Profilul psihologic al deţinutului

Impactul privării de libertate asupra componentelor personalităţii este în multe cazuri

dramatic, generînd conduite diferite faţă de cele din mediul liber. O importanţă aparte, pentru
menţinerea echilibrului sufletesc al persoanei o deţin astfel de elemente ca: vestimentaţia,
familia, casa, prietenii, obiectele familiare ş.a.; separarea bruscă de aceste elemente contribuie
la dezintegrarea psihologică a persoanei, face vizibil dramatismul condamnării.
Ca element al personalităţii, afectivitatea „duce greul” frustrărilor impuse de privarea
de libertate.
A. D. Glotocichin şi V. F. Pirojcov susţin că majorităţii deţinuţilor le este firesc [23]:
─ sentimente amorale;
─ excitaţiile emoţionale ridicate;
─ neputinţa, iar mai des, ne dorinţa de a se controla;
─ expresivitatea exagerată a manifestării emoţiilor;
─ absenţa empatiei, indiferenţa faţă de alţii;
─ dependenţa sentimentelor sale în funcţie de influenţa grupului;
─ sentimentul de inferioritate ;
─ mascarea trăirilor sale adevărate;
G. Florian, într-un studiu recent vizînd particularităţile afective ale deţinuţilor, scoate în
evidenţă următoarele: insecuritatea şi naivitatea; dorinţa de afirmare şi opozabilitatea; teama de
compromitere, devalorizarea familiei şi un sentiment latent de ratare; receptivitatea scăzută
pentru învăţare, detaşare şi conservatorism; sentimentul de inutilitate şi abandon, nevoia de
suport moral şi material. La femei caracteristicile principale sînt: dezorientarea afectivă,
hiperemotivitatea, nevoia de originalitate şi anxietatea; nevoia de susţinere, egocentrismul şi
ataşamentul de familie; culpabilitatea, dragostea pentru copii şi gelozia; revendicativitatea,
depresia şi sentimentul de inferioritate; ideile de persecuţie, renunţarea, contemplativitatea şi
trăirea în trecut. [17]
Deţinutul, frecvent, îşi pierde încrederea în posibilitatea de reintegrare socială, voinţa
începe să fie exersată în acţiuni care-l îndepărtează şi mai mult de aşteptările cadrelor din
locurile de detenţie (tatuajul, bravarea, provocarea altor deţinuţi mai puternici la luptă).
Conduita deţinuţilor este expresia în principal a obligativităţii şi cum constatăm fregvent
cazuri în care obligativitatea este suportată de teamă decît cazuri cînd este înţeleasă şi acceptată,
problema performanţelor în detenţie trebuie delimitată foarte strict.
 Condiţiile specifice izolării sociale sub forma încarcerării nu pot să nu se răsfrîngă
asupra caracterului persoanei deţinute. Astfel, deţinuţii se clasifică în persoane cu dezvoltare
pozitivă şi cu dezvoltare negativă a caracterului.
Leonhard consideră că la persoanele cu dezvoltare negativă a caracterului se urmăresc
[25]:
1. accentuarea unor anumite trăsături de caracter: comportamente demonstrative
lăudăroşenie, indeferenţă faţă de viitor, pierderea independenţei, mărirea sau micşorarea
numărului de pretenţii;
2. formarea tipului agresiv faţă de ceilalţi şi de sine (autoagresiv): eschivarea de la
muncă sau alegerea unei munci mai uşoare , autoafirmarea în faţa celorlalţi; metodele de
comportament preluate de aceste persoane sunt: agresivitate verbală, ameninţări, autovătămare
etc. Comportamentul agresiv şi autoagresiv este o formă de proces, care se observă la persoană
în situaţii de ameninţare psihică şi fizică, unei frustrări înalte şi deprivării.
Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice, s-
a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care
încalcă în mod frecvent legea [27]:
Inadaptarea socială . Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor,
aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici etc.)
unde nu există condiţii, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Atitudinile
antisociale care rezultă din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor
deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducînd la devianţă
şi apoi la infracţiune.
Duplicitatea comportamentului. Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului
infracţional, infractorul lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii
oamenilor, în general şi ai autorităţilor în special. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi
formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal
al vieţii.
Imaturitatea intelectuală. Aceasta constă în incapacitatea de a prevedea pe termen lung
consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent,
acordînd o mică importanţă viitorului.
Imaturitatea afectivă. duce la o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate,
predominînd principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul afectiv recurge la
comportamente infantile (accese de plîns, crize etc.) pentru obţinerea unor plăceri imediate,
minore şi uneori nesemnificative.
 Instabilitatea emotiv-acţională. Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare
primite în familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ
instabil din punct de vedere emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează
discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli.
Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de
obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.
Frustrarea. Frustrarea este, de fapt, experienţa afectivă a eşecului, trăirea mai mult sau
mai puţin dramatică a nereuşitei. Una şi aceeaşi situaţie poate fi resimţită ca favorabilă de către
o persoană şi poate fi trăită ca frustrantă de către alta. Starea de frustrare se manifestă printr-o
emoţionalitate mărită, şi în funcţie de temperamentul individului, de structura sa afectiv, de
formula echilibrului afectiv (stabilitate – instabilitate emoţională) se poate ajunge la un
comportament deviant, individul nemai ţinînd seama de normele şi valorile instituite de
societate (Preda, 1998).
Reacţiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant şi de
personalitatea celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci cînd
acesta este privat de unele drepturi, recompense, satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau
cînd în calea obţinerii acestor drepturi se interpun unele obstacole.
Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la
frustrare) şi amînare a satisfacţiei pînă la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au
tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionînd haotic, inconstant, atipic, agresiv şi
violent cu urmări antisociale grave. Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de frustrare
depinde nu atît de natura şi forţa de acţiune a factorilor frustranţi cît mai ales de gradul
maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnificaţia acordată factorilor conflictuali
şi frustranţi prin procesul de evaluare şi interpretare.
Complexul de inferioritate. Complexul de inferioritate reprezintă o structură dinamică
inconştientă, înzestrată cu mecanisme de autoreglare, reprezentînd reacţia împotriva existenţei,
la nivelul întregii structuri a personalităţii, a unei surse permanente de dezechilibru. Pentru
infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment
de insuficienţă, de incapacitate personală. Complexul de inferioritate incită adesea la
comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior
orientate antisocial. J.Pinatel arată că la majoritatea marilor delincvenţi există un nucleu al
personalităţii ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi
indiferenţa afectivă.
 Egocentrismul. Reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai
el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo
de propriile dorinţe, scopuri, interese.
Agresivitatea. Reprezintă un comportament violent şi destructiv orientat spre persoane,
obiecte sau spre sine. La infractor agresivitatea apare fie în situaţii frustrante, fie atunci cînd
acesta comite infracţiuni prin violenţă. Agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte
trăsături ale personalităţii infractorului. Astfel agresivitatea este strîns legată nu numai de
intoleranţa la frustrare, ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea de a domina.
Agresivitatea şi violenţa infractorilor este declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului de
culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime.
Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea.
Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană,
exprimîndu-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere.
Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestîndu-se prin forme
multiple, cum ar fi: omuciderea, tîlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.
[29]
Indiferenţa afectivă. Este strîns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin lipsa
emoţiilor, a sentimentelor şi a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege
nevoile şi durerile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de problemele altora. Indiferenţa
afectivă redă în fond stările de inhibare şi dezorganizare emoţională. Această latură a
personalităţii infractorului se formează de la vîrste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe
ale procesului socializării, Legătura strînsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în
faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii. După cum spune
Pinatel, aceasta este ordinea intrării în acţiune a trăsăturilor din nucleul personalităţii criminale
atunci cînd se trece la actul infracţional agresiv. Dintre aceste trăsături, labilitatea şi gradul
agresivităţii par a influenţa cel mai mult pragul delincvenţial.
