Aventurile lui Arthur Gordon Pym

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigation Jump to search

Aventurile lui Arthur Gordon Pym

Pagina titlului a primei ediţii a cărţii, Harper, New York (1838)

Informaţii generale

Autor Edgar Allan Poe

Gen roman de aventuri

Ediţia originală

Titlu original The Narrative of Arthur Gordon Pym of Nantucket

Limba engleză

Editură Harper & Brothers

Ţara primei apariţii Statele Unite ale Americii

Data primei apariţii iulie 1838

 Format original Tipăritură (Hardback)

Ediţia în limba română

Traducător anonim

Editură Editura Gutenberg din Bucureşti

Data apariţiei 1921

Modifică date / text

Aventurile lui Arthur Gordon Pym (în engleză The Narrative of Arthur Gordon Pym of
Nantucket) este un roman de aventuri scris de Edgar Allan Poe şi publicat în 1837. El este
singurul roman complet scris de Edgar Allan Poe. Această operă literară relatează povestea
tânărului Arthur Gordon Pym, care a călătorit la bordul balenierei Grampus. În cursul călătoriei,
Pym trece prin diverse aventuri şi întâmplări tragice, inclusiv naufragiu, revoltă şi canibalism,
înainte de a fi salvat de echipajul lui Jane Guy. La bordul acestei nave, Pym şi un marinar pe
nume Dirk Peters îşi continuă aventurile lor pe mările sudului. Ajunşi pe o insulă, ei întâlnesc
băştinaşi ostili cu pielea neagră înainte de a fugi înapoi pe ocean. Romanul se termină brusc, cu
Pym şi Peters continuându-şi drumul spre Polul Sud.

Povestea începe ca o aventură destul de convenţională pe mare, dar devine din ce în ce mai
ciudată şi mai greu de clasificat. Poe, care intenţiona să prezinte o poveste realistă, a fost inspirat
din mai multe relatări ale călătoriilor pe mare, a împrumutat mult de la Jeremiah N. Reynolds şi
s-a referit la Teoria Pământului Gol. El s-a inspirat şi din experienţele sale proprii pe mare.
Analizele romanului se concentrează adesea pe elementele potenţial autobiografice, precum şi pe
sugestiile de rasism şi de simbolism în rândurile finale ale operei literare.

Dificultăţile în obţinerea unui succes literar timpuriu în cariera sa de autor de proză scurtă l-a
inspirat pe Poe să scrie o operă literară mai lungă. Câteva episoade serializate din Aventurile lui
Arthur Gordon Pym au fost publicate mai întâi în Southern Literary Messenger, fără a fi
finalizate vreodată. Romanul a fost publicat integral în iulie 1838, în două volume. Unii critici au
făcut comentarii negative faţă de această operă literară, considerând-o prea înspăimântătoare şi o
plagiere în cantităţi mari din alte lucrări, în timp ce alţii au lăudat aventurile sale extraordinare.
Poe însuşi a numit-o mai târziu „o carte foarte proastă”. Cu toate acestea, Aventurile lui Arthur
Gordon Pym a devenit o lucrare importantă, influenţând în special operele lui Herman Melville
şi Jules Verne.

Cuprins
 1 Rezumat
 o 1.1 La bordul vasului Ariel (Capitolul I)
o 1.2 La bordul vasului Grampus (capitolele II – XIII)
o 1.3 La bordul vasului Jane Guy (capitolele XIV – XX)
o 1.4 Tsalal şi mai la sud (capitolele XXI – XXV)
 2 Personaje
 3 Scrierea şi publicarea romanului
o 3.1 Traduceri în limba română
 4 Surse
 5 Analiză
o 5.1 Elemente autobiografice
o 5.2 Probleme rasiale
o 5.3 Finalul
 6 Semnificaţie literară şi opinii critice
 7 Influenţa şi moştenirea
o 7.1 Secolul al XIX-lea
o 7.2 Secolul al XX-lea
o 7.3 Secolul al XXI-lea
 8 Note
 9 Bibliografie
 10 Bibliografie suplimentară
 11 Legături externe

Rezumat
Atenţie: urmează detalii despre naraţiune şi/sau deznodământ.

