CAPITOLUL I

CONTABILITATEA - COMPONENTĂ A SISTEMULUI

INFORMAŢIONAL ECONOMIC

1.1 Sistemul unităţilor patrimoniale pentru care se organizează

contabilitatea

Conform Legii contabilităţii, obligaţia de a organiza şi conduce contabilitatea proprie

revine regiilor autonome, societăţilor comerciale, organizaţiilor cooperatiste, societăţilor
bancare, instituţiilor publice de subordonare centrală sau locală, fundaţiilor, sindicatelor, altor
organizaţii obşteşti, precum şi persoanelor fizice care prestează activităţi independente sau
efectuează acte de comerţ şi sunt înmatriculate la Registrul Comerţului. Acestea sunt entităţi
patrimoniale denumite unităţi patrimoniale.
În funcţie de specificul activităţii desfăşurate, contabilitatea este organizată pentru
următoarele categorii de unităţi patrimoniale:
a. unităţi economice sunt persoane juridice care dispun de patrimoniu propriu,
adecvat profilului de activitate, având drept obiect producerea de bunuri, circulaţia mărfurilor,
banilor şi titlurilor de valoare, servicii bancare, lucrări executate, prestări de servicii de
transport şi asigurare. Specific acestor unităţi patrimoniale este faptul că se conduc după
principiul gestiunii economice, respectiv îşi acoperă cheltuielile din veniturile proprii şi
realizează profit.
După forma juridică de constituire şi funcţionare, unităţile economice se prezintă
astfel:
- regii autonome sau societăţi naţionale se înfiinţează pentru domenii strategice ale
economiei naţionale şi anume producerea de energie electrică, industria de armament,
transporturi feroviare, exploatarea resurselor subsolului;
- societăţi comerciale pe acţiuni sunt unităţi economice la care capitalul social este
împărţit în acţiuni, iar proprietarii acestora, persoane fizice sau juridice, poartă numele de
acţionari; obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul, iar acţionarii răspund în limita
capitalului subscris. Acţiunile sunt titluri negociabile, adică pot fi transmise liber altor
persoane, fără a fi necesar acordul celorlalţi acţionari.
- societăţi comerciale cu răspundere limitată sunt unităţi economice la care capitalul
social este divizat în părţi sociale, iar proprietarii acestora, persoane fizice sau juridice, poartă
numele de asociaţi; obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul, iar asociaţii răspund
numai în limita participării lor la capitalul social. În principiu, părţile sociale sunt transmisibile
altor persoane doar cu acordul celorlalţi asociaţi şi nu reprezintă titluri negociabile.
- societăţi cooperatiste sunt unităţi economice care reunesc persoane ce
administrează bunurile comune şi muncesc împreună, după reguli de administrare şi
repartizare a rezultatelor stabilite conform statutului de funcţionare.
După forma de proprietate, unităţile economice pot fi:
- de stat sau publice;
- private sau particulare;
- cu capital mixt, de stat şi privat, autohton sau străin.
b. instituţii publice (bugetare) sunt instituţii de stat înfiinţate pentru desfăşurarea unor
activităţi neproductive, cu caracter social-cultural şi pot fi:
- în administraţia publică: guvern, prefecturi, primării;
- în învăţământ: universităţi, licee, şcoli generale;
- în sănătate: policlinici, spitale, dispensare;
- în cultură: teatre, muzee, filarmonici, biblioteci, cămine culturale;
- în armată: unităţi militare, inspectorate de poliţie şi jandarmerie.
c. organizaţii obşteşti sunt constituite pe principiul asocierii sau participării libere şi
reprezentate de partide politice, sindicate, culte, fundaţii, asociaţii profesionale. Organizaţiile
obşteşti îşi acoperă cheltuielile de funcţionare prin contribuţia membrilor, sponsorizări,
venituri proprii din unele activităţi economice.

