Cu Picioarele Pe Pamant Digital PDF

Ionuț Riteș
- Părinte, cum recunoaștem oamenii cu har?
Cu picioarele
Mergem pe stradă, privim în stânga și în dreapta,
dar vedem doar cât să nu ne împiedicăm…
- Oamenii cu har îi vezi și îi simți ușor. Sunt
acei oameni care nu judecă, nu bârfesc și nu
pe Pământ
osândesc… Sunt acei oameni care atunci când
Ionuț Riteș - Cu picioarele pe Pământ

Ionuț Riteș
sunt judecați și osândiți, chiar dacă aparent pe
nedrept, nu privesc către cel care le-a făcut rău
ci înţeleg că este plata primită pentru faptele și gândurile lor…
Aceștia sunt oamenii cu har!
9 786069 392904
Povestea pelerinajelor mele în
ISBN 978-606-93929-0-4 Sfântul Munte Athos
- București 2015 -
Cu picioarele pe Pământ
Ionuț RITEȘ
Această carte este tiparită cu binecuvântarea părinților

de la Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu,
Sfântul Munte Athos
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
RITEŞ, IONUŢ
Cu picioarele pe pământ/Ionuţ Riteş. - Cârţişoara: Vis de vacanţă, 2015
ISBN 978-606-93929-0-4
821.135.1-992
Toate drepturile de autor rezervate.

Orice reproducere, fie ea şi parţială, fără acordul dat în scris, se pedepseşte
conform legii.
Ediție îngrijită de Centrul de Strategii Aplicate

www.strategiiaplicate.ro
Autor: Ionuț RITEȘ

Coordonator proiect: Bogdana BALMUȘ
Tehnoredactare: www.graficadesign.ro
Coperta: www.graficadesign.ro
Editura „Vis de Vacanță“
www.visdevacanta.ro
Ionuț RITEȘ
Povestea pelerinajelor mele în Sfântul Munte Athos
București, 2015
Fiului meu, Mihnea‑Ionuţ
Libertatea de a alege este un dar divin. Dragul meu

fiu, profită înțelept de această ocazie pentru a alege
calea dreptei credințe. Aceasta este marea diferență
dintre cei ce își spun credincioși și cei drept credincioși.
Căci credința fără fapte este nulă, iar faptele fără
dreaptă credință, asemenea. Privește în sufletul tău
cu atenție și află cine ești cu adevărat. Nu sta prins
între lumi, așa cum mulți stau prizonieri între dogme
și credințe, fiind ai nimănui și neasumați de nimeni.
Tu stăruie în credința ortodoxă a neamului și a
strămoșilor tăi, fără să te abați de la acest drum. Vei
găsi aici tot ceea ce este necesar atât pentru a trăi o
viață frumoasă, cât și pentru mântuirea sufletului tău.
Prefaţă
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea

oamenilor, mărturisi‑voi şi Eu pentru el înaintea
Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce
se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu
Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care
este în ceruri.” (Matei 10,32 – 33)
„Cu picioarele pe Pământ” este

cartea ascultării prietenului meu
Ionuţ, o autobiografie sau „radiografie”
duhovnicească, o mărturisire de credinţă,
dar şi o minunată evocare luminoasă a
trăirilor şi bucuriilor duhovniceşti, într‑un
cuvânt a experienţelor extraordinare trăite
în aura de har şi binecuvântare din „Grădina
Maicii Domnului” ‑ Sfântul Munte Athos.
Aici a avut şansa de a fi povăţuit de
către părinţii athoniţi îmbunătăţiţi şi cu
Părintele Liviu multă experienţă duhovnicească, prin care
- 5 -
a primit de la Dumnezeu răspunsuri la multe dintre întrebările
şi frământările sufletului său.
Toate aceste poveţe şi apoftegme culese în numeroasele
sale pelerinaje de la părinţii athoniţi, în urma unei sincere căutări
şi preocupări duhovniceşti, au avut menirea ca prin milostivirea
şi darul Lui Dumnezeu să‑l transforme dintr‑un credincios
formal într‑un membru viu şi misionar al Bisericii, care simte
mereu nevoia de a împărtăşi şi celorlalţi din bucuria trăirii în
lumina credinţei mântuitoare a moşilor şi strămoşilor noştri.
Expunerea cărţii este făcută într‑un stil liber şi clar,
fără complicaţii lingvistice pretenţioase sau termeni teologici
inaccesibili, ceea ce dă cititorului o dispoziţie meditativă, dar
în acelaşi timp oferă multiple teme de reflecţie duhovnicească
şi invită la descoperirea frumuseţilor athonite.
Din convorbirile autorului cu părinţii reiese foarte clar că
Ortodoxia este calea de urmat ce îşi începe drumul prin Sfânta
Taină a Botezului, dar care se diluează prin acţiuni contrare
învăţăturii. Exemplu întru urmarea căii credinţei este chiar
autorul. Din omul cu „capul în nori” autorul devine în urma
experienţelor athonite, dar şi a eforturilor proprii ‑ omul cu
„picioarele pe pământ”. Devine omul liber, obţinând o libertate
în urma luptei cu propriile tentaţii, cu propriile patimi.
În călătoriile athonite autorul cunoaşte smerenia (nu
partea teoretică, ci pe cea practică). Smerenia e calea spre
liniştirea problemelor tale!, suna un sfat primit din Athos.
Suntem doar nişte beneficiari vremelnici ai lucrurilor, nişte
simpli administratori, gestionari ai averii lui Dumnezeu, dar
avem cel mai mare dar: LIBERTATEA. Pentru a avea valoare,
- 6 -
aceasta trebuie însoţită de smerenie şi raţiune: SMERITA
CUGETARE. Şi, apoi, smerenia înseamnă iubire, nu umilinţă.
„Cu picioarele pe Pământ” este o carte a schimbării.
Autorul este pe drumul cel bun, iar schimbarea sau transfigurarea
se vede atât în plan personal, cât şi asupra celor din jurul său
(familie, apropiaţi, prieteni). Lupta este dură, iar adversarul este
pe măsură: patimile. Este dură, dar nu imposibilă. Ajutor avem,
trebuie să‑l cerem şi să‑l căutam: ”Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi
veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care
caută află, iar celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7–8).
Ce ne oferă viitorul a primit răspuns în Athos. Dacă ai
vedea pe cei care au trecut pe pământ înaintea ta, ai conştientiza
permanent că viaţa e limitată, că se termină rapid, mult prea
rapid să te mai cerţi, întrucât s‑ar putea să nu mai ai timp de
împăcare. Conştientizarea morţii şi a efemerităţii vieţii este un
lucru esenţial. Nu te mai lasă să greşeşti, te împacă cu oamenii,
te ţine în frâu în faţa păcatului şi atunci nu îţi mai permiţi
greşeli, nu mai deraiezi de pe calea mântuirii atât de uşor…
„Cu picioarele pe Pământ” este o mărturisire puternică
a credinţei ce îndeamnă la trezvie duhovnicească, la lupta
pentru mântuirea noastră şi a celor din jurul nostru, sintetizând
convingerea că omul credincios stăruieşte în mărturisire
şi lucrarea faptelor bune, iar Dumnezeu plineşte lucrarea
prin harul Său, căci datori suntem cu toţii să‑L mărturisim pe
Dumnezeu cu viaţa noastră întreagă!
Drept corolar aş dori să vă pun la suflet câteva versuri care
cadrează şi converg cu tema cărţii, ce exprimă această necesitate a
dorinţei permanente de a lupta cu focul mocnit al patimilor.
- 7 -
Şoapte de gând...
Tot ce vreau este să birui
Focului ce stins mocneşte,
Chiar de cad, mă lupt şi stărui
Să înving ce mă răneşte...
Tot ce e dorinţă‑n mine

Năzuinţă şi visare,
Frâng sub aripa căinţei
Ce s‑apleacă sub uitare...
Las să curgă timpu‑n şiru‑i

Lung... în clipa vie‑a vieţii,
Poleind cu amintirea
Dulci clipe de desfătare...
Deşi ştiu că totu‑i vrajă

Ce mă‑nvăluie, mă cheamă,
Simt fiorul depărtării
Alungând din minte‑mi straja...
Şi‑atunci las să reînvie

Clipe dulci de altădată,
Cărora noi le‑am fost martori
Sub un alt destin şi soartă...
- 8 -
Vreau să fim copii şi simpli
Să iubim aceiaşi muguri,
Care nasc din creanga vieţii
Ce rodesc aceiaşi struguri...
Tot ce vreau este să birui

Focului ce stins mocneşte,
Chiar de cazi, te lupţi şi stărui
Să învingi ce te răneşte?!
Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit

decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până la despărțitura
sufletului și duhului. (Evrei 4,12)
Preot, Iosif Liviu Bota,

Valea Mică, 21.02.2015
- 9 -
Cuvânt înainte
Călători pe Pământ suntem toți, toți cei aleși să venim

aici pentru a învăța. Lecțiile de viață diferă, modul în care ne
descurcăm cu ele, de asemenea. Dumnezeu ne trimite aici
cu un ghiozdan plin cu rechizite în spate. Depinde de fiecare
cum le folosește, când le folosește și, mai ales, cu ce scop. La
plecare în marea călătorie pământeană ni se șoptește la ureche:
„Și nu uita, Dumnezeu este Iubire!”, iar noi, preșcolarii, ar
trebui să învățăm, examen după examen, până la sfârșitul vieții,
să iubim. Cu tot ce presupune acest lucru: jertfă, răbdare,
iertare, smerenie, bună‑cuviință, respect pentru tot ceea ce ne
înconjoară, bunătate, adevăr, curaj, demnitate.
Din păcate, nu toți folosim rechizitele pentru a ne
îmbogăți sufletul. Uneori le rupem, le batjocorim, le aruncăm
la gunoi, considerându‑le nefolositoare. Pentru că e greu să
renunți la Ego, e greu să fii jertfă, e greu să ierți, e greu să nu
te lași furat de poleiala superficialității și a lucrurilor materiale
cu care ne împopoțonăm ca și cum acestea ne‑ar da valoare.
Uităm de Iubire, uităm de Dumnezeu.
- 10 -
Din fericire, au existat, există încă și premianții, silitorii
peste măsură, care nu numai că‑și folosesc rechizitele cu
seriozitate, dar le și dăruiesc cu infinită bunătate celor aflați
în căutarea drumului spre mântuire sufletească. Ei vorbesc cu
Dumnezeu în fiecare clipă, prin rugăciune, pentru noi. Către
ei m‑am îndreptat şi eu, ca un școlar care dorește cu ardoare să
poată învăța lecțiile lui Dumnezeu.
Pelerinajele la Sfântul Munte Athos mi‑au îmbogățit
sufletul și inima și, asemenea celor învățate acolo, dăruiesc
mai departe, celor care vor să afle, lecțiile pregătitoare pentru
regăsirea lui Dumnezeu, regăsirea Iubirii. Nu rămâne decât
să deschideți cartea fără prejudecăți, cu curiozitatea celui
care dorește să pătrundă într‑o lume reală, sacră, lumea care
ne‑a oferit cei mai mulți sfinți, ca să ne fie ghizi spirituali pe
calea spre mântuire. Le mulţumesc pe această cale pentru
străduinţele, jertfele şi rugăciunile lor pe care le înalţă pentru
noi toţi.
- 11 -
De ce această mărturisire
de credință?
Nu cu mult timp în urmă am așternut pe hârtie

aventurile mele și ale colegilor mei pe care le‑am trăit în cei
peste douăzeci de ani de parașutism de performanță. Așa a
văzut lumina tiparului cartea „Cu capul în nori”. La vremea
respectivă eram cu capul în nori și la propriu, și la figurat,
vedeam viața cu ochi de bărbat plin de tentații lumești. Am
experimentat toate nebuniile legate de saltul cu parașuta
sfidând, de multe ori, moartea. Fără mustrări de conștiință,
fără regrete, fără teamă. Până la un moment dat însă, pentru
că satisfacțiile erau întotdeauna limitate, iar bucuriile treceau
repede. Adică exact cât dura zborul și, eventual, obținerea unei
performanțe. Bucuria recordului sau a aterizării cu precizie nu
ţineau mai mult de trei zile. Eram însă mândru și încrezător în
forțele proprii. Foarte mândru, deşi, undeva, în sufletul meu,
simţeam că lipseşte ceva. Era un gol ce nu putea fi umplut cu
nimic din ceea ce viaţa îmi putea oferi.
Aproape de fiecare dată mi‑am imaginat, înaintea unei
- 12 -
competiţii, locul pe podium. La finalul ei mă întrebam: sunt
bun că am câștigat concursul? Sunt prost că l‑am pierdut? Mi‑au
trebuit ani de zile să conștientizez că dețineam informațiile cu
referire la finalul acțiunii dar că, în fapt, nimic nu îmi aparținea.
Nu eram bun dacă obțineam primul loc și nu eram prost dacă
pierdeam. Pur și simplu primeam regulat mici cadouri de care
să mă bucur, daruri de care nu eram conștient niciodată. În
consecință, nu mulțumeam niciodată. De ce s‑o fac? În această
stare de confort interior și de ignoranță am călcat pentru
prima dată pe pământul Sfântului Munte Athos, imediat după
trecerea la cele veșnice a părintelui Gheron Iosif Vatopedinul.
Eram plin de orgolii, slavă deșartă, impresii excepționale
despre mine, plin de ură față de dușmani, neîmpăcat cu toată
lumea și cu încă multe altele în suflet, adică „cu capul în nori”
şi cu sufletul împovărat, nicidecum „cu picioarele pe Pământ”.
„Cu picioarele pe Pământ” reprezintă o mărturie a
revelației pe care am trăit‑o la Sfântul Munte Athos, revelaţie
care a constat în conștientizarea stării de fapt că nimic nu ne
aparține și că totul este dăruit, în cele mai multe cazuri, ca să nu
zic fără excepție, nemeritat. Revenit la Sfântul Munte, înarmat
cu cartea «Cu capul în nori» pentru a o dărui prietenilor,
nu mică mi‑a fost mirarea când un părinte de‑al nostru mi‑a
spus, într‑o dimineață: „Ionuţ, ai scris o carte care se cheamă
«Cu capul în nori». Următoarea ta carte se va numi «Cu
picioarele pe Pământ» și va cuprinde învățăturile primite la
Sfântul Munte Athos.” Văzându‑mi mirarea din priviri, mi‑a
mărturisit că el este doar un mesager. Treaba asta m‑a pus pe
gânduri și, recunosc, cu mare greutate m‑am așezat la masa
- 13 -
de scris. Au trecut luni, chiar ani, până m‑am mobilizat. Un
freamăt interior nu mi‑a permis să‑mi limpezesc gândurile. E
ușor să așterni pe hârtie niște evenimente lumești hilare sau
periculoase pe care le‑ai trăit cu intensitate maximă, cu nebunia
specifică celor care își testează mereu limitele. Dar să scriu
despre învățăturile lui Dumnezeu este infinit mai greu. Cu atât
mai mult cu cât nu am o pregătire temeinică în domeniu. Fără
să vrei te întrebi „cine sunt eu să fac acest lucru?”, dar poate
că tocmai această naivitate într‑un domeniu atât de sensibil
şi controversat reprezintă un avantaj. Poate că multe dintre
trăirile mele sincere, adevărate, de la Sfântul Munte Athos
coincid cu ale celorlalți pelerini. Poate că printre cei care vor
citi cartea se află persoane care, din diverse motive, n‑au ajuns
niciodată la Muntele Athos deși și‑au dorit acest lucru. Iar dacă
prezentarea mea stângace a învățăturilor primite acolo va reuși
să le potolească dorința de cunoaștere, atunci aceste rânduri
și‑au atins scopul. Și nu, nu e un dar din partea mea, este un
dar din partea lui Dumnezeu pentru toți credincioșii. Eu sunt
la rândul meu doar un mesager.
Cartea reprezintă o sinteză a sfaturilor primite de la
părinții noștri – îi voi numi aşa pe tot parcursul cărţii ‑ spre
îndreptarea sufletului și câștigarea mântuirii. Nu le voi
menţiona numele, mi‑au subliniat că importante sunt mesajele
pe care ei le transmit, nu persoanele lor. Un alt exemplu din
partea lor, ca o lecţie de modestie şi de smerenie.
Sper ca aceste rânduri să ajungă în inima celor care
încă nu au avut șansa discuțiilor până spre dimineață cu
părinții athoniți, ocazie cu care să conştientizeze că ne aflăm în
- 14 -
ceasul al doisprezecelea şi că profeţiile încep să prindă contur,
cu speranţa că vor prinde curaj şi înţelepciune în lupta cu cel
potrivnic.
Sunt convins că prezența Maicii Domnului pe toată
perioada pelerinajului este cea care a determinat transformarea
pe care o trăiesc de atunci încontinuu. Părinţii mi‑au deschis
ochii, mi‑au deschis inima, m‑au ghidat şi, cu cuvintele lor
pline de înţelepciune, mi‑au arătat ceea ce în lumea noastră
tumultuoasă e greu să poţi simţi şi înţelege. Prezența în Sfântul
Munte a Maicii Domnului este deja una binecunoscută.
Istoriile și relatările sunt nenumărate și accesibile oricui.
De aceea recomand, în special celor sceptici, așa cum eram
eu cândva, să ajungă la Sfântul Munte, fie doar din simplă
curiozitate, ca să simtă Harul Maicii Domnului, aici, în locul
în care intensitatea sa este maximă. Acest fapt aveam să‑l
descopăr şi eu la prima vizită făcută în Sfântul Munte Athos.
Întâi a fost vorba de o oportunitate de a ajunge acolo, am
plecat mai mult dintr‑o curiozitate, a fost o șansă la care nu
mă gândisem înainte. Pasul către munte și, implicit, începutul
călătoriei mele spre vindecarea sufletului, a fost făcut la modul
inconștient. Se vede treaba că ceva în sufletul meu a rezonat cu
acele locuri sfinte pentru că multă vreme m‑am întrebat care e
dorința interioară care mă cheamă înapoi de fiecare dată. Aici
am găsit acel ceva care să‑mi umple golul din suflet. Cred că
același răspuns se regăsește și la părinții care ajung la Sfântul
Munte și nu mai doresc să plece de acolo. Este vorba de Harul
Maicii Domnului, care se trăieşte pretutindeni în Sfântul
Munte, cu o intensitate crescută, aproape perceptibilă, care îți
- 15 -
relevă adevărurile și îți dă o stare de bucurie sufletească de care
cu greu te mai poţi despărți.
În prima călătorie, pe măsură ce corabia se apropia de
țărm, starea mea emoțională creștea exponențial. Odată ajuns
în portul Dafni, n‑am rezistat, m‑am aplecat și am sărutat
pământul. Atunci am pierdut noțiunea timpului, iar acum, după
atâta timp, cred că am simțit pentru câteva momente starea de
veșnicie și de bucurie fără un motiv pe care să‑l pot explica
logic. Am primit la sosire un strop de har care s‑a manifestat
prin multe lacrimi și multe regrete asupra lucrurilor făcute și
care nu mai suferă îndreptare. Cu inima deschisă, am început
să văd adevărul ascuns în spatele altor forme de credință și în
spatele științelor divinatorii, care reprezintă, de fapt, noi forme
de vrăjitorie. Mai mult, am prins curajul de a mărturisi adevărul
și, mai mult decât atât, am putut să văd drumul pe care trebuie
să merg dacă vreau să obţin mântuirea sufletului. Importantă
este călătoria, străduința, trebuie să încercăm neîncetat, chiar
dacă drumul este greu, plin de obstacole și, de multe ori, cădem
în păcatul deznădejdii.
M‑am întors la Sfântul Munte Athos ori de câte ori am
avut ocazia, cu aceeaşi nerăbdare cu care un însetat aleargă
spre izvorul cu apă cristalină. Prietenii m‑au întrebat cum
împac învățăturile primite în Sfântul Munte Athos cu viața
tumultuoasă din cel mai mare oraș din România. Cred că
învățăturile se aplică firesc, dacă vrei să trăiești frumos.
Aici am înţeles că Ortodoxia este mai mult decât o
simplă teorie, este trăire în esența sa. Degeaba știi teorie dacă
te comporți și gândești urât. Cine se poartă aşa înseamnă că
- 16 -
nu a înțeles nimic din învățăturile creștine. Dacă persoanele
arțăgoase prezente, duminică de duminică, la slujba din
biserică consideră că au ajuns la un nivel înalt de cunoaștere,
se înșală. Dacă persoana de la lumânări, care trăind în
preajma preoților, urlă că nu ești îmbrăcat corespunzător
considerându‑se superioară, se înșală, de asemenea. Exemplele
de acest fel se întâlnesc în multe locuri dar, din fericire, sunt
și excepții. Ispitele, grele cândva, se pot depăși la un moment
dat cu ușurință. Dar numai cu ajutor. Numai așa ne vom căpăta
liniștea sufletească. Astfel, dacă ți‑ai găsit liniștea, ești liniștit și
în mijlocul unui oraș agitat și în mijlocul părinților din Sfântul
Munte Athos. Efectele se văd oriunde te‑ai afla. Mântuirea
sufletească nu ține de loc, ci de atitudine.
- 17 -
Prima întâlnire cu Sfântul

