TOATE PÂNZELE SUS

de Radu Tudoran
PARTEA I: LA POARTA LEVANTULUI
Pe la jumătatea lunii martie, în 1881, corabia grecească Penelopa încărcată cu cereale
cobora la vale pe brațul din mijloc al Dunării, în cursa ei spre Pireu. Căpitanul ei se
numea kir Iani Ghinis era un negustor iscusit și un marinar bătrân, botezat de furtunile
arhipelagului grecesc.
În drumul ei de la Brăila spre Pireu, Penelopa a făcut o escală la Galați. Trenul de
la București sosește în același timp cu vasul menționat, iar din vagonul de clasa I, a
coborât Anton Lupan (personajul principal al romanului). Suindu-se într-o birjă, merge în
port, la biroul domnului Iacomachi unde l-a întrebat de prietenul său vechi Pierre
Vaillant. I s-a răspuns că nu se știe nimic despre el, iar eroul a ieșit descumpănit din
birou. În drum spre birjă, s-a oprit un fața unei tejghele unde se trăgea cu pușca. Un ins
zdrențăros s-a apropiat și și-a încercat norocul, câștigând toată averea proprietarului.
Văzându-i îndemânarea în trasul cu pușca, Anton Lupan i-a aflat numele și că are
un frate, apoi i-a făcut propunerea de a-l însoți într-o expediție la capătul Pământului, iar
bărbatul i-a răspuns pozitiv.
În port, se înțeleg cu căpitanul vasului grecesc să-i ia până la Stambul, pentru
șapte icosari. Pe corabie, echipajul mânca iar Anton Lupan l-a recunoscut pe un vechi
prieten, în persoana lui Gherasim, cârmaciul vasului. S-au așezat și ei la masă bucuroși.
A doua zi, Penelopa a pornit și într-o oră a ajuns la Sulina. Kir Iani a coborât pe
chei și s-a întâlnit cu alți căpitani. Dar pentru că vântul a început să scadă nu mai puteau
pleca în ziua aceea către Pireu. Anton Lupan a văzut un far către gura de vărsare a
Dunării și s-a îndreptat spre acel loc, în vreme ce Ieremia a plecat la vărul său, Haralamb.
O bătrână stătea pe malul mării și de la ea află că paznicul farului se numește Ifrim.
Plimbându-se, Anton Lupan s-a minunat de numărul mare de epava, mai ales una
i-a stârnit emoții mari. Stând și reflectând asupra epavei, și-a dat seama că era chiar
corabia prietenului său, Pierre Vaillant. L-a întâlnit atunci și pe moș Ifrim, de la care a
aflat că un oarecare pirat, Spânu, a prădat vasul. Pentru că era deja seară, bătrânul s-a dus
să aprindă farul, iar Anton Lupan a făcut cale întoarsă la Penelopa și i-a spus lui Ieremia
că vor sta la Sulina, convingându-l și pe Gherasim să-l urmeze. Fiecare avea taina lui, dar
cea mai mare părea să-i aparțină lui Anton Lupan.
Anton Lupan nu-l avea decât pe tatăl lui, mama murise la nașterea celui de-al
doilea copil care nu a trăit mai mult de o zi. Pe la 17 ani, a luat vaporul Arhiducele
Abrecht către Franța pentru a merge la studii. A făcut liceul și apoi Politehnica la Paris
timp de 10 ani, câștigând prietenia lui Pierre Vaillant. După terminarea școlii, cei doi au
mers la Saint-Malo, orașul natal al lui Pierre, unde a cunoscut o altă lume: marea,
corăbiile și a început să iubească acea viață. Ca atare, s-a specializat în fabricarea de
corăbii de lemn. Bunicul lui Pierre, moș Leon, locuia într-un șlep vechi, tras pe mal.
Acolo cei doi prieteni au găsit niște scrisori și o carte care aveau să le schimbe viața.