1.2 Structura organizatorică a unităţilor economice

Domeniul principal de aplicare a contabilităţii îl reprezintă unităţile economice. Pentru

realizarea obiectivelor contabilităţii este necesară cunoaşterea structurii organizatorice a
unităţilor economice.
Organizarea internă a fiecărei unităţi economice se delimitează pe două structuri
importante, şi anume:
- structura de producţie, legată de obiectul de activitate, alcătuită din ateliere
sau secţii de producţie, montaj, service, proiectare, laboratoare de control şi
cercetare, fabrici, uzine, alte unităţi economice fără personalitate juridică;
- structura funcţională constituită din compartimente de muncă, birouri sau
servicii, denumite diviziuni organizatorice.
Aceste două structuri se delimitează şi particularizează de către fiecare agent
economic în funcţie de volumul, complexitatea, importanţa şi specificul activităţii pe care o
desfăşoară. În funcţie de importanţa şi specificul activităţilor desfăşurate, secţiile de producţie
se pot clasifica astfel:
- secţii de bază sau principale;
- secţii auxiliare sau ajutătoare;
- secţii anexe.
Secţiile de bază reprezintă componentele cele mai importante din structura de
producţie; ele asigură fabricarea produselor, executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor
pentru care a fost înfiinţată unitatea economică în cauză. În cadrul acestor secţii se utilizează
cea mai mare parte a mijloacelor de producţie (utilaje, forţă de muncă, materii prime, bani) iar
rezultatele economice obţinute de secţiile principale influenţează rezultatele de ansamblu ale
agentului economic .
Secţiile de bază au denumiri şi profiluri diferite de la un agent economic la altul şi de la
o ramură economică la alta. Astfel:
1 • în industrie secţiile de bază, în funcţie de ramura industrială, pot avea
următoarele denumiri: secţia prelucrări mecanice, secţia montaj general, secţia
cutii de viteză, secţia vopsitorie, secţia confecţii pentru copii, secţia conserve din
fructe, secţia pastă de tomate, secţia tricotaje din lână;
2 • în agricultură secţiile de bază se numesc ferme: pentru producţia vegetală,
creşterea animalelor, prelucrarea produselor agricole;
3 • în transporturi secţiile de bază sunt depouri, autobaze, aerogări, porturi;
4 • în construcţii secţiile de bază sunt şantiere, brigăzi, puncte de lucru;
5 • în comerţ secţiile bază sunt magazine, depozite, restaurante.

Secţiile auxiliare se organizează în mod distinct şi sunt de mai mică importanţă, însă
activitatea pe care o desfăşoară este necesară şi condiţionează în bună măsură activitatea
din secţiile de bază. În secţiile auxiliare se obţin produse şi se execută lucrări prin care sunt
deservite secţiile de bază: secţia întreţinere şi reparaţii, centrala termică, secţia sculărie,
secţia transporturi, centrala electrică.
În anumite situaţii, o parte din producţia secţiilor auxiliare este valorificată prin
vânzarea către alţi agenţi economici.
Secţiile anexe asigură realizarea unor activităţi cu caracter social. Din această
categorie fac parte cantine, cămine de nefamilişti, grădiniţe, creşe, cămine culturale, baze
sportive. Uneori se înfiinţează secţii anexe pentru recuperarea şi valorificarea deşeurilor
rezultate din secţiile de bază şi auxiliare.
Structura funcţională este alcătuită din compartimente funcţionale care se constituie la
fiecare agent economic pe grupe omogene de lucrări, în raport de volumul şi complexitatea
fiecărui grup de probleme. Atunci când volumul lucrărilor este mai mare, se constituie birouri
sau servicii. De exemplu, serviciul financiar-contabilitate, biroul de marketing, biroul
administrativ, serviciul resurse umane, biroul de registratură, serviciul comercial.