Romanul cuprinde o prefaţă, 25 de capitole şi o postfaţă, cu un total de aproximativ 72.000 de

cuvinte.

La bordul vasului Ariel (Capitolul I)

Prima secţiune a romanului prezintă distrugerea micii ambarcaţiuni a lui Pym.

Arthur Gordon Pym s-a născut pe insula Nantucket, renumită pentru portul său pescăresc şi
pescuirea de balene. Cel mai bun prieten al său, Augustus Barnard, este fiul căpitanului unei
baleniere (navă de pescuit balene). Într-o noapte, cei doi băieţi se îmbată şi decid, la propunerea
lui Augustus, să profite de briză şi să navigheze pe mica ambarcaţiune a lui Pym, Ariel. Briza se
dovedeşte totuşi a fi un început de furtună violentă. Situaţia devine critică atunci când Augustus
adoarme din cauza stării de ebrietate, iar neexperimentatul Pym trebuie să preia controlul
ambarcaţiunii. Ariel este salvat de Penguin, o balenieră ce se întorcea în port. Împotriva voinţei
căpitanului, echipajul de pe Penguin se întoarce pentru a-i căuta şi salva pe Augustus şi pe Pym.
După ce tinerii ajung în siguranţă înapoi pe pământ, ei decid să păstreze această întâmplare
secretă faţă de părinţii lor.

La bordul vasului Grampus (capitolele II – XIII)

Prima sa aventură pe ocean nu îl descurajează pe Pym să dorească să navigheze din nou; mai
mult, imaginaţia lui este stârnită de acea experienţă. Interesul lui este în continuare alimentat de
poveştile de viaţă marinărească pe care i le spune prietenul său. Pym decide să-l urmeze pe
Augustus ca pasager clandestin la bordul lui Grampus, o balenieră condusă de tatăl lui Augustus
care urma să călătorească pe mările sudice. În iunie 1827 cei doi băieţi urcă la bordul navei, iar
Augustus îl ajută pe Arthur să pregătească o ascunzătoare în cală, îmbarcându-l şi pe Tiger,
câinele credincios al lui Pym. Augustus promite să-şi aprovizioneze prietenul cu apă şi alimente,
până când corabia va fi prea departe de ţărm pentru a se mai întoarce, moment în care Pym va
ieşi din ascunzătoare.

Din cauza atmosferei înăbuşitoare şi a faptului că stătea înghesuit în întunericul din cală, starea
lui Pym începe să se degradeze, făcându-l să aibă deliruri. El nu poate să comunice cu Augustus,
nu reuşeşte să obţină proviziile promise, astfel că îşi termină provizia de apă. În cursul calvarului
său, el descoperă o scrisoare scrisă cu sânge ataşată de zgarda câinelui său, Tiger, în care Pym
era avertizat să rămână ascuns, viaţa lui depinzând de acest lucru.

Augustus reuşeşte în cele din urmă să-l elibereze pe Arthur, explicând mesajul misterios, ca şi
întârzierea lui în reluarea legăturilor cu prietenul său: o revoltă a izbucnit la bordul balenierei. O
parte a echipajului a fost masacrată de răsculaţi, în timp ce un alt grup, inclusiv tatăl lui
Augustus, a fost coborât într-o barcă mică ce a fost lăsată să plutească în derivă pe ocean.
Augustus a supravieţuit pentru că s-a împrietenit cu unul dintre răsculaţi, Dirk Peters, care
regreta acum că a luat parte la revoltă.