Munte Athos
Călătoria mea duhovnicească a început într‑o vară

toridă, când eram împreună cu familia în concediu, în Grecia,
undeva în apropierea Salonicului, cam la 100 de kilometri de
Sfântul Munte Athos. Auzisem câteva istorii din și despre
lăcașul sfânt, pe care oricum nu le credeam și le priveam cu multă
circumspecție, zâmbind neîncrezător. Sistemul educațional și
mediul în care am trăit mi‑au imprimat o viață din care cu greu
puteam întrezări și o altă formă de a trăi, cea duhovnicească,
în care materia să nu mai aibă o atâta însemnătate. Ajuns în
Portul Ouranopolis, am trăit senzația unei mari granițe. Dar
nu o graniță fizică, ca și cum ai păși într‑o altă țară, ci o graniță
care te desparte de o altă lume, compusă din alte elemente, cu
altfel de oameni, cu un altfel de aer, cu o altfel de lumină. Totul
era diferit față de ceea ce cunoscusem până atunci.
Eram trei adulți şi trei copii și deși aveam permisele
de acces, am ratat călătoria, vaporul plecase fără noi. Urma să
pășim pe pământul sfânt cu o zi întârziere. Supărați, aflăm că
- 18 -
o cursă rapidă se pregătește să plece, dar rezervările se fac cu
ceva timp înainte, așa că șansele să o prindem erau mici. Grecul
ne spune că mai are doar șase locuri libere și că ar fi cazul să
ne grăbim. Ne uitam unii la alții cu mirare, noi eram fix şase,
și urcăm în șalupă cu gândul la mica minune recunoscută de
către toți membrii grupului. Întâlnirea cu harul desprins din
icoanele făcătoare de minuni a fost devastatoare pentru mine.
Mi‑era peste puteri să duc atât și, mai ales, consideram că nu
merit să primesc atât de multă emoţie pozitivă, atât de multă
bucurie. Încercam să fiu bărbat, dar lacrimile îmi curgeau fără
să le pot stăpâni. Cu fiecare pas începeam să înțeleg sintagma
„Icoana făcătoare de minuni” și să‑mi simt sufletul prea‑plin de
o stare pe care cu greu o pot descrie. Părinții noștri, uscățivi de
post și nevoințe, dar tari ca munții în duhovnicie, au fost cei
după al căror model de vieţuire am început să mă ghidez. Mulți
dintre ei au fost oameni ca noi, unii cu familie, cu copii, alții cu
funcții înalte, cu conturi grase în bancă. Ce i‑a determinat să
părăsească bunăstarea, confortul în care trăiau? Ce au găsit aici
de au lăsat în urmă funcții, averi dobândite după mulți ani de
învățătură? Cine îi ține aici și, mai ales, de ce? Multe întrebări
mi s‑au învârtit atunci în cap, oricum prea multe ca să primesc
răspunsul pe loc. Am remarcat atunci că acești oameni fac
eforturi enorme să se despătimească. Nu pun gura pe carne,
pe băutură, nu fumează, au renunțat la toate plăcerile lumești.
Priveghează nopți în șir în rugăciune, au învățat să își iubească
dușmanii. Ca să‑i caracterizez cu vorbe lumești aș putea spune
că sunt bărbați adevărați, buni luptători cu propriile patimi.
Nu degeaba Sfântul Munte Athos este supranumit și „fabrica
- 19 -
de sfinți”. Părinții Sfântului Munte, pe lângă activitățile
duhovnicești, împletesc metanii, sculptează în lemn, pictează
icoane, înregistrează cântece religioase, traduc și scriu cărți. Pe
scurt, au și o bogată activitate culturală. Părinții noștri, ghizii
pelerinilor, sunt totodată adevărate enciclopedii în istoria
Sfântului Munte, sunt cunoscători în detaliu în ale istoriilor
icoanelor făcătoare de minuni, precum și în ale minunilor
săvârșite de Maica Domnului la Muntele Athos. Chilia „Intrarea
în Biserica Maicii Domnului”, la acea dată, se afla în construcție,
era aproape pe terminate. Cu acea ocazie l‑am cunoscut pe
părintele Pimen, care ne‑a fost ghid în pelerinajul nostru. De
atunci a devenit și sfătuitorul nostru. Când l‑am întrebat cum a
reușit să construiască chilia, părintele mi‑a dat un răspuns care
mă pune pe gânduri și astăzi: „Cu Maica Domnului împreună!”.
Cum așa, părinte? Cum este posibil acest lucru? Atunci,
părintele mi‑a povestit că în fiecare dimineață privea agenda
lucrărilor de construcție și din pricina faptului că erau foarte
multe, le împărțea cu Maica Domnului. „Și asta timp de câțiva
ani până la terminarea chiliei. Îi spunem Maicii Domnului: eu
astăzi fac cutare și cutare lucru, iar cu celelalte lucruri din listă,
te rog să mă ajuți. Și Maica Domnului l‑a ajutat”. Tot ce a rugat‑o
a dus negreșit la bun sfârșit în acelaşi timp cu părintele Pimen.
Și mult a crescut evlavia părintelui Pimen la Maica Domnului.
Acum, când a fost desăvârșit și ultimul detaliu al construcției
care este de o frumusețe inimaginabilă, chilia oferă condiții
foarte bune de găzduire celor care o vizitează.
În prima călătorie aveam să trăiesc şi o întâmplare mai
puţin obişnuită. Înainte să ne retragem, un părinte m‑a rugat
- 20 -
să îi dau telefonul să sune în țară, pentru o problemă serioasă.
I‑am răspuns că nu este semnal, că mă chinui de când am venit
să dau un telefon dar degeaba, nu merge. I‑am întins telefonul,
pentru a se convinge singur. Nu mică mi‑a fost uimirea când am
văzut cum în mâna părintelui revine semnalul, părintele sună,
rezolvă problema, închide și, odată cu finalizarea convorbirii,
telefonul devine, din nou, nefuncţional. Degeaba am stat în
locul acestuia, liniuţa de semnal se încăpăţâna să nu apară. E
clar, mi‑am spus în sinea mea, părinții de aici s‑au obișnuit cu
minunile, nu li se mai pare ceva uimitor, fac parte din firescul
de zi cu zi al vieţii lor. Am plecat din Sfântul Munte cu regretul
părăsirii unui loc care deja, după prima întâlnire, făcea parte
din ființa mea, din compoziția mea chimică. Am plecat fericit
cum nu se poate descrie şi cu promisiunea că voi reveni cât mai
curând.
- 21 -
Sfântul Munte a fost creştinat

de Maica Domnului
Sfântul Munte Athos din Grecia, numit pe drept

cuvânt Grădina Maicii Domnului, este simbolul Ortodoxiei de
pretutindeni în care convieţuiesc de veacuri monahi din toate
ţările ortodoxe, ca semn al unităţii şi universalităţii credinţei
ortodoxe. Acest Sfânt Munte a fost mii de ani în întunericul
închinării la idoli, întuneric din care a ieşit prin creştinarea de
însăşi Maica Domnului în timpul vieţuirii Ei pe Pământ şi a
rămas drept capitala Ortodoxiei mondiale. Aici se află 20 de
mănăstiri mari înconjurate de mai multe schituri şi chilii, locuite
numai de călugări care, cu smerenie, zi şi noapte, prin muncă,
post şi rugăciune duc o viaţă monahală. Schitul Lacu, care are
în centru Biserica Mare cu hramul Sfântului Mare Mucenic
Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, se află pe teritoriul mănăstirii
Sfântul Pavel şi datează de la începutul secolului al XVIII‑lea.
A fost şi este locuit de călugări români, având în prezent 50 de
vieţuitori şi un număr de 12 chilii. Chilia este o casă cu câteva
camere de locuit în care se află un paraclis ca loc de rugăciune
- 22 -
zilnică.
Comunitatea părinţilor români din Schitul Lacu, care
nu au niciun fel de venit financiar, este aşezată într‑o zonă greu
accesibilă vizitatorilor. Sunt multe lucruri de spus, dar cel mai
bine ar fi, dacă puteţi, să le descoperiţi singuri, prin prezenţa în
Sfântul Munte, unde să primiţi harul Maicii Domnului izvorât
din icoanele făcătoare de minuni. Niciun rând, oricât de
frumos ar fi scris, nu poate descrie bucuria şi pacea sufletească
simţite în prezenţa harului Maicii Domnului.

- 23 -
Ortodoxia este calea spre

mântuirea sufletului

În tinerețile mele, ortodox fiind prin naștere și botez,
credeam că și restul religiilor ‑ care, de asemenea, promovează
concepte morale sunt căi spre mântuirea sufletului. Și așa am
crezut cu tărie până de curând. Am vrut să aflu de ce trebuie să
rămân ortodox, aşa cum mi se mai spusese, de ce aceasta este
calea spre mântuirea sufletului, de ce se spune că este greșit să
alegi alt drum. Eram convins că respectarea normelor morale
dau sensul lucrurilor iar nu Cel care a creat lumea împreună cu
Regulile Sale.
Un părinte duhovnic m‑a dezmeticit, așa cum nimeni
altcineva nu a reușit să o facă: Dumnezeu ne‑a arătat, cel puțin
în Ortodoxie, o exprimare vizibilă a faptului că acesta este
drumul ales, că pe el trebuie să mergem, și că restul, oricât
de moral ar părea, este înșelare. Pare bizar, cu atât mai mult
cu cât personaje de diferite alte confesiuni privesc minunile
Ortodoxiei cu ochii lor și nu le văd, nu le înțeleg și, mai rău,
- 24 -
nici nu își pun întrebări de ce acestea se întâmplă. Evident, la o
simplă trecere în revistă a acestor minuni este greu să le accepți,
dar oricine dorește poate să le verifice. Și pe acest lucru doresc
să insist. Sunt verificabile.
Prima minune vizibilă și verificabilă pe care doresc să o
amintesc și care să te întărească în credință este Lumina Sfântă.
Lumina Sfântă este o minune care se întâmplă în fiecare an la
Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim în Sâmbăta Mare,
ziua dinaintea Paștelui Ortodox. Repet, ortodox, deși sub
aceeași cupolă a sfintei biserici se află și catolici, și armeni. Este
cea mai veche minune anuală atestată a lumii creștine. A fost
documentată consecvent din anul 1106. Întrucât s‑au scris
zeci de cărți despre acest subiect, nu voi insista. Voi pomeni
doar o minune a anului 2012, transmisă de un martor al
evenimentului: la poarta de intrare în orașul vechi, la o distanță
de câteva sute de metri de Biserica Sfântului Mormânt, un grup
de pelerini nu au reuşit să intre în Biserică, rămânând totuşi cu
lumânările în mâini spre așteptarea Luminii Sfinte.
La venirea Luminii, după cum se știe, se aprind
simultan o sumedenie de lumânări în biserică, chiar și la
balcoanele superioare, ocazie cu care pelerinii au trăit ce nu
se așteptau vreodată. Lumânările pe care le țineau în mâini
s‑au aprins toate, fără excepție, deși erau la mare distanță de
biserică. Martori la această minune au fost şi persoane de alte
confesiuni, la care, conform afirmaţiilor pelerinilor ortodocşi,
credinţa le‑a fost puternic zdruncinată.
Și tot așa cum Sfânta Lumină coboară de Învierea
Domnului, celelalte două minuni vizibile și verificabile din
- 25 -
Israel – Minunea Întoarcerii Iordanului şi Coborârea Norului
pe Muntele Tabor se petrec la alte două ocazii speciale din viaţa
pământească a Domnului Iisus Hristos, la cele două Arătări ale
lui Dumnezeu: Botezul Său şi Schimbarea la Faţă. La ambele
evenimente, Tatăl Ceresc Îl mărturiseşte pe Fiul Său: „Acesta
este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Matei 3, 17).
Deci, Minunea Întoarcerii Iordanului se petrece pe data de
19 ianuarie, pe stil nou, când creştinii sărbătoresc Botezul
Domnului.
De ani de zile, în ajunul sărbătorii, se săvârşeşte o
minune la Iordan, în locul în care Iisus Hristos a fost botezat
de Ioan Botezătorul. Apele râului se întorc înapoi, timp de
câteva minute, după ce Patriarhul Ierusalimului aruncă crucea
în apă. După rugăciune apa îşi schimbă sensul de curgere. Cine
nu crede este liber să‑și cumpere o excursie în Israel și să fie
martor direct al minunii.
Mai pe urmă, Schimbarea la Față a lui Hristos de pe
Muntele Tabor a avut loc cu puțin timp înainte de Patimi, mai
precis, cu patruzeci de zile înainte ca Hristos să pătimească și să
fie răstignit. De altfel, scopul Schimbării la Față a fost acela de
a‑i întări în credință pe ucenicii Săi. În prezent, când creștinii
sărbătoresc Schimbarea la Față a Domnului pe Muntele Tabor,
în timpul Sfintei Liturghii, se coboară asupra mânăstirii
ortodoxe un nor care nu are legătură cu norul obișnuit. Norul
apare o singură dată pe an, întotdeauna în același loc și la
aceeași vreme. Minunea se repetă an de an, în văzul miilor de
persoane care participă la slujbă pe Muntele Sfânt al Taborului,
de Schimbarea la Față. Este greu de crezut, nu?”
- 26 -
Ceea ce mi‑a spus atunci părintele mi se părea de
domeniul științifico‑fantasticului. Câți dintre cei care aud
aceste minuni cred în ele, cu atât mai mult cu cât chiar cei care
sunt martori direcți ai evenimentelor au îndoieli. S‑au căutat
explicaţii ştiinţifice pentru a explica inexplicabilul. Unii cred
că Minunea Luminii a fost descifrată de fizica cuantică şi că
norul de pe Muntele Tabor este un fenomen meteorologic.
„Adevărul este că dacă nici minunile nu îi conving pe unii este
cu atât mai greu ca prin explicații, chiar și argumentate, să îi faci
să înțeleagă. Doar mila lui Dumnezeu îi poate scoate din starea
de pierzanie în care se găsesc. Dar ce ți‑am zis până acum sunt
doar o parte dintre minunile verificabile. Privește la diferite
slujbe când părintele sfințește apa, ea devine nestricăcioasă.
Sunt cazuri în care apa din sticla deschisă după ani de zile are
gust de apă de izvor. Explicațiile conform cărora apa rămâne
nestricăcioasă datorită crucii de lemn ori a busuiocului nu au
susținere. Doar harul Bunului Dumnezeu o ține nestricăcioasă,
ceea ce înseamnă că Biserica Ortodoxa are har, acesta există, nu
a dispărut, în ciuda neadaptării ‑ după cum zic unii ‑ a Bisericii
noastre la actuala societate. Evident, sunt cazuri în care unii și
alţii au adaptat biserica lor la diferite etape ale evoluției sociale,
schimbând sfintele taine ori sfintele slujbe, prin scoateri,
adăugiri ori transformări ale învățăturii lăsate de Iisus Hristos,
astfel încât să facă biserica plăcută lumii ori din alte interese
personale. Aceștia au greșit, cumplit au greșit. Și asta nu o spun
eu, ci absența harului o spune. Adică apa lor sfințită cocleşte, se
strică. Au ajuns să folosească substanțe chimice care să țină apa
nestricăcioasă, mințind credincioșii care cred în ceea ce văd la
- 27 -
fața locului. Așa că, să ne lase pe noi, ortodocșii, cu învățătura
veche de 2000 de ani ‑ nealterată, neadaptată la vremurile
actuale, dar plini de har, adică acreditați de Dumnezeu. Sau uite,
un alt exemplu ‑ mirul, minune iarăși vizibilă, nu mai râncezește
uleiul din care a fost făcut după sfințire. Interesant, nu? Sau
când credincioșii sărută, unii după alții, cu miile, icoana fără să
se îmbolnăvească. Nu mai vorbesc de preotul ce împărtășește
leproși ori bolnavi de alte boli transmisibile, urmând ca după
fiecare Sfântă Liturghie să consume cu aceeași linguriță tot ce
a rămas în Sfântul Potir”.
Da, aşa este, mi‑am spus, și am întrebat de ce, totuşi, este
atât de greu să credem. Când lucrurile sunt atât de evidente, ce
ar mai fi de adăugat? Milioane de cuvinte și de explicații nu fac
cât toate aceste minuni.
„În Ortodoxie ‑ a completat părintele ‑ sfinții au o
mireasmă deosebită. O mireasmă care ajunge prin sfintele
moaşte direct din Rai. Este o adevărată dovadă a continuării
existenței după plecarea din această lume. Să îți argumentez
cu încă un lucru: dacă un sfânt este împărțit într‑o sută
de părticele și fiecare părticică se află în o sută de țări, va
păstra aceeași mireasmă, ca semn al sfințeniei. De aceea, noi
ortodocșii, nu spunem când pleacă cineva „a trecut în neființă”,
ci „a trecut la viața cea veșnică”. Iată dovada.
Nu mai aveam nimic de adăugat. Dovezi incontestabile
ale faptului că Bunul Dumnezeu a acreditat Ortodoxia ca fiind
drumul pe care trebuie păşit ce există cu adevărat. I‑am amintit
părintelui că mulţi consideră Biserica o manipulare, susţinând,
evident, că Dumnezeu este doar o închipuire. „Mai sunt multe
- 28 -
alte lucruri despre care să vorbim și care întregesc tabloul de
mai sus. Sfântul Munte Athos este plin de icoane făcătoare de
minuni, din care Maica Domnului a vorbit ori şi‑a schimbat
poziţia ‑ adică icoana arată diferit acum faţă de felul cum a fost
pictată ‑ a curs mir ori sânge din icoană. Toate aceste miracole
se petrec ca să ne întărească în credinţă, chiar dacă păcătuim.
Exemplele acestor icoane sunt nenumărate. Minuni peste
minuni”.
Vorbele părintelui le‑am simţit şi eu, am văzut aceste
icoane făcătoare de minuni, m‑am închinat la ele şi am
fost atins de harul ce izvorăşte din ele. „Cu toate acestea ‑ a
completat părintele ‑ tot ce ţi‑am spus până acum, într‑un fel
sau altul, să spunem că ar putea fi contestat, deşi argumente
contrare este greu să aduci. Argumentul nostru suprem, totuşi,
este următorul: profeţiile sfinţilor părinţi. Şi asta pentru că
profeţiile, deşi făcute cu mult timp înainte, s‑au împlinit în
bună parte şi se vor împlini negreșit şi de acum încolo”.
În urma discuţiilor cu părinţii de la Sfântul Munte Athos
am înţeles că este vorba doar despre un singur Dumnezeu şi
despre un singur Botez. Astfel, nu putem vorbi decât despre
o singură Religie, adică Învăţătură. Restul, după cum bine
spunea un părinte pe feribotul ce leagă Ouranopolis de Dafni,
sunt nişte asociaţii, fundaţii, organizaţii. Nimic mai mult.
- 29 -
Teoria reîncarnării este

periculoasă
Ca orice tânăr dornic de cunoaştere şi care a citit

şi a împărtăşit cu apropiaţii diverse teorii despre lume şi
viaţă, m‑a frământat ideea reîncarnării. Acea credință
filosofico‑religioasă conform căreia spiritul supraviețuiește
morţii trupului, pentru a reveni după un interval de timp
într‑un nou trup. Foarte multă lume crede în reîncarnare.
„Copile, dacă tu crezi în teoria reîncarnării, eşti ca şi
pierdut. Să‑ţi spun de ce. În teoria reîncarnării se vorbeşte
deseori despre faptul că acesta este nivelul la care ai ajuns în
viaţa de acum, urmând să evoluezi în vieţile viitoare. În situaţia
dată apare un sentiment de autosuficienţă. Te complaci cu
ideea, o accepţi, aşteptând ca viitoarea viaţă să‑ţi ofere ceva
mai bun. Să te perfecţioneze adică, fără contribuţie personală,
dacă se poate. Cu alte cuvinte, renunţi la luptă foarte uşor.
Şi aici nu mă refer la lupta cu alţii, ci la lupta cea dreaptă, cu
tine însuţi, cu patimile care te stăpânesc. Astfel, dacă eşti un
- 30 -
beţiv ori un desfrânat, trăind cu speranţa că viaţa viitoare te
va împinge spre perfecţiune, fără să te ridici la luptă, ce vei
face? Pierzi lupta fără să‑i opui cea mai mică rezistenţă. Pierzi
încontinuu. În acest meci, să‑i spunem, nu obţii nici măcar o
remiză, de victorie nici nu poate fi vorba”. Am completat că se
mai vorbeşte despre transmigraţia sufletului între toate formele
de viață. Adică, acesta ar trece din regnul vegetal în cel animal
apoi, la maximul evoluţiei animale, la cel uman.
Răspunsul părintelui a fost scurt: „Nu trebuie să uităm
că omul este creaţia supremă a lui Dumnezeu, a fost creat
de la bun început ceea ce este”. Mai este şi teoria darwinistă,
părinte, conform căreia, pe scara evoluţiei, noi suntem cei
care am învins faţă de restul animalelor de pe pământ. „Sunt
interpretări jalnice. Să‑ți dau un exemplu care îmi vine la
îndemână din Evanghelia după Ioan: Și era un om dintre farisei,
care se numea Nicodim și care era fruntaș al iudeilor. Acesta a
venit noaptea la Iisus și I‑a zis: Rabi, știm că de la Dumnezeu ai
venit învățător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care
le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Răspuns‑a Iisus și i‑a
zis: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de sus,
nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis
către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate
să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască?
Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște
cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui
Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; și ce este născut
din Duh, Duh este. Nu te mira că ți‑am zis: Trebuie să vă nașteți
de sus.
- 31 -
Vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi
de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut
din Duhul. După cum vezi, interpretarea poate fi simplistă, s‑ar
putea spune că e vorba de o nouă naştere. Este clar, zic unii, iată
teoria reîncarnării. Câţi, în schimb, se gândesc că renaşterea se
întâmplă în timpul aceleiaşi vieţi? Nu este vorba, la propriu,
despre trecerea prin moarte şi întoarcerea în viaţă. Este vorba
despre lepădarea de omul cel vechi şi îmbrăcarea în hainele
omului celui nou. A omului care a murit pentru moarte şi s‑a
născut pentru viaţa cea veşnică. A omului care s‑a lepădat de
patimi, care a înviat definitiv în viaţa cea veşnică. Aceasta este
renaşterea. Nu interpretarea bizară şi simplistă care i‑a fost
dată cu atâta uşurinţă. Dar, ca să reînvii, trebuie să te lepezi de
păcate, să îţi câştigi libertatea. Ca să fii liber, în adevăratul sens
al cuvântului, şi aici nu vorbesc de libertatea fizică, este necesar
să te lepezi de păcate. Adică să nu mai ai stăpân, stăpânul
fiind cel care te domină, cel care face ce vrea din tine, fără să‑i
poţi opune rezistenţă. Este cel care îţi spune: mănâncă peste
măsură, bea peste măsură, fumează, desfrânează‑te, minte, nu
ierta, fii orgolios etc.
Te eliberezi de stăpân când reuşeşti să‑l înfrângi, să ieşi
de sub influenţa lui. Aceea este adevărata libertate despre care
se vorbeşte. Dar pentru asta trebuie luptă, luptă grea, luptă de
uzură, de multe ori cu sacrificii enorme. Este greu să te lupţi cu un
adversar invizibil. Dar, cu voia lui Dumnezeu, vezi efectele luptei
pe care o duci. Cu atenţie le vei vedea foarte clar. În prima fază vei
fi sigur că nu ai ce face. Conştientizarea este prima fază a luptei.
Cât nu eşti conştient, încasezi. După faza conştientizării, încep
- 32 -
întrebările: acum ce voi face? cum voi face? Biserica Ortodoxă
are răspunsul. Sfinţii sunt exemplul luptei duse până la sfârşit, o
luptă câştigată în final. Calea lor trebuie să fie şi calea noastră.
Şi ei au mers pe calea Bisericii Ortodoxe. A noastră trebuie să
fie aceeaşi. Nu de alta, dar nu există alt drum care să aibă acelaşi
final. Altfel, am vedea sfinţi bine mirositori aparţinând tuturor
confesiunilor. Corect, nu? Mireasma sfinţilor ne arată că aşa
este, că drumul indicat de Biserica Ortodoxă este cel drept şi
obligatoriu de urmat dacă vrem cununa. Nu poţi spera la cunună
fără luptă. Băiete, încă de când te naşti intri în tranşee, pe linia
frontului, direct în luptă. Nu există stare de neutralitate. Nu poţi
sta pe marginea terenului. Cine crede că există neutralitate, se
înşală amarnic. Aceia nu duc nicio luptă. Tot ce le vine în cap
pun în practică, fără opoziţie, fără discernământ de cele mai
multe ori. Poate există acolo o opoziţie dată de legea moralei.
Dar, până la final, sunt prinşi oricum. Şi iar ne întoarcem la
reîncarnare, idee care autosatisface şi care distrage de la lupta
cea dreaptă, aici şi acum. Vrei să crezi în reîncarnare, crezi că vei
reveni pe Pământ mult mai evoluat data viitoare? Vrei să renunţi
la lupta de acum? Vrei să muţi lupta pentru o dată ulterioară,
într‑o viaţă viitoare? Ar fi păcat, pentru că viaţa e scurtă. Cum ar
fi ca un sfânt reîncarnat să se închine la propriile lui moaşte? Hai
că e hazliu! Când moare cineva, mulţi zic că a trecut în nefiinţă,
pe când Ortodoxia spune că a trecut la cele veşnice. În niciun caz
nu spune că se pregăteşte pentru o nouă venire. Cred că am fost
suficient de clar. Şi, ascultă‑mă bine, indiferent ce cred unii şi
alţii, Dumnezeul nostru este prea bogat ca să folosească tehnica
reciclării”.
- 33 -
Cum schimbăm lumea?

