III.

Teoriile rațiunilor dreptului la tăcere şi la neautoincriminare şi critica lor

Să analizăm, succint, acele elemente care au fost considerate justificări ale existenței
dreptului la tăcere şi la neautoincriminare.
Înainte de a ne concentra atenția înspre sistemul de common law anglo‐saxon, merită să
menționăm poziția Curții Europene a Drepturilor Omului, care reflectă cu autoritate viziunea
europeană asupra acestei instituții.1
Instanța Europeană a Drepturilor Omului vede o dublă rațiune a dreptului la tăcere şi la
neautoincriminare: pe de o parte, este vorba despre protecția suspectului sau acuzatului împotriva
abuzului de putere al autorităților judiciare care, în lipsa acestei garanții, s‐ar putea considera
îndreptățite la obținerea de probe autoincriminatoare, iar, pe de altă parte, ar fi în joc însăşi justa
soluționare a cauzelor, prin evitarea posibilelor erori judiciare care ar apărea ca urmare a
constrângerii suspectului sau acuzatului de a se autoincrimina2.
Au existat mai multe cauze, de primă importanță, în care Curtea s‐a pronunțat asupra
acestei probleme de o manieră tranşantă, în sensul celor menționate: „Punându‐l pe acuzat la
adăpost de o coerciție abuzivă din partea autorităților, aceste imunități concură la evitarea
erorilor judiciare şi la garantarea rezultatului dorit de art. 6”3.
În această viziune asupra rațiunilor instituției în cauză, un suspect ori acuzat care are
dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu colabora cu organele judiciare, pe de o parte va fi protejat
de exercitarea abuzivă a autorității cu care acestea sunt învestite – această garanție funcționând
ca o încorsetare a puterii represive a statului – iar, pe de altă parte, va vedea constrânse acele
organe la a căuta probele de care au nevoie pentru lămurirea cauzei din alte surse, ceea ce
sporeşte în mod cert gradul de fiabilitate al lor şi, implicit, calitatea finală a actului de justiție4.5
Inclusiv în doctrină6 s‐a arătat că, întrucât persoanele cele mai predispuse la mărturisiri
inexacte sunt cele care, prin trăsăturile lor specifice sunt vulnerabile la abuzurile polițieneşti, o
diminuare a importanței atribuite declarațiilor suspectului sau acuzatului, ori consolidarea
garanțiilor care să asigure libera opțiune şi voință a acestei persoane sunt deosebit de importante.

1
Dr. Voicu Pușcașu, lector universitar, Dreptul la tăcere și la neautoincriminare. Ratio essendi*, Analele
Universității de Vest din Timișoara, seria drept, nr. 2, 2014, p. 48.
2
C. Bârsan, Convenția europeană a drepturilor omului Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăți, Ed. All.
Beck, Bucureşti, 2005, p. 527.
3
J.B. c. Elveției, hotărâre a Curții din 3 mai 2001, p. 17; Allan c. Marii Britanii, hotărâre a Curții din 5 noiembrie
2002, Saunders c. Marii Britanii, hotărâre a Curții din 17 decembrie 1996, par. 68, John Murray c. Marii Britanii,
hotărâre a Curții din 8 februarie 1996, par. 45.
4
Pentru aceleaşi argumente, F.E. Inbau, Should We Abolish the Privilege Against Self‐Incrimination, în Revista The
Journal of Criminal Law and Criminology, vol. 89, nr. 4/1999, p. 1387.
55
Dr. Voicu Pușcașu, Op. cit., p. 48-49.
6
A. Perina, I Confess, Why Would an Innocent Person Confess to Guilt?, în Revista Psychology Today,
martie‐aprilie 2003, p. 11.
 În bogata sa jurisprudență, Curtea Supremă a SUA a avut şi ea ocazia să se pronunțe
asupra acestui subiect, în repetate rânduri, putându‐se vorbi nu numai despre o bogată
jurisprudență, dar, mai important, despre o semnificativă evoluție a modului de a privi temeiurile
care stau la baza acestei garanții procesuale.
