt al încăperii, Cordelia Briddle îl refuză pe Utteridge
când aceasta o invită din nou la dans. Iar Utteridge, părea că
vrea să iasă în grădină. Sophy începu să îşi croiască drum spre
uşile larg deschise şi se lansă în urmărirea lui
263
- Lăsaţi-i pe Utteridge, rosti Waycott vorbindu-i tărăgănat
din spate. Puteţi găsi oricând ceva mai bun. Nici Elizabeth nu
şi-a pierdut prea mult vremea cu el.
Sophy se întoarse brusc spre el, cu ochii scăpărând
scântei. După toate aparentele, Waycott o urmărise.
- Nu înţeleg ce vreţi să insinuaţi, milord, şi nici nu doresc
să îmi explicaţi ce ati vrut să spuneţi cu asta. Dar cred că ar
trebui să vă abţineţi de a mi face speculaţii în privinţa
persoanelor care m-ar putea interesa.
- De ce? Vă temeţi că s-ar putea să ajungă ceva la
urechile lui Ravenwood şi că atunci vă îneacă în iazul acela
blestemat aşa cum a făcut cu Elisabeth ?
Şocată, Sophy îl privi pe Waycott o clipă după care, fără
o vorbă, îi întoarse spatele şi ieşi demn în grădină, în aerul rece
al nopţii.
- Data viitoare o să mă mai târăşti după tine la masa de

joc într-un loc mizerabil ca ăsta, sper că o să ai amabilitatea să
aranjezi în aşa fel lucrurile încât să câştig şi eu ceva.
Julian vorbise în şoaptă, pe un ton plictisit, cât îl urmă pe
Daregate afară din sala de joc. În spatele lui, îşi făceau loc cu
nonşalanţă studiată alţi jucători, însă atitudinea lor nu reuşea să
ascundă febra care le lucea în ochi. Zarurile se rostogoliră cu
pocnet sec şi un nou joc de noroc începu, în noaptea asta averi
întregi aveau să treacă dintr-o mână în alta. Domenii care
fuseseră într-o familie generaţii întregi aveau să treacă pe mâini
străine printr-un joc al întâmplării. Julian abia reuşea să îşi
ascundă dezgustul.
Pământurile, privilegiile şi responsabilităţile pe care le
atrag acestea nu pot fi riscate şi pierdute într-un joc stupid de
zaruri, iar el nu reuşea să îi înţeleagă pe cei care gândesc în
felul acesta.
- Nu te mai văita atât, îl mustră Daregate. Doar ţi-am
spus că este mai uşor să obţii informaţii de la o persoană
fericită că a câştigat decât de la una supărată că a pierdut. În
definitiv, tu ai obţinut ce ai vrut, nu?
- Aşa e, dar în schimb am pierdut o mie cinci sute de lire.
264
- O nimica toată pe lângă ce vor pierde Crandon şi
Musgrove în seara asta. Ştii, care-i necazul cu tine, Raven-
wood? Că îţi pare rău după fiecare bănuţ pe care nu l-ai investit
în proprietăţile tale.
- Ştii bine că şi tu ţi-ai schimba complet atitudinea mâine
dacă ai moşteni titlul şi toate posesiunile unchiului tău. Asta ca
nu mai vorbim de privilegiile pe care le-ai avea. Nici tu nu eşti
un jucător înrăit.
Când ieşiră în aerul rece al nopţii Julian făcu semn
vizitiului să tragă trăsura la scară, era deja miezul nopţii.
- Nu fii prea sigur de asta. Pentru moment sunt devotat
sălilor de joc, pentru simplul motiv că venitul meu depinde, din
păcate, numai de ele.
- Înseamnă că ar trebui să fii mulţumit pentru norocul pe
care îi ai la cărţi şi la ruletă.
- Sunt două lucruri pe care le-am însuşit temeinic la Eton,
spuse Daregate cu detaşare şi sări sprinten în trăsura care
trăsese în faţa lor.
Julian îl urmă pe Daregate şi se aşeză pe banchetă
dinaintea lui.
- Şi acum, dacă tot m-a costat atât, să vedem ce am
căpătat în schimbul celor o mie cinci sute de lire.
- După spusele lui Eggers care, crede-mă, ştie o mulţime
de lucruri de felul ăsta, în prezent ar mai fi trei sau patru
bărbaţi care mai poartă încă inele negre, spuse Daregate dus pe
gânduri.
- Cu toate astea, nu am reuşit să scoatem de la el decât
două nume : Utteridge şl Varley.
Julian se gândi la bărbatul pe care îl lăsase să câştige. Şi
cu cât căpătase mai mulţi bani, cu atât fusese Eggers mal
dispus să vorbească cu Julian şi Daregate despre cei doi.
- Mă întreb dacă vreunul dintre ei este cel care i-a dat
inelul prietenei Sophy-ei. Cred că Utteridge a trecut pe la
Abbey. Cât despre Varley, sunt convins că a făcut-o, spuse
Julian şi încleştându-şi pumnii, încercă cu un efort disperat să
îşi amintească nesfârşitul şir de admiratori ai Elizabeth-ei.
265
Daregate se prefăcu că nu îşi dă seama de implicaţiile
spuselor lui Julian şi nu se abătu de la subiect.
- Cel puţin, ştim de unde să începem. S-ar putea ca
oricare dintre cei doi să îi fi dat inelul prietenei soţiei tale.
- La naiba, Daregate. Nu îmi place deloc povestea asta.
De un lucru, cel puţin sunt sigur. Nu trebuie să o mai las pe
Sophy să poarte acest inel. Voi avea grijă să fie distrus imediat.
Iar asta avea să aducă şi mai multă tensiune între el şi
Sophy, îşi spuse Julian cu o tresărire interioară. Pentru că, după
toate aparenţele, Sophy era foarte ataşată de inelul negru.
- Cel puţin în această privinţă sunt perfect de acord cu
tine. Nu va mai trebui să îl poarte, acum că ne-am dat seama
despre ce e vorba. Numai că ea nu ştie ce semnificaţie are acest
inel, Ravenwood. Pentru ea nu este altceva decât un suvenir. Ai
de gând să îl spui adevărul?
Julian clătină hotărât din cap.
- Adică ce să-i spun? Că cel căruia îi aparţine inelul face
parte dintr-o societate secretă ai cărei membri pariază că sunt în
stare să pună coarne celor mai marcanţi reprezentaţi ai înaltei
societăţi? Nici nu te gândi că am să îi spun aşa ceva. Şi aşa are
o părere destul de proastă despre bărbaţi.
- Chiar aşa? întrebă Daregate amuzat. Păi bine, asta
înseamnă că tu şi doamna ta vă potriviţi de minune, Raven-
wood, nici tu nu ai o părere strălucită despre femei. Ţi-ai găsit
naşul când te-ai însurat cu o femeie care îţi întoarce
complimentul.
- Încetează, Daregate. Am lucruri mai importante de făcut
în seara asta decât să mă împung cu un bărbat ale cărui păreri
despre femei nu sunt departe de ale mele. Oricum, Sophy este o
femeie aparte, să ştii.
Daregate îl privi şi zâmbi aproape imperceptibil.
- Eu ştiu, dar mă întrebam dacă ţi-ai dat şi tu seama. Ai
grijă, Ravenwood, şi păzeşte-o bine. Fereşte-o de lupii care
mişună în lumea noastră. Ăştia abia aşteaptă se se arunce
asupra ei.
266
- Nimeni nu îşi dă mai bine seama de asta ca mine, spuse
Julian cu privirea pierdută afară pe fereastră. Unde vrei să te
las?
Daregate ridică din umeri cu indiferenţă.
- Ştiu şi eu? Cred că la Brook. Am chef să beau ceva într-
un colţişor civilizat după iadul din care am scăpat. Şi tu, unde
te duci?
- Să o iau pe Sophy. S-a dus la recepţia dată de Lady
Dallimore.
Daregate zâmbi insinunat.
- Unde fără îndoială domneşte ca o regină. Ştii că soţia ta
a făcut rapid furori. Oriunde te-ai duce, pe Bond Street sau într-
un salon, ai să dai la tot pasul de tinere îmbrăcate cu o
fermecătoare neglijenţă studiată. Panglici desfăcute, pălării
aşezate strâmb pe cap, şaluri care atârnă pe jos. Priveliştea este
încântătoare, dar nimeni nu poate egala graţia Sophy-ei.
Julian zâmbi în sinea sa.
- Asta pentru că ea nu trebuie să se ostenească să ajungă
la un asemenea efect. Stilul ăsta îi este în sânge.
Un sfert de oră mai târziu, se strecură în mulţimea care
umplea până la refuz sala de bal a lui Lady Dallimore, în
căutarea Sophy-ei. Daregate avusese dreptate, îşi spuse el cu
amuzament îngăduitor. Ceva nu era în regulă în ţinuta tinerelor
din încăpere. Podoabele de păr atânau într-un unghi periculos,
ameninţând să cadă, panglici şi fundiţe atârnau pe parchet, iar
eşarfele fluturau în neorânduială.
Era căt pe ce să calce pe un evantai care zăcea pe jos,
agăţat cu un şnur la încheietura posesoarei lui.
- Bună, Ravenwood? Îţi cauţi contesa?
Julian aruncă o privire peste umăr şi îi recunoscu pe cel
care i se adresase, un baron între două vârste cu care se
întâmplase să comenteze când şi când ştirile de pe front.
- Bună seara, Tharp. Chiar aşa, o caut pe Lady Raven-
wood, O vezi pe undeva?
- O văd peste tot, băiete. Uită-te şi tu mai bine. Baronul
cel rubicond facu un gest larg cu care îmbrăţişa întrega sală.
267
- Imposibil să faci un pas fără să calci pe o fundiţă sau o
eşarfă sau alte zorzoane de felul ăsta. Ceva mai devreme am
discutat şi eu puţin cu doamna ta, Mi-a dat un stimulent despre
care susţine că o să îmi rezolve problemele digestive. Nu te
supăra că îţi spun, dar zău că ai avut noroc să te însori cu ea. O
să aibă ea grijă să ajungi sănătos la o vârstă înaintată şi
probabil că până atunci o să îţi dăruiască şi o duzină de fii.
Julian îşi strânse gura când auzi remarca de la sfârşit. Nu
era convins că Sophy voia să îi dăruiască chiar atâţia fii. Îîşi
aminti imediat că nu voia să devină mamă prea curând.
- Unde ai văzut-o ultima oară, Tharp ?
- Cred că dansa cu Utteridge.
Chipul binevoitor al lui Tharp căpătă o expresie de
îngrijorare.
- Acum, că mă gândesc mai bine, nu cred că este într-o
companie prea strălucită, băiete. Ştii bine ce reputaţie are
Utteridge. E un desfrânat fără pereche. Dacă aş fi în locul tău,
eu aş pune imediat capăt acestei situaţii.
Julian simţi că i se strânge stomacul. Cum de reuşise
Utteridge să o întâlnească pe Sophy? Ce era însă mai
important, de ce îşi dorise să o cunoască?
- Mă ocup imediat de asta. Mulţumesc, Tharp.
- Plăcerea e de partea mea, spuse baronul şi chipul i se
lumină. Mulţumeşte, te rog, încă o dată contesei tale pentru
remediul pe care mi l-a recomandat. De abia aştept să îl încerc.
Dumnezeu mi-e martor că m-am săturat să mănânc numai
cartofi şi pâine. Visez să muşc iarăşi dintr-o bucată adevărată
de carne.
- Îi voi transmite.
Julian se răsuci şi scrută încăperea în căutarea lui Utte-
ridge. Nu îl văzu nicăieri, în schimb o zări pe Sophy. Se
pregătea să iasă în grădină, iar Waycott era la numai câţiva paşi
în spatele ei, gata să o urmeze.
Într-o bună zi, cât de curând, va trebui să se ocupe şi de
Waycott, îşi spuse Julian hotărât.
268
Grădina era splendidă şi pe cât auzise Sophy spunându-
se, era creaţia cu care se mândrea Lordul Dallimore. În orice
altă împrejurare s-ar fi bucurat de frumusetea ei sub clar de
lună. După îngrijirea cu care erau tunse tufişurile, după felul în
care erau aranjate plantele şi straturile de flori în terase, era
limpede, că Lordulîii acordase întreaga sa atenţie. Numai că în
seara aceasta, explozia de vegetaţie ordonată cu atâta grijă nu
făcea decât să îi încurce planurile şi să îngreuneze urmărirea lui
Utteridge. Cu cât se îndepărta de casă, cu atât îi era mai greu să
vadă ceva în întunericul din jur. În două rânduri dăduse peste
perechi care veniseră aici să se izoleze de agitaţia din sala
balului.
Cât de mult se putuse îndepărta Utteridge, se întrebă ea
tot mai iritată. În definitiv, grădina nici nu era atât de întinsă.
După care începu să îşi pună întrebarea asupra motivelor care îl
împinseseră pe Utteridge să facă o asemenea plimbare. Iar
răspunsul îi veni aproape imediat în minte. Un bărbat lipsit de
caracter cum era Utteridge nu putea să aleagă alt loc mai
potrivit pentru întâlniri decât grădina izolată. Poate chiar în
această clipă o tânără nevinovată se lăsă în plasa cuvintelor lui
înşelătoare de iubire, spunându-şi că este îndrăgostită. Dacă el
era bărbatul care o sedusese pe Amelia, avea să se îngrijească
ea ca niciodată, nici Cordelia Biddle şi nici o tânără bogată
nevinovată, să nu se mărite cu el, îşi spuse Sophy cu fermitate.
Îşi luă inima din dinţi şi se pregăti să treacă pe lângă o
statuie a zeului Pan aflată chiar în mijlocul unui strat de flori.
- Prudenta v-ar cere să nu vă plimbaţi singură pe aici,
veni vocea iui Waycott din întuneric. O femeie poate să îşi
găsească pierzania pe aceste cărări.
Sophy tresări înfricoşată şi se întoarce brusc pentru a se
pomeni în fata Vicontelui care stătea la numai câţiva paşi de ea.
Spaimei de la început îi luă locul o furie rece.
- Doamne Dumnezeule, milord, de ce trebuie să vă
furişaţi aşa în spatele oamenilor?
- Am ajuns să cred că este singura modalitate de a vă
putea vorbi între patru ochi.
269
Waycott făcu câţiva paşi, iar părul său blond căpătă luciri
argintii sub lumina razelor lunii. Contrastul dintre părui său şi
hainele negre pe care şi le alesese îl făceau să pară aproape
ireal.
- Nu cred că aveam ceva de discutat între patru ochi,
spuse Sophy, strângând evantaiul în mână.
Nu îi plăcea că se afla singură în compania lui Waycott. Îi
răsunau deja în urechi cuvintele pe care i le spusese Julian când
o prevenise asupra Vicontelui,
- Vă înşelaţi, Sophy, Aveam atâtea de discutat noi doi. Aş
vrea să cunoşti adevărul despre relaţia dintre Ravenwood şi
Elizabeth. A venit vremea să aflaţi ce s-a întâmplat de fapt.
- Dar eu sunt sigură că ştiu tot ce ar trebui să ştiu, îi
răspunse Sophy pe un ton care nu admitea replică.
Waycott clătină din cap, iar ochii îi străluciră ca ai unei
pisici în noapte.
- Nimeni nu ştie întregul adevăr si cu atât mai puţin
dumneavoastră, Sophy. Iar dacă l-aţi fi ştiut, cu siguranţă nu v-
aţi fi măritat cu el. Sunteţi o persoană prea bună si prea drăguţă
ca, odată ce aţi fi ştiut, să vă fi lăsat de bunăvoie pe mâna unui
monstru cum este Ravenwood.
- Vă cer să încetaţi imediat, Lord Waycott.
- Să mă ierte Dumnezeu, dar nu mă mai pot opri, spuse
Waycott, şi vocea lui sună dintr-o dată sfârşită. Credeţi că nu
m-aş opri dacă aş putea? Ce bine ar fi să fie totul atât de
simplu. Nu pot să nu mă gândesc la toată povestea. Nu mă pot
împiedica să nu mă gândesc la Elizabeth şi la tot ce i s-a
întâmplat. Înţelegeţi, Sophy, mă obsedează. Mă devorează de
viu. Eu aş fi putut să o salvez, dar ea nu a vrut,
Pentru prima oară Sophy îşi dădu seama că, indiferent
care ar fi putut fi sentimentele lui Waycott pentru Elizabeth, ele
nu fuseseră în nici un caz superficiale sau trecătoare. Bărbatul
din fata ei suferea, era chinuit de durere. Iar bunătatea firească
a Sophy-ei se trezi instantaneu. Făcu un pas spre el şi îi atinse
braţul.
- Ei, haideţi, spuse ea. Nu trebuie să vă învinuiţi atât.
Elizabeth era o persoană dezechilibrată, lesne influenţabilă.
270
Până şi noi, cei care trăim în vecinătatea domeniul Ravenwood,
ştiam multe despre ea. Orice s-a întâmplat, acum s-a sfârşit. Eu
trebuie să vă mai faceţi sânge rău din pricina asta.
- Dar el a distrus-o, spuse Waycoot-cu un firicel de voce.
Ştiţi, Elizabeth nici nu a vrut să se mărite cu el, însă familia ei a
obligat-o să facă această căsătorie de interes. Părinţii ei nu
vedeau în Ravenwood decât titlul şi averea. Nu s-au gândit o
clipă la sentimentele ei. Nici măcar nu au înţeles ce natură
delicată avea.
- Vă rog, milord, nu se poate să continuaţi în felul acesta.
- El a omorât-o, spuse Waycott şi vocea îi crescu,
puternică. La început a făcut-o încet, printr-o serie de mici
cruzimi. Apoi a ajuns să se poarte foarte urât cu ea. Ea mi-a
spus că a bătut-o în câteva rânduri cu cravaşa, ca şi când ar fi
fost un cal.
Sophy clătină iute din cap, gândindu-se de câte ori
stârnise ea mânia lui Julian. însă niciodată el nu îi răspunsese
cu violentă.
- Nu, asta nu pot să cred.
- E adevărat. Dumneavoastră nu ştiţi. Nu ati cunoscut-o
pe Elizabeth să ştiţi cum era la început. Aşa că nu aveţi cum să
ştiţi cât s-a schimbat după ce s-a măritat cu el. Ravenwood a
încercat să îi reprime pornirile şi să îi stingă flacăra interioară.
Iar ea i-a răspuns prin singura modalitate care îi stătea la
îndemână: l-a sfidat. Numai că în încercarea de a se elibera de
sub teroarea lui, a sfârşit prin a deveni o fiinţă de nestăpânit.
- Unii spun că era mai mult decât atât, îi spuse Sophy cu
blândeţe. Se spune că era nebună. Iar dacă este adevărat, atunci
într-adevăr este foarte trist.
- El a făcut-o să înnebunescă.
- Nu. Nu îl puteţi învinui pe Ravenwood de asta. Nebunia
de felul ăsta o ai în sânge, milord.
- Nu, spuse sălbatic Waycott. Numai Ravenwood se face
vinovat de moartea ei. Ar mai fi trăit şi astăzi dacă nu era el. Iar
el trebuie să plătească pentru crimă.
- Ce spuneţi este o prostie fără seamăn, milord, îi
răspunse Sophy cu răceală. Moartea Elizabeth-ei nu a fost
271
altceva decât un accident. Nu ar trebuit să aduceţi nimănui
asemenea acuzaţii. Să nu le mai repetaţi nici în faţa mea, nici în
faţa altcuiva. Ştiţi la fel de bine ca şi mine că asemenea
afirmaţii nu aduc decât necazuri.
Waycott îşi scutură capul de parcă voia să scape de o
povară. Ochii lui păreau să îşi fi pierdut din strălucire, îşi trecu
degetele prin păr.
- Ascultaţi-mă. Cred că nu trebuia să vă spun toate astea.
Sophy îşi deschise imediat sufletul şi se simţi înduioşată
când îşi dădu seama ce se ascundea în spatele acelor acuzaţii
nebuneşti.
- Cred că aţi iubit-o foarte mult, domnule.
- Prea mult. A fost lumina ochilor mei, spuse Waycott
istovit.
- Îmi pare rău, domnule. Nu găsesc cuvintele potrivite să
vă spun cât îmi pare de rău. Vicontele zâmbi slab.
- Sunteţi bună, Sophy. Poate prea bună. Încep să cred că
mă înţelegeţi cu adevărat. Poate că nu merit bunătatea pe care
mi-o arătaţi.
- Nu, Waycott. Chiar nu o meriţi.
Vocea tăioasă a lui Julian căzuse grea când el îşi făcu
apariţia din umbrele nopţii. Făcu un pas spre ei şi îi trase
Sophy-ei mâna de pe mâneca lui Waycott. Brăţara cu diamante
sclipi la mâna ei când el o aşeză posesiv sub braţul lui.
- Julian, te rog, îi spuse ea alarmată de tonul lui. Julian nu
o băgă în seamă, atent doar la Viconte.
- Soţia mea are o slăbiciune pentru cei despre care crede
că suferă. Iar eu nu am să permit nimănui să profite de pe urma
acestei slăbiciuni. Şi mai ales, ţie nu am să îţi permit niciodată,
Waycott. Sper că m-ai înţeles.
- Perfect. Noapte bună, doamnă. Şi, vă mulţumesc.
Waycott făcu o plecăciune şi se pierdu în noapte. Sophy oftă.
- Zău, Julian. Nu era cazul să faci o scenă.
Julian se mustră în gând cât o conduse pe alee înapoi spre
casă.
- Nu era nevoie să fac scene? Sophy, tu chiar nu înţelegi
că era cât pe ce să îmi pierd cumpătul din pricina ta? Ţi-am
272
spus foarte clar că nu vreau să te văd împreună cu Waycott,
orice s-ar întâmpla.
- Dar el a venit după mine în grădină. Ce ar fi trebuit să
fac?
- Dar de ce dracu’ a trebuit să ieşi singură în grădină? i-o
trânti Julian.
Întrebarea lui o adusese la realitate. Nu îi putea spune că
încercase să obţină informaţii de la Utteridge,
- Era foarte cald înăuntru, spuse ea cu prudenţă cercând
să se apropie cât mai mult şi să scape de umilinţa de a fi prinsă
cu minciuna.
- Trebuia să îţi dai seama că nu se cuvine să ieşi
neînsoţită din sala de bal, Sophy, tu chiar ţi-ai pierdut minţile?
- Poate că mă înşel, domnul meu, dar am uneori impresia
că situaţia de femeie măritată mă oboseşte în asemenea măsură
încât riscă să aibă un efect neplăcut asupra judecăţii mele.
- Aici nu suntem în Hampshire să hoinăreşti pe unde vrei
neînsoţită.
- Da, Julian. El mormăi.
- De câte ori îmi răspunzi pe tonul ăsta, ştiu că mă găseşti
plicticos. Sophy, îmi dau seama că cea mai mare parte din timp
îţi ţin predici despre ce trebuie să faci şi ce nu, dar, crede-mă,
purtarea ta mă invită să am atitudinea asta. De ce te vâri tot
timpul în situaţii de acest fel, de parcă le-ai căuta cu
lumânarea? O faci numai pentru a-mi dovedi că nu pot să îmi
strunesc soţia?
- Nici nu e nevoie să mă struneşti, domnul meu, spuse
Sophy distantă. Însă încep să cred că nu ai să înţelegi niciodată
ce îţi spun acum. Îmi dau seama că ai pornirea asta din cauza
purtării fostei contese. Dar te asigur că, oricât de mult ai fi
supravegheat-o, tot nu ai fi reuşit să o împiedici să se distrugă.
Nici tu şi nici nimeni altcineva nu ar fi putut să o strunească,
pentru că eu cred că era incontrolabilă. Iar tu nu trebuie să te
invinuieşti că nu ai reuşit să o salvezi.
Mâna puternică a lui Julian se strânse în jurul degetelor
Sophy-ei.
273
- La naiba ! Doar ţi-am spus că nu vreau să discutăm
despre Elizabeth. Nu am să adaug decât atât: Dumnezeu mie
martor că nu am fost în stare, oricât m-am căznit, să o salvez de
nebunia aceea care pusese stăpânire pe ea. Poate că tu ai
dreptate, poate că nici un bărbat nu ar fi reuşit să tempereze
nebunia care o stăpânea. Dar, să fii sigură, Sophy, pe tine vreau
să te apăr, sunt hotărât să o fac.
- Dar eu nu sunt Elizabeth, se împotrivi Sophy, şi nici nu
sunt o candidată pentru casa de nebuni.
- Sunt perfect de conştient de asta, o linişti Julian pe un
ton blând. Şi îi sunt recunoscător lui Dumnezeu. Însă, înţelege,
Sophy, ai nevoie să te apăr. În unele privinţe eşti foarte
vulnerabilă.
- Nu este adevărat. Sunt în stare să îmi port singură de
grijă, domnul meu.
- Atunci, dacă ştii aşa de bine să te aperi, cum naiba de
te-ai lăsat aşa uşor păcălită de scena lacrimogenă pe care a
jucat-o Waycott în faţa ta?
- Dar nu m-a minţit. Sunt sigură că a ţinut foarte mult la
Elizabeth. Bine, nu ar fi trebuit să se îndrăgostească de soţia
altui bărbat, dar asta nu înseamnă că sentimentele pe care le-a
avut pentru ea nu au fost profunde şi adevărate.
- Nu contest faptul ca era fascinat de Elizabeth. Şi crede-
mă, nu era singurul care suferea din pricina ei. Cu toate astea
convingerea mea este că, astă seară, nu voia decât să îţi
stârnească compasiune.
- Şi ce este atât de rău în asta, mă rog? Toţi avem din
când în când nevoie de înţelegerea celorlalţi.
- Aşa este. Dar când e vorba de Waycott, nu ştiu de ce,
dar mă gândesc la o mare care se pregăteşte de furtună. Cu
prima ocazie, Sophy, te va trage la fund. Tot ce îl interesează
este să te seducă şi după aceea să îmi arunce mie în faţă faptul
că te-a sedus, Sunt suficient de explicit?
Sophy se aprinse de mânie.
- Nu, domnule. Te-am înţeles perfect. Dar cred că te-ai
putea înşela asupra sentimentelor vicontelui. Orice s-ar
întâmpla, îţi dau cuvântul meu de onoare că nu mă voi lăsa
274
sedusă nici de el şi de nici un alt bărbat. Ţi-am jurat în faţa lui
Dumnezeu să-ţi fiu credincioasă. De ce nu ai încredere în
mine?
Julian îşi reprimă un oftat de neputinţă.
- Sophy, nici prin minte nu mi-a trecut să spun că tu ai să
te laşi de bunăvoie păcălită de stratagema lui.
- Tot ce înţeleg, milord, este că ultimul lucru pe care îl
poţi face pentru mine este că recunoşti că mă crezi când îţi dau
cuvântul meu, rosti Sophy, neluând în seamă încercarea lui de a
o împăca.
- La naiba, Sophy. Doar ţi-am spus că nu am vrut să...
- Destul, spuse Sophy oprindu-se brusc în mijlocul aleii
şi obligându-l pe el să se oprească. Dă-ţi cuvântul de onoare că
mă crezi când îţi spun că nu am să mă las sedusă de Waycott şi
de nici un alt bărbat. Îţi jur, domnule, că, dacă nu îţi dai
cuvântul nu mă mai clintesc de aici.
- Chiar aşa?
Julian îi studie o clipă chipul luminat de lună, iar expresia
de pe fata lui era mai închisă şi mai întunecată ca niciodată.
- Julian, măcar atâta lucru poţi face pentru mine. Chiar îţi
este atât de greu să pronunţi două vorbe? Când mi-ai dăruit
brăţara şi cartea lui Culpeper mi-ai scris că mă pretuieşti. Vreau
o dovadă a preţuirii tale şi te asigur că nu vorbesc despre
diamante sau smaralde.
În privirea lui Julian apăru o licărire când îi prinse în
mâini chipul ridicat spre el.
- Doamne, ce nărăvaşă poţi să fii când îţi este un pic
atinsă mândria.
- Nu mai puţin decât tine, domnul meu, când e să îţi fie
pusă onoarea la îndoială.
Julian îşi ridică sprâncenele ameninţător.
- Adică îmi pui onoarea la îndoială dacă nu îţi dau
răspunsul la întrebare?
- Cum poti să crezi aşa ceva? Sunt sigură că tu nu ţi-ai
păta niciodată onoarea. Iar eu nu aştept de la tine decât un
semn că mă respecţi în aceeaşi măsură. Dacă mă pretuieşti,
275
cum spuneai, atunci, ce Dumnezeu, poţi să îmi dai o dovadă,
neînsemnată ca aceasta, a respectului tău.
El tăcu şi o privi intens,
- Îmi ceri foarte mult, Sophy.
- Nu mai mult decât îmi ceri tu mie.
El dădu uşurel din cap, recunoscând că Sophy avea
dreptate.
- Da, ai dreptate, spuse el iniştit. Nu cunosc nici o altă
femeie care ar insista atât asupra onoarei ei. De fapt, nu ştiu să
existe femei care să îşi bată capul cu problema asta.
- Poate se întâmplă aşa tocmai pentru că bărbaţilor nici
prin minte nu le-ar trece că femeile ar putea avea o părere
personală despre acest subiect; poate doar atunci când faptele
lor, oarecum dezonorante, ameninţă să le păteze, lor, bărbaţilor,
onoarea.
- Bine, gata. Mă dau bătut, spuse Julian ridicând mâna
semn că nu mai dorea să continue discuţia. Prea bine, doamnă,
Îţi dau cuvântul meu de onoare că am deplină încredere în tine
şi în onoarea ta de femeie.
Sophy simţi cum se topeşte toată tensiunea de mai
înainte. Zâmbi cu sfială, ştiind cât trebuie să îl fi costat pe
Julian concesia pe care i-o făcuse.
- Îţi mulţumesc, Julian.
Ascultând de un impuls de neastâmpăr, se ridică pe
vârfuri şi îi atinse uşor gura cu buzele.
- Nu am să te înşel niciodată, spuse ea din tot sufletul.
- Deci, nu văd nici un motiv pentru care noi doi nu ne-am
putea înţelege perfect.
O cuprinse aproape brutal în braţe şi o lipi de trupul său
puternic. Gura lui se aşeză pe buzele ei, presantă şi
nerăbdătoare.
Când Julian ridică fruntea o clipă mai târziu, în ochii lui
se citea o dorinţă pătimaşă.
- Julian?
- Credincioasa mea soţie, cred că a venit vremea să
mergem acasă. Am o idee despre felul în care ne-am putea
petrece restul serii împreună.
276
- Chiar aşa, domnul meu?
- Da.
O luă din nou de braţ şi o conduse atât de repede înapoi
spre sala de bal, încât Sophy trebui să alerge ca să tină pasul cu
el.
- Cred că o să ne luăm imediat rămas bun de la gazda
noastră,
Dar, când, ceva mai târziu, intrară în casă, îl găsiră pe
Guppy aşteptându-i în hol, cu o expresie de îngrijorare
întipărită pe chip,
- Ce bine că v-aţi întors, milord. Eram gata să trimit un
servitor la club după dumneavoastră. Mătuşa domniei voastre,
Lady Sinclair, a fost ţintuită de boală la pat, iar miss
Rattenbury a trimis de două ori vorbă că ar avea nevoie de
ajutorul doamnei contese.
CAPITOLUL 15
Julian era singur în dormitorul lui. Nu îşi găsea locul şi
nu putea să adoarmă la gândul că Sophy nu este alături, în
alcovul lui. Acolo unde trebuia să fie. Îşi trecu mâna prin părul
răvăşit şi se întreba când şi cum ajunsese la o asemenea
situaţie: să nu poată dormi liniştit dacă nu o ştie pe Sophy lângă
el.
Se lăsă să cadă greu în fotoliul pe care îl comandase cu
ani în urmă la atelierul tânărului Chippendale, pe vremea când
el şi ebenistul trecuseră prin perioada de admiraţie a stilului
neoclasic. Fotoliul acela reflecta perfect idealismul lui din
tinereţe, îşi spuse Julian într-una din rarele sale dispoziţii
meditative. În cazul aceleaşi perioade, care acum i se părea
foarte îndepărtată, îi plăcuse să discute despre clasicii filozofiei
greceşti şi ai literaturii latine, până târziu, în miez de noapte.
Atunci, se lăsase furat de politica liberală radicală a partidului
Whig, aripa reformatoare. Şi tot atunci socotise că este de
datoria lui să îi provoace la duel pe cel doi bărbaţi care
îndrăzniseră să pună la îndoială cinstea Elizabeth-ei.
277
Multe lucruri se schimbaseră însă în cursul ultimilor ani,
îşi spuse Julian. Acum nu mai avea nici timp, nici chef să
dezbată idelie clasicilor; ajunsese la concluzia că până şi
membrii cei mai liberali ai partidului Whig erau la fel de
corupţi ca şi membri partidului Tory; iar, între timp, îşi dăduse
seama că cinstea Elizabeth-ei era o noţiune ca şi inexistentă,
demnă doar să stârnească hohote de râs.
Îşi trecu absent mâna peste braţele fotoliului de mahon
măiestrit sculptate. Realiză cu surprindere că o părticică a
fiinţei lui încă reacţiona la frumuseţea motivelor clasice pure
ale lucrăturii. Aşa cum o aceeaşi părticică a fiinţei lui îşi dorise
să aştearnă pe hârtie câteva versuri şi să i le dăruiască Sophy-ei
odată cu brăţara de diamante şi compendiul de plante. Versurile
însă fuseseră stângace.
Nu mai scrisese poezii de pe vremea când fusese student
la Cambridge şi din primele zile ale relaţiei lui cu Elizabeth,
deşi încă de pe atunci îşi dăduse seama că nu avea talent literar.
Iar după câteva încercări nereuşite, motolise bucăţica de hârtie
şi o aruncase la coş, hotărând că un bileţel era mai potrivit să
însoţească darurile făcute Sophy-ei. Se pare însă că lucrurile nu
se opreau aici. În seara aceasta căpătase încă o dovadă,
neliniştitoare, că ceva din idealismul lui de tinereţe
supravietuise în ciuda tuturor eforturilor de a-l înăbuşi cu noua
imagine realistă şi cinică pe care încercase să şi-o facă despre
viată. Nu puta nega o evidentă, pornirea lui de a răspunde
rugăminţii Sophy-ei şi de a-i acorda dovada că îi respectă
simţul onoarei.
Julian se întrebă dacă ar fi trebuit să o lase să-şi petreacă
noaptea la Fanny şi la Harriette. Nu că ar fi putut-o influenţa în
vrun fel, îşi spuse Julian cu o grimasă. Din clipa în care Sophy
primise mesajul de la Guppy, fusese neclintită în hotărârea ei
de a alerga la căpătâiul lui Fanny.
Julian nu se împotrivise pentru că era şi el sincer îngrijo-
rat de starea sănătăţii mătuşii lui. Fanny era o femeie
excentrică, o persoană din partea căreia te puteai aştepta la
orice, uneori chiar la lucruri scandaloase, însă Julian nu putea
nega că ţinea foarte mult la ea. De la moartea părinţilor săi, ea
278
fusese singurul membru al clanului Ravenwood de care îi
pasase cu adevărat.
După ce a primit mesajul, Sophy a zăbovit doar cât să îşi
schimbe hainele şi să îşi trezească camerista. Mary a ajutat-o
grăbită să îşi strângă câteva lucruri de prima necesitate, iar
Sophy şi-a pregătit în timpul acesta cutia cu medicamente şi
preţiosul exemplar al cărţii lui Culpeper.
- Câteva din ierburile mele sunt pe sfârşite, îi spuse
Sophy îngrijorată lui Julian în trăsura. Ar trebui să încerc pe la
farmaciştii din Londra, poate găsesc nişte muşeţel de calitate şi
nişte rubarbă turcească. Ce păcat că bătrâna Bess este atât de
departe. Ierburile ei sunt cele mai bune.
Odată ajunşi la Fanny acasă au fost întâmpinaţi în prag
de o Harriette răvăşită cum nu fusese niciodată. Abia văzând-o
pe Harriette, de obicei calmă şi senină, în starea aceea de
tulburare profundă îşi dădu Julian seama că starea mătuşii lui
trebuie să fi fost gravă.
- Slavă cerului că ai venit, Sophy. Sunt atât de îngrijorată.
Am vrut să trimit după doctorul Higgs, dar Fanny nici nu a vrut
să audă. Spune că e un şarlatan şi a zis că nu îl lasă să îi calce
pragul. Nici nu am cum să o acuz, doar ştie toată lumea că
omul ăsta mai mult îşi omoară pacienţii decât să îi pună pe
picioare. Aşa că nu am ştiut ce să mă fac şi atunci mi-a venit
ideea să trimit după tine. Sper că nu te superi?
- Cum să mă supăr ? Urc imediat la ea, Harry. Sophy îşi
luă grăbită rămas bun de la Julian şi o zbughi pe scări în sus
urmată de un servitor care alerga după ea ducând caseta cu
medicamente.
Harriette se întoarse spre Julian care rămăsese în picioare
în hol. Îl privi neliniştită.
- Îi mulţumesc că i-ai permis să vină până aici în miez de
noapte.
- Să fi vrut şi tot nu aş fi avut cum să o opresc, spuse
Julian. Şi apoi, ştii cât de mult ţin la Fanny. Nu îmi doresc
decât să o văd însănătoşită şi sunt de acord cu tine că a încăput
pe mâini bune, Singurele remedii pe care le prescrie Higgs sunt
sângerările şi purgativele.
279
Harriette scoase un suspin.
- Tare mă tem că ai dreptate. Niciodată nu am avut prea
mare încredere în sângerări, iar cât priveşte purgativele, crede-
mă că biata Fany nu mai are nevoie de aşa ceva. A trecut deja
prin purgatoriul ăsta din pricina bolii pe care o contractat-o.
Aşa că nu ne-a rămas altceva de făcut decât să apelăm la Sophy
şi la ierburile ei de leac.
- Aţi avut dreptate să o faceţi pentru că Sophy se
pricepe de minune la plante medicinale, spuse Julian încercând
să o liniştească. Depun mărturie pentru asta. Mulţumită
ierburilor ei, în iarna asta pot spune că m-am bucurat să am cel
mai sănătos personal din întreaga Londră.
Harriette schiţă un zâmbet distrat la încercarea lui Julian
de a o înveseli,
- Da, ştiu. Şi servitorii noştri se simt mult mai bine de
când urmează sfaturile Sophy-ei. Chiar şi reumatismul meu s-a
mai liniştit după ce am încercat medicamentul pe care mi l-a
recomandat Sophy. Nu ştiu ce ne-am fi făcut fără ea, milord.
Vorbele Harriette-ei îl puseră pe gânduri pe Julian.
- Nu ştiu, recunoscu el.
Douăzeci de minute mai târziu, Sophy îşi făcu, pentru
scurt timp, apariţia în capul scărilor unde zăbovi doar atât cât
să le spună că, după părerea ei, indispoziţia lui Fanny se datora
peştelui alterat pe care îl mâncase la cină şi că ea, Sophy,
trebuia să o trateze câteva ore de aici înainte şi să o ţină sub
observaţie atentă,
- Trebuie să rămân peste noapte, Julian. Nerămânându-i
altceva mai bun de făcut, Julian se întoarse singur acasă.
Starea de nelinişte puse stăpânire pe el din clipa în care îl
concedie pe Knapton şi sfârşi pregătirile de culcare, îl aştepta
perspectiva unui pat gol,
Se gândi că poate ar fi trebuit să coboare în bibliotecă şi
să îşi ia o carte uşoară când, deodată, îşi aduce aminte de inelul
negru. Cu toate întâmplări le din acea seară, mai întâi o găsise
pe Sophy în grădină în compania lui Waycott şi apoi aflase
ştirea indispoziţiei lui Fanny, Julian uitase complet de
blestematul acela de inel.
280
Daregate avea dreptate, Trebuia să se descotorosească
imediat de el. Julian hotărî să meargă în camera Sophy-ei şi să
îl ia din caseta cu bijuterii. Îl neliniştea gândul că se afla la
Sophy şi că ea putea oricând, împinsă de un impuls, să îl pună
din nou pe deget, deci să îl poarte în public.
Julian luă un sfeşnic şi trecu în alcovul Sophy-ei. Fără ea,
camera i se păru pustie, parcă lipsită de viată. Gândul acesta îl
făcu să înţeleagă că Sophy intrase cu adevărat în viata lui. Iar
faptul că ea nu era în pat constituia un motiv temeinic să îi
ocărască pe toţi vânzătorii de peşte stricat. Dacă nu ar fi fost
boala lui Fanny, în acest moment el ar fi făcut dragoste cu soţia
lui încăpăţânată, dar atât de dulce si pasională şi mai ales
onorabilă.
Julian se îndreptă spre caseta cu bijuterii şi ridică încet
capacul. Zăbovi o clipă şi studie colecţia modestă de bijuterii a
Sophy-ei. Singura piesă de valoare care se afla acolo era
brăţara cu diamante. Trona ca o regină aşezată la loc de cinste
pe pluşul roşu care căptuşea caseta.
Julian hotărî în sinea lui că trebuia să îi ia o pereche de
cercei asortaţi la brăţară.
Apoi, privirea îi căzu pe inelul negru aşezat într-un colt.
Se odihnea pe o bucăţică de hârtie împăturită cu mare grijă.
Simpla vedere a inelului a fost de ajuns să îl înfurie pe Julian,
Sophy ştia că inelul îi fusese dăruit surorii ei de un desfrânat
fără inimă care nu se dăduse înapoi să zdrobească Inima unei
tinere neprihănite. Ceea ce nu ştia însă Sophy era semnificaţia
acestei bucăţi de metal care putea fi foarte periculoasă.
Julian întise mâna şi apucă inelul, iar degetele lui atinseră
peticul de hârtie pe care era aşezat. Cuprins de o nelinişte
inexplicabilă, Julian luă biletul şi îl despături. Pe el, erau scrise
trei nume : Utteridge, Varley şi Ormiston.
Mânia care mocnea în sufletul lui Julian ieşi cu violentă
la iveală şi se transformă într-o furie nestăpânită.
- Chiar o să se facă bine ?