Trăind în conflict cu societatea şi acţionînd mereu împotriva ei, prin succesele obţinute
în activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se. Elementul
determinant şi în acelaşi timp şi o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna.
Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general, cuprinzînd
acele elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui număr mare
de infractori.
Toate încercările specialiştilor de a clasifica deţinuţii se referă mai mult la tipologia
delicvenţilor aflaţi în libertate şi aproape deloc la deţinuţi.
 C. Lombroso distinge: criminalul înnăscut, criminalul epileptic, criminalul pradă a unei
pasiuni irezistibile, criminalul cu spirit slab şi delicventul ocaziţional. [24]
E. Ferri menţionează despre criminalul de ocazie şi criminalul din obişnuinţă.
D.Szado propune clasificarea delicvenţilor în:
1. periculoşi ─egocentrism exagerat, disocialitate, înrădăcinare criminală;
2. imaturi ─ care se identifică cu scheme de comportament deviant;
3. marginali ─ cu deficienţe psihologice;
4. cu structură nevrotică ─explozivi, care nu acceptă rolurile sociale;
Un interes deosebit pentru lucrătorii din penitenciare a servit tipologia adusă de A. G.
Kovaleov, la baza căreia, el a pus gradul de contaminare criminologică a personalităţii
infractorului. [28]. El distinge:
a. tipul criminalului global ─ persoană asocială, cu atitudini negative faţă de alţii şi faţă
de muncă, acest tip cuprinde diferite subtipuri sociale:huliganism, banditism, violatori ş.a.
b.tipul criminal parţial ─ acestea este persoana cu o contaminare criminologică
periodică, majoritatea persoanelor cu acest tip săvîrşesc infracţiuni împotriva proprietăţii
personale şi sociale.
c. tipul subcriminal ─ deosebit de excitabil emoţional, autocontrol slab, săvîrşesc
omoruri, vătămări corporale grave în cazul stării de gelozie; leneş nesocotit care iubeşte să
trăiască bine.
La Congresul Organizaţiei Naţiunilor Unite referitor la prevenirea crimelor şi
tratamentul delicvenţei, a fost formulată următoarea tipologie:
 delicventul primejdios ─ infracţiuni grave, recidivism, posibilitatea de a
fi o ameninţare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate. Caracteristicile
acestui tip sunt: personalitate cronic antisocială, mentalitate criminală, impulsivitate,
inexistenţa unui ideal în viaţă,incapacitate de a simţi culpabilitatea,brutalitate ş.a.
 delicventul dificil ─ din cauza personalităţii sale produce greutăţi
autorităţilor corecţionale, nu se conformează regulamentelor, întreţine relaţii proaste,
persoană în care nu se poate avea încredere, am putea spune că este un produs al
concepţiilor specifice vieţii în penitenciar.
 delicventul inveterat ─ infracţiuni grave, persistenţa agresivităţii,
indiferenţă, apare deseori cu diagnosticul psihiatric sau psihologic de „anormal”.
 deţinutul pe termen lung ─ eschivare de responsabilitate, izolare şi
alienare.
  inadaptatul social ─ suferă de o boală psihică, are probleme sexuale,
alcoolism, se droghează, inspiră frică.
Din experienţa proprie, Gherghe Florian, impune cîteva concluzii [17]:
1) cu privire la durata detenţiei, administraţia primeşte în custodie două tipuri de
deţinuţi: cei ce se consideră vinovaţi şi cei ce neagă orice vinovăţie;
2) după nivelul cultural al deţinuţilor: cei cu studii ─ sunt mai socializaţi, depun eforturi
pentru a se ţine la nivel acceptabil de civilizaţie şi „cei ce nu au ce pierde” ─ pentru ei viaţa ar
fi o simplă supravieţuire marcată de eşecuri;
3) în vederea dinamicii stării de sănătate mintală: cei care îşi păstrează echilibrul
sufletesc şi cei cu dizarmonii ale personalităţii;
4) din perspectiva administraţiei penitenciarului, deţinuţii se împart în: cei care muncesc
şi cei care nu muncesc.