Ab initio, trebuie spus faptul că, în jurisprudența sa, şi instanța americană a reținut, ca
temeiuri, cele două deja menționate mai sus, dar, foarte important, a adăugat un al treilea, care
priveşte dreptul persoanei umane la autodeterminare, aceasta fiind văzută ca o ființă autonomă şi
înzestrată cu voință liberă, care trebuie să beneficieze de protecția sferei sale private celei mai
intime, considerându‐se că organelor statului nu trebuie să li se permită accesul în spațiul intim
al gândurilor unei persoane. Mai important, prezumția de nevinovăție a fost şi ea menționată ca
rațiune a acestui drept.
Aceste idei au fost sugestiv exprimate de judecătorul Goldberg în cauza Murphy c.
Waterfront Commission7: „Privilegiul împotriva propriei incriminări … reflectă multe dintre
valorile noastre fundamentale şi cele mai nobile aspirații: reticența noastră de a supune pe cei
suspectați de o infracțiune trilemei crude a autoincriminării, sperjurului sau sfidării (curții –
paranteza noastră – V.P.); preferința noastră pentru un sistem acuzatorial decât pentru unul
inchizitorial; teama noastră că declarațiile autoincriminatoare vor fi smulse prin tratamente
inumane şi abuzuri; … respectul nostru pentru inviolabilitatea persoanei umane şi pentru
dreptul fiecărui individ „la o enclavă privată unde poate să ducă o viață privată”; neîncrederea
noastră în declarațiile autoacuzatoare; şi concepția noastră că privilegiul, deşi uneori „un
adăpost pentru cei vinovați” este adesea „o protecție a celor nevinovați”8.
De o manieră similară s‐a exprimat şi judecătorul Warren în cauza Blackburn c.
Alabama9: „Oricât de important ar fi ca persoanele care au comis infracțiuni să fie condamnate,
există rațiuni care transcend chestiunea vinovăției sau a nevinovăției. Astfel, în cauzele ce
implică mărturisiri involuntare, această Curte accentuează concepția puternic susținută a
societății noastre că valori umane importante sunt sacrificate când un organ guvernamental, în
intenția de a obține o condamnare, smulge o mărturisire de la un acuzat împotriva voinței sale.
Această insistență de a pune în sarcina autorităților obligația de a dovedi vinovăția prin
mijloace altele decât inchiziția, a fost născută din abuzurile istorice care ne sunt destul de
familiare”.10

7
Murphy c. Waterfront Commission of New York Harbor, 378 U.S. 52, hotărâre a Curții Supreme din 15 iunie 1964.
8
Şi în doctrina şi common law‐ul american a fost exprimată opinia că prioritar ar trebui să fie principiul aflării
adevărului, opinie care a rămas însă minoritară. A se vedea J.R. Acker, D.C. Brody, Criminal Procedure,
9
Blackburn c. Alabama, 361 U.S. 199, hotărâre din 11 ianuarie 1960.
10 10
Dr. Voicu Pușcașu, Op. cit., p. 49-50.
 Aceeaşi idee ca pilon al dreptului la tăcere şi neautoincriminare a fost susținută şi de
judecătorul Goldberg în cauza Escobedo c. Illinois11, în care a tranşat şi distincția fundamentală
dintre sistemele de tradiție inchizitorială şi cele de common law: „Am învățat lecția istoriei,
vechi şi moderne, că un sistem de justiție penală care ajunge să depindă de voința de „a
mărturisi”, pe termen lung este mai puțin fiabil şi mai deschis abuzurilor, decât un sistem care
se bazează pe probe extrinseci, obținute în mod independent printr‐o investigație abilă.
În acelaşi sens, s‐a mai afirmat faptul că existența dreptului la tăcere şi la
neautoincriminare s‐ar justifica prin necesitatea ordonării conduitei organelor oficiale de anchetă.
