ION BUCUR

CARTEA
REPRESIUNII
1989
 ION BUCUR

CARTEA
REPRESIUNII
1989

Ediţia a II-a
Revăzută şi adăugită

Editura IRRD
Bucureşti, 2014
Redactor de carte: Carmen Rădulescu
Coperta şi tehnoredactare: Alina Vlăsceanu

© 2014, Editura IRRD, București

Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate
IRRD

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BUCUR, ION
Cartea represiunii 1989 / Ion Bucur. -
Bucureşti : Editura Institutului Revoluţiei Române din
Decembrie 1989, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-973-85888-8-2

94(498)”1989.12”
 CUPRINS

Cuprins.........................................................................................p. 5
Cuvânt înainte...............................................................................p. 7
Notă asupra ediției........................................................................p. 9
INTRODUCERE........................................................................p. 11
I. REPRESIUNEA ÎN REGIMURILE COMUNISTE.................... p. 25
II. REPRESIUNEA ÎN REGIMUL COMUNIST
DIN ROMÂNIA............................................................................. p. 31
III. INSTITUŢIILE REPRESIUNII ÎN REGIMUL
COMUNIST DIN ROMÂNIA......................................................... p. 45
IV. ÎNCEPUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE:
DECRETAREA STĂRII DE NECESITATE ŞI
CONSTITUIREA STRUCTURILOR DE COMANDĂ
ALE ORGANISMELOR DE REPRESIUNE LA
NIVEL LOCAL................................................................................... p. 69
V. STENOGRAMELE REPRESIUNII; ORDINELE
DE REPRESIUNE............................................................................. p. 77
VI. ACŢIUNILE POPULARE. REACŢIA FORŢELOR
DE REPRESIUNE ÎN REVOLUŢIA
ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989............................................. p. 98
VII. REVOLUŢIA ÎN TIMIŞOARA............................................... p. 105
VIII. EXTINDEREA REVOLUŢIEI ROMÂNE.......................... p. 131
IX. REVOLUŢIA ÎN BUCUREŞTI.
DEZINTEGRAREA SISTEMULUI DE PUTERE.
VICTORIA REVOLUŢIEI ROMÂNE........................................... p. 138
X. CONCLUZII................................................................................. p. 177
XI. ANEXE....................................................................................... p. 190
XII. BIBLIOGRAFIE...................................................................... p. 402
XIII. ALBUM................................................................................... p. 411

5
 CUVÂNT ÎNAINTE

Represiunea

“I-am ars doi câte doi!”

Gheorghe Zâmbroianu, unul
dintre muncitorii care în noaptea de
18 spre 19 au ars cele 40 de cadavre
aduse de la Timişoara.

Aproape 25 de ani de la Revoluţia Română nu s-au

dovedit sufici­enţi pentru a clarifica datele Represiunii din
Decembrie 1989, exprimate în numărul de morţi, răniţi,
invalizi, schingiuiţi, arestaţi! Generaţia care a ieşit în stradă
pentru răsturnarea Dictaturii a uitat, între timp, să-şi mai
amintească tragedia care i-a însângerat istoria! Cine a tras? De
ce s-a tras? Cine a dat ordinele? Cine a răspuns pentru faptele
comise? Cine se face vi­novat? Tot atâtea întrebări mimate ale
unui dezinteres com­plice. Căci, din păcate, nu există voinţa
generală pentru cu­noaşterea până la capăt a cruzimii fostului
regim Ceauşescu, singurul dictator din Est care a dat ordin să
se tragă în propriul lui popor!
Schimbările din 1989 au constrâns nomenclaturile co­
muniste să abdice de la putere. Abandonate de Gorbaciov, „co­
roanele roşii” au căzut pe rând – desigur, în efigie! Doar în
România „metoda” nu a funcţionat în favoarea unei schimbări
fără vărsare de sânge. Un regim de putere discreţionar, decă­zut,
– având în frunte un Conducător ieşit din realitate, apărat de
trei armate politice: Securitatea, Armata, Miliţia (conduse, la
rândul lor, de slugarnici în uniformă) – a împiedicat schimbarea
inevitabilă, vrând, mai degrabă, să piară cu “duşmanul” de gât!
Securitatea, Miliţia, Armata au tras la Timişoara! Armata, la
vedere, Securitatea sub protecţia întunericului şi a travestiului.

7
Penitenciarele Timişoarei au fost aglomerate de arestaţi fără
noimă. Schingiuiţi, călcaţi în picioare, umiliţi, anchetaţi de
procurori cu metode expeditive, răniţi la picioare, dar ieşind
din spitale cu un glonte în cap, morţii Timişoarei trimişi la
Bucu­reşti pentru a fi incineraţi şi cenuşa lor aruncată la canal
– aceasta este ultima mască a Regimului Ceauşescu! Iar Repre­
siunea la care acesta s-a dedat a constituit ultimul spasm al
fia­rei totalitariste înainte de a-şi da duhul!
În istoria acelor ani Nicolae Ceauşescu va fi evocat
ca un tiran „african”, iar regimul său – ca un dezastru fără
precedent al istoriei României contemporane.
Şi atunci de ce uităm, ori de ce încercăm să uităm,
Crima de Stat din Decembrie 1989? Am devenit la rândul
nostru complicii ei, abandonându-ne remuşcările? Ori nu mai
supor­tăm a ne fi amintit, condamnând prin pasivitatea noastră
me­moria publică la moarte civilă? Damnatio memoriae ori in­
stinctul orb al supravieţuirii? Deşi, şi astăzi, călcăm pe um­
brele celor ucişi la Timişoara, la Bucureşti, la Cluj, la Sibiu, la
Braşov, şi iată, deja nu ne mai amintim!
Într-un film american despre morţii din Vietnam, un
per­sonaj a cerut: „Să lăsăm morţii în grija morţilor!” Despre
mor­ţii Revoluţiei, în România, nu putem vorbi decât roşind
ruşi­naţi! Atâta timp cât cei vii nu au făcut mai mult pentru ei
decât să-i uite!
Este şi ceea ce şi-ar dori, dacă ar avea un singur chip,
o singură identitate şi un singur şi imens gol de conştiinţă,
Re­presiunea!
Iar la întrebarea legitimă, care, iată, împlineşte curând
25 de ani: „Cine a tras în noi?” nu putem decât să constatăm:
„Criminalii sunt liberi, criminalii sunt prosperi, criminalii sunt
respectaţi, criminalii sunt răsplătiţi, criminalii sunt nepedepsiţi
şi nevătă­maţi, criminalii sunt lângă noi!”