Harriette rostise aceste cuvinte, de lângă patul lui Fanny
unde stătea şi studia neliniştită chipul tras al prietenei sale.
281
După ore întregi de suferinţă în care Fanny vomase şi acuzase
dureri de stomac, în sfârşit acum se liniştise şi căzuse istovită
într-un somn profund.
- Eu aşa cred, spuse Sophy amestecând un praf de ierburi
într-un pahar cu apă. Acum a scăpat de resturile de mâncare
care i-au făcut rău şi, după cum se vede, a încetat să mai aibă
dureri. Am să stau lângă ea până dimineaţă, Sunt sigură că de
acum criza a trecut, dar trebuie să rămân până o să fiu pe deplin
convinsă.
- Atunci rămân şi eu cu tine.
- Dar nu este nevoie, Harry. Te rog, du-te la culcare. Eşti
la fel de istovită pe cât e Fanny.
Harriette alungă sugestia Sophy-ei cu obişnuita ei flutu-
rare nonşalantă de mână.
- Prostii. Nu aş reuşi să închid ochii ştiind că Fanny nu e
încă în afara oricărui pericol.
Sophy zâmbi cu înţelegere.
- Harry, eşti o prietenă adevărată. Fanny are mare noroc
cu tine.
Harriette se aşeză pe un scaun aflat la capul patului şi îşi
aranja absentă faldurile fustei roşii ca purpura.
- Nu, Sophy. E taman pe dos. Eu am noroc de prietenia
lui Fanny. Ea este singura bucurie pe care o am pe lume şi
singura persoană căreia pot să îi spun orice, chiar dacă e o
prostie. E sigurul om de pe lumea asta cu care pot să
împărtăşesc o bârfă sau o ştire importantă. E singura persoană
în prezenţa căreia pot râde sau pot plânge după pofta inimii şi
de care nu îmi este ruşine dacă vreau să beau un păhărel de
sherry în plus.
Sophy se aşeză de cealaltă parte a patului şi o studie pe
Harriette, abia acum înţelegând-o pentru prima oară.
- Este singura persoană de pe lumea asta a cărei prezenţă
te stimulează să faci tot ce îţi trece prin minte spuse ea.
Pentru o clipă, Harriettei i se lumină faţa de un zâmbet
fericit.
282
- Da. Ai dreptate. Este singura persoană cu care eu mă
simt cu adevărat liberă, spuse Harriette şi atinse mâna lui
Fanny întinsă, moale, pe plapumă.
Privirea Sophy-ei urmări gestul discret şi simţi toată dra-
gostea care se ascundea în spatele lui. Iar, când gândul îi fugi la
Julian, se simţi cuprinsă de atât de cunoscutul sentiment că
ceva îi lipseşte.
- Ai mare noroc, Harry, şopti ea cu blândeţe. Nu cred să
fie prea multe cupluri pe lumea asta în stare să trăiască în
armonia perfectă pe care o împărtăşeşti tu cu Fanny.
- Înţeleg. Nu-s mulţi cei care se pot bucura de o
asemenea relaţie. E trist, dar e de înţeles. Cum ar putea să se
înţeleagă un bărbat şi o femeie în felul în care mă înţeleg eu cu
Fanny? întrebă Harriette cu simplitate.
Sophy îşi strânse degetele în poală.
- Poate că nici nu e nevoie de o înţelegere deplină acolo
unde e iubire şi dorinţă de a fi înţelegător faţă de celălalt.
Harriette o privi atent şi apoi o întrebă cu blândeţe:
- Asta speri tu să găseşti alături de Ravenwood, draga
mea?
- Da.
- Ţi-am mai spus şi altă dată, e un bărbat bun, atât de bun
pe cât poate fi un bărbat, dar nu ştiu dacă el îţi poate oferi ceea
ce îţi doreşti tu. Fanny şi cu mine am urmărit neputincioase
cum Elizabeth i-a distrus toată căldura şi tandreţea din suflet,
adică exact ceea ce cauţi tu la el. Părerea mea este că nici un
bărbat nu e în stare să îi ofere unei femei acele lucruri de care
are ea nevoie cu adevărat.
Sophy îşi încleşta şi mai mult pumnii.
- Este soţul meu, iar eu îl iubesc. Nu pot nega că uneori
este arogant şi încăpăţânat şi chiar teribil de dificil, dar, cum
spuneai şi tu, e un bărbat bun şi, mai presus de toate, un bărbat
cinstit, care îşi ia îndatoririle în serios. Nu m-aş fi măritat
niciodată cu el dacă nu aş fi fost convinsă că are aceste calităţi.
Să-ţi spun sincer, la un moment dat, nici nu am vrut să mă
mărit cu el.
Harriette înclină capul cu înţelegere prietenească.
283
- Pentru o femeie, căsnicia este o adevărată aventură.
- Ei bine, eu mi-am asumat riscul. Şi sper că o să găsesc
eu calea să fac să îmi meargă bine căsnicia, spuse Sophy
zâmbind ca pentru sine când îşi aduse aminte scena care se
petrecuse între ea şi Julian în seara aceea, în grădină. Chiar în
momentul în care sunt convinsă că totul e pierdut, Julian face
câte un gest care îmi redă speranţa şi entuziasmul să o iau iarăşi
de la capăt.
Fanny făcu prima mişcare şi deschise ochii a doua zi,
puţin timp după răsăritul soarelui. O văzu mai târziu pe Harry
care sforăia uşurel pe scaunul de lângă pat şi îi adresă un
zâmbet obosit, dar încărcat de afecţiune, După care întoarse
capul şi o zări pe Sophy care căsca istovită.
- Constat că au avut în noaptea asta grijă de mine îngerii
mei păzitori, spuse Fanny cu voce slăbită, dar la fel de
spontană ca întotdeauna, Tare mi-e teamă că aţi avut o noapte
lungă, amândouă, îmi cer scuze.
Sophy râse înfundat, se ridică şi se întinse.
- Văd că te simţi deja mai bine.
- Cu mult mai bine. Promit să nu mai mănânc în viaţa
mea peşte cu maioneză.
Fanny se ridică cu greu în capul oaselor. Se sprijini în
perne şi întinse mâna să o ia pe a Sophy-ei.
- Nu am cuvinte să îţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai
făcut, draga mea. Să trebuiască să îngrijeşti o boală atât de
vulgară. Puteam şi eu să fi avut o altă suferinţă, de pildă
nevricale femeieşti.
Sforăitul uşurel care se făcea auzit de cealaltă parte a
patului încetă.
- Vai, draga de Fanny, spuse Harriette trezindu-se brusc.
Nu ai tu cum să suferi de nevricale sau alte boli femeieşti.
Se aplecă spre prietena ei şi îi luă mâna.
- Cum te simţi, draga mea? M-ai speriat, să ştii. Te rog,
să nu se mai repete.
- Am să mă străduiesc să nu mai repet incidentul,
promise Fanny.
284
Sophy văzu tulburarea nedisimulată zugrăvită pe chipul
celor două femei şi nu se putu împiedica să simtă la rândul ei o
tulburare ciudată. Afecţiunea pe care o împărtăşeau Fanny şi
Harriette una pentru cealaltă era mai presus de prietenie, îşi
spuse Sophy, percepănd deodată lucrurile altfel. Şi se hotărî să
plece de îndată. Nu era sigură că înţelegea pe deplin natura
relaţiei intime dintre mătuşa lui Julian şi doamna ei de
companie, dar era convinsă că trebuia să le lase singure.
Se ridică în picioare şi începu să îşi strângă pacheţelele
cu ierburi.
- V-ar deranja dacă îl rog pe majordom să pregătească
trăsura? o întrebă ea pe Fanny,
- Dar, draga mea Sophy, trebuie să rămâi cu noi la micul
dejun, îi răspunse Harriette imediat. Nu ai închis ochii toată
noaptea. Ţi-ar prinde bine o gustare.
Sophy arucă o privire pe ceasul aflat într-un colţ al
dormitorului şi clătină din cap.
- Dacă mă grăbesc puţin, cred că am să ajung la timp să
mănânc împreună cu Julian,
O jumătate de oră mai târziu, Sophy intra în dormitorul ei