Afirmația de esență a acestei teze este aceea că organele statale care procedează la obținerea
abuzivă a probelor de la suspect sau acuzat şi, astfel, încalcă legea, generează consecințe chiar
mai grave decât acelea care rezultă din eventuala săvârşire a unei infracțiuni de către cel în
cauză, aceasta întrucât, procedând astfel, organele respective decredibilizează întreg sistemul de
justiție.
În cauza Watts c. Indiana12, judecătorul Frankfurter formula următoarele considerații cu
privire la modul în care trebuie soluționat conflictul dintre combaterea criminalității în mod
eficace şi protejarea drepturilor acuzatului: „Suntem foarte conştienți de problemele care
provoacă teamă statelor cu privire la incidența criminalității. Dar istoria dreptului penal
dovedeşte de o manieră covârşitoare că metodele brutale de aplicare a legii sunt în mod esențial
sortite eşecului (din cauza viciilor interne – paranteza noastră – V.P.), indiferent care este
efectul lor într‐un caz anume. Legea triumfă atunci când impulsurile fireşti provocate de o
infracțiune şocantă cedează în fața garanțiilor pe care civilizația noastră le‐a dezvoltat de‐a
lungul timpului pentru o administrare a justiției penale în acelaşi timp rațională şi efectivă”.
O perioadă semnificativă de timp, aceasta a fost prezentată ca principala rațiune de a fi a
dreptului la tăcere şi la neautoincriminare, în sistemul de common law american, care a renunțat
progresiv la temeiul lipsei de fiabilitate. Această trecere a devenit vizibilă încă din cauza Spano
c. New York13, în care judecătorul Warren afirma următoarele: „Oroarea societății cu privire la
folosirea mărturisirilor involuntare nu se sprijină numai pe inerenta lor lipsă de credibilitate.
Ea se sprijină de asemenea pe sentimentul adânc înrădăcinat că poliția trebuie să respecte legea
atunci când o aplică; că, în cele din urmă, viața şi libertatea pot la fel de mult să fie puse în
pericol prin metodele ilegale utilizate pentru condamnarea acelora considerați a fi infractori, ca
şi de infractorii însuşi.14

11
Escobedo c. Illinois, 378 U.S. 478, hotărâre din 22 iunie 1964.
12
Watts c. Indiana, 338 U.S. 49, hotărâre din 27 iunie 1949.
13
Spano c. New York, 360 U.S. 315, hotărâre a Curții Supreme a SUA din 22 iunie 1959.
14
Dr. Voicu Pușcașu, Op. cit., p. 50.
 Desigur, această viziune, care ținteşte eliminarea abuzului şi ordonarea conduitei
organelor statale cu competențe în sfera dreptului penal, nu este la adăpost de critici; critica
principală care se poate aduce opticii că dreptul la tăcere şi la neautoincriminare are rațiunea de a
proteja pe suspect sau acuzat de eventualele abuzuri la care ar putea cădea victimă, din partea
organelor statale, constă în aceea că acest obiectiv poate fi şi chiar este atins, mult mai sigur şi
mai ferm, prin intermediul altor instrumente juridice care au un impact mult mai semnificativ.
Mai exact, este vorba despre mijloace de drept penal – incriminarea unor fapte precum cercetarea
abuzivă (art. 280 C. pen.15), supunerea la rele tratamente (art. 281 C. pen.16) sau tortura (art. 282
C. pen.17) ş.a.m.d. – sau despre instituții de procedură penală, cum este textul art. 101 C. pr. pen.,
care impune obținerea de probe doar prin mijloace loiale şi interzice utilizarea de violențe,
amenințări sau alte mijloace de constrângere18.19
Mai mult, această teză nu poate constitui un veritabil temei al dreptului la tăcere şi la
neautoincriminare în procedura penală continentală, inclusiv română. Trebuie să avem în vedere,

15
Potrivit art. 280 C. pen.: „(1) Întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane
urmărite sau judecate într‐o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător,
pentru a o determina să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori să îşi retragă declarațiile, se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancționează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ
de cercetare penală, un procuror sau un judecător.”