Claudiu IORDACHE

8
 Notă asupra ediţiei

Prin lucrarea de faţă, departe de a avea pretenţiile anali­

tice ale altor lucrări privind represiunea în regimurile comu­
niste în general, sau a celui românesc în mod special, am dorit
să evidenţiem că acest fenomen, cel al terorii şi represiunii, a
fost unul constant de-a lungul întregii existenţe a comunismu­
lui. În România, dar şi în celelalte regimuri socialiste est-euro­
pene instaurate după al doilea război mondial, libertatea este
un concept care există doar în teorie. În realitate, oamenii nu se
mai pot mişca liber, nici înlăuntrul propriei ţări, nici, fireşte, în
afara ei. Totul se află sub un control sever iar, în cazul în care
se iese din trăsăturile specifice regimului, instituţiile re­presive
intervin cu brutalitate.
Democraţiile populare, – aşa cum au fost denumite
în pe­rioada lor de început – în ţările din Europa Central-
Răsăriteană şi de Sud-Est, de croială sovietică, au avut trăsături
comune, au evoluat, în principal, pe aceleaşi coordonate şi au
pornit toate de la obedienţa deplină faţă de Uniunea Sovietică.
Au existat, însă, particularităţi şi deosebiri generate de tradiţia
istorică, specificul local, poziţia geografică, trăsături specifice
clasei politice, ce au făcut ca peste structura generală comună
să existe de la ţară la ţară particularităţi şi deosebiri.
Din punct de vedere politic s-a mers de la despotismul
asiatic de tip stalinist la un regim mai tolerant, luându-se în
acelaşi timp în dezbatere raportul de independenţă sau auto­
nomie faţă de Moscova.
În mod paradoxal, în ţările comuniste rămase în sfera
de dominaţie sovietică, în plan intern structurile s-au distanţat
de modelul primar, avem în vedere Polonia, Cehoslovacia sau
Ungaria, în altele – şi aici cel mai bun exemplu este România
– au reuşit să obţină un grad mai mare de autonomie sau chiar
de independenţă, în plan intern s-a intensificat procesul de

9
control şi de limitare constantă a libertăţilor, mergând până la
instaurarea unui regim cu adevărat despotic.
În demersul nostru metodologic am folosit, în principal,
metoda tradi­ţională a utilizării documentelor oficiale, scrierilor
istoriografice, proceselor, fenomenelor istorice şi, nu în ultimul
rând, mărturiilor faptelor, mai îndepărtate sau mai recente, din
istoria comunismului românesc.
Studiul asupra represiunii, ce nu are nici pe departe pre­
tenţia unuia exhaustiv, a fost completat cu un număr de docu­
mente şi mărturii privind amploarea represiunii din timpul Re­
voluţiei Române din Decembrie 1989. Nici în această privinţă
nu emitem pretenţia de a le fi gestionat pe cele mai reprezen­
tative. Ne exprimăm dorinţa ca la o nouă editare valoarea
acestora, dar şi numărul lor, să fie mai numeroase şi mai valo­
roase.

Ion BUCUR

10
 INTRODUCERE

Revoluţia Română din Decembrie 1989 a constituit cel

mai important moment al istoriei României din ultimii cinci­
zeci de ani. Din 22 decembrie 1989, indiferent de teoria asupra
naturii evenimentelor – după unii revoluţie, după alţii revoltă
ori lovitură de stat –, avem o nouă realitate, o nouă lume.
Revoluţia Română nu a fost, însă, un fenomen singular,
ci s-a înscris într-un ciclu mult mai complex de schimbări po­
litice sistemice petrecute în Europa Central-Răsăriteană în
perioada 1989-1991.
Ceea ce a singularizat-o, în cadrul acestui proces, a fost
modul violent în care s-a manifestat, represiunea pe care a fo­
losit-o din plin regimul ceauşist pentru a-şi conserva puterea.
Dacă în celelalte state din zonă, foste satelite ale Moscovei,
revoluţiile s-au concretizat prin acţiuni non-violente, (,,revoluţii
prin consens” sau ,,negociate”), nu acelaşi lucru s-a întâmplat
în România, unde procesul s-a realizat într-o formă violentă,
urmând teoria clasică a transformării istorice vio­lente. Ce
anume a determinat această formă de manifestare violentă?
Desigur, forma de comunism totalitar-opresiv, neostali­
nist, promovată de fostul secretar general al partidului comu­nist,
Nicolae Ceauşescu, ideologizarea atotcuprinzătoare şi su­focantă
a societăţii, cultul personalităţii cu formele lui groteşti, supra­
vegherea populaţiei prin intermediul Poliţiei poli­tice/Securităţii,
lipsa voinţei politice de a lua cele mai simple mă­suri de relaxare
a sistemului politic, dar şi lipsa dialogului dintre putere şi
societate, precum şi nemulţumirea populară profundă, acumulată
în timp, înrăutăţirea situaţiei economice din ţară, nivelul scăzut
de trai, lipsa alimentelor şi a principa­lelor bunuri de consum, au
constituit unele dintre trăsăturile caracteristice ale comunismului
din România şi, implicit, posi­bile cauze ale formei sângeroase
prin care s-a manifestat Re­voluţia Română. În timp ce situația
generală devenise aproape de nesuportat, Nicolae Ceaușescu
anunța triumfător, în cadrul Plenarei Comitetului Central al P.C.R.,

11
desfășurată în perioada 12-14 aprilie 1989, că la 31 martie România
achitase ultima tranșă a datoriei externe. ,,Pentru prima oară în
istorie – declara el – România nu mai are nici o datorie externă
… ea a devenit cu adevărat independentă economic și politic”.
România a plătit din 1975 până în martie 1989, cca. 21 miliarde
dolari, din care şapte miliarde dobânzi. De asemenea, la momentul
acela România avea de încasat 2,5 miliarde dolari din creditele
acordate diverselor state1 (această sumă nu a fost recuperată până
în prezent). Considerând că povara plății acestei datorii a grevat în
mod hotărâtor asupra evoluției țării, la 25 aprilie 1989 era emisă
Legea pentru interzicerea creditelor din străinătate2. Eforturile
pentru plata datoriei publice au avut, însă, consecințe extrem
de grave asupra polpulației, în special în intervalul 1980-1989,
perioadă în care populația României a fost supusă unui regim
din ce în ce mai opresiv: industria nu a beneficiat de nici un
fel de investiții, rămânând la nivelul anilor ’70, mâncarea
se dădea pe cartelă, dar chiar și așa nu aveai de unde să o
achiziționezi pentru că rafturile din alimentare erau goale,
distribuirea utilităţilor cum ar fi încălzirea apartamentelor 3 și
energia electrică a fost redusă drastic, ajungând-se ca populația
să beneficieze de energie electrică doar câteva ore pe zi4. Acest
lucru se întâmpla în condițiile în care România avea, la sfârșitul
anilor ’70, o producție de energie electrică egală cu cea a Italiei
și mai mare decât a Spaniei, Ungariei sau Iugoslaviei și de
1
Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), Fond C.C.
al P.C.R., Secțiunea Cancelarie, Ds. 19/1989, f. 10.
2
,,Buletinul Oficial al R.S.R.”, nr. 14 din 25. IV. 1989.
3
Iată programul privind distribuirea apei calde menajere în perioada de
vară 1989 (1 aprilie - 31 octombrie 1989): Locuințele racordate la centrale
de termoficare, centrale electrice de zonă, cvartal bloc - luni și vineri: câte
două ore și jumătate pe zi (intervalele orare: 05 30-06 30; 18 30-20 30;
marți, miercuri, joi și sâmbătă câte patru ore pe zi (intervalele orare: 05
30-07 00; 18 00-20 30; Duminica: cinci ore pe zi (intervalele orare: 07
30-09 30; 19 00-22 00). Locuințele care nu sunt racordate la centrale de
termoficare, centrale electrice de zonă, cvartal, bloc: câte trei ore și jumătate
zilnic (intervalele orare: 05 00-06 30; 19 00-21 00). Cf. ,,Buletinului Oicial
al R.S.R.”, partea I, nr. 17 din 3 mai 1989.
4
Vezi în acest sens Decretul Consiliului de Stat nr. 272/1987 Legea nr. 21
din 2 decembrie 1988, Anexa nr. 1din Decretul Consiliului de Stat nr. 118
din 29 aprilie 1989 în ,,Arhivele Totalitarismului”, Anul XV, Nr. 56-57;
3-4/2007, I.N.S.T., p. 222-224.