Cum o scăpăm de demoni?
Era deja trecut de miezul nopţii când, într‑o discuţie cu

părintele, l‑am întrebat dacă lumea se mai poate schimba în bine,
dacă poate învinge demonii. Pentru că demonii există și de cele
mai multe ori ei lucrează prin oameni. „Dragul meu, lumea se
poate schimba, nu chiar rapid, dar se poate schimba. Educaţia
primită ne face să sesizăm foarte bine greşelile celor de lângă noi
şi mai puţin pe ale noastre. Multe organizaţii şi mulţi oameni sunt
implicaţi în identificarea şi corijarea greşelilor altora, ceea ce nu este
rău, dar nu este şi suficient. Eforturile sunt enorme şi felurite, dar
așa lumea nu se schimbă în bine. În rău însă se schimbă vizibil. Ce
e de făcut? Dacă vrei să schimbi lumea, începe cu tine. Schimbă‑te
pe tine. Când vei reuşi să faci acest lucru, vei reuşi să îi schimbi şi
pe cei din jurul tău, căci te vor lua drept exemplu. Când oamenii îşi
vor propune să se schimbe pe ei înşişi, chiar şi simpla lor intenţie
va fi un motiv suficient ca în lume să se producă schimbări vizibile,
adică să afle milă de la Dumnezeu”.
- 34 -
Din cele citite și auzite am aflat că foarte puțini oameni,
doar anumiți preoți, pot alunga demonii. L‑am întrebat pe
părinte de ce numărul lor este atât de mic în comparație cu
dimensiunea răului existent în întreaga lume. „Vrei să fii unul
dintre cei care scot demonii din alți oameni?”, m‑a luat prin
surprindere părintele. I‑am răspuns că nu mă gândisem până
acum la o asemenea posibilitate, dar că ar fi interesant să am
un asemenea dar. „Păi, e simplu, a completat părintele, scoate
întâi demonii din tine, alungă‑i pe cei care te bântuie, apoi vei
putea să scoţi demonii și din alți oameni, vei primi acest dar.
Nimic nu se obține fără efort. Fără străduință vei rămâne doar
cu o multitudine de întrebări fără răspuns”.
Ușor de spus, greu de făcut. Cea mai grea luptă este
cea pe care o duci cu proprii demoni care îți scormonesc prin
gânduri, îți sădesc semințele îndoielii și ale deznădejdii în
suflet.
- 35 -
Când vom fi smeriți, le vom

avea pe toate
Peste tot ni se vorbește despre mântuirea sufletului,

ca țintă supremă a omului ajuns călător pe Pământ. Ni se dă
drept exemplu viața sfinților și astfel suntem încurajaţi că,
deși suntem păcătoși, există speranță de mântuire. Mergem la
biserică, ne închinăm la icoane, ascultăm slujba, ne spovedim,
ne împărtășim. Îngenunchem și ne rugăm, cerem mântuirea
sufletului. Cum răspunde Dumnezeu acestor rugăciuni? „Păi,
în primul rând, ajutorul se va manifesta altfel decât putem să
ni‑l imaginăm. Atâta timp cât demonii au căzut din Rai din
cauza mândriei, poarta de intrare în Rai este exclusiv poarta
smereniei. Și altă cale nu există, oricât am căuta‑o. Să‑ți spun o
poveste. Cu mult timp în urmă, unui călugăr îi apare demonul
în chip de Maica Domnului și‑i poruncește să i se închine.
Fără să se gândească o clipă la faptul că nu este vrednic să îi
apară Maica Domnului în persoană, din mândrie, se închină,
iar surpriza a venit imediat, copitele făcându‑se vizibile de
- 36 -
sub veșmânt. Atunci demonul i‑a spus: mi te‑ai închinat, al
meu ești! Nu cunosc soarta călugărului, dar smerenia de care
a trebuit să se învrednicească apoi spre mântuirea sufletului
lui cred că a fost mare”. Deci câștigarea smereniei, la orice
nivel te‑ai afla, este un lucru serios, iar testele vor fi pe măsura
evoluției duhovnicești. Dar dacă cerem putere de a ne putea
smeri, oare care va fi răspunsul?
„Contrar părerii noastre, smerenia nu se câștigă cu
frumosul, ci cu joarda. Așa că Bunul Dumnezeu va face orice
să te învețe smerenia, văzându‑ți dorința de mântuire. În caz
că nu te poți smeri singur, ceea ce ar fi ideal, dar este și foarte
greu, Bunul Dumnezeu te poate smeri astfel: te trece prin boli
și suferințe, te sărăcește și multe altele, și toate astea doar ca să
te salveze. Dacă ceri smerenie așteaptă‑te să primești umilințe,
jigniri și vorbe nespuse. Dar și darurile duhovnicești pe care le
vei primi vor fi pe măsură. Acolo este marele test: una este să
spui despre tine „eu smeritul și păcătosul” și alta este să fii pus
în fața situației. Ascultă‑mă bine: dacă te nevoiești, vei primi
răsplata, dar dacă te smerești vei primi și daruri. De aia nu
primim daruri duhovnicești, că ne vom mândri cu ele, iar plata
mândriei este pierderea sufletului. Darurile duhovnicești se
dau direct proporțional cu smerenia. De aceea, nu avem nimic
sau aproape nimic. Când vom fi smeriți, le vom avea pe toate.
Atunci vom ști ce să facem cu darurile și cu siguranță nu vom
face rău. Uite, să facem un exerciţiu de smerenie:
‑ Cum te vezi?
‑ Ar trebui, poate, să mă văd mai mic ca alții, dar încă nu pot
face asta.
- 37 -
‑ Total greșit. Dacă te vezi mai mic ca alții, înseamnă că te vezi
ceva. Trebuie să nu te vezi deloc. Când nu mai însemni nimic
în ochii tăi, când realizezi că ești pământ, când îți dai seama că
nu e vina prostului că e prost, și nici a deșteptului că e deștept,
toate fiind daruri primite și nicidecum rodul efortului nostru,
te afli pe calea smereniei. De aici începe lucrarea cea bună.
- 38 -
Cum cad frunzele uscate,

așa cad cei slabi din Ortodoxie

O nouă modă printre pământeni este trecerea la alte
culte. E mai ușor „dincolo” și cu postul, și cu rugăciunea, și cu
slujbele. Li se pare mai frumos, mai elegant, mai uman, mai
aproape de nevoile lor. Din păcate, de exemplu, sate întregi
din zona Moldovei, altă dată zonă bastion a Ortodoxiei, trec
pe de‑a întregul la alte culte. La secte, mai exact. „Am putea da
vina pe Biserică ori pe slujitorii ei pentru că se întâmplă acest
fenomen, ceea ce ne‑ar fi la îndemână, spuse părintele, dar nu
acolo trebuie căutat”. Și, pentru a exemplifica, părintele scoase
mănunchiul de chei din buzunar și spuse, scuturându‑le:
„Atâția ortodocși vor rămâne. Cum cad frunzele uscate, așa
cad cei slabi din Ortodoxie. Cad cei care se uită la oamenii care
propovăduiesc aiurea, în loc să vadă și să înțeleagă adevărul
de credință. Cad cei care îi judecă pe oameni și trag concluzia
că învățătura noastră este una rea, greu digerabilă. Iar eu vă
spun că învățătura este perfectă, dar noi, în marele dar primit
- 39 -
al libertății de a alege, facem și alegeri proaste. Și de aici falsa
concluzie că învățătura primită nu ar fi una bună. Capul
Bisericii Ortodoxe este însuși Domnul nostru Iisus Hristos
Ortodoxia nu are cum să cadă, deși unii oameni cad. Biserica
este condusă de oameni doar administrativ, rolul mântuitor îi
revine Domnului Iisus Hristos. Și cea mai mare greșeală a celor
care cad din Ortodoxie este faptul că judecă cu gând lumesc
toate cele cerești. Dacă vine la mine un beţiv cu voinţa de a
scăpa de viciul său, în câteva săptămâni, stând aici, participând
regulat la slujbă, pleacă vindecat. Un desfrânat, în două‑trei
luni pleacă vindecat, un drogat în mai puțin de un an pleacă
vindecat, dar unui sectant nu mai am ce‑i face. Pentru că,
alegând altceva decât dreapta credinţă, harul pleacă de lângă
dânsul, iar fără har nu mai putem vorbi de vindecare, nu mai
am ce să îi fac.
Sectantul nu se mai bucură de Harul Maicii Domnului,
pe care o reneagă, nu se mai bucură de sprijinul sfinţilor pe
care îi reneagă, nu se mai bucură nici de puterea binefăcătoare
a Sfintei Cruci pe care, de asemenea, o reneagă, renegându‑şi
astfel propria identitate, propria lui credinţă şi credinţa
strămoşilor săi. Cu toate acestea, nu mă pot bucura la gândul
că vor fi lipsiţi de mântuire alături de cei drept-credincioşi.
Poate te va surprinde ceea ce am spus, dar nu este suficient
să crezi în Dumnezeu, trebuie să te încrezi în El. E o diferenţă
fundamentală aici. Asta înseamnă să nu cârcoteşti când ți
se întâmplă una, alta. Adică să nu pui niciodată sub semnul
întrebării hotărârile pe care Dumnezeu le ia. Cârcoteala este
expresia necredinţei ori a slabei credinţe.
- 40 -
Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, concluzia e
clară: vom face lucrurile după mintea noastră. De ce acest
lucru poate fi greşit chiar dacă noi avem intenţii bune? Pentru
că mintea noastră poate fi alterată. Cu cât eşti mai spiritualizat
vezi lumea prin ochii lui Dumnezeu, cu cât eşti mai aplecat
asupra lucrurilor materiale şi mai afundat în păcate, cu atât vezi
lumea prin ochii demonului. Dacă ceri ajutor, primeşti minte
clară. Evident că minte clară nu înseamnă să ceri ajutorul să faci
rău altora ori să te înavuţeşti. Să te smereşti înaintea oamenilor,
dar să ai şi curajul să stai drept la spovedanie şi să mărturiseşti
cu mult curaj tot ce ai făcut, inclusiv cele ruşinoase. Smerenia
nu înseamnă umilinţă înaintea oamenilor, ci conştientizarea
faptului că nimic nu îţi aparţine. Dacă ai avere, eşti un simplu
administrator al acelei averi, avere pe care o poţi pierde foarte
uşor. În loc să te superi din această cauză, ar trebui să realizezi
că, în fapt, acea avere nu ţi‑a aparţinut niciodată. Îţi poţi pierde
o mână sau un picior, pentru că nici corpul nu‑ţi aparţine. Ne
este dat doar spre folosinţă pe perioadă determinată. Inteligenţa
nu ne aparţine nici ea, deşi ne mândrim de multe ori cu ea.
Nu cred că şi‑a programat nimeni cu câţi neuroni să vină pe
această lume. Toate, absolut toate sunt daruri. Abia când
realizăm că nu avem nimic al nostru şi că toate sunt primite,
mulţumind pentru toate câte sunt, ne smerim. Mulţi îi privesc
pe călugări ca pe nişte neadaptaţi ai societăţii. Dar eu îţi spun
altceva: un călugăr sau o măicuţă este un om împlinit, înzestrat
cu o voinţă şi o credinţă de fier. Când a zis că se lasă de ţigări,
chiar s‑a lăsat, când a zis că se lasă de băutură, chiar s‑a lăsat,
când a zis că de acum trăieşte în feciorie, chiar aşa a făcut, când
- 41 -
a zis că de acum face ascultare trecând peste propria voinţă,
chiar aşa a făcut, când a zis că nu mai vrea bani, mărire, funcţie,
poziţie socială, s‑a ţinut de cuvânt. Ce voinţă îţi trebuie să faci
toate astea? Mare. Dar, odată cu voinţa ta primeşti putere de la
Dumnezeu în egală măsură. Dai voință, iei putere. Înălţimea
călugărului se situează la înălţimea smereniei atinse. Şi poate
ajunge acolo, prin conştientizarea celor de mai sus, dar şi prin
aplicarea regulilor date de învăţătura de credinţă. Nu putem
vorbi de credinţă fără să respectăm învăţătura şi poruncile.
Numărul păcatelor este nesemnificativ, nu contează. Contează
în schimb smerenia şi pocăinţa faţă de păcat.
De multe ori primim ispite mult peste puterile noastre,
iar căderea în aceste păcate este, în fapt, urcuşul pe calea
smereniei. Adică realizezi că nu poţi de unul singur, iar atunci
ceri ajutorul lui Dumnezeu. Sau aşa ar trebui să se întâmple,
dacă îţi conştientizezi starea de păcat. Am văzut beţivi care au
încercat în fel şi chip să se lase de băutură, fără să reuşească. Când
au conștientizat că acest efort este mult peste puterile lor și au
cerut ajutorul sincer și plin de pocăință Bunului Dumnezeu ori
Maicii Domnului au avut parte de cea mai frumoasă surpriză:
tentația și pofta băuturii au dispărut ca și cum nu ar fi fost.
La fel și cu fumătorii și cu desfrânații. Exemplele sunt la tot
pasul. Asta înseamnă smerenie: să conștientizezi că fără sprijin
divin nu vei reuși nimic. Dar asta presupune să te și porți în
consecință, nu prefăcut, ci respectându‑i sincer pe cei din
jurul tău, și mai ales, să nu mai judeci. Pentru că atunci când
judeci, iei practic rolul de judecător al Dumnezeului nostru,
ceea ce e nepermis. Aici vorbim de lipsa smereniei, iar unde
- 42 -
smerenie nu este, nici harul dumnezeiesc nu prisosește. Dar
cine sunt cei smeriţi? Sunt cei cu faţa destinsă, sunt cei fericiţi,
mulţumiţi de tot ce le‑a dat Bunul Dumnezeu. Sunt cei care
nu doresc nimic, iar pentru asta au totul. Se bucură de tot şi
de toate şi mulţumesc încontinuu pentru ce primesc. Cei care
sunt încruntaţi şi preocupaţi de îmbunătăţirea calităţii vieţii
lor sunt nemulţumiţi cu ce au primit de la Dumnezeu şi nu
fac parte din categoria celor smeriţi. Ei caută în permanenţă
moduri de a‑şi îmbunătăţi viaţa materială, uitând, la propriu,
să mai trăiască. La final vor realiza acest lucru, dar va fi prea
târziu. Vorba, Doamne, facă‑se voia ta, îşi pierde esenţa, pentru
că acei oameni vor, de fapt, să facă voia lor. Deci reţine, vei avea
totul atunci când nu vei mai dori nimic și asta pentru că nu tot
ceea ce vrei îți este de folos pentru mântuirea sufletului”.
- 43 -
Dumnezeu nu se va supăra dacă

Îi respingi un vis

Cred că nu există om care să nu se fi trezit, măcar o dată
în viață, speriat sau încântat de ceea ce a visat și a căutat în
cărți sau în alte mijloace de informare semnificația visului său.
Superstițioși sau nu, visul ne produce o impresie puternică și
ne determină, uneori, să ne gândim că acesta prevestește ceva
din viața noastră. Mie mi s‑a întâmplat, de multe ori, să visez
lucruri care s‑au adeverit ulterior. De la notele pe care urma
să le obțin la școală, până la premiile cucerite în competiții și
chiar decesul unor rude apropiate. Ca orice om, mă întreb cum
ar trebui să interpretez astfel de întâmplări? Cu atât mai mult
cu cât realitatea mi‑a confirmat visele. „Mda, zise părintele, dar
tu cunoști sursa viselor tale? Înainte să le crezi, ai încercat să
înțelegi de unde vin? Cine ți le dă? Este adevărat că din Sfânta
Scriptură aflăm că Dumnezeu le vorbeşte oamenilor prin vise.
Dumnezeu i‑a vorbit lui Iosif prin vise de patru ori. După
cum Iov ne arată în cartea lui, una dintre metodele prin care
- 44 -
Dumnezeu comunică cu omul sunt visele. Dumnezeu a dat
înștiințări în acest mod, a transmis învățături, și toate acestea cu
scopul de a‑l abate pe om de la rău, cu scopul de a‑i păzi sufletul
de moarte ori viața de nenorociri.
În paginile Sfintei Scripturi putem să găsim oameni
cărora Dumnezeu le‑a vorbit prin vise, printre care Abimelec,
Iacov, Laban, Iosif (copilul lui Iacov), Faraon, Solomon,
Daniel, Nebucadnetar, Iosif, nevasta lui Pilat și lista poate
continua. De asemenea, Dumnezeu a vorbit proorocilor în vis,
ne avertizează în vis, ne poate îndrepta viața în vis prin diferite
sfaturi. Ar fi foarte multe de spus pe marginea comunicării lui
Dumnezeu cu oamenii prin vise, dar nu acesta este subiectul
principal”. La argumentele părintelui, m‑am gândit că și visele
mele sunt curate. Numai că argumentația nu se încheiase
și ceea ce a urmat m‑a pus cu adevărat pe gânduri. „Nu este
cum te gândești, ar fi bine să fie atât de simplu și să‑ți explic de
ce, a continuat părintele. În linii mari, visele se împart în trei
feluri: vise dumnezeiești, despre care am vorbit, vise firești și
vise drăcești. Visele firești sunt cele influențate de activitatea
noastră cotidiană, sunt instabile, se destramă repede și nu ne
sunt de niciun folos. Visele demonice în schimb, pe lângă faptul
că sunt oribile, nu fac altceva decât produc dezinformare.
Atâta timp cât ești prins în credința în vise, evident în
baza unor experiențe anterioare, ești uşor de manipulat de
către demon. În sensul în care începe să îți amestece aspecte
reale cu minciuni, frumos ambalate într‑un singur pachet.
Astfel, vei fi dezinformat cu certitudine. Dacă acționezi în
consecință, vei avea de suferit. Într‑adevăr, asceții care și‑au
- 45 -
exersat starea de trezvie, adică cunosc în fiecare moment din ce
direcție le vin gândurile ori visele, au putere de discernământ.
Discernământul, în cazul de față, nu este altceva decât
deosebirea duhurilor. Dar câți avem putere de discernământ
în acest sens? Câți știm de unde ne vin aceste atacuri? Câți
avem puterea deosebirii duhurilor? Până ajungem în stadiul
corespunzător de evoluție să putem face diferența, nu e mai
bine să respingem orice nălucire? Dumnezeu nu se va supăra
dacă îi respingi un vis doar de frica acceptării unui vis drăcesc.
Dimpotrivă, va avea o mare satisfacție. Și, să nu te las așa pe
gânduri, te voi învăța cum să deosebești visele între ele.
‑ Știi să deosebești sursa lor?
‑ Nu, nu cred că știu.
‑ Din câte vise te‑ai trezit tulburat?
‑ Din foarte multe, nici nu mai știu.
‑ Ei, de acum să ştii, toate visele din care te trezești tulburat vin
de la demon. Chiar dacă acestea conțin aspecte premonitorii.
Sufletul tău este cel mai bun aparat de decodificare a viselor.
Dacă visul îți provoacă îngândurare, teamă ori alte stări urâte,
este clară sursa. Visele de la Dumnezeu se manifestă diferit. Te
trezești într‑o stare de fericire nedescrisă, cu lacrimi în ochi de
fericire, cu imagini care nu ți se vor șterge niciodată din minte,
în care ai simțit dragostea și mila nemărginită. Pentru că asta
este Dumnezeu, dragoste.
‑ Și acum că știi, spune, ai avut vise de la Dumnezeu?
‑ Am trăit stări din cele descrise, dar puține. Câteva în toată
viața.
‑ Dar stări de îngrijorare?
- 46 -
‑ Multe, foarte multe.
‑ Acum înțelegi din ce direcție vin cele mai multe vise? Înțelegi
de ce trebuie să nu ne încredem în ele? Or, atâta timp cât crezi
în vise înseamnă că l‑ai lăsat pe Dumnezeu pe planul doi. E
o formă de a crede că visele îți determină viața și viitorul, și
că Dumnezeu nu are niciun rol, nicio implicare. De aceea,
este foarte clar: ori crezi în vise, ori în Dumnezeu. Aceste vise
trebuie alungate și disprețuite, cu atât mai mult cu cât sunt
minciună pură. Acum, că știi, ai de ales”.
- 47 -
Dacă te smereşti,
te încununezi
„Întâi de toate, trebuie să ştii că puţini sunt cei care ştiu că

harul precede întotdeauna ispita. Adică primeşti arme, dar
foarte curând vine şi încercarea. Când primeşti har, în general
ştii, îl simţi, îl recunoşti, deşi nu întotdeauna eşti conştient
că l‑ai primit. Harul ar sta la tine dacă nu ai greşi, dar pleacă
imediat când greşeşti, iar bucuria de pe chip dispare şi ea. Şi
nu realizăm de ce. După primirea harului urmează ispita care
se manifestă în general printr‑un exerciţiu de smerenie. Astfel,
Dumnezeu poate lua harul unei persoane de lângă tine să te
încerce. Dacă te smereşti, te încununezi, ceea ce se şi doreşte.
După ce te smereşti, totul încetează ca şi cum nu ar fi fost nimic.
Dar cununa o păstrezi. Dacă răspunzi cu aceeaşi monedă,
înseamnă că mândria e cea care câştigă şi harul pleacă de la
tine.
Câştigi în discuţie aparenta dreptate, dar pierzi harul
şi cununa, precum şi pe cel de lângă tine. Din păcate, nu
- 48 -
înţelegem că Bunul Dumnezeu poate lua harul oricui, inclusiv
pe al nostru, pentru a‑i încerca pe alţii, iar atunci manifestările
noastre ne miră şi pe noi, cum nu înţelegem că poate lua harul
apropiaţilor ca să fim la rândul nostru încercaţi. Priveşte în
jurul tău cu atenţie şi observă dacă am sau nu dreptate. Trebuie
reţinut că nu contează cine are dreptate în discuţie, ci doar
atitudinea ta faţă de situaţie. Şi uite aşa, tot smerenia este cea
prin care putem trece mai departe pe calea mântuirii.”
- E greu acest drum, părinte, foarte greu, este plin de sacrificii
şi nevoinţe, și nici nu am garanția că voi ajunge la destinație.
- Este greu, nimic de zis, dar merită! Ţine minte un lucru
legat de destinație: chiar de eşti pe drum şi mori, în cetate eşti
îngropat, şi înţelegi ce vreau să spun prin asta.
- 49 -
Ortodoxia este o potecă