16
Art. 281 C. pen. dispune: „(1) Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau
educative în alt mod decât cel prevăzut de dispozițiile legale se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
(2) Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reținere, deținere ori în
executarea unei măsuri de siguranță sau educative, privative de libertate, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la
5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.”
17
Conform art. 282 C. pen.: „(1) Fapta funcționarului public care îndeplineşte o funcție ce implică exercițiul
autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al
acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice:
a) în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l ‐a comis ori este bănuită că l‐a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe
persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la
10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(4) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (1) se pedepseşte.
(5) Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu
războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica
tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice.
(6) Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale şi care sunt inerente acestor
sancțiuni sau sunt ocazionate de ele”.
18
A nu se înțelege din aceasta că aceste texte se suprapun întocmai. În doctrina noastră a fost făcută o foarte
pertinentă observație, în sensul de a utiliza, pentru situațiile de încălcare a dreptului la tăcere şi la neautoincriminare
ca urmare a comportamentelor abuzive ale organelor statale, textul art. 68 C. pr. pen., şi nu textele de incriminare
sus‐menționate, menite a realiza obiectivul art. 68 – voluntaritatea declarației sau a probei – şi având un conținut mai
restrictiv, fiind deci inapte a răspunde cu adevărat provocărilor pe care procedura penală le poate genera. A se vedea
D. Ionescu, op. cit., p. 49.
19
Dr. Voicu Pușcașu, Op. cit., p. 51.
la acest punct, diferența sensibilă între funcționarea sistemului de common law şi cea a dreptului
continental, inclusiv a celui român. Fără îndoială, sistemul de common law permite instanțelor un
rol normativ creator; analizând cazuistic conduita organelor cu funcție acuzatorie, aceste instanțe
pot, prin soluțiile pronunțate, să traseze reguli de comportament pentru viitor în sarcina acestora.
Prin urmare, se poate înțelege de ce, folosind textul care consacră dreptul la tăcere şi
neautoincriminare, care beneficiază de o formulare largă, aceste instanțe şi‐au asumat rolul de a
controla şi de a norma conduita organelor menționate. Doar că o asemenea practică a instanțelor
continentale, deşi, poate dezirabilă, este nepermisă20.
Pe de altă parte, însă, este la fel de discutabil dacă dreptul la tăcere şi la
neautoincriminare a fost instituit pentru a elimina erorile judiciare şi a reuşi o mai bună
suprapunere între adevărul judiciar şi cel real, în vederea justei soluționări a cauzelor.
Susținătorii acestei opinii – care a beneficiat, istoric, de o mult mai mare influență (de
câteva secole) – pornesc de la ideea că, în lipsa acestei garanții procedurale, suspectul sau
acuzatul ar putea să facă declarații auto‐acuzatoare nereale şi care, finalmente, vor pecetlui soarta
procesului penal, afectând aflarea adevărului şi conducând la o soluție netemeinică.
Din acest motiv, tradiția sistemului de common‐law a fost constantă în sensul că
declarațiile obținute prin tortură sau alte asemenea metode de investigare nu puteau fi acceptate
de către instanțe, în parte ca o reacție la asemenea practici, dar mai ales din cauza lipsei de
fiabilitate a probelor rezultate, această regulă fiind stabilită jurisprudențial, fără a avea acoperire
în vreo prevedere normativă21, dar născută din realitatea istorică a faptului că, inițial, doar în fața
instanței acuzatul nu putea fi obligat să dea declarație, sub jurământ, împotriva sa, câtă vreme, în
faza anterioară, el nu mai avea nicio asemenea protecție, fiind lipsit de avocat şi nevoit să
vorbească pentru a se apăra, altfel riscând ca tăcerea sa din această fază să fie avută în vedere
împotriva sa, în cursul judecății – aceste aspecte istorice fiind cele care au impus instanțelor
sporirea atenției la gradul de fiabilitate a declarațiilor obținute ante‐procesual.