1.3 Sistemul informaţional economic

Existenţa şi dezvoltarea societăţii omeneşti se bazează pe procesul de producere a
bunurilor materiale (activităţi productive). Progresul societăţii impune însă şi desfăşurarea
unor activităţi social-culturale, educative, administrative (activităţi neproductive).
Informaţia reprezintă o comunicare, o ştire despre un eveniment, obiect, proces, o
persoană etc. capabilă să aducă elemente noi pentru utilizatori.
Sistemul informaţional economic poate fi definit ca un ansamblu de oameni (analişti
programatori, operatori, contabili, statisticieni), de mijloace (calculatoare, echipamente
multimedia, sateliţi) şi procedee (programe, scheme logice, algoritmi, organigrame) folosit
pentru culegerea, păstrarea, prelucrarea, transmiterea, analiza şi valorificarea informaţiilor
economice.
Sistemul informaţional economic, din punct de vedere funcţional, poate fi structurat în
trei componente:
• evidenţa economică care furnizează informaţii privind operaţiile şi procesele
economice efectuate într-un anumit loc şi timp;
• planificarea şi prognoza economică care furnizează informaţii privind dinamica şi
proporţiile fenomenelor economice într-o perioadă viitoare;
• legislaţia economică pe baza căreia se organizează evidenţa economică şi se
elaborează prognozele.

Evidenţa economică reprezintă componenta cea mai importantă a sistemului

informaţional economic, întrucât furnizează cea mai mare parte a informaţiilor care se
prelucrează şi vehiculează în cadrul sistemului informaţional economic.

1.4 Etaloane de evidenţă

Pentru realizarea obiectivelor specifice în furnizarea informaţiilor, evidenţa economică
se foloseşte de etaloane de evidenţă. Etalonul de evidenţă reprezintă o modalitate de
măsurare, evaluarea şi exprimare, cantitativă şi valorică a bunurilor, proceselor, fenomenelor
economice.
După natura unităţilor de măsură folosite pentru exprimarea şi măsurarea elementelor
patrimoniale, etaloanele de evidenţă se pot clasifica astfel:
- etalonul natural (cantitativ);
 - etalonul muncă;
- etalonul valoric (bănesc).
Etalonul natural permite exprimarea şi măsurarea cantitativă, folosind unităţi de
măsură adecvate proprietăţilor fizice ale obiectelor şi anume: metrul cub pentru volum, metrul
pătrat pentru suprafaţă, metrul liniar pentru lungime, kilogramul pentru greutate, litrul pentru
capacitate, bucata pentru a exprima o unitate a unui obiect etc.
Etalonul muncă permite exprimarea cantităţii de muncă folosită pentru producerea
unor bunuri sau desfăşurarea unei activităţi, folosind unităţi de timp adecvate şi anume ore-
muncă, zile-muncă, om-ore etc. Acest etalon este utilizat la măsurarea timpului de muncă
prestat de lucrători în procesul de producţie şi pentru determinarea exactă a drepturilor
băneşti cuvenite, adică a salariilor. Împreună cu etalonul natural, etalonul muncă este utilizat
pentru stabilirea normelor de producţie precum şi pentru determinarea productivităţii muncii.
Etalonul valoric sau bănesc permite exprimarea şi măsurarea obiectelor şi
fenomenelor în unităţi monetare (în lei). Etalonul valoric este cel mai utilizat, fiind folosit în
toate formele de evidenţă economică. Importanţa acestui etalon provine din faptul că el dă
posibilitatea grupării unor bunuri neomogene. Cu ajutorul acestui etalon se stabilesc preţurile
şi tarifele bunurilor, lucrărilor, serviciilor, se calculează salariile, se urmăresc veniturile,
cheltuielile şi se determină rezultatele, se centralizează informaţiile economice în profil
teritorial sau pe ramuri ale economiei naţionale, se calculează indicatori macroeconomici.
Pentru contabilitate etalonul valoric este obligatoriu.

1.5 Evidenţa economică şi formele sale

1.5.1 Evidenţa economică - noţiune, clasificare
Evidenţa economică asigură înregistrarea şi urmărirea continuă şi sistematică a
obiectelor, fenomenelor şi proceselor economice care există şi se produc într-un anumit loc şi
într-un anumit moment (timp).
Evidenţa economică reflectă şi controlează întreaga activitate economico-financiară
desfăşurată de agenţii economici, de exemplu, aprovizionarea cu materii prime, obţinerea
produselor finite din procesul de producţie, expedierea produselor şi încasarea preţului de
vânzare, determinarea rezultatelor financiare finale (profitul sau pierderea).
În raport cu sfera de cuprindere, volumul de informaţii transmise şi modalităţile de
înregistrare şi prezentare a informaţiilor, s-au conturat următoarele forme ale evidenţei
economice:
- evidenţa operativă sau tehnico-operativă;
- evidenţa statistică;
- evidenţa contabilă.
 Cele trei forme ale evidenţei economice, deşi se deosebesc între ele sub aspectul
obiectivelor şi al instrumentelor, metodelor şi tehnicilor de prelucrare a datelor, sunt strâns
legate între ele, se completează reciproc în cadrul sistemului informaţional economic.