12
două ori mai mare decât a Portugaliei5, dar cea mai mare parte
a energiei electrice produse de România mergea către marile
uzine care erau energofage.
Tensiunile acumulate au crescut şi datorită realegerii
lui Nicolae Ceauşescu în cadrul celui de-al XIV-lea Congres al
Partidului Comunist, din noiembrie 1989, în funcţia de secretar
general6 (existau zvonuri conform cărora Ceau­şescu urma să cedeze
şefia partidului) şi, în mod automat. Contrar tuturor aşteptări­lor,
Congresul ce trebuia să intre în istorie drept ,,congresul marilor
victorii socialiste, al triumfului principiilor socialis­mului ştiinţific,
în transformarea revoluţionară a patriei, al in­dependenţei depline
economice şi politice a României”7, nu adusese nici o modificare
în politica rigidă a partidului unic, iar nemulţumirile faţă de
dezastrul intern şi izolarea externă creşteau în mod vizibil. Am
putea, aşadar, afirma că, în plan intern, avem de-a face cu o criză a
libertăţii, o constantă şi o permanenţă a regimurilor totalitare, una
economică mai vizi­bilă după 1981 şi o criză a ,,adevărului”, de
fapt a minciunii, în special în anii 1988-1989.
O altă premisă importantă în plan intern a fost calitatea
elitei politice Se cunoaşte prea bine faptul că după venirea, în
1965, la conducerea partidului, Nicolae Ceauşescu a înlăturat în
următorii cinci ani „vechea gardă” a lui Gheorghe Gheor­ghiu-Dej,
impunându-şi echipa. Singurele excepţii notabile, Ion Gh. Maurer
şi Emil Bodnăraş s-au retras în 1974/1975 când deja nu se mai
putea schimba nimic. De altfel, după 1970, ro­lul acestora, ca şi
al altora din „vechea gardă” (precum Gogu Rădulescu, Gheorghe
5
Pavel Câmpeanu – Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom,
2002, p. 274.
6
În şedinţa de vineri, 24 noiembrie 1989, care marca încheierea Congresului,
consacrată alegerii secretarului general şi a organelor centrale ale partidului,
Manea Mănescu – cel care de altfel a şi propus ca Ceauşescu să fie reales
în fruntea partidului – declara că alegerea s-a făcut ,,..în deplină unitate şi
unanimitate”, datorită faptului că Ceauşescu era ,,[...] genialul gânditor
revoluţionar şi patriot”; ,,[...] fondatorul României socialiste”; ,,[...]
personalitate proeminentă a lumii contemporane”; ,,[...]strălucit militant
al mişcării comuniste şi muncitoreşti”etc. Cuvântarea lui Ceauşescu a fost
întreruptă de 158 de ori, de aclamaţiile celor peste 3000 de delegaţi, fapt ce
a făcut ca durata discursului să fie de cinci ore şi jumătate. A.N.I.C., Fond
C.C. al P.C.R. – Cancelarie, Ds. 78/1989, f.50-51 şi Ds. 79/1989, f. 59.
7
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 91/1989, f.2. (citat din
Stenograma Plenarei C.C al P.C.R. / 27-28 iunie 1989).

13
Gaston Marin) nu mai avea importanţa anterioară. Criza acută de
personal s-a instituit atunci când o serie de oameni (cu competenţă)
ce fuseseră apropiaţi de Cea­uşescu, îi devin adversari şi chiar
victime ale acestuia: Ion Ili­escu, Vasile Patilineţ, Virgil Trofin
etc. Aşa se explică, printre altele, cum în posturile de decizie ale
regimului au fost impuşi simpli executanţi.
Pe acest fond apar aşa-numitele conspiraţii alcătuite
din oameni ai activului de partid, ai Armatei şi Securităţii. Cele
trei părţi ale conspiraţiei (gruparea ideologilor, gruparea mili­
tarilor, gruparea securiştilor), de comun acord asupra înlătură­
rii lui Ceauşescu, aveau opinii diferite asupra mijloacelor lo­
viturii şi a soluţiei politice care urma. Mihai Ungheanu ajunge
la concluzia că, datorită dificultăţilor şi dezacordurilor, cele
trei părţi ale conspiraţiei se despart, acţionând independent,
ceea ce duce la paralelismul conspiraţiei, gruparea militară
proiectând acţiunea sa pentru februarie 1990, în timp ce grupa­
rea ideologilor se pronunţă în favoarea unei lovituri cu sprijin
extern în decembrie 19898.
Revoluţia Română nu a fost doar rezultatul unui cumul
de tensiuni interne. Izbucnirea şi într-o oarecare măsură reuşita
sa au fost rezultatul noilor circumstanţe geopolitice şi geo­
strategice, ce aveau loc în contextul internaţional. Este evi­dent
că Revoluţia din România nu poate fi singularizată, ci trebuie
relaţionată şi cu interdependenţele globale ce s-au ma­nifestat
cu o mai mare intensitate în acest spaţiu geografic; că­derea
regimurilor comuniste din Europa Central-Răsăriteană şi de
Sud-Est s-a produs pe fondul crizei totale şi ireversibile a
sistemului totalitar-comunist în întregul lui. Începuturile aces­
tui proces, extrem de complex, pot fi plasate undeva la mijlo­
cul anilor ’70 ai secolului trecut – odată cu semnarea Acordu­
rilor de la Helsinki, din 1975, în cadrul Conferinţei pentru Se­
curitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.). Cu acel prilej, într-
un ,,coş” special, liderii ţărilor din Europa de Est s-au angajat
să respecte standardele privind drepturile şi libertăţile omului,
fapt ce a avut un important impact asupra schimbărilor structu­
rale apărute ulterior în cadrul blocului comunist.
Un alt factor, la fel de important, l-a constituit schim­
ba­rea politicii americane faţă de Uniunea Sovietică, în­cepând cu
8
Mihai Ungheanu, Un război civil regizat? Redefinirea Revoluţiei, Editura
Romcartexim, Bucureşti, 1997, p. 402.