Această stare de fapt, în care instanțele evaluau admisibilitatea unei declarații
autoacuzatoare pe baza fiabilității sale rezultată din împrejurările în care a fost obținută
(verificându‐se, în principal, caracterul liber şi neviciat al voinței acuzatului) s‐a menținut până
după mijlocul secolului XX, când Curtea Supremă şi‐a schimbat optica, prin mai multe decizii,
cea mai notabilă fiind, Miranda c. Arizona.22
Considerăm însă că, mai degrabă, creşterea calității actului de justiție şi asigurarea
temeiniciei soluției dispuse în cauză, prin evitarea erorilor judiciare produse de recunoaşteri

20
V. Puşcaşu, Prezumția de nevinovăție, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 203.
21
J.B. Taylor, Right to Counsel and Privilege Against Self‐incrimination, Abc‐Clio, Santa Barbara, California, 2004,
p. 37.
22
Dr. Voicu Pușcașu, Op. cit., p. 52.
obținute în mod nelegal sau neloial, nu este decât o consecință a instituirii unui asemenea drept,
şi nicidecum rațiunea sa de a fi. Este important, aşadar, a nu confunda efectul scontat cu cauza
însăşi, transformând‐ul în pilonul care susține edificiul acestei garanții procedurale.
Faptul că suspectul sau acuzatul are posibilitatea de a păstra tăcerea, obligând, astfel,
organele statale să caute laborios alte probe, adeseori obiective, pentru aflarea adevărului, nu
înseamnă şi că dreptul la tăcere şi la neautoincriminare se bucură de o asemenea recunoaştere
internațională din acest motiv, pentru ca, şi de această dată, la acest deziderat se poate ajunge,
relativ uşor, prin alte norme care țin fie de dreptul penal – un exemplu în acest fel ar fi
incriminarea, ca infracțiune, a represiunii nedrepte (art. 283 C. pen.23) – fie de procedura penală
– unde, pe lângă modul de reglementare a materiei probelor (de exemplu, norma potrivit căreia
simpla declarație de recunoaştere a inculpatului nu poate fi suficientă pentru condamnarea sa,
trebuind coroborată cu alte probe, extrinseci ori norma care permite judecătorului o liberă
apreciere a probelor), un rol deosebit de important îl are chiar instituția excluderii probelor
obținute nelegal sau neloial (de exemplu, promisiuni, îndemnuri, mijloace de afectare a
capacității persoanei de a‐şi aminti sau relata conştient şi voluntar faptele ş.a. – a se vedea art.
101‐102 C. pr. pen.).
Mai mult, merită spus şi faptul că acest temei nici nu poate justifica protejarea dreptului
la tăcere şi le neautoincriminare în acele situații în care declarația autoincriminatorie este
obținută în mod nelegal sau mai ales neloial, dar nu este contrară adevărului faptic (ex. când
organele statale, care nu au probe certe de vinovăție a unui suspect, dar au mai multe indicii în
acest sens, îl induc pe acesta în eroare, spunându‐i că au obținut, deja, declarația de recunoaştere
a concubinei şi familiei sale, fapt ce îl determină pe suspect să renunțe la tăcere şi să recunoască
fapta, pentru a afla, ulterior, că persoanele în cauză nu dăduseră acele declarații împotriva sa).