Scrisorile proveneau de la vestitul om de știință Charles Darwin, dar nu înțelegeau ce
legătură avea moș Leon cu acesta, până când n-au citit cartea publicată de Charles
Darwin. Astfel, au aflat că cei doi au încercat să exploreze un ținut numit Țara de Foc,
situat în sudul Americii de Sud, dar nu au reușit. Tot de aici au mai aflat că în această
încercare a murit tatăl lui Pierre. Această informație i-a determinat pe cei doi prieteni să
se încăpățâneze să plece în această expediție imposibilă.
După ce au terminat școala și și-au luat diploma de ingineri constructori de
vapoare, au pornit spre Stambul, unde au lucrat la construcția de căi ferate și cu banii
câștigați câțiva ani au cumpărat o goeletă de la un marinar bătrân, Marta, iar vasul l-au
botezat Ĺ Esperance. Pierre Vaillant a pornit către Sulina transportând marfă, în timp de
Anton Lupan a rămas la Stambul, lucrând dublu și primind salariu dublu (și pentru
prietenul său).
Având în vedere că goeleta nu revenea la Stambul, Anton Lupan a aflat că o
furtună petrecută la Sulina a determinat naufragiul navei, de aceea Lupan a mers la Pireu,
de acolo în Indii. Revenind la București, a aflat că tatăl său murise. După ce a vândut casa
și bunurile rămase, a plecat în căutarea unei corăbii la gura de vărsare a Dunării.
Anton Lupan s-a întors la Penelopa, a debarcat cu Ieremia și cu Gherasim,
convingându-l și pe Ismail să li se alăture, Dimineață, au mers pe plajă și au început să
dezgroape goeleta naufragiată și s-o repare. Între timp, Gherasim l-a adus și pe vărul
Haralamb. Anton Lupan a trimis pușcașul la Galați după materiale. Când a sosit, corabia
era deja dezgropată și pusă pe schele. Cu sine a adus și un copil, pe Mihu, însoțit de
câinele lui, Negrilă, pe care l-a găsit pe vaporul cu care a venit de la Galați. Restul
echipajului l-a primit cu plăcere pe noul venit. În plus, Ieremia, fără voia căpitanului, a
ordonat unui plutaș să-i aducă un trunchi de copac de la Sulina. În timp ce reparau
corabia, au văzut o plută cu pânze coborând pe Dunăre, lucru nemaiîntâlnit până atunci.
Aproape de vărsare, plutașul a fost atras de curenți, dar pin manevre iscusite, a adus pluta
la mal împreună cu viitorul catarg.
După ce a fost puțin mustrat e oameni, Anton Lupan s-a apropiat de el, a aflat că-l
cheamă Cristea Busuioc și, atras de dibăcia lui în navigație, i-a oferit un post in viitorul
echipaj care va înfrunta mările și oceanele. Răspunsul a fost pozitiv, iar echipajul goeletei
Ĺ Esperance era din ce în ce mai numeros. Gândindu-se mult, Lupan a decis să-i schimbe
numele în românescul Speranța, considerat mai potrivit.
După terminarea reparațiilor, corabia a fost lansată la apă, i-au fost puse catargele
și a fost dusă în port. A făcut un prim drum scurt de încercare pe mare, apoi, de la Sulina,
va începe primul ei drum adevărat cu acest nume. În port dau de exportatorul Leonidas
Velisaratos cu care căpitanul s-a înțeles să-i transporte cherestea la Pireu. Inițial,
Gherasim se crede un bun negustor care a cerut mulți bani pentru transportul de
cherestea, dar află de la Velisaratos că un asemenea serviciu era de cinci ori mai scump
decât suma pe care a cerut-o el. În ziua următoare, Speranța a părăsit Dunărea și, pornind
spre Pireu, naviga cu toate pânzele sus.

PARTEA A DOUA: ULTIMA SIRENĂ

În drumul ei spre Pireu, Speranța face prima escală la Stambul. Aici, Lupan trece în
registrul Căpităniei sosirea corabiei și îi cumpără cizme lui Mihu. Pe străzile orașului,
aude un glas luându-și rămas bun de la Pierre Vailllant. Lupan tresare, iese în stradă
crezând că își va găsi prietenul dispărut, dar în zadar. Căpitanul a ordonat echipajului să
cerceteze nava și portul, fără niciun rezultat.