14
administraţia Reagan, prin trecerea de la doctrina containment
(a înfrâna) la rollback (a da înapoi), concretizată prin recu­
noaşterea U.R.S.S. drept subiect cu drepturi egale al po­liticii
internaţionale dar, în acelaşi timp, şi ca ,,imperiu al rău­lui”9.
Desigur, acestor cauze, să le spunem majore, pot fi
adău­gate şi altele, precum alegerea cardinalului polonez Karol
Wojtyla ca papă, eşecul intervenţiei sovietice în Afganistan şi
nu în ultimul rând, pierderea unui anume sprijin moral de care
Uniunea Sovietică se bucura din partea unei părţi din opinia
publică a lumii occidentale, în special, din perioada războiului
din Vietnam10. Regresul şi deruta sistemului comunist devenea
din ce în ce mai evidente. ,,Lumea – cum remarca François Thom
– era martora unei derive lamentabile a comunismu­lui”11.
Noile raporturi internaţionale, impulsionate prin
procesul de destalinizare iniţiat de secretarul general al Partidului
Co­munist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, venit la
condu­cerea partidului în martie 1985, au complicat şi mai mult
situ­aţia ţărilor comuniste. Politica de restructurare/reformare/
re­organizare a sistemului – ,,perestroika şi glasnosti” – pe care
noul lider de la Kremlin o introduce în Uniunea Sovietică, s-a
răsfrânt inevitabil şi asupra statelor din blocul comunist. Con­
ştient de criza sistemică prin care trecea U.R.S.S. şi întregul
regim comunist, Gorbaciov încearcă să salveze, să reformeze
sistemul în întregul său, să ofere socialismului forme mai noi
de organizare a societăţii, paradoxal însă, prin revenirea la
valorile marxist-leniniste primare ale bolşevismului. Iată doar
două dintre luările lui de poziţie în acest sens. Prima face parte
din Raportul prezentat la cea de-a nouăsprezecea Conferinţă a
P.C.U.S., din iunie 1988: ,,Suntem convinşi – declara liderul de
atunci al lumii comuniste – de viabilitatea învăţăturii marxist-
leniniste, care a argumentat în mod ştiinţific posibilitatea con­
struirii unei societăţi a echităţii sociale, a unei civilizaţii de
9
Jan Kolodziejski, Konrad Bialecki, Solidarni z Rumunia – Solidari cu
România, decembrie 1989-ianuarie 1990, Institutul Memoriei Naţionale,
Varşovia – Poznan, 2009, apud Liza Kratochwill, ,,Memorial 1989”, Nr. 2
(7) 2010, Timişoara, p. 103.
10
Ibidem.
11
Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Editura Polirom, Iaşi 1996,
p.167.

15
oameni liberi şi egali în drepturi. Tocmai după aceasta ne con­
ducem în restructurarea revoluţionară”12. Al doilea citat este
extras dintr-un discurs ţinut în luna septembrie 1989 la Kiev:
,,Restructurarea înseamnă înnoirea socialismului şi nu torpila­
rea lui. Ea înseamnă prefacerea revoluţionară şi înlăturarea
denaturărilor socialismului şi nu restaurarea capitalismului”13.
(Aşadar, programul reformist experimentat de Gorbaciov a
fost organic legat de realităţile şi tradiţiile comuniste).
Curentul reformator, promovat de la Moscova, nu a găsit
ecou în structurile de conducere de la Bucureşti şi, cu atât mai
puţin la dogmaticul secretar general al partidului. ,,Perestroika”
şi ,,glasnosti-ul” lui Gorbaciov l-au speriat şi uluit în acelaşi
timp pe Nicolae Ceauşescu, – avea să scrie după aproape 18
ani de la Revoluţie, Silviu Curticeanu, fostul şef al Cancelariei
Comitetului Central, ajuns membru supleant al Comitetului
Politic Executiv cu doar o lună înainte de Revolu­ţia din 1989.
Nicolae Ceauşescu, afirmă Curticeanu, ,,a înţeles printre primii
că ceea ce dorea Gorbaciov, nu era doar o cos­metizare, sau o
simplă operaţie estetică, ci o schimbare de esenţă care afecta
înseşi principiile, baza sistemului în ansam­blu, principii la care
el nu dorea să renunţe pentru nimic în lume”14.
România era privită cu îngrijorare la Moscova şi pentru
politica sa naţionalistă, menţinută şi accentuată de la începutul
anilor ’60, dar şi pentru situaţia sa economică. Colonelul K.G.B.
Oleg Gordievski, fugit în 1985 în Marea Britanie, afirma: „Re­
gimul est-european pe care Centrul îl considera în cel mai acut
pericol de colaps, la începutul epocii Gorbaciov, era dictatura
neostalinistă, megalomaniacă şi coruptă a lui Nicolae Ceau­
şescu din România, deja desprinsă pe jumătate de Pactul de la
Varşovia. O amplă evaluare întocmită de Direcţia a XI-a (rela­ţia
cu Europa de Est) a P.G.U. (Direcţia Întâi Centrală – Informaţii
Externe a K.G.B.) în anul 1983, releva faptul ca România era
în pragul falimentului, că un colaps economic avea să intervină
în următoarele câteva luni, care urma să determine orientarea
României către Occident. Pe vremea când Gorbaciov îi ur­

12
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Relaţii Externe (M.Ap.N.), Ds. 22/1989, f. 3.
13
Ibidem, f.27.
14
Silviu Curticeanu, Mărturia unei Istorii trăite. Imagini suprapuse,
Editura Historia, Bucureşti, 2008, p. 123.

16
mează la putere lui Cernenko, această perspectivă era conside­
rată ca foarte realistă”15 .
Între Gorbaciov şi Ceauşescu se instalează antipatia şi
ostilitatea reciprocă, ultimul neezitând să-l considere pe liderul
de la Kremlin un ,,aventurier” aflat în slujba imperialis­mului.
Atunci când Mihail Gorbaciov vorbea despre dezideo­logizare,
descentralizare sau proprietate privată, Ceauşescu îl combătea
cu vehemenţă şi în mod public, venind cu argumente total opuse
– puritatea ideologică, centralism democratic, su­perioritatea
proprietăţii socialiste. În timp ce Kremlinul anunţa că renunţase
la Doctrina Brejnev, Ceauşescu, care se opusese în 1968 invaziei
Cehoslovaciei şi, implicit, combătuse această doctrină, solicita,
în cadrul reuniunii Consiliului Politic Con­sultativ al statelor
participante la Tratatul de la Varşovia din 7-8 iulie 1989, intervenţia
trupelor Pactului în Polonia, pentru a pune capăt schimbărilor
profunde din această ţară, în confor­mitate cu Doctrina Brejnev.
Înfruntarea dintre Ceauşescu şi Gorbaciov avea să atingă punctul
de mare intensitate, odată cu ruptura făţişă survenită în urma
întâlnirii de la Moscova, din 5 decembrie 1989.
Procesul reformator s-a extins, însă, asupra tuturor
ţărilor comuniste ale Europei Central Răsăritene şi de Sud-
Est, chiar dacă răspunsul a fost diferit. Stelian Tănase spune
că prima condiţie de a ieşi de sub comunism, după cel de-al
doilea război mondial, era ca din partea Kremlinului să vină
o eliberare. Toate evenimentele petrecute în Europa înainte
de 1986 au arătat că, fără o putere slăbită la Moscova, orice
tentativă de ieşire de sub comunism este „pradă utopiei, aceste
ţări rămân captive”16. Acea libertate din partea Kremlinului a
venit către sfărşitul anilor ’80. De această libertate au profitat
majoritatea ţărilor europene din blocul comunist, mai puţin
România. În timp ce în Polonia şi Ungaria acest lucru a însemnat
împărţirea puterii între vechile condu­ceri ale partidelor comuniste
cu opoziţia anti-sistem, prin menţinerea controlului asupra
principalelor structuri ale statu­lui, în Cehoslovacia, Republica
Democrată Germană şi Bulga­ria, vechile conduceri ale partidelor
comuniste au fost înlocuite cu unele noi, reformatoare, tocmai
15
Christopher Andrew, Oleg Gordievski, K.G.B. Istoria secretă a operaţiunilor
sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura ALL, București, 1994, p.461-462.
16
Stelian Tănase – Istoria căderii regimurilor comuniste. Editura
Humanitas, Bucureşti, 2009, pag 105.