Este evident că, în cauză, dreptul la tăcere al suspectului, în teoria în care ar fi întemeiat pe riscul
erorii judiciare, nu poate fi considerat încălcat, pentru că, în acest fel, doar s‐a reuşit aflarea
adevărului în cauză, chiar dacă prin mijloace neloiale.24
De altfel, exact din acest motiv – anume al faptului că situațiile care ridicau probleme din
perspectiva dreptului la tăcere şi la neautoincriminare deveneau tot mai problematice şi
discutabile (de la tortură până la inducere în eroare sau folosirea unor „jocuri psihologice”, ca
instrumente de interogare, lucrurile au evoluat relativ rapid), nemaipunând neapărat problema
fiabilității declarației obținute, cât mai mult pe aceea a conduitei abuzive a organelor statale –

23
Acest articol dispune: „(1) Fapta de a pune în mişcare acțiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă
de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind că este nevinovată, se pedepseşte cu închisoarea de la 3
luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
(2) Reținerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată, se pedepseşte cu închisoarea
de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”.
24
Dr. Voicu Pușcașu, Op. cit., p. 53.
practica Curții Supreme americane s‐a reorientat de la teoria protejării fiabilității actului de
justiție la cea a eliminării abuzului din partea organelor statale, deja analizată mai sus, cu criticile
aferente.
Față de cele menționate, rămîne să analizăm și ultimul temei al dreptului la tăcere și la
neautoincriminare, respectiv cel vizând dreptul persoanei umane, ființă autonomă şi înzestrată cu
voință liberă, la autodeterminare.
Considerăm că acesta este adevăratul temei care justifică existența acestei garanții
procesuale, atât în sistemul de common‐law american, cât şi în procedura noastră penală.
Ca sa argumentăm această susținere, trebuie să explicăm, pe scurt, în ce a constat efectul
principal al cauzei Miranda c. Arizona25. Până la pronunțarea acestei decizii, instanța supremă
americană făcuse o verificare a caracterului liber şi voluntar al declarațiilor auto‐incriminatorii,
verificare bazată pe analiza tuturor împrejurărilor cauzei, pentru a concluziona, mai apoi, dacă
acea probă trebuia exclusă din ansamblul probator al cauzei sau dacă, dimpotrivă, ea putea fi
reținută ca validă, în susținerea soluției de condamnare dispuse.
În analiza pe care o făcea, Curtea era atentă la o serie de factori, care nu pot fi redați
limitativ, dar, din care putem exemplifica următorii: condițiile detenției (de exemplu, privarea de
odihnă, hrană sau apă a suspectului arestat), comportamentul organelor statale (folosirea de
amenințări, îndemnuri sau induceri în eroare a suspecților, pentru a se auto‐incrimina), trăsăturile
individuale ale suspectului (de exemplu, au fost considerați vulnerabili cei cu discernământ
diminuat, cu grad de şcolarizare redus, cu afecțiuni psihice etc.).
Toate acestea, însă, s‐au schimbat odată cu decizia Miranda, Curtea Supremă constatând
că nu se mai putea pune problema unor declarații involuntare, în sensul doctrinei tradiționale,
ajungând, astfel, să reconsidere fundamental modul în care evalua validitatea declarațiilor auto‐
incriminatorii, condiția fundamentală fiind aceea de a avertiza suspectul, anterior oricărei
interogări, cu privire la drepturile sale la avocat şi la păstrarea tăcerii, statul având sarcina de a
proba că orice renunțare la aceste drepturi s‐a făcut în mod conştient şi liber – în cazul
neîndeplinirii acestor două condiții cumulative, orice declarație a suspectului sau acuzatului, fie
că era sau nu auto‐incriminatoare, nu putea fi folosită în procesul penal.26
Schimbarea de optică a Curții pornea de la ideea că atmosfera, modul şi mediul de
interogare specific stării de privare de libertate, cu restrângerea posibilității de comunicare cu
exteriorul, sunt gândite tocmai pentru a subjuga suspectul voinței anchetatorului său, fiind,
aşadar, în sine intimidante şi având ca rezultat subminarea privilegiului la neautoincriminare. În
acest context, Curtea a adoptat o poziție tranşantă, arătând că „dacă nu se iau măsuri de

25
Miranda c. Arizona, 384 U.S. 436, hotărâre a Curții Supreme a SUA din 13 iunie 1966.