Înainte de plecare, Anton Lupan ia pe negustorul Agop din Bazar până la Pireu și
un călugăr până la insula Skyros. Pe drum, călugărul stă în cabină și citește tot timpul,
ceea ce-i dă de bănuit lui Mihu, care, într-o zi scotocește în sacul călătorului și găsește un
pașaport pe numele Pierre Vaillant. Băiatul se duce la căpitan, care, după ce a ordonat
echipajului să se adune, l-a chemat pe călugăr și l-a numit ca pe prietenul său. Acesta a
tresărit, da fost încolțit de echipaj și demascat în fața tuturor. Gherasim l-a recunoscut:
era Spânu, piratul care a prădat corabia. Oamenii au pus mâna pe puști, dar au constatat
că, de fapt, călugărul nu citea, ci înfunda puștile cumpărate de Anton Lupan la Stambul.
Spânu a fost legat, iar căpitanul i-a cerut cârmaciului să se îndrepte spre insula piratului.
Aproape de țărm, au văzut o barcă cu cinci oameni îndreptându-se către goeletă. I-au
prins și i-au legat și pe ei lângă Spânu în hambar.
Căpitanul cu câțiva oameni înarmați pleacă în căutarea celorlalți pirați de pe
insulă și văd o altă corabie ancorată la câțiva metri: chiar corabia lui kir Iani, pe care
găsesc legați un bărbat și o femeie, Adnana. De la ea, Lupan află că mai sunt doi pirați pe
insulă și că Spânu ținea o comoară într-o peșteră. Cei doi au pornit în căutarea comorii,
dar nu au găsit decât covoare și mătăsuri. După ce s-a întors la Penelopa, căpitanul a vrut
să vadă ce fac Spânu și ai săi, dar a încremenit când a constatat că Speranța nu mai era la
locul ei, ci se îndepărta. Lupan a preluat comanda vasului de la kir Iani și a plecat în
urmărirea Speranței.
În hambarul Speranței stau acum legați Agop și Ismail, singurii rămași pe punte
după plecarea Căpitanului. În timp ce Ismail dormea, Agop i-a eliberat pe pirați de frică
să nu pățească ceva, iar aceștia au preluat corabia. Spânu nu le dădea deținuților de
mâncare decât pâine și apă. Dar Ismail a reușit să se elibereze și să intre în cabina
căpitanului pe o ușă bine acoperită, cunoscută doar de el și de Lupan, a furat slănină și
vin. Într-o noapte, când pe punte se aflau doar Spânu și un alt pirat, Ismail a ieșit, i-a
pocnit pe cei doi cu o lingură de fier, i-a încuiat pe ceilalți pirați adormiți. Așa au trecut
zile cu bucătarul la cârmă, până când a venit o furtună. Pânzele au fost coborâte, iar
Ismail a văzut din depărtare o corabie cu pavilionul piraților care-i urmărea. Ismail a
ridicat pânzele și a depășit cu mult corabia piraților, apoi și-a continuat drumul întins
patru zile. A cincea zi, a oprit corabia pe țărmul cu palmieri al Africii, dar din senin a
apărut corabia de pirați pe care se afla, de fapt, Anton Lupan.
Echipajul Speranței se reunește pe punte, Lupan i-a înapoiat funcția lui kir Iani,
apoi a ordonat ca pirații să fie aduși pe punte. Anton Lupan a încercat să afla unde se află
Pierre Vaillant, dar nu a obținut decât răspunsul că e în viață și că locul unde se află îl
costă eliberarea lui și a unui pirat. Căpitanul și-a călcat pe inimă și nu a fost de acord. Ca
atare, Speranța a ridicat ancora și a plecat spre Pireu cu un vânt foarte slab. Deodată,
aflându-se lângă parapet, Spânu și piratul lui au sărit în apă crezând că pot înota până la
mal, numai că au fost sfâșiați de rechini.