îngustă, greu de ţinut

Nevoia de a cunoaşte mai multe despre Ortodoxie
m‑a împins într‑o zi să‑l întreb pe părinte ce poate să‑mi mai
spună despre acest subiect. Conştientizez de fiecare dată când
ajung pe Sfântul Munte Athos că am fost binecuvântat că
m‑am născut în România, Grădina Maicii Domnului, şi că am
fost botezat ortodox. „Numele de Ortodoxie vine din limba
greacă, traducându‑se prin dreapta‑slăvire, cu înţelesul de
dreapta‑credinţă. Semnifică drumul cel drept de urmat, cel care
te duce către mântuire. Cu alte cuvinte, dacă urmezi această
şcoală, s‑o numim aşa, drumul către mântuire este asigurat.
Ortodoxia este o învăţătură. Este un drum de urmat. Este trăire.
Este o potecă îngustă, greu de ţinut, nu doar de mireni, ci şi
de clerici. Multe voci s‑au ridicat în ultima perioadă să spună
că Biserica Ortodoxă este învechită. Dar ne putem permite să
modificăm Sfintele Taine doar de dragul aşa‑zisei evoluţii? Ne
permitem să modificăm învăţătura după bunul nostru plac
- 50 -
doar pentru a fi în ton cu ziua de azi? Şi apoi o vom schimba
din nou ca să fim în ton cu ziua de mâine? Asta ar însemna doar
bătaie de joc. Învăţătura aşa‑zis învechită face ca la Slujba Sfintei
Lumini să se producă o minune. Mare minune. Minunea venirii
Luminii, semn al milei lui Dumnezeu, al acreditării Bisericii
Ortodoxe de către Dumnezeu. Poate e singurul domeniu în
care învăţătura nealterată, aşa cum ne‑a fost dată, contează. Şi
aşa va trebui să rămână, pentru că orice schimbare omenească a
unor legi divine nu reprezintă altceva decât o jignire adusă celui
care le‑a creat, celui datorită căruia stăm aici şi acum de vorbă.
Aceste acţiuni ar putea avea consecinţe foarte grave la care
mi‑e şi frică să mă gândesc. Suntem siguri că odată schimbate
Sfintele Taine va mai veni Sfânta Lumină? Doar cunoaştem
eşecul altora care au avut nesăbuinţa schimbării Sfintelor Taine,
iar acum se uită ca martori direcţi ai evenimentelor, cum doar
la ortodocşi mai vine lumina. Dar, deşi o văd, nu o înţeleg, nu
realizează că adaptarea bisericii lor la societatea modernă i‑a
costat mult, foarte mult. Culmea e că nu vor să facă nimic în
acest sens. Vor în schimb unire. Adică să renunţăm la ceea ce
cu greu păstrăm nealterat de 2000 de ani, înlocuind totul cu
o şcoală asemănătoare, cu multe convergenţe, dar lipsită de
Duh Sfânt, cu tăieri ori adăugiri la învăţătura lăsată de Domnul
nostru Iisus Hristos. Mă cutremur la acest gând”. Am ascultat
cu atenţie ce spunea părintele legat de unificarea bisericilor.
Văzută din afară, pare un lucru bun, salutar, care ar aduce
speranţa unei vieţi lipsite de conflicte. Dar iată că în spatele
acesteia se află lucruri pe care noi nici măcar nu le intuim.
„Suntem asaltaţi tot mai des de spirite luminate ecumeniste
- 51 -
spre unirea bisericilor. Şi ne punem firesc întrebarea: Dar cu
cine? Dar de ce? Minunile sunt în Ortodoxie. Ce să căutăm
în altă parte când avem totul aici? Noi nu am schimbat nimic
din învăţăturile primite, moştenite, nici nu am luat, nici nu
am adăugat. Cei care au schimbat trebuie să‑şi lase ochii în
pământ, să‑şi recunoască ereziile şi să revină de unde au plecat.
Adică la Biserica-Mamă, „Întru Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească Biserică”, după cum spune Crezul. Altă unire este
exclusă. Niciun ortodox autentic nu va risca venirea Sfintei
Lumini doar de dragul aplauzelor Apusului. Insistenţe vor mai
fi, cu siguranţă, unii vor ceda presiunilor ori tentaţiilor, alţii
au făcut‑o deja. Ortodoxia se va scutura, va rămâne mai mică,
ca acest mănunchi de chei din mâna mea. Deşi regretul meu
este mare în ceea ce‑i priveşte, problema mântuirii este una
personală”.
‑ Poate Ortodoxia să greșească, părinte?
‑ Învăţătura ortodoxă este fără de cusur. Pot greşi, în schimb,
slujitorii Ortodoxiei, fie că sunt clerici ori mireni deopotrivă,
lăsând impresia unei învăţături greşite. Sunt preoţi care greşesc
şi lumea îi bârfeşte. În loc să aline durerile noastre, le adâncesc,
şi asta doare îngrozitor. Ei greşesc încălcând legile şi canoanele,
dar nu se poate acuza Ortodoxia, ca şi cale de urmat, pentru
erorile acestora. Biserica Ortodoxă este o comunitate de
credinţă creştină. Biserica nu e formată doar din clerici. Din
cadrul Bisericii fac parte preoţii, călugării şi măicuţele, sinodul,
mirenii, toţi. Doar împreună suntem Biserica. Unul fără altul
nu mai suntem un întreg. Ce să facă un părinte fără mântuirea
mireanului? Nu se mai mântuieşte nici el. Biserica nu aparţine
- 52 -
doar clericilor. Repet, Biserica suntem toţi. Toţi mergem pe
drumul Ortodoxiei, adică pe cel al învăţăturii ortodoxe. Chiar
dacă mai călcăm pe lângă, trebuie să ne regăsim repede drumul
drept.
‑ Părinte, este suficient să fii botezat ortodox ca să te numeşti
ortodox? Sau e nevoie de mai mult?
‑ Ortodoxia, după cum am spus, calea de urmat, îşi începe
drumul prin botez, însă se diluează în timp prin acţiuni
contra învăţăturii. Nu este suficient să fii botezat ortodox
ca să fii ortodox pe de‑a‑ntregul. Mai trebuie să păstrezi şi
calea ortodoxă, aşa cum ne‑a fost lăsată de la Sfinţii Părinţi.
Interpretarea textelor a dus la scindare. Aşa s‑a ajuns la existenţa
a sute de secte creştine. Adică de la o singură învăţătură s‑a ajuns
la sute poate chiar mii de variante ale acesteia. Care mai de care,
dar care este cea bună? Dacă Biserica Ortodoxă părăseşte calea,
o mai putem numi ortodoxă? Desigur, dar va fi vorba doar de
nume, nu şi de esenţă. Dacă anumiţi părinţi leapădă practica
ortodoxă şi apucă pe alt drum, îi mai putem numi ortodocşi?
Poate doar cu numele. Tot aşa, dacă mirenii botezaţi ortodox
apucă pe alt drum, cum ar fi yoga, budismul, taoismul şi aşa
mai departe, îi mai putem numi ortodocşi? Poate doar cu
numele. Or, nu vrem ortodocşi doar cu numele, vrem luptători
cu patimile şi cu carnea. Vrem învingători. Fiii luminii trebuie
să iasă învingători din lupta cu forţele întunericului. Nu vrem
capete plecate în faţa păcatului.
Şi dacă tot am pomenit despre taoism, aş vrea
să îţi spun ceva despre celebrul concept Yin şi Yang, cel cu
echilibrul, teoria conform căreia în fiecare lucru există şi opusul
- 53 -
său, în cantităţi egale. Nu se poate pune în balanţă puterea lui
Dumnezeu cu puterea satanică. În binele Dumnezeiesc nu
există rău, iar răul nu are ce căuta în bine. Renunţă la simbolurile
altor credinţe, că nu aduc nimic bun. Avem suficiente simboluri
creştine ajutătoare.
În trecut, americanii au realizat multe experimente.
Dar unul este mai puțin cunoscut, poate şi datorită efectelor
produse.
Oamenii luminați se văd de oriunde, chiar și din
întuneric. Simpla lor prezență într‑un loc produce efecte
vizibile. Cel mai vizibil este schimbarea unei atmosfere
negative într‑o stare de bine. Astfel, experimentul american
a constat în trimiterea unor oameni evoluați spiritual în
diferite zone de conflict. Rezultatul? În câteva luni conflictele
au încetat. După plecarea acestora, conflictele au reînceput.
Concluzia este una simplă: Harul aduce pacea, pe când lipsa
lui dă naștere conflictului.
„Trebuie să faceți în așa fel încât să atrageți harul. Trăiți
corect duhovnicește, astfel încât harul să se apropie de voi și
astfel, indirect, vor înceta și conflictele din jurul vostru. Cum știi
că un om are har? În primul rând nu bârfește și nu îl judecă pe
aproapele său. Judecarea aproapelui este o condiție suficientă
ca harul să vă părăsească. Odată harul plecat, pocăința trebuie
să fie mare ca harul să fie recâștigat. Dintre toate pe Pământ,
harul se dobândește cel mai greu și se pierde cel mai ușor”.
- 54 -
Fiţi liberi ca porumbeii

şi înţelepţi ca şerpii
Discuţia despre lupta cu proprii demoni, dar şi cu răul

din lume, în general, a revenit în scurt timp după ce crezusem
că am lămurit acest aspect. Dar nu, subiectul a fost reluat şi,
aşa cum m‑a obişnuit părintele, a ajuns pe un făgaş care mi‑a
mai dat jos un văl de pe ochii sufletului. Astfel am înţeles
sensul libertăţii adevărate şi puterea pe care o au viciile asupra
sufletului nostru.
‑ Fiţi liberi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii, ne‑a spus Domnul
nostru Iisus Hristos.
‑ Aşa este părinte, şi trebuie să recunosc că ideea de înţelepciune
o înţeleg, dar partea cu libertatea, ce vrea să însemne, nu o prea
înţeleg.
‑ Păi, hai să vedem. Tu te consideri o persoană liberă?
‑ Depinde din ce punct de vedere vorbim. Dacă iau în calcul
aspectul financiar, am rate la bancă, apoi sunt prins într‑un
sistem pe care îl onorez cu prezenţa mea la serviciu. La care
- 55 -
se adaugă responsabilităţile, obligaţiile pe care le am în cadrul
familiei. Dacă le adun pe toate, nu prea aş afirma că sunt liber.
‑ Dar puşcăriaşii sunt liberi?
‑ Nu, nici atât cât sunt eu.
‑ Vezi, sunt atâţia care, în puşcărie fiind, sunt mai liberi ca tine.
E plin de exemple dintre cei care s‑au eliberat, în sensul discutat
de noi acum, şi mă refer la Sfinţii Închisorilor din temniţele
comuniste.
‑ Încep să înţeleg unde vreţi să ajungeţi.
‑ Libertatea despre care vorbim nu face trimitere la
independenţa financiară care să‑ţi dea posibilitatea de a
călători oriunde în lumea asta, ci la libertatea obţinută în urma
luptei cu propriile tentaţii, cu propriile patimi.
‑ Părinte, aici intră şi dependenţa de diverse obiceiuri, ca formă
de îngrădire a propriei libertăţi?
‑ Cu siguranţă, da. Putem da un exemplu clasic, binecunoscut de
toată lumea, şi mă refer la droguri. Aici intră orice ne acaparează,
ne îngenunchează voinţa: nicotina, heroina, cocaina, alcoolul,
cafeina, marijuana. Aici dependenţa de aceste droguri este
direct proporţională cu gradul de intoxicare. Dar mai găsim şi
alte exemple, la fel de nocive, precum jocurile de noroc, care
fac prăpăd în familiile în care există un astfel de dependent.
Alimentele gustoase sunt iarăşi provocatoare de dependenţă
şi multe altele pe care nu mai e necesar să le enumăr. Înțelegi,
oricum, ce vreau să spun. Cine este dependent de astfel de
apucături este un om încătuşat în propriile vicii. Iar ca să ne
câştigăm libertatea, trebuie să luptăm cu propriile patimi, cu
propriile dorinţe interioare, până la înfrângerea lor. Asta este
- 56 -
ideea de libertate. Să te rupi de tentaţii, patimi, vicii ori alte
dependenţe. Nu contează că ai un loc de muncă solicitant
ori o familie pentru care îţi asumi anumite responsabilităţi,
după cum greşit ai înţeles ideea de libertate. Libertatea este
în faţa a ceea ce ne domină, a ceea ce ne ţine pe loc ori ne
trage în jos. Acestea sunt lucrurile care trebuie eliminate. Cu
totul. Tăiate din rădăcină. Acest lucru înseamnă, în fapt, lupta
duhovnicească. Cu asta trebuie să te ocupi. Acesta este sensul
existenţei tale. Fără lupta asta, în care să faci paşi înainte, totul
este pură teorie, iar Ortodoxia are şi o parte practică: lupta cu
propriile patimi, până la înfrângerea lor. Totul se rezumă la un
singur cuvânt: despătimirea.
‑ Totuşi, este ceva ce nu înţeleg. Dacă toate ne‑au fost date, de
ce să nu le folosim? Este greşit să le folosim? De ce să fiu atât
de radical?
‑ Nu este nimic interzis din cele ce există, toate au fost create
pentru om, pentru bunăstarea lui. Aşa este. Dar este ceva care,
privindu‑te în interior cu atenţie, vei sesiza. Toate câte ne‑au
fost dăruite trebuie folosite cu cumpătare, cu echilibru, cu
dragoste şi recunoştinţă în faţa Celui ce ni le‑a dat. Trebuie să
trăim echilibrat, fără exagerări. Tu, cumva, ai exagerat vreodată
cu ceva?
‑ Cu ceva? Cu toate. Îndreptarul de spovedanie pe care mi l‑aţi
dat e incomplet. Mai am câte ceva de adăugat la el.
‑ Şi cum interpretezi asta?
‑ Că sunt o persoană pătimaşă, plină de vicii şi dependenţe.
‑ Dacă am fi persoane echilibrate, chiar când avem totul la
discreţie, nu s‑ar ajunge la situaţii extreme, la exagerări şi,
- 57 -
implicit, la înrobire în faţa unui viciu. Dar centrul echilibrului
nostru s‑a descentrat. Mai bine spus, l‑am descentrat. Şi asta
pentru că nu ducem o viaţă duhovnicească corespunzătoare.
Ca în orice sport de performanţă, lupta duhovnicească este
tot un sport, să‑i spunem, cu reguli clare. Dacă le încalci, eşti
penalizat, dacă le încalci grav, eşti penalizat grav. Noi încălcăm
grav şi deseori regulile jocului, motiv pentru care suntem
penalizaţi pe măsură şi ajungem să pierdem controlul cu totul.
Controlul asupra vieţii noastre în primul rând. Şi când realizezi
că nu mai ai controlul, s‑ar putea să fie cam târziu. Zice corpul:
vreau să beau, aşa că îi dai, de multe ori peste măsură. Vreau
să mănânc mult, foarte mult, aşa că îi dai cât cere, adică mult,
foarte mult. Plus alte cerinţe, unele ruşinoase, pe care i le
îndeplineşti. Corpul te conduce pe tine, el este stăpânul, în
loc să îl conduci tu. Atunci a preluat controlul asupra ta, tu ai
devenit sclavul lui. Te vei elibera abia atunci când nu va mai
face ce doreşte din tine. Priveşte fumătorii. Mulţi dintre ei zic:
mă las când vreau eu. Dar când încearcă, se izbesc de o forţă
mult peste puterile lor. Atunci realizează că altcineva conduce.
Dacă cedezi suveranitatea asupra corpului tău, imediat o preia
altcineva. Întrebarea firească urmează de la sine: cine preia
comanda?
‑ Nu ştiu cine. Demonii?
‑ Da, acesta e răspunsul pe care nu ne sfiim să îl spunem
deschis. În momentul în care intenţionezi să îţi iei înapoi ce
e al tău, altcineva te va pune în capul listei sale de duşmani.
În consecinţă, încep tentaţii crescute exponenţial, la care,
dacă nu ești pregătit, cazi rapid. Tu, în fapt, nu te lupţi cu o
- 58 -
patimă ori cu o dependenţă, ci cu un demon care are controlul
pe acea zonă. De aceea este teribil de greu să câştigi lupta.
Dar nu este imposibil. Te laşi de băutură, te luptă pe mânie,
ori pe desfrânare. Nu te lasă. Te apucă de unde poate. Începe
altă luptă. Şi tot aşa, pe rând, până la final. De aceea putem să
spunem că lupta cu o patimă este o luptă de eliberare. Pentru
că, privit din afară, e o luptă cu tine însuţi dar, în fond, e o luptă
cu un adversar nevăzut, teribil de puternic, care te va şicana
până în ceasul morţii. Abia la despătimire putem vorbi de
libertate, abia atunci poţi spune că eşti un om liber. Odată cu
plecarea demonului, îşi ia şi patima cu el, deci te vei elibera de
ea. Cu alte cuvinte, nu vei mai suferi după acea patimă. Vei ştii
că a plecat o patimă de la tine atunci când, după ce ai renunţat
la ea, o priveşti cu silă şi cu respingere, fără să te mai atragă în
vreun fel. Aceea este adevărata libertate la care face trimitere
Domnul nostru Iisus Hristos. Când câştigi lupta, se deschid
cerurile.
‑ Din ce‑mi spuneţi, înţeleg că e o lupta lungă, grea şi de
uzură.
‑ Tu apucă‑te de ea, trăieşte luându‑i ca model pe cei care au
reuşit să facă asta, adică pe Sfinţii Părinţi, înarmat cu credinţă
în suflet până dincolo de absurd şi vei izbândi. Ortodoxia e
trăire. E bună şi teoria, dar va trebui să te apuci şi de practică.
Nu mai sta pe marginea terenului, intră în joc. Are cine să se
roage pentru tine să nu cazi.
- 59 -
Conştientizarea morţii
este un lucru bun
Lumea în care trăim clocoteşte de „informaţii” care

ne bombardează necontenit. Ne este din ce în ce mai greu să
înţelegem ceea ce este adevărat, ceea ce este important pentru
viaţa noastră, o viaţă din ce în ce mai alertă, mai superficială
şi mai preocupată de partea materială a traiului zilnic. Din
acest iureş informaţional nu lipsesc, desigur, tentaţiile legate
de prezicerea viitorului. Ideea de a afla aspecte din viitorul mai
apropiat sau mai îndepărtat este deosebit de tentantă, fie că ea
apare într‑un moment de cumpănă, fie dintr‑o curiozitate ce
nu poate fi înăbuşită.
‑ Părinte, de unde până unde pot unii să cunoască viitorul, chit
că sunt instruiţi în artele divinatorii?
‑ Să luăm un exemplu, datul în cărţi. Cărţile sunt simple
cartoane desenate, crezi că au inteligenţă proprie?
‑ Cu siguranţă nu au!
‑ Atunci înseamnă că din lumea nevăzută cineva le aranjează
cărţile.
- 60 -
‑ Pare‑se că da. Dar sunt unii care nu iau bani pentru aşa ceva.
‑ Nici nu este nevoie, pentru că acolo moneda de schimb nu
este banul, ci sufletul. Doar nu crezi că stă demonul toată
viaţa ta să‑ţi slujească, aranjându‑ţi cartoanele şi să nu îşi ceară
plata. Şi nu vorbim aici doar de datul în cărţi. Se aplică aceleaşi
reguli la toate aşa‑zisele arte divinatorii. Cei care practică aşa
ceva s‑ar putea să nici nu ştie cui cer ajutorul. Dacă ar şti că
demonii sunt în spatele acestor acţiuni, probabil ar renunţa.
Ajutorul invocat pe aceste căi oculte vine negreşit, dar şi plata
la final este una cruntă, pentru că sufletul nu are preţ. Ai da
toate averile din lume ca să‑ţi recuperezi sufletul, numai că s‑ar
putea să nu mai fie posibil.
‑ Şi atunci ce e de făcut?
‑ Cine face aşa ceva ar trebui să arunce cărţile pe foc, să se
spovedească şi să renunţe definitiv la astfel de obiceiuri.
Oricum, demonii nu pot prooroci. Ei nu cunosc adevărul.
În schimb, cunosc situaţia şi, neavând limită în privinţa
deplasărilor, pot afla lucrurile mult mai rapid decât tine,
dându‑ţi de veste despre o anumită situaţie. Asta e tot ce pot
face. În baza experienţei de mii de ani în luptă contra omului,
mai pot să anticipeze nişte lucruri dar, necunoscând cu
certitudine viitorul, rata erorilor acestora este mare. Evident,
şi a celor care s‑au implicat în tot felul de forme de a accesa
viitorul. Pentru ceea ce fac, nici oamenii nu folosesc termenul
„certitudine”, ci „viitorul probabil”. Dacă ar fi vrut, Dumnezeu
ne‑ar fi făcut din abur, nu din ce suntem. Ne‑ar fi putut da
orice fel de libertate, de mişcare, de înţelegere, de aflare a celor
ce vor urma, calităţi nelimitate. Dar a vrut să ne facă aşa cum
- 61 -
suntem, şi asta spre protecţia noastră. Spre binele nostru. Să îţi
dau nişte exemple la îndemână. Vedem limitat. Unii, în urma
consumului de droguri ori în urma practicării unor exerciţii, îşi
lărgesc sfera de limitare primită la venirea pe lume. Acolo unde
se uită, în loc să vadă lucruri deosebite, văd doar lucruri oribile,
pentru că astralul, aşa cum îl numesc ei, colcăie de demoni. De
asta suntem protejaţi. Ajung astfel să se smintească prin ceea
ce văd. Unii au auzul deosebit, îşi spun că au claraudiţie. Aud
mult mai mult decât o persoană să‑i spunem normală. Dar,
pe lângă ce aude un om de rând, această persoană aude multe
altele, care o fac să intre în sperieţi. Nu suntem încă pregătiţi
să vedem şi să auzim lucruri îngrozitoare. Demonul e atât de
urât încât dacă l‑am vedea, ne‑am pierde cunoştinţa, poate am
şi muri. De vocea unui demon nu mai are rost să vorbim, doar
ai auzit înregistrări cu persoane posedate. Şi acum, oamenii
nemulţumiţi cu darul vieţii aşa cum l‑au primit încearcă să
acceseze viitorul, riscându‑şi mântuirea sufletului pentru a
obţine nişte informaţii care, în fond, s‑ar putea să nu îi ajute
în vreun fel. Sau fac acest lucru din dorinţa de a fi deosebiţi de
ceilalţi, evoluaţi cum le place să creadă despre ei înşişi.
‑ Nu m‑am gândit niciodată la aceste lucruri aşa cum mi le‑aţi
prezentat.
‑ Cu toate astea, eu pot să îţi arăt viitorul, dar trebuie să vii cu
mine.
‑ Părinte, doar nu aveţi veleităţi, sper că plata dumneavoastră
nu va fi sufletul.
N‑am primit la comentariul meu niciun răspuns. Am
părăsit chilia în care ne aflam, situată pe versantul muntelui.
- 62 -
Era o noapte adâncă, am ţinut cât mai aproape de părintele
care cunoştea poteca, pe un drum greu accesibil. Zgomotele
ciudate ale animalelor sălbatice ne‑au însoţit tot timpul,
sporindu‑mi senzaţia de nelinişte. Dar eram şi foarte curios de
ceea ce urma să se întâmple. Oare ce vrea să‑mi arate părintele?
În urmă cu câteva minute îmi explicase păcatul grav de a accesa
o lume care, deocamdată, ne este interzisă, spre binele nostru.
Dacă părintele mă invită să‑mi arate viitorul, oare acest lucru
nu vine în contradicţie cu cele învăţate? Răspunsul aveam să‑l
aflu după câteva zeci de minute, câte ne‑au fost necesare să
parcurgem distanţa până la ceea ce se contura în noapte a fi o
bisericuţă.
‑ Sper că nu eşti sperios, m‑a cercetat părintele, atent să vadă
dacă pot face faţă situaţiei. Simţise că abia îmi stăpâneam
emoţia. În această stare, m‑a condus în spatele bisericuţei unde
a deschis o uşiţă care dădea spre o încăpere situată sub lăcaşul
de cult.
‑ Intră, spuse hotărât părintele. I‑am urmat îndemnul şi am
păşit înăuntru, într‑o beznă totală şi un frig pătrunzător,
care aproape că m‑au paralizat. Aud şi paşii părintelui care
e aproape de mine, îi simt respiraţia. Înainte să apuc să cer
lămuriri, părintele aprinde o lumânare. Lumina gălbuie taie
întunericul şi însufleţeşte brusc sutele de cranii care păreau că
se uită fix la mine. Suntem în osuarul mănăstirii. Atunci am
înţeles. Acesta este viitorul, cu certitudine. Este viitorul meu şi
al tuturor pământenilor.
‑ După cum vezi, zise părintele, acesta e viitorul sigur, nu cel
posibil imaginat de vrăjitori. Dacă ai veni în fiecare zi aici şi i‑ai
- 63 -
vedea pe cei care au trecut pe Pământ înaintea ta, ai conştientiza
permanent că viaţa este limitată, că se termină rapid, mult prea
rapid ca să te mai cerţi, întrucât s‑ar putea să nu mai ai timp
de împăcare. Conştientizarea morţii este un lucru bun. Nu
te mai lasă să greşeşti, te împacă cu oamenii, te ţine în frâu în
faţa păcatului, mai ales că nu ştii când vine sfârşitul. Şi atunci
nu îţi mai permiţi să faci greşeli. Nu mai deviezi de pe drumul
mântuirii.
I‑am mulţumit părintelui pentru lecţia primită.
Niciun cuvânt nu‑şi mai avea rostul. Am adormit în acea
noapte îngândurat, cu imaginea perechilor de orbite goale şi
întunecoase, luminate pentru câteva minute de o lumânare.
Mărturie a vremelniciei noastre pe Pământ.
- 64 -
Închinarea la idoli
și închinarea la icoane
Mai umblă din când în când în Sfântul Munte un părinte