şi, după ce căscă încă o dată, îşi zise că mai interesant i se
părea să se bage imediat în pat decât să coboare la micul dejun.
În viaţa ei nu îşi amintea să se fi simţit mai istovită ca în clipa
aceasta. O concedie pe Mary, asigurând-o că nu va avea nevoie
de ajutorul ei şi se aşeză în faţa oglinzii de la măsuţa de toaletă.
După o noapte pe care şi-o petrecuse aşezată pe scaun, nu putea
spune că arăta prea bine. Părul era într-o dezordine cumplită.
Iar ţinuta ei părea mai răvăşită ca oricând. Întinse mâna după
peria de argint şi în acel moment privirea îl fu atrasă de
sclipirea diamantelor. Se încruntă, speriată să descopere că
uitase să închidă caseta cu bijuterii. Se grăbise atât de mult să
ajungă la Fanny noaprea trecută încât, probabil, fără să îşi dea
seama, lăsase deschis capacul după ce aşezase la loc brăţara.
Sophy se grăbi să îl închidă şi constată înspăimântată ca
inelul negru şi bileţelul de sub el pe care erau scrise cele trei
nume dispăruseră.
285
- Asta căutai, Sophy?
Auzind întrebarea pe care Julian i-o adresase pe un ton
care făcea să îţi îngheţe sângele, Sophy sări în picioare şi se
întoarse pentru a-l vedea pe Ravnewood în uşa care despărţea
dormitoarele lor. Era îmbrăcat în pantaloni şi purta perechea lui
preferată de cizme Hessian cu carâmbi înalţi, iar în mână ţinea
inelul negru. În cealaltă mână se zărea un petec de hârtie, pe
care Sophy îl recunoscu imediat.
Sophy se uită mai întâi la inel, iar apoi îl privi pe Julian
în ochii cu sclipiri de smarald. Simţi cum o cuprinde o spaimă
nebună.
- Ajută-mă să înţeleg, milord. De ce ai luat inelul din
caseta mea de bijuterii ?
Reuşise să rostească aceste vorbe pe un ton liniştit, cu tot
curajul pe care putuse să îl adune în acel moment, sperând să
nu trădeze prin nimic teama pe care o simţea. Când îşi dăduse
seama că Julian găsise lista cu cele trei nume, simţise că i se
taie picioarele.
- Motivul pentru care am luat inelul este o poveste foarte
lungă. Ne-ar lua prea mult timp, mie să ţi-o povestesc, iar ţie să
o asculţi. Mai bine spune-mi cum se simte Fanny.
Sophy înghiţi în sec.
- E mult mai bine. Şi-a revenit aproape complet, domnul
meu.
El înclină din cap semn că înţelesese şi se duse să se
aşeze în fotoliul de lângă fereastră. Aşeză inelul şi bucăţica de
hârtie pe masă, la îndemână. Lumina crudă a dimineţii juca
slab pe metalul negru.
- Mă bucur să aud asta. Eşti o infirmieră de nădejde
doamnă. Şi acum, dacă tot am scăpat de aceste griji şi nu mai
există motive care să îţi distragă atenţia aş vrea să îmi explici,
exact, ce este cu aceste nume.
Sophy se prăbuşi înapoi pe scaun şi îşi împreună mâinile
în poală, încercând cu febrilitate să găsească o explicaţie
acestei situaţii care luase o turnură nedorită. Numai că îşi
simţea mintea înceţoşată după noaptea lungă, în care nu
dormise o clipă.
286
- Să înţeleg că iar eşti supărat pe mine, domnul meu?
- Iar? spuse Julian ridicându-şi sprâncenele într-un fel
care o intimida pe Sophy. Vrei să spui că, mare parte din timp,
eu sunt supărat pe tine?
- Mie aşa mi se pare, domnule, spuse Sophy nefericită.
De câte ori îmi spun că facem oarecare progrese şi ne apropiem
mai mult unul de celălalt, de tot atâtea ori apare câte ceva care
strică totul.
- Şi, a cui să fie vina, Sophy?
- Nu poţi să mă acuzi numai pe mine pentru tot ceea ce se
întâmplă, spuse Sophy simţind că se apropie vertiginos de
marginea prăpastiei. Era mai mult decât putea suporta. Mă
îndoiesc că ai să ţii cont de ce vreau să îţi spun, dar tot o fac.
Aş vrea să îţi amintesc că am avut o noapte lungă şi grea. Nu
am închis ochii nici o secundă şi, crede-mă, nu mă simt în stare
să trec din nou printr-un tir de întrebări. Nu crezi că ar fi mai
bine să amânăm discuţia şi să vorbim după ce am să trag un pui
de somn?
- Nu, Sophy. Nu am de gând să amân discuţia nici un
minut. Dar dacă asta te-ar putea consola cât de cât, fii liniştită,
nici eu nu am lipit geană de geană toată noaptea. Pentru că am
stat să mă gândesc în ce fel ai pus mâna pe această listă, cine ţi-
a dat-o şi cum de ai ajuns să faci legătura între cele trei nume şi
inelul negru. Ce dracu’ îţi imaginezi că faci? Ce ştii despre
aceşti trei bărbaţi şi cum naiba ai de gând să foloseşti
informaţiile pe care le-ai căpătat despre ei?
Sophy îl privi prudentă. Ceva din felul în care formulase
Julian întrebările îi spunea că el ştia la fel de mult, despre inel
şi lista cu nume, pe cât ştia ea. Dacă nu chiar mai mult.
- Doar ţi-am spus că inelul mi-a fost lăsat de sora mea.
- Asta ştiu. Şi numele?
Sophy îşi muşcă buza.
- Dacă îţi spun de unde am lista, mi-e teamă că ai să te
înfurii şi mai rău, domnul meu.
- Nu ai încotro. Spune-mi, de unde ai căpătat numele?
- De la Charlotte Featherstone.
287
Nu mai avea nici un rost să nege totul odată ajunşi în
acest punct al discuţiei. Nici când fusese în formă nu reuşise să
mintă prea bine, iar în dimineaţă aceasta era prea istovită să
încerce să îi opună rezistentă lui Julian. Şi apoi, era clar că
Julian ştia deja destul.
- Featherstone. La dracu’! Ar fi trebuit să îmi închipui.
Spune-mi, draga mea, şi te aştepţi să îţi mai rămână vreun dram
de reputaţie odată ce are să se afle că întreţii relaţii cu o femeie
de moravuri uşoare? Sau poate nu îţi pasă că ai să ajungi de
râsul lumii când o să înceapă să circule trot felul de vorbe pe
socoteala ta?
Sophy plecă capul şi îşi studie mâinile în tăcere.
- Nu m-am întâlnit cu ea. Mesajul meu i-a parvenit printr-
o prietenă. Iar Miss Featherstone mi-a trimis răspunsul cu toată
discreţia. Să ştii că e o persoană foarte amabilă, Julian. Dacă
stau bine să mă gândesc, cred că mi-ar plăcea să îmi fie
prietenă.
- Şi probabil că ea s-ar distra în timpul ăsta pe seama ta,
îi spuse Julian cu brutalitate. Ai fii o sursă nesfârşită de
amuzament pentru o persoană cu reputaţie dubioasă şi atât de
versată cum este ea. Şi, mă rog, ce conţinea mesajul pe care i l-
ai trimis?
- Voiam să aflu dacă ştie ceva despre existenţa inelului
negru, iar în caz afirmativ, să îmi spună pe cine i-a văzut
purtându-l spuse Sophy aruncându-i o privire sfidătoare.
Trebuie să înţelegi, domnul meu, că ceea ce îţi spun acum este
legat de proiectul asupra căruia te-am prevenit.
- Şi care să fie proiectul ăsta? insistă Julian.
- Nici măcar nu eşti atent la ce îţi spun, nu-i aşa? Mă
refer la proiectul despre care ţi-am vorbit şi care mă va ţine
ocupată ca să nu îţi mai stau ca o piedică în cale. Sper că îţi
aminteşti momentul când mi-am exprimat intenţia să îmi văd
de treaba mea. Măcar, îţi aminteşti când ţi-am spus că am să fiu
o soţie aşa cum ţi-ai dorit dintotdeauna? Că nu ai să te mai
împiedici de mine la tot pasul şi că nu am să îţi mai dau bătaie
de cap? Ţi-am făcut aceasta promisiune după ce mi-ai dat de
288
înţeles, răspicat, că nu te interesează nici sentimentele mele şi
nici dragostea mea pentru tine.
- La naiba, Sophy, nu am spus niciodată aşa ceva. M-ai
înţeles greşit.
- Nu, domnul meu. Nu te-am înţeles deloc greşit. Julian
se stăpâni să nu înjure.
- Pe legea mea! Nu ai să mă zăpăceşti tocmai acum. O să
discutăm mai târziu şi despre asta. Tot ce mă interesează în
acest moment este să aflu ce ştii despre inel.
- Păi, am căutat prin cărţile din biblioteca lui Lady Fanny
şi am descoperit că inelul este purtat doar de membrii unei
anumite societăţi secrete.
- Ce fel de societate secretă, Sophy?
- Am impresia că ştii deja răspunsul la întrebare, domnul
meu. Este vorba despre o societate ai cărei membri nu încearcă
decât să ademenească femeile. Îndată ce mi-am dat seama
despre ce e vorba, am apelat la Charlotte Featherstone cerându-
i informaţii despre bărbaţii care ar putea face parte din acest
grup. Ea este o femeie care se mişcă într-un anumit cerc al
societăţii şi am presupus că ar fi putut să aibă relaţii cu un
asemenea bărbat. Şi s-a dovedit că am avut dreptate. Şi-a
amintit că trei bărbaţi purtaseră inelul o dată sau de două ori în
prezenţa ei.
Julian o privi atent.
- Dumnezeu să ne ajute. Dacă înţeleg bine, tu încerci să
dai de urma iubitului Ameliei, nu-i aşa? Ar fi trebuit să îmi
închipui dinainte. Şi ce dracu’ ţi-ai imaginat că ai putea să faci
după ce îl găseşti pe infam?
- Să îl distrug, în aşa fel încât să nu mai îndrăznească
niciodată să se arate în lume.
Julian se îngălbeni.
- Poftim?
Sophy se foi neliniştită pe scaun.
- Precis e unul dintre acei vânători de femei asupra cărora
m-ai prevenit, Julian. Unul dintre acei bărbaţi din înalta
societate care caută să ademenească tinerele neprihănite,
nemăritate. Aceşti bărbaţi pun mare preţ pe poziţia lor socială,
289
nu-i aşa? Nu mai reprezintă nimic fără prestigiul de care se
bucură în societate, pentru că, în lipsa lui, nu mai au cum să
amăgească tinerele necăsătorite. Dacă îmi stă în putere să îl
distrug, am să încerc să îi rup de toate relaţiile pe care şi le-a
făcut în societate.
- Pe Dumnezeul meu! Îndrăzneala ta nesăbuită îmi taie
răsuflarea. Tu chiar nu îţi dai seama ce primejdie te pândeşte?
Cred că nu realizezi în ce te-ai băgat. Nu înţeleg cum e posibil
să te pricepi atât de bine la lucruri delicate, necunoscute altora,
cum ar fi plantele medicinale, şi în acelaşi timp, să dai dovadă
de atâta naivitate în lucruri grave care îţi pun în primejdie
reputaţia şi chiar viaţa.
- Julian, dar te asiggur că nu risc nimic, spuse Sophy
aplecându-se spre el, sperând din tot sufletul că poate discuta
deschis întreaga chestiune. Am să fiu foarte prudentă. Am
plănuit să aranjez aşa fel lucrurile încât să mă întâlnesc cu
fiecare dintre ei în parte şi să le pun câteva întrebări discrete.
- Să le pui întrebări? Doamne sfinte! Să le pui lor
întrebări?!
- Sigur că am să o fac în aşa fel încât să nu îşi dea seama.
- Sunt convins, spuse Julian clătinând din cap,
nevenindu-i să creadă. Sophy, permite-mi să te anunţ că
talentul tău în arta disimulării este tot atât de desăvârşit ca şi
talentul meu în arta broderiei. Mai mult decât atât, tu ai de-a
face cu trei bărbaţi dintre cei mai periculoşi, destrăbălaţi de cea
mai joasă speţă. Ei trişează la cărţi, seduc orice femeie le apare
în cale, iar simţul de onoare pe care îl posedă este la fel de
inexistent ca al unei javre. De fapt, cred că nu greşesc prea
mult spunând că un câine are mai multă onoare decât ei. Şi tu
te-ai gândit să îl înteroghezi pe cel trei?
- Intenţia mea este să îmi folosesc logica şi să încerc să
deduc care dintre ei este vinovatul.
- Oricare dintre ei te-ar putea sfâşia în bucăţi fără măcar
să clipească. Te-ar distruge înainte să îl poţi tu distruge pe el.
Julian vorbea acum pe un ton scăzut, în care se simţea
furia care pusese stăpânire pe el.
Sophy îl înfruntă, ridicându-şi bărbia.
290
- Nu văd cum ar putea să o facă atâta timp cât sunt
prevenită asupra lui.
- Doamne! Întăreşte-mă, Doamne, rosti Julian pentru
dinţi. Văd că am de-a face cu o femeie care nu e în toate
minţile.
Sophy simţi cum o părăseşte şl bruma de stăpânire de
sine care îi mai rămăsese. Sări în picioare şi întinse mâna să
apuce primul obiect aflat la îndemână. Degetele i se încleştară
pe bibeloul de porţelan în formă de lebădă aşezat lângă ea, pe
măsuţa de toaletă.
- Să te la naiba, Julian. Nu sunt nebună! Elizabeth era
nebună, dar eu nu sunt. Poate că uneori îţi par proastă şi naivă,
dar cel puţin de atâta lucru sunt sigură, nu sunt nebună. Mă jur
pe ce am mai sfânt, domnule. Am să te oblig să nu mă mai
confunzi cu prima ta soţie, chiar de ar fi singurul lucru pe care
să îl duc la bun sfârşit în viaţă.
Şi zvârli bibeloul spre el cu toată forţa. Julian, care
începuse să se ridice când Sophy se lansase în tiradă, abia avu
timp să se ferească din calea proiectilului. Acesta zbură pe
lângă umărul lui şi se zdrobi de perete, Nu îi dădu atenţie şi
traversă încăperea din trei paşi mari.
- Nu te teme, doamnă, spuse el furios, ridicând-o pe
Sophy în braţe. Nu am cum să te confund cu Elizabeth.
Imposibil. Crede-mă, Sophy, tu nu ai asemănare pe lumea asta.
Eşti unică. Eşti atât de paradoxală, şi în atât de multe privinţe,
încât eşti greu de descris în cuvinte. Şi ai perfectă dreptate. Tu
nu eşti deloc nebună. Eu sunt cel care ajunge, încet, dar sigur,
să ia drumul spre casa de nebuni.
Se îndreptă spre pat şi o aruncă grămadă pe cuvertură.
Iar, în timp ce ea zăcea în pat, cu părul despletit în
neorânduială, Julian se aşeză pe marginea patului şi începu să
îşi tragă cizmele din picioare.
Sophy nu mai pricepea nimic.
- Ce vrei să faci ?
- Tu ce crezi că am se gând? Caut singurul leac care ar
putea să facă să îmi treacă supărarea, spuse el. Se ridică şi
începu să se descheie la pantaloni.
291
Sophy căscă ochii mari şi privi uluită cum falusul lui
Julian se înălţă semeţ de dorinţă. Se adună cu greu şi începu să
se târască de-a buşilea în pat, încercând să îi scape.
Julian întinse mâna şi o prinse de încheietură, oprindu-i
scurt retragerea.
- Nu, doamnă, nu ai să pleci nicăieri.
- Doar nu vrei să... te culci cu mine acum, Julian, spuse
Sophy furioasă. Noi ne certam.
- Nu are nici un rost să mă mai cert cu tine. Nu am să o
scot niciodată la capăt cu tine în felul ăsta. Iar, pe de altă parte,
şi eu simt că încep să îmi pierd minţile. Aşa că mă gândesc să
încercăm să punem capăt acestei discuţii altfel decât certându-
ne. Dacă tot nu ajungem nicăieri, măcar să ne liniştim puţin.
CAPITOLUL 16
Sfâşiată între iubire şi furie oarbă, Sophy îl urmări până
când ultimele haine căzură de pe el. Julian nu îi dădu drumul
din strânsoare cât se dezbrăcă, iar când sfârşi, o răsturnă pe
spate.
Gol cum era, se rostogoli deasupra ei, ţinând-o prizonieră
cu mâinile lui puternice. Ochii fi străluceau de dorinţă, iar fata
fi era golită de orice expresie, în afara pasiunii mistuitoare care
îl stăpânea.
- E pentru ultima oară când îti mai spun, rosti Julian
începând să îi scoată hainele una căte una. Niciodată nu te-am
confundat cu Elizabeth, iar faptul că te-am făcut nebună era,
dacă mă pot exprima astfel, doar o figură de stil. Nici o clipă
nu mi-a trecut prin minte să te jignesc. Dar aş dori din tot
sufletul să înţelegi că nu te pot lăsa să te răzbuni de una
singură.
- Nu ai cum să mă opreşti, domnule.
- Ba da, Sophy, mormăi el smulgându-i rochia de pe ea.
Nu numai că pot să o fac, dar sunt hotărât să o fac, înţeleg
foarte bine de ce eşti sceptică în privinţa asta. Până acum nu ţi-
am arătat că îmi pot îndeplini toate îndatoririle de soţ. Dar tu
292
laşi peste tot pe unde treci o urmă inconfundabilă, nu-i aşa? Iar
prostul de mine, am fost întotdeauna cu zece paşi în urma ta,
făcând eforturi disperate de a ghici ce urmează să faci. Aşadar,
cred că a venit momentul să pun capăt acestei curse nebuneşti,
draga mea,
- Deci mă ameninţi, Julian.
- Deloc. Încerc doar să îţi spun că ai împins lucrurile prea
departe. Nu îţi face griji. Îţi dau cuvântul meu că o să fac tot ce
îmi stă în putere să te apăr.
Desfăcu panglicile cămăşii brodate de batist.
- Dar nu am nevoie de protecţia ta, domnul meu. Eu am
învăţat foarte bine lecţia pe care mi-ai dat-o. În înalta societate
soţii trebuie să îşi vadă fiecare de drumul lui în viaţă. Tu nu
trebuie să te impici în viaţa mea, după cum nici eu nu trebuie să
mă implic în a ta. Doar ţi-am spus că sunt hotărâtă să trăiesc
după codul aşa-zisei societăţi cu maniere elegante.
- E o prostie ce spui acum, şi o ştii şi tu prea bine.
Dumnezeu mi-e martor că nu aş putea să îţi ignor prezenţa. Să
vreau, şi nu aş putea să o fac.
Îi scoase şi ultimele haine şi se opri să îi privească, cu
ochi arzători, trupul gol.
- Şi, draga mea Sophy, vreau să îţi spun că nici prin gând
nu îmi trece să te ignor.
Ea ii simţi toată pasiunea, simţi cum urcă în ea dorinţa şi
ştiu în acel moment că el avea dreptate. Cel puţin în pat, nici
unul dintre ei nu putea ignora prezenţa celuilalt. O cuprinse
brusc o bănuială când Julian îşi trecu mâna peste coapsele ei.
- Nu ai să mă baţi, nu? întrebă ea prudentă.
- Tu ce crezi?
Pe buze îi flutură o clipă umbra unui zâmbet încărcat de
promisiuni, ia fel de senzual ca şi mângâielile lui pe trupul ei
gol.
- Ar fi o experienţă interesantă să te bat, spuse el
frământându-i uşor fesele.
Sophy simţi cum se încinge imediat la atingerea lui şi
clătină din cap cu gravitate.
293
- Nu. Nu eşti tu genul de bărbat care să se lase copleşit de
resentimente şi să devină violent, cu o femeie. Acelaşi lucru i l-
am spus şi Lordului Waycott când a susţinut că ai bătut-o pe
prima ta soţie.
Zâmbetul lasciv îl dispăru de pe buze.
- Sophy. Nu vreau să discut în acest moment nici despre
Waycott şi nici despre prima mea soţie.
Aplecă fruntea şi îi prinse cu delicateţe sfârcul între dinţi.
Cu vârful degetelor atinse uşor horbota de păr castaniu ca o
umbră de sub rotunjimea pântecului.
- Acum sunt sigură că nu ai să îţi foloseşti cravaşa pe
fundul meu, rosti Sophy simţind că i se taie răsuflarea când
degetul lui îşi făcu loc prin umbrişul de sub pântece. Dar mă
gândesc că s-ar putea să foloseşti alte metode... pentru a mă
face să îţi dau ascultare.
- S-ar putea să ai dreptate, încuviinţă Julian, deşi nu părea
să fi dat atenţie raţionamentului ei.
O sărută pe gât, pe umăr şi la sfârşit pe buze. Prelungi
sărutul fierbinte, iar ea gemu, atârnându-se de gatul lui. Apoi,
Julian ridică încet capul şi îi întâlni privirea.
- Ce te frământă, Sophy? Gândul că aş putea uza de o
anumită tactică pentru a te face să îmi dai ascultare, draga mea?
Sophy se uită la el cu o privire care se voia a fi severă şi
încercă să îşi adune gândurile, dar trupul ei era atent numai la
plăcerea pe care o trezeau dezmierdările tandre ale degetelor
lui.
- Să nu îţi imaginezi că poţi face din mine ce vrei în felul
ăsta, domnul meu!
- În ce fel? întrebă Julian şi, strecurând două degete între
pulpele ei, le depărta chinuitor de încet, pregătind-o să îl
primească.
Sophy gâfâi şi se strânse de dorinţă în jurul degetelor lui.
- În felul ăsta.
- Niciodată. Nu mi-ar trece nici o clipă prin minte că aş fi
un amant desăvârşit şi că aş putea, uzând de asta, să te fac să
renunţi la toate convingerile tale doar de dragul meu, spuse el
294
retrăgându-şi degetele cu o lentoare chinuitoare. Iubita mea, tu
nu vezi cum mă aştepţi şi tânjeşti să mă primeşti?
- Julian?
- Uită-te la mine, îi spuse el în şoaptă, Uite cum te aştept
şi eu. Ştii că e de ajuns să îţi simt mirosul şi imediat stârneşti
dorinţă în mine? Atinge-mă.
Ea oftă cuprinsă de dorinţă, incapabilă să reziste chemării
lui senzuale. Când degetele ei îi cuprinseră sexul semeţ, simţi
cum el pulsează de dorinţă sub apăsarea ei. Sophy îşi lipi vârful
nasului de pieptul bărbatului ei.
- Eu tot nu cred că aşa ar trebui să încheiem discuţia,
domnul meu.
El se ridică şi îi cuprinse talia.
- Să sfârşim odată cu toate discuţiile astea. O să vorbim
mai târziu, spuse el ridicând-o şi o aşeză în genunchi deasupra
lui. Desfă-ţi coapsele şi vino peste mine, iubita mea. Încalecă-
mă. Eu am să fiu armăsarul tău, iar tu vei fi aceea care ne va
conduce pe amândoi spre plăcere.
Sophy se agăţă de umerii lui şi îl privi cu uimire când se
aşeză în noua poziţie. Se cutremură toată când simţi atingerea
fermă a sexului lui Julian de dâmbul delicat al feminităţii ei şi
îşi spuse că îi plăcea nespus această postură pe care o gusta
pentru prima oară. Numai la gândul că era deasupra şi se simţi
pe dată învăluită într-o căldură voluptoasă.
- Hai, Julian. Vino.
- Fă ce vrei cu mine. Gândeşte-te numai la ce simţi tu şi
mişcă-te în ritmul în care îţi place. Em am să mă las în voia ta.
Sophy se simţi invadată de o nespusă plăcere când îşi
dădu seama că ea avea să aleagă ritmul care îi convenea. Se
lăsă încet, să îl cuprindă între coapse, savurând cu simţurile
treze senzaţia că el i se oferă. Îi auzi ca prin vis geamătul de
plăcere şi se încleşta convulsiv de umerii lui.
- Julian.
- Eşti minunată când eşti pătimaşă ca acum, îi şopti el.
Înfloreşti toată.
Julian îi acoperi gâtul de sărutări fiebinţi şi umede, iar ea
continua să se lase până ce o pătrunse complet.
295
Sophy se opri pentru o clipă, dând un răgaz trupului ei să
îl accepte şi simţi cum sexul ei se strânse în jurul lui. Apoi,
începu să se mişte încet.
- Aşa, draga mea. O, Doamne! Da.
Simţi cum Julian creşte parcă şi mai mult în pântecul ei şi
simţi în acelaşi timp cum ea se strânge şi mai mult. Se agaţă de
el, îşi înfipse unghiile în carnea lui şi închise ochii delicios
încordată în aşteptarea plăcerii pe care o anticipa. Parcă toată
fiinţă ei era concentrată în acel moment să găsească ritmul
perfect care avea să o poarte pe aripile lui spre dezlănţuire
finală. Nimic nu mai avea importanţă în acel moment decât să
îşi caute propria-i plăcere şi să-i aducă plăcere lui Julian. Se
simţea femeie, mai femeie ca oricând, puternică în aceasta clipă
unică.
- Spune-mi că mă iubeşti, draga mea. Spune-mi, o
imploră imperativ Julian cu voce învăluitoare. Am nevoie să
aud vorbele astea din gura ta. A trecut atâta timp de când nu mi
le-ai mai spus. Îmi oferi atât de mult, micuţa mea. Hai,
dăruieşte-mi şi aceste vorbe. Am să le păstrez în inima mea pe
veci.
Sophy simţi cum o învăluie dorinţa fierbinte de a i se
dărui total. Trecuse dincolo, în acel tărâm în care judecata nu
îşi mai are rostul, unde nimic nu mai contează în afara
propriilor ei trăiri, iar vorbele după care el jinduia atât îi ţâşniră
imediat de pe buze.
- Te iubesc, murmură ea. Te iubesc din tot sufletul.
Julian. Sophy se contractă şi mai mult, mângâindu-l, fremăta de
plăcere, se avântă şi trecu dincolo, târâtă de forţa dezlănţuită a
propriului orgasm. Se lăsă în voia lui. Îl auzi pe Julian undeva,
foarte departe, gemând de plăcere, îi simţi muşchii de pe umeri
încordaţi, iar, în final, voinţa îl purta spre ea şi spre eliberarea
finală.
O clipă, rămaseră amândoi suspendaţi în pacea
desăvârşită a unirii lor intime, acolo unde nimeni nu îi putea
tulbura. Apoi, cu un geamăt înăbuşit de satisfacţie, Julian căzu
pe spate şi o atrase pe Sophy la pieptul lui.
296
- Să nu te gândeşti niciodată că te-aş putea confunda cu
Elizabeth, îi spuse el ţinându-şi ochii închişi. Nu mi-am găsit
liniştea şi nu am simţit nici satisfacţie, nici plăcere alături de
ea. Niciodată. Nici măcar atunci când... nu are importantă.
Acum, chiar că nu mai contează. Te rog, crede-mă când îţi spun
că niciodată nu a ştiut să se ofere. Tu, iubita mea, tu te dăruieşti
total. E o încântare minunată să primesc darul tău. Cred că nu
îţi imaginezi ce bine e să ştiu că îmi dăruieşti atât şi eu sunt cel
care primeşte darul tău generos.
Niciodată Julian nu îi vorbise atât despre prima lui soţie.
Iar Sophy îşi spuse că nici nu dorea să ştie mai mult. Julian era
al ei. Iar în acest moment, şi pentru totdeauna, ei erau înlănţuiţi
printr-o legătură profundă. Dacă bănuielile ei din ultima
săptămână se adevereau, însemna că o parte a fiinţei lui îl
aparţinea acum fară tăgadă.
Sophy se înfiora din nou, îşi aşeză mâinile pe pieptul lui
şi îl privi.
- Îmi pare rău că am aruncat cu lebăda aia în tine. El
deschise un ochi, o privi şi îi zâmbi.
- Sunt sigur că în anii care vor urma ai să mai ai destule
ocazii să îmi arăţi ce temperament năvalnic ai.
Sophy îl privi cu candoare.
- Nu aş vrea să te împaci cu o asemenea situaţie, domnul
meu.
- Sunt sigur că ai să faci tu tot ce îţi stă în putinţă să nu
mă resemnez.
Îşi trecu degetele prin părul ei şi îi trase capul spre el. Îi
luă gura şi o sărută iute, după care o eliberă. În acel moment
privirea lui deveni serioasă.
- Şi acum, doamna mea, că suntem amândoi ceva mai
liniştiţi, după cum de altfel am şi prevăzut, cred că a venit
vremea să încheiem discuţia pe care am început-o mai înainte.
Mare parte din moleşeala care pusese stăpânire pe Sophy
se topi când vorbele lui o aduseră brusc la realitate.
- Julian, nu cred că mai avem ce discuta pe această temă.
Tot ce trebuie să fac e să îmi continui căutările.
297
- Nu, îi spuse el pe un ton încărcat de blândeţe. Nu te pot
lăsa să continui pentru că mi se pare că e mult prea periculos.
- Dar nu ai cum să mă opreşti.
- Ba pot şi sunt hotărât să o fac. Ai să te întorci mâine la
Ravenwood.
- Nu mă duc la Ravenwood!
Şocată şi furioasă în acelaşi timp, îl respinse şi se trase
spre marginea patului încercând să fugă să se îmbrace. Îşi
strânse cămaşa la piept şi îl înfruntă.
- Ai mai încercat o dată să mă izgoneşti la tară, domnule.
Nu ţi-a reuşit atunci şi te previn că nu o să reuşeşti nici de astă
dată, spuse Sophy ridicând tonul. Chiar crezi că am să mă
supun poruncilor tale doar pentru că lucrurile merg perfect între
noi la pat?
- Nu, deşi cred că lucrurile s-ar simplifica mult dacă ai
ţine cont de asta.
Tonul lui calm avea inflexiuni mai periculoase decât
avusese cu câteva clipe înainte, atunci când îi vorbise cu o furie
stăpânită. Iar Sophy-ei îi trecu prin minte că nu trebuia să se
teamă de soţul ei când era înfuriat, ci când era într-o asemenea
stare. Se ascunse în spatele hainelor şi îl privi alarmată.
- Bine, dar onoarea îmi cere să duc la bun sfârşit ceea ce
mi-am propus. Vreau să îl găsesc şi să îl pedepsesc pe bărbatul
care a împins-o pe Amelia la sinucidere. Credeam că ai înţeles
şi că mi-ai acceptat principiile, domnul meu. Doar am ajuns la
o înţelegere.
- Nici nu încerc să nesocotesc principiile tale sau onoarea
care te călăuzeşte. Singura problemă este că onoarea ta pune la
grea încercare propria mea onoare. Pentru că eu mă simt
obligat să te protejez.
- Nu am nevoie de protecţia ta.
- Dacă chiar crezi ce spui acum, atunci eşti mai naivă
decât mi-am închipuit. Sophy, ce încerci tu să faci e îngrozitor
de periculos, iar eu nu te pot lăsa să continui. Asta-i tot. Eu am
să caut să îmi termin treburile pe care le am de dus la bun
sfârşit la Londra şi am să vin după tine căt de repede pot la
Ravenwood Abbey. Cred că a venit vremea să ne întoarcem
298
acasă. Simt că începe să mă obosească viata asta agitată de la
oraş.
- Dar nici nu mi-am început bine căutările. Iar eu nu m-
am plictisit încă de viata de la oraş. Dacă mă gândesc bine,
cred că abia acum începe să îmi placă.
Julian zâmbi.
- Asta cred. Începe să se vadă foarte bine în saloane şi în
sălile de bal influenţa pe care o ai asupra tinerelor, doamna
mea. Este o mare realizare pentru o femeie care la debutul său
în societate a înregistrat un eşec total.
- Julian, te rog nu încerca să îmi abaţi gândurile cu
flateriile tale. Problema despre care discutăm este prea
importantă pentru mine.
- Îmi dau prea bine seama. De ce crezi că risc să îţi
impun o hotărâre pentru care poate că ai să mă urăşti? Crede-
mă, nu îmi doresc să mai azvârli în mine cu bibelouri.
- Nu vreau să mă întorc în Hampshire, domnule. Sunt
ferm hotărâtă să nu o fac, spuse Sophy înfruntându-l cu o
expresie de încăpăţânare.
Julian oftă.
- Asta înseamnă că am să mă văd obligat foarte curând să
stabilesc o oră de întâlnire pe Leighton Field.
Sophy rămăsese surprinsă.
- Ce vrei să spui, Julian?
- Că dacă nu ai să pleci din oraş, foarte curând, mai
curând decât te aştepţi, o să mă văd obligat să sar în apărarea
onoarei tale aşa cum ai făcut-o tu.
Sophy clătină din cap.
- Nu. Nu-i adevărat. Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva?
Nu am să fac niciodată nimic care să te oblige să provoci la
duel un alt bărbat. Doar ţi-am mai spus asta, iar tu ai zis că mă
crezi.
- Ba, cred că nu înţelegi, nici nu pun la îndoială cuvântul
tău, Sophy. Doar că dacă ai fi jignită, nu aş putea decât să sar în
apărarea ta. Te rog să mă înţelegi bine. Dacă te las să te joci cu
bărbaţii ca Utteridge, Varley sau Ormiston, nici nu o să treacă
prea mult timp până să fii jignită.
299
- Dar nu am să le permit să mă insulte. Nu am să mă las
pusă într-o asemenea postură, Julian. Îţi jur că nu am să o fac.
Lui Julian îi trecu pe buze umbra unui zâmbet.
- Sophy, ştiu prea bine că nu ai să faci nimic care să te
dezonoreze sau să te compromită. Numai că bărbaţii de soiul
ăsta sunt capabili să manevreze astfel lucrurile încât o femeie
naivă nu are nici cea mai mică şansă să le ţină piept. Şi, odată
ce s-ar ajunge aici, nu mi-ar rămâne altceva de făcut decât să îi
cer satisfacţie celui care te-a insultat.
- Nu. Să nu faci asta niciodată. Nu vreau nici măcar să
îmi sugerezi că s-ar putea întâmpla vreodată aşa ceva. Nu
suport gândul să te ştiu angajat într-un duel.
- Bine, Sophy, dar există posibilitatea să mă implic într-
un duel. Ai stat deja de vorbă cu Utteridge, nu-i aşa?
- Da. însă am fost foarte discretă. Nu are cum să îşi fi dat
seama ce voiam de fapt de la el.
- Şi despre ce aţi discutat? insistă Julian cu blândeţe. Aţi
pomenit cumva numele Elizabeth-ei?
- Jur că doar am amintit-o în treacăt. Nu am insistat
deloc.
- Atunci, a fost de ajuns să îl stârnească curiozitatea. Şi
acest simplu fapt este un prim pas făcut spre dezastru când ai
de-a face cu un bărbat lipsit de caracter cum e Utteridge. Când
ai să termini cu întrebările pe care vrei să le pui lui Varley şi lui
Ormiston, te asigur că voi fi prins până peste cap să îmi aranjez
întâlniri în zori de zi.
Sophy îl privi neajutorată. Era în stare să recunoască un
drum fără ieşire, şi de data asta se afla într-un impas. Nu putea
să îi lase pe Julian să îşi rişte viata într-un duel pe care nu n
putea provoca decât pentru a-i apăra ei onoarea. Gândul acesta
a fost de ajuns să o facă să simtă că o trec fiori reci.
- Îţi promit că am să fiu foarte prudentă, domnule,
încercă ea să îl convingă cu o voce mică, ştiind însă că
argumentul ei nu ajuta la nimic.
- Cred că ai risca prea mult. Singurul lucru inteligent pe
care îl pot face este să te scot din oraş. Vreau să te ştiu în
siguranţă la ţară, alături de familia şi de prietenii tăi.
300
Sophy se dădu bătută şi lacrimi îi sclipiră în ochi.
- Foarte bine, Julian. Am să plec dacă tu crezi că nu mai
rămâne altceva de făcut. Nu vreau ca tu să îţi rişti viaţa din
cauza acţiunilor mele.
Privirea lui Julian se mai îmblânzi.
- Îţi mulţumesc, Sophy, spuse el întinzând mâna şi
ştergându-i o lacrimă cu vârful degetului. Ştiu că îţi cer foarte
mult ţie, unei femei ale cărei principii despre onoare sunt la fel
de puternice ca şi ale mele. Şi, crede-mă, înţeleg perfect când
spui că nu vrei nimic mai mult decât să o răzbuni pe sora ta.
Sophy îşi şterse lacrimile cu dosul palmei.
- Dar e nedrept. Nimic nu merge după cum am crezut eu
atunci când acceptat să mă mărit cu tine. Absolut nimic. Toate
planurile şi toate visele mele, toate lucrurile pe care speram să
le obţin când am convenit cu tine, toate s-au spulberat şi nimic
nu e aşa cum ne-am înţeles. Din toate s-a ales praful.
Julian o privi gânditor câteva clipe.
- Chiar stăm aşa de rău, Sophy ?
- Da, domnule, stăm foarte prost. Şi, pe deasupra, mai am
şi motive să cred că sunt însărcinată.
Nu se uită la el cât alergă spre celălalt capăt al încăperii şi
se ascunse în spatele paravanului.
- Sophy! Julian ţâşni în picioare şl alergă după ea.
- Ce ai spus adineauri?
În spatele paravanului, Sophy îşi înăbuşi plânsul, îşi
şterse lacrimile de umilinţă care îi curgeau şiroaie pe obraz şi
îşi trase grăbită rochia de casă.
- Cred că m-ai auzit foarte bine.
Julian zvârli cât colo paravanul fără să îi pese când acesta
se prăbuşi la pământ. Privirea nu i se dezlipi de pe chipul
împietrit de supărare al Sophy-ei.
- Aştepţi un copil?
- Aşa se pare. De-abia săpămâna asta mi-am dat seama că
a trecut foarte mult timp de la ultima menstruaţie. Probabil că
va mai trece ceva timp până să îmi dau seama dacă este
adevărat, dar cred, aproape cu certitudine, că îţi port copilul în
pântece. Iar dacă este adevărat cred că ar trebui să fii foarte
301
mulţumit, domnule. Iată-mă însărcinată şi expediată la ţară,
deci incapabilă să îţi mai stau în cale şi să îţi dau dureri de cap.
În acest moment ai obţinut tot ce ţi-ai dorit din această
căsnicie: un urmaş şi nici un fel de complicaţii. Sper că eşti pe
deplin mulţumit.
- Sophy. Nici nu ştiu ce să spun, spuse Julian trecându-şi
mâna prin păr. Dacă ceea ce bănuieşti tu se dovedeşte a fi
adevărat, atunci, sigur că da, nu pot nega că sunt încântat.
Numai că eu am crezut, sau mai bine zis, am sperat că şi tu să...
Se întrerupse şi îşi căută cu greutate cuvintele.
- Aş fi vrut ca şi tu să te bucuri de ceea ce ti se întâmplă,
reuşi el să îşi sfârşească stângaci fraza.
Ultimele lacrimi i se uscară Sophy-ei pe obraz, cât ea îl
privi încruntată pusă în fata aroganţei lui masculine.
- Fără îndoială, tu te-ai gândit că maternitatea are să facă
din mine o femeie cuminte, liniştită şi mai ales o soţie
ascultătoare. Adică una care să renunţe la toate dorinţele ei şi,
în schimb, să îşi dedice viaţa căminului tău de la ţară şi
creşterii copiilor tăi.
Julian avu decenta să roşească.
- Da, am sperat că o să îţi găseşti Sophy, te rog să mă
crezi când îţi spun că vreau să te fac fericită şi să te bucuri de
căsnicia asta.
- Hai, Julian. Te rog să mă laşi singură. Tot ce îmi doresc
este să fac o baie şi să mă odihnesc, spuse Sophy, iar ochii i se
umplură de lacrimi. Am multe de făcut dacă tot trebuie să fiu
expediată mâine la Hampshire.
- Sophy.
Julian nu îndrăznea să facă nici o mişcare. Stătea imobil
în picioare cu o ciudată expresie de neajutorare întipărită pe
chip.
- Sophy, te rog, nu plânge, spuse el şi îşi desfăcu larg
braţele.
Sophy îl privi printre lacrimi, urându-se în acea clipă
pentru slăbiciunea ei. Înghiţindu-şi un suspin, i se aruncă în
braţe, iar acestea se strânseră protectoare în jurul ei, iar pieptul
lui Julian se umezi de lacrimile care îl curgeau şiroaie.
302
Julian o ţinu strâns lipită de el până când ea se linişti.
Nu încercă nici să o înveselească, nici să o aline şi nici să
o dojenească. O ţinu doar strâns în braţe încercând să îi
transmită ceva din forţa lui şi nu îi dădu drumul până ce nu se
potoliră şi ultimele suspine.
Sophy îşi reveni încet-încet, conştientă de căldura re-
confortantă a îmbrăţişării lui. Îşi dădu seama că era pentru
prima oară când el o ţinea în braţe fără să o sărute sau să-şi
dorească să facă dragoste cu ea. Era pentru prima oară când el
îi oferea altceva decât patimă şi multă vreme rămase nemişcată,
nevrând să piardă nimic din liniştea învăluitoare pe care i-o
transmiteau mâinile lui mângâind-o pe spate.
Într-un final, Sophy se desprinse cu greu din îmbrăţişare.
- Îmi pare rău, domnul meu. Nu ştiu ce se întâmplă cu
mine în ultima vreme. Te rog să mă crezi, rar mi se întâmplă să
plâng.
Nu îşi ridică ochii spre el când Julian se trase un pas
înapoi. În schimb, îşi căută pe dibuite batista care ar fi trebuit
să fie acolo unde o pusese în buzunarul rochiei de casă. Şi,
negăsind-o mormăi ceva înciudată.
- Pe asta o căutai? o întrebă Julian aplecându-se şi
ridicând de jos bucata de pânză brodată.
Supărată că nu este în stare nici măcar să îşi tină batista
la locul ei, Sophy i-o smulse din mână.
- Da. Mulţumesc.
- Dă-mi voie să îţi aduc una curată.
Julian se îndreptă spre măsuţa de toaletă şi scoase o
batistă dintr-un sertar. I-o întinse cu o mină îngrijorată şi Sophy
se arunca asupra ei ca şi când de acolo îi venea salvarea. O făcu
ghemotoc şi o vârî iute în buzunar.
- Mulţumesc, domnule. Te rog să ierţi scena al cărei
martor fără voie ai fost. Nu ştiu ce m-a apucat. Şi acum cred că
e vremea să îmi fac o baie. Te rog, lasă-mă, am o mulţime de
lucruri de care trebuie să mă ocup.
- Da, Sophy, îi spuse el oftând greu. Te iert. Mă rog lui
Dumnezeu ca într-o bună zi să mă poţi şi tu ierta.
Îşi culese hainele de jos şi ieşi fără o vorbă din cameră.
303
Târziu în cursul nopţii, Julian şedea singur într-un fotoliu