Corabia a uitat repede această întâmplare sângeroasă și și-a continuat drumul spre
Pireu. Dar a avut nevoie de patru zile să ajungă pe coasta africană, iar acum într-o lună nu
a străbătut nici trei sferturi din drum. După ceva timp au ajuns la pireu, au descărcat
cheresteaua și s-au angajat să ducă 300 de butoaie cu ulei de măsline la Marsilia. Pe la
jumătatea drumului, Anton Lupan a găsit pe cărțile sale de navigație o scrisoare de-a lui
Spânu, probabil uitată. După ce a citit-o a înțepenit pentru că s-a gândit la Pierre Vaillant,
despre care a aflat că se află în insula Musarah din Marea Roșie.
Căpitanul i-a cerut cârmaciului să facă îndată cale întoarsă și nu a mai oprit până
la Port Said, de unde a cumpărat tunuri pentru lupta cu pirații lui Spânu. Ănainte de a
ajunge, oamenii s-au deghizat pentru a nu fi bănuiți de la depărtare. Pe plajă se aflau doar
leșuri mâncate de păsări și de muște, urmele unei bătălii sângeroase.
După ce și-a luat oamenii și barca, Lupan s-a dus pe insula fără niciun semn de
viață. Deodată s-a auzit o bubuitură puternică iar Negrilă, care era mai în față a căzut, dar
s-a ridicat repede doar în trei picioare: un glonț îl nimerise în picior. De după o stâncă a
ieșit un pirat înarmat, luat prizonier, el a povestit că prizonierii conduși de Pierre Vaillnat
s-au răsculat, i-au omorât pe pirați și au fugit cu o corabie construită chiar de inginerul
francez pentru Spânu.
Anton Lupan s-a grăbit să revină pe Speranța și a ordonat plecare spre Port Said
unde au ajuns în scurt timp fără peripeții. Aici, l-a predat pe pirat poliției și a aflat din
registrul căpităniei că prietenul său a înregistrat corabia făcută de el cu numele Ĺ
Esperance, dar nu cunoaște destinația. Căpitanul a luat decizia de a pleca spre Marsilia și
apoi în lunga expediție la care visa de când era copil. În drumul lor spre locul unde
trebuiau să lase cele trei sute de butoaie, Adnana fredona melodii ca de sirenă, spre
încântarea celor de la bord.
 Ajunși la Marsilia, Adnana s-a dus la tatăl ei, iar căpitanul a ajutat-o făcându-i o
brutărie, pe care fata a numit-o, cu acordul echipajului, Speranța. Într-o zi, pe când umbla
pe chei, Gherasim a fost atacat și bătut de un prieten mai vechi, i-au fost furați puținii
bani pe care echipajul îi mai avea. În acest timp, Anton Lupan a trimis scrisoarea la Saint-
Malo întrebând de Pierre Vaillant, dar a aflat printr-o altă scrisoare primită de la moș
Leon că a plecat peste Atlantic să-și împlinească visul.
Tot echipajul era descumpănit: nu plecau pentru că nu aveau bani. Dar le-a revenit
zâmbetul pe buze când un căutător de aur, Martin Stricland le-a cerut să-l ducă până în
America de Sud, în Țara de Foc, pe cheltuiala sa. Următoarea zi, și-au luat rămas-bun de
la Adnana și-au început călătoria. Au oprit pentru ultima dată în Europa la Gibraltar de
unde au luat provizii și toate cele necesare unei lungi călătorii peste Atlantic, Chiar în
acea zi au părăsit bătrânul continent și au pornit spre America.

PARTEA A TREIA: CRUCEA SUDULUI

Imediat ce au părăsit strâmtoarea, căpitanul a ordonat cârmaciului să pornească

spre sud de-a lungul coastei africane. Noul lor pasager, Martin Stricland, nu ieșea deloc
pe punte, ci stătea în cabina lui, bând câteva sticle de whisky pe zi. După un timp de mers
pe lângă continent, corabia a început să se depărteze încet, încet, cotind spre est. Mai
târziu, omul de veghe l-a anunțat pe căpitan că se apropie câteva corăbii, iar Anton Lupan
a rămas uimit să constate cp-i urmăreau câteva corăbii de pirați. Apoi, Ieremia și vărul
său, Haralamb, cei mai buni țintași de pe goeletă s-au așezat lângă parapet cu puștile în
mână. Ceilalți și-au adus li ei puștile, fără să se apropie de parapet. După ce corăbiile
inamice s-au apropiat destul de mult pentru a fi în bătaia gloanțelor, au început să tragă,
iar țintașii au vizat catargele dușmane pentru a le opri înaintarea. Au reușit să le
încetinească substanțial, unele chiar s-au răsturnat și au scăpat. Cei doi au fost felicitați de
toți apoi fiecare și-a văzut de treabă iar corabia și-a urmat cursul.