care, la prima vedere, dă impresia unui om nebun. Este atipic,
glumeşte, face grimase, dar afli curând, dacă îi dai bineţe, că te
poate pune pe gânduri când începe să‑ţi spună lucruri din viaţa
ta. Aşa am păţit într‑unul dintre pelerinajele în care am fost.
Într‑o după‑amiază superbă mă aflam la una dintre chiliile din
Schitul Lacu, cu mai mulţi părinţi, printre care şi un părinte
mai special. Când l‑am întâlnit, prima impresie a fost foarte
puternică. M‑a izbit în primul rând smerenia sa, cum rar am
întâlnit. Săruta mâna tuturor, indiferent de vârstă sau statut
social. Nu conta că ești călugăr sau simplu pelerin în Sfântul
Munte. Am crezut că‑i nebun. Dar cine îl cunoaşte ştie clar
că nu e nebun în sensul pe care îl dăm noi, ci nebun pentru
Hristos în adevăratul sens al cuvântului. Părintele cu pricina
doar joacă rolul omului nebun în societate, este metoda sa de a
se apăra de laude şi preamăriri deşarte.
- 65 -
Când am ajuns la chilie, mă trezesc că‑mi ia mâna cu forţa,
se apleacă şi‑şi lipeşte buzele de ea într‑un sărut neprefăcut. Am
rămas şocat, contrariat în faţa unui asemenea gest, înţelegând
totuși că a fost determinat de o adâncă smerenie faţă de toată
creaţia. Cu siguranţă nu meritam o asemenea consideraţie.
Aşa că i‑am replicat că eu sunt cel care trebuie să îi sărute
mâna şi că nu ştiu de ce a inversat rolurile. Mi‑a zâmbit fără
să‑mi răspundă. Nu m‑am putut abţine să nu mă gândesc, cu
compasiune, că omul are o problemă. Am înţeles însă repede
că cel cu probleme eram eu. El este doar om cu un pas în Rai şi
cu celălalt în sfinţenie.
Aşezaţi în jurul mesei, pentru a lua o gustare, subiectele
de discuţie s‑au legat firesc. În paralel, fără să intervină în vorbă,
părintele a început să facă glumiţe, care ne‑au adus zâmbetul pe
buze. Asta şi dorea de la noi, să zâmbim. Se uita la mine în timp
ce mă gândeam dacă acest om urmează vreun tratament. Exact în
acelaşi timp îmi zâmbeşte şi îmi spune exact ce credeam eu despre
el: că este sărit de pe fix. Apoi mă lasă cu gura căscată vorbindu‑mi
despre viaţa mea personală şi profesională, despre lucruri numai
de mine ştiute şi niciodată împărtăşite cu cei de faţă. Ceilalţi părinţi
mă priveau zâmbind discret. Toţi cei prezenţi, în afară de mine, îl
cunoşteau. Cum aveam să aflu mai târziu, nu eram prima persoană
căreia îi spunea ce a făcut în viaţă ori ce trebuie să facă mai departe
ca să‑şi îndrepte viaţa. Atunci l‑am cunoscut într‑adevăr pe acest
frumos părinte, care pornea în pelerinaje din loc în loc prin ţară şi
prin Sfântul Munte, fără straie călugăreşti, dar respectând întocmai
voturile monahale, îndreptând oamenii prin vorbe simple, dar cu
mare tâlc şi greutate.
- 66 -
Am fost curios să aflu din gura sa ce părere are despre
închinarea la Sfintele Icoane. Oare nu este tot un fel de închinare
la chip cioplit aşa cum este interzis de învăţătura ortodoxă?
Întrebarea i‑a dat masca jos. Chipul său a devenit
grav, cu o expresie pătrunzătoare cum rar mi‑a fost dat să
vad. Se transformase practic într‑un purtător de cuvânt al lui
Dumnezeu. „Dacă privim sec ce face un om în biserică în timp
ce se închină la o icoană şi nu cugetăm, putem afirma că se
închină la chip cioplit. Dar icoana, de‑a lungul timpului, a vărsat
mir, a lăcrimat, a sângerat, a vorbit ori şi‑a schimbat poziţia
iniţială. Exemple sunt, după cum ai aflat deja, cu zecile, dacă
nu cumva cu sutele. Minunile icoanei nu le poate face chipul
cioplit. Acesta este un motiv pentru care nu se poate pune
semnul de egalitate între icoană şi chipul cioplit. Închinarea la
chip cioplit face mai degrabă trimitere la închinarea la idoli.
Dacă te închini la idoli, nu faci altceva decât să îi pui pe aceştia
mai presus de Dumnezeu. Asta se cheamă lepădare. Sfânta
Treime, Maica Domnului ori Sfinţii nu sunt idoli.
Când ne închinăm la icoană nu ne închinăm la un
chip cioplit, ci la persoana reprezentată de icoană. Deşi ne
închinăm fizic la icoană, în fapt ne închinăm în duh şi adevăr
persoanei zugrăvite de iconar. Acum înţelegi de ce închinarea
la icoane nu este acelaşi lucru cu închinarea la chip cioplit cum
cred sectarii? Mare este confuzia lor şi nici nu fac eforturi să
înţeleagă cum stau lucrurile”, şi‑a încheiat părintele pledoaria
dând din cap cu regret.
- 67 -
Mândria este marea problemă

a acestei lumi
Se spune, pe bună dreptate, că gura lumii nu poate fi

închisă, iar bârfa este trecută în lista păcatelor care alungă harul
obţinut cu greu. Dar unde este graniţa dintre a‑ţi exprima un
punct de vedere despre cineva sau ceva, despre a emite nişte
judecăţi de valoare şi căderea în păcat.
‑ Părinte, am început să mă întreb dacă, în general, aprecierile
mele au valoare. Judecăm orice, oricând, la orice oră şi fără un
motiv întemeiat. Îmi trebuie doar o mică motivaţie ca să o fac
şi constat că încă îi judec pe cei din jur. Nu m‑am vindecat.
‑ Mda, din păcate asta e o problemă cât se poate de generală. Să
judeci, să apreciezi. În aprecierile tale, ai greşit vreodată?
‑ Doar o dată? Să mă gândesc, mi‑e greu să reconstitui. În cei
câţiva zeci de ani pe care îi am, în milioanele de judecăţi, cred
că la foarte multe. Cred că am fost subiectiv în mai mult de
jumătate dintre ele. De fapt, despre acelaşi subiect, dacă mă
întrebaţi acelaşi lucru peste două săptămâni s‑ar putea să am
- 68 -
un alt răspuns, să judec diferit.
‑ De ce judeci?
‑ Cred că din reflex, cred că a devenit un automatism. Dacă mă
gândesc bine, în general, când judec mă simt superior. Cred
că am datele pentru a da lecţii. Dar s‑ar putea să fie doar o
chestiune de aroganţă.
‑ Hai că încet‑încet începi să înţelegi câte ceva. Aşa este. În
general, judecăm pe aproapele nostru din mândrie, dintr‑o
aşa‑zisă superioritate. Şi mândria, în fapt, este marea problemă a
acestei lumi, este păcatul primordial. De aceea a căzut şi Lucifer
din Ceruri. A vrut să fie peste Dumnezeu. Este periculos să
urmezi calea aroganţei şi a mândriei. Poate fi şi calea pierzaniei.
Păi, fii atent, îl judecăm pe unul pe care îl considerăm mai
prost ca noi. E vina lui oare că a primit puţini neuroni prin
naştere de la Dumnezeu? În antiteză, omul deştept crezi că are
vreo vină că a primit o minte strălucită? Dacă tu te‑ai născut
cu o inteligenţă mai ridicată decât un altul crezi că ai vreo
contribuţie? Ce înveţi ulterior se dovedeşte a fi un bun ajutător
care vine în susţinerea inteligenţei. Coeficientul inteligenţei e
însă o constantă care nu se modifică în urma sutelor de cărţi
citite. Vreau să zic prin asta că nici tu nici eu nu avem vreo vină
ori vreun merit de prostia ori de inteligenţa noastră, motiv
pentru care nu merităm să fim judecaţi şi, drept consecinţă, să
nu judecăm. Acesta e doar un exemplu. Dar putem găsi sute de
exemple.
‑ Dacă mă gândesc bine, cât am făcut performanţă în
paraşutism, când câştigam câte un titlu de campion naţional,
mă simţeam superior. Cu toate acestea, deşi nu e bine să crezi
- 69 -
în vise, şi ştiu asta, am ştiut dinainte aproape toate rezultatele
finale. Or, cunoscându‑le dinainte, de ce mi le‑am asumat?
De ce am crezut că sunt bun? De ce am crezut că meritele îmi
aparţin? Aveam vreo vină că am pierdut un concurs? Aveam
vreun merit că am câştigat alte concursuri? Am zeci de întrebări
în minte. Cum de puteam să cred că eu eram cel responsabil
de rezultatele obţinute? Cum de nu m‑am gândit o secundă că
Dumnezeu mi‑a dat un cadou ştiind micile mele bucurii?
‑ Aşa este. Nu aveai niciun merit, dar ți le‑ai asumat. Orgoliul
e una dintre cele mai groaznice patimi. Se ţine de tine până
în ceasul morţii. Dacă de restul mai poţi scăpa, ăsta se ţine de
tine ca scaiul. Opusul mândriei este smerenia. Smerenia este
calea spre vindecarea problemei tale şi a celor mai mulţi dintre
oameni. Trebuie doar să recunoşti că nimic nu îţi aparţine:
nici casa, nici banii, nici funcţia, nici recordurile ori titlurile
câştigate, nici însăşi viaţa ta. Nu mai judeca ca să nu fii judecat
la rândul tău. Amin.
‑ O să fac tot posibilul să renunţ a‑i mai judeca pe ceilalţi. Din
câte văd, nimic nu e al nostru, nimic nu ne aparţine, suntem
doar nişte beneficiari vremelnici ai lucrurilor, nişte simpli
administratori, gestionari ai averii lui Dumnezeu. Atât? Asta e
tot? Nu avem chiar nimic, nimic?
‑ Ba da, avem un lucru foarte important. Cel mai important. Se
numeşte liberul arbitru. Este cel mai frumos şi cel mai preţios
dar primit de la Dumnezeu. De aceea e bine să avem atenţie
sporită înainte de a face o alegere. Pentru că fiecare alegere
ne trimite într‑o parte sau în cealaltă a baricadei. Să cugetăm
înainte de a alege, să cugetăm smerit însă. Ştii doar despre ce
- 70 -
vorbesc: smerita cugetare. Smerita cugetare este virtutea ce nu
poate fi umilită nici de diavoli. Asta înseamnă că orice lucru
nu mai este privit de sus, cu aroganţă, ci cu iubire şi smerenie.
Smerita cugetare este actul de mare atenţie şi discernământ
care ne fereşte de căderi. Fără de smerenie orice efort, fie că
e pentru semenii tăi ori că este de ordin ascetic, este lipsit de
conţinut şi de consistenţă. Este aproape nul.
‑ Mi‑e frică să cer de la Dumnezeu smerenie. Să mă smerească,
să mă înveţe smerenia. Şi asta pentru că nu ştiu să reacţionez
la jigniri, la vorbe urâte. Am constatat că iert greu sau deloc.
Şi acum mă bântuie amintiri ale unor discuţii neterminate
purtate în urmă cu mai bine de 15‑20 de ani.
‑ Dacă nu îţi doreşti smerenie, vei primi oricum ispite. Nu de
altceva, ci doar pentru a câştiga smerenie. Vei învăţa smerenia
fie că vrei, fie că nu. Problema e că unii nu conştientizează
lecţia smereniei, risipind‑o. Şi ispita nu vine ca răzbunare a lui
Dumnezeu, ci ca lecţie educativă, spre binele nostru, ca atunci
când se realizează bilanţul lucrurilor să nu fim pierduţi pe vecie.
Toată lupta se dă între smerenie şi mândrie. Dacă am fi smeriţi,
nu am primi nicio ispită. Lumea s‑ar îndrepta instantaneu. Ştii
ce spune Psalmul 50? Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima
înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Într‑o traducere
uşor simplistă, cu cât mândria noastră creşte, proporţional cresc
şi ispitele pentru a reveni la starea de smerenie. Problema este
a acelora care nu înţeleg smerenia şi nu o acceptă, rămânând cu
mândria şi aroganţa drept aliate şi partenere de drum. Viaţa lor
este un chin şi un conflict continuu. Nu reuşesc să îşi găsească
liniştea sub nicio formă. În această stare e greu să îl găseşti pe
- 71 -
Dumnezeu. Pentru că El se află doar în stare de smerenie or,
ca să rezonezi pe aceeaşi frecvenţă, trebuie să ajungi la starea
de smerenie. Ca să înţelegi cât s‑a smerit Iisus Hristos pentru
noi, priveşte doar la răstignirea Sa. Bătut, umilit, dezbrăcat,
jignit, scuipat şi, în final, răstignit umilitor precum tâlharii şi
criminalii. Cine? El, Dumnezeu. Putea să schimbe tot într‑o
secundă, dar nu a făcut‑o. Nu a renunţat la smerenie şi la
mântuirea noastră în schimbul posibilităţii exercitării puterii
de Dumnezeu. Deci, lucrurile sunt clare. Smerenia este calea.
Altfel nu se poate. Şi mai vezi şi Fericirile. O să‑ţi detaliez
subiectul.
„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia
cerurilor”. Aici cei săraci cu duhul nu sunt cei proşti, ci sunt
aceia care se consideră pe sine foarte mici în comparaţie
cu măreţia şi creaţia lui Dumnezeu, adevărate exemple de
smerenie. Săraci cu duhul mai sunt și cei săraci în duh, adică
cei lipsiți de duhurile poftelor trupești, judecării aproapelui,
hoției și altele.
„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” ‑
cei blânzi sunt iubitori de oameni şi sunt răbdători. Numai un
om smerit poate fi aşa. În antiteza acestora se află orgolioşii,
aroganţii şi mânioşii.
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia îl vor vedea pe
Dumnezeu” – inima nu se curăţeşte fără smerenie. Adică
cu smerenie şi cu inima curată, îl vom vedea pe Dumnezeu.
Puţini sunt cei care pot afirma acest lucru, de unde tragem
concluzia că pentru obţinerea smereniei trebuie depus un
efort considerabil.
- 72 -
‑ Părinte, din ce am înţeles până acum, aproape tot războiul
duhovnicesc se centrează pe axa smerenie ‑ mândrie.
‑ Cine câştigă smerenie nu mai are ispite pentru simplul motiv
că demonul nu suportă smerenia şi, în consecinţă, pleacă de
lângă tine. Şi, odată plecat, pleacă cu tot cu ispitele cu care
te‑ar fi chinuit şi înrobit. Dar cine nu cunoaşte mecanismul şi
nu luptă pentru dobândirea smereniei, la ispitele primite cade
fără probleme în plasa cu ochiuri mici ţesută de cel potrivnic.
Căderile sunt frecvente şi nu se mai termină. Şi nici nu se
întreabă de ce li se întâmplă astfel de lucruri. Toată lumea care
are probleme găseşte cauze exterioare fiinţei proprii, consideră
că sursa relelor din viaţa lor este viaţa însăşi sau oamenii din
jur, niciodată nu caută în interiorul fiinţei lor.
‑ Cred că viaţa mea trebuie revizuită din temelii. Am comentat
prea mult, am bârfit prea mult, am judecat peste măsură şi
habar nu aveam de unde vin aceste ispite interminabile şi greu
de suportat.
‑ Apar într‑adevăr câteva legături de cauzalitate în sensul că
unde există cauză, după scurt timp apare şi efectul. Trebuie
doar să te uiţi cu atenţie şi vei vedea. Spre exemplu, când
judeci, adică atunci când te înalţi în aroganţă şi în mândrie,
apare gândul de desfrânare, cu rol educativ, spre a te smeri.
Dacă nu te smereşti, imediat rişti să cazi în grave păcate. Şi, o
dată ce trăieşti în starea de păcat, fără să ştii cum se iese şi fără să
mai poţi ieşi, apare deznădejdea, adică ruperea de Dumnezeu.
Aici, în ceea ce îl priveşte, demonul nu a câştigat o luptă, ci
războiul. Putem vorbi de un suflet pierdut.
‑ Nu ştiu ce să mai zic. Până la urmă smerenia este soluţia. Încă
- 73 -
mi‑e frică să cer smerenie pentru că voi primi şi umilinţe, unele
aparent nemeritate. Dacă eşti smerit, le accepţi fără probleme.
Dar încă nu e şi cazul meu. Dacă nu pot face faţă unei astfel de
situaţii cu orgoliul meu nemăsurat? Sunt bulversat…
‑ Nu privi smerenia ca pe o stare de umilire, pentru că nimeni
nu are nevoie de asta. Dumnezeu are fii şi nu sclavi. Priveşte
lucrurile primite cu iubire şi recunoştinţă faţă de cel care ţi le‑a
dat. Smerenia izvorăşte din iubire şi nu din vreo umilinţă. În
cazul în care te jigneşte cineva, dacă poţi privi acea persoană ca
pe creaţia lui Dumnezeu, respectiv ca pe fratele tău, respectând
totodată creaţia, ierţi uşor. Şi iertarea vine din iubire. Iubirea
este, în fond, izvorul smereniei. Nu există iubire fără smerenie
şi invers.
- 74 -
Tot ce vine prin gura

duhovnicului,
de la Dumnezeu vine
Gândurile noastre vin de multe ori ca o avalanşă.