din bibliotecă cu picioarele întinse dinaintea lui şi o sticlă de
vin roşu aşezată în faţă. Era într-o stare de spirit îngrozitoare,
de care era perfect conştient. Casa amuţise acum după ore
întregi de forfotă în care toţi fuseseră în picioare, agitaţi cu
pregătirile de drum ale Sophy-ei. Numai gândul că ea pleca a
fost de ajuns să îl deprime. Fără ea, totul avea să i se pară
pustiu şi lipsit de sens.
Julian îşi mai turnă un pahar cu vin şi se întrebă dacă
Sophy era acum în pat şi dacă reuşise să adoarmă printre
suspine. Se purtase brutal cu ea în dimineaţa asta când îi
spusese că o va trimite înapoi la Ravenwood Abbey, dar ştiuse
că era singura soluţie. Îndată ce aflase ce punea Sophy la cale,
nu avusese de ales şi hotărâse să o scoată din oraş. Fără să îşi
dea măcar seama, Sophy se vârâse într-o afacere periculoasă,
iar acum voia să pescuiască în ape tulburi fără să ştie măcar să
înoate. Curentul o putea trage oricând în adânc.
Julian luă o înghiţitură de vin şi cumpăni dacă trebuia să
aibă sau nu sentimente de vinovăţie pentru felul în care
manevrase lucrurile de dimineaţă. Încă de la începutul
confruntării al cărei teatru de luptă fusese dormitorul Sophy-ei,
Julian îşi dăduse seama că aceasta nici măcar nu îi ascultase
logica pe când el argumenta că reputaţia ei trebuia să rămână
intactă. Pentru că cinstea înnăscută a Sophy-ei nu îi permitea
măcar să se gândească că aşa ceva se poate întâmpla. Iar, pe de
altă parte, îi era imposibil să facă uz de forţă pentru a o
convinge pe Sophy că îi vrea numai binele.
Aşa încât trebuise să recurgă la unica modalitate mai
rezonabilă care îl trecuse prin minte deşi, la început, nu fusese
prea convins că avea să îi aducă vreun câştig de cauză. Se
gândise să se folosească de sentimentele ei şi să o aducă în
situaţia de a face ce voia el.
Fusese zguduit să constate cum se topeşte sub ochii lui
înpotrivirea înverşunată a Sophy-ei când el a prevenit-o că,
dacă nu încetează, el va fi obligat să îşi rişte viata în duel.
Sophy trebuie că îl iubea din tot sufletul. Ce alte sentimente
304
puteau fi mai puternice încât să îi biruie simţul înnăscut al
onoarei? De dragul lui şi pentru a nu îi pune viata în pericol,
Sophy renunţase la căutările ei şi la datoria de onoare pe care
şi-o impusese.
Revelaţia forţei cu care îl iubea Sophy până la uitarea de
sine, îl făcu pe Julian să se simtă în acelaşi timp ruşinat şi
exultând de fericire. Acum nu era chip să se mai îndoiască că
Sophy i se dăruise total, că îi aparţinea într-un fel în care nici
nu visase că ar putea să existe.
Dar, în timp ce inima îi tresaltă de bucurie la acest gând
Julian îşi aminti cât fusese Sophy de nefericită, şi asta numai
din vina lui. Simţi cum îl cuprinde disperarea. „Dar e nedrept.
Nimic nu merge după cum am crezut eu atunci când am
acceptat să mă mărit cu tine”.
Şi, pe deasupra, se putea ca Sophy să fie însărcinată. Se
crispa aducându-şi aminte că unul dintre puţinele lucruri pe
care i le ceruse Sophy înainte de căsătorie fusese să nu devină
mamă prea curând.
Julian de afundă şi mai mult în fotoliu, întrebându-se
dacă avea să se reabiliteze vreodată în ochii Sophy-ei. În acest
moment, i se părea că în tot ceea ce făcuse, încă de la bun
început, greşise grav faţă de ea. Ce trebuie oare să facă un
bărbat să îşi convingă sofia că este demn de iubirea ei, se
întrebă Julian. Era o problemă la care nu îşi închipuise că avea
să mediteze într-o bună zi, iar, acum, ea se ridica ca un obstacol
de netrecut între ei.
Auzi cum se deschide uşa în spatele lui, dar nu se clinti şi
nu aruncă nici o privire peste umăr.
- Guppy, poţi merge la culcare. Spune-le şi celorlalţi că
pot să se retragă. Eu am să mai zăbovesc puţin în bibliotecă şi
nu are rost să staţi cu toţii după mine. Am eu grijă să sting
lumânările.
- L-am trimis deja pe Guppy şi pe toţi ceilalţi la culcare,
îi răspunse Sophy închizând uşurel uşa în urma ei.
Julian se crispa la auzul vocii ei. Lăsă paharul din mână
şi se ridică încet în picioare întorcându-se spre ea. Sophy era
îmbrăcată într-o rochie roz cu croială princesse în care părea
305
încă şi mai zveltă, şi mai fragilă. Foarte greu ţi-ai fi dat seama
că e însărcinată, îşi spuse Julian. Părul şi-l ţinea strâns în
creştetul capului, prins cu o fundă care deja începea să se
desfacă. îl privea pe Julian cu zâmbetul el cald, fermecător şi
radios.
- Credeam că eşti în pat, îi puse Julian cu asprime,
încercă să ghicească starea de spirit în care era Sophy.
Nu plângea şi nu părea că venise la el cu gândul să se
certe sau să îl mustre sau să îl roage să-şi schimbe hotărârea.
- Trebuie să te odihneşti înainte de drumul lung pe care îl
ai de făcut mâine.
- Am venit să îmi iau rămas bun de la tine. Julian, spuse
Sophy oprindu-se în faţa lui şi privindu-l cu ochi strălucitori.
Julian se simţi uşurat. Nu mai era deci supărată ca mai
devreme.
- Am să te urmez şi eu curând, îi promise el.
- Bine. O să îmi fie dor de tine.
Îşi trecu degetele peste nodul impecabil al cravatei lui
Julian.
- Nu aş vrea să ne despărţim supăraţi.
- Te asigur, Sophy, că nu sunt supărat pe tine. Nu îmi
doresc nimic mai mult decât să ştiu că îţi e bine. Te rog să mă
crezi când îţi spun asta, Sophy.
- Ştiu. Ştiu că uneori eşti teribil de încăpăţânat şi de
arogant, dar mai ştiu la fel de bine că îmi vrei numai binele şi
că doreşti să mă protejezi. Aş vrea să înţelegi cât de important
este şi pentru mine să te ştiu în siguranţă. Nu aş face nimic care
să îţi pună viaţa în primejdie.
- Sophy? Ce vrei să faci?
O urmări înmărmurit cum începe să îi desfacă cravata de
un alb imaculat.
- Sophy, cel mai bun lucru la care putem recurge în acest
moment, spre binele tău, este să pleci la Abbey. Nu o să-ţi fie
chiar aşa de rău acolo, draga mea. O să îi poţi vedea pe bunicii
tăi şi, sigur, ai prieteni pe care ai să îi inviţi în vizită.
- Da, Julian.
306
Sophy îi desfăcuse cravata. O aşeză şi începu să îl
descheie la redingotă.
- Iar, dacă eşti însărcinată, aerul curat de la ţară o să îţi
facă mai bine decât cel de aici, de la oraş, continuă el, căutând
febril să găsească şi alte argumente să îi vină în ajutor şi să o
covingă pe Sophy că plecarea ei la Abbey era o idee bună.
- Sunt convinsă că ai dreptate, domnul meu. Aici, la
Londra, aerul este foarte încărcat. Nu-i aşa?
Ajunsese deja la nasturii cămăşii albe.
- Fireşte că am dreptate.
Era pentru prima oară când ea îl dezbrăca, iar noutatea
ipostazei îl tulbura nespus. Nu mai reuşea să îşi ordoneze
gândurile. Iar pantalonii începură să îl strângă.
- Am constatat că bărbaţii cred că au întotdeauna
dreptate, chiar şi atunci când se înşeală.
- Sophy! rosti Julian înghiţindu-şi vorbele când îi simţi
degetele aşezate pe pieptul gol. Sophy, ştiu că uneori mă
găseşti arogant, dar vreau să te asigur...
- Te rog, Julian. Nici un cuvânt. Nu vreau să discut nici
despre motivele întemeiate pentru care trebuie să mă întorc la
Abbey şi nici despre aroganţa ta nesuferită.
Se ridică pe vârfuri şi îi oferi buzele întredeschise.
- Sărută-mă.
- O, Doamne! Sophy.
Îi luă cu lăcomie gura dulce şi o sărută înfocat, ameţit de
surpriza pe care ea i-o oferea. Starea ei de spirit se schimbase
la o sută optzeci de grade şi, deşi nu înţelegea prea bine cum de
se întâmplase aşa ceva, nu avea de gând să pună întrebări.
Iar când ea se lipi toată de trupul lui, mai găsi putere să
se adune şi să articuleze grăbit.
- Sophy, iubita mea, să urcăm repede.
- De ce? îl întrebă ea lipindu-şi nasul de gâtul lui. Julian
îşi coborî privirea spre creştetul capului ei şi văzu că părul i se
despletise şi îi atârna în bucle pe spate.
- Mă mai întrebi acum, când sunt aprins de dorinţa să te
am?
307
- Toată casa doarme. Suntem singuri şi nimeni nu o să ne
tulbure aici.
În sfârşit, Julian pricepu că Sophy era gata să facă
dragoste cu el aici, în bibliotecă.
- Sophy, spuse el pe jumătate amuzat, pe jumătate
gâfâind, chiar eşti o femeie fără pereche.
Îi desfăcu funda din păr.
- Vreau să îţi aminteşti de mine în fiecare clipă când nu
voi fi lângă tine, domnul meu.
- Nimic pe lumea asta nu mi te-ar putea scoate din inimă,
iubita mea soţie.
O luă pe sus şi o purtă pe braţe până la sofa.
O aşeză uşor pe perne, iar ea îl privi cu un zâmbet
încărcat de promisiuni. Când îşi desfăcu larg braţele să îl
primească, Julian o îmbrăţişa cu pasiune nestăvilită.
Câteva clipe mai târziu, găsind sofaua prea strâmtă
pentru amândoi, Julian se rostogoli jos pe covor, atrăgând-o pe
Sophy peste el. Iar ea îl urmă lăsându-se moale în voia lui.
Rotunjimile sânilor şi coapselor ei goale luceau delicios de
incitant în lumina lumânărilor. Iar cât Julian stătu întins pe
spate cu soţia lui deasupra, desfăcută de dorinţă şi gata să îi
primească, îşi spuse în sinea sa că trebuia să încerce să repete
scena pe covorul din bibliotecă de la Ravenwood Abbey, îndată
ce ajungea şi el acolo.
CAPITOLUL 17
Julian avusese dreptate, îşi spunea Sophy în sinea ei în a
treia zi petrecută la Ravenwood. Fireşte că nu trebuia să
recunoască asta în faţa lui, dar, în definitiv, nu era atât de rău să
trăieşti la ţară. În ceea ce o privea, singurul lucru de care îi
părea rău era absenţa lui de lângă ea. Cu toate acestea, erau o
mulţime de lucruri care o solicitaseră de când sosise aici.
Trebuia să se ocupe de amenajarea interiorului acestei
minunate reşedinţe de la ţară, cam delăsată în ultima vreme.
Julian dispunea de un personal excelent şi doritor să îi facă pe
308
plac, numai că, de la moartea Elizabeth-ei, servitorii fuseseră
lăsaţi să se descurce singuri, fără a mai primi instrucţiuni de la
stăpân.
Sophy primi cu entuziasm vestea numirii în postul de
menajeră a doamnei Ashklette, mulţumită să constate că
intedentul îi urmase sfatul şi o alesese pe aceasta. Iar doamna
Ashklette a fost tot atât de încântată că avea de-a face cu o
persoană şi, împreună, se abandonară din toată inima
amenajării casei, curăţirii, reparaţiilor şi, în general, aducerii la
lumină a reşedinţei.
În a treia seară, Sophy îi invită la cină pe bunicii ei şi
descoperi plăcerea de a trona la masă în chip de stăpână a casei.
Bunica ei remarcă încântată minunile pe care le făcuse
Sophy în aceste trei zile.
- E infinit mai bine, draga mea. Ultima oară când am fost
aici, totul era mohorât şi întunecat. E uimitor cum pot să
schimbe imediat atmosfera puţină curăţenie şi nişte draperii
noi.
- Nici mâncarea nu e rea, le anunţă Lordul Dorring
servindu-se cu o nouă porţie de cârnaţi. Sophy, eşti o contesă
minunată. Cred că am să mai beau puţin vin roşu. Ravenwood
văd că are în pivniţă nişte vinuri excelente. Şi când ziceai că se
întoarce soţul tău?
- Curând, cel puţin aşa sper. Are ceva treburi de încheiat
la Londra. Şi poate că e mai bine că nu a fost aici în aceste trei
zile pentru că toată forfota şi agitaţia pe care le-am provocat nu
ar fi făcut decât să îl deranjeze.
Sophy îl zâmbi lacheului şi îi făcu semn discret să mai
servească vin.
- Mai sunt câteva camere în care nu am apucat încă să
intru. Inclusiv dormitorul care îi aparţinea de drept Contesei de
Ravenwood, îşi spuse Sophy în sinea ei.
Fusese surprinsă să găsească încăperea încuiată. Doamna
Asklette căutase cheia pe lanţul de chei moştenit de la doamna
Boyle, dar clătinase neputincioasă din cap când nu o găsise
acolo.
309
- Nici una din ele nu se potriveşte, milady. Nu pricep.
Poate că s-a pierdut. Doamna Boyle mi-a spus că a primit
instrucţiuni precise să nu intre niciodată în camera asta şi că le-
a urmat întocmai. Acum însă, că v-aţi întors, mă gândesc că
doriţi să o aranjaţi şi să vă mutaţi în ea. Nu vă faceţi griji,
Doamnă Contesă, am să pun pe unul din servitori să se ocupe
imediat de asta.
Problema a fost însă rezolvată când Sophy a dat
întâmplător peste cheie pe fundul unui sertar al biroului din
bibliotecă. Cuprinsă de o inspiraţie subită a încercat cheia în
broasca uşii încuiate şi constată că se potriveşte perfect. Intrase
în fostul dormitor al Elizabeth-ei şi îl studiase cu mare
curiozitate. Şi hotărâse pe loc că nu avea să se mute aici până
ce încăperea nu era primenită şi curăţită cum se cuvine. Nu ar
fi reuşit să stea aici nici o clipă dacă o lăsa în starea ei actuală
pentru că, după toate aparenţele, încăperea rămăsese neatinsă
de la moartea fostei stăpâne a casei.
Abia după cină, când Lordul şi Lady Dorring îşi luară
rămas bun de la ea pregătindu-se de plecare, realiză Sophy cât
era de ostenită. Abia reuşi să urce în camera ei şi o lăsă pe
cameristă să o pregătească de culcare.
- Îţi mulţumesc, Mary, spuse Sophy înăbuşindu-şi delicat
un căscat. Sunt epuizată în seara asta.
- Nici nu-i de mirare, milady, după toată osteneala pe
care v-aţi dat-o să puneţi ordine în casa asta. Nu vă supăraţi că
vă spun, dar cred c-ar trebui s-o luaţi mai uşurel. Domnul conte
n-o să fie prea încântat când o să vadă că sunteţi la capătul
puterilor, mai ales că acum aşteptaţi un copil,
Sophy făcu ochii mari.
- Cum de ţi-ai dat seama?
Mary zâmbi fără să se piardă cu firea.
- Da’ nu-i nici un secret, conică. Vă am în grijă de atâta
vreme că nu mi-a fost greu să văd că anumite lucruri nu au
apărut la timpul lor. Felicitări, dacă-mi permiteţi. I-aţi dat
domnului conte vestea cea bună? Cred c-o să fie fericit ca un
copil.
- Da, Mary. Ştie.
310
- Pun pariu că de asta ne-a trimis aici la ţară. Nu vrea să
vă lase în aerul ăla împuţit de la Londra cât aşteptaţi copilu’.
Domnul conte e bărbatul care are grijă de nevasta lui
- Da, aşa e. Şi acum, hai, du-te la culcare, Mary. Eu am să
mai citesc puţin înainte să mă bag în pat.
Sophy îşi dăduse seama că într-o casă mare cum este cea
de la Ravenwood, greu puteai să păstrezi mult timp un secret.
Iar ea îşi propusese să nu anunţe vestea minunată că aşteaptă
un copil decât mult mai târziu, după ce avea să se obişnuiască
cu ideea că poartă în pântece pruncul lui Julian.
- Prea bine, coniţă. Să-i duc bucătăresei crema pe care i-
aţi promis-o pentru mâini?
- Crema. O, Doamne, am şi uitat, spuse Sophy ducându-
se grăbită la caseta ei cu leacuri. Numai de nu aş uita să trec
mâine pe la bătrâna Bess să mai iau nişte ierburi de leac. Nu
prea am încredere că plantele din farmaciile de la Londra sunt
tocmai proaspete.
- Da, coniţă. Păi, atunci, noapte bună, coniţă, spuse Mary
când Sophy îi dădu borcănaşul cu cremă. Bucătăreasa o să vă
fie recunoscătoare.
- Noapte bună, Mary.
Sophy privi cum se închide uşa în urma cameristei, după
care se duse la raftul cu cărţile pe care le adusese ea de la
Londra. Cu adevărat se simţea la capătul puterilor, dar acum, că
rămăsese singură, parcă nu mai avea chef să meargă la culcare.
Dar parcă nu îi venea nici să citească, descoperi ea frunzărind
alene şi ultima creaţie literară a Lordului Byron, „The Giaour”.
Cumpărase volumul doar cu câteva zile înainte să o trimită
Julian la ţară, din dorinţa de a-l citi imediat. Iar lipsa ei de
interes din acest moment de a parcurge ultima realizare a
artistului, o povestire de aventuri al cărei subiect se petrecea în
exoticul Orient, vorbea de la sine despre starea de spirit în care
se găsea Sophy acum.
Întoarse spatele cărţilor sale şi privirea îi căzu pe modesta
casetă de giuvaeruri, aşezată pe masă la vedere. Deşi inelul
negru nu se mai afla acolo, de fiecare dată când se uita la casetă
Sophy îşi amintea că îi fuseseră zădărnicite eforturile de a-l
311
găsi pe seducătorul Ameliei. Se simţi cuprinsă de remuşcare.
Îşi atinse pântecul încă ferm şi se înfiora. Acum nici numai
avea cum să îşi ducă planurile la bun sfârşit. Nu ar fi îngăduit
niciodată ca, din pricina dorinţei ei de răzbunare, Julian să îşi
pună viaţa în pericol. Era tatăl copilului ei, iar ea îl iubea fără
putinţă de tăgadă. Şi chiar dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, tot nu
ar fi răbdat să vadă cum altcineva îşi risca viaţa pentru a salva
onoarea ei.
O parte a fiinţei ei se minuna cu câtă uşurinţă abandonase
căutările. În momentul în care fusese obligată să renunţe se
simţise furioasă, dar acum iată că îi trecuse. De fapt, se
suspecta că ar simţi un meschin sentiment de uşurare. Nu se
mai putea îndoi de adevărul evident că maternitatea trecuse în
ochii ei pe primul plan, lăsând în urmă celelate probleme care,
acum, i se păreau toate lipsite de importanţă. Iar, în fundul
sufletului, simţea nevoia de a-i acorda copilului întreaga ei
atenţie.
„ Port în pântece copilul lui Julian.”
Încă nu îi venea a crede, dar pe măsură ce se scurgeau
zilele, una după alta, Sophy începu să se obişnuiască cu ideea.
Îşi repetă, cuprinsă de un val de speranţă, că Julian îşi dorea
copilul. Poate că acest copil avea să îi apropie şi mai mult şi să
întărească legătura care, îşi permitea uneori să spere, se înfiripa
tot mai puternică între ei.
Sophy măsură neliniştită camera, incapabilă să meargă
încă la culcare. Aruncă o privire în direcţia patului şi îşi spuse
că ar fi trebuit să doarmă la această oră şi să îşi refacă puterile,
când, brusc, gândurile îi alunecară spre camera din capătul
coridorului, cea în care îşi pusese în minte să se mute căt mai
curând. Se simţi împinsă de un imbold irezistibil, luă sfeşnicul
şi străbătu holul cufundat în întuneric până la dormitorul care
fusese odinioară alcovul Elizabeth-ei. Intrase în încăpere în
două rânduri şi nu putea spuse că experienţa o încântase.
Camera respira prin toţi porii o senzualitate grea, ostentativă,
care trăda gustul pentru plăceri carnale al celei care o decorase.
Sophy găsea dormitorul de-a dreptul obscen.
312
Tema principală a decoraţiunii interioare se axa pe
influenţa stilului chinezesc, numai că trăsăturile caracteristice
ale stilului fuseseră alterate şi se ajunsese la un erotism
luxuriant, sufocant, de natură să agreseze simţurile. Când
Sophy păşise pentru prima oară în acesta încăpere se simţise
copleşită de atmosfera de mister care domnea aici. Îi trecuse la
un moment dat prin minte că era o încăpere făcută anume
pentru spiritele întunecate ale nopţii. Ceva straniu şi nesănătos
plutea parcă în aer. Ea şi doamna Ashklette nu zăboviseră prea
mult în prag.
Cu sfeşnicul în mână, Sophy deschise uşa şi, deşi ştia că
o aşteptă acesta atmosferă bizară se simţi din nou afectată, de
parcă păşea aici pentru prima oară. Draperiile grele de catifea
ascundeau privirii orice geană de lumină, până şi razele
întunecate ale lunii. Motivele de pe mobilierul lăcuit, verde cu
negru, probabil că trebuia să figureze exotici dragoni fantastici.
Lui Sophy i se păru că aduceau mai degrabă a şerpi posedaţi de
forţe necurate, zvărcolindu-se grotesc. Patul era o
monstruozitate. Imens, cu picioare late în formă de labe, era
ascuns sub draperiile bogate ale baldachinului, sufocat sub un
strat gros de perne. Pereţii erau îmbrăcaţi într-un tapet închis la
culoare.
Era o cameră pe care poate că un bărbat ca Lordul Byron,
dată fiind pasiunea lui pentru povestiri melodramatice,
încărcate de senzualitate, ar fi găsit-o încântătoare şi excitantă,
dar în care Julian se simţise cu siguranţă stingher şi nelalocul
lui.
Când Sophy trecu pe lângă cabinetul înalt, lăcuit, unul
din dragoni păru că se mişcă în lumina aruncată de sfeşnic. Un
motiv floral lugubru, parcă prevestitor de rău, dansă în
întuneric pe o măsuţă din apropiere.
Sophy tresări, cuprinsă de repulsie şi încercă să îşi ima-
gineze cum avea să arate încăperea îndată ce termina decorarea
ei. Primul lucru pe care voia să îl facă era să schimbe draperiile
şi mobilierul. Găsise deja câteva piese puse bine la păstrare
care aveau să îşi găsească locul aici.
313
Da, îşi spuse Sophy. Julian trebuie că urase din tot
sufletul camera asta. Nu era deloc aranjată după gustul lui.
Aflase între timp că lui îi plăceau liniile clasice, curate şl
elegante.
Bine, dar aceasta nu fusese camera lui, îşi aminti Sophy.
Fusese templul patimilor Elizabeth-ei. Locul în care ea îşi
tesuse pânza de păianjen şi unde îi atrăsese pe bărbaţi spre
propria lor pierzanie.
Împinsă de o curiozitate de nestăpânit, aproape morbidă,
Sophy scotoci încăperea, deschise uşile şi sertarele
garderobului. Nu mai rămăsese aici nimic din hainele şi
obiectele personale ale Elizabeth-ei. Probabil că Julian pusese
să fie golită camera de lucrurile fostei soţii înainte de a porunci
că încăperea să fie încuiată pentru a nu mai fi deschisă
niciodată.
Sophy nu găsi volumul minuscul, legat in piele, decât
după ce deschise într-o doară ultimul sertar al unei comode, îl
privi o clipă, aproape speriată, şi abia apoi hotărî să il deschidă.
Constată că era vorba de jurnalul Elizabeth-ei.
Sophy nu îşi putu înfrâna curiozitatea. Aşeză sfeşnicul pe
masă, luă caietul în mână şl începu să citească.
Două ore mai târziu, aflase de ce, în noaptea în care
murise, Elizabeth se dusese pe malul eleşteului.
- A fost la tine în acea noapte. Nu-i aşa, Bess?

Sophy era aşezată pe băncuţa de lemn din faţa modestei
colibe acoperită cu şindrilă a bătrânei şi nu ridică privirea de pe
ierburile de leac proaspete sau uscate pe care tocmai le sorta..
Bess scoase un oftat, iar pe faţa ei zbârcită, ochii îi
păreau două crestături înguste.
- Aşa care va să zică. Ştii, ha? Da, copila mea. Biata
femeie a venit la mine. Şi cum de-ai aflat c-a fost aci?
- Azi noapte i-am găsit jurnalul.
- Ptiu! Ce proastă, spuse Bess scuturând capul a dispreţ.
Obiceiu’ ăsta al cucoanelor din lumea bună să mâzgălească pe
hârtie tot ce face e tare periculos. Io’ crez că nu faci şi tu aşa
ceva.
314
- Nu, spuse Sophy zâmbind. Niciodată nu am ţinut un
jurnal. Mi se întâmplă să notez uneori câte o idee interesantă pe
care o găsesc în cărţi, dar asta-i tot. Abia am timp să răspund la
scrisorile şi invitaţiile pe care le primesc.
- Io zic de ani de zile că n-aduce nimic bun să-nveţi atâta
amar de lume să scrie şi să citească, spuse Bess cu convingere.
Înţelepciunea io crez că nu vine din cărţi. O capeţi dacă eşti
atent la ce se-ntâmplă-n jur şi dacă asculţi glasu’ care vine d’-
aci.
Şi se bătu pe pieptul ei generos, undeva, în regiunea
inimii.
- Posibil că e ceva adevărat în ceea ce spui tu, Bess, dar
nu uita că nu toată lumea are instinctul tău. Ca să nu mai
vorbim ce puţini sunt cei cu o memorie atât de bună ca a ta.
Pentru noi, singura soluţie este să citim şi apoi să aşternem pe
hârtie impresiile culese din cărţi.
- Păi bine, da’ uite că n-a fost o soluţie pentru prima
contesă. Ea şi-a scris secretele în cărţulia ei şi uite că tu le-ai
aflat.
- Poate că Elizabeth şi-a aşternut pe hârtie gândurile cele
mai tainice sperând că într-o bună zi, cineva are să dea peste
ele, spuse Sophy îngândurată. Poate că ea se mândrea cu felul
ei neruşinat de a fi.
Bess scutură din cap.
- Ba io aş zice că biata femeie nu ştia încotro s-o apuce.
Poate că scria că să scape de otrava care îi curgea în sânge.
- Numai Dumnezeu poate şti ce îi otrăvise sufletul.
Sophy îşi aminti povestirile despre legăturile Elizabeth-ei de
purtarea ei în societatea din acea vreme, uneori triumfătoare,
alteori vindicativă, sau obscenă şi chiar tragică.
- Nu o să ştim niciodată care este adevărul.
Sophy tăcu câteva clipe, şi în timpul ăsta legă cu grijă
câţiva săculeţi în care strânsese diverse ierburi de leac. Simţea
soarele cald al sfârşitului de zi mângâindu-i cu blândeţe umerii,
iar mirosul pădurii în mijlocul căreia se afla coliba lui Bess i se
părea plăcut şi autentic, după aerul pe care îl inspirase la
Londra.
315
- Care va să zică, acum ştii, spuse Bess rupând tăcerea.
- Că a venit la tine pentru că voia să o scapi de copilul pe
care-l aştepta? Da, asta ştiu. Numai că jurnalul se sfârşeşte aici.
Din acest punct, urmează numai pagini goale. Ce s-a întâmplat
în noaptea ceea, Bess?
Bess închise ochii şi îşi întoarse fata spre soare.
- Dumnezeu să mă ierte, da’ s-a-ntâmplat că io am
omorât-o.
Sophy a fost pe punctul să scape din mână câteva
floricele de sulfină. Se uită cu ochi mari la Bess, şocată.
- Prostii. Nu cred o vorbă din ce îmi spui. De fapt ce
încerci să îmi spui?
Bess nu deschise ochii.
- Spui că nu i-am dat ce mi-a cerut în noaptea aia. Am
mintit-o şi i-am zis că n-am ierburile care-i trebuie să scape de
copil. Da’, adevărul e că mi-a fost frică să-i dau ajutoru’ pe
care mi l-a cerut. Pentru că n-avui încredere în ea.
Sophy pricepu brusc şi dădu din cap a încuviinţare.
- Ai avut dreptate să dai ascultare instinctelor tale, Bess.
Dacă făceai ce te-a rugat, te-ar fi avut la mână după aceea.
Pentru că era genul pe persoană care s-ar fi folosit de
slăbiciunea ta şi te-ar fi ameninţat mai târziu. Adică i-ai fi stat
tot timpul la dispoziţie. După aceea ar fi venit tot timpul la tine
să îti ceară ierburile acelea speciale pe care le iau unii să le
stimuleze simţurile.
- Ştiai că lua ierburi pentru aşa ceva?
- De cele mai multe ori, după ce lua opium scria în jurnal;
iar cuvintele aşternute sunt o înşiruire de lucruri imaginare,
lipsite de sens. Poate pentru că nu ştia cum să ia macul
ajunsese să se poarte atât de straniu.
- Nu, îi răspunse Bess liniştită. Nu macu’ şi-a făcut lucra-
rea. Biet suflet chinuit, avu mintea şi sufletu’ bolnave fără leac.
Io cred că amesteca sirop de mac cu alte ierburi şi-ncerca să
scape în felu’ ăsta de chinuri. Am încercat să-i spui odată că
macul e folosit să te scape de durere fizică, da’ nu de suferinţa
ei, care venea de la suflet. Da’ nu m-a ascultat.
- Şi-atunci de ce spui că tu ai omorât-o, Bess?
316
- Păi, doar îţi spusei. Am alungat-o-n noaptea aia fără să-i
dau ce-mi ceru. S-a dus direct la iaz şi s-a înnecat, biet suflet
chinuit.
Sophy cântări bine cele auzite.
- Mă îndoiesc, spuse ea în cele din urmă. Te asigur că
avea sufletul bolnav, pentru că ea mai fusese cel puţin o dată în
starea asta şi ştia unde să meargă că caute leacul. După ce ai
refuzat-o, putea foarte bine să se ducă la altcineva şi să ceară
ajutor, chiar dacă pentru asta bătea drumul până la Londra.
Bess îi aruncă o privire cu coada ochiului.
- Adică, a mai scăpat de un copil?
- Da.
Sophy îşi atinse pântecul cu un gest instinctiv de a-şi
proteja copilul,
- Aştepta un copil când s-a întors din luna de miere
petrecută cu contele şi a găsit pe cineva la Londra care i-a
produs o hemoragie. În cele din urmă, a pierdut copilul.
- Sunt gata să pui pariu că n-aştepta un copil de la
Ravenwood în noaptea când s-a-necat, spuse Bess încruntată.
- Nu. Era copilul unuia din iubiţii ei.
Numai că Elizabeth nu îl numise în jurnalul ei, îşi spuse
Sophy. Se înfiora uşor când termină de legat preţioasa comoară
în ultimul săculeţ.
- S-a făcut târziu, Bess. Nu că mi-ar fi frică, dar mi s-a
făcut frig. Cred că ar fi mal bine să mă întorc la Abbey.
- Acu’ ai toate ierburile şi florile de care ai trebuinţă, cât
să-ţi ajungă o vreme, nu-i aşa?
Sophy îndesă diversele pacheţele minuscule în buzuna-
rele fustei de călărie.
- Da. Cred că da. Cred că la primăvară, am să amenajez o
grădină de plante medicinale la Abbey. La vremea cuvenită, va
trebui să mă sfătuieşti cum să o organizez, Bess.
Bess nu se mişcă de pe banchetă, dar ochii ei o priviră cu
interes viu. .
- Păi, o să te ajut, dac-oi fi în viaţă. Dacă nu, crez că ştii
destule să-ţi plantezi singură grădina. Da’, ceva-mi spune mie
că la primăvară o să fii ocupată cu altele decât cu grădinăritul.
317
- Trebuia să îmi închipui că ai să ghiceşti.
- C-aştepţi un copil? Păi sare-n ochi pentru unu’ care ştie
să vază. Ravenwood te-a trimis înapoi la ţară de dragu’
copilului. Nu-i aşa?
- Şi pentru asta. Sophy zâmbi strâmb.
- Cred că mai degrabă m-a alungat la ţară pentru că i-am
pricinuit supărări cât am stat cu el la Londra.
Bess o privi îngrijorată.
- Asta ce o mai fi? Te-ai purtat cu el ca o soţie bună, trag
nădejde fetiţo.
- Cum altfel? Sunt cea mai bună soţie de pe lume.
Ravenwood are noroc cu mine, dar nu sunt tocmai sigură că îşi
dă seama ce noroc a dat peste el când m-a ales pe mine.
Sophy prinse hăţurile în mâini.
- Aş. Vrei să mă necăjeşti. Hai, fugi, să nu te ia frigul. Ai
grijă şi mănâncă bine. Ai nevoie să te păstrezi în puteri.
- Nu îţi fă griji din pricina mea, Bess, spuse Sophy
încălecând. Am aceeaşi poftă sănătoasă de mâncare, care nu
face cinste unei doamne, pe care am avut-o dintotdeauna.
Îşi aranjă mai bine faldurile fustei, asigurându-se că
pachetele cu ierburi erau la locul lor, după care dădu semnalul
de plecare.
Bess rămăsese nemişcată pe băncuţă ei, urmărind-o cum
se pierde în zare.
Iapa nu avea nevoie să fie mânată pe scurtătura care
ducea până la impunătoarea reşedinţă a Conţilor de Ra-
venwood, Sophy îşi lăsă calul să aleagă singur drumul prin
pădure, iar gândul ei fugi înapoi la cele citite cu o seară înainte.
Povestea vieţii predecesoarei sale, care apucase pe o
pantă periculoasă, aproape nebunească, nu o lămurise pe deplin
asupra Elizabethei, dar, în schimb, constituise o lectură
pasionantă.
Sophy ridică privirea şi ochii îi căzură asupra iazului
blestemat care se ivea printre copaci. Fără să se gândească, îşi
opri iapa pe mal. Animalul fornăi şi începu să caute ceva de
păscut, în timp ce Sophy admira fără o mişcare straniul piesaj.
După cum îi spusese şi lui Bess, ea nu credea că Elizabeth îşi
318
pusese capăt zilelor. Şi apoi, jurnalul dezvăluia un lucru extrem
de interesant, prima Contesă de Ravenwood ştia să înoate.
Sigur că dacă o femeie cade în apă adâncă, îmbrăcată într-un
costum greu de călărie sau alte veşminte de felul ăsta, se poate
îneca foarte uşor, trasă în jos de greutatea propriilor haine,
indiferent dacă ştie sau nu să înoate. Pentru că i-ar fi foarte
greu să se decurce cu toate rândurile de haine îmbibate de apă.
Apa ar trage-o imediat în adânc.
- Ce fac eu aici, meditez asupra morţii Elizabethei? îşi
întrebă Sophy iapa. Că doar nu m-am plictisit la Abbey.
Dimpotrivă, am o mulţime de lucruri de făcut. E o nebunie,
cum mi-ar spune şi Julian dacă ar fi aici.
Calul nu o băgă în seamă, absorbit să mestece un snop de
iarbă. Sophy ezită o clipă înainte de a aluneca jos din şa.
Nelăsând hăţurile din mână, se apropie de eleşteu şi se opri la
mal. Iazul ăsta era învăluit în mister, iar ea intuia că moartea
surorii ei avea o legătură cu toată această taină.
În spatele ei, iapa necheză slab, salutând apropierea unui
alt cal. Surprinsă că altcineva putea să călărească pe această
porţiune a domeniului Ravenwood, Sophy dădu să se întoarcă.
Dar nu se mişcă destul de iute. Celălalt călăreţ sărise din
şa şi se apropiae. Încercă să ţipe, dar faldurile pelerinei se
desfăcuseră ca nişte aripi şi se înfăşuraseră în jurul ei. Nu reuşi
să scoată decât câteva sunete înfundate.
Scăpă hăţurile din mână, auzi nechezatul speriat al iepei
şi apoi auzi zgomot de copite frământând pământul. Cel care o
răpea pe Sophy trase o înjurătură groasă cât se pierdu în
depărtare ropotul de copite.
Sophy se zbătu din răsputeri să scape din pelerina care o
înfăşură, nu reuşi şi imediat simţi cu îl erau trecute peste piept
şi picioare frânghii groase care o imobilizară.
Sophy îşi pierdu orice speranţă când se simţi aruncată
peste oblăncul unei şei.
- Şi vrei să mă omori acum pentru ce s-a întâmplat în