Când toți erau fericiți, omul de veghe a anunțat din nou o veste rea: armatanul 1, un
vânt puternic și fierbinte care duce nisip de pe coasta Africii. Anton Lupan a cerut tuturor
să intre în cabine și să încuie ușile, cu excepția cârmaciului, Gherasim. Vântul a trecut
repede, dar totul pe bord era alb, acoperit cu nisip, iar omul de la cârmă avea nisip și prin
nas.
După ce au trecut de aceste primejdii, au mers câteva zile bune fără griji. Dar într-
o dimineață, la orizont se vedea cerul întunecat. În câteva ore, cerul era întunecat deplin.
Vântul bătea puternic iar valurile începeau să crească în înălțime. Curând a venit și
ploaia. Acum toți se aflau pe punte: strângeau pânzele, legau diferite lucruri pentru a nu fi
luate de valuri. Căpitanul era îngrijorat, deoarece presiunea atmosferică scădea fără
normă. Valurile ajungeau până la parapet iar vântul arcuia catargele până la impresia că
se vor rupe. Corabia se legăna ca un bebeluș în brațele mamei. Uraganul a ținut trei zile și
părea că nu se va mai opri. Martin Stricland a ieșit pe punte și a vărsat toată apa de băut
de ciudă că nimeni nu i-a adus porția de whisky necesară în acea zi. Acum Gherasim era
la cârmă când, în fața goeletei s-a format un val uriaș de trei ori cât catargul. Toată lumea
a intrat sub punte, numai cârmaciul a rămas. Era sigur că poate salva corabia de
naufragiu. Când valul s-a apropiat, goeleta a început să urce pe creastă, apoi a coborât iar
valul s-a depărtat lăsând corabia jos. Era semnul că se termină uraganul. A doua zi,
soarele a triumfat în fața norilor.

1
armatanul s.n. – vânt fierbinte și uscat care suflă dinspre Sahara spre Oceanul Atlantic. –
din fr. harmattan.
 Oamenilor a început să le fie sete și când au văzut butoaiele aproape goale s-au
înfuriat. Au rezistat un timp fără apă. Într-una din zilele de calvar, Negrilă a sărit în mare
și a fost cu greu salvat de rechini. Curând a revenit ploaia și oamenii s-au revigorat.
După 50 de zile de navigație pe mare, în sfârșit corabia cu pavilion românesc a
zărit uscatul și a intrat într-un mare port pe coasta Braziliei. Căpitanul s-a dus la căpitănie
pentru întocmirea documentelor de intrare în port, apoi i-a scris Adnanei să ia primul
vapor spre Montevideo. Revenit pe vas, Lupan a rămas fără cuvinte: Adnana se afla pe
Speranța, pentru că tatăl ei a murit și atunci a vândut brutăria, a luat un vapor ca să-și
ajungă prietenii. A doua zi au pornit spre sud, de-a lungul coastei Americii de Sud.
Ziua următoare la Montevideo, capitala Uruguayului, căpitanul le-a dat voie
oamenilor să se plimbe prin port. Ismail, a ajuns într-un loc unde se vindea la licitație un
fonograf care cânta un cântec turcesc. Bucătarul a participat la licitație, în concurență cu
un trimis al președintelui Uruguayului. Licitația a ținut până la 100 de pesos, preț dat de
Ismail.