Ne acaparează cu totul, facem scenarii, imaginăm situaţii
ipotetice, despicăm firul în patru pentru a încerca să înţelegem
vreun eveniment sau ca să ţesem justificări legate de o faptă a
noastră sau a altcuiva care ne priveşte şi pe noi. Şi acţionăm
apoi în consecinţă. Ţesem gânduri când încercăm să găsim o
soluţie la o situaţie pe care o simţim ca fiind fără ieşire şi, de
cele mai multe ori, acestea ne ţin prizonieri. Ne considerăm
fiinţe superioare pentru că avem logică, pentru că putem pune
în practică mai toate gândurile pe care le construim.
‑ Părinte, ştiu că problema gândurilor care ne acaparează
viaţa este îndelung dezbătută. Acţionăm conform gândurilor
noastre, ni le asumăm, credem că sunt produsul minţii şi, ca
atare, le luăm în considerare mult mai mult decât ar trebui.
- 75 -
‑ Uite, în călugărie, unul dintre voturile monahale este tăierea
voii. Şi asta se întâmplă nu pentru a te umili ori smeri, ci
pentru că atâta timp cât ai voie proprie, adică acţiune rezultată
în urma propriilor gânduri, rişti să greşeşti. Până ajungi la
starea de trezvie, în care să ai putere de discernământ, adică
să poţi deosebi duhurile, este mult de muncă. Tot ce vine prin
gura duhovnicului de la Dumnezeu vine, aşa că e singura voce
care trebuie luată în considerare, cel puţin în călugărie. Dacă
te studiezi cu atenţie, vei vedea că zeci, dacă nu chiar sute
de gânduri te bombardează zilnic. Câte crezi că îţi aparţin?
Te‑ai gândit vreodată la acest lucru? Ai reflectat vreodată la
gândurile care îţi trec prin minte? Le poți deosebi? Chiar dacă
ai avea sute de gânduri bune, printre ele se strecoară şi cele
date de vrăjmaş.
‑ Încă nu am stat să mă analizez, dar la o primă autoevaluare da,
recunosc, mă lovesc zilnic de zeci de gânduri, care mai de care.
Încă nu le‑am aprofundat, să văd care este sursa lor.
‑ E greu să faceți acest lucru şi, ca și în sport, ai nevoie de
antrenament ca să ajungi la performanţă. Tu ar trebui să
înţelegi foarte bine acest concept. Ar fi trebuit să ştii, totuşi,
acest lucru, dar niciodată nu e prea târziu. În cazul în care te
încrezi foarte mult în tine şi în judecăţile tale, adică îl laşi pe
Dumnezeu în planul doi, este foarte uşor pentru demon să te
influenţeze în direcţia în care doreşte, prin gândurile pe care ţi
le dă. Atâta timp cât crezi că gândurile ce îţi vin îţi şi aparţin,
adică sunt produsul inteligenţei tale, rişti să cazi în înşelare
foarte uşor. Acesta este motivul pentru care inclusiv gândurile
se spovedesc.
- 76 -
‑ Şi gândurile? Cum aşa? Explicaţi‑mi mai multe, vă rog.
‑ Ascultă‑mă cu atenţie! Mecanismul este următorul: când îţi
spovedeşti gândurile, practic îl pui în lumină pe cel pe care
ţi le‑a dat. Adică pe demon. Din mândrie, căci e o trăsătură
ce‑l caracterizează, pleacă de lângă tine. Odată cu el pleacă şi
ispitele, aşa cum ţi‑am mai spus. Şi, atunci, vei vedea, preţ de
câteva zile, că ispitele ce te chinuiau sub formă de gânduri dispar
pur şi simplu. Este un experiment la îndemâna oricui. Chiar
recomand să fie încercat. Atunci ai o şansă de a conştientiza că
gândurile nu îţi aparţin.
‑ Foarte interesant. Şi eu care credeam că gândurile sunt rodul
inteligenţei mele, capacităţilor mele, rezultatul cărţilor citite.
‑ Când vei conştientiza pe deplin că multe dintre gânduri nu
îţi aparţin, că acestea sunt înşelări, o să priveşti cu mult mai
multă circumspecţie fenomenul. Practic, este începutul luptei
duhovniceşti. Niciodată nu vei purta o bătălie directă, să te
iei de guler cu un demon ca şi cu o altă persoană, cu toate că
s‑au înregistrat câteva cazuri de violenţe care depăşesc limita
înţelegerii umane. Te va ataca în schimb prin gânduri. Unde
prinde slăbiciune, loveşte cât poate de tare. Gândurile sunt cea
mai teribilă armă aflată în posesia demonului. Ţi le serveşte
aproape non‑stop, nu are somn, nu oboseşte, nu se odihneşte.
Te ţine în focuri aproape încontinuu. Şi asta indiferent de ce
faci, chiar şi atunci când te rogi.
‑ Atunci, Părinte, care este următorul pas? Cum să ne ferim
mintea de astfel de atacuri?
‑ Paza minţii este răspunsul, dar ca să‑ţi păzeşti mintea trebuie
să conştientizezi că te afli în plin război, că eşti atacat prin
- 77 -
multiple gânduri de diferite feluri. Nu există nici aici stare de
neutralitate. Conştientizarea e primul pas. E foarte greu, căci
războiul e nevăzut. Nu e un război clasic cu adversari vizibili.
Nu îi vezi, în schimb simţi efectele atacurilor. Efectele spun
multe despre cum şi ce trebuie făcut pe mai departe.
‑ Acum realizez natura mai multor stări prin care am trecut la
un moment dat. De la gânduri că aş bea ceva, la gânduri de
mânie, gânduri de desfrânare. Altele sunt şi mai oribile, pe care
nu vreau să mi le amintesc.
‑ Spovedania şi, dacă e posibil, împărtăşania sunt soluţii foarte
bune în lupta împotriva gândurilor.
- 78 -
Nu omul e rău, ci cine îl

controlează pe om
Se spune că toţi ne naştem egali. Sincer, nu cred că cineva

se naşte rău, iar altul bun. Cred doar că viaţa, experienţele prin
care trece, îl pot modela într‑o direcţie sau alta. Despre răutatea
oamenilor am discutat cu părintele în mai multe ocazii şi aşa am
înţeles că asociam răutatea ca aparţinând oamenilor şi nu celor
care îi influenţează într‑o mai mică sau mai mare măsură.
‑ Părinte, dacă vă jigneşte cineva, cum procedaţi?
‑ Nicicum.
‑ Dar dacă merge mai departe şi vă şi înjură? Bănuiesc că
trebuie să aveţi o reacţie.
‑ Ba, niciuna.
‑ Ei, asta e culmea, dar dacă vă îmbrânceşte ori trece la alte
forme de violenţă fizică?
‑ Nu voi riposta.
‑ E imposibil, sunt reacţii fireşti de apărare, de respingere.
Omul v‑a făcut un rău, nu puteţi sta cu braţele încrucişate.
- 79 -
‑ Măi băiete, aş vrea să înțelegi un lucru simplu, nu omul este
duşmanul meu, ci demonul care îl stăpâneşte. Dacă răspund
verbal nu rezolv nimic cu omul, dar demonul se bucură. Dacă
jignesc omul, iar nu rezolv nimic, dar demonul jubilează. Dacă
lovesc omul, acesta suferă, dar demonul nicidecum. Din contră,
s‑ar putea să îi provoc o mare bucurie, ceea ce m‑ar întrista pe
mine.
‑ Şi atunci, care este rezolvarea unei situaţii de acest fel?
‑ Rezolvarea e una simplă. Smerenia de care dă dovadă cineva
într‑o dispută îl face pe demon să plece de acolo. Demonul nu
suportă smerenia. Consecinţa? În lipsa demonului care odată
plecând îşi ia cu el toate ispitele, oamenii se vor împăca.
‑ Smerenia, un cuvânt atât de simplu, dar atât de greu de pus
în aplicare.
‑ Nu este greu atâta timp cât asociezi smerenia cu iubirea. Şi dacă
îl consideri pe cel din faţa ta creaţia lui Dumnezeu ca şi tine şi,
în consecinţă, fratele tău, îl vei ierta. Nu neapărat cu vorbe, ci cu
inima. Odată iertat, împăcat cu tine însuţi şi conştient că nu el
este autorul evenimentului reprobabil, ci forţele întunericului,
îţi schimbi automat starea de conştiinţă în ceea ce îl priveşte.
Îi atribui oarecum circumstanţe atenuante şi îţi cresc în suflet
sentimente precum mila, poate chiar compasiunea.
‑ Deci, ce ar trebui să fac mai departe?
‑ Păi, altă variantă decât să te rogi pentru sufletul acelui om,
atât pentru a fi salvat, cât şi pentru a nu fi pedepsit pentru
relele făcute, nu ai. Eventual, să îl pui pe acatist la rugăciune.
Doar cunoşti porunca Domnului Nostru Iisus Hristos, „Să ne
iertăm duşmanii” şi „Precum Eu v‑am iubit pe voi, aşa şi voi
- 80 -
să vă iubiţi unul pe altul”. E cât se poate de clar, nu? Variantele
precum violenţa verbală sau cea fizică sunt excluse. Nu aduc
rezolvare. Sper că ai înţeles.
‑ Şi eu sper, deşi îmi va fi greu să pun în aplicare cele învăţate.
‑ Dar nu imposibil, mi‑a zâmbit părintele.
- 81 -
Fiind rupt de lume, arzi etape

în evoluţia spirituală
Într‑una dintre deplasările mele la Sfântul Munte Athos,

în calitate de organizator de grup compus din 11 persoane, am
ajuns într‑un impas, în sensul că acolo unde speram să ne cazăm
nu erau locuri suficiente. Deci, trei dintre noi ar fi trebuit să
plece la altă chilie. Fiind două grupuri reunite, fiecare ţinea ca
proprii săi oameni să rămână. Deşi aş fi avut un cuvânt de zis,
am preferat să nu intervin în discuţie, lăsând libere iniţiativele
oamenilor. M‑am uitat cu atenţie cum se discută, cum se
protejau, cum se gândeau la ei, fără să spună nimeni, din proprie
iniţiativă, că renunţă la cazare pentru altcineva pentru a merge
câteva sute de metri pe jos până la cealaltă chilie. Aşa m‑am
trezit că sunt unul dintre cei trei care trebuie să plece din chilie.
Mi s‑a părut nedrept pe moment, aş fi vrut să ripostez în vreun
fel, dar locul sfânt şi legile duhovniceşti m‑au oprit. Ajuns la
cealaltă chilie, am simţit nevoia să vorbesc cu un călugăr aflat,
de asemenea, în trecere, despre un caz asemănător, ca să nu
- 82 -
poată face vreo legătură cu ceea ce abia se întâmplase.
Îi povestesc în linii mari situaţia care, în povestea mea,
se desfăşura în altă parte, cu implicarea altor personaje. M‑a
ascultat atent până la sfârşit, apoi mi‑a răspuns printr‑o pildă.
‑ Ca să îţi fac o paralelă vizibilă şi să înţelegi pe deplin situaţia,
îţi voi povesti ceva din viaţa călugărilor. Unul dintre voturile
călugărilor este cel al sărăciei. Adică posesia de bunuri
personale este interzisă. Din ceea ce mi‑ai povestit, nu este
vorba de un bun personal, ci de o afinitate faţă de un anumit
loc. Votul sărăciei are la bază ruperea de lume şi de tentaţiile
ei. Şi asta pentru faptul că fiind rupt de lume, arzi etape în
evoluţia spirituală. La fel ar trebui să fie şi cu dependenţa de
anumite locuri. Dar vreau să mă lămureşti un lucru. De ce a
fost deranjată persoana? De părăsirea unui loc drag? Sau de
atitudinea oamenilor?
‑ Cu siguranţă şi atitudinea a deranjat dar, cu precădere,
ruperea de un loc drag a deranjat mai mult. Era un loc în care
persoana s‑a obişnuit să doarmă, să mănânce şi să se roage.
‑ Bun, acum ascultă ce‑ţi voi povesti. Cu ceva timp în urmă, un
călugăr muncea la chilia sa. S‑a chinuit împreună cu duhovnicul
său ani de zile până ce au terminat‑o. La sfârşit au privit‑o,
era minunată, strălucea de frumuseţe. Toţi călugării din acea
zonă o admirau. După puţin timp, duhovnicul a plecat la cele
veşnice, în locul său venind alţii, cu altă rânduire. Să spunem
că dintr‑o altă politică ori din rânduire a bunului Dumnezeu,
călugărului cel tânăr i s‑a cerut să plece. „Cum să plec de aici,
gândi călugărul, doar aici e casa mea, am muncit din greu la
această chilie, am zidit‑o piatră cu piatră, am sculptat altarul
- 83 -
şi scaunele paraclisului, am pus suflet în ea. Unde să mă duc?
Nici nu mă gândesc”.
Ceea ce arată că atâta timp cât încă eşti prins de lume, nu eşti
definitiv prins de Dumnezeu. Situaţia pe care tocmai mi‑ai
descris‑o, în sensul de mâhnire a persoanei că a nu rămas unde
a vrut, nu reprezintă altceva decât barometrul dependenţei faţă
de locuri sau lucruri. Dacă doreşte despătimire, atunci este un
bun motiv să o exerseze. Dar dacă nu cunoaşte aceste lucruri,
va mai trăi o vreme în suferinţă până va interveni uitarea pe
cale naturală. Nici călugărul din mica istorisire nu a realizat
în primă fază că trebuie să se rupă de cele materiale, că este
doar o lecţie pentru el. Doar rupându‑te de lume şi de bunurile
ei devii iscusit ca şi călugăr. Aşa ar trebui să fie şi pentru
personajul povestirii tale, în loc de suferinţă, evenimentul să
fie un motiv de reculegere şi de înţelegere a situaţiei. Dacă îl
cunoşti, povesteşte‑i această istorisire.
‑ Mulţumesc părinte, tocmai aţi făcut‑o dumneavoastră.

- 84 -
Alungați‑l pe Noroc
din viața voastră!
A devenit o obişnuinţă să ne urăm „noroc!” în diverse

momente ale vieţii noastre. Considerăm că „un dram de noroc”
ne va aduce fericirea sub diverse forme: o situaţie financiară
înfloritoare, o slujbă foarte bună, o sănătate de fier, un avantaj,
în general, în faţa celorlalţi. Aşa se face că, într‑o seară, am
abordat acest subiect.
‑ Părinte, cred că sunt un om cu noroc.
‑ Tu? Cu noroc? Dar ştii ce e ăla noroc?
La întrebarea asta nu mă aşteptam. Cum să nu ştiu ce este?
‑ Păi, este elementul care te împinge înaintea altora, deşi s‑ar
putea să se considere că nu meriţi acest lucru, te face şef peste
nişte oameni mai deştepţi ca tine, te ajută unde nu te aştepţi.
Ceva de genul acesta.
‑ Acum că mi‑ai dat explicaţia ta, să ţi‑o dau şi eu pe a mea. În fapt,
să‑ţi spun ce considera Părintele Cleopa despre ceea ce numeşti
tu noroc. Până la venirea lui Iisus Hristos oamenii aveau câte un
- 85 -
idol pentru fiecare păcat: Marte era zeul războiului, Venera era
zeiţa discordiei, Nemfis era zeiţa frumuseţii, Afrodita era zeiţa
desfrâului, Moloh era zeul fericirii sau Noroc, cum îi spunem
astăzi. Statuia acestui ultim demon era purtată într‑o căruţă cu
două roţi, făcută din aramă sau argint. În spatele ei era un cuptor
de aramă şi în faţa lui o tigaie de aramă. Se aprindea focul în
spate până se înroşea tigaia. Apoi slujitorul idolesc striga: „Daţi
copiii lui Noroc, ca să aveţi Noroc”. Şi uite aşa au ajuns milioane
de mame în fundul iadului, dând ca jertfă copii sugari. Copiii
erau tăiaţi bucăţi şi puşi în acea tigaie. Încăpeau acolo zeci de
copii simultan. Mirosul era oribil, dar cu toate acestea mamele
descreierate îşi dădeau copiii spre sacrificiu lui Noroc, ca să aibă
Noroc. Probabil că nu îi cunoşteau adevărata identitate, dar
asta nu le‑a scutit de fundul iadului. Noroc a fost cel mai mare
demon, pentru că a luat cele mai multe suflete de femei în iad.
Iar noi, creştinii, când ne întâlnim spunem „Hai Noroc!”, când
ciocnim un pahar zicem „Hai Noroc!”, acest demon ajungând
să îşi găsească locul inclusiv pe acatistele credincioşilor. Ciudat
cum mulţi nu ştiu cine este Noroc, dar ştiu să îl pomenească
zilnic, ba chiar să îl invoce, cerându‑i ajutorul. Când îşi va cere
plata, nu ştiu dacă vor avea cu ce plăti, că acolo nu merg banii, în
schimb merge sufletul, ca monedă de schimb.
‑ Părinte, o fi un reflex verbal, poate nu este chiar atât de grav.
‑ Auzi, zise răspicat părintele, dacă e un vecin lângă tine şi îl
strigi: Costele! Costele! Ce zici, se întoarce spre tine?
‑ Probabil că da.
‑ Ei, vezi şi în cazul de faţă lucrurile stau cam la fel. Când îl
pomeneşti pe Noroc în orice situaţie, nu va aştepta să îşi facă
- 86 -
simţită prezenţa. Atâta timp cât te sprijini pe Noroc nu te mai
sprijini pe Dumnezeu. Ascultă‑mă cu atenţie ce îți zic: nu există
Noroc pentru creştini, există doar rânduiala Maicii Domnului.
Mergând pe aceeaşi linie, multe persoane poartă talismane. Cred
că acestea le poartă Noroc şi probabil aşa şi este, acum când ştim
ce înseamnă Noroc. Cei care‑l caută se supun Norocului şi toată
viaţa lor va fi marcată de acest lucru. Talismanele sunt apanajul
oamenilor superstiţioși şi nu sunt purtătoare de Har, ele sunt
încărcate cu un anumit gen de „energie”, care nu vine de la
Dumnezeu şi care are o durată de viaţă limitată, consumându‑se
ca o baterie. Harul lui Dumnezeu izvorăşte din dragoste,
rugăciune, din nevoinţe, din pocăinţă şi din regrete, din icoane,
din sfintele moaşte, din mâna preotului care binecuvântează, dar
în niciun caz din talismane. Harul vine singur, nechemat, atunci
când te aştepţi mai puţin şi pleacă atunci când dă de cea mai mică
urmă de mândrie. Unde este Har, superstiţiile şi Norocul nu au
loc, la fel şi talismanele. Talismanele sunt folosite de oameni
pentru a umple cu de‑a sila locul unde ar trebui să stea Harul,
dând false impresii de bine purtătorilor. Mai degrabă să facem
tot ce putem pentru a atrage Harul, lăsând deoparte talismanele
şi superstiţiile aducătoare de Noroc, nicidecum de Har. Căci
odată ocupat locul Harului, ne supunem forțelor întunericului,
cu slabe şanse de eliberare din strânsoarea ce duce la pieirea
sufletului.
‑ Când am urat sau am vorbit despre Noroc nu m‑am gândit
niciodată ca la un posibil demon. Acum, după cele povestite, o
să am grijă la tot ce spun, ba o să le mai transmit şi altora să se
ferească de acest păcat. Mulţumesc, părinte!
- 87 -
Viața fără Dumnezeu este de

neconceput

Nu de puţine ori, aflându‑mă în pelerinaj în Sfântul
Munte Athos, m‑am întrebat ce simt cei care aleg calea preoţiei
sau a călugăriei, lăsând la o parte toate cele lumeşti. Probabil
că răsplata este pe măsura nevoinţelor, este un mare dat
fiindcă odată ce calea aceasta a fost aleasă, rareori se mai dă
înapoi. Şi aceste întrebări aveau să‑şi afle răspunsul de la unul
din părinţii Sfântului Munte Athos. De fiecare dată când am
avut vreo nelămurire sau am cerut un răspuns la o întrebare
ce‑mi chinuia sufletul de mult timp, părinţii Sfântului Munte
mi‑au răspuns cu infinită răbdare şi seriozitate, pentru care le
mulţumesc şi pe această cale.
„Când te preoţeşti ori când te călugărești, deşi sunt şi
alte excepţii, harul pe care‑l primeşti este la limita capacităţii
tale de a‑l purta. Este atât de mare, încât starea de fericire
atinge limite greu de înţeles. Lacrimile îţi curg singure, atingi
supraconştiinţa, iar regretele încep să curgă şi pentru cele
- 88 -
mai nesemnificative, mărunte păcate. Îi simţi, la propriu,
prezenţa lui Dumnezeu, decodifici intenţiile Sale, planul Său,
acţiunile Sale. Credinţa ţi se relevă pe natura înţelesului tău.
Simţi totul pe pielea ta, conştient că fiecare celulă din tine îşi
recunoaşte Creatorul. Această stare de fericire este dusă la
extrem, astfel că orice lucru lumesc ori poziţie socială ţi se par
nesemnificative în comparaţie cu fericirea de nedescris dată de
Harul Dumnezeiesc. Nu ţine prea mult, ea fiind doar arvuna
fericirii veşnice a celor ce dau dovadă de credinţă şi de iubire.
Pierderea harului vine foarte repede, având drept cauză, în
primul rând, judecarea aproapelui.
De la un simplu „măi să fie”, harul se depărtează de tine,
iar starea iniţială se instalează rapid. Cine a gustat din acest
har, starea dată de lipsa acestuia îl va ţine în permanenţă într‑o
stare de nostalgie, de regret că l‑a pierdut, conştientizând că
viaţa fără Dumnezeu, relevat prin prezenţa harului, este anostă
şi de neconceput. Cine a simţit şi a trăit harul şi apoi l‑a pierdut
simte în sinea sa un gol absolut, iar dorinţa de a‑l recâştiga este
foarte mare. Ei, acum e acum, pentru că atunci când ţi se ia
harul, începe „proba de foc”. În proba de foc eşti supus multor
chinuri, umilinţe, nedreptăţi, timp în care te rogi necontenit,
tu fiind ajutat, dar într‑ascuns. Adică prezenţa harului nu se
relevă încă.
Practic, „proba de foc” este punerea la încercare a
credinţei tale, fără să‑l mai simţi pe Dumnezeu. Această
încercare durează cam 20 de ani, dar se poate prelungi şi spre
30. Sunt 20 de ani de chinuri, în care crezi că ai fost abandonat
și te simţi al nimănui, strigi din toate puterile şi crezi că nu
- 89 -
eşti auzit, depui eforturi pentru fiecare reuşită, iar la final de
încercare, iubirea şi încrederea în Dumnezeu trebuie să îţi
rămână neschimbate. Abia la sfârşit harul pierdut va reveni, iar
atunci vei şti cum să îl preţuieşti astfel încât să nu mai plece. Cine
rezistă unei astfel de încercări, cu adevărat fiul lui Dumnezeu se
va chema. Plăcerea este ceea ce vrem să punem noi în loc, atât
timp cât nu avem Harul lui Dumnezeu să ne bucure sufletul.
Iar pentru asta oamenii sunt dispuşi să plătească oricât au. Vor
case mari, vor maşini puternice, vor mâncăruri bune, vor femei
frumoase, vor putere. Mulţi dintre oameni cred că starea de
bine vine din fast, lux şi plăceri. Alţii cred că le vine din băutură
ori droguri. Dar aceste lucruri costă, unele foarte mult, şi
pentru asta unii sunt dispuşi să facă orice compromis. Adică
orice altceva decât să încerce să atragă Harul lui Dumnezeu,
prin a cărui prezenţă, starea de bine, face astfel încât orice altă
plăcere să pălească. Ba, mai mult, la această stare de bine nu se
ajunge prin păcat, ci prin curăţire interioară. Prea puţini dintre
cei din ziua de azi sunt dispuşi să renunţe la plăcerea lumească
pentru plăcerea Dumnezeiască.
Odată ce renunţi la plăcerile lumeşti, îndată Dumnezeu
îţi va da bucurii şi harisme duhovniceşti greu de înţeles, dar
mai înălţătoare decât toate plăcerile lumii laolaltă. Toate
acestea încercă să compenseze, fără succes, efectul îndepărtării
omului de Dumnezeu. Ori de câte ori vorbim despre realizările
noastre, începem propoziţia cu „eu am făcut”, „eu am zis”, „eu
am iniţiat” etc. Ceea ce se traduce prin a crede că ai fi făcut
totul de unul singur. Ceea ce este fals. În fapt, nu ai făcut nimic
de unul singur. Fără ajutorul lui Dumnezeu, nu faci şi nu
- 90 -
realizezi nimic. Absolut nimic. Iar în momentul în care repeţi
„eu”, Îl excluzi pe Dumnezeu din ecuaţie. De aceea, încearcă,
măcar pentru o perioadă, să scoţi pronumele personal „eu” din
vocabular. „Eu” este expresia omului mândru, care se socoate
responsabil pentru tot ceea ce întreprinde. Şi unde este locul
mândriei, smerenia nu mai are loc.
‑ Şi atunci cum ar trebui să mă exprim?
‑ În loc de „eu”, foloseşte „noi”, pentru că niciodată nu eşti
singur.
- 91 -
Lucruri neştiute despre

cerșetorie
Am fost plecat de mai multe ori din ţară în Occident.

