PERSONAJELE:

DOMNUL EXCELENT POPESCU - 40 ani

DOAMNA ESMERALDA POPESCU - 35 ani

ASPASIA - 35 ani, asistenta doamnei Esmeralda Popescu

ION - 25 ani, valet, şofer

MARIA - 23 ani, fată în casă

MIHU - 12 ani

BOBO - 10 ani

TINA ŞI MINA - 11 ani

SPIRIDUŞUL TIMPULUI

GUVERNATORUL
TABLOUL I

(Salonul aristocratic din castelul familiei Popescu - şemineu cu sfeşnice aurite, plante exotice, un
lampadar. Deasupra şemineului - un tablou cu domnul şi doamna Popescu în tinereţe; între cei
doi "zâmbeşte" un caniş. Fotolii, o măsuţă. În fundal - o uşă de sticlă, spre terasă. Intrarea
principală - prin dreapta.)

Scena I

ION, MARIA

(Ionel, lângă intrare, lustruieşte de zor cizmele domnului Popescu. Prin uşa din fund, se vede
Maria care deretică prin curte.)

ION: (Cântă.) Foaie verde, frunzuliţă,

De-aş avea o mândruliţă...

Ehe, ...măiculiţă, măiculiţă... visează, Ioane, visează, că la vise te pricepi, la vorbe e mai greu....
(Sună telefonul.) Alo, da. Reşedinţa domnului Excelent Popescu. Cum? Domnul guvernator? Să
trăiţi! Regret, domnule guvernator, momentan, domnul Popescu nu este acasă, a ieşit la o
partidă de golf. Nu, nici doamna Esmeralda Popescu nu este. Este la o partidă de.... cumpărături.
Trebuie să sosească. Cum? Nu mâine, ci... deseară? Sigur, domnule guvernator, am să le comunic,
să trăiţi! (Închide.) Astă seară?! Aşa, pe nepregătite? Ce capricii are şi guvernatorul ăsta! Oh,
Doamne! Doamna Esmeralda precis că va face o criză... Ce e de făcut?

(Freacă cu peria jobenul domnului Popescu şi cântă iarăşi, concentrat.)

Foicică de negară...

Şi-aş lua-o de soţioară...

Că o cheamă Mărioară....

Dar, dacă te gândeşti bine, poate că... Sigur că da: Maria! Maria!

MARIA: (Intrând.) Ce-i, măi Ioane? Ce strigi aşa, arde ceva?

ION: (Aparte.) Arde, Mărie, încă ce arde... A sunat telefonul adineauri. Domnu' guvernator a spus
că nu poate veni mâine, căci are treburi urgente, aşa că va veni la cină astă seară la ora şapte fix.
Anunţ-o tu pe doamna Esmeralda, iar eu am să-l anunţ pe domnul.

MARIA: Vai de mine! Doamna Esmeralda o să-nnebunească! Nu e nimic pregătit! Şi ştii cât ţine
ca totul să iasă perfect!

ION: Asta aşa e...

MARIA: Că de-asta s-au şi mutat aici, pe Insula Perfecţiunii, ca să arate tuturor că pot să trăiască
o viaţă perfectă. Mă duc să o caut pe Aspasia...

ION: Cine e Aspasia?

MARIA: Cum, n-o cunoşti pe Aspasia? Se vede că eşti de puţin timp pe-aici... Aspasia este
asistenta doamnei Esmeralda...

ION: E....fru... adică, vreau să zic, e o femeie... cumsecade?

MARIA: Ai să te convingi singur! Mă duc s-o anunţ...

ION: (Îi ţine calea.) Maria, ştii că eu... încă de la noi, de-acasă... Numai pentru tine am... Când te
văd...

MARIA: (Înroşindu-se.) Ah, şi de-aia mă-ntrebai de Aspasia?... Măi, Ioane, măi... poate că tu n-ai
prea multă treabă de făcut , dar eu ştiu că am... Acuş pică guvernatorul... Grăbeşte-te. (Iese.)

ION: Cum zici tu, Marie... Ai dreptate,Marie...

Scena II

DOMNUL EXCELENT POPESCU, IONEL

(Intră din stânga domnul Popescu, în costum de golf. Se aşază în fotoliul de lângă şemineu -
stânga scenei. Îşi aprinde tacticos luleaua, deschide ziarul. Vrea să-şi toarne nişte wisky, dar sticla
este goală. Sună din clopoţelul de argint de pe tavă.)
DOMNUL POPESCU: John! John! Adu-mi o sticlă nouă de whisky, John!

ION: La ordinele dumneavoastră, domnule Popescu! Ştiţi, dacă-mi permiteţi, eu nu sunt John, eu
sunt Ion. Ionel, aşa-mi zicea mie măicuţa. La noi, la Bucovina...

DOMNUL POPESCU: Vorbeşti prea mult, John. Toarnă-mi nişte whisky, John.

ION: Ion, domnule, ştiţi... vechiul John.... eu...abia de astăzi...

DOMNUL POPESCU: Puţin îmi pasă cum te cheamă, John. Aici te numeşti John. John este
singurul nume perfect pentru un majordom, John. Ionică, Vasilică sau Costică - sunt nume
vulgare. Fără clasă. Nu au ce căuta pe Insula Perfecţiunii. Ah, ce mă plictiseşte să le explic de
fiecare dată... Şi să nu te mai văd în jiletca asta oribilă. Spune-i Aspasiei să-ţi dea vestonul lui
John, John! Şi un papion!

ION: Am înţeles, domnule Popescu.(Face jonglerii cu sticla de whisky şi cântă.) Mă cheamă John!
John cu veston! Şi cu papion! Yeh...

DOMNUL POPESCU: Oh, Doamne! Taci! (Clopoţind.) Aspasia-a-a !!!...

ION: E plecată cu doamna, la cumpărături, domnule.

DOMNUL POPESCU: Oh, da? Măcar voi avea o după-amiază liniştită...

ION: (Intrându-şi în rolul de valet.) Mă-ndoiesc, domnule.

DOMNUL POPESCU: Cum? Există vreun motiv pentru îndoielile tale, John?
ION: Fără doar şi poate, domnule.

DOMNUL POPESCU: Ştii ceva ce eu nu ştiu, John?

ION: Cu siguranţă, domnule.

DOMNUL POPESCU: Presupun că ai de gând să-mi comunici şi mie aceste chestiuni, John!

ION: Desigur, domnule.

DOMNUL POPESCU: Spune, John.

ION: Spun, domnule.

DOMNUL POPESCU: Spune, nenorocitule, nu mă mai fierbe! Spune odată!!

ION: Mi-e teamă să nu vă ieşiţi din fire, domnule, ficatul dumneavoastră sensibil....

DOMNUL POPESCU: (Îl înhaţă de gât.) Spune sau te-mpuşc! Pe onoarea mea!!

IONEL: A telefonat domnul guvernator, domnule...

DOMNUL POPESCU: Domnul guvernator? Îmi închipui că nu şi-a anulat invitaţia pe care i-am
făcut-o pentru mâine seară, la cină.

ION: Mă tem că da, domnule.

DOMNUL POPESCU: Mii de trăsnete, John! A menţionat vreun motiv pentru aceasta?

ION: Da, domnule. A fost chemat la o şedinţă extraordinară de preşedintele confederaţiei

Insulelor Fericirii, domnule.

DOMNUL POPESCU: Oh, da! Am scăpat, John. Vizita guvernatorului mă stresa îngrozitor... Cred că
şi pe draga de Esmeralda... Sau poate nu? Cine ştie ce e-n capul femeilor?... Oricum, John, sunt
cât se poate de mulţumit. Ce poate fi mai încântător decât să stai seară de seară la gura
şemineului, dormitând cu pipa în gură! Esmeralda va fi atât de ocupată cu noile ei rochii încât
nici nu va mai coborî pentru cină. Sau...nu? Oricum, John, oricum... Liniştea se va înstăpâni în
sfârşit în viaţa mea, şi asta chiar de acum!

ION: (Tuşind.) Mă tem că nu, domnule.

DOMNUL POPESCU: Cum, John, ce e aşa de greu de priceput? Hai, mai toarnă-mi un pahar.
Whisky-ul va fi singurul, înţeleptul şi mai ales silenţiosul meu tovarăş începând chiar din seara
aceasta...

ION: Iertaţi-mă, domnule, dar e imposibil.

DOMNUL POPESCU: Cum? Îndrăzneşti? Aspasia, Aspasia, unde l-ai găsit pe imbecilul ăsta? Unde
e bătrânul şi devotatul meu John?

ION: L-a călcat trăsura, domnule. Chiar în ziua ieşirii la pensie.

DOMNUL POPESCU: Ce lipsă de imaginaţie, John. Deşi a fost cel mai discret majordom al meu,
niciodată nu a ştiut să se retragă cu suficientă demnitate.Chiar joia trecută i-am atras atenţia:
morgă, John, mai multă morgă! Iar tâmpitul a înţeles că trebuie să ajungă el însuşi la morgă! Ei,
dar cum spuneam, după ce am petrecut pe terenul de golf o dimineaţă atât liniştită şi de
încântătoare, nu-mi doresc decât... Dar ce se aude, John? Mi se pare mie sau s-a pornit ploaia?
Vântul?

ION: Ba chiar furtuna, domnule....

DOMNUL POPESCU: Ce vrei să spui, John?

ION: (Deschizând larg uşa şi făcând gestul specific.) Furtuna, domnule!

Scena III

DOMNUL EXCELENT POPESCU, DOAMNA ESMERALDA POPESCU, ASPASIA, ION

(Intră furtunos doamna Esmeralda Popescu, cu o mulţime de pungi de cumpărături în fiecare

mână, urmată de Aspasia, care duce printre altele o statuie de porţelan, un lampadar cu picior, o
cutie de pălării iar în dinţi o agendă.)

DOAMNA ESMERALDA: Excelent iubitule, te sărut de o mie de ori, ca de obicei, dar mă

surprinzi.... Mai eşti încă în acel fotoliu? N-ai auzit veştile?