2. Mediul penitenciar. Efectele încarcerării

Viaţa în condiţiile privării de libertate, ca urmare a executării pedepsei penale, deşi
tranzitorie, constituie o situaţie limită pentru om, generînd momente de exteriorizare a
imfermităţilor sale sufleteşti.
Fiind un suport al mediului social, penitenciarul este o frontieră a civilizaţiei, o instituţie
care rămîne cronic în urma ambianţei generale a societăţii. Existenţa umană în închisoare este
considerată ca una tragică, în care putem găsi suferinţă, disperare şi abandon. Venirea în
penitenciar tulbură echilibrul personalităţii prin reducerea: spaţiului de viaţă, a timpului
personal (suspendarea viitorului) şi a comportamentului social. Stresul prelungit din faza de
anchetă, intrarea într-o colectivitate nouă, controlul riguros al conduitei dependenţa de personal,
densitatea umană favorizează apariţia şi cronicizarea unei patologii specifice. Apatia, lipsa
iniţiativei, pierderea interesului pentru lucruri, anestezia afectivă, incapacitatea de a face
planuri, resemnarea ─ toate acestea conturează nevroza penitenciară. Inexistenţa unui spaţiu
personal, absenţa unui refugiu, ambianţa monotonă conduc frecvent la adaptare patologică,
degradarea imaginii de sine, căderi afective.
G. Florian menţionează cîteva elemente specifice universului carceral care ar explica
dimensiunea sa patologică [17]:
a. susţinerea afectivă şi morală din partea reţelei sociale este minimă;
b. în cursul primelor experienţe penitenciare se dobîndeşte o resemnare care devine un
invariant al personalităţii deţinutului;
c. pierderea controlului asupra mediului, generează frecvent stări depresive;
 d. sentimentul eficacităţii personale este anulat prin lipsa cronică, pentru majoritatea
deţinuţilor, a posibilităţii de aşi exprima aptitudinile şi de a avea succes.
G. F. Hohreacov e convins de faptul că „...izolarea individului de societate duce la
consecinţe negative. Cît de multe eforturi n-am întreprinde în scopul ridicării eficienţei
corectării şi reeducării în locurile privării de libertate, ele sunt inutile. Pedeapsa cu privarea de
libertate însăşi după sine este dăunătoare. Societatea pînă cînd nu a gîndit nimic altceva, ce ar
putea înlocui acest tip de pedeapsă. Însă ea trebuie să înţeleagă prejudiciile acestui sistem”. [18]
Mediul penitenciar constituie o situaţie deosebită cu o amplă rezonanţă în mediul de
viaţă al persoanei, atît pe durata detenţiei cît şi în libertate. Pentru persoana care este privată de
libertate, mediul penitenciar pune în ordine două probleme importante: de adaptare la normele
şi valorile acestei instituţii şi de evoluţia ulterioară a personalităţii sale.
În general ceea ce ar fi afectat în cea mai mare măsură la deţinuţi sunt normele după
care îşi conduc activităţile şi relaţiile interpersonale, aprecierile individuale asupra faptelor
cotidiene ceea ce trădează un sistem de nevoi inferioare, o raportare la bine şi la rău prin prisma
intereselor personale şi deosebit de important, un nivel scăzut de moralitate.
Valorile morale nu lipsesc în penitenciar ci doar se realizează într-o ambianţă deosebită.
În detenţie individul trăieşte în mijlocul unei colectivităţi umane caracterizate prin devieri
comportamentale, care de multe ori sancţionează pe cel care adoptă o conduită morală.