De fiecare dată m‑am ruşinat de concetăţenii noştri aflaţi acolo
la cerşit. I‑am văzut cu mâna întinsă, cu texte pocite, mieroase,
agresivi sau resemnaţi. De fiecare dată am simţit o revoltă în
mine, amestecată cu ruşine şi regret, ca şi cum m‑ar fi agresat
direct. Imaginea României a avut grav de suferit de pe urma
acestora, iar noi, deşi formăm un popor minunat, suntem
etichetaţi ca fiind cerşetorii Europei.
‑ Părinte, mă deranjează destul de tare imaginea ţării noastre în
exterior, care e alterată, în bună măsură, de cerşetori. România
s‑a transformat în patria cerşetorilor, am dezvoltat o veritabilă
şcoală a cerşetoriei pe care o exportăm peste tot prin lume.
Astfel, şi cei care muncesc cinstit ori sunt la studii sau în
vacanţe în alte ţări au de suferit, deşi merg acolo să cheltuiască
bani, nu să cerşească. Cum putem să ne ridicăm moral, astfel
încât lucrurile de acest gen să dispară? Măcar să se reducă acest
- 92 -
fenomen, căci deja ni s‑a lipit o etichetă urâtă în frunte, foarte
greu de înlăturat.
‑ Ei, spuse părintele, deşi acţiunile cerşetorilor sunt greu de
acceptat, ele arată, de fapt, alte lucruri. Priveşte cu atenţie şi
răspunde‑mi la întrebări. De ce oamenii cerşesc?
‑ Probabil pentru că li se oferă, altfel, ştiind că nu mai primesc
nimic, s‑ar opri din cerşit. Nimeni nu pierde vremea fără a
obţine un beneficiu.
‑ Bună observaţia ta, dar de aici ce concluzie tragi?
‑ Că suntem oarecum de vină pentru răspândirea acestui
fenomen. Dacă nu li s‑ar mai da, nu ar mai cere, iar vestita
şcoală de cerşetorie ar dispărea.
‑ Din perspectivă lumească, pare că ai dreptate, dar hai să
vedem cum arată lucrurile din punct de vedere duhovnicesc.
Când ceri ceva de la Dumnezeu ai pretenţia să primești. Poate
nu chiar pretenţia, dar măcar speranţa. Dar dacă nu dai când ţi
se cere, mai poţi ridica ochii din pământ când ceri? Faptul că
în România s‑a dezvoltat cerşetoria, este că românul, când iese
de la biserică, dar nu numai, şi îi apare un cerşetor scoate ce
găseşte prin buzunare şi îi dă omului fără să se gândească dacă
banii se duc către crimă organizată ori spre cina lui. Nu se uită la
culoarea pielii lui, ci face, aproape automat, un gest de nobleţe
greu de înţeles de alte naţii. În alte părţi de lume, serviciile
sociale sunt bine dezvoltate, dar milostivirea omului lasă de
dorit. Acesta este cuvântul-cheie, milostenia. Milostenia, care
se trage din manifestarea milei. Aici ne diferenţiem ca naţie
de alţii. Cerşetoria este rodul nobleţei poporului român, care
acoperă adevărata noastră valoare de neam. Milostenia este
- 93 -
o trăsătură dumnezeiască, o stare pe care nu oricine o poate
atinge. Românii au reuşit acest lucru în mare măsură, iar
numărul mare de cerşetori confirmă acest lucru. Şi te întreb
mai departe, până să exportăm cerşetori, de ce Occidentul nu
i‑a avut?
‑ Nu ştiu cu exactitate răspunsul, dar probabil din lipsa
oamenilor milostivi.
‑ Începi să înţelegi câte ceva. Evoluţia duhovnicească a unei
naţiuni este direct proporţională cu numărul de cerşetori.
Cu cât creşte numărul de oameni milostivi, tot aşa creşte şi
numărul cerşetorilor. Când nu vom mai avea cerşetori, atunci
să ne facem probleme. Tocmai din acest motiv, ţara noastră va
rămâne o şcoală a cerşetoriei şi asta pentru că românul nu se
poate abţine să facă bine, să se înduioşeze şi să dăruiască celui
mai sărman ca el.
- 94 -
Prietenii mei de dincolo
La începutul anului 2010 am ajuns în Sfântul Mun

te Athos, unde am văzut cu mare bucurie cu câtă evlavie se
cinstesc moaştele noilor mărturisitori români din temnițele
comuniste. Necunoscând prea multe lucruri despre suferinţele
şi sfinţenia acestora, am început să citesc o serie de cărţi de ca
re, cu sinceritate, am rămas cutremurat. Nu după multă vreme,
un frate român de la un schit din Sfântul Munte a ajuns în ţară
şi a trecut într‑o seară pe la mine. Nu mică mi‑a fost surpriza
să văd că purta în permanenţă asupra lui părticele din sfintele
moaşte de la Aiud, care emanau o mireasmă extraordinară.
Cu sfială i‑am cerut o bucăţică din moaştele purtate
asupra sa, ca binecuvântare. Fără cea mai mică reţinere, mi‑a dat
o părticică pe care, ulterior, am pus‑o într‑o cruciuliţă de lemn
pe care, în momentele grele, o port la gât spre ajutor. Astfel,
la începutul unui concurs aeronautic la care eram concurent,
Sfântul Mărturisitor a început să emane o mireasmă atât de
puternică, ieşind prin combinezonul de zbor, de parcă aş fi
- 95 -
inspirat dintr‑o sticluţă cu mir. Toată cruciuliţa de lemn mirosea
de parcă aş fi scufundat‑o în mir. Era incredibil. Un miros din
altă lume, care confirma faptul că Sfântul Mărturisitor mă
însoţea permanent.
Am prins curaj şi am simţit un sprijin nevăzut. Tre
când peste emoţii, deşi rezultatele finale au fost modifica
te în defavoarea mea, am câştigat acel concurs. Nu ştiu cât
de grăitoare este întâmplarea pentru dumneavoastră dar, din
punctul meu de vedere, am certitudinea că, din nevăzut, Dum
nezeu mi‑a făcut cadou un mare prieten, în faţa căruia, prin
multele mele greşeli, mă simt nevrednic.
De‑a lungul anului, cu toate că sfintele moaşte miros a
mir în permanenţă (e un miros diferit faţă de mirul obişnuit)
din când în când mireasma creşte mult în intensitate. Proba
bil atunci se manifestă ajutorul, iar eu nici nu realizez. Ultima
dată când mireasma a fost puternică a fost într‑o dimineaţă în
care m‑am spovedit, menţinându‑se apoi pe tot parcursul zi
lei. Nu era prima mea spovedanie, dar era una specială. Îmi era
foarte greu să spovedesc nişte păcate, ceva mă reţinea. Când
au început sfintele moaşte să se înmiresmeze, am ştiut că nu
trebuie să ţin nimic pentru mine. Şi aşa am prins curaj.
- 96 -
Cum l‑am supărat pe Sfântul

Ioan Botezătorul
Aflat într‑un concediu în Grecia, mă plimbam cu

soţia printr‑o staţiune gândindu‑ne ce am putea duce cadou
prietenilor şi rudelor noastre. Şi aşa, în nehotărârea noastră,
ajungem în faţa unui domn care vindea icoane. Avea sute de
modele, asupra cărora ne‑am hotărât cam greu. Am asociat
numele sfinţilor cu cele ale cunoscuţilor noştri, pentru o
amintire frumoasă. La un moment dat, pentru vărul meu Ioan,
căutam o icoană potrivită cu Sfântul Ioan Botezătorul, existând
în acest sens câteva variante. Privindu‑le cu atenţie, sesizez că
într‑una dintre icoane, Sfântul Ioan Botezătorul era zugrăvit
încruntat, cu o privire foarte tăioasă.
Mă uit la icoană, apoi la soţia mea arătându‑i‑o: „Cine o fi fost
iconarul ăla de pictează icoanele încruntate? Icoana ar trebui să
arate altfel, cu chipul destins, care să transmită un mesaj plăcut,
care să te inspire”. Cumpăr mai multe icoane, dar pe aceea nu,
gândindu‑mă la eroarea pictorului iconar de a da o imagine
- 97 -
oarecum înfricoşătoare sfântului reprezentat. Timpul trece şi
poposesc în Sfântul Munte Athos, la Schitul Prodromul. După
ce ne închinăm în biserică, ajungem şi în spatele bisericii, într‑un
paraclis al Sfântului Ioan Botezătorul, unde se afla o icoană
făcătoare de minuni. Intru în paraclis şi mă izbeşte o imagine
pe care nu mă aşteptam să o văd aici. Sfântul Ioan se uita la
mine încruntat. Era exact aceeaşi reprezentare ca cea pe care
refuzasem s‑o cumpăr. M‑a izbit privirea cum nu credeam că ar
fi posibil. Ce căuta icoana acolo? Contrariat, am cerut detalii.
„Grecii spun că icoana nu a fost pictată astfel, dar Sfântul s‑a
încruntat în jurul anului 1821, după represaliile turcilor asupra
eteriştilor. Aceşti eterişti s‑au ascuns inclusiv la schitul românesc,
iar când turcii au intrat după ei în paraclis au început să tragă
spre altar, să nu fie vreun grec ascuns după iconostas. Doar că
atunci s‑a petrecut o minune: gloanţele trase s‑au întors înapoi
fără să atingă altarul. Dar nu asta i‑a speriat pe turci, ci minunea
încruntării Sfântul Ioan Înaintemergătorul, care şi‑a modificat
căutătura, fiindcă el se afla în stânga altarului, turcii intrând pe
uşa ce se deschidea la mijlocul laturii de apus. Când au văzut
turcii cum se încruntă, le‑a intrat spaima în oase şi au făcut cale
întoarsă. Cu această ocazie chipul Sfântului Ioan Botezătorul a
rămas foarte încruntat până în ziua de astăzi, semn al minunii
săvârşite. Deşi este încruntat, este o Minunată Încruntare, ca
semn al apărării Ortodoxiei, fiind încă un motiv al faptului că
deşi noi nu vedem, suntem văzuţi, iubiţi şi protejaţi. Aşa ne‑a
arătat Sfântul Ioan Botezătorul marea sa dragoste, cuvine‑se
astfel să cinstim această Icoană făcătoare de minuni”.
Auzind aceste vorbe aproape că mi se face rău la gândul
- 98 -
că am respins o icoană făcătoare de minuni, pe baza unei
judecăţi fără susţinere şi fără nicio valoare. Mă închin cu un
nod în gât şi măcar să îi fac o fotografie icoanei, să o înrămez şi
să o pun în ramă pe perete. Îi cer voie părintelui, care acceptă
să fotografiez icoana. Mă pun pe treabă. În prima fotografie,
Sfântul e negru în totalitate, restul e totul clar în poză, a doua
la fel şi tot aşa până la a zecea. Atunci rog un pelerin să facă
el câteva fotografii pentru mine. Toate, zeci de poze, au ieşit
identic cu ale mele, fie că erau făcute cu sau fără blitz. Într‑un
final am înţeles că Sfântul Ioan Botezătorul pur şi simplu nu
dorea să se lase fotografiat. Nici de mine, nici pentru mine. Aşa
s‑a manifestat. Aşa şi‑a arătat mâhnirea faţă de atitudinea mea.
M‑au trecut toate transpiraţiile, era clar că îl supărasem destul
de rău. Acum, ce să fac? Să‑mi cer iertare? Cum pot repara o
astfel de greşeală faţă de cel mai mare dintre sfinţi? Am trăit o
stare de ruşine greu de descris. Am priceput atunci că Sfântul
din Icoană este mai viu ca mine, iar manifestările sale transcend
logicii şi puterii mele de înţelegere. În biserica mare toţi au
simţit mireasma sfintelor sale moaşte, numai eu nu. Aşa am
plecat din Sfântul Munte Athos, cu o piatră de moară în sufletul
meu, fără să ştiu ce să fac pentru a‑mi îndrepta greşeala.
De când am ajuns acasă şi până la următoarea călătorie
la Sfântul Munte Athos, m‑am tot rugat, trăind aceeaşi ruşine
greu de descris, până într‑o noapte când Sfântul mi‑a apărut în
vis, confirmându‑mi iertarea sa.
Aşa se face că la următorul pelerinaj totul a fost de nedescris, ca
într‑un vis frumos. Am stat la sfintele moaşte ale Sfântului Ioan
Botezătorul nesperat de mult, mireasma s‑a simţit permanent,
- 99 -
mult mai puternic ca de obicei, iar fotografiile efectuate au ieşit
superb. Fusesem iertat.
O copie a Icoanei Sfântului Ioan Botezătorul, stă acum
la loc de cinste în casa mea, mulţumindu‑i ori de câte ori am
ocazia pentru faptul că m‑a iertat pe mine, păcătosul.
- 100 -
Icoana ne‑a urmărit cu privirea
În cursul anului 2014 mă aflam la o priveghere la

Schitul Lacu în Sfântul Munte Athos. Ascultam în linişte
slujba în timp ce mă rugam cu metania în mână. Eram liniştit şi
împăcat. Privirea îmi aluneca ba pe părinţi, ba pe călugării din
mănăstire, ba pe altar ori pe icoane, dar nimic nu‑mi atrăgea
atenţia în mod special. La un moment dat, trecând cu privirea
peste icoana Maicii Domnului Lacoschitiotissa zăbovesc
câteva secunde în plus, mi s‑a părut că s‑a mişcat ceva la ea, dar
nu mi‑am dat seama ce. Candela de deasupra icoanei pendula
uşor. Nu am sesizat când a început să penduleze. Ştiu doar că
nu am sesizat pe nimeni care să‑i dea vreun impuls icoanei
şi oricum nu ar fi avut de ce să o facă. În Biserică nimeni nu
a reacţionat la mişcarea candelei, care s‑a şi amplificat uşor
şi care a ţinut minute bune. Mirat de mişcarea candelei, am
rămas, ca hipnotizat, cu ochii pe icoană. Atunci am văzut un
lucru unic şi extraordinar. Ochii Maicii Domnului urmăreau
din sfânta icoană punctual, diferiţi credincioşi din Biserică, fie
- 101 -
aproape de ea, fie către ieşirea din Biserică. Am crezut iniţial
că mi se pare, că poate sunt obosit. Dar nu, ceea ce vedeam
nu era din cauza oboselii, mişcarea ochilor a fost cât se poate
de clară şi de lungă durată. Am realizat astfel că manifestarea
Maicii Domnului prin icoană este reală, iar faptul că mi s‑a dat
şansa să văd această manifestare spre a o povesti mai departe
mi‑a întărit încrederea că suntem sub harul şi protecţia Maicii
Domnului până la sfârşit.
- 102 -
O minune doar pentru mine
În cursul anului 2013 am ajuns la Mănăstirea Vatoped

din Sfântul Munte pentru închinare. Părintele Irineu a fost cel
care a scos Sfintele pentru închinare, printre care se afla şi Brâul
Maicii Domnului. Din Cinstitul Brâu al Maicii Domnului au
mai rămas trei bucăţi. Două dintre acestea se află la Mănăstirea
Vatoped în racle diferite, iar a treia bucată se află la Mănăstirea
Katoxenia din Grecia. Am rămas printre ultimii la rândul de
închinare, n‑am vrut să mă grăbesc, tocmai pentru a încerca
să câştig cât mai mult timp în faţa raclei ce adăposteşte Sfântul
Brâu. Brâul Maicii Domnului se află închis într‑o raclă mare
din argint, fiind acoperit în partea superioară, pentru a fi
protejat, cu o bucată de sticlă. În spatele meu se mai aflau
vreo trei persoane de altă naţionalitate. Ajuns în faţa raclei,
mă închin, mă apropii, apoi sesizez că bucata de sticlă nu este
deschisă, astfel încât Brâul nu putea fi atins. Părintele nu era
lângă mine, aşa că am încercat, discret, cu degetul să o împing
uşor ca să pot săruta Brâul. În ciuda eforturilor mele, sticla nu
- 103 -
a culisat niciun milimetru aşa cum am sperat. Am renunţat la
idee cu gândul că Harul Maicii Domnului este oricum prezent
şi m‑am aplecat să sărut racla. În secunda când buzele mele
s‑au lipit de sticlă, am simţit mişcarea acesteia. Am simţit
mireasma Brâului la o intensitate mult mai mare. Am ridicat
privirea şi am văzut cum sticla ce proteja Brâul era deschisă în
chip minunat în faţa mea. M‑am cutremurat, am simțit cum
mi se înmoaie genunchii, iar lacrimile au început să curgă
singure. M‑am străduit să‑mi stăpânesc emoţia faţă de pelerinii
prezenţi. Părintele s‑a apropiat atunci de raclă, a văzut că este
deschisă şi, exprimându‑şi nedumerirea, a închis‑o la loc. I‑am
povestit apoi cele întâmplate, iar părintele, uitându‑se lung la
mine, mi‑a spus că Maica Domnului a făcut o mică minune
pentru mine.
- 104 -
Sfinții stau unde vor ei
După ce m‑am întors din Sfântul Munte cu moaşte ce

aparţineau Sfinţilor Mărturisitori din temniţele comuniste
am primit cadou Icoana Noilor Martiri ai Pământului
Românesc, pe care am înrămat‑o. După înrămare am adus‑o
acasă, căutându‑i un loc pe perete. Când soţia mea a văzut
dimensiunea icoanei, m‑a certat spunându‑mi că avem deja
în casă peste 50 de icoane şi că este prea mult. „Uită‑te la
dimensiunile ei. Este enormă! Aici nu e nici casă parohială,
nici biserică. Du‑o la o biserică ori la Timişoara şi tatăl tău se
va bucura, cu siguranţă”.
Nu m‑am opus, aşa că am învelit icoana într‑o folie şi am
depozitat‑o pe balcon unde avea să stea până urma să facem un
drum la Timişoara. A stat aşa, împachetată, mai bine de o lună.
Cu o seară înaintea plecării spre Timişoara mi‑am exprimat
încă o dată regretul despărţirii de acea icoană, reprezentativă
şi foarte sugestivă. Am adormit cu stomacul strâns, aş fi vrut ca
icoana să rămână la noi acasă. La crăpatul zorilor aveam însă să
trăiesc surpriza vieţii mele. Ies din dormitor şi rămân nemişcat
- 105 -
de uimire, icoana se afla pe perete. Mă uit la soţia mea încercând
să‑i cer explicaţii. O întreb cum de este icoana pe perete. Mi‑a
răspuns că dimineaţa devreme, înainte de a se trezi, i‑a visat
pe sfinţii din icoană îmbrăcaţi în zeghe, umăr lângă umăr,
privind‑o aspru, iar pe un ton imperativ i‑au cerut să fie puşi la
loc de cinste: „Pune‑ne pe perete! Pune‑ne pe perete! Pune‑ne
pe perete!” Această ispravă mi‑a dovedit că sfinţii din icoană
au ales să stea alături de noi. Numai că surprizele din acea zi
nu se terminaseră. Înainte să ieşim pe uşă, îmi vine ideea de a
pune sfintele moaşte într‑un seif, ca nu cumva în lipsa noastră,
Doamne fereşte, să ne calce hoţii şi astfel să le pierd. Zis şi făcut!
Încui racla în seif, mândru că pot pleca liniştit în concediu.
Numai că sfinţii aveau alte planuri. Bătăi puternice într‑o uşă
metalică ne‑au întors din drum.
Ne‑am uitat unii la alţii uimiți, încercând să înţelegem
de unde se aud zgomotele. Era clar, zgomotul venea dinspre
seif şi, pentru a doua oară în acea dimineaţă, ni s‑au înmuiat
genunchii. Am pus racla la locul ei, acolo unde stătea permanent
în casa noastră, iar soţia a tras concluzia că nu suntem noi aceia
care avem grijă de sfinţi, ci sfinţii au grijă de noi şi de casa
noastră.
Dar şi traiul cu sfinţii în casă este mult mai responsabil.
Nu îţi mai permiţi lucruri pe care altădată ţi le permiteai.
Ţi se schimbă atitudinea, comportamentul, vestimentaţia,
exprimarea, tot. Îmi amintesc de momentul când am venit
prima dată cu sfinţii acasă, am evitat să îi spun soţiei, neştiind
cum va reacţiona. După puţin timp, aceasta îmi spune că ceva
este în neregulă, că atunci când se schimbă de haine i se face
- 106 -
brusc ruşine, de parcă cineva o vede şi că simte foarte intens
o prezenţă în casă. Era clar, nu puteam ţine nimic secret faţă
de soţie, mai ales un secret ca acesta, aşa că i‑am spus. S‑a
supărat puţin la început, simţind că, oarecum, nu mai este
stăpâna casei. Ne‑am obişnuit însă cu noua situaţie, lucrurile
s‑au liniştit, iar acum prezenţa sfinţilor este indispensabilă,
fac parte din familia noastră, îi simţim şi îi tratăm ca pe nişte
părinţi învăţători şi totodată ca pe cei mai buni prieteni, cu
atât mai mult cu cât sfinţi fiind, sunt foarte apropiaţi de Bunul
Dumnezeu, ducându‑ne rugile noastre înaintea Tronului
Presfintei Treimi.
- 107 -
Icoanele cer respect şi dau

dragoste!
După întâmplarea cu Sfântul Ioan Botezătorul din

care am înţeles ce înseamnă respectul dat sfintelor icoane,
mai am parte de o nouă experienţă deosebită legată de o
icoană. Aflându‑mă la ţară, la neamurile soției, vărul nostru
mă conduce în atelierul său de lucru, arătându‑mi, printre
altele, lada sa de scule. Privind cu atenţie, zăresc în interiorul
acesteia şi o icoană de lemn, nefinisată, verde de stat în ploaie,
contorsionată de atâta umezeală şi uşor crăpată. O reprezenta
pe Sfânta Parascheva, era o icoană neterminată, primită de
ruda noastră de la un vecin, fost pușcăriaș, care stătuse închis
vreo 20 de ani pentru viol şi crimă. Cât stătuse în închisoare
învăţase arta sculpturii, specializându‑se în icoane. „Are nişte
lucrări extraordinare”, mi‑a precizat vărul cu pricina. Apoi mi‑a
povestit de ce Icoana cu Sfânta Parascheva nu a fost niciodată
finalizată. „Cu ceva timp în urmă, după ce şi‑a ispăşit pedeapsa,
un sătean i‑a comandat o icoana cu Sfânta Parascheva. A
- 108 -
început să lucreze pe o scândură lungă de doi metri, deşi
icoana propriu‑zisă are în jur de 30 de centimetri. Spre sfârşit,
nu s‑au înţeles la preţ, aşa că icoana a rămas sculptată pe o faţă
a scândurii. A rămas aşa, neîngrijită, neterminată, în ploaie, ba
chiar a sprijinit scândura cu icoana de uşa de la privată, să nu se
mai trântească din cauza vântului, că îi deranja somnul. Când
am văzut icoana l‑am rugat să mi‑o dea mie. Mi‑a zis că şi aşa nu
îi place cum a ieşit, a decupat‑o de pe scândură şi mi‑a oferit‑o
pe un preţ de nimic. „Din lipsă de timp, nu m‑am ocupat de
ea, de aceea ai găsit‑o în lada cu scule”. Pentru că a văzut că‑mi
place icoana, a vrut să mi‑o dăruiască, dar eu i‑am spus că i‑o
cumpăr. Aşa că, în schimbul unei sume simbolice, am intrat în
posesia icoanei.
Întors acasă, am recondiţionat icoana aşa cum m‑am
priceput. Am curăţat‑o, am frecat‑o cu şmirghel pe ici, pe
colo, cât să nu‑i stric lucrătura, am lăcuit‑o şi, dintr‑o dată, a
căpătat o altă înfăţişare. După ce s‑a uscat, am lăsat‑o în altarul
Mănăstirii Sfântul Antim timp de 40 de zile, aşa cum e obiceiul.
Apoi şi‑a găsit locul de cinste pe perete, în apartamentul în care
locuiesc. Viaţa şi‑a urmat cursul firesc, iar cam la un an de zile
distanţă de această întâmplare, în casa noastră a început să se
simtă un iz de mir, pe care însă nu l‑am luat în seamă. Asta până
într‑o zi în care mireasma de mir era incredibil de puternică.
Am realizat destul de repede că Icoana Sfintei Parascheva
era responsabilă de aceasta. Am rămas fără grai, am inspectat
icoana, mirosul puternic de mir venea din faţa acesteia, locul
unde ne închinam. Pe spate, nimic. Un părinte athonit, trecând
pe la noi în vizită, a luat icoana de pe perete, i s‑a închinat şi a
- 109 -
afirmat „mare taină este aceasta!”
Doar odată şi‑a pierdut mireasma când am hotărât să o
urcăm mai sus pe perete, într‑un loc unde nu puteam ajunge
să ne închinăm. I‑a revenit mireasma când şi‑a recăpătat locul
iniţial. Această întâmplare m‑a făcut să înţeleg valoarea icoanei
şi ce înseamnă să o cinsteşti cum se cuvine, respectând astfel
sfântul zugrăvit. Sfânta Parascheva, înainte de toate este femeie,
care ştie ce înseamnă iubirea, respectul şi recunoştinţa, iar
această mică atenţie ne‑a fost răsplătită printr‑o minune, care
mă îndeamnă zilnic să‑i mulţumesc şi să mă rog pentru sprijin
în această viaţă vremelnică.
- 110 -
Chemarea Sfintei Parascheva
Oricum, Sfânta Parascheva a avut mereu un loc aparte