17
în speranţa de a prezerva sistemul. Fenomenul s-a dovedit însă
mult mai complex, scă­pând de sub control. Pornite, iniţial, în
scopul de a reforma şi proteja sistemul comunist, măsurile au
sfârşit, practic, prin a-l distruge.
Respingând cu vehemenţă orice măsură de înoire, Ro­
mânia devenea din ce în ce mai izolată. Cu toate acestea, pe căi
de cele mai multe ori oculte, discursurile lui Mihail Gorbaciov,
precum şi alte materiale privind perestroika ajungeau şi la
Bucureşti. Au fost situaţii în care responsabili importanţi ai
regimului ceauşist au fost contactaţi direct de reprezentanţi ai
puterii de la Moscova sau Budapesta pentru a imprima politicii
de la Bucureşti un curs în spiritul celui promovat de liderul
de la Kremlin. Ne sunt la îndemână două astfel de exemple
cunoscute din relatările fostului şef al Direcţiei Informaţii
Militare, vice-amiralul Ştefan Dinu. Acesta afirmă că în mai
1989 la solicitarea ataşatului militar sovietic în România a
avut loc o întâlnire în cadrul căreia reprezentantul Moscovei
i-a prezentat un material cu reformele aplicate în U.R.S.S.
şi în alte ţări socialiste. Ataşatul militar sovietic a întrebat,
retoric, pentru care motiv astfel de măsuri nu pot fi aplicate în
România. La sfârşitul întrevederii, emisarul Moscovei a rugat
ca materialul respectiv să fie prezentat atât ministrului Apărării
Naţionale, cât şi şefului Marelui Stat Major, lucru pe care vice-
amiralul Dinu l-a şi făcut. Răspunsul a venit din partea C.C. al
P.C.R., care a cerut ca ataşatul militar sovietic să fie avertizat că,
în cazul în care îşi mai depăşeşete atribuţiile, va fi expulzat. Al
doilea episod din cadrul aceluiaşi scenariu s-a desfăşurat, tot în
luna mai 1989, în timpul unei vizite pe care şeful Informaţiilor
Militare Române a efectuat-o la Varşovia. Cu acel prilej, vice-
amiralul Dinu a fost cotactat de omologul său ungur, care i-a
prezentat date, la indicaţia superiorilor săi de la Budapesta, în
mod neoficial, despre situaţia internă, dar şi orientările politice
şi economice adoptate în Ungaria. Mesajul pe care au vrut
maghiarii să-l transmită părţii române, consideră Ştefan Dinu,
a fost acela că şi România trebuia să urmeze acelaşi drum17
În ciuda acestor frământări teribile, Ceauşescu nu
dădea semne că ar avea cea mai mică intenţie de a ceda şi de a

17
Ion Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în Context Internaţional,
Redacţia Publicaţiilor pentru Srăinătate, Bucureşi, 2009, p. 127.

18
accepta compromisul. El respingea cu încrâncenare noul curs
şi orice formă alternativă la modelul stalinist, decis fiind să
lupte pentru ,,salvarea socialismului” şi convins că abando­
narea de către el a puterii ar duce ţara către o adevărată catas­
trofă. ,,Ceauşescu a avut un ideal – scrie în continuare Silviu
Curticeanu – pe care l-a urmat cu fanatism: socialismul şi co­
munismul, «visul de aur al omenirii». Această idee era chiar
mai presus de persoana sa şi nu a renunţat la ea nici în faţa
morţii. [...]. Marea lui dramă, cred, a fost tocmai imobilismul
şi fanatismul în realizarea idealului în care credea, legate pro­
gresiv, tot mai mult, de cultul nemăsurat al propriei sale perso­
nalităţi; se vedea statuie, lăsând pentru viitorime o ţară bogată
şi nu vedea, sau mai corect spus, nu voia să vadă nevoile şi
su­ferinţele imediate ale contemporanilor săi. Pătimaş fără mă­
sură, rob al ritmurilor înalte de dezvoltare cu orice preţ, Ceau­
şescu devenea, pe zi ce trecea, tot mai subiectiv, întru toate
ştiutor, înlocuia dialogul cu monologul, ridica la cote aberante
cultul personalităţii, sporea intransigenţa ideologică, exerci­
tând o presiune de nesuportat asupra conştiinţei individuale şi
colective. [...]. Ceauşescu a fost, fără îndoială, prin formaţie,
un dogmatic, principiile de bază ale socialismului ştiinţific
intrându-i în cap odată pentru totdeauna”18.
Orice fel de politică novatoare se lovea de un refuz
cate­goric din partea ultraconservatorului secretar general de
la Bu­cureşti. Stăpân absolut al întregii puteri, el a promovat
în ie­rarhia superioară a partidului şi statului rude sau persoane
care-i datorau aproape în totalitate poziţia privilegiată.
În consecință, factorul politic devine, în cele mai multe
cazuri, primordial față de cel profesional. Loialitatea arătată
cuplului dictatorial era una dintre condițiile ascensiunii în
regimul neostalinist condus de Nicolae Ceaușescu. Criteriile
de dosar sănătos – părinţi muncitori şi ţărani – şi de devotament
total, au început să prevaleze, fără excepţie, asupra celor de
competenţă sau de studii. Muncitori, chiar şi ţărani, după
o sumară şcolarizare ajung profesori, ingineri, militari de
carieră sau vor ocupa funcţii înalte de conducere. Însuși,
Nicolae Ceaușescu, dar și soția sa, nu aveau decât patru clase
18
Silviu Curticeanu, op. cit, p. 122-123.