Bucătarul a venit pe corabie cu ordinul de plată, iar căpitanul a înlemnit. Alături
de bucătar era și cel care a vândut piesa, cerând banii. Pentru ca Ismail să nu ajungă la
închisoare, Anton Lupan a plătit. Corabia și-a continuat drumul și a ajuns la Buenos
Aires, capitala Argentinei. Aici, oamenii au primit din nou permisiunea de a se plimba,
iar Ismail a ajuns într-un loc cu lupte cu cocoși. A pariat pe un anumit cocoș, împreună cu
alți mulți oameni și a pierdut. Neavând cu ce plăti, Ismail a ajuns la închisoare. Tot
echipajul s-a simțit dezamăgit. Mihu l-a vizitat iar Ismail i-a cerut să vadă care cocoș a
câștigau următoarea luptă. În drum spre locul competiției cu cocoși, musul a văzut într-o
prăvălie pe cel care-l bătuse pe Gherasim la Marsilia. Fără să se mai gândească a fugit la
corabie unde i-a spus tot căpitanului. Însoțit de câțiva oameni, Anton Lupan s-a îndreptat
spre prăvălia cu pricina. A așteptat venirea serii și, înainte ca făptașul să închidă prăvălia,
căpitanul a intrat și l-a silit să înapoieze banii furați și o despăgubire. Cu acești bani,
Ismail a fost eliberat, dar nimeni nu mai avea încredere în el.
După ce a zăbovit câteva zile la Buenos Aires, Speranța a pornit la drum și în
câteva zile omul de veghe anunța apropierea Capului celor 11.000 de fecioare, locul de
unde trebuia să-și înceapă Lupan exploatarea Țării de Foc.

PARTEA A PATRA: ALCALUFII

Speranța a ancorat în golful Narrows pentru a face ultimele înainte de a începe

străbaterea strâmtorii lui Magellan. Martin Stricland a coborât în port și a intrat în barul
Cristofor Columb. Acolo l-a întâlnit pe tânărul Black Pedro, căruia i-a spus că dacă
dorește să-și revadă tatăl trebuie să-l urmeze la bordul Speranței. Și astfel pasagerii s-au
înmulțit. În drumul ei prin strâmtoare, corabia a cunoscut uliaul, un vânt din munți care
bate foarte tare. În tot acest timp, Stricland a ademenit oameni din triburile de pe mal să-l
urmeze, promițându-le diferite lucruri. Astfel, a adunat peste 100 de oameni, numiți
alcalufi2. După ce a ieșit din strâmtoare, corabia s-a îndreptat spre sud, la gura de vărsare
a unui râu. Acolo, Anton lupan a scăpat de Martin Stricland, lăsându-l pe un mal al
râului, iar el a ancorat pe celălalt mal. Acolo, alcalufii, siliți de stăpânul lor, au început să
strângă fire de aur din nisipul de pe mal.
Pentru a ajuta la evoluția lor, Anton Lupan a făcut un fierăstrău, pentru a-i ajuta să
facă scânduri. Zi cu zi, sacii lui Martin Stricland se umpleau, dar alcalufii nu mai primeau
ce li se promisese, ci numai un pahar cu spirt la finalul fiecărei zile. După ceva vreme
petrecută pe malul râului, Anton Lupan s-a decis să înceapă expediția plănuită cu vechiul

2
Alcalufi – trib amerindian
prieten din copilărie, pe care nici bunicul, nici tatăl lui Pierre nu au putut-o duce la bun
sfârșit. Astfel, însoțit de Adnana, de plutaș și de Mihu, căpitanul pleacă să cerceteze acea
zonă a Țării de Foc, necălcată de picior omenesc, lăsându-i pe Gherasim, Ismail și
Haralamb să părăsească corabia.
În câteva zile, căpitanul se afla în vârful muntelui din apropierea râului. De sus se
vedeau goeleta și satul alcalufilor. Acel ținut neatins de după munte nu era deosebit. Au
început să coboare adunând felurite plante, gâze pe care le considerau deosebite. După ce
au tins plaja, s-au întors, dar deviind puțin de la traseu. Ajungând din nou la poalele
muntelui, Adnana a zărit niște schelete omenești grămadă. Anton Lupan s-a apropiat și a
găsit la gâtul unuia un lanț de aut pe spatele căruia erau scrise inițialele A.V., ceea ce nu
putea însemna decât Arnold Vaillant, adică tatăl lui Pierre. Amărâți cum erau, în câteva
zile au fost din nou pe munte, seara. Căpitanul a văzut o lumină ce cobora spre corabie,
iar apoi o flacără mare a izbucnit. Atunci a crezut că satul alcalufilor a luat foc.