1.5.2 Evidenţa operativă

Evidenţa operativă se organizează la nivelul agenţilor economici şi instituţiilor publice
precum şi a subunităţilor acestora, adică secţii sau ateliere. Evidenţa operativă înregistrează
fenomenele şi procesele economice în mod operativ, adică în cel mai scurt timp de la
producerea lor şi la locul apariţiei acestora.
Evidenţa operativă este folosită îndeosebi pentru a urmări consumul de materiale,
prezenţa la lucru a salariaţilor, folosirea timpului de lucru, derularea contractelor cu furnizorii
şi beneficiarii, circulaţia numerarului, consumul de energie etc.
Evidenţa operativă foloseşte un sistem propriu de instrumente care sunt adaptate
scopului urmărit:
- registre de comenzi şi contracte;
- registre de corespondenţă intrată şi ieşită;
- condici de prezenţă la lucru a personalului;
- fişe de magazie care oferă informaţii în legătură cu existenţa şi mişcările stocurilor în
depozite;
- situaţii, tabele, grafice;
- aparate şi instalaţii de măsurare şi înregistrare automată a proceselor economice:
contoare de apă, energie electrică, gaze naturale, ceasuri de pontaj etc.
Deşi furnizează informaţii diverse şi utile necesare conducerii, evidenţa operativă are
un caracter limitat, în sensul că nu urmăreşte întreaga activitate a unei organizaţii, ci doar
anumite aspecte selectate după criterii subiective.
Un alt neajuns al acestei forme de evidenţă îl reprezintă faptul că nu dispune de o
metodologie unitară de înregistrare şi prelucrare a informaţiilor; evidenţa operativă are un
caracter neunitar, în sensul că fiecare agent economic înfiinţează evidenţa operativă după
cum crede de cuviinţă, fără a exista reglementări unice şi obligatorii, asumate şi respectate.
Aceasta înseamnă că la diferiţi agenţi economici, aceleaşi fenomene şi procese economice
sunt înregistrate în evidenţa operativă în mod specific, particular. În consecinţă, nu este
posibilă gruparea şi raportarea informaţiilor furnizate de evidenţa operativă.
În literatura economică, evidenţa operativă este denumită şi evidenţă tehnico-operativă
întrucât utilizează mijloace tehnice de măsurare şi înregistrare automată şi urmăreşte
procese şi operaţii cu caracter tehnic.
 1.5.3 Evidenţa statistică

Evidenţa statistică are ca obiect studierea fenomenelor social-economice de masă, în

interdependenţa lor, cărora le determină mărimea, structura, gradul de răspândire, factorii de
influenţă, ritmul de dezvoltare. Comparativ cu celelalte forme de evidenţă economică,
statistica studiază fenomene diverse: economice, naturale, demografice, culturale, sportive.
Sub aspectul datelor pe care le foloseşte, statistica este dependentă de celelalte două
forme ale evidenţei economice, dar un anumit volum din datele necesare statisticii sunt
obţinute prin metode proprii: recensăminte, observări selective, anchete, sondaje,
chestionare şi bugete de familie.
Informaţiile prelucrate prin metode statistice sunt prezentate prin tabele, grafice,
scheme, situaţii comparative.
Informaţiile care se obţin prin intermediul statisticii sunt utile în procesul conducerii dar,
la nivel microeconomic, au un rol redus comparativ cu cele furnizate de contabilitate.
Statistica prezintă de asemenea, neajunsul cunoaşterii parţiale a activităţilor desfăşurate de
un agent economic, respectiv cu ajutorul statisticii pot fi urmărite doar anumite aspecte, deci
şi statistica are un caracter limitat, informaţiile furnizate fiind insuficiente pentru
fundamentarea deciziilor.
Pentru coordonarea şi normarea statisticii, la nivel naţional există o organizaţie numită
Comisia Naţională de Statistică care are reprezentanţe teritoriale şi are drept obiective
elaborarea de norme statistice, metode de calcul pentru diferiţi indicatori, colaborarea cu alte
organisme centrale de sinteză pentru perfecţionarea evidenţei economice, publicarea
principalilor indicatori statistici, elaborarea anuarelor statistice.