Peters, Pym şi Augustus pun la cale un plan pentru a prelua controlul asupra navei: Pym, a cărui
prezenţă nu este cunoscută de răsculaţi, va aştepta o furtună şi apoi se va îmbrăca în hainele unui
marinar mort recent, deghizându-se ca o fantomă. În confuzia creată ca urmare a superstiţiei
marinarilor, Peters şi Augustus, ajutaţi de Tiger, vor prelua din nou controlul asupra navei. Totul
merge conform planului, iar în curând cei trei bărbaţi devin stăpânii navei Grampus: toţi
răsculaţii sunt ucişi sau aruncaţi peste bord cu excepţia unuia, Richard Parker, pe care îl cruţă
pentru a-i ajuta să manevreze nava.
Ilustraţie a morţii lui Augustus realizată de Albert Edward Sterner, 1895

Furtuna creşte în intensitate, rupând catargul, sfâşiind velele şi inundând cala. Toţi patru reuşesc
să supravieţuiască prin legarea lor de cabestan. Pe măsură ce furtuna încetează, ei se găsesc în
condiţii de siguranţă pentru moment, dar fără provizii. În următoarele zile, oamenii se confruntă
cu pericolul de a muri de foame şi de sete.

Ei zăresc o navă olandeză care se deplasează haotic, cu un marinar pe punte care rânjeşte, dând
din cap în semn de salut. Încântaţi la început de perspectiva salvării din necazuri, ei devin rapid
îngroziţi când nava se apropie, aceasta având un miros îngrozitor. Ei îşi dau seama în curând că
marinarul aparent vesel este, de fapt, un cadavru proptit în balustrada navei, rânjetul datorându-i-
se faptului că faţa sa era parţial descompusă deoarece un pescăruş se hrănea cu carnea de pe ea.
În timp ce nava trece pe lângă ei, devine clar faptul că toţi ocupanţii navei sunt cadavre aflate în
stare de putrefacţie.

Pe măsură ce timpul trece, fără a se vedea pământ sau o altă navă, Parker sugerează că unul
dintre ei ar trebui să fie omorât ca hrană pentru ceilalţi. Ei trag la sorţi după obiceiul marinăresc
şi Parker este sacrificat. Acest lucru le oferă celorlalţi o amânare, dar Augustus moare în curând
din cauza rănilor suferite atunci când au recuperat controlul asupra navei Grampus şi mai multe
furtuni se abat asupra navei deja grav avariate. Pym şi Peters stau pe corpul navei răsturnate şi
sunt aproape de moarte atunci când ei sunt salvaţi de Jane Guy, o navă din Liverpool.

La bordul vasului Jane Guy (capitolele XIV – XX)

Pym şi Peters devin membri ai echipajului şi se alătură navei Jane Guy în expediţia sa de
vânătoare şi de explorare a oceanelor sudice. Pym studiază insulele din jurul Capului Bunei
Speranţe, devenind interesat de structurile sociale ale pinguinilor, albatroşilor şi altor păsări de
mare. La îndemnul său, căpitanul este de acord să navigheze mai la sud spre regiunile antarctice
neexplorate.

Nava traversează o barieră de gheaţă şi ajunge în largul mării, aproape de Polul Sud, dar unde era
o climă blândă. Aici, Jane Guy ajunge la o insulă misterioasă numită Tsalal, locuită de un trib de
negri aparent prietenoşi, condus de un şef pe nume Too-Wit. Culoarea albă este străină
locuitorilor insulei şi îi nelinişteşte, pentru că acolo nu există nimic de acea culoare. Chiar şi
dinţii localnicilor sunt negri. Insula este, de asemenea, adăpostul mai multor specii nedescoperite
de floră şi faună. Chiar şi apa este diferită de apa din alte părţi, fiind ciudat de groasă şi având
vene multicolore.
Relaţia localnicilor cu marinarii este iniţial cordială, aşa că Too-Wit şi căpitanul navei încep să
facă negoţ. Prietenia lor, cu toate acestea, se dovedeşte a fi un şiretlic şi în ajunul propus al
plecării navei localnicii prind echipajul într-o ambuscadă organizată într-un defileu îngust. Toată
lumea, cu excepţia lui Pym şi Peters, este sacrificată, iar corabia Jane Guy este ocupată şi
incendiată de tribul răuvoitor.