DOMNUL POPESCU: Ba le-am auzit, căprioara mea Esmeralda, dar tocmai de aceea. Abia

m-am instalat mai bine şi mi-am aprins superba mea pipă din lemn de cireş japonez!

ASPASIA: Observ cu stupoare, domnule, că v-aţi turnat chiar şi un whisky!

DOMNUL POPESCU: Spiritul tău de observaţie, Aspasia, este desăvârşit. Îl voi savura în cea mai
deplină pace şi armonie...

ASPASIA: Dar domnule....Doamnă....

ION: Eu am vrut să...

DOAMNA ESMERALDA: Aspasia dragă, pune jos lampadarul acela şi cutia de pălării. Ioane, ţine
vaza. Aşa...Vom lămuri totul îndată. Ioane, nu i-ai spus şi domnului Excelent noutăţile despre
vizita guvernatorului?

ION: Ba da, dar...

DOMNUL POPESCU: Ba da, scumpa mea. Noul nostru majordom - pe care te rog să-l numeşti de
astăzi înainte John - mi-a comunicat fericita veste că domnul guvernator nu mai vine mâine. Nu-i
aşa, John?

ION: Perfect adevărat, domnule, numai că...

DOMNUL POPESCU: Numai că? Ce vrei să zici?

ASPASIA: Că vine azi.

DOMNUL POPESCU: Cum???

ASPASIA: Azi! Nu mai vine mâine, vine azi. Chiar azi. La şapte fix. Adică peste trei ore.
DOMNUL POPESCU: De ce nu mi-ai spus nimic, idiotule?!!!

ION: Am vrut, domnule..., dar...

DOMNUL POPESCU: Dar ce?

ION: Dar n-am ajuns până la partea a doua...

DOMNUL POPESCU: Mii de trăsnete! Ieşi afară John! (Ion iese.) Oh, Dumnezeule, nu mai sunt
servitorii de altădată! Unde e bătrânul şi devotatul meu John!...

DOAMNA ESMERALDA: L-a călcat trăsura, scumpule.

ASPASIA: Chiar în ziua ...

DOMNUL POPESCU: ...ieşirii la pensie... Ştiu, ştiu, întotdeauna aflu primul toate fleacurile şi
ultimul lucrurile cu adevărat importante... Zi aşa, vine azi.... peste trei ore.... Şi noi nu suntem
deloc pregătiţi... Ce ne facem Esmeralda, sufleţelul meu? Cum îl vom convinge pe guvernator de
viaţa şi de fericirea noastră perfectă? Ştii ce greu este de convins!... De cinci ani de când suntem
aici, pe Insula Perfecţiunii, fiecare guvernator a avut alte idei despre viaţa perfectă.... Care mai de
care mai bizare...

DOAMNA ESMERALDA: Ai dreptate, iubitule, dar nu sunt eu soţia ta perfectă? Totul va ieşi
perfect, ca de obicei! Mi-a telefonat Maria, de cum a aflat vestea, aşa că am mai dat o tură pe la
cumpărături, ca să pun totul la punct. Stai să vezi câte chestii superbe am cumpărat!...

DOMNUL POPESCU: Nu mă-ndoiesc, draga mea...

DOAMNA ESMERALDA: Am aflat că guvernatorul nu agreează draperiile mov, ci le preferă
albastre. Aspasia, verifică lista: draperii albastre sunt? OK. Nu suportă veiozele, dar adoră lămpile
cu picior. Prin urmare: Voila! Lampă cu picior! Are o adevărată alergie la porţelanurile franţuzeşti,
în schimb se topeşte după cele chinezeşti. Dinastia Ming. Aspasia, aruncă porcăria aceea de
statuetă şi aşază în locul ei vasul chinezesc. Ei? Deja e alt decor!

DOMNUL POPESCU: Desigur, e cu totul altceva iubito...

DOAMNA ESMERALDA: Excelent dragă, nici nu te uiţi, lasă ziarul te rog! Pierzi ocazia să vezi noua
mea pălărie!

DOMNUL POPESCU: După câte observ, acela e abajurul, iubito.

DOAMNA ESMERALDA: Abajurul? Ah, da. Aspasia! Dacă în cutia de pălării este abajurul, unde
este pălăria?

ASPASIA: Pe lampă, doamnă.

DOAMNA ESMERALDA: Fireşte. Citeşte lista. Ca să vedem dacă am luat tot.

ASPASIA: Sparanghel, varză de Bruxelles, somon fumee, medalioane de raţă în sos de vin...

DOAMNA ESMERALDA: Pe astea le-a dus deja Maria la bucătărie. Celelalte!

ASPASIA: Una bucată termometru de cameră - este. Una bucată covoraş cu urarea Bun venit -
este. Una bucată cleştişor tăiat trabucuri - este. Una bucată copil 12 ani....? Copilul! Am uitat să
cumpărăm copil!

DOMNUL POPESCU: Copil? Iarăşi?

DOAMNA ESMERALDA: Da, iubitule, ţi-am spus că guvernatorii ăştia au tot felul de sticleţi în cap.
Pentru acesta de-acum, nu există familie perfectă fără una bucată copil perfect, băiat,
doisprezece ani. Ce ne facem, Aspasia? De unde să mai găsim noi la ora asta copil?

ASPASIA: Îl trimitem repede pe Ion să facă rost de unul. Mă duc eu să-i spun. (Iese.)

DOMNUL POPESCU: Primul guvernator, cel de acum cinci ani, voia broaşte ţestoase. Apropo,
unde o fi bătrâna noastră Libby?

DOAMNA ESMERALDA: A călcat-o trăsura.

DOMNUL POPESCU: Cum? Şi pe ea?.... Curios.... A doilea, de acum patru ani, adora câinii.

DOAMNA ESMERALDA: Aşa ne-am ales cu Fifi. Fifi, draga de ea...(Face bezele către poză.)

DOMNUL POPESCU: Da, Fifi.... Apropo... Fifi... şi pe Fifi a căl...

DOAMNA ESMERALDA: Crede-mă, dragule, nu vrei să ştii...

DOMNUL POPESCU: Iar ultimii trei au pretenţie la copii. Ba unul, ba doi, ba fete, ba băieţi.....

DOAMNA ESMERALDA: Ne-au zăpăcit de cap....

DOMNUL POPESCU: Exact! Apropo, copiii din anii trecuţi.... şi pe ei... i-a...

DOAMNA ESMERALDA: Ah, nu, nici chiar aşa....

DOMNUL POPESCU: Dar unde sunt?

DOAMNA ESMERALDA: Habar n-am. Aspasia ştie.

Scena IV

IONEL, MIHU, DOMNUL POPESCU, DOAMNA ESMERALDA

(Intră Ionel, împreună cu Mihu.)

ION: Domnule, doamnă, iată copilul.

MIHU: Sărut-mâna, doamnă, bună ziua , domnule!

DOMNUL POPESCU: Dezgheţat copil! Câtă promptitudine, John, nu mă aşteptam, recunosc. Mă

gândesc deja să-ţi măresc leafa.

IONEL: Sunteţi prea amabil, domnule, dar nu este nevoie.

DOAMNA ESMERALDA: Dar e uimitor! Unde l-ai găsit aşa de repede?

ION: L-am comandat pe Internet. Am plătit o taxă cu cardul dumneavoastră şi mi l-au livrat în
regim de urgenţă.

DOAMNA ESMERALDA: Adu-l mai la lumină să-l văd. E destul de arătos, e chiar frumuşel.

(Îl lustruieşte niţel cu mâneca) Ia să vedem cum se încadrează în decor... Hmmm.... e ceva ce nu
se asortează cu restul... Hainele sunt cam aşa... cam rebele. Şi părul....

ION: Doar pe ăsta-l mai aveau, doamnă, a fost cerere mare în ultima vreme....

MIHU: Într-adevăr, eu eram ultima dumneavoastră şansă! Iar hainele...

DOAMNA ESMERALDA: Nicio problemă, tinere, mai e timp. Până soseşte domnul guvernator, Ion
îţi va căuta ceva elegant de îmbrăcare. Trebuie să fi rămas ceva de anul trecut. O să-ţi aranjeze şi
părul, pieptănat frumos, cu cărare pe mijloc...

MIHU: O, nu, doamnă. Părul meu nu va sta niciodată cum i se comandă. Aşa e el, mai zbârlit.
Flutură în vânt... Iar hainele - sunt exact pe gustul meu. Îmi exprimă personalitatea.

DOMNUL POPESCU: Dar cine are nevoie de personalitatea ta, Junior? Nici guvernatorul, nici eu,
nici soţia mea Esmeralda, aici de faţă. Nu-i aşa, draga mea?

MIHU: Junior? Cine-i Junior? Pe mine mă cheamă Mihu.

DOMNUL POPESCU: Cui îi pasă, puştiule? Cât timp vei sta aici vei răspunde la numele Junior.
Doar nu o să-mi încarc memoria an de an cu alte nume. Ar fi de-a dreptul stupid. La animale m-
am străduit să ţin minte: Libby, Fifi, căci erau măcar specii diferite, dar la copii? -

m-am plictisit. Cel de anul trecut a fost tot Junior. Iar acum doi ani parcă am avut nişte fete, nu?
Cum se numeau, draga mea?
DOAMNA ESMERALDA: Stai să-mi aduc aminte... Dacă mă gândesc bine, Excelent dragă, cred că
le-am numit pur şi simplu "fetele alea". Da, da, "fetele alea".

MIHU: Dar e revoltător! E inadmisibil aşa ceva! Fiecare copil are dreptul...

ION: Scuzaţi-l, domnule. E din lotul cel nou adus pe insulă. Îşi mai păstrează încă sentimentele.

MIHU: Îmi spune şi mie cineva ce am de făcut? Sper că nu vreţi să fiu o simplă marionetă care să
zică doar : Da, mamă, Da, tată....