Moralitatea majorităţii deţinuţilor relevă o contradicţie între conştiinţa lor morală şi
manifestările lor morale: ei cunosc ce este bine şi criteriile după care este apreciat, dar
obiectivele urmărite, mijloacele folosite şi timpul acordat acestora nu se încadrează în limitele
acceptate social.
Ceea ce duce la transformarea mentalităţii deţinuţilor este nevoia de reconstruire a unui
sistem de valori funcţional, în paralel cu activarea încrederii în sine şi viitor, corectarea
atitudinii faţă de muncă, de lege şi de pedeapsă. Cu cît deţinuţii înţeleg mai repede că faptele
morale le asigură acceptarea din partea celorlalţi, liniştea interioară şi sentimentul participării,
cu atît deschiderea lor la procesul de reconstrucţie atitudinală este mai larg şi mai eficace.
G. Florian consideră că o persoană prezintă o stare de sănătate morală dacă respectă
normele morale şi legale a comunităţii din care face parte, iar faptele sale sunt întemeiate pe
convingeri pozitive privind munca, familia, viitorul şi prezintă o imagine de sine constructivă.
[17]
Mulţi deţinuţi au convingerea privind caracterul definitiv al propriului destin. Astfel, un
procent foarte mare declară că nu vor putea trăi cinstit. Din această afirmaţie putem distinge
sentimentul lor de abandon dublat de conştiinţa faptului că decăderea lor este atît de avansată,
încît nu mai are rost să facă eforturi pentru a o schimba.
A fi deţinut este o situaţie care favorizează un puternic proces de devalorizare a propriei
persoane, a celor din jur şi mai grav, a valorilor fundamentale care orientează viaţa oricărei
persoane [17, p.19].
Aproape fiecare deţinut trăieşte traumatic perioada de detenţie mai ales la prima
condamnare: frustrările în plan social, instinctual şi în ce priveşte imaginea de sine îl pot face
pe deţinut să caute un remediu definitiv al nefericirii sale. Reacţia catastrofică a individului
exprimă neputinţa de a se adapta la situaţia dată: ultimul eşec al existenţei se transformă în
eşecul vieţii, fapt ce poate constitui un moment de ruptură, o criză de sens, gestul suicidar
nefiind o opţiune, ci mai degrabă negarea totală a posibilităţii de a alege . [19, pag.137-138]
La mulţi deţinuţi, cu timpul, se instalează o intoleranţă faţă de ambianţa penitenciară:
acest proces începe cu aspectele privind condiţiile fizice ale detenţiei spaţiul restrîns, somn
dificil, zgomot permanent, mirosuri neplăcute; şi continuă cu aspectele privind relaţiile
interumane ─ opinii divergente, agresiuni verbale, umilinţe, înstrăinarea cu forţa a unor bunuri
materiale.
Organizarea impusă şi în general foarte monotonă a timpului, programa zilnică sever
reglementată, timpul liber care este şi el impus provoacă sentimentul de frustrare continuă. La
mărirea sentimentului de frustrare duce şi renunţarea la o serie de obiecte de uz personal, a căror
lipsă este mereu resimţită; renunţarea la cele mai multe plăcerile pe care şi le-a putut oferi în
viaţa liberă,ceea ce îl va duce la căutarea de „surogate de satisfacţii” (Kerner,1982).
Analizînd procesul de penitenciarizare prin izolare fizică, psihică şi psihosocială, vom
constata că între ele există o multitudine de deficienţe ce prezintă aspecte specifice şi
manifestări complexe. Ele vizează atît latura cantitativă cît şi pe cea calitativă. Din punct de
vedere cantitativ, privările de libertate se întind pe perioade mai mari sau mai mici, durata
condamnărilor constituind principalul factor stresor. Calitativ izolarea dă naştere unei game
complexe de frămîntări psihice şi psihosociale.