19
elementare, dar acest lucru nu i-a împiedicat să se fălească cu
titluri universitare, sau chiar academice. Emil Bobu, în 1989,
membru al C.C. al P.C.R., secretar al C.C., membru al Biroului
Permanent al Comitetului Politic Executiv, fost ministru de
interne (1973-1975) și unul dintre cei mai apropiați demnitari
de Ceaușescu era de profesie strungar. A intrat în P.C.R. în
noiembrie 1945 iar în august 1949 era trimis la școala juridică
de un an de la Iași, după care, la doar câteva luni, era numit
procuror militar, cu gradul de locotenent major, la Parchetul
Militar București iar, din 1952 procuror la Procuratura
Generală a R.P.R. La rândul său, soția sa , Maria Bobu, fostă
muncitoare, în 1989 era ministru al Justiției 19. Un alt exemplu
este Ion Dincă, zis și Ion ,,Te-Legă’’, membru și el în Biroul
Permanent al C.P.Ex., prim-viceprim-ministru al guvernului și
unul dintre cei mai importanți membri ai regimului, cu un rol
activ în represiunea Revoluției din 1989, sau Tudor Postelnicu,
ministrul de interne la momentul 1989 și el cu un rol activ
în represiunea din 1989, foşti muncitori la rândul lor. La
fel stăteau lucrurile și la nivel local. Pentru exemplificare îl
amintim pe Ilie Matei20, prim secretar al Comitetului Județean
de Partid Timiș, de profesie turnător sau Radu Constantin, prim
secretar al Comitetului Municipal de Partid București în 1988,
până în februarie 1989, a cărui meserie era cea de mecanic de
locomotivă21. Iată și câteva exemple din domeniul instituțiilor
militare. Bucurescu Gianu, general maior, șef al Securității
municipiului București, era de profesie tehnician construcții
căi ferate, Neculicioiu Victor, în 1989, general maior, șef al
Unității Militare 0110 București din Departamentul Securității
Statului, era de profesie tehnician sau Vasile Gheorghe, general
locotenent, șef al Direcției a IV, Contrainformații din cadrul
aceleiași Direcții a Securității Statului, a cărui profesie de bază
era cea de mecanic auto22.
Ca atare, în interiorul structurilor de putere din România,
curentul reformator iniţiat de Gorbaciov a avut un ecou redus,
legăturile de rudenie şi clientelare nepermiţând constituirea
19
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secția Cadre Ds. B/1932, f. 5.
20
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secția Organizatorică, Ds. 62/1989.
21
Ibidem.
22
Ibidem, Secția Cancelarie, Ds. 4/1989, f. 65.

20
unei elite re­formatoare care să preia puterea. Dacă la acestea
adăugăm şi teama pe care regimul ceauşist o întreţinea, precum
şi lipsa unei rezistenţe civice puternice, putem avea un tablou
mai apropiat de realităţile societăţii române şi de traiectoria
Revo­luţiei din România.
Totuşi, rămâne de neînţeles chiar şi pentru unii dintre
colaboratorii săi apropiaţi, sau poate mai ales pentru ei, de ce
Ceauşescu, ,,[...] cu inteligenţa nativă şi cu experienţa lui de
guvernare”, nu a reacţionat faţă de succesiunea evenimentelor
din prima jumătate a anului 1989. Un răspuns încearcă să-l
dea fostul şef al Direcţiei Securităţii Statului, generalul colonel
Iu­lian Vlad. Acesta consideră că substratul acestei imobilităţi
trebuie legat tot de cultul personalităţii, de credinţa sa nelimi­
tată că poporul român îi este alături în mod necondiţionat; pro­
babil, subliniază acelaşi fost şef al Securităţii, el credea că rea­
lizase atât de mult pentru români încât ,,poporul nu putea să-l
răstoarne pentru ceea ce a făcut pentru popor”23.
În acelaşi timp, conştient că devenise o persoană
indezi­rabilă pentru Gorbaciov şi încunoștiințat de ostilitatea
Europei Occidentale (în 1989 România avea doar patru ataşaţi
militari, dintre care doar unul într-o ţară capitalistă – Italia)
şi a Statelor Unite, Ceauşescu îşi concentrase toate eforturile
pentru preîntâmpinarea şi respingerea unei eventuale agresiuni
din exterior, nicidecum a izbucnirii unei revolte populare.
Existau, este adevărat, semnale în acest sens. Începând
cu 1987 România fusese supusă unui intens tir informaţional
din partea serviciilor de spionaj străine. În concepţia lui Ceau­
şescu, cancelariile occidentale îşi uniseră eforturile cu servi­
ciile secrete din ţările vecine în vederea înlăturării regimului
său, iar el considera că acest lucru nu era decât un pretext, în
perspectiva dezmembrării României. Oficial, diplomaţia, dar
şi mass-media occidentală, acuzau regimul de la Bucureşti,
în primul rând, de nerespectarea ,,coşului” trei al Actului
final adoptat în 1975 la Helsinki, semnat şi de Nicolae

23
Arhiva Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (în
continuare Arhiva I.R.R.D.), Document Nr. 73, f. 306. Stenograma audierii
lui Iulian Vlad din 19 octombrie 1993, de către Comisia Senatorială pentru
Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, f. 281-371.

21
Ceauşescu, privind respectarea drepturilor omului. Liderul
de la Bucureşti considera, însă, că aplicarea în România a
prevederilor respectivului Act ar fi echivalat cu un amestec în
politica internă a ţării. Mai mult, el afirma că în România erau
respectat drepturile fundamentale ale omului, respectiv dreptul
la muncă, la odihnă, la învăţătură, de a avea locuinţă, asistenţă
medicală gratuită etc. Dreptul de liberă circulaţie, inclusiv la
emigrare, libertatea de exprimare, de întrunire, nu constituiau,
în accepţiunea sa, drepturi fundamentale pentru cetăţeanul
român.
Suspiciunile privind intenţiile revanşarde ale vecinilor
i-au venit şi pe alte căi. Astfel, la sfârşitul anului 1988, partea
iugoslavă punea în discuţie problema Banatului sâr­besc, pentru
ca, mai apoi, în convorbirile din vara anului 1989 de la Arad cu
o delegaţie din Ungaria, alcătuită din Nyéres Részo, Németh
Miklós şi Gyùla Hórn, reprezentanţii Buda­pestei să susţină că
Transilvania nu aparţinea României şi, prin urmare, anunţau că
vor proceda la internaţionalizarea disputei în cadrul O.N.U. şi
a altor organisme internaţionale24.
În octombrie 1989, şeful Direcţiei de Informaţii Militare
din Iugoslavia l-a invitat pe ataşatul militar român la Belgrad
pentru o întrevedere. Oficialul iugoslav l-a informat pe ataşatul
militar român de existenţa unor planuri sovietice şi maghiare
de înlăturare a regimului de la Bucureşti. Aceste planuri urmau
să fie puse în practică prin pătruderi pe teritoriul românesc a
unor indivizi specializaţi, sub diverse acoperiri (vizite la rude
şi prieteni), indivizi care vor desfăşura acţiuni de rebeliune,
îndemnând la revoltă25.
Cu toate restricţiile impuse de regim la începutul anului
1989 se observă o schimbare de climat şi în România. Socie­
tatea românească începea să reacţioneze, este adevărat într-o
formă timidă, la modificările structurale ce aveau loc în Eu­ropa.
Din ce în ce mai mult devenise vizibil decalajul dintre regimul
24
Raportul Comisiei Senatoriale Privind Acţiunile Desfăşurate în Revoluţia din
Decembrie 1989 vol. I, p. 55-56. (în continuare Raportul Comisiei Senatoriale.)
25
Ioan Scurtu, Revoluția Română din Decembrie 1989 în context
internațional, Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, București, 2009,
p. 129.