DOMNUL POPESCU: Ba chiar aşa, Junior. Chiar aşa. Ai intuit cum nu se poate mai bine.

DOAMNA ESMERALDA: Exact, tinere. Vei sta pe acest scăunel. La această măsuţă - vai, dragă, am
uitat să schimb măsuţa, aceasta este de mahon, iar domnul guvernator se aşteaptă la una de
palisandru! - şi vei citi din această enciclopedie. Iar dacă vizita se prelungeşte..... Da, ştiu!.... Vei
juca o partidă de şah.

MIHU: Cu cine? Cu dumneavoastră sau cu domnul?

DOMNUL POPESCU: Singur, tinere, singur. Şi vei citi în linişte din enciclopedie, ca orice băiat
studios model.

MIHU: Nici gând! Un copil nu învaţă frumuseţea vieţii din enciclopedii. Şi nici pironit cu orele la
un joc stupid de şah cu el însuşi. Aşa credeţi dumneavoastră că este pentru un copil viaţa
perfectă?

DOAMNA ESMERALDA: Mă faci să râd, tinere. Pe cine interesează viaţa perfectă a copiilor? A
noastră trebuie să fie - sau măcar să pară - perfectă! Dar de ce-mi bat capul să-ţi explic? Mâine
oricum nu vei mai fi aici. Ioane, ia-l.

DOMNUL POPESCU: Ai la dispoziţie exact o oră să-l pui la punct, John. Ai făcut o treabă teribil de
proastă cu acest copil. Am să-ţi tai din leafă!

ION: Cum consideraţi, domnule... A fost un caz de forţă majoră.... Mă duc să-i caut alte haine.
(Iese.)

Scena V

DOAMNA ESMERALDA, DOMNUL POPESCU, MIHU

DOAMNA ESMERALDA: Aşa e, dragă. Oricum, acum e prea târziu să mai facem rost de altul.
Încep să mă tem că imaginea noastră perfectă este în pericol.

DOMNUL POPESCU: Mai bine-l aşezăm pe terasă.

DOAMNA ESMERALDA: Acolo nu e suficient de vizibil, iubitule.

DOMNUL POPESCU: I-am putea face o poză. S-o lipim peste a lui Fifi, în tablou. Cum am făcut şi...
ştii tu când .

DOAMNA ESMERALDA: Ar fi o idee, dar nu cred că e timp, dragă.

MIHU: Frumos tablou! Mama, tata şi...căţelul!? Aici i-ar fi stat mai bine unui copil.
(Se duce spre tablou.)

DOAMNA ESMERALDA: Nu, nu te apropia!

DOMNUL POPESCU: Pleacă de lângă tablou!

(Mihu pune mâna pe tablou, iar poza câinelui se dezlipeşte şi cade. În locul ei rămâne imaginea
originală, a unui băieţel de vreo şapte ani, cu ochelari.)

MIHU: Am avut dreptate! Acestea sunt tablourile tipice cu familia fericită. E un tablou destul de
vechi. Cine este copilul? Nu-mi răspunde nimeni?

DOAMNA ESMERALDA: Ce nenorocire! Ce dezastru! Excelent, dragă, fă ceva!

DOMNUL POPESCU: Nu-mi vine nicio idee, Esmeralda mamă....

MIHU: (Privind tabloul în continuare.) Acest copil... seamănă cu cineva... Ştiţi ce cred? Eu cred că
este chiar copilul dumneavoastră! Am ghicit, nu-i aşa? Oare ce s-a-ntâmplat cu el?...

DOMNUL POPESCU: Tinere, nu-ţi mai băga nasul unde nu-ţi fierbe oala. Nu faci decât să provoci
haos. Ca şi copilul din tablou. Da! Era copilul nostru! Era odată, demult. Înainte să venim pe
Insula Perfecţiunii. Când am avut marea şansă de a ajunge în acest loc magnific, unde numai
puţini aleşi de soartă pot ajunge, am fost sfătuiţi să nu-l luăm cu noi.
MIHU: Cum? De ce aţi făcut asta?

DOAMNA ESMERALDA: Era aşa de imperfect, nu-i aşa, dragule? Uită-te şi tu la el...

DOMNUL POPESCU: Se vede cu ochiul liber... Ştii ce făcea? Alerga tot timpul, cădea şi se lovea la
genunchi.

DOAMNA ESMERALDA: Şi plângea!

DOMNUL POPESCU: Îngrozitor! Şi punea o mulţime de întrebări!

DOAMNA ESMERALDA: Şi era aşa de pricăjit... Nu mânca niciodată tot din farfurie!

DOMNUL POPESCU: Da, da, şi se mai şi îmbolnăvea câteodată şi trebuia să-l îngrijim...

DOAMNA ESMERALDA: Şi nu se spăla pe dinţi decât când îi aduceam eu aminte!

DOMNUL POPESCU: Şi trebuia dus în parc, cu tricicleta! Ce pierdere de vreme!

DOAMNA ESMERALDA: Şi... şi nici măcar nu era blond, cu ochi albaştri. Nu semăna deloc cu
copiii din reclame.

DOMNUL POPESCU: Într-un cuvânt, nu era perfect!

DOAMNA ESMERALDA: Exact. Excelent, dragule, ai pus punctul pe "i", ca de obicei.

MIHU: Bine, dar cum aţi putut să-l abandonaţi? Nu v-aţi gândit nicio clipă ce avea să se întâmple
cu el? Nu-l iubeaţi?

DOMNUL POPESCU: Iubire? Asta-i doar aşa, o vorbă, pentru cei naivi. Cum eram şi noi odată. În
altă lume. În altă viaţă. E posibil... să-l fi iubit... Nu-i aşa, Esmeralda?

DOAMNA ESMERALDA: Dacă stau să-mi aduc bine aminte, da! Cred că... îl iubeam... Da, da, chiar
foarte mult. Ce proşti eram! Aşa sunt toţi oamenii din restul lumii. Dar aceasta a fost tare
demult, pe când nici eu nu eram Esmeralda, nici tu nu erai Excelent Popescu, nici nu trăiam pe
acest domeniu magnific, unde fiecare zi e la fel de perfectă şi nu ai niciun fel de grijă....

DOMNUL POPESCU: Suntem nişte aleşi, tinere. Când am câştigat la loterie şansa să venim pe
Insula Perfecţiunii, am semnat un contract, prin care eram de acord să ni se şteargă toate
sentimentele astea nefolositoare.

DOAMNA ESMERALDA: Eram prea extaziaţi ca să mai acordăm atenţie celor scrise. Apoi a venit
Aspasia şi ne-a făcut instructajul. Nu am avut voie să luăm mai nimic din vechea noastră viaţă. Şi
în niciun caz pe Mihăiţă. Curios lucru, dragă, mi-am amintit cum îl chema! Prima dată după cinci
ani fericiţi simt o tulburare care mă sperie. Excelent iubitule, ce se întâmplă?

DOMNUL POPESCU: Sunt sigur că numai din pricina acestui tânăr! Cine ştie ce virus poartă şi
începe să ne contamineze! Mă simt şi eu tulburat, căprioara mea, ceea ce mie de cinci ani
încoace nu mi s-a-ntâmplat niciodată. Şi tabloul! Ţi-am spus eu că nu trebuia să aducem tabloul!
Mare greşeală!

MIHU: Domnule Popescu, doamnă Popescu, ceea ce n-am înţeles eu este următorul lucru: dacă
nu aţi avut voie să-l aduceţi pe Mihăiţă al dumneavoastă, de ce vă trebuie acum prezenţa unui
copil?

DOAMNA ESMERALDA: Un moft al noului guvernator.

MIHU: Oare nu aţi spus dumneavoastră că familia perfectă nu are copii?

DOMNUL POPESCU: N-ai înţeles nimic, după cum văd. Familia perfectă are copii perfecţi. Unul
sau doi sau niciunul. Sau un câine. Sau o broască ţestoasă.

DOAMNA ESMERALDA: După cum sună gusturile fiecărui guvernator. Dacă la anul va dori un
şarpe boa, vom comanda un şarpe boa. Sau unul cu clopoţei. Sau un sconcs, sau un brontozaur
sau un porc mistreţ!

DOMNUL POPESCU: Sau şapte pitici, cu Albă ca Zăpada inclusă în preţ. Odată pe an, ne
sacrificăm! Nu-i mare lucru. Important e să ne dea aprobarea. Să ne prelungească contractul
pentru încă un an. Aşa că, tinere, bagă bine la cap: în următoarele două ore te vei numi Junior,
vei citi din enciclopedie şi vei juca şah în cea mai mare linişte.Ai priceput, sper.

MIHU: Nu chiar.. Şi după aceea? Ce se va întâmpla cu mine după aceea? Doar m-aţi cumpărat! V-
am costat o mulţime de bani. Şi o taxă suplimentară.

DOAMNA ESMERALDA: Ha, ha, ha! Aici nu contează banii. După aceea ne vom dispensa de
prezenţa ta. Doar n-o să ţinem permanent în salon un copil care citeşte din enciclopedie şi joacă
şah! Ar fi de-a dreptul jenant!

DOMNUL POPESCU: Vei ajunge şi tu unde ajung toate lucrurile nefolositoare. Acolo unde au
ajuns şi ceilalţi.

MIHU: Unde? Unde este asta?

DOMNUL POPESCU: Ţi-am spus că habar n-avem. Toate astea le rezolvă Aspasia. Ştii ce, tinere?
M-ai plictisit îngrozitor. Simt că mă ia o migrenă teribilă. Ai vorbit prea mult. Şi timpul trece! Hai,
Esmeralda, să începem să facem ceva, să rezolvăm problemele! E musai să iasă totul perfect şi
anul acesta!
DOAMNA ESMERALDA: Vai, e ora cinci şi salonul e vraişte! Sunt aşa de zăpăcită! Băiete, du-te şi
aşteaptă pe terasă până vine Ion. ( Mihu iese pe terasă.) Excelent, iubitule, nu mă mai descurc!
Intru-n panică! Ce-i de făcut? Ştiu: Aspasia! E cea mai pricepută asistentă din lume. Cu ea totul
este prefect. Ea a fost dintotdeauna salvarea noastră . (Sună amândoi din clopoţel.)

