Povestea vieţii mele începe când aveam opt ani și trăiam în București.

Între părinții mei

începuseră să existe anumite contraziceri pe anumite subiecte care eu nu cred că erau așa de
importante, nu mai se înțelegeau ca pe vremuri, adică cu un an-doi în urmă, însă eu credeam că
acest lucru poate fii remediabil, mai târziu aflând că o să mă înșel. Cu trecerea timpului aceste
contraziceri au ajuns la certuri care mai târziu s-au agravat.Din cauza acestui fapt aveam
impresia că persoanele cu care trăiesc în casă nu sunt părinții mei, ci nişte stăini, deoarece nu mai
erau acele persoane calme, liniștite, și zâmbitoare tot timpul.
Sătulă să tot adorm pe certuri, la acei opt ani ai mei, mi-am luat inima în dinți și le-am făcut o
propunere care spusă cu voce tare i-a șocat:”Daca tot nu va mai înțelegeți și va tot certați, de ce
nu divorțați?”.Bineînțeles că eu la vârstă aceea nu conștientizam semnificația cuvântului divorț,
dar cu orice preț îmi doream să se întâmple.A venit timpul că și părinții mei să vorbească de
faptul că nu se mai pot înțelege, așa că în februarie 2011 tata a plecat de acasă, semnificând
prima parte a despărțirii lor.Primele dimineți fără tata acasă recunosc că au fost ciudate,însă
știam că schimbarea asta e pentru binele tuturor.În luna aprilie, înainte de Paști, totul a fost
oficial.Părinții mei au divorțat, fiind de acord pentru o custodie comună, iar eu locuiam cu mama
mea și mă vedeam cu tata doar în weekend-uri.În ciuda toate celor întâmplate, mie încă îmi
plăcea să petrec timp cu tata.Weekend-urile pe care le petrceam împreună erau foarte frumoase,
respectând dorințele mele întotdeauna.
După un timp, au reapărut neînțelegeri între părinții mei, de data asta din cauza apartamentului
pe care îl dețineau și a bunurilor personale.Mama, care își dorea un nou început a decis că vrea să
ne mutăm în Arad deoarece acolo aveam mai toată familia mea, însă această a fost împiedicată
de procesele de partaj și altele care ne-au prelungit statul în București cu încă patru ani în care
părinții mei s-au tot plimbat prin tribunale. Într-un final familia mea a terminat cu orice proces,
acest fapt definitivând despărțirea lor, singurul lucru care îi mai legă eram eu, sau poate că
nu...După acești patru ani în care puteam face foarte multe, au fost pierduți și mamă nu mai voia
să audă de tata vreodată, așa zicea pe atunci.
După ce apele s-au liniștit, am început pregătirea pentru mutare, mamă a pus în vânzare
apartamentul și a început să facă drumuri București-Arad pentru a găsi un apartament, tata
neștiind nimic de planurile noastre.Între timp la mine a sosit finalul de an școlar, terminasem
clasă a V-a și bineînțeles că a trebuit să îmi iau rămas-bun de la colegii mei, sincer nu mi-a părut
așa rău că plec din școală aceea, deoarece sinceră să fiu nu îmi plăcea acolo, simțeam că nu mă
integrez, astfel eu până în clasă a V-a neavând o persoană pe care să o numeasc cea mai bună
prietenă.Când am luat vacanță, pentru a mă scuti de tot stresul cu mutarea, mamă a decis că toată
vară să o petrec la bunica mea în Reșița, unde am avut o vacanță foarte frumoasă în orașul de
unde proveneam eu de fapt și de unde a început toată povestea de dragoste a părinților mei. Însă,
vară a luat sfârșit și între timp mamă se ocupase de toate detaliile legate de mutare.Sosise ziua în
care a trebuit să plec din Reșița și să mă mut în Arad definitiv.Eram foarte emoționată, deoarece
mie care persoană nu îmi plac schimbările majore, îmi place să stau unde sunt cel mai obișnuită
și comodă fără nimic în plus sau în minus, această mutare zdruncinandu-mi un pic viață.A urmat
un alt mare pas pentru mine și anume admiterea la școală, îmi doream foarte mult să ajung la
Liceul de Artă „Sabin Dragoi”, astfel fiind foarte emoționată de probele de diferență pe care a
trebuit să le dau, însă le-am trecut cu brio fiind niște probe foarte ușoare.Am fost foarte fericită
pentru că mi-am făcut transferul și că într-un fel aici puteam să îmi construiesc o viață nouă fără
piezele rele pe care le-am avut în București.Sperăm din tot sufletul la niște colegi buni.
Această mutare m-a distanțat foarte mult de tatăl meu, și nu mă refer aici doar fizic.Între noi au
început să apăra tot mai multe certuri bazate pe motive mai mult sau mai puține bine
întemeiate,aceste certuri continuând chiar și în ziua de azi, astfel răcind relația noastră tata-fiică,
eu fiind mai atașată de mamă, trup și suflet, fapt ce niciodată lui nu i-a convenit și a încercat
mereu prin vorbe să îmi schimbe părerea despre mama,dar prin vorbele aruncate despre ea și
faptele sale, am reușit eu să-mi schimb părerea despre el.Chiar dacă îmi făcea toate mofturile, nu
era de ajuns, la un momentdat nu mai însemna nimic pentru mine, deoarece nu simțeam că
vorbesc cu tatăl meu, ci cu un străin.Aveam nevoie de el, si el nu era acolo. Nu îl condamn că a
plecat, nu îl condamn că nici în prezent nu vorbeşte cu mine, sau ca a preferat sa o care pe mama
4 ani prin tribunale si sa lupte pentru un apartament si o masina in loc de propiul sau copil.Pot
zice ca intr-un fel am trecut peste, sau cel putin asta vreau sa cred.
De asemenea, acest pas mare din viață mea m-a și schimbat că persoană, în toate punctele din
privire.Datorită persoanelor ce le aveam în jurul meu am putut să mă maturizez, să am o gândire
corectă și curată, și să fiu o persoană mai bună, nu doar pentru cei din jur, ci și pentru mine, în
primul rând.Chiar dacă am avut parte de niște întâmplări mai nefericite, știind că lucrurile pot stă
altfel, am început să refuz comoditatea cu care eram obișnuită și să încep să mă provocc mai
mult pe mine însămi pentru a-mi schimbă viață.Azi astfel, ajunsă în locul în care îmi doresc să
fiu, printre oamenii în care doresc să mă aflu, eliminând orice fel de element toxic din viață mea,
pot spune în final că sunt fericită cu viață pe care o am aici.