22
politic din România şi regimurile din celelalte state cu aceeaşi
orientare politică. În timp ce în aceste ţări, inclusiv în Uniunea
Sovietică, se tindea spre o liberalizare a regimului, în România,
din contră, se observa o restrângere permanentă a drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti, o înăsprire a represiunii. Aproape
întreaga comunitate internaţională condamna regimul comunist
de la Bucureşti, Ceauşescu fiind din ce în ce mai izolat.
Aşadar, izolat în plan extern, pe fondul profundelor
transformări internaţionale, regimul de la Bucureşti supravie­
ţuia prin intermediul unui sistem propagandistic ce acoperea
aproape toate aspectele vieţii cotidiene, prin promovarea cul­
tului personalităţii dictatorului Nicolae Ceauşescu, precum şi
prin înlocuirea realităţilor materiale cu imagini idilice. Ceau­
şescu avea un comportament aproape iresponsabil şi [...]
,,mânat parcă de propria lui neputinţă, se îndrepta, cu fanatis­
mul tinereţii renăscute, spre prăpastie şi trăgea, parcă pentru
a se răzbuna, pe toată lumea după el, în credinţa că ţara, chiar
dacă piere, trebuie să moară visând la epoca de aur, devenită
definitiv o obsesie a închipuirii sale”26. În această adevărată
frenezie imaginează şi imprimă o politică care în plan extern
irită şi sfidează marile puteri, personalităţile politice ale tim­
pului, dar şi organismele internaţionale influente, agravând
poziţia ţării în plan internaţional şi accentuând procesul de
izolare. Iresponsabilitatea lui atinge cote paranoice, atunci
când renunţă la clauza naţiunii celei mai favorizate din partea
Statelor Unite, întrerupe raporturile cu Fondul Monetar Inter­
naţional, obstrucţionează unele reuniuni internaţionale. Proce­
sul de izolare politică era aproape total. Singurele ţări pe care
le mai consideră promotoare ale sistemului comunist erau
China, Coreea de Nord, Cuba şi Germania de est, ultima până
la de­barcarea lui Honecker.
În interior, însă, poziţia lui părea extrem de solidă, iar
Securitatea îi întărea această convingere. De aceea, în dispe­
rare de cauză, o bună parte a românilor îşi puneau speranţele
în Mihail Gorbaciov.
26
Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, Editura Historia, Bucureşti,
2007, p. 84-85.

23
 Starea de nemulţumire generală a avut nevoie doar de
un moment prielnic, nu neapărat de mare amplitudine, pentru
ca valul nemulţumirilor mocnite să se reverse în stradă. În
contextul favorabil extern27, dublat de nemulţumirea cvasito­
tală a populaţiei ţării, începeau în a doua jumătate a lunii
de­cembrie 1989, proteste anticeauşiste şi, în ultimă instanţă,
an­titotalitare.

27
În privinţa contextului internaţional vezi, printre altele; Ioan Scurtu,
Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti,
2006, cu ediţii revăzute şi adăugite în limbile franceză, Bucureşti, 2008
şi engleză, Piteşti, 2009; Adrian Pop, Originile şi Tipologia Revoluţiilor
Est-Europene, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, Dumitru Preda,
Mihai Retegan, 1989. Principiul Dominoului. Prăbuşirea Regimurilor
Comuniste Europene. Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
2000; Constantin Sava, Constantin Monac, Adevăr despre Decembrie 1989.
Conspiraţie-Diversiune-Revoluţie..., Bucureşti, Editura Forum, 1999, p.9-
40. Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia din Decembrie 1989
percepută prin documentele vremii. Mărturii incendiare din arhivele
militare, Editura Axioma, Bucureşti 2000.

24
 I. REPRESIUNEA
ÎN REGIMURILE COMUNISTE

Regimurile politice comuniste/socialiste est-europene28

in­staurate la putere în ţările Europei Centrale şi de Sud-Est
în perioada 1945-1948, care au supravieţuit până în 1989, au
fost forme ale sistemului de tip totalitar. Conceptul de totali­tar/
totalitarism a fost folosit în literatura de specialitate pentru a
defini regimurile politice de tip fascist şi bolşevic şi mai apoi
pe cel nazist şi stalinist.
Totalitarismul, fie că a fost de dreapta sau de stânga, s-a
caracterizat, în principal, prin existenţa unui partid unic, ex­
cluderea pluralismului, ideologie unică şi obligatorie, domina­
ţia totală a statului asupra tuturor activităţilor umane, nu numai
politice şi sociale, ci şi asupra vieţii private, culturale, artistice,
precum şi prin atotputernicia poliţiei secrete. Obiectivul central
al regimurilor totalitare a constat în crearea unui om nou, dar şi
negarea oricărei individualităţi. Caracterul totalitarist al comu­
nismului este strâns legat de aspectul ideologic al acestuia.
Regimurile socialiste-europene instaurate în România şi în
ţările din Europa Central-Răsăriteană şi de Sud-Est după al doilea
război mondial au avut în mod pregnant amprenta sovi­etică, mai
precis stalinistă. Aceste regimuri politice s-au mate­rializat prin
existenţa partidului monolit, excluderea pluralis­mului, promovarea
unui socialism de stat, comunitatea bunu­rilor, dar şi constrângere
continuă. Atât în România, cât şi în celelalte ţări intrate sub
dominaţie sovietică şi care au devenit într-o primă fază a evoluţiei
lor democraţii populare, s-au folo­sit pe scară largă coerciţia şi
represiunea. Represiunea a deve­nit o constantă a acestor regimuri,
fără de care ele nici nu ar fi putut să se menţină la putere.
28
Marx vedea construirea societăţii comuniste ca parcurgând două etape:
prima, pe care a numit-o socialistă, iar cea de a doua, treapta superioară,
pe care a denumit-o comunistă. Istoriografia, mai veche sau mai recentă,
a folosit ambele denumiri, astfel încât considerăm că nu vom greşi în mod
fundamental în a le folosi în lucrarea de faţă.