AMÂNDOI: As-pa-si-aaaaa!!!

ASPASIA: Am venit, doamnă. Liniştiţi-vă, domnule.

DOAMNA ESMERALDA: Aspasia! Spune-ne ce avem de făcut! Vezi dacă totul e-n regulă.

DOMNUL POPESCU: Da, Aspasia, spune-ne tu, ca întotdeauna...

ASPASIA: (Aparte.) Nu... e ceva nelalocul lui, dar nu-mi dau seama ce... Dar are grijă ea, Aspasia,
de toate. (Către cei doi.) Mergeţi dumneavoastră să vă schimbaţi pentru cină, mă ocup eu de
restul. Mergeţi liniştiţi. Haideţi, haideţi...

(Domnul şi doamna Popescu ies prin stânga.)

Scena VI

ASPASIA

ASPASIA: Ha, ha, ha! Ce s-ar face fără mine? Şi ei şi atâţia ca ei!... Sunt prizonierii propriilor
amăgiri!... Ei nu doresc nimic, decât încă un an, încă un an pe insula asta a minciunilor, departe
de orice griji... departe de casa lor, departe de oraşul şi rudele lor, departe de viaţa adevărată, cu
rosturile ei, cu bucuriile ei şi cu suferinţele ei... şi mai ales departe de dragostea copilului lor....
Dragoste! Ce uşor se calcă în picioare acest cuvânt! Ce uşor se mototoleşte şi se aruncă la gunoi
inima unui copil, pentru câteva promisiuni strălucitoare, pentru nişte focuri de artificii colorate
care se cheamă glorie, succes, bogăţie, ori cum vreţi să le ziceţi....

Da, aveam totul. Eram un copil care avea totul. O casă de vis, munţi de jucării, limuzină şi şofer,
primeam orice, înainte să cer, orice, în afară de inima părinţilor mei. În afară de timpul pe care ar
fi trebuit să-l petrecem împreună. În afară de mângâierea mamei mele şi de surâsul tatălui meu.
Mama mea era o actriţă celebră. O interesam numai când trebuia să facem poze pentru
copertele magazinelor la modă, din care să reiasă viaţa ei de familie perfectă. În secunda
următoare era deja în maşină, vorbind la telefon despre noile ei contracte. Tata era un om
extrem de bogat, care trăia exclusiv pentru afacerile sale, pentru jocul la bursă şi pentru cluburile
sale selecte. Nu-l vedeam aproape niciodată, iar când încercam să-i telefonez, îmi răspundea
secretara şi-mi spunea că este în şedinţă. Au murit într-un accident de avion, când se întâlniseră
ca să semneze actele de divorţ. Făcuseră datorii uriaşe, în goana lor pentru a fi fericiţi. Am
pierdut tot ceea ce aveam. Întâi am plâns, căci mai credeam încă în cuvântul dragoste, pe care
nu apucaseră să mi-l rostească. Apoi am râs, am râs ca o nebună de neghiobia mea şi a celor care
cred în el, mi-am smuls inima din piept şi am hotărât să mă răzbun! Da! să mă răzbun!!!

Când am aflat de proiectul ăsta, al Insulelor Perfecţiunii, când am aflat că e condus de un geniu
al răului, care doreşte să nimicească cu orice preţ iubirea dintre părinţi şi copii, am alergat să mă
înrolez voluntară, am făcut nişte cursuri de vrăjitorie şi iată, i-am adus pe insulă pe nefericiţii
aceştia care s-au lăsat păcăliţi, le-am şters amintirile şi de cinci ani îi ţin aici, şi îmi râd în fiecare
clipă de zădărnicia vieţii lor şi de stupizenia preocupărilor lor mărunte, de preţiozitatea şi de
vanitatea vieţii lor contrafăcute!!! Ce fericită sunt!....

Dar timpul trece şi .... uneori... mă...simt aşa de singură.... Însă nu sunt eu Aspasia? Aspasia le
rezolvă pe toate! Ha, ha, ha! Ştiu! Singurătatea va lua sfârşit! (Pocneşte din degete.)

Scena VII

ASPASIA, ION, MIHU

ION: (Intră din dreapta, agitat.) Mihu, Mihule, unde eşti?

ASPASIA: Ah, John, aici erai?

ION: Da, doamnă Aspasia. Îl caut pe băiatul cel nou, pe Mihu.

ASPASIA: Lasă-l deocamdată pe băiat, John. Vreau sa discutăm ceva. Ceva foarte important.

ION: Desigur, doamna Aspasia...

ASPASIA: Domnişoară! Adică... ai putea să-mi spui simplu, Aspasia....

ION: Vai, dar nu-ndrăznesc, doamnă... ăăă, domnişoară Aspasia....

ASPASIA: Îndrăzneşte, Johnny, îndrăzneşte. Pe insula asta suntem aşa de singuri.... şi tu, şi eu...
Trebuie să ne înţelegem, să fim mai apropiaţi, John, ce zici de asta?

ION: (Speriat.) Cât de apropiaţi, domnişoară Aspasia ?....

ASPASIA: Apropiaţi... foarte apropiaţi... Trebuie să ai şi tu o inimă, Johnny....

ION: (Gândindu-se la Maria): Am, doamnă....

ASPASIA: Domnişoară! O inimă capabilă de... iubire....

ION: (Privind spre uşa dinspre bucătărie.) Capabilă, da, şi încă ce iubire!...

ASPASIA: Ştiam eu.... (Patetic.) Johnny! Noi doi trebuie să fim împreună....

ION: Noi? Doi?....Dar nu...

ASPASIA: Hai, nu fi timid. Te aştept la o întîlnire romantică, lângă chioşcul de pe malul lacului...
Uite, a ieşit din nou soarele. Ah, nu mai am răbdare... Peste... o jumătate de oră... Trebuie
să...mă fac frumoasă!... Pentru tine, John!

ION: Dar....

ASPASIA: Niciun "dar", John. E un ordin! Ştii bine că aici eu hotărăsc totul. Dacă nu vrei să-ţi
pierzi slujba, vei fi acolo. Pregătit pentru cele mai pasionale tangouri argentiniene... Punct.(Iese,
râzând în hohote.)

Scena VIII

ION, MIHU

MIHU: (Intrând de pe terasă.) Am auzit tot! Ha,ha,ha! Ai încurcat-o, se pare!

ION: Grozav, Mihule... Ce-ar crede Maria să mă vadă dansând tangou cu-o floare-n dinţi pe malul
lacului! Cu Aspasia! Brrrr!... Problema e cum scap din încurcătura asta. Dacă mă dă afară, toate
planurile noastre cad, Mihule.
MIHU: Vă sunt atât de recunoscător şi ţie, şi Mariei, Ioane, cum nu pot să-ţi spun! În sfârşit, după
cinci ani, am reuşit să ajung la ei! Să-i văd! Să le vorbesc! Chiar dacă ei m-au uitat....

ION: Nu trebuie să te-aştepţi la miracole, nu chiar din prima clipă....

MIHU: Ştiu. Dar trebuie făcut ceva. Cât mai repede. Deseară s-ar putea să fie prea târziu. Însă nu
înainte de a-i găsi pe ceilalţi copii. Ajută-mă, Ioane.

ION: Cum?

MIHU: Aspasia... vorbeşte cu ea... repede... Du-te la întâlnire...

ION: Oh, Doamne....

MIHU: Trebuie... Să ne grăbim!....

(Cei doi ies în fugă, prin dreapta. )

TABLOUL AL II - LEA

(În turnul castelului, într-o aripă îndepărtată. Pe o canapea veche, cu arcurile ieşite, stă Bobo, un
copil foarte gras, de vreo opt ani, cu o telecomandă de jocuri în mână. În faţa lui, o măsuţă
încărcată cu pungi de chipsuri şi bomboane. Un monitor mare, de calculator, emite sunete
specifice. Bobo e şi el prăfuit, ca toate lucrurile din pod. Mai în fund, la o măsuţă cu două
scaune, stau Tina şi Mina, în rochiţe apretate, cu pantofiori de lac, pieptănate cu bucle şi fundiţe.
Un mare cadran de ceas, orologiul castelului, văzut din spate, cu mecanismul stricat, dotat cu o
manivelă rotativă, se conturează în fundal. Un spiriduş de tablă ruginit zace într-un colţ, lângă
ceas. )

Scena I

TINA, MINA, BOBO

MINA: Tina, eşti formidabilă! Mi-ai luat rujul sidefat şi te-ai dat cu el! Fără să mi-l ceri! Halal soră!

TINA: "Halal soră" eşti tu, Mina! Tu ai început! Mi-ai luat fardul cel roz de obraji, ieri, când îmi
lustruiam pantofii!... Credeai că nu te-am văzut!

MINA: Puţin îmi pasă că m-ai văzut! Chiar am şi vrut să mă vezi. Ca să pricepi şi tu cum e când îţi
ia altcineva lucrurile - şi asta numai din invidie! Oricum, tot eu sunt mai frumoasă!

TINA: Hm!... îţi faci şi tu iluzii, ca să nu plângi prea tare! Oi fi tu mai "drăguţă", dar eu sunt mai
stilată! Şi la urma urmei asta contează cel mai mult!

MINA: Ba eu sunt!

TINA: Ce?

MINA: Drăguţă. Ăăăă... şi stilată. Şi drăguţă şi stilată şi ... şi... într-un cuvânt cea mai frumoasă!
TINA: Ba eu sunt!

MINA: Ce, mă rog?

TINA: Cea mai frumoasă, şi mai stilată şi într-un cuvânt cea mai.

MINA: Cea mai ce?

TINA: Cea mai cea!

MINA: Ba eu!

TINA: Ba eu!