urmă cu cinci ani, Ravenwood? întrebă Lordul Utteridge pe un
ton plictisit în care părea că se strânsese toată oboseala de pe
319
lume. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că ai reacţii aşa de lente
când e vorba de lucruri de felul ăsta.
Julian stătea dinaintea lui într-o nişă de lângă sala de bal
scăldată în lumină din reşedinţa lui Lady Salisbury.
- Nu face pe prostul, Utteridge. Nu mă interesează ce s-a
întâmplat acum cinci ani şi tu ştii bine că am dreptate.
Important este numai prezentul. Chiar te rog să mă înţelegi
foarte bine: numai ce se întâmplă în prezent mă interesează pe
mine.
- Pentru numele lui Dumnezeu, omule, dar nu am făcut
altceva decât să dansez o dată cu noua ta contesă. Un dans,
numai o dată. Amândoi ştim la fel de bine că nu mă poţi
provoca la duel sub un pretext atât de străveziu. Nu ar face
decât să dea naştere unui scandal şi nu e cazul.
- Îţi înţeleg perfect îngrijorarea când ajungi să stai de
vorbă cu soţul unei femei, oricare ar fi el. Te bucuri de o
asemenea reputaţie încât e firesc să fii stânjenit în prezenţa
unui bărbat însurat, îi spuse Julian zâmbindu-i cu răceală. Ar fi
interesant de aflat ce o să se aleagă din pasiunea ta de a pune
coarne altora, după ce ai să te însori şi tu. Întâmplarea face că
mă aflu aici, Utteridge, doar pentru că vreau să îţi pun câteva
întrebări şi nu pentru că aş vrea să îţi dau întâlnire în zori.
Utteridge îl privi îngrijorat.
- Vrei să capeţi răspunsuri pentru lucruri petrecute în umă
cu cinci ani? Ce rost mai are? Crede-mă, soţia ta a încetat să
mă mai intereseze din momentul în care ai tras în Varley şi
Ormiston. Chiar nebun de legat încă nu sunt. Julian ridică din
umeri cu indiferenţă.
- Nu îmi pasă ce s-a întâmplat acum cinci ani, doar ţi-am
mai spus-o. Ce mă interesează e că capăt informaţii despre
inele.
Utteridge deveni brusc interesat şi alarmat.
- Care inele?
Julian deschise pumnul şi lăsă să i se vadă în palmă inelul
negru cu lucrătură în relief.
- Inele ca astea.
Utteridge holbă ochii la bucăţica de metal.
320
- Unde dracu’ l-ai găsit?
- Nu te priveşte.
Ochii lui Utteridge se ridicară spre chipul impasibil al lui
Julian.
- Dar nu-i al meu. Îţi jur.
- Nici nu am crezut că ar fi. Însă tu ai unul la fel. Nu-i
aşa?
- Cum o să am aşa ceva? Ce să fac eu cu un obiect atât de
oarecare cum e ăsta?
Julian îşi coborî privirea pe inel.
- E foarte urât, nu-i aşa? Dar cum altfel să arate dacă
simbolizează ceva atât de murdar? Spune-mi, Utteridge, tu,
Ormiston şi Varley încă mai practicaţi jocurile acelea?
- Pentru numele lui Dumnezeu, omule, doar ţi-am spus că
n-am făcut nimic rău, doar am schimbat câteva cuvinte cu soţia
ta în timpul dansului. Ce vrei, să-mi aduci vreo acuzaţie? Dacă-
i aşa, spune-mi deschis despre ce este vorba. Nu îmi răspunde
printr-o întrebare la întrebarea mea, Ravenwood.
- Dar nu te acuz de nimic. Vreau să spun că nu te acuz pe
tine de nimic. Nu trebuie decât să îmi răspunzi la întrebări,
Utteridge, şi îţi promit că am să te las în pace.
- Şi dacă refuz să îţi răspund la întrebări?
- Ei bine, în cazul ăsta va trebuie să stabilim întâlnirea
din zori despre care vorbeam mai înainte, spuse Julian calm.
- Adică vrei să mă provoci la duel doar pentru că nu ţi-am
dat câteva răspunsuri? întrebă Utteridge luat prin surprindere.
Ravenwood, doar ţi-am spus că nu m-am atins de soţia ta.
- Te cred. Pentru că dacă ai fi făcut-o vreau să te asigur că
nu m-aş fi mulţumit doar să îţi trag un glonţ în umăr cum s-a
întâmplat cu Ormiston şi cu Varley. Până acum erai mort. .
Utteridge ii privi cu ochi lărgiţi de frică.
- Da, acum îmi dau seama că vorbeşti serios. Nu ai
omorât pe nimeni când a fost vorba să aperi onoarea
Elizabethei, dar se vede că eşti pregătit să o faci pentru noua ta
soţie. Spune-mi, Ravenwood, de ce vrei să capeţi răspunsuri în
legătură cu inelul?
321
- Să zicem doar că mi-am asumat răspunderea să fac
dreptate în numele unei persoane al cărei nume nu te
interesează.
Utteridge zâmbi batjocoritor.
- Vreun prieten încornorat, poate? Julian clătină din cap.
- Prietena unei tinere care acum e moartă ca şi copilu pe
care nu a apucat să îl nască.
Rânjetul dispăru de pe buzele lui Utteridge.
- Vrei să spui că e vorba de o crimă ?
- Depinde din ce unghi priveşti lucrurile. Cea ale cărei
interese le reprezint consideră că posesorul acestui inel este un
criminal.
- Dar el a omorât-o, cu mâna lui, pe tânăra despre care ai
pomenit? nu se lăsă Utteridge.
- Nu. Dar el e de vină că tânăra şi-a pus capăt zilelor.
- Adică o gâsculiţă se lasă sedusă, intră la ananghie şi tu
sari imediat să o răzbuni. Haide, Ravenwood, să fim serioşi.
Doar eşti bărbat de lume. Ştii bine că asemenea lucruri se
întâmplă foarte des.
- Pe cât se pare, persoana în numele căreia vorbesc nu
priveşte situaţia ca pe un lucru lipsit de importanţă, mormăi
Julian. Iar eu mă văd obligat să iau problema în serios, aşa cum
o face ea.
Utteridge se încruntă.
- Pe cine reprezinţi? Pe mama copilei? Poate pe bunicii
ei?
- După cum spuneam şi mai devreme, nu te priveşte. Ţi-
am spus atâtea pentru că vreau să te conving că nu am de gând
să îţi vâr un glonţ în burtă decât dacă mă obligi să o fac,
Utteridge. Aşa că nu-i nevoie să ştii mai mult.
Utteridge se strâmbă.
- Poate că îţi sunt dator cu câteva răspunsuri după atâta
amar de ani. În definitiv, Elizabeth era o femeie foarte bizară.
- Nu mă aflu aici să vorbesc despre Elizabeth. Utteridge
dadu din cap.
- De vreme ce m-ai căutat, bănuiesc că ai deja oarecari
informaţii despre inel.
322
- Ştiu că tu, Varley şi Ormiston aveţi unele la fel.
- Au mai fost şi alţii.
- Care acum sunt morţi, sublinie Ravenwood. Deja am
aflat despre doi dintre ei.
Utteridge se uită lung la Ravenwood, după care îşi feri
privirea.
- Ar mai fi unul care nu a murit şi despre care nu ai
pomenit nimic.
- Ai să-mi spui imediat numele lui.
- De ce nu? În definitiv, nu-i datorez nimic şi oricum,
pană la urmă, Ormiston sau Varley tot ţi-ar spune cum îl
cheamă. Am să-ţi spun ce vrei să afli, Ravenwood, dacă-mi
promiţi că lucrurile se vor încheia în acest punct. Nu vreau să
mă trezesc în zori dintr-un motiv care mi-e străin. Orele
matinale nu fac bine constituţiei mele delicate.
- Numele lui, Utteridge.
O jumătate de oră mai târziu, Julian sărea din trăsură şi