Tsalal şi mai la sud (capitolele XXI – XXV)

Ilustraţie din 1864 realizată de Yan' Dargent

Pym şi Peters se ascund în munţii care înconjurau locul ambuscadei. Ei descoperă un labirint de
pasaje pe dealuri cu semne ciudate pe pereţi şi nu sunt de acord între ei dacă acestea se datorează
unor cauze naturale sau artificiale. Confruntându-se cu o penurie de alimente, ei alergă disperaţi
şi fură o pirogă de la localnici, reuşind cu greu să scape de pe insulă şi luând un localnic ca
prizonier.

Barca mică se strecoară mai departe spre sud pe un curent de apă din ce în ce mai cald, care a
devenit de culoare alb lăptos. După mai multe zile, ei se confruntă cu o ploaie de cenuşă şi apoi
observă o cataractă mare de ceaţă, în care se deschide o intrare. Localnicul luat cu ei moare
atunci când o figură albă imensă apare în faţa lor.

Aici, romanul se încheie brusc. Un post-scriptum scurt, aparent scris de editorii cărţii, compară
semnele din labirint şi de pe pereţi remarcate de Pym cu litere şi hieroglife arabe şi egiptene cu
sensurile „umbrit”, „alb” şi „Regiunea de Sud”.

Personaje
 Arthur Gordon Pym - protagonistul şi personajul titular al romanului. Este fiul unui negustor
furnizor al Marinei din Nantucket şi nepotul unui avocat bogat. Dornic de aventuri, el se îmbarcă
pe ascuns pe corabia Grampus, comandată de căpitanul Barnard, tatăl celui mai bun prieten al
său.
 augustus Barnard - fiul unui căpitan de balenieră. Este prietenul cel mai bun al lui Arthur Gordon
Pym, având cu aproape doi ani mai mult decât el.
  Dick Peters - maistru pe Grampus, care se alătură răsculaţilor. Metis de origine, el este fiul unui
negustor de blănuri şi al unei indience. Are o forţă herculeană, în ciuda faptului că este mic de
statură, şi poartă o perucă din blană de animal. Începe să regrete că a luat parte la revoltă şi
preia controlul asupra navei, împreună cu Pym şi cu Augustus.
 Richard Parker - marinar de pe Grampus, singurul supravieţuitor al grupului condus de secundul
navei. El este cruţat pentru a ajuta la manevrarea corăbiei în furtună.
 Tiger (în traducere Tigru) - câinele lui Pym, din rasa Terra Nova. A fost îmbarcat în secret pe
Grampus de către Augustus.
 Guy - căpitanul navei Jane Guy, coproprietar al vasului; un om cu purtări alese şi cu multă
experienţă în negoţ, dar ezitant şi lipsit de energie.
 Too-Wit - conducătorul tribului de sălbatici de pe insula Tsalal. Se manifestă iniţial binevoitor
faţă de marinarii de pe Jane Guy pentru ca apoi să-şi dovedească viclenia şi cruzimea.
 Nu-Nu - localnic de pe insula Tsalal, luat ostatic de Pym şi Peters la plecarea lor de pe insulă.
Moare atunci când o figură albă imensă apare în faţa lor, la finalul romanului.

Scrierea şi publicarea romanului

Prima parte a versiunii serializate a Aventurilor lui Arthur Gordon Pym a apărut în Southern Literary
Messenger în ianuarie 1837.