AMÂNDOUĂ: Ba eu! Ba eu!! Ba eu!!! (Se opresc brusc, se încruntă şi privesc concomitent spre
Bobo şi strigă bătând din picior.) Bo-booooooo! (Acesta continuă să butoneze telecomanda.) Bo-
boooooooo!! (Acelaşi joc.) BO-BOOOOOO!!!

BOBO: Ce vreţi? Ce mai vreţi astăzi? Uite, am pierdut partida!...Uf....De ce vă mai certaţi? Şi de ce
nu vă certaţi între voi două şi mă băgaţi pe mine la mijloc?...

TINA: Bobo, Bobo drăguţule, uite, invidioasa asta de soră a mea spune că ea este mai frumoasă
decât mine, iar tu ştii bine că nu-i aşa. Nu-i aşa? Spune-i, spune-i Bobo...

MINA: Nu, Bobo, drăgălaşule, invidioasa şi egoista asta de soră a mea crede că ea este cea mai
frumoasă şi de fapt tu, care eşti aşa de deştept şi de adorabil...
BOBO: Tăceţi! Lăsaţi-mă! În fiecare zi aceeaşi poveste, de când am venit aici. Nu sunteţi gemene?
Semănaţi aşa de mult ca nici nu vă pot deosebi. Nici până astăzi nu ştiu care este Tina şi care este
Mina. Şi, drept să vă spun, puţin îmi pasă. Mă ţineţi din joc.

MINA: Şi din mâncat bomboane!

TINA: Şi din ronţăit chipsuri. Ha-ha-ha!

MINA: Grasule! Ha-ha-ha!

TINA: Bucălatule! Ha-ha-ha!

BOBO: (Furios.) Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă, coţofenelor! Plecaţi de pe capul meu, ciocănitorilor! Ei,
vreţi să ştiţi adevărul? Sunteţi urâte amândouă. Sunteţi mulţumite aşa?

MINA: Parcă te credem!.... Nesuferitule!

TINA: Mincinosule!

BOBO: Gata. Acum încep un joc nou şi nu vreau să mai vorbesc cu nimeni. Mă concentrez.(Joacă
precipitat, excamând din când în când:"oh,yes!"... "oh, no!"şi dându-şi cu pumnii în cap.)

MINA: (Scoate o ciocolată din buzunar şi-i spune la ureche.) Bobo, uite, îţi dau ciocolata asta,
numai spune-mi că eu sunt cea mai frumoasă.

BOBO: (Plat, în timp ce joacă concentrat, după ce apucă ciocolata.) Eşti cea mai frumoasă.
TINA: (Scoate şi ea o ciocolată şi se apropie de Bobo) Bobo, am ceva delicios pentru tine, dar
spune-mi că eu sunt cea mai frumoasă.

BOBO: (Acelaşi joc.) Eşti cea mai frumoasă.

(Cele două pleacă satisfăcute, se aşază pe două scaune spate în spate, scot oglinjoarele şi trusele
de farduri şi încep să se machieze, fericite. Bobo joacă absorbit total.

Muzică - gen cutiuţă muzicală. Scena se întunecă uşor. Fascicul de lumină pe spiriduşul de tablă,
care clipeşte şi suspină neputincios.)

Scena II

ION, ASPASIA, MARIA, MIHU

(Scena s-a întunecat total. Se poate lăsa o cortină -decor cu imaginea unui lac sau se poate
lumina puternic doar avanscena. Un gramofon pe o măsuţă,în stânga. În scenă năvălesc într-un
tango argentinian tumultuos, cu "figuri", Ion şi Aspasia. Aspasia conduce dansul. Nelipsitul
trandafir, ţinut de amândoi în dinţi. Străbat scena de la stânga la dreapta şi înapoi. Maria apare
din dreapta cu o tavă cu şampanie şi două pahare.)
MARIA: Ion? Doamna Aspasia? Oh, Doamne! (Scapă tava şi dă să fugă înapoi. O opreşte Mihu.)

MIHU: Maria, stai, nu te speria. Du-te cu tava.

MARIA: (Plângând.) Nu pot să cred, Mihule... Ion, care-mi spunea, care-mi jurase.... Şi acum?!...

MIHU: Nu, Maria, ai încredere, Ion te iubeşte. Numai pe tine te iubeşte. Mi-a spus mie! Te
iubeşte ca un nebun!

MARIA: Şi atunci? De ce face asta? Cum să-l mai cred?

MIHU: Face parte din planul nostru. Trebuie să acţionăm repede. N-am avut răgaz să-ţi explicăm.
Ai încredere. Hai, du-te!

(Maria adună sticla şi paharele şi se duce spre cei doi. Ion face feţe-feţe, dar se linişteşte la
zâmbetul Mariei şi la vederea lui Mihu.)

MARIA: Şampania, doamnă.

ASPASIA: Las-o acolo, Maria. Aşa. Acum du-te, du-te că ne stânjeneşti. Nu-i aşa, leopardul meu?

(Maria iese.)
ION: Îhî...

ASPASIA: Hai, fii feroce cu pantera ta neagră...

ION: N-ar fi mai bine să bem puţină şampanie?

ASPASIA: Da, să bem, poate mai prinzi curaj. Eşti cam molâu pentru un tânăr aşa vânjos ca tine.
Noroc! (Dă peste cap paharul.)

ION: Noroc! Chiar e un mare noroc să ne aflăm pe aceeaşi insulă! (Îi umple paharul din nou.
Aceasta îl goleşte cu sete.)

ASPASIA: Da, mare noroc! Tu şi eu... într-adevăr...

ION: Doamnă Aspasia,...

ASPASIA: "Aspasia", "Spasy" pentru prieteni, adică pentru tine, tutuieşte-mă, dragă John...

ION: Ăăăă... da... Tu....Aspasia.... eşti o femeie... atât de... puternică.... Spune-mi, te rog...

ASPASIA: Orice, John... Mai toarnă-mi un pahar, dragule. Astăzi vreau să-mi răzbun toţi anii în
care am trăit pentru alţii! Astăzi vreau să trăiesc la maxim; (Aparte.) am făcut atâtea vrăji pentru
alţii, astăzi voi gusta din plin vraja iubirii! Merit si eu acest lucru! Să dansăm, John! Oh, şopteşte-
mi şoapte de amor, John! Şopteşte-mi, n-auzi? E un ordin!!!

ION: Aspasia, Spasy, dansezi aşa de grozav, dar spune-mi, te rog, tu, care îi ai în puterea ta pe toţi
de pe această insulă, cum ai reuşit? Care e secretul tău? (Îi mai toarnă şampanie. Acelaşi joc,
până la terminarea sticlei.)
ASPASIA: Ha-ha-ha! Secretul! Secretul este bine păzit. Se află sub cheie! Hi-hi-hi! (Scoate din sân
un cerc de chei, apoi îl bagă la loc. S-a ameţit.)

ION: Ce vrei să spui? Explică-mi, Aspasia...Ce este cu cheile astea?

ASPASIA: Să dansăm, John.... (Se împleticeşte.)

ION: Da, să dansăm, dar spune-mi unde se ascunde secretul, unde sunt copiii?

ASPASIA: Ţi-am spus odată! Totul este sub cheie, ce-i aşa greu de priceput? Leopardule! Hâc! Fii
feroce! Hi-hi-hi!

ION: Unde, Aspasia? Spune-mi, măcar arată-mi - unde??

(Aspasia arată undeva în sus, spre clădire, apoi se prăbuşeşte beată, sforăind. Ion se jenează să
bage direct mâna după chei. O întoarce cu capul în jos şi o zgâlţâie, până cade lanţul cu chei. Îi
aruncă lui Mihu cheile şi iese, târând-o pe Aspasia. Maria strânge şampania. Ion revine şi o
îmbrăţişează.)

MIHU: Mulţumesc, Maria, mulţumesc Ioane!

ION: În turnul cu ceas! Acolo trebuie să fie! Ai grijă! (Iese, luând şi măsuţa cu gramofonul.)

MIHU: Câte chei! Şi fiecare ascunde un secret! Aspasia este o vrăjitoare! Nu ştiu cum, dar trebuie
s-o înving! Spre turn! (Iese.)
Scena III

TINA, MINA, BOBO, MIHU

(Scena se luminează treptat sau se ridică pânza cu peisajul lacustru. Acelaşi decor din scena II, în
turnul cu ceas; Bobo e cufundat în jocul pe calculator, fetele se privesc în oglindă, în tăcere. Mihu
intră brusc, cu lanţul de chei în mână. Spiriduşul tresare, fericit.)

MIHU: Am descuiat nouă uşi! Nouă taine! Ce coridoare întunecate, câte capcane la fiecare
poartă! Ce labirint necunoscut! Greu am găsit drumul, dar iată-mă ajuns! Mai am o singură
cheie. Cheiţa aceasta de aur. Ce tare-mi bate inima!...Presimt că în ea stă dezlegarea tainei celei
mari. Iar taina se află chiar în această încăpere, undeva... Dar unde? Cum? Cum să procedez?
Cine mă va ajuta?...

(Se aude un scârţâit. Spiriduşul clipeşte, dar nu se poate mişca.)

MIHU: Aici este turnul cu ceas.... Aici a dus Aspasia copiii.... Dar unde sunt?... Ah, iată-i....

(Se plimbă printre ei, îi priveşte, dar ei sunt prea absorbiţi de ceea ce fac, de parcă ar fi în lumi
paralele.) Iată fetele, gemenele... ce drăguţe sunt... Şi iată-l şi pe Juniorul de anul trecut.... Sunt
în viaţă! Ce bine-mi pare! Hei! Băiete! Eu sunt Mihu, am venit să te salvez! (Îl zgâlţâie uşor pe
Bobo.)
BOBO: Taci! Lasă-mă, că mă-ncurci! Mă faci să greşesc!

MIHU: Opreşte-te puţin, hai să vorbim.

BOBO: Linişte! Mai bine mi-ai da nişte bomboane...