1.5.4 Contabilitatea - componentă principală a evidenţei economice

1.5.4.1 Particularităţi ale contabilităţii

Evidenţa contabilă este o formă a evidenţei economice căreia, pe plan teoretic, îi
corespunde ştiinţa contabilităţii. Contabilitatea reprezintă componenta cea mai importantă
a evidenţei economice şi totodată a sistemului informaţional economic. Locul evidenţei
contabile în cadrul sistemului informaţional economic este determinat de volumul foarte mare
de informaţii pe care le furnizează, aproximativ 2/3 din total, precum şi de calitatea acestora.
Principalele caracteristici ale contabilităţii sunt:
1 • are un caracter global în sensul că urmăreşte toate operaţiunile, fenomenele
şi procesele determinate de activitatea unui agent economic sau unei instituţii
publice;
 2 • are un caracter unitar în sensul că se organizează după reguli unice
elaborate de Ministerul Finanţelor, obligatorii pentru toţi agenţii economici şi
instituţiile publice;
3 • foloseşte obligatoriu etalonul valoric sau bănesc şi numai în completare
foloseşte etalonul natural sau cantitativ;
4 • în contabilitate se pot înregistra numai operaţiunile economice efectuate
pentru care s-au întocmit documentele justificative corespunzătoare;
5 • se bazează pe un principiu fundamental, şi anume principiul dublei
reprezentări a patrimoniului, ceea ce determină specificul obiectului şi
metodei contabilităţii.
6

1.5.4.2 Funcţiile contabilităţii

Pentru realizarea obiectivelor sale, contabilitatea îndeplineşte următoarele funcţii:
a. Funcţia de înregistrare şi prelucrare a datelor constă în consemnarea, potrivit
unor principii şi reguli proprii, a proceselor şi fenomenelor economice ce apar în cadrul
unităţilor patrimoniale şi se pot exprima valoric.
b. Funcţia de informare constă în furnizarea de informaţii privind structura şi
dinamica patrimoniului, a situaţiei financiare şi rezultatelor obţinute în scopul fundamentării
deciziilor. Contabilitatea are o funcţie de informare internă (pentru conducerea unităţii) şi o
funcţie de informare externă (a terţilor).
Contabilitatea furnizează informaţii privitoare la gospodărirea resurselor materiale,
financiare şi de muncă, dinamica producţiei obţinute, costurile de producţie, veniturile
realizate, etc. Prin reflectarea tuturor activităţilor desfăşurate, datele contabilităţii permit
stabilirea eficienţei economice.
c. Funcţia de control gestionar constă în verificarea cu ajutorul informaţiilor contabile
a modului de păstrare şi utilizare a valorilor materiale şi băneşti, de gospodărire a resurselor,
controlul respectării disciplinei financiare etc.
d. Funcţia juridică - datele furnizate de contabilitate şi documentele de evidenţă
servesc ca mijloc de probă în justiţie, pentru a dovedi realitatea unor operaţii economice şi a
stabili răspunderea patrimonială pentru pagubele produse.
e. Funcţia previzională - informaţiile furnizate de contabilitate sunt utilizate la
stabilirea tendinţelor viitoare ale fenomenelor şi proceselor economice, la fundamentarea
programelor, la elaborarea bugetelor unităţii patrimoniale.
 1.5.4.3 Principiile contabilităţii
Pentru a da o imagine fidelă patrimoniului şi rezultatelor financiare, reglementările şi
legislaţia contabilă prevăd ca organizarea contabilităţii să se realizeze pe baza următoarelor
principii:
1 • principiul continuităţii activităţii presupune ca unitatea patrimonială să-şi
continue în mod normal funcţionarea într-un mod previzibil, neexistând nici un eveniment
care ar împiedica activitatea în viitor, deci care ar impune restrângerea substanţială a
activităţii.
2 • principiul permanenţei metodelor impune continuitatea în tot cursul
exerciţiului, precum şi de la un exerciţiu la altul, în aplicarea normelor şi regulilor utilizate la
evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a
rezultatelor prin documentele de sinteză, în vederea asigurării comparabilităţii informaţiilor. În
cazuri justificate se admite schimbarea metodelor de evaluare, făcându-se menţiuni în notele
explicative anexate bilanţului privind influenţa asupra situaţiei patrimoniale şi financiare şi a
rezultatului exerciţiului.
3 • principiul prudenţei este legat de evaluarea patrimoniului şi urmăreşte ca
patrimoniul şi rezultatele exerciţiilor viitoare să nu fie influenţate de deprecierile, riscurile sau
pierderile probabile din activitatea exerciţiului curent sau anterior. Ca urmare, nu este admisă
supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv subevaluarea cheltuielilor şi a
elementelor de pasiv.