În anii 1830, Poe a vrut să adune o serie de povestiri mai vechi într-un volum intitulat Tales of
the Folio Club.[1] Culegerea de povestiri avea să fie unificată sub forma unei serii de povestiri
prezentate de membrii unui club literar considerat burlesc de critica literară modernă.[2] Anterior,
Poe publicase o parte dintre aceste povestiri în Philadelphia Saturday Courier şi Baltimore
Saturday Visiter.[3] Editorul James Kirke Paulding a încercat să îl ajute să îşi publice culegerea
de povestiri, dar a fost refuzat de cei de la Harper & Brothers, care au argumentat că înclinaţia
cititorilor era spre opere simple şi lungi în genul romanelor. Ei au apreciat că „dacă [Poe] s-ar
coborî puţin la nivelul înţelegerii obişnuite a majorităţii cititorilor şi ar pregăti... o singură
operă... vor ajunge la o înţelegere liberală şi satisfăcătoare cu el”,[4] sugerându-i „în cazul în care
alte angajamente îi permit... să realizeze o poveste în două volume, deoarece acesta este numărul
magic”.[5] Răspunsul celor de la Harper & Brothers l-a determinat pe Poe să înceapă lucrul la o
operă de mari dimensiuni, aceasta fiind Aventurile lui Arthur Gordon Pym.[6]

Poe a aranjat cu şeful său de la Southern Literary Messenger să publice romanul în foileton,[7]
plătindu-i 3$ pe pagină,[8] dar a părăsit publicaţia pe 3 ianuarie 1837, după ce apăruseră deja
câteva episoade;[9] unii biografi sunt de părere că Poe a fost concediat, iar asta l-a determinat să
abandoneze romanul.[10] Despărţirea de Messenger a constituit începutul unei „perioade albe” în
care nu a prea publicat şi a suferit de lipsa unui loc de muncă, sărăcie şi lipsa succesului
literar.[11] Poe şi-a dat seama destul de repede că scrierea unei cărţi devenise o decizie capitală
pentru cariera sa, pentru că nu avea un serviciu stabil şi pentru că economia suferea de pe urma
Panicii din 1837.[7] El s-a hotărât să includă călătoria spre Antarctica pentru a valorifica interesul
subit şi în creştere al publicului faţă de acest subiect.[12] După ce s-a căsătorit cu Virginia Clemm,
Poe şi-a petrecut iarna şi primăvara următoare lucrând în New York la manuscrisul acestui
roman.[13] El a câştigat o mică sumă de bani prin luarea în chirie a unui anume William
Gowans.[14] În cele cincisprezece luni petrecute de el la New York în acel climat economic dur,
Poe a publicat doar două povestiri: „Von Jung, the Mystific” şi „Siope. A Fable”.[15] Editorii de
la Harper & Brothers anunţaseră că romanul lui Poe avea să apară în luna mai a anului 1837, dar
Panica i-a obligat să amâne publicarea.[16] Romanul a apărut în cele din urmă sub titlul The
Narrative of Arthur Gordon Pym of Nantucket în iulie 1838, dar nu a menţionat numele lui Poe,
fiind prezentat ca o poveste relatată de însuşi Pym.[6] Poe s-a scuzat pentru versiunea anterioară
în foileton, comentând că Messenger a transformat-o în mod eronat „într-o ficţiune”.[17] Aşa cum
recomandaseră cei de la Harper & Brothers, romanul a fost împărţit în două volume, subtitlul
complet fiind:

„Comprising the Details of Mutiny and Atrocious Butchery on Board the American Brig Grampus, on
Her Way to the South Seas, in the Month of June, 1827. With an Account of the Recapture of the
Vessel by the Survivers; Their Shipwreck and Subsequent Horrible Sufferings from Famine; Their
Deliverance by Means of the British Schooner Jane Guy; the Brief Cruise of this Latter Vessel in the
Atlantic Ocean; Her Capture, and the Massacre of Her Crew Among a Group of Islands in the Eighty-
Fourth Parallel of Southern Latitude; Together with the Incredible Adventures and Discoveries Still
Farther South to Which That Distressing Calamity Gave Rise.[17]”

Prima publicare peste ocean a romanului a avut loc după doar câteva luni, când a apărut la
Londra fără permisiunea lui Poe, iar paragraful final a fost omis.[16] Această apariţie timpurie a
stârnit interesul britanicilor pentru Poe.[18]