în viaţa noastră. Fapt dovedit și printr‑o întâmplare mai puțin
obișnuită. Într‑o dimineaţă de octombrie, soția mea s‑a trezit
îngrozitor de obosită, cu picioarele umflate şi cu cearcăne la
ochi. Surprins, o întreb ce a păţit. Nu mică mi‑a fost mirarea
când am aflat că visase că stătuse toată noaptea la rând la racla
Sfintei Parascheva. Deşi fusese doar un vis, urmele fizice erau
evidente, ca şi cum se întâmplase în realitate. „Şi ai ajuns la
raclă? Te‑ai închinat?”, am întrebat‑o. Răspunsul a fost negativ.
„M‑am trezit cu 50 de metri înainte să ajung la raclă. Nu ştiu ce
să fac”, a căzut soţia pe gânduri. „Păi, ce mai aştepţi? Caută un
tren şi fugi la Iaşi!”.
Zis şi făcut, după trei ore era deja plecată către Iaşi.
Ajunsă acolo, o sună pe verişoara mea primară care, cu totul
întâmplător, servea ceai pelerinilor în apropierea raclei. Soţia
mea s‑a alăturat acesteia până când câteva măicuţe venite să
se închine la sfintele moaște au tras‑o pe soţia mea în rând cu
pelerinii.
- 111 -
Cu lacrimi în ochi mi‑a povestit că a intrat în rând exact
în locul unde s‑a trezit din vis, recunoscând inclusiv persoanele
cu care a petrecut o bună parte din vis așteptând să ajungă la
sfintele moaște. De bună seamă, canonul şi l‑a făcut, chiar dacă
doar în vis. Această mică minune demonstrează încă o dată
faptul că dacă un sfânt te cheamă, te invită la sărbătoarea sa,
este imposibil să‑l refuzi.
Este greu de înţeles pentru mulţi oameni cum sfinţii,
deşi plecaţi la viața cea veșnică, se manifestă atât de activ şi de
vizibil în lumea noastră, oferind sprijin, mângâiere, încredere
şi asigurându‑ne că nu suntem singuri, chiar dacă uneori,
privind la condiția naturii umane, avem sentimentul că totul
e pierdut.
- 112 -
Puterea spovedaniei și a
împărtășaniei

De curând, tatăl meu a suferit o operaţie foarte grea, căci
unul dintre vasele importante de sânge a fost înfundat aproape
în totalitate, punându‑i viața în pericol. Operaţia a fost foarte
grea, excesul de colesterol a fost îndepărtat chirurgical, la cei
80 de ani ai săi şansele de supravieţuire fiind reduse. A fost
greu să‑mi dau acordul pentru operație, cunoscând atât riscul
acesteia, cât şi riscul neefectuării ei. Intervenția a decurs normal,
fără incidente, doar că după câteva săptămâni organismul său
a început să cedeze şi nimeni nu mai avea ce să îi mai facă. Am
căutat zeci de soluţii din lumea medicală, dar de fiecare dată
auzeam aceleaşi verdict: din cauza vârstei înaintate nu mai este
nimic de făcut.
Bulversat de neputinţa de a face ceva pentru tatăl meu,
l‑am contactat telefonic pe părintele duhovnic şi i‑am explicat
situaţia. Părintele m‑a întrebat firesc când s‑a spovedit şi s-a
împărtăşit pentru ultima oară. I‑am răspuns că nu am avut
- 113 -
timp să mă ocup de acest aspect, că au fost alte urgenţe şi că
ultima împărtăşanie a fost tot la Sfântul Munte Athos, dar
cu ceva timp în urmă. „Te duci la Athos şi te duci degeaba, a
răbufnit părintele. Nu ai înţeles nimic. Întâi de toate trebuia
să îl spovedeşti şi să îl împărtăşeşti, apoi mai vedeai ce avea să
vină. Urgent, cât încă nu e prea târziu, fă asta pentru tatăl tău”.
Speriat, l‑am sunat urgent pe un părinte din orașul unde
locuiește tatăl meu, iar a doua zi l‑a spovedit și l-a împărtășit.
Din acel moment și‑a revenit spectaculos, recuperând, în scurt
timp starea de bine și de sănătate pe care o speram cu toții.
Am înțeles atunci că cel mai bun medicament dintre
toate câte există pe acest Pământ este Sfânta Împărtășanie cu
Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care nu
trebuie nici ignorat, nici amânat, spre însănătoșirea sufletului
și a trupului.

- 114 -
Călătoria interioară, pe urmele

Maicii Domnului

Într‑unul dintre popasurile mele de suflet de la Sfântul
Munte Athos am decis ca însoțit de doi părinți să urcăm greul
drum ce duce pe Vârful Athon, aflat la 2033 metri față de nivelul
mării. Ținând cont că lățimea peninsulei este de aproximativ
opt kilometri, panta de urcare este destul de abruptă. Iar dacă
afară sunt peste 35 de grade Celsius și traseul este predominant
însorit, ascensiunea devine și mai solicitantă. Am început
traseul de la Schitul românesc Prodromul. După nici o oră
de mers, toată sarea din organism mi‑a ieșit prin haine, astfel
încât aproape că se albiseră. Soarele făcea ravagii, greutatea
rucsacului devenise insuportabilă, pietrele pe care călcam
făceau ca durerea picioarelor să se accentueze, iar ritmul
ascensiunii să scadă cu fiecare pas. Mergeam în coloană pe
drumul îngust, fiecare cu capul în pământ, cu metania în mână
și cu transpirația șiroind pe față, astfel încât ochii începuseră să
mă usture.
- 115 -
Ajunși la Kryo Nero ne potolim setea cu apa foarte
rece. La bisericuța Panaghia mai stăm preț de o oră ca să ne
tragem sufletul și să ne potolim inima. De acolo în sus, deși nu
mai era mult, urcușul e și mai abrupt, iar temperatura scade
considerabil. Cu voia lui Dumnezeu am ajuns în vârful muntelui
pe înserat, pe o temperatură de 5 grade Celsius. Era înnorat,
bătea un vânt puternic, iar vizibilitatea era mult diminuată.
Diferența mare de temperatură îngheață transpirația pe mine.
Bine că zidurile capelei Schimbarea la Față de pe vârful Aton
erau încălzite de peste zi și la adăpostul lor era foarte plăcut.
Acolo am și dormit peste noapte.
Nu știu ce așteptări am avut de la această ascensiune,
cert este că am fost puțin dezamăgit, stare pe care părinții au
sesizat‑o imediat.
‑ Ce ai? De ce ești supărat?
‑ Păi ce să zic părinte, mă gândeam că voi vedea cu emoție o
panoramă extraordinară.
‑ Și de ce doreai asta? Nu ai mai văzut Pământul de sus?
‑ Ba da, părinte, și chiar foarte de sus. La origine, am fost
instructor de parașutism.
‑ Atunci, de ce ai urcat până aici?
‑ Am urcat apostolește, pe urmele sfinților.
‑ Știi că și Maica Domnului a urcat pe vârful muntelui?
‑ Nu știam părinte, acum am aflat.
‑ Deci, care este motivul tău de supărare?
Am rămas pe gânduri. Văzusem Pământul de prea multe ori
de sus, în niște momente ale zilei sau ale nopții care mi‑au
dezvăluit cele mai frumoase peisaje. Nu acesta fusese, de fapt,
- 116 -
scopul ascensiunii mele. Am înțeles că rezultatul efortului
depus a fost acela de a privi în interiorul meu, lucru realizat prin
faptul că am călcat pe urmele sfinților și ale Maicii Domnului,
un drum obositor, dar eliberator. Odată cu acest gând m‑a
învăluit o minunată stare de pace și fericire interioară. „Dacă și
Maica Domnului a urcat pe vârful muntelui…”
- 117 -
Câteva cuvinte despre trecutul

Sfântului Munte Athos

Geografic, Sfântul Munte este o peninsulă ce se întinde
pe o lungime de 60 kilometri și o lățime ce variază între 8‑12
kilometri, aria totală fiind de 360 kilometri pătrați. Referitor la
relief, deși este un fapt cunoscut mai puțin, marele cercetător
Jacques‑Yves Cousteau a întreprins cercetări în zonă, explorând
în acest sens bazinele din jurul Muntelui Sfânt. Rezultatul
muncii sale, deși a fost doar de natură informală, este uluitor.
Cercetătorul a susținut că Muntele Athos are o bază de sprijin
foarte mică, comparând‑o cu o sticlă care plutește pur și simplu
pe mare, venind astfel, oarecum, în întâmpinarea profeției care
spune că, la un moment dat, Sfântul Munte se va scufunda.
Denumirea Muntelui Athos, sau Athon, ar veni de
la Athos, un supranume al zeului Joe ( Jupiter) care avea un
templu pe unul dintre vârfurile muntelui. În acele vremuri
Muntele Athos era locuit de păgâni. Locuitorii celor cinci cetăți
de pe munte ‑ Dion, Olofiscus, Acroaton, Zissus si Cleone ‑
- 118 -
aduceau jertfe sângeroase zeităților de pe munte, și în special
lui Apolon cel de pe vârful Athonului.
După înălțarea Mântuitorului la Cer, Arhanghelul
Gavriil i‑a vestit Maicii Domnului să meargă la muntele
Athos, unde sunt cele mai multe temple păgâne. Astfel, Maica
Domnului împreună cu apostolul Ioan și alți doi apostoli au
ajuns la limanul lui Clement, din Muntele Athos, în dreptul
Mânăstirii Ivirilor de azi. Când s‑a apropiat corabia de țărm
s‑a întâmplat o minune. Toți idolii din munte au căzut cu fețele
la pământ, sfărâmându‑se în mii de bucăți. Iar idolul Apolon,
cel din vârful Athonului, răcnind groaznic, fără orânduială,
ca niciodată, a strigat: „Ieșiți noroadelor, bărbați și femei,
tineri și bătrâni și alergaţi în grabă, la limanul lui Clement,
ca să întâmpinați pe Maica Marelui Împărat și a adevăratului
Dumnezeu, Iisus Hristos!” și, zicând aceste cuvinte, îndată
idolul a căzut de pe vârful muntelui, împreună cu diavolul
care locuia într‑însul, sfărâmând coama întreagă a muntelui și
prăbușindu‑se în adâncurile mării.
Locuitorii, auzind aceasta, au fugit să‑i aducă cuviincioasă
cinstire Maicii Domnului. Atunci Maica Domnului, cea cu dar
dăruită, le‑a dezvăluit toate tainele Fiului Său, învățându‑i să
creadă și să se boteze în numele Lui.
Tot atunci, Maica Domnului le‑a mai spus următoarele
cuvinte: „O, fii luminați, ascultați: Acest loc a fost sortit mie de
către Fiul și Dumnezeul meu. Voi însă nu veți mai rămâne mult
timp aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbați din
toată lumea, ca să viețuiască în curăție, după chipul îngerilor”.
Dar viața călugărească de aici a luat ființă mai întâi
- 119 -
sub formă de sihăstrii și de schituri. În a doua jumătate a
secolului al IX-lea (anul 867 după Hr.) vine și se așează la
Athos pustnicul Ioan Colibașul, vestit prin sfințenia vieții sale.
Pilda lui a fost urmată și de alții, așa că în scurt timp înălțimile
muntelui au fost populate cu sihaștri și monahi, râvnitori după
viața îngerească, post și rugăciune de zi și de noapte, în liniștea
profundă a muntelui.
Prin secolul al X‑lea, viața monahală ajunge la mare
cinste. Patriarhi, arhierei, preoți, diaconi se retrag la mănăstirile
Aghiorite și intră în rândurile monahilor. Lor le urmează
împăraţi, prinți și boieri care, convinși de nimicnicia vieții, se
retrag din lume, trăind în singurătatea Muntelui Sfânt. Faima
despre sfințenia vieții în Sfântul Munte, s‑a răspândit în toată
lumea. Principii tuturor popoarelor ortodoxe dăruiesc averi
considerabile pentru zidirea și împodobirea mânăstirilor din
Sfântul Munte.
După cum se știe, încă de la începuturi s‑a interzis
prezența femeilor pe Sfântul Munte Athos. După o veche
tradiție, păstrată prin viu grai, se povestește că Plagudia, soția
împăratului Teodosie cel Mare, trecând cu corabia de la Roma
spre Constantinopol, s‑a abătut și pe la Muntele Athos spre a
vedea mânăstirea Vatoped zidită de către soțul său. Aici auzi
vocea Maicii Domnului: „Oprește‑te și întoarce‑te înapoi, căci
eu sunt împărăteasa muntelui acestuia. Pentru ce ai venit să
tulburi liniștea supușilor mei? Să știți că de azi înainte nicio
femeie nu va mai călca pământul sfânt al acestui munte”.
Auzind aceste cuvinte, împărăteasa Plagudia a căzut cu fața la
pământ, pocăindu‑se. De atunci nicio femeie n‑a mai intrat în
- 120 -
patria monahilor a Sfântului Munte Athos.
De când a devenit Grădina Maicii Domnului și până
astăzi, Sfântul Munte Athos a fost cheagul ortodoxiei de
pretutindeni și centrul, prin excelență, al monahismului
ortodox.
- 121 -
În loc de încheiere

Desigur că din toate sfaturile pe care le‑am primit de la
părinţii noştri din Sfântul Munte Athos am reţinut puţine şi
am urmat şi mai puţine. Nu din rea-voinţă, dar schimbările de
natură duhovnicească se realizează greu, iar vechile deprinderi,
înrădăcinate adânc se îndreaptă şi mai greu. Pentru a veni în
sprijinul acestei afirmaţii, graţie atitudinii şi comportamentului
meu de zi cu zi, puţin schimbat şi în continuare cam necizelat,
deşi am efectuat până în prezent peste 25 de pelerinaje la
Sfântul Munte Athos, soţia mea, pe care o iubesc mult, îmi face
deseori următoarea declaraţie de dragoste: „Degeaba ai fost
de atâtea ori în Sfântul Munte Athos, că nu ai înţeles nimic, ai
plecat bou şi te‑ai întors vacă”. În replică, Părintele Ionuţ m‑a
încurajat: „Nu te necăji, este şi aceasta o schimbare!”. M‑am
liniştit astfel cu gândul că soţia mea nu reuşeşte să sesizeze o
chestiune de nuanţă domestică a schimbării totuşi produse. O
asigur pe această cale că voi persevera în pelerinajele mele în
Sfântul Munte Athos, locul unde îmi găsesc liniştea sufletească
- 122 -
şi mă încarc cu speranţă într‑o viaţă mai bună. Sunt convins că,
într‑o zi, cu voia Domnului, se vor vedea şi roadele ascultării
învăţăturii primite de la părinţii din Sfântul Munte Athos, care
se roagă neîncetat pentru noi, păcătoşii, şi cărora le mulţumesc
şi pe această cale. Doamne ajută!
Resurse online:
www.marturieathonita.ro
www.chilieathonita.ro
- 123 -
- 124 -
- 125 -
- 126 -
- 127 -
- 128 -
- 129 -
- 130 -
- 131 -
- 132 -
- 133 -
- 134 -
- 135 -
- 136 -
- 137 -
- 138 -
- 139 -
- 140 -
- 141 -
Cuprins
Prefaţă..............................................................................................................................5
Cuvânt înainte . ........................................................................................................... 10
De ce această mărturisire de credință?................................................................... 12
Prima întâlnire cu Sfântul Munte Athos..................................................................... 18
Sfântul Munte a fost creştinat de Maica Domnului.................................................. 22
Ortodoxia este calea spre mântuirea sufletului....................................................... 24
Teoria reîncarnării este periculoasă........................................................................ 30
Cum schimbăm lumea? Cum o scăpăm de demoni?............................................ 34
Când vom fi smeriți, le vom avea pe toate............................................................... 36
Cum cad frunzele uscate, așa cad cei slabi din Ortodoxie................................... 39
Dumnezeu nu se va supăra dacă Îi respingi un vis................................................. 44
Dacă te smereşti, te încununezi................................................................................. 48
Ortodoxia este o potecă îngustă, greu de ţinut....................................................... 50
Fiţi liberi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii............................................................ 55
Conştientizarea morţii este un lucru bun................................................................. 60
Închinarea la idoli și închinarea la icoane................................................................ 65
Mândria este marea problemă a acestei lumi......................................................... 68
Tot ce vine prin gura duhovnicului, de la Dumnezeu vine..................................... 75
Nu omul e rău, ci cine îl controlează pe om............................................................ 79
Fiind rupt de lume, arzi etape în evoluţia spirituală................................................ 82
Alungați‑l pe Noroc din viața voastră!...................................................................... 85
Viața fără Dumnezeu este de neconceput............................................................... 88
Lucruri neştiute despre cerșetorie........................................................................... 92
Prietenii mei de dincolo............................................................................................. 95
Cum l‑am supărat pe Sfântul Ioan Botezătorul........................................................ 97
Icoana ne‑a urmărit cu privirea.............................................................................. 101
O minune doar pentru mine.................................................................................... 103
Sfinții stau unde vor ei.............................................................................................. 105
Icoanele cer respect şi dau dragoste!.................................................................... 108
Chemarea Sfintei Parascheva.................................................................................. 111
Puterea spovedaniei și a împărtășaniei.................................................................. 113
Călătoria interioară, pe urmele Maicii Domnului................................................. 115
Câteva cuvinte despre trecutul Sfântului Munte Athos......................................... 118
În loc de încheiere.................................................................................................... 122
- 142 -
Mulțumesc sponsorilor care au făcut ca această carte
să vadă lumina tiparului
- 143 -

Mulțumesc editorilor foto Tudor Avram, Răzvan Podgornai și
Adrian Buzan
Mulțumesc domnilor profesori

Petru Valentin și Antonio Boloț
Mulţumesc doamnei Ana Turtureanu
Această carte conține ștampila și semnătura autorului
- 144 -
Ionuț Riteș
- Părinte, cum recunoaștem oamenii cu har?
Cu picioarele
Mergem pe stradă, privim în stânga și în dreapta,
dar vedem doar cât să nu ne împiedicăm…
- Oamenii cu har îi vezi și îi simți ușor. Sunt
acei oameni care nu judecă, nu bârfesc și nu
pe Pământ
osândesc… Sunt acei oameni care atunci când
Ionuț Riteș - Cu picioarele pe Pământ

Ionuț Riteș
sunt judecați și osândiți, chiar dacă aparent pe
nedrept, nu privesc către cel care le-a făcut rău
ci înţeleg că este plata primită pentru faptele și gândurile lor…
Aceștia sunt oamenii cu har!
9 786069 392904
Povestea pelerinajelor mele în
ISBN 978-606-93929-0-4 Sfântul Munte Athos
- București 2015 -

Cu Picioarele Pe Pamant Digital PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cu Picioarele Pe Pamant Digital PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ionuț Riteș

- Părinte, cum recunoaștem oamenii cu har?

Ionuț Riteș - Cu picioarele pe Pământ

Această carte este tiparită cu binecuvântarea părinților

Toate drepturile de autor rezervate.

Ediție îngrijită de Centrul de Strategii Aplicate

Autor: Ionuț RITEȘ

Editura „Vis de Vacanță“

Povestea pelerinajelor mele în Sfântul Munte Athos

Libertatea de a alege este un dar divin. Dragul meu

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea

„Cu picioarele pe Pământ” este

Tot ce e dorinţă‑n mine

Las să curgă timpu‑n şiru‑i

Deşi ştiu că totu‑i vrajă

Şi‑atunci las să reînvie

Tot ce vreau este să birui

Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit

Preot, Iosif Liviu Bota,

Călători pe Pământ suntem toți, toți cei aleși să venim

Nu cu mult timp în urmă am așternut pe hârtie

Prima întâlnire cu Sfântul

Călătoria mea duhovnicească a început într‑o vară

Sfântul Munte a fost creştinat

Sfântul Munte Athos din Grecia, numit pe drept

Ortodoxia este calea spre

Teoria reîncarnării este

Ca orice tânăr dornic de cunoaştere şi care a citit

Cum schimbăm lumea?

Era deja trecut de miezul nopţii când, într‑o discuţie cu

Când vom fi smeriți, le vom

Peste tot ni se vorbește despre mântuirea sufletului,

Cum cad frunzele uscate,

Dumnezeu nu se va supăra dacă

„Întâi de toate, trebuie să ştii că puţini sunt cei care ştiu că

Ortodoxia este o potecă

Fiţi liberi ca porumbeii

Discuţia despre lupta cu proprii demoni, dar şi cu răul

Lumea în care trăim clocoteşte de „informaţii” care

Mai umblă din când în când în Sfântul Munte un părinte

Mândria este marea problemă

Se spune, pe bună dreptate, că gura lumii nu poate fi

Tot ce vine prin gura

Gândurile noastre vin de multe ori ca o avalanşă.

Nu omul e rău, ci cine îl

Se spune că toţi ne naştem egali. Sincer, nu cred că cineva

Fiind rupt de lume, arzi etape

Într‑una dintre deplasările mele la Sfântul Munte Athos,

A devenit o obişnuinţă să ne urăm „noroc!” în diverse

Viața fără Dumnezeu este de

Lucruri neştiute despre

Am fost plecat de mai multe ori din ţară în Occident.

Prietenii mei de dincolo

La începutul anului 2010 am ajuns în Sfân­tul Mun­

Cum l‑am supărat pe Sfântul

Aflat într‑un concediu în Grecia, mă plimbam cu

Icoana ne‑a urmărit cu privirea

În cursul anului 2014 mă aflam la o priveghere la

O minune doar pentru mine

În cursul anului 2013 am ajuns la Mănăstirea Vatoped

Sfinții stau unde vor ei

După ce m‑am întors din Sfântul Munte cu moaşte ce

Icoanele cer respect şi dau

La începutul anului 2010 am ajuns în Sfântul Mun