MIHU: Chiar dacă-aş avea, nu ţi-aş da, căci văd că ai mâncat o grămadă de dulciuri! Hai să ieşim
mai repede de-aici, până nu se trezeşte Aspasia. Hai la aer curat, hai la plimbare!

BOBO: Lasă-mă, nu vezi că joc? Vreau să-mi bat recordul! În fiecare zi trebuie să-mi bat recordul!
Pleacă!

(Mihu se îndepărteză, mergând spre fete.)

MIHU: Bună, fetelor, eu sunt Mihu, v-am găsit aşa de greu! Am venit să vă eliberez de-aici, din
turnul ăsta întunecos şi singuratic. Haideţi!

MINA: Tina, vezi şi tu ce văd eu?

TINA: Hm, cred că da, Mina, stai puţin, că mi-am dat cu rimel în ochi!

MINA: E rimelul meu! Să mi-l dai imediat!

TINA: Nici nu mă gândesc! Întâi să-mi dai tu lacul de unghii. Şi sticluţa de parfum pe care ţi-am
împrumutat-o alaltăieri!
MINA: Era sticluţa mea!

TINA: Ba nu!

MINA: Ba da!

MIHU: Fetelor, Mina, Tina, ascultaţi-mă: sunteţi libere! Din acest moment puteţi pleca de aici!

TINA: Întotdeauna te-ai crezut mai cu moţ!

MINA: Ba tu! Tu te-ai crezut "cea mai cea". Auzi! (Către Mihu.) Nu-i ajungi nici cu prăjina la nas!

TINA: Ba ei!

MINA: Ba ei!

TINA: Să ne spună el!

MINA: Da, să ne spună el!

TINA: Spune-ne!

MIHU: Ce să vă spun?
MINA: Cum ce? Care e mai frumoasă!

TINA: Da, care e mai frumoasă!

BOBO: Bine c-am scăpat eu de ele. Fugi, băiatule, cât te mai ţin puterile.

MIHU: Dar nu asta e important!. Important este că sunteţi libere, în sfârşit libere....

MINA: Nu vrea să ne spună... E un nesuferit, ca şi Bobo.

TINA: E un nesuferit, da. Ar fi mai bine să pleci, băiatule.

MINA: Hai la locul nostru, Tina.

TINA: Da, hai la locul nostru, Mina.

(Copiii îşi reiau locurile şi preocupările, ca în transă.)

Scena IV

MIHU, SPIRIDUŞUL
MIHU: De-asta am trecut prin atâtea până să vă găsesc? Copii, ascultaţi-mă, veniţi cu mine, iată,
uşa este deschisă, dincolo de ea este libertatea. Ce poate fi mai scump decât libertatea?...

Dincolo este viaţa, viaţa cea frumoasă, cu familii iubitoare şi cu prieteni şi cu şcoală, cu soarele
strălucitor şi cu nemărginirea cerului, cu flori şi cu stele, cu bucurii şi cu lacrimi uneori, şi cu
speranţe şi vise, cu drumuri pe care cazi şi te ridici şi alergi mai departe şi simţi vântul în plete şi
simţi inima cum îţi bate mai tare, da, viaţa, viaţa adevărată.... Ce se-ntâmplă cu voi? Ce s-a-
ntâmplat cu oamenii aceştia, cu mama şi cu tata, cu copiii aceştia... cu toată insula aceasta, aşa-
zisă Insulă a Perfecţiunii!... Este o insulă de carton, cu vieţi de carton şi cu marionete în loc de
oameni vii... Toate pentru promisiunea fericirii... O fericire de carton... fără viaţă, fără căldură,
fără iubire... da, fără altă iubire decât, poate, iubirea de sine... Acum, când după atâţia ani i-am
regăsit, trebuie să-i salvez.... pe toţi... Cum oare, cum?

(Se aşază cu capul în palme, pe o ladă. Clipe de tăcere. Se aude din nou scârţâitul spiriduşului de
tinichea, care încearcă să se mişte. Doar ochii clipesc, rugător.)

MIHU: (Tresărind.) Cheiţa. Cheiţa de aur. Sigur! Trebuie să se potrivească la ceva, de aici. Aici e
capătul drumului.(Se ridică şi umblă printre lucruri.) Bătrânul ceas! Ce păcat că e stricat! Mi-ar fi
plăcut să-l aud bătând. Dar cheiţa mea este prea mică pentru un ceas atât de mare! (Se
împiedică de spiriduş.) Ah! Mai e cineva aici! Vai, nu, e doar o figurină, un omuleţ de tablă... Ce
caraghios e! Ah, stiu, am ghicit! E figurina orologiului, omuleţul de fier, care anunţă orele bătând
gongul la fiecare ceas. Ce simpatic e... păcat că... Hei, dar parcă mă priveşte.... Omuleţule, vrei
să-mi spui ceva? Cum? Cheia? Cheiţa de aur? Da, sigur... Îndată! (Potriveşte cheia în spatele
spiriduşului şi răsuceşte cu zgomot. Acesta prinde viaţă.) Ura!

SPIRIDUŞUL: Ah ce amorţit mă simt! Şi cam ruginit mi se pare.... Băiete, băiete, ştii, mi

s-a-ntâmplat o nenorocire... în urmă cu cinci ani... (Suspină.) Vaaai de mineeee... S-a-ntâmplat

că.... nici nu pot să-ţi spun... Ce mă fac? Ce ne facem cu toţii? Dac-aş fi ştiut, dac-aş fi putut....
dar acum... e prea târziu... (Plânge în hohote.)
MIHU: Stai, linişteşte-te! Spune-mi cine eşti şi ce-ai păţit. Şi nu mai plânge. Am să-ncerc să te
ajut. Hai, fii mai optimist. Întotdeauna există o soluţie.

SPIRIDUŞUL: (Plângând.) Nu, nu cred că se mai poate face ceva... Vaaai, vaaaai, vaaai, numai eu
sunt de vină, dac-aş fi... dacă n-aş fi...

MIHU: Ei, aşa nu ajungem niciunde. Hai să ne lămurim. Uite: eu sunt Mihu. Tu cine eşti?

SPIRIDUŞUL: Eu sunt spiriduşul timpului. Mai precis al ceasului. Al ceasului din turn. Datoria mea
este să am grijă ca timpul să se scurgă normal, ca ceasul să nu se oprească niciodată. Ceasul este
inima cetăţii şi dacă inima nu mai bate... viaţa nu mai decurge nici ea cum trebuie. Amorţeşte,
stă pe loc. Înţelegi?

MIHU: Da, încep să înţeleg. Numai aşa se explică lucrurile. Dar bine, ce s-a-ntâmplat acum cinci
ani? Ştii, viaţa tuturor de aici, chiar şi viaţa mea, a luat-o razna, a fost deturnată de la rosturile ei
şi... mi-a fost atât de greu...

SPIRIDUŞUL: Eu am fost adormit. Ce s-a-ntâmlpat cu tine?

MIHU: Hai să-ţi spun. Eram un copil normal, cu o familie fericită. Mama şi tata mă iubeau
nespus, şi eu pe ei de asemenea. Desigur, aveam şi greutăţi, ca orice familie, dar ne iubeam şi
împreună puteam trece peste orice necaz. Într-o zi însă, s-a anunţat la televizor o mare loterie.
Câştigătorilor li se promitea o viaţă perfectă, absolut perfectă, pe o insulă miraculoasă, Insula
Perfecţiunii. Aici aveai să trăieşti într-un castel, ca lorzii, să ai tot ce vrei şi niciun fel de grijă.
Toată lumea a-nnebunit. Oamenii cumpărau bilete de loterie cu nemiluita. Îşi dădeau ultimii
bănuţi pentru a cumpăra biletele acestea. Părinţii mei s-au lăsat şi ei amăgiţi. Cred că la început
au făcut-o pentru mine. Voiau să-mi asigure o viaţă fericită, fără griji. O viaţă... perfectă. Când au
aflat că au câştigat - şi ciudat, câştigau numai familii cu copii - au plâns de bucurie. M-au sărutat
şi m-au îmbrăţişat de o mie de ori. Dar într-o zi a venit Aspasia, reprezentente agenţiei şi ceva s-
a-ntâmplat. Au deschis o sticlă de şampanie adusă de aceasta, pentru a sărbători victoria. Nu ştiu
exact cum a fost, dar din momentul acela părinţii mei s-au schimbat. Parcă au uitat de mine.
Aspasia i-a convins că nu mă pot lua cu ei dacă vor o viaţă perfectă...
SPIRIDUŞUL: Ştiu, ştiu, a fost o şampanie vrăjită! Aspasia este o vrăjitoare. Una malefică. Ea, ea a
oprit ceasul, a oprit timpul. Ea m-a încremenit şi pe mine. A şters sentimentele oamenilor. Şi
amintirile lor. Am înţeles, părinţii tăi au fost aduşi aici. Dar tu ce-i făcut, cum te-ai descurcat?

MIHU: Norocul meu a fost Maria, vecina noastră. Ea m-a crescut şi m-a educat în toţi aceşti ani.
Mi-a fost ca o a doua mamă, deşi este atât de tânără.

SPIRIDUŞUL: Maria? Maria a noastră, de-aici, de la castel?

MIHU: Da, chiar aşa. Este o fată foarte bună şi isteaţă. Când a aflat că se angajează personal
pentru insula aceasta, n-a pregetat o clipă sa vină. M-a luat cu ea, m-a ascuns pe vaporul cu care
am ajuns până aici. Şi după ea a venit şi Ion, băiatul care o iubeşte.

SPIRIDUŞUL: Ion? Ion al nostru? Johnny? Uraaa! Ce frumos! (Bate din palme.)

MIHU: Iar astăzi, când urma să vină guvernatorul, am prins prilejul şi...Ta-taaam! Iată-mă! M-am
înfiinţat!

SPIRIDUŞUL: Bravo! Bravo! Excelent! Excelentă poveste!

MIHU: Nu e poveste, e chiar adevărul. Părinţii mei nu m-au recunoscut, dar încet-încet încep să-
şi aducă aminte.