26
Dr. Voicu Pușcașu, Op. cit., p. 54.
prevenire adecvate, pentru a elimina sentimentul de constrângere inerent atmosferei custodiale,
nicio declarație obținută de la inculpat nu poate fi considerată cu adevărat ca fiind rezultatul
propriei sale voințe”.
Aceste măsuri de prevenție vizau tocmai avertizarea suspectului cu privire la drepturile
sale şi obligația corelativă acestor drepturi, pe care o aveau organele statale, de a opri orice
interogare atunci când suspectul doreşte să îşi exercite dreptul la tăcere sau la avocat.
Prin urmare, atenția se muta de la condițiile luării declarației, la tratarea suspectului ca o
persoană liberă, cu autonomie de voință, organele statale având obligația respectării manifestării
de voință a acestuia, raportul dintre suspect şi organele statale devenind, în acest fel, mult mai
echilibrat.
Astfel, Curtea Supremă arăta în această decizie că: „privilegiul împotriva
autoincriminării, care a avut din punct de vedere istoric o dezvoltare îndelungată şi continuă,
este pilonul principal al sistemului nostru acuzatorial şi garantează individului dreptul de a
păstra tăcerea până când alege să vorbească în exercițiul netulburat al propriei sale voințe
libere, în timpul unei perioade custodiale, ca şi în instanță sau în cursul altor investigații
oficiale.”
Mai important, Curtea a făcut o scurtă, dar pertinentă analiză istorică a rațiunilor care au
impus existența acestei garanții procesuale, subliniind tocmai elementele care țin de protejarea
demnității ființei umane: „Uităm câteodată cât timp ne‐a luat pentru a consfinți dreptul la
neautoincriminare, izvoarele din care provine şi fervoarea cu care acesta a fost apărat... Putem
vedea dezvoltarea istorică a acestui drept ca un efort de căutare al adevăratului sens al
exercitării puterii statale asupra cetățeanului. Cum un principiu nobil adesea îşi depăşeşte
originile,” privilegiul a ajuns, pe drept cuvânt, să fie recunoscut parțial ca un drept individual
substanțial, „un drept la o enclavă privată unde o persoană poate duce o viață privată”. Acest
drept este pecetea democrației noastre. Am arătat recent că dreptul la neautoincriminare –
fundamentul esențial al sistemului nostru adversial – este întemeiat pe o serie de valori. Toate
aceste politici duc la o singură idee dominantă: fundamentul constituțional care stă la baza
dreptului este respectul pe care un guvern – federal sau statal – trebuie să îl acorde demnității şi
integrității cetățenilor lui. Pentru a menține „un echilibru echitabil stat‐individ”, pentru a‐i cere
guvernului „să ducă toată povara”, pentru a respecta inviolabilitatea personalității umane,
sistemul nostru acuzatorial de justiție penală cere ca guvernul care caută pedepsirea unui
individ să producă probele împotriva acestuia, prin eforturile sale independente decât prin
instrumentul crud şi simplu al extragerii lor forțate din gura persoanei în cauză. Cu alte cuvinte,
dreptul este realizat numai atunci când persoanei îi este garantată posibilitatea de „a păstra
tăcerea, cu excepția cazului în care alege să vorbească, în exercițiul netulburat al propriei sale
voințe”.
Din acest citat putem înțelege şi un alt aspect deosebit de important, ca efect al hotărârii
Miranda: nu ne aflăm atât de mult cum ar părea în fața unei schimbări radicale de optică a Curții
Supreme, cât mai mult în fața unei reconsiderări a temeiurilor avute anterior în vedere ca
fundament al dreptului la tăcere şi neautoincriminare. Curtea arată foarte clar nu atât că doreşte
să substituie un temei cu un altul, ci că merge mai departe decât a făcut‐o până atunci, găsind
elementul comun al aspectelor prezentate, anterior, ca fundament al acestei garanții procesuale.