urca în fugă treptele de la intrarea reşedinţei de la Londra. De
când obţinuse informaţia de la Utteridge simţea că îi vâjîîe
capul, iar gândurile îl reveneau obsesiv la numele pe care îl
aflase. Când Gupyy îi deschise uşa, Julian păşi în holul
impunător, mulţumindu-se să dea scurt din cap către majordom.
- Guppy, mai rămân o oră sau două în bibliotecă. Trimite
toată lumea la culcare.
Guppy îşi dresă glasul.
- Milord, aveţi un oaspete. Lordul Daregate a sosit doar
cu câteva minute înaintea dumneavostră şi vă aşteaptă în
bibliotecă.
Julian înclină din cap, semn că înţelesese, şi intră.
Daregate era aşezat într-un fotoliu şi citea o carte pe care
o luase de pe un raft aflat la îndemână. Julian observă că îşi
turnase între timp şi un pahar cu porto.
- Încă nu e miezul nopţii. Ce te-a făcut să te smulgi atât
de devreme de la blestematul ăla de joc de noroc? îl întrebă
Julian şi, traversând încăperea, îşi turnă porto într-un pahar.
Daregate lăsă cartea pe măsuţă.
323
- Ştiam că vrei să faci unele cercetări în legătură cu inelul
aşa încât mi-am spus că ar fi bine să trec pe la tine şi să văd ce
ai mai aflat. Astă seară ai vorbit cu Utteridge. Nu-i aşa?
- Şi nu puteai să aştepţi până la o oră mai omenească?
- Dar, Ravenwood, ştii bine că eu nu ştiu ce înseamnă o
oră normală.
- Asta cam aşa e.
Julian îşi trase un scaun şi luă o duşcă bună de porto.
- Prea bine. Am să mă străduiesc să te pun la curent.
Această frăţie satanică de seducători numără patru membrii
rămaşi în viaţă, şi nu mă refer la cel doi despre, care ştiam noi,
sau cei trei pe care i-a descoperit Sophy.
- Am priceput.
Daregate studie cu atenţie vinul din pahar.
- Deci ar fi vorba despre Utteridge, Ormiston, Varley
şl...?
- Wayscott.
Reacţia lui Daregate a fost de-a dreptul surprinzătoare.
Expresia lui de obicei nepăsătoare, flegmatică, dispăru făcând
loc uneia de îngrijorare.
- Doamne Dumnezeule, omule! Eşti sigur de ce spui?
- Foarte sigur.
Julian lăsă din mână paharul cu un gest stăpânit,
încercând să îşi ascundă furia interioară.
- Utteridge mi-a dat informaţia.
- Utteridge nu e o sursă demnă de încredere.
- I-am spus că dacă mă minte am să-i fixez o întâlnire în
zori.
Gura lui Daregate se arcui într-un zâmbet slab.
- Asta chiar cred că l-a convins să îţi spună adevărul. Lui
Utteridge nu îi plac deloc lucrurile de felul ăsta. Numai că,
Ravenwood, dacă-i adevărat, înseamnă câ situaţia e gravă.
- Poate că nu. E adevărtat că Waycoot s-a învârtit
săptămâni la rând în jurul Sophy-ei şi că a încercat să îi smulgă
compasiunea, dar eu i-am spus soţiei mele cât este de ipocrit.
- Nu mi se pare că Sophy este genul care să se lase
impresionată de predicile tale, Ravenwood.
324
În ciuda agitaţiei şi a furiei care îl stăpânea, Julian zâmbi
slab.
- Perfect adevărat. Femeile au obiceiul stupid de a crede
că ele, şi numai ele pot înţelege pe cei necăjiţi şi năpăstuiţi. Şi
nu par deloc înclinate să aibă încredere în intuiţia bărbaţilor.
Dar, când am să îi spun Sophy-ei că Waycott este cel care a
sedus-o pe prietena ei, sunt sigur că o să se înverşuneze
împotriva lui.
- Nu la asta mă refeream când ţi-am spus că s-ar putea să
fie vorba de o problemă serioasă, i-o tăie Daregate.
Julian se întoarse cu o privire ameninţătoare şi preocu-
pată spre prietenul său când simţi gravitatea din vocea acestuia.
- În seara asta am aflat că Waycott a plecat din oraş.
Nimeni nu pare să ştie încotro se îndreaptă, dar eu aş zice că,
date fiind împrejurările, ar trebui să te gândeşti la even-
tualitatea că el a plecat spre Hampshire.
CAPITOLUL 18
- Te-ai dus şi tu la blestemata aia de vrăjitoare bătrână, la
fel ca Elizabeth, nu-i aşa? Nu văd din ce alt motiv ar căuta-o
femeile.
Waycott vorbise pe un ton degajat, de conversaţie, ireal
în atari împrejurări. O aşeză pe Sophy în picioare şi în trase
mantia de pe cap. O privi senin, cu ochi luminoşi, cât îşi trase
masca de pe faţă.
- Nu-ţi pot spune ce încântat sunt, scumpa mea. În felul
ăsta am să-i dau lui Ravenwood un coup de grace. Pentru că
am de gând să îi spun că noua Contesă de Ravenwood s-a
hotărât să scape de copilul lui, la fel cum a făcut şi prima,
- Bună seara, milord.
Sophy îşi înclină graţios capul, de parcă se întâlnise cu
Waycott într-unui din elegantele saloane de la Londra. Era
înfăşurată în mantie, legată fedeleş, dar reuşi să se prefacă că
nu dă atenţie situaţiei neobişnuite în care se afla. Dar nu
325
degeaba petrecuse ultimele săptămâni învăţând cum să se
poarte la înălţimea rangului ei de contesă.
- Nu mă aşteptam să vă întâlnesc tocmai aici. Este un loc
de-a dreptul neobişnuit pentru întâlniri. Nu credeţi? Deşi,
dintotdeauna mi-am zis că e foarte pitoresc.
Sophy se uită în jur, cercetând modestă cămăruţă cu
pereţi din piatră, şi încercă să îşi reprime un tremur de frică.
Ura locul ăsta din tot sufletul. Waycott o adusese la străvechile
ruine normande pe care ea le adorase şi le desenase de atâtea
ori în ziua în care îşi dăduse seama că aici fusese sedusă sora
ei.
Falnicul castel de altădată, acum o ruină, care avusese,
odinioară, în ochii Sophy-ei un farmec aproape dramatic, îi
apărea în acel moment ca o plămădire de coşmar. Afară
începuseră să se lase umbrele înserării, iar lumina nu reuşea să
pătrundă în interior prin ochiurile înguste de geam. Tavanul şi
pereţii goi din piatră erau înnegriţi de fumul care se ridicase
atât amar de ani din căminul imens. Înăuntru domnea o
atmosferă sumbră, iar frigul te pătrundea până la oase.
În cămin se făcuse de curând focul, iar lângă el erau
aşezate un ceainic şi un coş cu merinde. Însă, ceea ce o
neliniştea pe Sophy cel mai mult era salteaua aşezată într-un
colţ, chiar la perete.
- Ştiai de existenţa cuibuşorului meu? E perfect. Pe viitor,
când ai să începi să îţi înşeli soţul cu regularitate, ai să găseşti
acest loc excelent pentru întâlniri. Iar eu sunt încântat că te voi
introduce în deliciile dragostei.
Waysott se îndreptă spre un colţ al încăperii şi lăsă să îi
scape masca din mână. Se întoarse spre Sophy şi îi zâmbi din
întuneric.
- Elizabeth-ei li plăcea să vină aici din când în când.
Spunea că schimbarea o amuză.
Sophy se simţi cuprinsă de o neagră presimţire.
- Şi ea era singura femeie pe care ai adus-o aici, Lord
Waycott?
Waycott se uită la masca de pe jos, iar chipul lui căpătă o
expresie dură.
326
- A, nu. Uneori foloseam acest loc pentru a mă distra în
compania unei fete din sat, o bucăţică bună. Dar asta se
întâmpla doar când o apucau toanele pe Elizabeth şi trecea prin
stările ei ciudate.
Sophy simţi cum urcă în ea un val de mânie şi descoperi
că furia îi dădea puteri.
- Şi cine era bucăţica aceea pe care o aduceai aici,
milord? Cum o cheamă?
- Doar ţi-am spus. Nu era decât o târfa din sat. N-a contat
niciodată pentru mine. O foloseam doar atunci când intra
Elizabeth în criză.
Waycott îşi întrerupse visarea şi ridică privirea spre So-
phy, neliniştit că aceasta l-ar fi putut înţelege greşit.
- Ştii, stările ciudate prin care trecea uneori Elizabeth nu
durau niciodată prea mult. Dar, când puneau stăpânire pe ea,
devenea o altă persoană. Uneori, se întâmpla să apară şi alţi
bărbaţi în viaţa ei. Nu suportam s-o văd cum flirtează cu ei şi
cum îi invită după aceea în dormitor. Uneori, îmi spunea şi mie
să merg cu ei. Fireşte, nu am acceptat niciodată.
- Aşa încât veneai aici, cu o tânăra neprihănită din sat.
Sophy simţea că mai avea puţin şi îşi pierde capul de
furie. Cu un efort disperat, reuşi să îşi ascundă sentimentele.
De asta depindea soarta ei. Soarta ei atârna ca de un fir de păr
de puterea ei de a se domina.
Waycott chicoti înveselit, ca unul care îşi aduce aminte
cu plăcere de o glumă bună.
- A, păi te asigur că nu a rămas mult timp neprihănită. Se
spune despre mine, Sophy, că sunt un foarte bun amant, iar tu
ai să-mi descoperi cât de curând calităţile la pat.
Waycott îşi miji ochii, cuprins brusc de o bănuială.
- Bine că mi-am amintit, draga mea. Chiar voiam să te
întreb. Cum ai ajuns în posesia inelului?
- Aşa e. Inelul. Când şi unde l-ai pierdut, milord?
- Nu sunt sigur cum s-a întâmplat, spuse Waycott
îngândurat. Pesemne că mi l-a furat fata aceea din sat. Susţinea
că ar fi dintr-o familie de nobili de ţară, dar eu mi-am dat
imediat seama că nu putea fi decât fiica vreunui negustor din
327
ţinut. Da, să ştii. De multe ori mi-am pus întrebarea dacă nu
cumva ea mi l-a furat de pe deget în timp ce dormeam. Se ţinea
scai de mine, cerându-mi să-i dau ceva, un obiect cât de
neînsemnat care să-i amintească de dragostea mea. O proastă.
Mai bine, spune-mi cum a ajuns inelul la tine?
- Ţi-am spus doar în noaptea când ne-am întâlnit la balul
mascat. Pot să te întreb de unde ştiai că am să port costum de
ţigancă?
- Cum? A, da. Nimic mai simplu. L-am pus pe unul din
valeţi să vorbească cu una din servitoarele tale şi s-o întrebe ce
costum avea să poarte Lady Ravenwood în acea seară la bal.
Mi-a fost foarte uşor să te descopăr printre invitaţi. Dar inelul...
Să ştii că m-a surprins să-l văd la tine. Acum mi-aduc aminte.
Mi-ai spus că l-ai primit de la o prietenă, rosti Waycott
ţuguindu-şi buzele. Cum se face că o doamnă de rangul tău s-a
împrietenit cu fiica unui negustor? Lucra pentru familia
voastră?
- Întâmplarea face că eram foarte apropiate, spuse Sophy
abia reuşind să îşi domolească bătăile inimii.
- Dar ea nu ţi-a spus nimic despre mine, nu? Nu ai dat
semne că m-ai fi cunoscut când ne-am întâlnit prima oară la
Londra.
- Nu. N-a spus nimănui cum îl cheamă pe iubitul ei,
spuse Sophy privindu-l în ochi. A murit, milord. Şi, odată cu
ea, a murit şi copilul tău. S-a otrăvit cu laudanum.
- Ţărancă prostă, spuse el ridicând nepăsător din umeri,
ca pentru a alunga vestea pe care o primise. Mă văd obligat să
insist să îmi restitui inelul. Nu cred să fie prea important pentru
tine.
- Dar pentru tine este.
- Să zicem că ţin foarte mult la el, spuse Waycott
zâmbind batjocoritor. Îmi aminteşte de cuceririle mele, trecute
şi prezente.
- Nu-l mai am, îi spuse Sophy liniştită. I l-am dat lui
Ravenwood acum câteva zile.
Lui Waicott îi sclipiră o clipă ochii.
- De ce dracu’ i l-ai dat?
328
- Pur şi simplu era curios să afle ce e cu el.
- Nu are ce să afle despre el. Toţi cei care au un inel ca
acesta au jurat să păstreze secretul. Oricum, vreau să ajungă din
nou la mine. Şi, cât de curând, draga mea, cât de curând, ai să-l
iei chiar tu de la Ravenwood şi ai să mi-l aduci.
- Nu e uşor să iei ceva de la soţul meu. Doar dacă nu
renunţă el de bunăvoie,
- Aici te-nşeli, spuse Waycoot cu un aer triumfător. Am
mai pus eu şi înainte mâna pe lucruri care-i aparţin lui
Ravenwood şi sunt hotărât să fac la fel şi de astă dată.
- Presupun că te referi la Elizabeth.
- Elizabeth nu a fost niciodată a lui. Eu la astea mă
refeream.
Traversă grăbit încăperea şi se aplecă deasupra coşului
aşezat lângă cămin. Când se ridică, în mână ţinea un obiect
care strălucea orbitor, în mii de ape verzi.
- Le-am adus cu mine pentru că mi-am zis că s-ar putea
să te intereseze. Ravenwood nu ţi le poate oferi, eu însă da,
scumpa mea.
- Smaraldele, rosti Sophy şi simţi că i se taie răsuflarea,
încremenise la vederea lor. Nu îşi mai putea lua ochii de pe
nestematele care aruncau cascade de raze verzi. Într-un târziu,
ridică capul şi întâlni privirea înfrigurată a lui Waycott.
- Deci la tine erau.
- Din noaptea în care a murit frumoasa mea Elizabeth.
Sigur, Ravenwood nu a avut nici o bănuială în privinţa lor. A
întors casa pe dos căutăndu-le şi apoi a dat de ştire tuturor
giuvaergiilor din Londra că are de gând să plătească dublu
celui care le va găsi şi i le va aduce. Se spune că au fost câţiva
negustori lipsiţi de scrupule care au reprodus originalul
încercând să pună mâna pe bani, însă, din nefericire,
Ravenwood nu s-a lăsat tras pe şofară. Ce păcat! Ar fi fost încă
o ironie a soartei. Nu crezi? Când mă gândesc la Ravenwood,
înhămat ca un catâr la o dublă povară, nestemate false şi două
false soţii, amândouă necredincioase,
329
Sophy îşi îndreptă mândră umerii, incapabilă să reziste
sfidării, deşi îşi dădea seama perfect că ar fi fost mai bine să
tacă,
- Eu sunt soţia lui Ravenwood, adevărata lui soţie, îi sunt
credincioasă şi nu am să-l înşel niciodată.
- Ba da, draga mea, spuse el răsfirând colanul şi privind
hipnotizat apele lui verzi. Elizabethei i-a plăcut întotdeana să le
pună când venea aici să se întâlnească cu mine. Îi făcea o
plăcere nebună să le ştie la gât cât făcea dragoste cu mine. Şi
era atât de tandră când le purta...
Waycott ridică brusc capul.
- Şi ţie o să-ţi placă
- Chiar aşa?
Sophy-ei i se umeziră palmele. Nu trebuia să mai scoată
o vorbă, nimic care să îl stârnească şi mai mult împotriva ei, îşi
zise ea. Trebuia să îl lase să creadă că se află la cheremul lui, o
victimă lipsită de apărare, mielul blând şi neajutorat care nu
opune nici cea mai slabă rezistenţă.
- Da, Sophy. Ceva mai târziu, îi promise Waycott. Mai
târziu am să-ţi arăt cât de frumoase sunt smaraldele la gâtul
soţiei infidele a lui Ravenwood. Ai să vezi cum o să lucească
ca focul pe pielea ta. Când le purta la gât, Elizabeth părea
aidoma unei statui turnate în aur.
Înspăimântată de privirea lui ciudată, Sophy îşi feri ochii,
şi încercă să se uite doar la coşul cu merinde.
- Presupun că ne aşteaptă o noapte lungă, milord, Te
superi dacă aş pregăti ceva de mâncare şi o ceaşcă de ceai?
Vreau să îmi recapăt puterile,
- Chiar te rog, draga mea, spuse el făcând un gest larg, de
invitaţie în direcţia căminului. După cum poţi constata, mi-am
dat toată silinţa să îţi asigur tot confortul. Am pus să ne
pregătească cina la un han din apropiere. Elizabeth şi cu mine
luam câte o gustare aici înainte de a face dragoste. Vreau ca
totul să fie exact aşa cum era cu ea, Totul.
- Înţeleg.
Oare să fi fost şi el atât de nebun pe cât fusese Elizabeth?
se întrebă ea. Sau îl scosese din minţi gelozia şi sentimentul
330
iubirii sale pierdute? Oricare ar fi fost adevărul, îşi repeta
Sophy în sinea ei, trebuia cu orice preţ să nu îl alarmeze pe
Waycott, să nu facă nici cel mai neînsemnat gest care să îi
stârnească bănuielile.
- Nu eşti frumoasă ca ea, remarcă Waycott studiind-o
atent.
- Nu. Îmi dau prea bine seama. Ea a fost o femeie
splendidă.
- Însă smaraldele te vor ajuta să semeni cu ea la
momentul cuvenit, rosti el, lăsând smaraldele să alunece înapoi
în coş.
- Cât despre mâncare, milord, începu Sophy să spună, aş
încerca să pregătesc o gustare pentru noi doi.
Waycott aruncă o privire afară, pe uşa larg deschisă.
- Văd că se lasă noaptea.
- Da. S-a întunecat.
- Atunci cred că trebuie să aprind focul, spuse el,
zâmbind încântat de idee.
- Ce idee grozavă. Curând o să se facă frig şi înăuntru.
Dacă m-ai scăpa de pelerina aceasta şi mi-ai dezlega mâinile şi
picioarele, aş pregăti cina.
- Să te dezleg? Dar, bine, draga mea, ce idee mai e şi
asta? Toate la timpul lor. Gândesc că încă îţi mai trece prin
minte să fugi de mine, iar eu, crede-mă, nu am să îţi îngădui să
o faci.
- Te rog, milord, spuse Sophy plecând ochii şi încercând
să pară cât mai neajutorată. Nu mă gândeam decât că ar fi o
idee bună să pregătesc o ceaşcă de ceai şi nişte tartine cu
brânză.
- Da, cred că aş putea face ceva.
Sophy se strânse toată când Waycott se ridică şi veni spre
ea. Reuşi să se stăpânească şi să nu facă nici p mişcare cât timp
o dezlegă. Iar atunci când sforile se desfăcură din jurul ei şi
căzură la podea Sophy scoase un efort de uşurare, însă se
abţinu să facă mişcări bruşte.
331
- Mulţumesc, milord, spuse ea cu falsă supuşenie şi făcu
un pas spre cămin, în acest timp trăgând cu coada ochiului spre
uşa larg deschisă.
- Nu te grăbi, draga mea.
Waycott se lăsă în genunchi, îşi strecură mâna sub
poalele largi ale fustei de călărie şi o prinse de gleznă. Legă
iute un capăt al sforii de piciorul ei, chiar deasupra cizmei
scurte, după care se ridică brusc în picioare, în mână ţinând
capătul celălalt.
- Aşa. Acum se poate spune că te ţin legată ca pe o căţea
în lanţ. Şi acum, Sophy, poţi să îţi vezi liniştită de treburi. Tare
mă bucur să ştiu că voi fi servit de nevasta lui Ravenwood.
Sophy făcu nesigură câţiva paşi spre cămin, întrebându-
se dacă Waycott avea să tragă de sfoară şi să o răstoarne.
Numai că el se mulţumi să se ducă şi să aprindă focul. Iar după
ce flacăra ţâşni veselă în vatră, Waycott se duse şi se aşeză pe
saltea şi, fără să dea drumul sforii, îşi sprijini bărbia în palmă.
Căt căută în coşul cu merinde, Sophy simţi că Waycott nu
o slăbeşte o clipă din ochi. Scoase ceainicul din paner, îşi ţinu o
clipă răsuflarea, dar respiră uşurată când constată că era plin cu
apă.
Afară, umbrele înserării învăluiseră firea, iar aerul rece al
nopţii pătrunsese în modesta cămăruţă. Sophy îşi trecu palmele
peste rochie încercând să îşi amintească în care buzunar pusese
plantele de care avea nevoie. Ţâşni speriată în picioare când
simţi cum se strânse sfoara în jurul gleznei.
- Cred că ar fi mai bine să închid uşa, spuse Waycott
ridicându-se. Cred că nici tu, nici eu nu am vrea să răceşti
tocmai acum.
- Ai dreptate.
Când uşa se închise cu zgomot, tăindu-i calea spre
libertate, Sophy reuşi cu greu să îşi reprime un val de spaimă.
Închise ochii, îşi întoarse faţa spre foc încercând să ascundă
panica care o cuprinsese. Acesta era bărbatul din cauza căruia
se sinucisese soră ei. Şi nu era momentul să intre tocmai acum
în panică. Trebuia să îşi ţină firea, să se gândească cum să
scape. După aceea va găsi o cale să se răzbune.
332
- Ce e? Te simţi slăbită, draga mea? o întrebă Waycott
amuzat.
Sophy deschise ochii şi reuşi să îngaime :
- Puţin, milord.
- Elizabeth nu tremura ca un iepure. Pe ea ar fi amuzat-o
joaca noastră. Elizabeth-ei îi plăcea mult să se joace.
Sophy nu îi mai dădu atenţie. Cu spatele la răpitorul ei,
îşi făcu de lucru cu pliculeţele de ceai, frumos împachetate, din
coş. Îi mulţumi Cerului în gând că purta o fustă atât de lungă.
Pentru că mâinile ei se pierdură printre falduri când începu să
caute febril în buzunare. Scoase un minuscul pacheţel cu
ierburi.
Intră în panică când văzu că scosese frunze de violetă şi
nu ierburile pe care le căuta. Le îndesă grăbită la loc în
buzunar.
- De ce nu ai vândut smaraldele? îl întrebă ea încercând
să îi distragă atenţia şi să câştige timp.
Se aşeză pe scaunul din faţa căminului, prefăcându-se că
îşi arajează cu cochetărie fusta. Degetele ei nervoase găsiră un
alt pachet minuscul.
- Cred că ar fi fost cam greu. Doar ţi-am spus că marii
bijutieri de la Londra atât aşteaptă, să apară smaraldele. Chiar
dacă aş vinde piatră cu piatră, tot aş risca să fiu descoperit.
Sunt pietre cu o tăietură aparte, şi tocmai de aceea uşor de
recunoscut. Dar, să fiu sincer, Sophy, nici prin gând nu mi-a
trecut să le vând.
- Înţeleg perfect. Mai mare e plăcerea să ştii că i le-ai
furat contelui de Ravenwood..
Pipăi cu degete nervoase cel de-al doilea pacheţel, îl
deschise cu băgare de seamă şi luă un vârf de frunze uscate pe
care le lăsa să cadă în apa fiartă, Apoi, îşi făcu de lucru cu
ceainicul şi cu vasul de apă.
- Eşti o femeie isteaţă, Sophy. Poate că ţi se va părea
ciudat ceea ce urmează să-ţi spun, dar am fost convins că
numai tu eşti în stare să mă înţelegi cu adevărat. Şi tu ai să te
distrugi dacă trăieşti alături de Ravenwood, aşa cum s-a
întâmplat şi cu Elizabeth.
333
Sophy turnă apa fiartă în ibric, rugându-se lui Dumnezeu
să fi pus cantitatea corectă. Apoi, se duse la scăunel şi aşteptă
încordată să se liniştească infuzia de plante. Ştia că ceaiul avea
un gust uşor amărui. Trebuia să găsească ceva să-l mai
îndulcească.
- Să nu uiţi pâinea şi brânza, Sophy! îi atrase Waycott
atenţia.
- Nu, cum să le uit, spuse Sophy şi, întinzând mâna după
pâinea neagră, zări în coş vasul cu zahăr. Îl apucă cu mâini
tremurătoare, iar degetele ei atinseră în treacăt smaraldele care
sclipeau în mii de ape.
- Milord, dar nu văd nici un cuţit, pentru pâine, în coş.
- Sophy, doar nu mă crezi nebun să-ţi las un cuţit la
îndemână. Nu ai decât să rupi pâinea.
Sophy se aplecă şi se conformă sugestiei lui Waycott.
Apoi, aşeză cu mare grijă pe o farfurie pâinea şi bucăţile de
brânză ţărănească, tăiată dinainte. Imediat ce sfârşi cu
mâncarea, turnă ceaiul în două ceşti.
- Am sfârşit cu pregătirile de masă, Lord Waycott.
Doreşti să mănânci în faţa şemineului?
- Nu. Mai bine adu mâncarea aici. Vreau să mă serveşti
aşa cum îl serveşti pe bărbatul tău. Să ne închipuim că ne aflăm
în salonul de la Ravenwood Abbey. Arată-mi ce gazdă
primitoare şi încântătoare poţi fi.
Făcând apel la ultimele resurse de sânge rece care îi mai
rămăseseră, Sophy luă farfuria şi ceaiul, traversă încăperea şi îi
întinse ceaşca.
- Cred că am pus prea mult zahăr în ceai. Sper că nu o să
ţi se pară prea dulce.
- Îmi place ceaiul bine îndulcit, îi spuse el urmărind-o cu
o expresie visătoare, în timp ce Sophy aşeza mâncarea
dinaintea lui. Ia loc lângă mine şi ţine-mi companie. Mănâncă,
ai să ai nevoie de toată vigoarea mai târziu, draga mea. Ştii, am
o surpriză pentru tine.
Sophy se lăsă încet pe marginea saltelei, încercând să stea
cât mai departe de Waycott.
334
- Spune-mi, Lord Waycott, nu ţi-e teamă de reacţia lui
Ravenwood? Vreau să spun când are să afle că ai abuzat de
mine.
- Fii serioasă. N-o să aibă nici o reacţie. Nici un bărbat în
deplinătatea facultăţilor sale mintale n-ar îndrăzni să îl trişeze
pe Ravenwood la cărţi sau să îl înşele în afaceri. Dar, toată
lumea ştie că el nu are să-şi mai rişte viaţa de dragul unei
femei. În urmă cu câţiva ani s-a exprimat foarte clar când a
spus că nici o femeie nu i-ar putea inspira atâta respect încât sâ
rişte să fie omorât pentru a-i apăra cinstea, spuse Waycott
muşcând dintr-o tartină şi sorbind din ceai se strâmbă. L-ai
făcut cam tare. Sophy închise ochii.
- Lui Ravenwood îi place ceaiul tare şi aşa îmi cere să i-l
pregătesc.
- Adevărat? Păi, atunci cred că am să-l beau şi eu la fel.
- Şi ce te face să crezi că soţul meu nu o să te provoace la
duel? Doar s-a bătut o dată pentru Elizabeth.
- De două ori. Sau, cel puţin, aşa se spune. Numai că s-a
bătut în primele luni ale căsniciei lor, pe vremea când el mai
credea că Elizabeth îl iubeşte. După cea de-a doua întâlnire în
zori, şi-o fi dat seama că nu are cum să stăpânească spiritul
prea răzvrătit al micuţei sale Elizabeth şi că nici nu poate să îi
terorizeze pe toţi bărbaţii din regat. Aşa încât, în scurt timp, a
renunţat să se mai bată în duel pentru o femeie.
- Şi acesta este motivul pentru care tu nu te mai temi de
mânia lui. Ştii că nu are să te provoace la duel din pricina mea.
Waycott sorbi din nou din ceai, cu ochii aţintiţi pe
flăcările din cămin.
- De ce s-ar obosi să se bată pentru a-ţi apăra onoarea de
vreme ce a renunţat să îi sară Elizabeth-ei în apărare.
Sophy percepu o umbră de nesiguranţă în glasul lui
Waycott.
Probabil că, încercând să o convingă pe ea că nu avea
motive să se teamă de mânia lui Julian, Waycott nu făcea decât
să se convingă pe sine că Julian era inofensiv.
- Iată o întrebare interesantă, milord, rosti Sophy cu
multă blândeţe. Chiar aşa. De ce s-ar deranja să o facă?
335
- Tu nu îi ajungi Elizabethei nici la degetul mic. Nu eşti
nici pe sfert atât de frumoasă pe cât era ea.
- lată un punct asupra căruia suntem amândoi de acord,
rosti Sophy cu stomacul strâns când Waycott luă mecanic o
nouă înghiţitură de ceai, preocupat de viziunile trecutului.
- Tu nu ai nici farmecul, nici stilul ei inconfundabil.
- Perfect adevărat.
- Ravenwood nu are de ce să te dorească la fel de mult pe
cât a dorit-o pe Elizabeth. Şi nu o să se obosească să mă
provoace la duel de dragul tău, spuse Waycott adresându-şi un
zâmbet satisfăcut peste buza ceştii. Dar poate că o să te omoare
şi pe tine la fel cum a omorât-o şi pe Elizabeth. Da, cred că asta
are să facă după ce o să afle ce s-a petrecut astăzi între noi.
Sophy nu îndrăzni să scoată nici un cuvânt şi îl urmări pe
Waycott când dădu pe gât şi ultima înghiţitură de ceai. Ceaşca
ei era neatinsă. O ţinea în căuşul palmei şi aştepta.
- Excelent ceai, draga mea. Acum, chiar cred că am să
mănânc ceva. Serveşte-mă cu o tartină cu brânză.
- Desigur, domnul meu, spuse Sophy ridicându-se.
- Dar mai întâi, rosti Waycott tărăgănat, ai să te dezbraci
şi ai să îti pui smaraldele. Aşa cum făcea întotdeauna Elizabeth.
Sophy îngheţă şi se uită în ochii lui, căutând să găsească
vreun semn că ierburile ei îşi făceau efectul.
- Nu am de gând să mă dezbrac în faţa ta, Lord Waycott.
- Ba ai să o faci, spuse Waycott scoţând la iveală un
pistolet. Ai să faci exact ce îţi spun, puse el zâmbind radios. Şi
ai să îţi scofi hainele de pe tine aşa cum făcea Elizabeth. Am să
îţi spun eu cum trebuie să o faci, pas cu pas. Am să îţi spun
cum să-ţi desfaci picioarele şi cum să mă primeşti, doamnă.
- Eşti la fel de smintit ca ea, murmură Sophy.
Se trase un pas spre cămin şi, văzând că Waycott nu face
nici o mişcare, îndrăzni şi mai făcu căţiva paşi.
Waycott o lăsă să ajungă în capătul celălalt al cămăruţei,
apoi trase brutal de sfoara înfăşurată în jurul gleznei ei.
Sophy icni când căzu pe podeaua tare din piatră. Rămase
prăbuşită la pământ, încercând să îşi recapete suflul şi îl privi
336
înspăimântată pe Waycott. El încă mai zâmbea, dar privirea
începuse să i se voaleze.
- Ai să faci exact ce îţi spun, Sophy, altfel mă văd obligat
să fiu violent.
Sophy se ridică cu mare băgare de seamă.
- La fel de violent pe cât ai fost cu Elizabeth în noaptea în
care a murit? Nu Ravenwood a înecat-o în eleşteu, nu-i aşa? Tu
ai omorât-o. Ai să mă omori ca pe frumoasa ta Elizabeth care
nu ţi-a fost credicioasă niciodată.
- Ce tot îndrugi acolo? Nu i-am făcut nimic. Ravenwood
a omorât-o. Doar ţi-am mai spus.
- Nu-i adevărat domnule. Ai încercat sa te convingi în toţi
aceşti ani că Ravenwood este răspunzător de moartea
Elizabeth-ei pentru că nu ai vrut să recunoşti niciodată în sinea
ta că, de fapt, tu ai omorât-o pe femeia iubită. Asta ai făcut. Ai
urmărit-o în noaptea în care s-a dus la bătrâna Bess, ai aşteptat-
o lângă eleşteu, iar când ţi-ai dat seama unde se dusese şi de ce,
te-ai înfuriat. Te-ai înfuriat rău de tot, mai mult ca niciodată.
Waycott ţâşni în picioare, cu chipul său frumos descom-
pus de furie.
- S-a dus la afurisita aia de zgripţuroaică să îi dea o
licoare blestemată şi să scape de copil. Aşa cum ai făcut şi tu
azi.
- Copilul era al tău, nu?
- Da. Era al meu. Şi-a bătut joc de mine. Mi-a zis că nu
îşi doreşte să aibă un copil de la mine, aşa cum nu îşi dorea să
aibă nici de la Ravenwood. Waycott făcu un pas spre Sophy şi
se clătină. Agită moale pistolul în mână. Întotdeauna mi-a spus
că mă iubeşte. Cum putea să îşi dorească să scape de copil dacă
mă iubea ?
- Elizabeth era incapabilă să iubească. S-a măritat cu
Ravenwood doar pentru că îşi dorea să câştige o poziţie socială
şl pentru că avea nevoie de bani, spuse Sophy târându-se de-a
buşilea să scape de el, pentru că nu îndrăznea să se ridice în
picioare. Te-a jucat pe degete cum a vrut ea. Nu te-a acceptat
decât pentru că o amuzai, nimic mai mult.
337
- Nu-i adevărat, dracu’ să te ia! Mi-a spus că sunt cel mai
bun la pat din toţi bărbaţii pe care i-a cunoscut.
Waycott se împletici şi se opri. Scăpă sfoara şi ridică
mâna. Se frecă la ochi cu podul palmei.
- Ce se întâmplă? Ce-i cu mine?
- Ce să fie, domnule?
- Nu mi-e bine. Mi-e rău, spuse el, iar mâna îi căzu moale
cât se uită la Sophy cu ochi împăienjeniţi. Ce mi-ai făcut,
ticăloaso?
- Nimic, domnule.
- M-ai otrăvit. Mi-ai pus ceva în ceai. Te omor. Se aruncă
turbat asupra Sophy-ei care abia avu timp să sară în picioare să
să se ferească din calea lui. Waycott se lovi de peretele de
piatră pe care se afla căminul. Scăpă pistolul din mână, iar
acesta ateriza cu un sunet înfundat în panerul cu merinde.
Waycott se întoarse spre Sophy şi o privi orb de furie şi
de efectul licorii.
- Te omor. Aşa cum am omorât-o şi pe Elizabeth. Îţi
meriţi soarta, ca şi ea, spuse el sprijinindu-se de zid şi
scuturându-şi capul într-un efort disperat, însă inutil, de a se
limpezi. Elizabeth, cum ai putut să-mi faci una ca asta? spuse
el printre suspine şi începu să alunece în jos. Întotdeauna mi-ai
spus că mă iubeşti.
Îngrozită. Sophy nu reuşea să îşi desprindă privirea de pe
Waycott, care se prăbuşise la pământ şi alunecă într-un somn
adânc.
- Ucigaşule, spuse ea gâtuită de furie, cu inima bătându-i
să îi spargă pieptul. Tu ai omorât-o pe sora mea. Nici dacă
apăsai pe trăgaci n-ai fi fost mai vinovat de moartea ei.
Privirea îi alunecă spre coşul de lângă cămin. Ştia cum să
folosească pistolul, iar Waycott merita să moară. Cu un suspin
alergă până la coş şi îşi coborî privirea. Pistolul căzuse pe
smaraledele strălucitoare. Sophy se aplecă şi înşfacă arma.
Străngâdu-l cu putere în mâini se întoarse spre Waycott şi
aţinti pistolul asupra lui.
338
- Îţi meriţi soarta, repetă Sophy trăgând cocoşul armei.
Piedica se ridică din şănţuleţul ei şi se fixă în poziţie de foc
când Sophy apăsă degetul pe trăgaci.
Făcu un pas spre Waycott şi îi reveni în minte imaginea
Ameliei zăcând în pat cu o sticlă goală de laudanum lângă ea.
- Am să te omor, Waycott. Şi se va face dreptate.
O clipă lungă cât veşnicia, Sophy se luptă cu sine,
repetându-şi că trebuie să tragă. Nu găsi însă curajul să o facă.
Cu un strigăt sfâşietor de disperare, coborî pistolul şi trase
piedica la loc.
- Doamne, Dumnezeule! De ce sunt atât de slabă? Aşeză
pistolul înapoi în coş şi se aplecă să îşi desfacă sfoara de pe
gleznă. Mâinile îi tremurau, dar reuşi în cele din urmă să se
elibereze. Nu putea să ia cu ea la Ravenwood smaraldele şi nici
pistolul pentru câ nu avea cum să explice prezenţa lor.
Fără a mai arunca o singură privire înapoi, deschise larg
uşa şi fugi în noapte. Calul lui Waycott necheză uşor când o
simţi pe Sophy.
- Uşurel, prietene. Nu am timp acum să pun şaua pe tine,
şopti Sophy cu blândeţe trecându-i căpăstrul peste cap. Trebuie
să ne grăbim. Cred că cei de la Abbey sunt morţi de îngrijorare.
Conduse armăsarul spre zidul de apărare, dărâmat,
transformat acum într-o grămadă de pietre şi moloz, urcă pe el,
îşi ridică fusta deasupra genunchilor şi se sui în spinarea
bidiviului. Calul fornăi neliniştit, frământă pământul sub
copite, apoi acceptă prezenta necunoscutei.
- Linişteşte-te, prietene, cunosc drumul spre Abbey, spuse
Sophy îmboldind calul care porni în galop mic.
Tot drumul de întoarcere încercă să găsească o explicaţie
plauzibilă pentru servitorii care o aşteptau îngrijoraţi la Abbey.
Îşi aminti zgomotul copitelor iepei sale cum se pierduse
în depărtare atunci când Waycott o răpise. Probabil calul fugise
direct acasă.
Cei de la Abbey nu puteau să exlice decât într-un singur
fel apariţia calului fără călăreţ. Probabil ei au presupus că
Sophy fusese trântită la pământ şi că poate se rănise în cădere.
339
Şi sigur că trebuie să se fi organizat în grupuri şi să o fi căutat
după-amiază şi toată seara prin pădurea din jur.
Sophy hotărî că explicaţia ei era foarte bună. Doar nu le
putea spune tuturor că fusese răpită şi ţinută prizonieră de
vicontele de Waycott.
Nici lui Julian nu îndrăznea să îi spună întreaga poveste
pentru că era convinsă că Waycott se înşelase când spusese că
Lordul nu s-ar mai fi bătut niciodată în duel pentru o femeie.
Era convinsă că Julian avea să îl provoace la duel pe Waycott
îndată ce va afla adevărul.
Trebuia să li fi omorât cu mâna mea pe Waycott, dacă tot
am avut ocazia. Acum, Dumnezeu ştie ce se mai poate
întâmpla. Aşa, va trebui să-l mint pe Julian.
Pentru că nu era în stare să mintă, îşi spuse Sophy. Dar,
cel puţin avea timp să pună la cale o poveste şi să o înveţe pe
de rost. Bine că Julian era acum departe, la Londra.
Când zări luminile de la Abbey răsărind printre copaci,
Sophy îşi dădu seama că nu putea să apară acasă călare pe
bidiviul lui Waycott. Dacă tot voia să le explice că se întoarse
pe jos atâta drum după ce fusese aruncată de calul ei, nu putea
să îşi facă apariţia pe un cal străin.
Doamne, trebuie să te gândeşti la atâtea când vrei să pui
cap la cap o minciună. Pentru că o minciună atrage întotdeuna
după sine încă una.
Cu părere de rău, Sophy sări jos de pe cal. O aştepta un
drum lung până acasă. Bătu bidiviul uşor pe crupă, iar acesta
porni în galop spre pădure şi se pierdu printre copaci.
Sophy îşi ridică poalele fustei şi porni în fugă spre
Ravenwood Abbey. Cu fiecare pas făcut, îşi stoarse mintea să
inventeze o poveste cât mai plauzibilă pentru urechile ser-
vitorilor care o aşteptau îngrijoraţi. Trebuia să fie sigură că
explicaţia ei va sta în picioare, punct cu punct, altfel avea să fie
prinsă cu minciuna. Atunci când ieşi din pădurea care înconjura
reşedinţa lor somputoasă, Sophy realiză că o aştepta o încercare
încă şi mai grea decât se aşteptase.
Toate luminile erau aprinse, iar uşile de la intrare erau
date de perete. Argaţi şi băieţi de la grajduri fugeau de colo-
340
colo cu torţe aprinse în mână, iar sub razele lunii, Sophy văzu
cum sunt aduşi de la grajd câţiva cai cu şeile puse, pregătiţi de
drum. În stânga, pe scările de la intrare, Sophy zări o siluetă
înaltă, cunocută, în cizme cu carâmbi înalţi şi pantaloni de
călărie pătaţi de noroi. Julian dădea porunci pe un ton rece şi
stăpânit. Se vedea că abia sosise, deci Sophy presupuse că
plecase de la Londra în zori.
Sophy intră în panică. Şi aşa i se păruse foarte greu, dacă
nu imposibil, să inventeze o poveste pentru servitori, care
oricum ar fi trebuit să ia de bun orice le-ar fi spus ea. Acum îi
era însă frică. Ştia că nu va reuşi să îl convingă pe Julian cu
explicaţiile ei. Iar Julian îi repetase în câteva rânduri că el ştia
să îi citească în ochi când îl minţea.
Nu avea de ales, trebuia măcar să facă încercare, îşi spuse
Sophy încercând să se îmbărbăteze şi porni hotărâtă spre casă.
Doar nu îl putea lăsa pe Julian să îşi rişte viaţa pentru a-i apăra
ei onoarea.
- Iat-o, milord.
- Uf, slavă Cerului, e teafără.
- Milord, milord, priviţi. Acolo, la marginea pădurii. Pare
să fie doamna şi e teafără.
Strigăte de bucurie se ridicară din piepturile servitorilor
care se strânseră în faţa casei când Sophy ieşi din pădure.
Ea găsi tăria să se întrebe dacă uşurarea acestora nu se
datora în mare parte faptului că nu ştiuseră cum să li explice lui
Julian dispariţia ei.
Lordul Ravenwood se întoarse imediat să se uite spre
pădure şi o văzu pe Sophy scăldată în razele lunii. Tăcut,
coborî scările de piatră din câteva salturi, traversă peluza şi o
luă brutal în braţe.
- Sophy. Ce spaimă mi-ai tras. Unde dracului ai umblat?
Eşti teafără? N-ai păţit nimic? Îmi vine să te bat, aşa de tare m-
ai speriat. Ce s-a întâmplat?
Deşi ştia că o aşteptă o încercare grea, Sophy simţi cum o
invadează un sentiment tumultos de uşurare. Julian era lângă
ea, să o apere. În acel moment, acesta era singurul lucru care
conta cu adevărat. Instinctiv, se ghemui în braţele lui puternice
341
şi îşi lipi capul la pieptul lui. Îl strânse aproape convulsiv în
braţe. Julian mirosea a transpiraţie, iar ea îşi dădu seama că
gonise ca un apucat, pe Angel, tot drumul de la Londra.
- Julian, ce frică mi-a fost.
- Nu cât mi-a fost mie când am ajuns acasă acum câteva
minute şi am aflat că iapa ta s-a întors azi după-amiază fără
tine. Servitorii te-au căutat toată seara. Mă pregăteam să îi
trimit încă o dată după tine. Unde ai fost?
- Păi, Julian, eu sunt de vină. Mă îndreptam spre casă
venind de la bătrâna Bess. Iapa mea s-a speriat de ceva care a
apărut printre copaci, iar eu nu eram atentă. Probabil că m-a
răsturnat, M-am lovit la cap şi am zăcut o vreme incoştientă.
Nu îmi amintesc prea bine ce s-a întâmplat până în momentul
în care mi-am revenit în simţiri acum câteva minute.
- Te mai doare capul? o întrebă Julian trecându-şi cu
delicateţe mâinile prin părul răvăşit şi încercând să găsească
vreun semn de contuzie sau o vânătaie. Te-ai lovit şi în altă
parte?
Sophy abia acum realiză că îşi pierduse pălăria.
- O, nu, Julian. În rest nu am nimic. Adică, vreau să spun
că mă doare puţin capul. Nu-ţi fă griji. Şi.., şi copilul nu a păţit
nimic, se grăbi ea să adauge sperând că astfel o să îi distragă
atenţia de la rănile ei imaginare,
- A, da. Copilul. Mă bucur să aud că totul e în regulă în
privinţa lui. Sophy, cât timp o să dureze sarcina, nu ai să te mai
urci în şa, spuse Julian retrăgându-se un pas să îi cerceteze
chipul profilat slab în razele lunii. Eşti sigură că te simţi bine?
Sophy era prea uşurată că Julian părea să dea crezare
poveştii ei aşa încât nu îşi mai bătu capul în acest moment să se
certe cu el asupra dreptului de a călări. Încercă să schiţeze un
zâmbet care spera să fie cât mai convingător, însă simţi,
înspăimântată, că buzele îi tremurau, Clipi din ochi.
- Mi-e foarte bine, domnule. Dar, tu ce cauţi aici?
Credeam că ai să mai rămâi câteva zile la Londra. Nu ne-ai
anunţat că vei sosi atât de curând la Ravenwood.
342
Julian îi scrută chipul o clipă care Sophy-ei i se păru fără
sfârşit, apoi o luă de mână şi o conduse printre şirurile de
servitori îngrijoraţi.
- A intervenit o schimbare în planurile mele. Vino,
Sophy. Te dau în grija cameristei să îţi facă o baie şi să îţi dea
ceva de mâncare. Când ai să îţi revii, o să stăm de vorbă.
- Despre ce să mai vorbim, domnul meu ?
- Despre ce s-a întâmplat în realitate, Sophy.
CAPITOLUL 19
- Doamne, ce îngrijoraţi am fost cu toţii, milady. Ne-aţi
băgat pe toţi în sperieţi. Am crezut că aţi păţit ceva. Nici n-am
cuvinte. Băieţii de la grajduri au făcut tot ce-au putut. Când
iapa a intrat ca o nălucă în curte au început imediat să vă caute,
da’ n-au dat de urma dumneavostră. Am trimis pe cineva la
bătrâna Bess şi ea s-a speriat că noi toţi când a auzit că nu aţi
ajuns acasă.
- Îmi pare rău că v-am dat atâta bătaie de cap, Mary,
spuse Sophy.
Dar ea nu asculta decât cu jumătate de ureche vorbele
cameristei care încerca să îi explice cât de îngrijoraţi fuseseră
toţi ai casei când ea nu se întorsese acasă. Pentru că încerca să
îşi concentreze întreaga atenţie asupra discuţiei pe care urma să
o aibă cu Julian. Nu o crezuse. Trebuia să-şi fi închipuit
imediat că el nu avea să o creadă când îi spusese că o
răsturnase iapa. Şi acum, ce putea să îi mai spună, se întrebă
Sophy simţind cum intră iar în panică.
- Şi, după aceea, să-l fi auzit pe majordom, că ăsta nu
vede decât nenorociri pe unde întoarce capul. Zicea că ar trebui
să începem să vă căutăm în iazul din pădure. Pe crucea mea,
era gata să leşin când am mai auzit-o şi pe asta. Da’ aproape
pot să zic că toată forfota noastră a fost nimic prin comparaţie
cu ce s-a întâmplat când a sosit pe neaşteptate domnia sa,
contele. Şi cei care au fost în serviciu pe vremea primei contese
343
ziceau că nu îşi aduc aminte să-l fi văzut aşa turbat. Ne-a
ameninţat până la unu’ că ne dă afară.
O bătaie discretă în uşă întrerupse povestirea detailată a
lui Mary asupra evenimentelor din cursul serii. Aceasta se duse
să deschidă şi dădu în prag de o tânără servitoare care adusese
o tavă cu ceai.
- Bine, lasă că o iau eu. Acum tu du-te. Doamna contesă
are nevoie de linişte, spuse Mary închizând uşa, după care
aşeză tava pe o măsuţă. Ia priviţi, bucătăreasa v-a pregătit o
prăjitură. Io zic să luaţi o bucăţică cu ceaiul, coniţă. O să vă
întremeze niţeluş.
Sophy se uită lung la ceaşca de ceai şi simţi că i se face
greaţă.
- Mulţumesc, Mary, Am să gust imediat din ceai. Dar,
acum nu mi-e foame.
- Păi, trebuie să fie din pricina loviturii la cap, spuse
Mary, cu aerul că ştie ea ce spune. Întotdeauna are urmări la
stomac. Dar, cel puţin, beţi o ceaşcă de ceai, coniţă. O să vă
facă bine.
Uşa se deschise din nou, iar Julian păşi în încăpere fără
să fi ciocănit înainte. Nu îşi schimbase costumul de călărie şi,
după toate aparenţele, auzise ultima remarcă a cameristei.
- Hai, du-te acum, Mary. Rămân eu aici şi am grijă să îşi
bea ceaiul,
Speriată de intrarea lui, Mary făcu repede o plecăciune şi
porni nervoasă spre uşă.
- Da, milord, spuse ea, cu mâna pe clanţă, dar înainte de a
ieşi din cameră, rosti cu nesupunere vădită. Să ştiţi că toţi am
fost îngrijoraţi din pricina doamnei contese,
- Ştiu, Mary. Dar acum a ajuns teafără şi nevătămată
acasă şi, voi toţi, va trebui să aveţi mai multă grijă de ea pe
viitor.
- O, sigur, milord. N-o s-o mai scăpăm din ochi.
- Perfect. Şi-acum, poţi pleca, Mary. Mary o zbughi pe
uşă afară,
Sophy îşi încleşta pumnii în poală după ce uşa se închise
în urma cameristei.
344
- Nu ar trebui să-i terorizezi atât, Julian. Doar ştii cât sunt
de bine intenţionaţi şi că nu ei sunt de vină pentru cele
întâmplate azi după-amiază. Eu... spuse Sophy dregându-şi
glasul, am trecut de nenumărate ori pe cărarea de lângă eleşteu
în ultimii ani. Deci nu era nevoie să iau cu mine un valet. Doar
suntem, la ţară, nu la oraş.
- Numai că servitorii nu te-au găsit pe poteca ce duce la
coliba bătrânei Bess, nu? spuse Julian şi lăsăndu-se să cadă în
fotoliul de lângă geam, aruncă o privire în cameră. Văd că ai
făcut ceva modificări în dormitorul tău, ca în toată casa, de
altfel.
Schimbarea rapidă de subiect o luă pe Sophy prin
surprindere.
- Sper că nu te deranjează, domnul meu, spuse Sophy
gâtuită de spaimă.
Avea o presimţire îngrozitoare că Julian hotărâse să
adopte singura tactică ce-o putea înfrânge, se va juca cu ea, o
va încolţi până ce aveau să îi cedeze nervii şi să mărturisească
ce se întâmplase cu adevărat.
- Nu, Sophy. Sigur că nu mă deranjează. De fapt, la un
moment dat a încetat să-mi mai placă să locuiesc în această
casă, spuse Julian, Iar privirea îi alunecă din nou pe chipul ei.
Te asigur că orice schimbare e bine-venită aici, la Ravenwood.
Cum te simţi?
- Mulţumesc, foarte bine, spuse ea cu senzaţia că vorbele
i se opresc în gât,
- Mi-ai luat o piatră de pe inimă, spuse el lăsându-se pe
spate şi, întinzând picioarele înainte, îşi aşeză mâinile leneş pe
genunchi. Dar ştiu că ne-ai tras tuturor o spaimă grozavă.
- Îmi pare rău.
Sophy inspiră profund şi încercă să treacă din nou în
revistă povestea pe care şi-o pregătise, punct cu punct.
Important era să nu se abată un cuvânt de la istoria ei, iar dacă
şi-o susţinea cu cât mai multe amănunte, atunci exista o şansă
să salveze aparentele.
345
- Cred că iapa s-a speriat de un animal, o veveriţă, sau
aşa ceva. În mod normal, nu ar fi trebuit să se întâmple nimic.
Doar ştii ce bună călăreaţă sunt.
- De multe ori ţi-am admirat îndemânarea, o aprobă
Julian cu blândeţe.
Sophy simţi cum îi ard obrajii.
- Da, mă rog, aşa a fost să fie. Mă întorceam de la
bătrâna Bess, care mi-a dat o mare cantitate de ierburi de leac,
şi eram ocupată să-mi aranjez pacheţelele în buzunare. Tocmai
le aranjam, vreau să spun, ierburile, pentru că mi-era teamă să
nu le pierd pe drum. Înţelegi, nu ?
- Sigur că înţeleg.
Sophy nu reuşi să îşi desprindă privirea de pe chipul lui
Julian care o privea atent, cu ochi care parcă o hipnotizau, o
urmărea liniştit şi stăruitor, iar Sophy ştia că era doar în
aparenţă calm, asemeni unui vânător care nu îşi scapă din ochi
prada. Gândul o făcu săîi bată inima şi mai tare.
- Şi... şi, mă tem că nu am fost prea atentă, cum ar fi
trebuit. Tocmai încercam să potrivesc în buzunar un pacheţel
de... cred că de rubarbă, când iapa mea s-a ridicat speriată pe
picioarele din spate. Şi, atunci, mi-am pierdut echilibrul.
- Atunci ai căzut şi te-ai lovit la cap?
Sophy îşi repetă că servitorii nu o găsiseră zăcând la
pământ pe poteră.
- Nu chiar, domnule. Atunci am alunecat din şa, dar nu
am căzut, adică, vreau să spun, cred că iapa m-a târât prin
pădure şi după aceea am căzut.
- Ţi-ar fi mai uşor dacă ţi-aş spuse că tocmai am făcut un
drum până la coliba bătrânei Bess?
- Ai fost până acolo? spuse Sophy aruncându-i pe furiş o
privire speriată.
- Da, Sophy, îi răspunse el cu blândeţe. Am luat o torţă cu
mine şi am descoperit lângă eleşteu câteva urme foarte
interesante. Se pare că astăzi, pe potecă, a mai fost un călăreţ.
Sophy ţâşni în picioare.
- Julian, te rog să nu îmi mai pui nici o întrebare în seara
asta. Pur şi simplu nu pot să vorbesc acum. Sunt şi aşa destul
346
de zăpăcită. Te-am minţit când ţi-am spus că mă simt bine. De
fapt, mă simt îngrozitor.
- Presupun însă că nu din pricina loviturii la cap, spuse
Julian, iar vocea lui era parcă şi mai calmă şi mai învăluitoare
decât fusese cu câteva clipe mai înainte. Draga mea, poate că tu
eşti bolnavă de îngrijorare. Crede-mă pe cuvânt când îţi spun
că nu e nevoie să fii aşa de speriată.
Sophy nu se încrezu în blândeţea din glasul lui.
- Ce vrei să spui, domnule?
- Ce ar fi să vii şi să te aşezi lângă mine şi să încercăm să
te linişteşti? spuse el întinzând mâna spre ea.
Sophy se uită cu jind la mana pe care el i-o întindea şi
încercă să se întărească şi să reziste ispitei de a i se arunca în
braţe. Trebuie să se ţină tare,
- Dar, Julian. Nu... avem loc amândoi în fotoliu.
- Îţi fac eu loc, Hai, Sophy, vino, Adevărul este că situaţia
nu este atât de sumbră şi de complicată pe cât îţi imaginezi tu.
Sophy îşi spuse că ar fi comis o gravă eroare dacă se
ducea lângă Julian. Avea să îşi piardă şi bruma de putere care îi
mai rămăsese dacă îl lăsa să o mângâie acum. Pe de altă parte,
tânjea să îi simtă braţele protectoare în jurul ei, şi apoi, mâna
lui întinsă era irezistibilă, aşa, obosită şi slăbită cum se simţea
ea acum.
- Poate că ar fi mai bine să mă întind puţin, spuse ea
făcând un pas spre Julian.
- Ai să te odihneşti curând, micuţa mea. Crede-mă.
Julian continua să o aştepte cu un aer de răbdare
nesfârşită pe chip, iar ea făcu încă un pas, şi încă unul.
- Julian, nu ar trebui să fac asta, îi spuse ea fără suflu
când Julian o prinse de mână.
- Dar, sunt soţul tău, iubita mea, spuse el trăgând-o
genunchi şi lipindu-i capul la pieptul lui. Cui altcuiva ai putea
tu să îi spui ce s-a întâmplat astăzi, dacă nu mie?
Iar în acest moment, Sophy îşi pierdu şi ultima fărâmă de
împotrivire. Trecuse astăzi prin prea multe încercări. Răpirea,
ameninţarea că va fi violată, fuga ei în ultimul moment, clipa
chinuitoare pe care o petrecuse cu pistolul aţintit asupra lui
347
Waycott şi frământarea sufletească până descoperise că nu
putea să îl împuşte, toate evenimentele îşi dăduseră concursul
să o stoarcă de puteri.
Dacă Julian ar fi ţipat la ea într-o criză de nervi poate că
ar fi fost în stare să îi ţină piept. Dar aşa, căldura liniştitoare din
glasul lui era pur şi simplu irezistibilă. Sophy îşi lipi faţa de
umărul Iul Julian şi închise ochii. Braţele lui se strânseră
protectoare în jurul ei, iar umerii lui laţi promiteau că aici avea
să îşi găsească liniştea.
- Julian, te iubesc, îi spuse ea cu gura lipită de cămaşa
lui.
- Ştiu, iubita mea. Ştiu. Aşa că ai să-mi spui adevărul.
- Nu pot să fac asta, îl înfruntă ea.
Julian nu încercă să o contrazică. O dezmierdă pe spate
cu palmele lui mari şi puternice. În încăpere domni o linişte
deplină până în clipa în care Sophy, cedând tentaţiei, se relaxa
complet şi se lipi de el.
- Nu ai încredere în mine, Sophy?
- Ba da, Julian.
- Şi atunci, de ce nu vrei să îmi spui ce s-a întâmplat cu
adevărat astăzi?
Sophy lăsă să îi scape un suspin.
- Mi-e frică, milord.
- De mine?
- Nu.
- Îmi pare bine să aud că îmi spui asta, zise el şi reluă
gânditor după o scurtă pauză. Ştii, în locul tău, o altă soţie ar fi
avut motive să se teamă de mânia soţului ei.
- O astfel de soţie probabil că nu se bucură de prea mare
respect din partea soţului ei, îi răspunse Sophy pe loc. Şi mi-e
milă de acele femei nefericite pe care soţii nu le respectă şi în
care nu au încredere.
Julian scoase o scurtă exclamaţie înfundată, ceva între un
mormăit şl un chicotit. Legă şnurul de catifea desfăcut din
rochia de casă a Sophy-ei.
- Tu, draga mea, nu te numeri printre ele. Tu te bucuri de
preţuirea mea, de respectul meu şi de încrederea mea. Nu-i aşa?
348
- Aşa cum mi-ai declarat, domnul meu.
Sophy se întrebă cu jind ce ar fi fost dacă Julian ar fi
adăugat la cele spuse şi dragostea lui.
- Atunci nu ai motive să te temi de mine, draga mea. Aşa
cum te cunosc, ştiu foarte bine că nu ai făcut nimic rău astăzi.
Tu nu ai să mă înşeli niciodată, Sophy. Nu-i aşa?
- Niciodată, Julian, spuse ea agăţându-se de cămaşa lui.
Nici acum şi nici pe lumea cealaltă. Nu nu am cuvinte să îţi
spun cât mă bucur că ţi-ai dat seama.
- Sigur că mi-am dat seama, iubita mea, spuse el păstrând
tăcere încă un moment în care ea se relaxa şi mai mult sub
dezmierdările lui liniştitoare. Din păcate, deşi am deplină
încredere în tine, mă văd nevoit să constat că încă nu mi-ai
satisfăcut curiozitatea. Sophy, trebuie să aflu ce ţi s-a întâmplat
astăzi. Doar sunt soţul tău. Şi asta îmi dă dreptul să te apăr.
- Te rog, Julian. Nu mă obliga să îţi spun. Zău că mă simt
bine.
- Nici prin minte nu-mi trece să te oblig. Dar, mă
gândeam ce ar fi să încerc să ghicesc?
Sophy se făcu mică.
- Dar nu vreau să îmi pui întrebări. Julian nu dădu atenţie
protestului ei slab.
- Ziceai că nu vrei să îmi spui care este adevărul pentru
că ţi-e frică. Şi totuşi, susţii că nu ţi-e frică de mine. Atunci
cred că nu mă înşel dacă trag concluzia că fie ţi-e frică de
altcineva. Şi tu nu ai încredere în mine când îti spun că vreau să
te apăr?
- Nu-i vorba despre asta, Julian, spuse Sophy ridicând
imediat capul, speriată că Julian îşi putea închipui că ea nu are
încredere în dorinţa lui de a o apăra. Ştiu prea bine că ai face
orice să mă ştii în siguranţă.
- Ai dreptate, rosti Julian cu simplitate. Eşti foarte im-
portantă pentru mine, Sophy.
- Înţeleg, Julian, spuse Sophy ducând îngrijorată mâna la
pântec. Te temi să nu păţească ceva fiul tău. Dar, zău că nu ai
de ce să îţi faci griji pentru copil...
349
Ochii lui Julian sclipiră de mânie pentru prima dată în
acea seară. Fulgerul dispăru aproape instantaneu din privirea
lui.
- Cred că a sosit momentul să clarificăm un lucru, Sophy.
Eşti atât de importantă pentru mine, pentru că tu eşti Sophy a
mea, adică nepreţuita mea soţie tandră şi iubitoare, onorabilă, şi
nonconformistă. Eşti unică Sophy. Nu din pricina copilului îmi
fac eu griji acum.
- O! exclamă Sophy nereuşind să îşi desprindă privirea
din ochii strălucitori ca de smarald.
Julian aproape îi declarase că o iubeşte. Mal mult de atât
nici nu putea spera.
Îţi mulţumesc, Julian.
- Nu ai de ce să îmi mulţumeşti. Cred că eu ar trebui să îţi
mulţumesc ţie.
Se aplecă deasupra ei şi o sărută. Când ridică capul, în
ochi îl juca o luminiţă binecunoscută, iar gura i se arcuise uşor.
- Eşti irezistibilă, iubita mea. De data asta am să mă
străduiesc însă să îţi ţin piept. Cel puţin pentru o vreme.
- Dar, Julian...
- Şi acum, mai bine să sfârşim cu întrebările. Ţi-e frică de
persoana cu care te-ai întâlnit pe malul eleşteului azi după-
amiază. Nu dai semne că te-ai teme pentru tine, deci putem
trage concluzia că pentru mine te temi.
- Julian, te implor...
- Dar dacă te temi pentru mine şi totuşi nu vrei să mă
previi asupra pericolului, înseamnă că ţie nu îţi e frică că voi fi
atacat direct. Pentru că, altfel, nu mi-ai ascunde că mă pândeşte
un pericol, nu-i aşa?
- Nu, domnul meu, abia reuşi Sophy să îngaime ştiind că
nu mai putea să ţină adevărul numai pentru ea; vânătorul îşi
încolţise vânatul.
- Aşadar, nu ne rămâne decât o singură posibilitate,
continuă Julian cu o logică imbatabilă. Dacă te temi pentru
mine, deşi nu ţi-e frică că voi fi atacat, înseamnă că de fapt ţie
ţi-e frică că îl voi provoca la duel pe misteriosul necunoscut.
350
Sophy se strânse în braţele lui, i se agăţă disperată de
cămaşă şi îşi apropie chipul de al lui.
- Julian, trebuie să îţi dai cuvântul de onoare că nu ai să
faci aşa ceva. Trebuie să îmi promiţi de dragul copilului tău
care nu s-a născut încă. Nu am să te las să îţi rişti viaţa. Mă
auzi?
- Cu Waycott te-ai întâlnit, nu-i aşa?
- De unde ştii? îl întrebă Sophy uimită.
- Nu a fost prea greu să ghicesc. De fapt, ce s-a petrecut
pe cărare azi după-amiază, Sophy?
Sophy îl privi neputincioasă. Expresia blândă, tandră şi
liniştitoare din privirea lui Julian se topise de parcă nu ar fi fost
niciodată acolo. Îi luase locul o privire rece, cruntă şi
scormonitoare de animal de pradă care luase urma vânatului.
Câştigase prima rundă cu ea, iar acum îşi pregătea atacul
pentru lupta care îl aştepta.
- N-am să te las să îl provoci la duel, Julian. N-ai să îţi
rişti viaţa bătăndu-te cu Waycott.
- Ce s-a întâmplat azi pe cărare ? Sophy abia reuşi să îşi
reprime lacrimile.
- Julian, te rog...
- Ce s-a întâmplat azi, Sophy?
Julian ridicase glasul, însă Sophy ştia că ajunsese la
capătul răbdării. Cerea imperios un răspuns. Sophy se ridică de
pe genunchii lui. El o lăsă să plece, dar nu îşi dezlipi o clipă
ochii de pe faţa ei.
Sophy se duse la fereastră şi rămase acolo o clipă să
privească în noaptea întunecată. Şi îi povesti în fraze scurte şi
concise tot ceea ce se întâmplase.
- El le-a omorât, Julian, încheie Sophy cu mâinile
înpreunate în faţă. Pe amândouă. A înecat-o pe Elizabeth în
eleşteu pentru că se săturase să o mai vadă cum îşi bate joc de
el şi cum i-a râs în nas când a vrut să scape de copilul lui.
Practic el a omorât-o pe sora mea purtându-se cu ea de parcă
nu ar fi fost altceva decât o jucărie pe care o arunci după ce te
plictiseşti de ea.
351
- Ştiam că el o vinovat de moartea surorii tale. Înainte de
a pleca de la Londra am pus cap la cap piesele acestei enigme.
Şi întotdeauna am avut o bănuială în privinţa a ceea ce a păţit
Elizabeth în noaptea în care a murit. Încă de atunci mi-am zis
că aici trebuie să fi fost mâna unuia dintre iubiţii ei.
Sophy îşi lipi fruntea de geamul rece.
- Dumnezeu mi-e martor. Nu am avut curajul să apăs pe
trăgaci, deşi puteam să o fac. Am fost laşă.
- Nu, Sophy. Nu eşti laşă, spuse Julian ridicându-se şi
venind în spatele ei. Eşti cea mai curajoasă femele pe care am
întâlnit-o vreodată şi nu m-aş teme nici o clipă să îmi
încredinţez viaţa şi onoarea în mâiniie tale. Trebuie să îţi spun
că ai făcut singurul lucru care se cuvenea a fi făcut în seara
asta. Nimeni nu trage cu sânge rece într-o persoană care şi-a
pierdut cunoştinţa, indiferent cât rău ar fi făcut aceasta.
Sophy se întoarse uşor spre el şi îşi ridică ochii, privindu-
l cu o umbră de nesiguranţă.
- Dar dacă l-aş fi împuşcat când am avut avut ocazia să o
fac, acum toate s-ar fi sfârşit, iar eu nu aveam de ce să îmi fac
griji pentru tine.
- Ba nu. Ai fi trăit toată viaţa cu povara gândului că ai
omorât un om. Iar eu nu aş fi suportat să ai o asemenea soartă,
iubita mea, oricât de mult ar merita Waycott să moară.
Sophy se grăbi să spună.
- Julian, aş vrea să ştii că nu mă îngrijorează atât că m-
am purtat sau nu onorabil, cât gândul că nu am rezolvat
problema. Sunt foarte practică când e vorba de aşa ceva.
Bărbatul ăsta e un criminal şi e liber.
- Nu pentru mult timp. Sophy simţi cum intră în panică.
- Julian, trebuie să îmi promiţi că nu ai să-l provoci la
duel. Ar putea să te omoare, chiar dacă s-ar bate cinstit, ceea ce
mă îndoiesc că va face.
Julian îi zâmbi.
- Din câte am înţeles, nu e în stare să se bată în acest
moment, Spuneai că era căzut în nesimţire când ai plecat. Sunt
convins că aşa o să rămână multă vreme de aici înainte. Dacă-ţi
352
aminteşti, am şi eu oarecare experienţă ce va să zică să bei
fierturile tale.
- Te rog să nu îţi râzi de mine, Julian.
El o prinse de încheietură şi îi lipi mâna la piept.
- Cine încearcă să îşi râdă de tine, draga mea. Sunt doar
recunoscător lui Dumnezeu că eşti teafără şi nevătămată. Nu ai
să înţelegi niciodată ce am simţit ajungând aici în seara asta şi
aflând că dispăruseşi.
Sophy nu se lăsă mângâiată de vorbele lui pentru că ştia
ce încercare grea îi aşteaptă.
- Ce ai de gând să faci, Julian?
- Depinde. Cât timp crezi că o să mai doarmă Waycott?
- Încă trei sau patru ore.
- Excelent. Atunci o să mă ocup de el mai târziu, spuse el
începând să îi desfacă şnurul rochiei. Între timp am să îmi
petrec vremea încercând să mă conving că într-adevăr nu ai
păţit nimic şi că eşti vie şi nevătămată.
Sophy îl privi cu seriozitate când rochia îi alunecă jos de
pe umeri.
- Julian, trebuie să îţi dai cuvântul că nu ai să îl provoci
pe Waycott la duel.
- Nu te mai gândi la asta, iubita mea, spuse el sărutându-i
umărul gol.
- Julian. Ai să îţi dai cuvântul!
Sophy nu îşi dorea nimic mai mult decât să stea în braţele
lui Julian, dar acum era prea important ceea ce îi cerea.Rămase
nemişcată, nesocotind sărutările lui pasionale, care o
ademeneau spre el.
- Nu te mai gândi la ce o să păţească Waycott. Mă ocup
eu de tot. Nu o să se mai apropie niciodată de tine.
- Să te ia naiba, Julian. Ai să îmi promiţi imediat că nu-l
provoci la duel. Pentru mine e mai important să te ştiu în viată
decât stupidul ăla de cod masculin al onoarei. Doar ti-am spus
ce cred despre duel. Nu rezolvă nimic, iar între timp poţi fi
omorât. N-ai să-l provoci pe Waycott, ai înţeles? Dă-ţi
cuvântul, Julian.
353
Julian se opri, îşi desprinse buzele de pe gâtul ei şi o privi
ameninţător.
- Să ştii că nu trag chiar aşa de prost.
- Nu-mi pasă dacă ţinteşti bine sau nu. Nu am să-ţi
permit să-ţi rişti viata.
Julian ridică din sprâncene.
- Chiar aşa?
- Chiar aşa, naiba să te ia. N-am să risc să te pierd într-un
duel tâmpit cu un bărbat care precis va trişa. Simt exact ce
trebuie să fi simţit tu în dimineaţa în care ai întrerupt întâlnirea
mea cu Charlotte Featherstone. N-aş suporta gândul să ştiu că
îţi rişti viata pentru mine.
- Nu-mi amintesc să te fi văzut vreodată atât de
neînduplecată, draga mea, îi spuse sec Julian.
- Dă-ţi cuvântul, Julian. Acum. Julian oftă şi se dădu
bătut.
- Fie. Dacă este atât de important pentru tine, bine, îti dau
cuvântul meu de onoare că nu am să îl provoc pe Waycott la
duel.
Sophy închise ochii uşurată.
- Mulţumesc, Julian.
- Şi acum, îmi este permis să fac dragoste cu soţia mea?
- Da, domnul meu, îi spuse ea zâmbindu-i supusă.
O oră mai târziu, Julian se ridică din pat şi, sprijinindu-se