Traduceri în limba română

Prima traducere în limba română a fost realizată de un autor anonim şi publicată în 1921 sub
titlul Aventurile extraordinare ale lui Arthur Gordon Pym[19] de către Editura Gutenberg din
Bucureşti. Această primă traducere este făcută după traducerea franceză realizată în 1858 de
Charles Baudelaire, fiind preluate chiar şi titlurile de capitole intercalate de poetul francez. O altă
traducere anonimă a fost publicată în anul 1942 (sau anterior) sub titlul Aventurile lui Gordon
Pym de către Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A. din Bucureşti, în Colecţia
„Romanele alese”.

Romanul a mai fost tradus de Mircea Alexandrescu şi Marius Măgureanu; traducerea a fost
publicată în 1958 sub titlul Aventurile lui Gordon Pym de Editura Tineretului din Bucureşti, cu
un cuvânt înainte semnat de Mihu Dragomir, şi retipărită în 2004 de către Editura Prut
Internaţional din Chişinău, fără cuvântul înainte şi cu ilustraţii de Olga Diaconu.

Alte traduceri au fost realizate de Mircea Alexandrescu (publicată în 1965 sub titlul Aventurile
lui Arthur Gordon Pym din Nantucket de Editura pentru Literatură din Bucureşti, Colecţia BPT,
cu o prefaţă de Matei Călinescu, şi retipărită în 1970 sub titlul Aventurile lui Gordon Pym de
Editura Dacia din Cluj, Colecţia Ultimatum; această traducere este o reeditare revizuită a
traducerii din 1958 în care sunt adăugate note explicative), de Cristina Jinga (publicată în 2004
sub titlul Aventurile lui Arthur Gordon Pym de Editura Corint din Bucureşti; retipărită în 2007)
şi de Liviu Cotrău (publicată în 2008 sub titlul Povestea lui Arthur Gordon Pym de Editura
Polirom din Iaşi; ediţie ilustrată retipărită în 2013).

Surse

Address on the Subject of a Surveying and Exploring Expedition to the Pacific Ocean and the South Seas
(1836) a exploratorului Jeremiah N. Reynolds a avut o mare influenţă asupra romanului lui Poe.

Pentru ca povestea să dea impresia unei explorări autentice, Poe s-a folosit de o serie de jurnale
de călătorie care se publicau în număr mare în acea perioadă.[20] Cea mai importantă sursă a lui
Poe a constituit-o exploratorul Jeremiah N. Reynolds,[21] a cărui operă Address on the Subject of
a Surveying and Exploring Expedition to the Pacific Ocean and the South Seas a fost recenzată
favorabil de Poe în ianuarie 1837.[10] Poe a folosit aproximativ 700 de cuvinte din cartea lui
Reynolds în Capitolul XVI, adică aproape jumătate din lungimea capitolului.[22] În 1843, Poe l-a
lăudat pe Reynolds şi în recenzia făcută la opera A Brief Account of the Discoveries and Results
of the United States' Exploring Expedition, publicată în Graham's Magazine.[23] Nu se ştie cu
certitudine dacă Poe şi Reynolds s-au întâlnit vreodată,[24] dar se povesteşte că, doar cu puţin
timp înaintea morţii misterioase a lui Poe, acesta ar fi strigat numele „Reynolds” în timp ce
delira; deşi incidentul poate fi considerat apocrif, există o teorie care susţine că Poe se referea la
Jeremiah Reynolds, reflectând astfel influenţa exploratorului.[25]

Într-o notă de subsol la Capitolul XIII, Poe face referire la Polly, o epavă care a plutit în derivă în
Oceanul Atlantic timp de şase luni între 1811-1812. Este probabil ca Poe să fi citit această istorie
în cartea Remarkable Events and Remarkable Shipwrecks (1836) a lui R. Thomas, din care a
citat.[26]