SPIRIDUŞUL: Trebuie să spargem vraja. Uite, pe mine ai reuşit să mă aduci la viaţă. Vai, iartă-mă,
nici nu am apucat să-ţi mulţumesc... Apropo, cum ai făcut? De unde ai avut cheia?

MIHU: Este o poveste lungă... Important este că v-am găsit. Că am găsit copiii. Dar... sunt puţin
dezamăgit. Şi ei, ca şi părinţii mei, parcă au uitat ce înseamnă viaţa, viaţa adevărată. Nici nu vor
să afle. Nu vor să plece de-aici; nu-i înţeleg...
SPIRIDUŞUL: Şi ei au fost vrăjiţi, au fost amăgiţi. Sunt copii care s-au înscris la loterie fără ştirea
părinţilor. Au visat şi ei o viaţă perfectă. Fără şcoală, fără îndatoriri... Pentru Bobo, viaţa perfectă
era să stea toată ziua în faţa calculatorului şi să mănânce bomboane, iar pentru gemene - să se
admire în oglindă. Şi li s-a dat această viaţă....

MIHU: Cu ce preţ.... Stau aici, în întuneric, rupţi de realitate, rupţi de viaţă... şi nici măcar nu-ţi
dau seama... Cum să facem? Cum să-i trezim?

SPIRIDUŞUL: Nu se vor trezi total decât când vom porni roata timpului. Ca şi părinţii tăi. Hai să
încercăm. Ajută-mă, sunt atât de slăbit.... (Încearcă fără succes să urnească manivela ceasului.)
Mi-e teamă că s-a înţepenit de tot...

MIHU: (Îl ajută.) Nu merge... Bobo, Tina şi Mina... trebuie să ne ajute... Trebuie să-i facem

să-şi aducă aminte de viaţă, de natură... Ştii ce? Hai să deschidem ferestrele. Să intre aerul. Să se
audă cântecul păsărilor. Să se audă vuietul mării...

(Deschide fiecare câte o fereastră, nebănuită până atunci. Scena se luminează, se aud ciripitul
păsărelelor şi vuietul mării.)

Scena V

TINA, MINA, BOBO, MIHU, SPIRIDUŞUL

(Copiii îşi lasă preocupările şi se ridică, hipnotizaţi. Vin în lumină, spre mijlocul scenei.)
TINA: Ce se-aude? Ce se-ntâmplă?

MINA: Ce e muzica aceasta nemaipomenită?...

BOBO: (Frecându-se la ochi.) Şi aerul acesta...

TINA: E proaspăt...

MINA: Parfumat...

BOBO: Mi-aduce aminte de ceva... De ceva îndepărtat...

TINA: De ceva ce am pierdut demult...

MINA: De ceva căruia i-am dat cu piciorul...

BOBO: Da... sunt păsările...

TINA: Da, sunt teii înfloriţi...

MINA: Ca pe strada noastră...

BOBO: Ca în crângul de la marginea oraşului...

TINA: Aşa ciripeau în fiecare zi la streaşina casei...

MINA: Casa noastră...

BOBO: Acasă...

TINA ŞI MINA: Acasă... aproape că uitasem...

BOBO: Prietenii...

TINA: Părinţii...

MINA: Da, mama şi tata...

BOBO: Da, mama şi tata şi fraţii mei...

TINA: Unde sunt ei?

MINA: Unde suntem noi?

BOBO: Ştiu, am fugit...

TINA: Şi uite unde am ajuns...

MINA: Prizonieri...

BOBO: Ai visurilor noastre neghioabe...

TINA: Mi-e dor...

BOBO: Mi-e cam greu să recunosc dar da, mi-e dor.

TINA: Mi-e dor...

MINA: Mi-e dor de acasă... Să plecăm...

BOBO: (Merge la calculator, îl stinge, aruncă telecomanda.) Fetelor, ştiţi ceva? Aş mânca... o
pătlăgică roşie, proaspăt ruptă din vrej! Şi cireşe! Da, nişte cireşe roşii, pietroase! M-aş sui în
cireşul bunicii şi aş culege, mi-aş umple sânul de cireşe!... V-aş face cercei de cireşe, fetelor! Ce
podoabă mai frumoasă aţi putea purta vreodată? (Azvârle cât colo pungile de bomboane şi de
chipsuri.)

TINA: (Ridică amândouă oglinzile.) Iată. Oglinzile s-au spart.

MINA: Le-a spart briza mării... Ai dreptate, Bobo. Ce ne trebuie nouă toate astea, Mina? Acasă ne
împodobeam cu coroniţe de flori, culese din grădină... Cum ne învăţase mama...

TINA: Îi duceam flori şi doamnei învăţătoare...

MINA: Ce dor mi-e de şcoală...

BOBO: De partidele de fotbal... cu băieţii...

TINA: Cum vom mai regăsi toate astea, copii? Cum vom recupera timpul pierdut?!...

(Se apropie Mihu şi spiriduşul.)

MIHU: Ajutaţi-ne să pornim ceasul.

SPIRIDUŞUL: Să pornim timpul!

(Toţi cinci îşi unesc puterile şi strigând "Hei rup!" reuşesc să urnească manivela rotativă a
ceasului. Lumini intermitente. Se aud bătăi de inimă, dublate de ticăitul ceasului. Deodată scena
se cutremură de dangătul foarte puternic al orologiului. Cortina.)

TABLOUL AL III-LEA

(În grădina casei familiei Popescu. La umbra pomilor este întinsă o masă mare, înconjurată de
scaune. În fund se vede căsuţa familiei, cu uşă de acces. Ciripit de păsărele.)

Scena I
DOMNUL POPESCU, DOAMNA POPESCU

(Domnul şi doamna Popescu aşază tacâmuri, farfurii, pahare etc. pentru o masă festivă.
Conversatia va avea loc pe un ton vesel, firesc, familiar.)

DOAMNA POPESCU: Hai, dragă, scoate apa minerală din frigider, acum trebuie să vină Mihăiţă de
la şcoală. Să nu fie prea rece şi să-l doară gâtul.

DOMNUL POPESCU: Da, mamă, acu', îndată. Vai, dar ce frumos ai aranjat totul... Excelent, da,
excelent!

DOAMNA POPESCU: Ha,ha,ha, atâta repeţi vorba asta, că într-o zi am să-ţi spun chiar aşa:
Excelent. Domnul Excelent Popescu! Ei, ce zici?

DOMNUL POPESCU: Ha,ha! Dar ce: crezi că sunt vreun lord? De fapt ştii, draga mea, aici în căsuţa
asta a noastră mă simt chiar ca un lord, ba mai mult. Căsuţa noastră este castelul meu. Şi voi,
familia mea, sunteţi tezaurul meu. Chiar şi lorzii ar trebui să mă invidieze pentru atâta fericire.

DOAMNA POPESCU: Ai dreptate, dragul meu. Atâţia ani petrecuţi împreună, şi Mihăiţă al
nostru... parcă ieri îl ducem la grădiniţă... Nici nu ştii cum trece timpul....

DOMNUL POPESCU: (O îmbrăţişează.) Într-adevăr, nici nu ştii cum trece timpul...

DOAMNA POPESCU: Parc-a fost un vis....

DOMNUL POPESCU: Parc-a fost un vis, Esmeralda mea....

DOAMNA POPESCU: Ce-ţi veni, dragă? Mi-ai mai spus aşa şi zilele trecute! Te uiţi prea mult la
televizor!

DOMNUL POPESCU: Dacă te iubesc...o iubire ca-n filme....

DOAMNA POPESCU: Revino-ţi cu picioarele pe pământ. Şi ştii ceva? Să nu mai îmi spui că mă
iubeşti ca-n filme, că mă supăr. Vezi tu, aşa cum ne iubim noi, toţi trei, niciun film nu e în stare să
exprime. Hai, trezeşte-te, dragule, că mai avem atâtea de aranjat! A spus Mihăiţă că i-a invitat şi
pe cei trei colegi noi ai săi.

DOMNUL POPESCU: Foarte bine. Grozavi copii. Dar ştii, Mihăiţă mi-a atras atenţia să nu-i mai
spunem aşa... "Mihăiţă". Să-i spunem Mihu. Ca la şcoală. Acum e băiat mare.

DOAMNA POPESCU: Bine, bine, dar să ştii că eu tot Mihăiţă am să-i spun şi când va avea
patruzeci de ani! Până una-alta, hai să mai aducem nişte scaune.

DOMNUL POPESCU: Haide. Acum trebuie să apară Maria şi Ion. Să-ţi spun un secret: cred că ne
vor da o veste mare...

DOAMNA POPESCU: Ha, ha, secretul nu mai e un secret pentru nimeni! Mi l-a spus Maria aseară!
Astăzi îşi vor anunţa logodna!

DOMNUL POPESCU: Deci e-adevărat! Excelent!

DOAMNA POPESCU: (Reacţie la cuvântul "excelent") Iarăşi?!!... Da, sunt o pereche minunată! Le-
am pregătit un tort mare, cu multă frişcă. O pereche perfectă!
DOMNUL POPESCU: Nu, draga mea, nu le doresc să fie o pereche "perfectă", ci doar fericită. Ştii,
cuvântul ăsta, "perfect", nu prea-mi sună nici el bine. E cam prea... de fiţe!

DOAMNA POPESCU: Ai dreptate! Îi auzi aşa, pe unii... am o casă perfectă, o maşină perfectă, o
soţie perfectă... copii perfecţi.... Ce să spun!... Ce-o fi-n capul lor?

DOMNUL POPESCU: Fumuri! Când vrei să fii aşa "perfect" parcă nu-ţi mai rămâne nimic de făcut.
Poţi să te tragi în poză şi să te pui în ramă. Sau mai bine să te dai la împăiat şi să te expui la
muzeu: homo perfectus. Specie dispărută pentru că n-a mai avut spre ce să evolueze!

DOAMNA POPESCU: Ha, ha, ha! Parcă văd... Hai, hai în casă, că trebuie să terminăm treburile...