În definitiv, are perfectă logică trecerea de la excluderea unor probe obținute prin tortură
sau alte asemenea mijloace, capabile de a genera probe nefiabile, la excluderea unor probe
pentru comportamentul neadecvat al organelor statale, care au abuzat de atribuțiile lor, încălcând
legea, chiar dacă probele nu mai păreau a fi evident nefiabile, spre scopul ultim, anume
protejarea demnității umane însăşi şi a vieții private a persoanei umane, văzută în structura sa
complexă, de titulară a unor drepturi şi libertăți fundamentale, care îi definesc condiția.27
Desigur, trebuie să subliniem faptul că toate cele deja menționate sunt perfect aplicabile
şi sistemului de drept românesc. Astfel, chiar dacă legiuitorul, preluând această instituție sub
forma unui transplant legal, nu a prevăzut niciun fel de normă care să elucideze aspectul supus
cercetării noastre, totuşi, concluzia pe care o înaintăm este susținută chiar de elemente
normative, care vin, alături de cele de mai sus, să arunce lumină totală asupra acestui subiect.
Astfel, trebuie să remarcăm faptul că există mai multe norme, deja menționate, care toate
sunt expresia aceleiaşi viziuni asupra acestei garanții procedurale, instituind obligarea organelor
judiciare, în varii stadii ale procesului penal (înainte de prima ascultare, înainte de luarea
măsurilor preventive a reținerii sau în fața judecătorului de drepturi şi libertăți, în fața instanței),
de a avertiza suspectul ori inculpatul cu privire la dreptul la tăcere. Încălcarea acestei obligații
trebuie considerată a genera o formă de nulitate relativă, în condițiile art. 282 alin. (1) C. pr. pen.
(aducându‐se o vătămare drepturilor suspectului sau inculpatului care nu poate fi înlăturată
altfel), nulitate care, privind actul prin care a fost administrată proba, atrage excluderea probei
astfel obținută, conform art. 102 alin. (2) C. pr. pen.28
Prin urmare, şi legiuitorul român a înțeles să pună accentul pe faza prealabilă ascultării
suspectului sau inculpatului, instituind procedura preliminară a avertismentului, probele auto‐
incriminatorii obținute urmând a fi verificate, sub aspectul legalității lor, din această perspectivă,
fără a se putea efectua un examen al fiabilității probei, raportat la condițiile în care aceasta a fost
obținută, independent de analizarea, prioritară şi decisivă a existenței unei renunțări libere şi

27
Dr. Voicu Pușcașu, Op. cit., p. 54-55.
28
Dr. Voicu Pușcașu, Op. cit., p. 55-56.
conştiente, din partea suspectului sau acuzatului, la drepturile sale cu privire la care a fost
avertizat în mod prealabil.
De asemenea, apreciem faptul că organele judiciare pot răspunde – inclusiv penal –
pentru abuzul comis în obținerea respectivei declarații nu poate însemna, în niciun fel, că temeiul
existenței acestei garanții procesuale, în dreptul nostru, ar viza reducerea sau eliminarea
abuzurilor acestor organe, față de toate argumentele deja prezentate mai sus, abuzul urmând a fi
sancționat penal, prin răspunderea penală a acelor persoane care se fac vinovate de asemenea
fapte, sau procedural, prin excluderea probelor astfel obținute, dar este absurd a considera că
rațiunea legiuitorului ar fi fost de a reglementa această garanție şi în dreptul nostru, ca expresie a
necesității eliminării sau reducerii abuzurilor comise şi pentru simplul fapt că, dacă ar fi fost aşa,
atunci necesitatea recunoaşterii acestui drept s‐ar fi simțit mult mai pregnant în primii ani ai
democrației, ca expresie la abuzurile înfiorătoare comise în perioada comunistă, şi nicidecum la
25 ani de la momentul Revoluției din 1989.29

29
Dr. Voicu Pușcașu, Op. cit., p. 56.