Starea cea mai des întîlnită este construită pe anxietate, vulnerabilitate, scăderea stimei
de sine, îngustarea cîmpului comunicaţional, aplatizarea afectivă, toate formînd o puternică
modificare a structurii personalităţii individului, putîndu-se vorbi chiar de o depersonalizare.
Şiind că dincolo de perete există o lume liberă, în care ei sînt priviţi cu suspiciune, între
diţinuţi şi cei din libertate se produce o adîncă prăpastie, lumea şi pierde din
diversitate,divizîndu-se în două lagăre.Sezaţia că există cealaltă lume, exprimă dorinţa de
autodeterminare faţă de cei liberi, de a te diferi de ei.
 Fiecare din deţinuţi simte că nu doar el, ci toţi, care se află în detenţie, sînt îngrijoraţi de
păstrarea valorii personale, de aceea nimeni nu este interesat să-i amintească cuiva că este
infractor. Apropiere unul de altul le reîntoarce echilibrul sufletesc.
Se presupune, că omul ajuns în penitenciar învaţă să respecte legea, regulile comunităţii,
astfel, încît închisoarea să-l apropie de societate. Însă, consolidîndu-se cu alţi deţinuţi, individul
se îndepărtează tot mai mult de ea, iar între aceste două „lumi” apare un zid nevăzut de
înstrăinare, învingerea lui fiind dificilă.[20]
Din punctul de vedere al administraţiei penitenciare, perioada de executare a pedepselor
se împarte în trei: carantina, executarea propriu-zisă şi perioada pregătirii pentru liberare.
Perioada de carantină se prelungeşte dincolo de cele 21 de zile – prevăzute mai ales din
considerente medicale – până când deţinutul nou depus ajunge la o formulă de viaţă acceptabilă.
Apar multiple somatizări la cei care vin pentru prima dată: slăbesc, au insomnie, plâng, au dureri
la membrele inferioare, sunt dezorientaţi în timp ş.a. Şocul depunerii este direct proporţional cu
dezordinile emoţionale preexistente depunerii: persoanele mai sensibile, cei cu un eu slab, cei
imaturi în plan afectiv şi social, cei bolnavi sunt aceia care, în general, suferă cel mai mult.
Ceva mai târziu, o lună – două, se instalează sentimentul de victimizare, atunci când deţinutul
realizează amploarea atingerii/pierderilor din cauza condamnării şi începe să-şi imagineze
handicapul situaţiei lui familiale, profesionale şi sociale. Aşteptarea uneori a clarificării situaţiei
juridice, nesatisfacerea nevoii de ajutor moral, sentimentul de neputinţă şi deposedare măresc
chinul depunerii.
Efectele încarcerării de lungă durată asupra deţinuţilor sunt multiple: scade stima de
sine, se reduce timpul de reacţie, cresc comportamentele heteroagresive precum şi cele
autopunitive, deţinuţii regresează (infantilism, regres afectiv, pasivitate, reacţii psihosomatice),
se ameliorează capacitatea de verbalizare, manifestă o mai mare introversiune, teama de a li se
altera personalitatea, sentimentul de neputinţă, sentiment permanent de incertitudine, evită
gândurile despre viitor [19, pag. 131].
1. În opinia lui Sykes [21, pag. 87-92], „suferinţele încarcerării” sunt:
Privarea de libertate. Din lumea liberă, indivizii sunt introduşi în celule aşezate de-
alungul unor coridoare identice. Izolarea este dublă, o dată indivizii sunt izolaţi de lumea
exterioară, iar a doua oară sunt izolaţi în celule chiar în interiorul închisorii. În această situaţie,
indivizii îşi pierd nu doar libertatea dar şi relaţiile de suport emoţional. Ceea ce agravează şi
mai mult această privaţiune este aceea că „Închiderea infractorului reprezintă o respingere
morală deliberată a acestuia de către comunitatea liberă.”. Efectele psihologice ale încarcerării
au fost descrise şi prin conceptul de „deculturaţie” (Sommer, Goffman, 1961). Potrivit acestei
teorii, după o şedere îndelungată în instituţie, are loc o „dezvăţare” care îl face pe individ
temporar incapabil să se descurce în anumite aspecte ale vieţii cotidiene după liberare. Imediat
după depunerea în penitenciar, deţinutul este supus unei proceduri de internare în care rolul cel
mai important revine procesului de „înjosire a eu-lui.”