În Capitolul XVI, Poe menţionează circumnavigarea globului făcută de căpitanul James Cook la
bordul vasului HMS Resolution, în care acesta a ajuns până la o latitudine de 70°10'.[27] El s-a
inspirat şi din A Narrative of Four Voyages (1832), o poveste a lui Benjamin Morrell care a
devenit bestseller.[12] Este posibil ca Poe să fi preluat ideea titlului romanului său de la A
Narrative of Four Voyages.[28] Probabil că Poe s-a folosit de aceste evenimente reale pentru a-şi
face cititorii să creadă că romanul este cu adevărat o naraţiune autobiografică a lui Pym.[29]

Pe lângă sursele istorice, Poe a fost influenţat şi de alţi scriitori. The Rime of the Ancient Mariner
a lui Samuel Taylor Coleridge a constituit principala sursă de influenţă,[30] iar scenele cu Pym şi
Dirk Peters în peşteră seamănă cu unele scene din Robinson Crusoe a lui Daniel Defoe,[31] lucru
remarcat de mulţi critici ai vremii, inclusiv de publicaţiile londoneze Court Gazette şi Torch.[32]
Nava plină de cadavre aminteşte de legenda Olandezului zburător, o navă blestemată să nu mai
poată reveni acasă.[33]

Poe a încorporat şi teoriile lui Reynolds şi John Cleves Symmes, Jr. despre intratereştri.[34]
Operele celor doi enunţau ipoteza că la Polul Sud ar exista un pasaj către interiorul planetei, unde
s-ar dezvolta civilizaţii nedescoperite.[33] După cum scria Symmes, Pământul era „gol, locuibil şi
deschis la poli”. Teoria, prezentată în 1818, a fost luată în serios în secolul al XIX-lea[35] şi a fost
folosită de Poe şi în 1831, când a scris „Manuscris găsit într-o sticlă”[36] pornind de la Symmes'
Theory of the Concentric Spheres, publicată în 1826.[37] „Manuscris găsit într-o sticlă” se
aseamănă cu romanul în ceea ce priveşte cadrul, caracterizarea şi unele elemente ale intrigii.[38]
Printre alţi scriitori care au transpus în ficţiunea lor această teorie se numără Edgar Rice
Burroughs şi L. Frank Baum.[39]

Pentru a descrie viaţa în timpul unui periplu prelungit pe mare, Poe s-a inspirat şi din experienţa
personală.[13] În 1815, pe când avea şase ani, Poe a călătorit împreună cu părinţii săi adoptivi de
la Norfolk, Virginia la Liverpool, Anglia, voiaj care a durat 34 de zile.[40] În timpul acestei
călătorii dificile, tânărul Poe l-a rugat pe tatăl său adoptiv, John Allan, să-l includă într-o
scrisoare pe care acesta o scria. Allan a scris: „Edgar a spus Tati, zi ceva şi despre mine, zi că nu
mi-a fost frică de mare”.[41] Familia a revenit în Statele Unite în 1820 la bordul vasului Martha,
ajungând la docul din New York după 31 de zile.[42] Mai aproape de perioada în care a scris
romanul, Poe a navigat în timpul carierei sale militare, cel mai lung voiaj desfăşurându-se de la
Boston la Charleston, Carolina de Sud.[13]

Analiză
Una dintre cele mai puţin accesibile opere ale lui Poe, Aventurile lui Arthur Gordon Pym, s-a
sustras unei interpretări universal acceptate. Eruditul Scott Peeples scria că este „în acelaşi timp
o falsă naraţiune de explorare non-ficţională, saga de aventuri, bildungsroman, păcăleală, plagiat
de jurnal de călătorie şi alegorie spirituală” şi „unul dintre cele mai derutante texte majore ale
literaturii americane”.[7] Biograful James M. Hutchisson scrie că intriga „urcă pe noi culmi de
ingenuitate ficţională şi coboară în noi abisuri de prostie şi absurditate” în acelaşi timp.[43] Unul
dintre motivele confuziei vine din mulţimea erorilor de continuitate din cadrul romanului. De
exemplu, Pym notează că faptul de a sparge o sticlă pe când era captiv i-a salvat viaţa, deoarece
sunetul l-a avertizat de prezenţa sa pe Augustus, care îl căuta. Pe de altă parte, Pym notează că
Augustus nu i-a spus asta decât „după trecerea multor ani”, deşi Augustus moare după opt
capitole.[44] Cu toate acestea, mare parte a romanului are o intrigă bine pusă la punct.
Romancierul John Barth remarcă, de exemplu, că mijlocul romanului coincide cu momentul în
care Pym ajunge la Ecuator, mijlocul globului.[45]