Dacă faptele se justifică, se înregistrează în contabilitate cheltuieli şi pierderi

previzibile, sub forma provizioanelor, considerate ca având caracterul unor rezerve,
decontabile în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat.

1 • principiul independenţei exerciţiului (perioadei de gestiune) presupune

delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii unităţii patrimoniale pe
măsura angajării acestora şi trecerii lor la rezultatul exerciţiului la care se referă, fără a se
ţine seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor.
2 • principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv - în
vederea stabilirii sumei totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ, se va determina separat
suma sau valoarea corespunzătoare fiecărui element individual de activ sau pasiv.
3 • principiul intangibilităţii bilanţului la deschiderea unui exerciţiu financiar
impune ca bilanţul de deschidere a unui exerciţiu să corespundă bilanţului de închidere a
exerciţiului precedent, fiind interzisă modificarea elementelor patrimoniale de la sfârşitul
anului care trebuie reportate la începutul anului viitor.
 4 • principiul necompensării potrivit căruia se impune înregistrarea distinctă în
bilanţ a elementelor de activ şi a celor de pasiv şi în contul de profit şi pierdere a veniturilor şi
a cheltuielilor, nefiind admisă vreo compensare între ele, cu excepţia unor situaţii prevăzute
prin lege.
5 • principiul prevalenţei economicului asupra juridicului - informaţiile
prezentate în situaţiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor şi
tranzacţiilor, nu numai forma lor juridică.
6 • principiul pragului de semnificaţie - orice element care are o valoare
semnificativă trebuie prezentat separat în cadrul situaţiilor financiare. Elementele cu valori
nesemnificative care au aceeaşi natură sau funcţii similare vor fi însumate, nefiind necesară
prezentarea lor separată. Informaţiile sunt semnificative dacă omisiunea sau declararea lor
eronată ar putea influenţa deciziile economice ale utilizatorilor, luate în baza situaţiilor
financiare. Pragul de semnificaţie depinde de mărimea elementului sau erorii, judecate în
împrejurările specifice ale omisiunii sau declarării greşite.

1.5.4.4 Felurile contabilităţii

Conform legii, fiecare unitate patrimonială trebuie să-şi organizeze contabilitatea.
Numărul şi complexitatea lucrărilor contabile depind de mărimea unităţii patrimoniale şi de
domeniul în care îşi desfăşoară activitatea. Lucrările contabile sunt efectuate în cadrul unor
compartimente specializate numite servicii sau birouri de contabilitate.
Din punct de vedere al momentului, locului şi modului de realizare, contabilitatea este
de două feluri:
a Contabilitatea curentă înregistrează zilnic operaţiile economice, pe baza
documentelor justificative privind existenţa şi mişcarea elementelor patrimoniale.
Contabilitatea curentă se poate realiza în trei variante:
 centralizat - toate lucrările contabilităţii se efectuează într-un singur loc, mai
precis într-un compartiment central de contabilitate al unităţii patrimoniale.
Această variantă permite coordonarea şi controlul, însă dată fiind distanţa faţă
de locul producerii fenomenelor economice, dă posibilitatea transmiterii unor
informaţii eronate;
 descentralizat - lucrările contabile sunt efectuate la nivelul subunităţilor din
structura de producţie şi anume secţii, sectoare, ateliere. Această variantă este
operativă în sensul înregistrării exacte în contabilitate a operaţiilor economice în
cel mai scurt timp de la producerea lor, dar prezintă dificultăţi în privinţa
coordonării şi controlului;
  mixt - unele lucrări de contabilitate curentă se execută la nivelul subunităţilor
(secţii sau ateliere), iar alte lucrări contabile sunt efectuate de un compartiment
specializat de contabilitate, la nivel central.