în cot, îi aruncă Sophy-ei o privire. Văzu că strălucirea de
mulţumire care îi apăruse în ochi după ce o iubise începea să se
topească şi că făcuse loc îngrijorării. Era reconfortant să ştie că
Sophy punea atâta pret pe viata lui.
- Promiţi să ai grijă de tine, Julian?
- Da, am să fiu foarte atent.
- Poate că ar fi mai bine dacă ai lua cu tine pe unul dintre
băieţii de la grajduri.
- Nu. Trebuie să rezolvăm problema fără martori, doar
Waycott şi cu mine. Mă duc singur.
- Dar ce ai de gând să faci? se frământă Sophy.
354
- Am să îl oblig să plece din Anglia. Cred că am să îi
propun să plece definitiv în America.
- Bine, dar cum ai să îl convingi?
Julian se aplecă deasupra ei şi o cuprinse de umeri.
- Nu mai pune atâtea întrebări, iubita mea. Nu am acum
timp să îti răspund. Când mă întorc, am să îti povestesc ce s-a
întâmplat. Îţi promit, îi spuse el sărutând-o cu delicateţe. Acum,
încearcă să te odihneşti puţin.
- Ce idee ridicolă. Nu am să reuşesc să pun geană de
geană până nu te ştiu înapoi.
- Atunci, ia o carte şi încearcă să citeşti.
- Woolstonecraft, îl ameninţă ea. Cât eşti plecat am să
citesc „Revendicarea drepturilor femeii”.
- Atunci chiar o să mă grăbesc să mă întorc lângă tine,
spuse Julian dându-se jos din pat. Nu te pot lăsa să îţi otrăveşti
sufletul cu bazaconiile astea despre drepturile femeii.
Sophy se ridică şi întinse mâna spre Julian.
- Julian, mi-e frică pentru tine.
- Cunosc acest sentiment. Acelaşi lucru l-am simţit şi eu
astă seară când am ajuns acasă să descopăr că nimeni nu ştia
unde dispăruseşi, spuse el eliberându-şi mâna cu blândeţe şi
începând să îşi tragă hainele pe el. Tu însă, nu ai a te teme.
Doar ţi-am promis că nu am să mă bat cu Wauycott.
- Da, însă..., se întrerupse ea muşcându-şi buzele. Oricum
nu îmi place povestea asta, Julian.
- O să se sfârşească totul foarte curând, spuse el
încheindu-se la pantaloni şi aşezându-se pe scaun să îşi tragă
cizmele. Mă întorc până în zori, asta dacă nu i-oi fi pus lui
Waycott în ceai cine ştie ce plante şi o să fie atât de ameţit încât
să nu înţeleagă două vorbe în engleză.
- Lui nu i-am pus aşa de multe cât ţi-am pus fie, spuse ea
stingherită. Pentru că mi-a fost frică să nu simtă gustul ciudat.
- Ce păcat! Mi-ar fi plăcut să ştiu că are şi el durerea
aceea îngrozitoare de cap pe care a trebuit să o îndur eu.
- Dar, Julian, tu băuseşi în seara aceea, îi explică ea cu
toată seriozitatea. Iar vinul a modificat efectul plantelor.
355
Waycott nu a băut decât ceai. Când se trezeşte o să aibă mintea
limpede.
- Am să mă străduiesc să nu uit ce mi-ai spus. Julian
sfârşi cu pregătirile de plecare. Din câţiva paşi mari ajunse la
uşă. Aici se opri şi se întoarse să o privească încă o dată pe
Sophy. Simţi cum îl invadează un val de tandreţe. Sophy era a
lui, iar pentru el, ea reprezenta totul. Nimic pe lumea asta nu
era mai important decât iubita lui, Sophy.
- Ai uitat ceva, Julian? îl întrebă ea din pat.
- Doar un lucru lipsit de importantă, aruncă el repede, îşi
luă mâna de pe clanţă şi se duse spre pat. Se aplecă deasupra ei
şi îi depuse un sărut tandru pe buze.
- Te iubesc, Sophy.
Văzu cum el i se lărgesc ochii de uimire, însă acum nu
avea timp să se piardă în explicaţii. Traversă hotărât dormitorul
şi deschise uşa.
- Julian, stai...
- Mă întorc repede, iubita mea. Şi atunci o să avem timp
să vorbim.
- Stai, nu pleca. Mai este ceva ce voiam să îţi spun.
Smaraldele.
- Ce-i cu ele?
- Era să uit. Sunt la Waycott. El le-a furat de la gâtul
Elizabeth-ei în noaptea în care a omorât-o. Sunt în coşul de
lângă cămin, aşezate chiar deasupra pistolului.
- Ce interensat! Să nu uit să ţi le aduc, spuse Julian şi
ieşi.
Sub razele reci ale lunii se ridicau ruinele vechiului castel