Între timp, Martin Stricland a plănuit cu Black Pedro moartea celor patru rămași pe
corabie și capturarea ei. În acea seară, un vechi inamic de-al acestuia a intrat în casa lui și
s-au luat la bătaie. Străinul i-a spus lui Black Pedro că tatăl lui era mort de cinci ani.
Mâhnit de trădarea lui Stricland, Pedro a plecat în pădure și s-a întors cu o torță aprinsă,
dând foc casei trădătorului, în care încă se lupta cu inamicul. Apoi, Pedro a traversat râul
incendiind satul alcalufilor. După ce Gherasim, Haralamb și Ieremia au părăsit corabia să
vadă ce se petrece, Black Pedro s-a urcat pe goeletă și i-a dat foc. Ismail s-a repezit spre
făptaș, dat a fost împușcat de Black Pedro. Gherasim și ceilalți au stins focul cu ajutorul
lui Anton Lupan. A ars o bucată de punte și un catarg, ambele se puteau repara. Ismail era
în stare gravă.
A doua zi, Speranța a ridicat ancora și a pornit spre Usoaia, cel mai apropiat oraș
unde puteau găsi un medic. Au ajuns acolo în câteva zile și medicul l-a consultat imediat
pe Ismail. Spre fericirea lui, gloanțele care i-au atins trunchiul nu au afectat organele
vitale, dar un glonț i-a nimerit rotula și este risc de gangrenă. Deci piciorul trebuie tăiat.
Spre supărarea lui Anton Lupan, medicul nu are instrumentele necesare unei operații de
acest fel. Speranța pleacă din nou la drum. După câtva timp, puroiul de la genunchi s-a
ridicat simțitor. Fără să se mai gândească, Anton Lupan l-a întrebat pe Ismail dacă
acceptă să i se taie piciorul, iar răspunsul a fost ferm afirmativ. Căpitanul a adus în cabină
un fierăstrău și cuțite. După câteva zeci de minute a ieșit pe punte, plin de sânge,
anunțându-i de cei de pe punte că Ismail se va face bine.
În câtva timp, au ajuns la Capul Horn, un loc unde mareele din Atlantic se unesc
cu cele din Pacific. Și astfel se formează valuri mari care pot zdrobi o corabie de stânci.
Un astfel de val a prins-o și pe Speranța și a aruncat-o pe o stâncă. Nimic nu s-a stricat,
dar mareele au început să scadă, deci nu puteau să se miște decât peste câteva zile, când
mareele vor atinge aceeași înălțime. Pentru a fi urnită mai ușor, căpitanul a dat nisipul pe
care îl avea ca les jos. Și astfel, după o lungă așteptare, goeleta a fost din nou la apă.
Au mers la Punta Arenas unde au încărcat opt vagoane de cărbuni. Acolo au
așteptat două luni pentru ca Ismail să se vindece. În sfârșit, Anton Lupan s-a căsătorit cu
Adnana, pe care a îndrăgit-o de când a văzut-o prima dată și a dat mare petrecere. Ziua
următoare, Speranța a ridicat ancora, a ieșit din port și după mult timp de mers, s-au
întâlnit cu un pescar care i-a dat căpitanului o sticlă în care era o scrisoare. După ce a
citit-o, a ordonat cârmaciului să schimbe direcția. Acolo scria despre corabia prietenului
său că a naufragiat, supraviețuitorii printre care și Pierre Vaillant și locul de unde a scris.
Căpitanul a cercetat harta, era în mijlocul oceanului, dar nu se afla vreo insulă
inscripționată. Probabil un alt tărâm necercetat. Atunci a ieșit pe punte și i-a ridicat
cârmaciului direcția răsărit și astfel Speranța naviga spre est cu toate pânzele sus.