Privarea de bunuri şi servicii. Închisorile sunt menite să întreţină o atmosferă spartană.
Opinia publică solicită condiţii grele de detenţie pentru cei care au încălcat ordinea socială.
Dincolo de această atmosferă, deţinutul este decăzut din poziţia sa economică, iar tot ceea ce
posedă el este fie confiscat, fie depus spre păstrare pentru după momentul liberării. În societatea
modernă ceea ce posedă individul face parte din imaginea de sine. De aceea pierderea posesiei
duce la scăderea încrederii de sine şi la anxietate. Toate aceste demersuri mai mult sau mai
puţin voluntare duc la ceea ce Goffman numea „moartea civilă” a deţinutului.
Privarea de relaţii heterosexuale. Izolarea de soţie sau de prietenă şi încarcerarea pe
termen lung pot produce efecte psihologice şi fiziologice deosebit de grave. „Castrarea
figurativă a celibatului involuntar”, precum şi absenţa femeii crează dificultăţi serioase
bărbatului în a defini masculinitatea. Absenţa contrastului lasă bărbatului în imposibilitatea de
a avea un element de comparaţie. Relaţiile homosexuale ocazionale sau de conjunctură pot
determina sentimente de vină voluntară sau involuntară.
Privarea de autonomie. Principalele efecte psihologice despre care vorbeşte literatura
de specialitate ca urmare a privării de autonomiei pot fi sintetizate, după cum urmează:
depersonalizare, diminuare a stimei de sine, deresponsabilizare, anularea iniţiativei etc.
Privarea de securitate. Reducerea criminalităţii se realizează prin forţarea infractorilor
să se asocieze pe termen lung cu mii de alţi infractori. Adunarea la un loc a sute sau mii de
infractori nu poate să nu pună probleme de securitate cu toate măsurile autorităţilor.
Interacţiunile între deţinuţi nu pot fi controlate în cele mai mici detalii şi nici permanent. În
acest context, rivalităţile, disputele legate de putere şi influenţă etc., se pot uşor transforma în
violenţe şi chiar crime.
O nouă abordare asupra efectelor psihologice ale încarcerării asupra deţinutului vine din
perspectiva Psihologiei dezvoltării. Zamble şi Porporino (1988) avansează ipoteza conform
căreia deţinutul trece printr-un proces de „îngheţare profundă” (deep freeze), în care toate
înclinaţiile, interesele etc. sunt suspendate pe durata executării pedepsei, urmând ca ele să fie
regulate după ce individul va fi elibarat [22].

Disponibilitatea de relaţionare cu alţii devine alterată, ei fiind tot mai mult închişi în
sine, acordînd din ce în ce mai putină încredere, iar comunicarea fiind metoda de satisfacere a
anumitor interese personale de moment. Astfel, se instalează progresiv sentimentul de
singurătate, cel al însingurării, pe care specialiştii sistemului penitenciar îl numesc „nevroza
penitenciară”, ce este însoţită de apatie, pierderea interesului faţă de oameni şi relaţii, anestezia
afectivă etc.

La scăderea stimei de sine, pe lîngă sentimentul eşecului legat de faptul că sunt în

penitenciar, contribuie şi contextul în care se află, prin faptul că aici au mai puţine condiţii care
să le permită să-şi valorifice, să-şi folosească şi să-şi dezvolte abilităţile care le-ar da
sentimentul de mulţumire, sentimentul eficacităţii personale, faptul că sunt utili.