normand, o stranie îngrămădire de pietre parcă de pe altă lume.
După ani de zile, Julian avu senzaţia pe care nu o mai trăise de
când, copil fiind, hoinărea prin aceste locuri, că aici puteai cu
uşurinţă să ajungi să crezi că există fantome. Iar gândul că
Sophy fusese adusă în acest loc sumbru şi întunecat îi stârni şi
mai mult furia oarbă.
356
Reuşise să îi ascundă Sophy-ei cât era de furios pentru că
nu voise să o alarmeze mai mult decât era cazul. Dar efortul de
a-şi ţine firea îl storsese de ultima picătură de putere.
Un lucru era cert: Waycott trebuia să plătească pentru,
ceea ce încercase să îi facă Sophy-ei.
Julian nu văzu nici un semn de viaţă în jurul ruinelor. Îşi
conduse armăsarul spre un pâlc de copaci, descăleca şi legă
căpăstrul de un trunchi. După care îşi croi drum printre
blocurile dărâmate de piatră şi se îndreptă spre unica încăpere
care rămăsese în picioare. Focul despre care Sophy spusese că
ardea în cămin trebuie să se fi transformat între timp în cenuşă.
Julian avea mare încredere în priceperea Sophy-ei la
ierburi, dar hotărî să nu rişte. Intră cu mare băgare de seamă în
încăperea în care fusese captivă. Înăuntru nu zări nici o
mişcare. Rămase o clipă în pragul uşii deschise încercând să se
obişnuiască cu întunericul. Apoi îl zări pe Waycott, prăbuşit la
pământ, lângă peretele pe care se afla căminul.
Sophy nu se înşelase. Toate s-ar fi simplificat dacă i-ar fi
tras lui Waycott un glonţ în tâmplă. Numai că sunt unele lucruri
pe care un gentleman nu le face niciodată. Julian se îndreptă
spre cămin să zgândărească focul. După ce sfârşi, îşi trase
scăunelul şi se aşeză. Fără să se grăbească, se uită în coş şi zări
pe fund smaraldele, aşezate chiar sub pistolet. Cu un imens
sentiment de satisfacţie, luă colierul şi urmări jocul de ape
sclipitoare ale nestematelor în bătaia flăcărilor. Smaraldele
Ravenwood aveau să arate foarte bine la gâtul noii contese de
Ravenwood.
O jumătate de oră mai târziu, Waycott făcu prima mişcare
şi mormăi. Julian nu făcu nici o mişcare şi îl urmări cum îşi
revine încet-încet în simţiri. Şi continuă să aştepte cât Wayucott
clipi nedumerit şi aruncă o căutătură încruntată spre foc;
aşteptă să se ridice, îl urmări cum îşi duce mâna la tâmplă şi
aşteptă până când Vicontele realiză că nu era singur în
încăpere.
- Aşa este, Waycott. Sophy se află în siguranţă, iar acum
ai de-a face cu mine, spuse Julian răsfirând alene colierul dintr-
357
o mână în alta. Ştiam eu că, mai devreme sau mai târziu ai să
împingi lucrurile prea departe. Pentru că eşti nebun, nu-i aşa?
Waycott se trase înapoi până se lipi cu spatele de zid. Îşi
sprijini capul blond de piatra jilavă şi îl privi pe Julian printre
gene cu o ură neîmpăcată.
- Aha, draga de Sophy a alergat la tine. Şi, presupun că tu
ai crezut-o. Oi fi eu nebun, Ravenwood, dar tu eşti mare prost.
Julian îşi coborî privirea şi se uită la smaraldele străluci-
toare.
- În parte, ai dreptate, Waycott. În urmă cu mulţi ani am
fost un mare prost. Nu am reuşit să recunosc o vrăjitoare
blestemată îmbrăcată în rochie de bal. Numai că vremea aceea
a trecut de mult, Ştii, într-un fel, chiar mi-e milă de tine. Noi,
ceilalţi, am reuşit să scăpăm cu toţii din ghearele Elizabeth-ei,
de ani de zile. Doar pentru tine încă nu s-a risipit vraja.
- Pentru că eu am fost singurul care a iubit-o.Voi, ceilalţi,
nu aţi vrut decât să vă folosiţi de ea. Nu aţi vrut decât să îl
furaţi tinereţea şi frumuseţea şi să o lipsiţi de strălucire. Eu nu
am vrut decât să o apăr.
- După cum spuneam, ai înnebunit de tot. Dacă ai fi ales
să suferi în tăcere, m-aş fi mulţumit să te las în pace. Dar ai
avut inspiraţia nefericită să încerci s-o foloseşti pe Sophy ca să
te răzbuni pe mine. Iar asta nu pot trece cu vederea, Waycott.
Doar te-am prevenit. A venit momentul să plăteşti pentru că ai
târât-o pe Sophy în nebunia ta. A venit momentul să sfârşesc cu
tine.
Waycott râse cu cruzime.
- Şi ce ţi-a spus micuţa noastră Sophy că s-a petrecut azi
aici ? Ţi-a apus că ne-am întâlnit pe cărarea de lângă eleşteu?
Ţi-a spuse că se întorcea de la zgripţuroaica aia la care s-a dus
şi Elizabeth să scape de copil? Iubita şi nevinovata ta Sophy
deja îşi face planuri cum să scape de copilul tău, Ravenwood.
Nu vrea nici ea să îţi poarte progenitura în pântece, la fel ca
Elizabeth.
O clipă, lui Julian îi reveniră fulgerător în minte vorbele
Sophy-ei şi se simţi cuprins de un sentiment de vinovăţie. Nu
vreau să mă zoreşti să devin mamă.
358
Julian alungă gândul şi îi adresă lui Waycott un zâmbet
crud.
- Te pricepi la fel de bine ca un tâlhar de drumul mare să
bagi cuţitul în cineva când e întors cu spatele. De data asta, nu
îţi merge. Pentru că, Waycott, Sophy şi cu mine am ajuns să ne
cunoaştem foarte bine. Ea este o femeie cinstită, iar noi doi am
ajuns la o înţelegere. Şi, deşi regret că trebuie să recunosc că eu
am încălcat învoiala noastră, ea, Waycott, întotdeauna s-a ţinut
de cuvânt, Ştiu precis că s-a dus la bătrâna Bess pentru că voia
să facă rost de plante de leac şi nu pentru că a încercat să scape
de copil.
- Chiar că eşti prost, Ravenwood, dacă poţi să îi crezi
minciunile. Şi ce ţi-a mai spus Sophy? Ţi-a povestit şi ce s-a
întâmplat pe saltea? Ţi-a spus ce repede şi-a tras fusta în sus şi
cum şi-a desfăcut picioarele când am luat-o? Să ştii că nu prea
se pricepe să facă amor, dar, cu vremea, eu sper să înveţe.
O furie oarbă puse stăpânire pe Julian. Scăpă smaraldele
din mână şi se ridică brusc de pe scaun. Doi paşi mari ajunse
lângă Waycott şi îl înşfacă de pieptii cămăşii. Îl zmuci sus, în
picioare, şi îşi repezi pumnul în chipul lui frumos. Nasul lui
Waycott se frânse şi sângele îi ţâşni în valuri pe obraz. Julian îl
lovi din nou.
- Ticălosule! Nu vrei să recunoşti că te-ai însurat cu o
târfă, răcni Waycott scos din minţi şi, alunecând de-a lungul
peretelui, îşi duse mâna la nasul însângerat. Chiar asta s-a
întâmplat, nenorocitule. Mă întreb cât îţi trebuie să îti dai
seama.
- Sophy n-ar face nimic care să o dezonoreze sau să mă
pună pe mine într-o lumină proastă. Ştiu că nu ţi-a permis să o
atingi.
- Şi de-aia ai sărit ca ars în picioare când ţi-am spus ce s-
a întâmplat între noi? îl spuse Waycott dispreţuitor.
Julian încercă să îşi domine furia.
- Waycott, cred că nu are nici un rost să discut cu tine.
Pentru că tu eşti dincolo de orice raţiune. Cred că ar trebui să
îmi fie milă de tine, dar nici nu-ţi pot permite să îmi insulţi
soţia.
359
Waycott îl privi neliniştit.
- N-ai să mă provoci niciodată la duel, ştim amândoi prea
bine lucrul ăsta,
- Din nefericire, trebuie să recunosc că ai dreptate, spuse
Julian gândindu-se la jurământul pe care i-l făcuse Sophy-ei,
Şi aşa îşi încălcase până acum destule promisiuni în faţa
ei. Era hotărât să nu îşi calce din nou cuvântul dat, chiar dacă,
în acel moment, îşi dorea din tot sufletul să îl împuşte pe
Waycott. Se îndepărtă de el şi îşi coborî privirea asupra
flăcărilor care luceau jucăuşe în cămin.
- Ştiam eu, spuse Waycott exultând de bucurie, i-am spus
şi ei că nu ai să-ţi rişti viaţa pentru o femeie. Ţi-a pierit gustul
de răzbunare. Şi n-ai să mă provoci la duel.
- Nu, Waycott. Eu nu am să te provoc la duel, rosti rar
Julian întorcându-se, cu mâinile la spate, spre bărbatul din faţa
lui căruia îi zâmbi cu detaşare rece. Nu din motivele pe care le
bănuieşti tu, ci din alte motive, pur personale, însă, vreau să te
asigur că hotărârea pe care am luat-o nu mă împiedică să accept
provocarea ta.
Waycott îl privi zăpăcit.
- Ce dracu’ vrei să spui?
- Eu nu am să te provoc la duel, Waycott. Pentru că am
făcut un legământ în acest sens. Dar cred că putem aranja aşa
fel lucrurile încât, în scurt timp, să te simţi obligat să mă
provoci tu. Când ai să o faci, îţi spun răspicat că am să alerg să
te întâlnesc. M-am şi gândit ce martori să îmi aleg. Îl ştii pe
Daregate? Şi pe Thurgood? Vor fi încântaţi să mă asiste şi să
aibă grijă ca lucrurile să decurgă cât mai cinstit. Iar, Daregate,
doar ştii prea bine, e capabil să recunoască un trişor dintr-o
mie. Mă ofer să aduc eu pistoalele. Aştept doar să îmi spui tu
când trebuie să ne întâlnim.
Waycott rămase cu gura căscată. Apoi, expresiei şocate, îi
luă locul un rânjet zeflemitor.
- Şi de ce te-aş provoca el la duel? Dar nu soţia mea m-a
înşelat.
- Bine, dar noi nu vorbim despre trădarea soţiei mele.
Pentru că nu am fost înşelat. Nu te mai osteni să îmi repeţi atâta
360
că sunt un încornorat, pentru că ştiu prea bine care e adevărul.
Somniferul pe care ţi l-a pregătit în ceai şi sfoara de pe podea
cu care ai legat-o pe Sophy sunt dovezi grăitoare a ceea ce s-a
petrecut aici. Iar eu ştiu precis că soţia mea este o femeie
cinstită.
- O femeie cinstită? Cinstea e o noţiune necunoscută
pentru femei.
- Sunt de acord dacă este vorba despre o femeie ca
Elizabeth. Dar nu când este vorba de o femeie ca Sophy. Prefer
să nu mai dicutăm despre cinste. Nu are rost, pentru că tu şi aşa
nu înţelegi ce înseamnă onoarea. Mai bine să revenim la
problema noastră.
- Adică îmi pui onoarea la îndoială? mărăi Waycott.
- Exact asta fac. Şi am să continuu să îţi pun cinstea la
îndoială în mod public până când ai să alegi: fie mă provoci la
duel, fie pleci definitiv în America, Waycott. Pentru că numai
asta îţi rămâne de ales.
- Nu mă poţi obliga să fac aşa ceva.
- Dacă aşa crezi tu, cred că vei avea o surpriză. Pentru că
te voi obliga să faci alegerea, prin tot ce îmi stă în puteri. Am
să te hăituiesc până ce ai să o faci. Pentru că, dragul meu, dacă
rămâi în Anglia, am de gând să îţi fac viaţa imposibilă. Am să
mă ţin după tine ca un lup înfometat şi n-am să mă opresc decât
atunci când am să simt miros de sânge.
Waycott păli.
- Vrei să mă sperii.
- Să îţi spun cum o să fie? Atunci, deschide-ţi bine
urechile, Waycott, şi ascultă ce te aşteaptă. Indiferent ce ai să
faci sau unde ai să fugi, eu sau un om de încredere de-al meu
are să fie pe urmele tale. Dacă ai să vrei sa cumperi un cal de la
Tattersali’s am să ofer mai mult şi am să am grijă ca animalul
să intre în posesia altcuiva. Dacă ai să vrei să îţi cumperi o
pereche de cizme noi de la Hoby’s sau să îţi comanzi haine la
Weston’s am să le spun proprietarilor acestor case de modă că
mă vor pierde de client dacă mai fac afaceri cu tine.
- Nu poţi face aşa ceva, spuse Waycott gâfâind.
361
- Şi aceste nu este decât începutul, continua Julian
imperturbabil. Am să le dau de ştire tuturor moşierilor care se
învecinează cu tine sau au o fâşie, cât de mică, de pământ lângă
domeniul tău din Suffolk că sunt gata să cumpăr tot. Cu timpul,
Waycott, domeniul tău va fi strâns ca într-un cerc între
pământurile mele. Mai mult decât atât, am să fac tot ce îmi stă
în puteri ca reputaţia ta să aibă de suferit şi să nu mai fii primit
în nici un club din Londra şi în nici o casă respectabilă din
oraş.
- Nu ai cum s-o faci.
- N-am cum? Ba da, Waycott. Am bani, pământ şi un titlu
cu greutate care o să mă ajute să îmi duc planul la bun sfârşit.
Iar ce nu ştii tu este că o am şi pe Sophy alături de mine. În
ultima vreme, cuvântul ei e lege la Londra, Waycott. Iar când
ea o să se întoarcă împotriva ta, fii sigur că toată lumea bună o
să se întoarcă împotriva ta.
- Ba nu, spuse Waycott clătinând furios din cap. Sophy
nu are să facă niciodată aşa ceva. Doar nu i-am făcut nici un
rău. Sunt sigur că o să mă înţeleagă îndată ce o să îi explic.
Doar ştiu că are multă înţelegere pentru mine.
- Nu mai are.
- De ce? Pentru că am adus-o aici? Dar o să îi explic.
- Nu ai să mai ai ocazia. Chiar dacă eu ţi-aş permite să te
apropii de ea şi să pledezi cauza, ceea ce, oricum, nu am de
gând să fac, nu ai să găseşti nici un fel sprijin şi înţelegere la
Sophy. Pentru că, Waycott, tu ţi-ai pecetluit soarta cu mult timp
înainte de a o cunoaşte.
- Acum ce mai vrei să spui?
- Ţi-o aminteşti pe tânăra aceea pe care ai sedus-o aici
acum trei ani şi pe care ai părăsit-o când ai aflat că este
însărcinată? Cea care ţi-a furat inelul? Cea căreia i-ai spus
Sophy-ei că era o femeie care n-a contat pentru tine? Cea pe
care ai numit-o târfa satului?
- Da, ce-i cu ea? ţipă Waycott.
- Era sora Sophy-ei.
Waycott păli sub efectul loviturii neaşteptate.
- O, Doamne Sfinte!
362
- Exact, Waycott, rosti Julian calm, Acum începi să îţi dai
seama cât de gravă este problema ta? Cred că nu mai are nici
un rost să mai zăbovesc pe aici. Waycott, gândeşte-te bine la
cele două alternative care îţi mai rămân. Să fiu în locul tău, eu
aş pleca în America. Cei de la Manton mi-au spus că nu ţinteşti
prea bine.
Julian îi întoarse spatele, luă smaraldele de pe jos şi ieşi
pe uşă. Apucase să îşi dezlege calul când auzi zgomotul
înfundat al unei împuşcături venind dinspre castelul părăsit.
Julian se înşelase. Lui Waycott îi rămăseseră trei alterna-
tive, nu două. Vicontele găsise pistolul pe fundul coşului şi
alesese cea de-a treia soluţie.
Julian puse piciorul în scăriţă pregătindu-se să încalece,
dar se răzgândi. Fără mare tragere de inimă, hotărî că trebuia să
se întoarcă la ruinele întunecate. Priveliştea pe care avea să o
descopere înăuntru era cel puţin neplăcută, dar, ştiind caracterul
lui Waycott, trebuia să fie sigur că Vicontele nu încercase să îl
înşele.
CAPITOLUL 20
Sophy avea impresia că stătuse ghemuită în fotoliu de
secole, când, în sfârşit, auzi paşii apăsaţi ai lui Julian în hol. Cu
un ţipăt de uşurare sări în picioare şi alergă până la uşă.
O singură privire aruncată chipului întunecat al soţului ei
i-a fost de ajuns să îşi dea seama că se întâmplase o nenorocire.
Sticla de vin pe jumătate goală şi paharul pe care le luase cu
sine în drum spre bibliotecă i-au confirmat Sophy-ei crunta
bănuială.
- Eşti bine, Julian ?
- Da.
Julian intră în camera ei, închise uşa şi aşeză sticla de vin
pe măsuţa de toaletă. Fără un alt cuvânt întinse braţele spre
Sophy şi o atrase la pieptul lui. Au rămas înlănţuiţi o bună
bucată de vreme până să vorbească din nou.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Sophy în cele din urmă.
363
- Waycott a murit. Sophy se simţi brusc imens de uşurată
la aflarea veştii.
Îşi lăsă capul pe spate şi îi căută privirea.
- L-ai omorât?
- Depinde ce înţelegi prin asta. Unii ar spune că eu sunt
răspunzător de moartea lui. Dar să ştii că nu eu am apăsat pe
trăgaci. A făcut-o singur.
Sophy închise ochii.
- Şi-a luat viaţa. Aşa cum a făcut şi Amelia.
- Poate că, până la urmă, există totuşi dreptate pe lumea
asta.
- Aşează-te, Julian. Am să îţi torn eu vinul.
Julian nu se împotrivi. Se prăbuşi în fotoliul de lângă
fereastră şi o urmări preocupat pe Sophy cum îi toarnă vinul şi
vine cu paharul spre el.
- Mulţumesc, îi spuse el luându-i paharul din mână, iar
privirea lui o întâlni pe a ei. Întotdeauna ştii când am nevoie de
ceva şi imediat sari să îmi oferi ce îmi trebuie, spuse el sorbind
din vin cu nesaţ. Tu te simţi bine? Te-a tulburat cumva ceea ce
ţi-am spus despre Waycott?
- Nu, rosti Sophy clătinând din cap şi veni să se aşeze
lângă Julian. Să mă ierte Dumnezeu, dar îmi pare bine că s-a
terminat, chiar dacă s-a sfârşit în felul ăsta. A refuzat să plece
în America?
- Cred că nu mai era în toate minţile şi nu putea să judece
clar. I-am spus că dacă nu pleacă din Anglia am să îl urmăresc
fără odihnă, că am să îi fac viaţa un calvar. I-am spus că tânăra
din sat pe care a sedus-o este sora ta. După care am plecat. A
găsit pistolul şi s-a împuşcat când mă pregăteam să încalec. M-
am întors să mă asigur că făcuse treaba cum se cuvine, spuse
Julian luând o nouă înghiţitură de vin. A făcut-o.
- Ce îngrozitor trebuie să fi fost pentru tine! Julian o
privi.
- Nu, Sophy. Lucrul cel mai îngrozitor a fost să văd, când
am intrat în cameră, sfoara pe care ţi-o legase în jurul gleznei şi
salteaua pe care voia să abuzeze de tine.
Sophy tremură şi se ghemui şi mai mult lângă el.
364
- Te rog. Nu îmi mai aduce aminte.
- Ca şi tine, mă bucur că s-a sfârşit. Chiar dacă nu s-ar fi
întâmplat nimic astăzi, odată şi odată tot trebuia să îl opresc pe
Waycott. Devenise tot mai obsedat de trecut, nenorocitul de el.
Sophy se încruntă îngândurată.
- Poate că starea sănătăţii lui mentale s-a agravat când te-
ai hotărât să te însori a doua oară. Poate că o parte a fiinţei lui
refuza să accepte că tu aveai să o înlocuieşti pe Elizabeth cu
altă femeie. Poate că îşi dorea ca şi tu să fii credincios amintirii
ei aşa cum era el.
- Ce naiba! Omul era nebun de-a binelea.
- Da, şopti Sophy după o clipă de tăcere. Şi acum, ce se
va întâmpla?
- Într-o zi sau două o să i se găsească corpul şi se va
constata că Lordul Waycott şi-a pus capăt zilelor. Şi aici
lucrurile se vor încheia.
- Aşa cum ar trebui, spuse Sophy atingându-i braţul şi
zâmbindu-i galeş. Mulţumesc, Julian.
- De ce? Că nu te-am apărat cum se cuvine şi s-a ajuns la
ce s-a întâmplat astăzi? Ai reuşit singură să scapi, dacă îţi mai
aduci aminte. Ultimul lucru pe care îl merit din partea ta,
Sophy, este să îmi mulţumeşti.
- Nu ai de ce să te învinovăţeşti, domnul meu, nu se lăsă
Sophy. Nici unul dintre noi nu putea să-şi închipuie ce s-a
întâmplat astăzi. Important este că s-a sfârşit. Iar eu ţi-am
mulţumit pentru că mi-am dat seama ce greu trebuie să îţi fi
fost să nu îl provoci pe Lordul Waycott la duel. Doar te ştiu
bine, Julian. Onoarea ta cerea să îl provoci la duel. Cred că ţi-a
venit foarte greu să îţi ţii promisiunea făcută.
Julian se foi în fotoliu.
- Sophy, cred că ar fi mai bine să schimbăm subiectul.
- Bine, dar voiam doar să ştii ce recunoscătoare îţi sunt că
ţi-ai ţinut promisiunea. Sper că ai înţeles, Julian. Nu îţi puteam
permite să îţi rişti viaţa. Te iubesc prea mult.
- Sophy...
- Şi nu aş fi suportat gândul ca fiul tău să nu îşi cunoască
tatăl.
365
Julian lăsă paharul pe masă, întinse mâna spre ea şi o
prinse de încheietură.
- Şi eu sunt foarte curios să îmi cunosc fiul sau fiica. Să
ştii că am fost sincer când ţi-am spus, astă seară înainte de a
pleca, „te iubesc”. Şi aş vrea să nu uiţi indiferent de ce se va
mai întâmpla de aici înainte, chiar dacă nu o să mă ridic la
înălţimea aşteptărilor tale şi nu am să fiu un soţ perfect. Te
iubesc, Sophy, şi te voi iubi toată viaţa.
Sophy îi zâmbi cald şi îi strânse uşor mâna puternică.
- Ştiu.
Julian îşi ridică o sprânceană şi o privi pe Sophy de sus,
dar aroganţa lui binecunoscută era dezminţită de voioşia
drăgăstoasă din privire.
- Chiar ştii? Cum se poate?
- Să zicem că am avut destul timp să mă gândesc la toate
astea cât ai fost plecat. Târziu mi-am dat seama că, un bărbat
care crede o poveste atât de fantastică, răpirea, ceaiul în care
am pus un somnifer şi tot ceea ce s-a petrecut în această după-
amiază, nu poate decât să fie puţin îndrăgostit.
- Puţin îndrăgostit? spuse Julian ducându-i palma la buze,
iar ochii îi scânteiară când întâlni privirea Sophy-ei. Nu, draga
mea. Sunt foarte îndrăgostit de tine, până peste urechi, definitiv
şi pentru tot restul zilelor. Îmi pare doar rău că mi-a trebuit
atâta timp până să înţeleg.
- Întotdeauna ai fost încăpăţânat şi greu de cap. Julian
zâmbi scurt şi o aşeză pe genunchi.
- Să ştii, iubita mea, că şi tu eşti la fel. Din fericire pentru
noi, asta ne face să ne înţelegem, spuse el sărutând-o apăsat şi
căutându-i ochii. Sophy, să ştii că regret unele lucruri care s-au
petrecut între noi. Nu- m-am purtat întotdeauna cu tine aşa cum
ar fi trebuit. Am călcat în picioare unele puncte ale înţelegerii
noaste numai pentru că am fost convins că aşa era mai bine
pentru tine şi pentru căsnicia noastră. Şi cred că vor mai fi
momente în viitor când am să fac ce cred eu că e mai bine,
chiar dacă tu nu ai să fii de acord cu mine.
Sophy îşi trecu degetele prin părul lui negru ca smoala.
- Cum spuneam, încăpăţânat şi greu de cap.
366
- Cât despre copil, iubita mea?
- Copilul este bine, nu ai a te teme, se grăbi ea să spună
amintindu-şi de acuzaţiile lui Waycott. Vreau să fii convins că
nu m-am dus la bătrâna Bess pentru că aveam nevoie de ceva
să scap de el.
- Ştiu foarte bine că nu ai fi făcut aşa ceva. Dar adevărul
este că nu ar fi trebuit să te zoresc aşa. Nu aveam dreptul să o
fac şi aş fi putut alege o cale să nu rămâi însărcinată.
- Poate într-o bună zi, domnul meu, spuse Sophy cu un
zâmbet de tachinare. Cine ştie, poate că într-o bună zi ai să-mi
spui şi mie ce trebuie să faci ca să împiedici apariţia unui copil.
Anne Silverthone îmi spunea ceva despre o punguliţă din maţe
de oaie care se înfăşoară pe sexul bărbatului şi se prind cu un
şnur roşu. Tu ai auzit de aşa ceva?
Julian mormăi disperat.
- Cum de ştie Anne Silverthorne aşa ceva? Doamne
Dumnezeule, Sophy, dar în ce companie proastă te-ai aflat tu la
Londra?! Noroc că te-am scos la timp din oraş, să nu te corupă
de tot cunoştinţele mătuşii mele.
- Perfect adevărat, domnul meu, întâmplarea face că eu
mă mulţumesc să aflu totul despre corupţie de la tine, spuse
Sophy atingând mâinile puternice ale lui Julian cu infinită
dragoste şi se aplecă să îl sărute încheietura Când ridică
privirea, îi citi în ochi toată iubirea pe care o avea pentru ea.
- Am spus dintotdeauna că noi doi o să ne înţelegem de
minune, rosti Julian cu tandreţe.
- Se pare că ai din nou dreptate, domnul meu. Julian se
ridică şi o trase lângă el.
- Întotdeauna am dreptate, spuse el lipiridu-i gura de a
lui. Iar în rarele ocazii când am să mă înşel, tu al să mă aduci
pe calea dreaptă. Mai e puţin şi se face ziuă, draga mea şi simt
că am din nou nevoie de căldura şi de dragostea ta. Ştii că
acţionezi ca un stimulent asupra mea. Am descoperit ce bine e
când mă ţii în braţe. Atunci uit de toate în afară de tine. Hai să
ne băgăm în pat.
- Mi-ar plăcea foarte mult, Julian.
367
Julian o dezbrăcă încet, cu grijă infinită, iar mâinile sale
puternice cercetară centimetru cu centimetru pielea ei fină şi
mătăsoasă. Se aplecă să sărute muguraşii înfioraţi ai sfârcurilor,
iar degetele lui găsiră imediat căldura dintre pulpele ei.
Iar când a fost sigur că Sophy mai avea puţin şi lua foc de
dorinţă să îl primească, Julian o ridică în braţe şi o aşeză pe pat.
Şi se iubiră până când au dat uitării întâmplările neplăcute din
acea zi.
Ceva mai târziu, Julian se rostogoli pe o parte, ţinând-o

strâns lipită pe Sophy la pieptul lui. Căscă să li trosnească
fălcile şi spune:
- Smaraldele.
- Ce-i cu ele? îl întreba Sophy lipindu-se şi mai mult de
el. Doar le-ai găsit în coş, nu-i aşa?
- Da, le-am găsit. Iar tu ai să le porţi la gât cu prima
ocazie în care trebuie să apari în lume cu aşa minunăţie. De-
abia aştept să le văd la gâtul tău.
Sophy nu făcu nici o mişcare.
- Dar nu cred că vreau să le port, Julian. Nu-mi plac. Nu-
mi vin bine.
- Nu fi prostuţă, Sophy. Ai să arăţi splendid cu smaraldele
la gât.
- Cred că, s-ar potrivi mai bine unei femei înalte. Poate o
blondă. Oricum, doar mă ştii bine, probabil că o să li se rupă
închizătoarea şi am să le pierd foarte curând. Doar ştii bine,
domnule, ce prost stau toate pe mine.
Julian zâmbi ca pentru sine.
- Asta-i farmecul tău. Nu-ţi fă griji, am să fiu tot timpul
în preajmă să adun tot ce pierzi tu, inclusiv smaraldele.
- Julian, ţi-am spus că nu vreau să le port, nu se lăsă
Sophy.
- De ce ?
Sophy tăcu preţ de câteva clipe.
- Nu pot să-ţi spun.
- De ce? Pentru că tu le asociezi imediat cu Elizabeth? o
întrebă cu blândeţe.
368
Sophy oftă.
- Da.
- Sophy, smaraldele familiei Ravenwood nu au nici o
legătură cu Elizabeth. Nestematele astea sunt în familia noastră
de trei generaţii şi vor rămâne în familie atâta timp cât vor fi
contese de Ravenwood să le poarte. Poate că Elizabeth s-a
jucat o vreme cu ele, dar niciodată nu i-au aparţinut cu
adevărat. M-ai înţeles?
- Nu.
- Sophy, eşti încăpăţânată.
- Ăsta-i farmecul meu.
- Ba ai să porţi smaraldele, îi promise Julian pe un ton
hotărât trăgând-o deasupra lui.
- Niciodată.
- Înţeleg că va trebui să găsesc o cale să te conving, spuse
Julian cu ochii sclipindu-i în spatele pleoapelor coborâte.
- Nu ai cum să o faci, spuse Sophy hotărâtă.
- Bine, iubita mea, dar de ce insişti tu atât? Eu zic să nu
mă subapreciezi.
Îi cuprinse faţa între palme, o sărută şi, o clipă mai târziu,
Sophy se abandonă moale în braţele lui.
În primăvara anului următor, contele şi contesa de

Ravenwood au dat o petrecere la reşedinţa de la Abbey pentru a
sărbători venirea pe lume a unui fiu puternic şi sănătos. La
petrecerea dată la ţară au venit toţi invitaţii, inclusiv cei puţini
la număr care, în alte împrejurări, cu greu s-ar fi lăsat convinşi
să plece de la Londra în plin sezon monden. Printre aceştia şi
Daregate.
Într-unul din rarele momente când s-au aflat singuri în
grădina de la Ravenwood, Daregate i-a spus lui Julian cu aer de
cunoscător:
- Întotdeauna am susţinut că Sophy va arăta splendid cu
smaraldele la gât. A fost încântătoare în seara asta la cină.
- Am să îl transmit complimentul tău, spuse Julian
zâmbindu-şi satisfăcut. Să ştii că nu a fost deloc uşor să o
conving să şi le pună.
369
- Mă întreb de ce s-o fi împotrivit atât. Doar sunt atâtea
femei care ar fi gata să ucidă pentru bijuteriile astea.
- Îi aminteau prea mult de Elizabeth.
- Da, acum înţeleg ce a putut deranja o persoană atât de
sensibilă cum este Sophy. Chiar aşa, şi cum ai convins-o?
- Un soţ deştept ştie să găsească calea de a-şi convinge
soţia să facă ce vrea el. Mi-a luat ceva timp şi efort, dar acum
sunt deplin stăpân pe situaţie, rosti Julian mulţumit de sine. În
cazul de faţă, mi-a venit ideea strălucită că smaraldele se
potrivesc perfect la culoarea ochilor mei.
Daregate îl studie o clipă, după care dădu drumul unul
hohot nestăvilit de râs.
- Chiar strălucită. Sophy nu avea cum să reziste logicii
tale. Întâmplarea face că se potrivesc foarte bine şi cu ochii
fiului vostru. Iată că smaraldele fac să nu se stingă neamul
Ravenwood, pe cât se pare, spuse Daregate şi se opri să
cerceteze o grădiniţă mai retrasă. Şi, ce avem noi aici?
Julian îşi lăsă privirea şi studie atent vârful pantofilor.
- Grădina de plante medicinale a Sophy-ei. A plantat-o
singură în primăvara aceasta, iar localnicii au început să ne
bată la uşă şi să ceară tot felul de leacuri, reţete şi fierturi. N-ai
fi crezut, dar am cheltuit o mică avere pe ierburile şi pe cărţile
ei, iar Sophy se pregăteşte să scrie şi ea una. Vezi, am
descoperit că sunt însurat cu o femele foarte ocupată.
- Dar şi eu sunt de părere că femeile trebuie să aiba câte
ceva de făcut, rosti sec Daregate. Eu cred că munca le ţine
departe de necazuri.
- Dar e de-a dreptul amuzant ce spui, având în vedere că
munca pe care o faci tu se rezumă la masa de joc.
- Sper că nu pentru mult timp, îl anunţă calm Daregate.
Circulă zvonul că starea precară a sănătăţii unchiului meu se
agravează pe zi ce trece. Acum nu se mai ridică din pat şi a
făcut o adevărată pasiune pentru religie.
- E semn sigur că se pregăteşte să treacă în lumea
drepţilor. Asta înseamnă că trebuie să ne pregătim de nuntă.
370
- Mai întâi de toate că ar trebui să îmi găsesc o mireasă
potrivită, spuse Daregate aruncând o privire spre casă. Ştii că,
în afara proprietăţii nu îmi mai rămâne nici un ban.
Julian urmări privirea prietenului său şi zări trecând ca un
fulger o coamă de păr roşcat prin spatele ferestrelor deschise.
- Sophy îmi spunea că tatăl vitreg al Annei Silversthorne
s-a sfârşit de curând din viaţă. Miss Silversthome a moştenit
întreaga lui avere.
- Aşa am auzit şi eu. Julian chicoti înveselit.
- Succes prietene. Mi-e teamă că ai mult de lucru dacă te
gândeşti cumva la ea. Doar este una dintre cele mai bune
prietene ale soţiei mele şi eu ştiu bine prin ce am trecut cu
Sophy.
- Dar, din câte se pare, ai supravieţuit, remarcă Daregate,
la rândul lui înveselit.
- Aproape, râse Julian şi îşi bătu prietenul pe umăr. Hai să
intrăm. Am să îţi dau un pahar cu cel mai bun brandy pe care l-
ai băut în viaţa ta.
- Franţuzesc?
- Normal. Am cumpărat un transport complet de la
simpaticul nostru contrabandist local, nici cu două luni în
urmă. Nu-ţi mai spun cât m-a certat Sophy, zile în şir, că am
riscat prea mult.
- Judecând după felul în care se poartă cu tine acum, ai
zice că i-a trecut supărarea.
- Daregate, eu ştiu cum trebuie să o iau pe soţia mea.
- Hai, spune-mi rogu-te, care este secretul fericirii voas-
tre? întrebă Daregate aruncând o privire spre fereastra la care
stătea Anne Silverthorne.
- Asta trebuie să descoperi singur, prietene. Mi-e teamă
că nu e lucru uşor să ajungi în căsnicie la înţelegere perfectă.
Dar, crede-mă, merită efortul dacă îţi alegi femeia potrivită.
Mult mai târziu în cursul nopţii, Julian se răsturnă pe

spate lângă Sophy. Trupul îi era scăldat de sudoare după patima
cu care o iubise. Simţea cum i se scurg în vene mulţumirea şi
371
împăcarea cu sine, cum acţionează ca un tonic asupra
simţurilor sale.
- Astă seară, Daregate m-a rugat să îi dezvălui secretul
armoniei şi fericirii în căsnicie, murmură Julian ţinând-o pe
Sophy în braţe.
- Chiar asta te-a întrebat? spuse ea trecându-şi degetele
peste pieptul lui gol. Şi tu ce i-ai răspuns?
- Că va trebui să descopere singur cum stau lucrurile, dar
că va trebui să se străduiască mult, aşa cum am făcut şi eu,
spuse Julian întorcându-se spre Sophy şi aranjându-i cu
dragoste o şuviţă care îi căzuse pe obraz. Îţi mulţumesc că ai
acceptat să porţi smaraldele. Te-a deranjat chiar atât de mult că
le-ai pus la gât în seara asta?
Sophy clătină uşurel din cap.
- Nu. La început nu am vrut să le pun, însă după ceea mi-
am dat seama că ai dreptate. Pietrele se potrivesc de minune cu
ochii tăi. Când m-am obişnuit cu ideea, am realizat că de
fiecare dată când am să le port am să mă gândesc la tine.
- Aşa şi trebuie să fie.
O sărută cu tandreţe, savurând bucuria care îl cuprindea.
Mâna lui începuse să alunece în jos pe piciorul Sophy-ei, când
se auzi plânset de copil venind din camera alăturată.
- Fiului tău îi este foame, domnul meu. Julian suspină.
- Copilul ăsta ştie întotdeauna cât e ceasul.
- Ştie ce vrea, ca şi tatăl lui.
- Foarte bine, doamnă. Să lăsăm bona să doarmă. Ţi-l
aduc chiar eu pe viitorul conte de Ravenwood. Linişteşte-l
rapid, pentru că noi doi mai avem ceva important de rezolvat
împreună.
Începuse să se obişnuiască cu noua lui situaţie de tată, îşi
spuse Julian. Intrând în camera copilului, care fusese amenajată
chiar lângă dormitorul stăpânului casei. Dacă stătea bine să se
gândească, Julian ştia de minune cum trebuia să se poarte cu un
copil.
Fiul său se opri imediat din plâns când simţi braţele
puternice ale tatălui său în jurul lui. Bebeluşul cu păr negru şi
ochişori verzi gânguri fericit când îl luă Julian în braţe. Iar când
372
îl depuse la sânul Sophy-ei, moştenitorul de la Ravenwood
începu să sugă vesel şi senin.
Julian se aşeză pe marginea patului şi se uită la soţia şi la
fiul lui. Văzându-i acolo împreună, sufetul i se umplu de o
mulţumire nemărginită şi de o senzaţie de mândrie că erau ai
lui, mândrie ia fel de puternică ca cea pe care i-o dadea Sophy
când făceau dragoste.
- Sophy, mai spune-mi că ai obţinut exact ce ţi-ai dorit
din această căsnicie, îi ceru Julian pe un ton încărcat de
tandreţe.
- Totul şi chiar mai mult decât atât, Julian.
Zâmbetul Sophy-ei strălucea luminos şi radios în
întuneric.
- Totul şi chiar mai mult.
SFÂRŞIT
373

Sed Quick - CAPITOLUL - 1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sed Quick - CAPITOLUL - 1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Seducţie - Amanda Quick •1

Următoarele două zile ar fi trebuit să fie pentru Sophy

A doua zi, Sophy stătea cu o privire pierdută în statuarul

De trei ori se răzgândi Sophy asupra toaletei pe care să o

Strada din fata palatului Yelverton gemea de echipaje

Mai târziu în cursul acelei seri, Sophy nu se plânse, nici

Sophy împături bileţelul cu mare grijă, îl parfumă şi

Sophy s-a frământat toată ziua, iar seara ajunsese la

În lumina palidă a zorilor de zi se profila Leighton Field,

- Sophy. Am fost aşa de îngrijorată. Eşti bine? Te-a bătut?

Sophy era într-o dispoziţie de zile mari când le trimise

Trei zile mai târziu, Sophy cobora scările ca o vijelie, cu

- Data viitoare o să mă mai târăşti după tine la masa de

- Chiar o să se facă bine ?

O jumătate de oră mai târziu, Sophy intra în dormitorul ei

Târziu în cursul nopţii, Julian şedea singur într-un fotoliu

- A fost la tine în acea noapte. Nu-i aşa, Bess?

- Şi vrei să mă omori acum pentru ce s-a întâmplat în

O jumătate de oră mai târziu, Julian sărea din trăsură şi

O oră mai târziu, Julian se ridică din pat şi, sprijinindu-se

Sub razele reci ale lunii se ridicau ruinele vechiului castel

Ceva mai târziu, Julian se rostogoli pe o parte, ţinând-o

În primăvara anului următor, contele şi contesa de

Mult mai târziu în cursul nopţii, Julian se răsturnă pe

S-ar putea să vă placă și