Poe descifrează hieroglife în roman, iar eruditul Shawn Rosenheim crede că acest lucru a
precedat interesul lui Poe pentru criptografie.[46] Chiar şi pictogramele ar putea fi inspirate de
The Kentuckies in New-York (1834) a lui William Alexander Caruthers, unde scrierile similare
sunt opera unui sclav negru.[47]

Spre deosebire de celelalte poveşti despre călătorii pe mare ale lui Poe (de exemplu „Manuscris
găsit într-o sticlă”), Pym face acestă călătorie cu un scop.[48] S-a sugerat că voiajul are legătură
cu stabilirea identităţii naţionale americane şi cu descoperirea propriei identităţi.[49] În cadrul
romanului, Poe se referă la efectul alcoolului asupra oamenilor. De exemplu, episodul
introductiv demonstrează că un om beat poate arăta perfect treaz, pentru ca în clipa următoare să
se vadă efectele alcoolului.[50] O asemenea descriere reprezintă o versiune micşorată a ideii
principale a romanului, care se focalizează pe contradicţia dintre haos şi ordine. Chiar şi natura
pare nenaturală. De exemplu, apa este foarte diferită la sfârşitul romanului, apărând ori colorată
ori „nenatural de limpede”.[51] Soarele străluceşte la sfârşit „cu un luciu galben bolnăvicios care
nu emite suficientă lumină”, înainte de a părea că se stinge.[52]

Elemente autobiografice

Unele elemente ale romanului sunt citite deseori ca o autobiografie. Romanul începe cu Arthur
Gordon Pym, un nume similar cu Edgar Allan Poe, plecând din oraşul Edgartown,
Massachusetts, amplasat pe insula Martha's Vineyard. În această interpretare, protagonistul
navighează de fapt departe de el însuşi sau de ego-ul său.[48] Al doilea prenume „Gordon”, care
înlocuieşte numele de legătură dintre Poe şi familia Allan, a devenit o referinţă la George Gordon
Byron,[50] un poet pe care Poe îl admira foarte mult.[53] Scena în care Pym se deghizează ca să nu
fie recunoscut de bunicul său, deşi îşi doreşte să îi moştenească averea, indică dorinţa lui Poe de
a se rupe de obligaţiile familiale şi, mai ales, dispreţul faţă de patrimoniul tatălui său adoptiv,
John Allan.[54]
Şi datele sunt relevante în această lectură autobiografică. Conform textului, Pym soseşte pe
insula Tsalal pe 19 ianuarie — ziua de naştere a lui Poe.[55] Erudiţii, printre care se numără
Burton R. Pollin şi Richard Wilbur, sugerează că personajul Augustus îşi are originea în
prietenul din copilărie a lui Poe, Ebenezer Burling, sau în fratele lui Poe, William Henry Leonard
Poe,[56] care a lucrat ca marinar în America de Sud şi în alte părţi la bordul navei USS
Macedonian.[57] În roman, data morţii lui Augustus corespunde celei a morţii fratelui lui Poe.[56]
În primul capitol apare barca cu pânze a lui Pym, Ariel - acesta fiind numele unui personaj jucat
cândva de mama autorului, Eliza Poe,[47] precum şi numele ambarcaţiunii lui Percy Bysshe
Shelley, pe care a murit, numită iniţial Don Juan în onoarea lordului Byron.[58]