b. Contabilitatea periodică se referă la lucrări contabile efectuate la încheierea

exerciţiului financiar, moment în care se întocmesc lucrări de sinteză, centralizatoare, cum
sunt bilanţul contabil, situaţia patrimoniului, contul de profit şi pierdere. Lucrările de sinteză se
întocmesc la anumite termene, pe baza datelor din contabilitatea curentă care sunt prelucrate
conform instrucţiunilor elaborate de Ministerul Finanţelor.
Lucrările contabile periodice (de sinteză) satisfac nevoile de informare ale agentului
economic sau instituţiei publice şi reprezintă totodată raportări către Direcţiile Judeţene ale
Finanţelor Publice sau conducerea departamentelor şi ministerelor. Pe baza lucrărilor
contabile periodice, sunt efectuate analize complexe şi se elaborează decizii importante atât
la nivel microeconomic cât şi la nivel macroeconomic.
Din punct de vedere al nivelului organismelor pentru care se înfiinţează, contabilitatea
poate fi de trei feluri:
1. Contabilitatea întreprinderii (firmei) se organizează la nivelul întreprinderilor care
produc bunuri, execută lucrări, prestează servicii. Contabilitatea firmei (întreprinderii) este
organizată în România în dublu circuit, şi anume:
1 • contabilitatea financiară are un caracter unitar pentru toţi agenţii economici,
se organizează pe baza unor norme elaborate de Ministerul Finanţelor.
Contabilitatea financiară are drept obiect urmărirea, controlul şi prezentarea
fidelă a patrimoniului, în ansamblu şi pe structură, a situaţiei financiare şi
rezultatului exerciţiului, prin intermediul documentelor de sinteză, în scopul
furnizării informaţiilor necesare elaborării deciziilor economice. Contabilitatea
financiară furnizează informaţii atât pentru managerii unităţii patrimoniale cât şi
1 pentru asociaţi, acţionari, furnizori, clienţi, bănci, bugetul statului, salariaţi.
2 • contabilitatea internă de gestiune are ca scop gestiunea internă a unităţii,
calcularea costurilor de producţie, stabilirea rentabilităţii pe produse, lucrări,
servicii, întocmirea bugetelor pe feluri de activităţi, furnizarea de informaţii
necesare în procesul decizional.

2. Contabilitatea publică este organizată la nivelul instituţiilor publice din

administraţie, învăţământ, sănătate, apărare, cultură şi artă etc. şi urmăreşte execuţia de
casă a bugetului statului, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, gestiunea
datoriilor publice şi alte operaţii financiare specifice sectorului neproductiv.
 3. Contabilitatea naţională este organizată la nivelul economiei naţionale şi prezintă
sintetic activitatea economică a unei naţiuni urmărind evoluţia Produsului Intern Brut,
modificările în structura de ramură şi teritorială a economiei, mărimea şi structura avuţiei
naţionale, relaţiile financiare şi fluxurile monetare.

Din punct de vedere al conturilor utilizate, în raport de sfera de cuprindere a acestora:

1 a. Contabilitatea sintetică - foloseşte conturile sintetice de gradul I şi II;
2 b. Contabilitatea analitică - foloseşte conturi analitice.

În fiecare unitate patrimonială funcţionează în paralel şi în strânsă legătură

contabilitatea sintetică şi contabilitatea analitică. Orice operaţie economică înregistrată în
contabilitatea analitică este necesar să fie reflectată şi în contabilitatea sintetică.