(Intră în casă.)

DOMNUL POPESCU: Şi totuşi, am aşa, un feeling, că va mai fi o surpriză....(Intră şi el.)

Scena II

TINA, MINA, BOBO, MIHU,

(Intră toţi patru din dreapta, întâi gemenele, cu coroniţe de flori pe cap, învârtindu-se vesele,
apoi Bobo, în echipament de fotbalist, la sfârşit Mihu. Se aşază, obosiţi. )
MINA: Ce frumos a fost azi cu şcoala la pădure!

BOBO: Am jucat şi fotbal în poiană! Am dat trei goluri!

TINA: Tot lăudăros ai rămas, grasule!

BOBO: (Se studiază - slăbise mult.) Care gras? Care gras?!

MINA: N-o băga în seamă, Bobo! Ţi-a plăcut, Tina?

TINA: Super! dar mie tot mai mult îmi place la noi la fermă!

BOBO: La ferma lui Ion, vrei să zici. Acolo este cel mai fain!

TINA: Până una-alta e şi casa noastră!

MINA: Asta până ne vom găsi părinţii...

BOBO: Sigur. Mie cel mai mult îmi place mânzul cel nou-născut!

TINA: Şi iepuraşii....

MINA: Şi raţele şi gâştele şi curcile şi...

BOBO: Ştiţi cum îmi plac mie să-i zic mânzului? "Spiriduş"!

MINA: (Bătând din palme.) Da, da, Spiriduş!

TINA: Super!să-l botezăm "Spiriduş"! Ca pe...

BOBO: Ce-o mai face săracul spiriduş....

MINA: Mi-e dor de el...

TINA: Era aşa drăguţ...

BOBO: Era un tip de gaşcă! Pe bune!

MINA: A rămas singur în turn...

TINA: Te pomeneşti că plânge....

(Intră Mihu, cu un coş mare de flori.)

MIHU: Liniştiţi-vă, spiriduşul nu plânge. E O.K., e foarte O.K.! A rămas în turn, fiindcă aşa a vrut
el, acolo e casa lui. Are multe de făcut! Ţineţi minte că atunci când am plecat de-acolo, eu am
rămas puţin în urmă, cu spiriduşul. Nici n-am avut vreme să vă povestesc.
TINA: Spune, spune...

MIHU: Îndată ce s-a pornit ceasul, puterile i-au revenit. Ba chiar i-au sporit văzând cu ochii!

BOBO: Şi?...

MIHU: Şi am stat să punem puţin ţara la cale. Trebuia să reparăm tot răul făcut, aşa încât să fie
bine pentru toţi.

TINA: În ceea ce ne priveşte totul e nesperat de bine! Nici nu ştim cum să-ţi mulţumim....

MIHU: Nu mie, Spiriduşului, lui trebuie să-i mulţumiţi. El a făcut să dispară tot ce a fost strâmb şi
rău în cei cinci ani. A făcut să dispară pentru totdeauna Insula Perfecţiunii şi toate insulele
asemenea ei, le-a redat oamenilor sentimentele şi le-a reconstruit amintirile, fără ca ei să ştie
prin ce-au trecut.... Doar noi câţiva mai ştim adevărul, şi asta trebuie să rămână mereu o taină.
Am încredere în voi!

BOBO: Jurăm!

MINA şi TINA: Jurăm! Jurăm!

MIHU: Şi ştiţi ce mi-a mai spus spiriduşul? Că atunci când ne e dor de el, e de ajuns să privim sau
să ne imaginăm un ceas, iar el va şti şi se va gândi şi el la noi. Când vom auzi ticăitul ceasului, să
ştim că acela este inima lui, care bate pentru noi.

TINA: (Îndemnându-i să se ia de mâini.) Să ne gândim..... Hei, Spiriduşule!...

MINA: Unde eşti, spiriduşule? Ne gândim la tine....

( Treptat, se aud bătăi de ceas şi de inimă. Se poate proiecta imaginea ceasului şi a spiriduşului,
care le face cu mâna.)

MINA: Mulţumim, Spiriduşule! Te iubim!

TINA: La revedere, Spiriduşule!

BOBO: Nu te vom uita niciodată, Spiriduşule....

MIHU: Rămânem mereu prieteni, dragul nostru Spiriduş...

(Scena revine la normal.)

Scena III

MIHU, MINA, TINA, BOBO, ION, MARIA, DOMNUL POPESCU, DOAMNA POPESCU, ASPASIA,
GUVERNATORUL

(Intră Ion şi Maria, ţinându-se de mână. Copiii îi înconjoară şi-i îmbrăţişează. Tina le dă coşul cu
flori.)
TINA: Ştim! Ştim tot! Felicitări!

MIHU: Mă bucur grozav pentru voi!

MINA: Şi noi! Şi... chiar vă logodiţi?

ION: Chiar ne logodim. Maria e o comoară pe care nu o pot pierde!

TINA: Ce romantic!

MARIA: Da, se pare că toate peripeţiile prin care am trecut cu toţii ne-au adus împreună. Şi asta
definitiv.

BOBO: Noi tocmai juraserăm. Să păstrăm secretul. Dacă e nevoie, eu jur cu sângele meu...

MARIA: Ha, ha, Bobo, nu va fi nevoie. Oricum nu ne-ar crede nimeni...

MIHU: Părinţii mei n-ar crede nici în ruptul capului. Sunt cu totul alţi oameni. De fapt, abia acum
sunt ei cu adevărat. Cred că mai au treabă cu pregătirile. Mama a zbârnâit toată ziua, ca o albină,
îi plac aşa de mult aniversările... Cred că a mai invitat pe cineva, dar nu ştiu sigur pe cine.... Doar
dacă nu cumva......

(Din stânga, într-un vârtej, trec, dansând tangou cu figuri, pe o muzică ritmată, Aspasia şi
guvernatorul, un bătrânel mic, gras şi chel. Copiii se retrag îngroziţi.)
ASPASIA: (Dansând.) Aşa, leopardul meu! Mai flexibil, mai flexibil, din şolduri, tigrule!

(Ies prin dreapta.)

BOBO: Aspasia!!!

TINA: Aaaaah! Aspasia!

MINA: Ce ne facem?!

BOBO: Reîncepe coşmarul!!!

MARIA: Nu vă speriaţi, copii. Aspasia nu mai prezintă niciun pericol.

BOBO: Cuuum?

MIHU: Ştiţi, când am aranjat lucrurile cu spiriduşul, înainte de plecare, ne-am sfătuit ce să facem
cu ceilalţi, cei răspunzători de întreaga grozăvie.N-am vrut să le răspundem la rău cu rău. Ne-am
gândit că cea mai bună pedeapsă ar fi să le ştergem şi lor amintirile şi să-i facem oameni
obişnuiţi. Să le mai dăm o şansă...

MARIA: În definitiv, Aspasia fusese doar un copil fără copilărie...

ION: Şi fiindcă dovedise certe calităţi la dans... constatate pe pielea mea...

MARIA: Să nu crezi c-am uitat...

MIHU: Am reabilitat-o!

MARIA: A devenit noua instructoare de dansuri argentiniene de la clubul celor singuri, din
cartier.

BOBO: (Dându-i un cot lui Ion.) La dans chiar se pricepe!

MIHU: Ah, înseamnă că pe ea a invitat-o mama! Oricum ele se înţelegeau aşa de bine şi...

MINA: Brrr... Nu-mi mai aduce aminte...

TINA: Văd că şi-a găsit şi perechea!

(Apar domnul şi doamna Popescu, care îi poftesc pe toţi la masă, Pupături şi îmbrăţişări.)

DOAMNA POPESCU: Poftiţi, luaţi loc la masă, dragii mei. Mai lipseşte cineva? Ah, nu, iat-o! E
Aspasia, noua noastră vecină. Bine ai venit!

(Aspasia intră în aceiaşi paşi de tangou, cu guvernatorul.)

ASPASIA: Bine v-am găsit. Mulţumesc de invitaţie. Eu sunt Aspasia, Spasy pentru prieteni. Acesta
este noul meu elev... Cum te numeşti, dragă? E timid... (Îl mângâie pe chelie, iar acesta salută din
cap, fericit.) Nu prea-l ajută memoria... A fost cineva, guvernator, guvernatorul unei insule... Cam
uită... Dar e un dulce. Şi un dansator... perfect! Nu-i aşa, tigrule? (Guvernatorul aprobă, fericit.)

DOMNUL POPESCU: Îmi pare bine. Poftiţi la masă. Maria, Ion, poftiţi în capul mesei.

DOAMNA POPESCU: Pune , dragă şi nişte muzică. Ceva vesel, să le placă şi copiilor.

DOMNUL POPESCU: Îndată, dragă. Şi ia spune, Ioane... e-adevărat?

ION: Aşa e. Maria şi cu mine vă anunţăm oficial logodna noastră.

DOAMNA POPESCU: Felicitări! Sunteţi doi tineri de aur! Şi atât de potriviţi!...

DOMNUL POPESCU: Să ciocnim în sănătatea logodnicilor !

(Se rostesc în cor : Felicitări! La mulţi ani! Să trăiască! şi se ciocnesc paharele.)

DOMNUL POPESCU: Ia să punem muzica. Aşa. Să-nceapă distracţia!

(Dă drumul la casetofon, copiii se ridică să danseze, domnul Popescu îşi învită soţia la dans, Ion şi
Maria se privesc fericiţi, Aspasia îl scutură de mânecă pe guvernatorul pe jumate adormit.)

MIHU: (Aparte.) Cât mi-am dorit clipa asta! Uneori, lucrurile simple se obţin atât de greu!... Dar
poate că abia atunci ştii să le preţuieşti cu adevărat!

ASPASIA: (Reuşeşte să-l ridice de pe scaun pe guvernator.) Aşa, dragă, distrează-te! Mai cu viaţă,
dragă, nu fi aşa molâu. Distrează-te, am zis! E un ordin!!!

CORTINA