25
 Comunismul secolului XX a fost ,,strâns asociat cu utili­
zarea terorii ca practică sistematică a violenţei pentru cucerirea
puterii, menţinerea ei şi punerea în practică a proiectului co­
munist. Această teroare a generat în toate societăţile comuniste
un sentiment intens şi interiorizat de teamă”29. Cel care a
teoreti­zat necesitatea violenţei revoluţionare în ,,formele ei
cele mai largi” a fost Lenin, ce i-a avut ca principală sursă de
inspiraţie pe Karl Marx şi Friederich Engels. Cei doi au re­
dactat un program, Manifestul Partidului Comunist, publicat
pentru prima oară în februarie 1848 (în ediţiile următoare a
fost intitulat Manifestul Comunist) şi care avea să devină unul
dintre textele fundamentale ale socialismului ştiinţific. Potrivit
acestora, toate antagonismele sociale aveau la bază conflictele
de clasă, istoria oricăror societăţi era ,,istoria luptelor de clasă” şi
a luptei revoluţionare, care în final duc la ,,desfiinţarea pro­prietăţii
private”, la întemeierea unei societăţi fără clase, iar mijloacele de
producţie şi de subzistenţă ar aparţine comunită­ţii30.
Pentru Marx şi Engels lucrul cel mai important era acela
de a schimba lumea şi nu de a o interpreta, iar acest proces se
putea realiza, conform concepţiei lor, doar pe cale revoluţio­
nară, prin violenţă. ,,Revoluţia comunistă”, care trebuia să
fie mondială, afirmau cei doi în acelaşi Manifest al Partidului
Comunist, urma să ducă la ,,ridicarea proletariatului la rangul
de clasă stăpânitoare”. Doar proletariatul, considerau cu tărie
fondatorii marxismului, putea duce la instaurarea adevăratei
democraţii31. În acest document, ce a stat la baza comunismu­
lui modern şi a marxismului, Marx şi Engels au făcut distincţia
netă între comunismul revoluţionar şi socialismul utopic.
În conformitate cu teoria lor, cele mai mari speranţe
de revoluţie le nutreau din partea ţărilor cele mai dezvoltate,
acolo unde urma să se ajungă la ,,maturitate economică”. Nu
au indicat, însă, niciodată care erau semnele acestei maturităţi
economice. Spre sfârşitul vieţii, în anii 1871-187232, Marx a
29
Stephane Courtois (coordonator), Dicţionarul Comunismului, Editura
Polirom, Iaşi, 2008, p. 612.
30
Karl Marx şi Friederich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura
Partidului Comunist din România, 1945.
31
Ibidem, p.39 şi 56.
32
Marx a murit în 1883, la 18 martie. La înmormântare au participat... opt
persoane.

26
admis că se putea trece în ţările cele mai avansate, precum
Marea Britanie, Statele Unite şi Olanda, de la capitalism la
so­cialism şi pe calea propagandei paşnice, fără violenţă33. Aşa­
dar, teoria lui Marx, mai precis versiunea sa cea mai radicală,
conform căreia lupta de clasă determină mersul istoriei, a fost
pusă în practică de către Vladimir Ilici Ulianov-Lenin în Rusia
autocratică, chiar dacă condiţiile erau total inadecvate concep­
ţiei înaintaşului său. Viziunea sa teoretică, ce avea să fie cu­
noscută în istorie sub denumirea de leninism, a fost, înainte de
toate, un model teoretic al revoluţiei din Rusia. Concepţia le­
ninistă excludea orice revizionism, interpretare reformistă sau
democratică şi considera că fără puritatea revoluţionară a ide­
ologiei, fără o teorie revoluţionară, nu se putea ajunge la miş­
carea revoluţionară. În consecinţă preconiza instituirea dictatu­
rii proletariatului34, iar lupta de clasă trebuia să fie dusă cu in­
transigenţă până la distrugerea şi exterminarea adversarului.
Pornind de la realităţile Imperiului Ţarist, cu un caracter
profund antidemocratic şi cu o clasă muncitoare slabă, atât
cantitativ cât şi calitativ, Lenin pune bazele partidului de tip
bolşevic35. În concepţia lui, partidul nu mai era emanaţia clasei
muncitoare, ci el urma să devină un partid format din revoluţi­
onari de profesie, o avangardă a acestei clase. Rolul partidului
era acela de a conştientiza, de a organiza şi conduce clasa
muncitoare, amorfă din punct de vedere politic, lipsită de con­
ştiinţă revoluţionară. În urma acestei schimbări de roluri, prin
care partidul devenea actorul principal istoric, rezidă şi dimen­
siunea totalitară a bolşevismului. Partidul bolşevic devine un
partid-stat care îndeplineşte simultan atât funcţiile unui stat,
cât şi pe cele ale unui partid, fapt materializat prin numirea
unor membri ai partidului în toate posturile de conducere ale
statului, Lenin însuşi fiind atât lider al partidului cât şi şef al
guvernului. El este cel care impune încă de la început regimul
partidului unic, excluzând, în acelaşi timp, principiul demo­cratic
33
Laszek Kolakowski, Principalele curente ale Marxismului, Fondatorii,
vol. I, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 248.
34
Stephane Courtois (coordonator), op. cit. p.347-348.
35
Nucleul central de bază, efectiv, al Partidului Bolşevic în momentul în care a
izbucnit Revoluţia din Octombrie 1917, era de cinci până la zece mii de membri,
din care o treime o reprezentau intelectualii (conform Robert Conquest, Marea
Teroare, O reevaluare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.15.)

27
al separaţiei puterilor în stat. Prin urmare, leninismul şi partidul
gândit şi creat după imaginea lui, au instituit un sistem privilegiat
de constrângere, având ca principală consecinţă cultul luptei de
clasă şi al violenţei revoluţionare perpetue. La puţin timp după
moartea lui Lenin este încetăţenită expresia ,,marxism-leninism”,
destinată să precizeze interpretarea leni­nistă a marxismului.
Adevăratul organizator al puterii comuniste din secolul
XX a fost, însă, Iosif Djugaşvili-Vissarionovici-Stalin, cel care
din 1924, după moartea lui Lenin, dar mai ales din 1929, după
înlăturarea oricărei opoziţii, devine stăpânul absolut al Uniunii
Sovietice, instaurând totalitarismul de mare intensitate şi apli­când
teroarea la o scară nemaiîntâlnită. El a crezut sincer în comunism,
identificându-se cu el, aşa cum avea să facă mai târziu Nicolae
Ceauşescu, în România. Stalin a marcat în mod profund întregul
sistem comunist mondial, imprimând o serie de caracteristici
proprii. A fost ceea ce în istorie s-a numit sta­linism.
Folosindu-se de un principiu enunţat şi pus în aplicare de
însuşi Lenin, cel al centralismului democratic, Stalin transferă
întreaga putere conducerii partidului, al cărui lider de necon­
testat avea să devină. În acelaşi timp, folosind propria viziune
asupra construcţiei socialismului într-o singură ţară, de imple­
mentare a procesului de industrializare şi colectivizare, Stalin
promovează şi impune ideea intensificării luptei de clasă în
timpul construcţiei socialismului, justificând astfel teroarea. În
cadrul acestui proces al intensificării luptei de clasă erau vizaţi
atât supravieţuitorii claselor exploatatoare, dar şi reprezentanţii
noilor clase născute în procesul de edificare a socialismului, în
primul rând ţărănimea, dar şi clasa muncitoare, noua intelectu­
alitate sau alte segmente ale societăţii.
Hannah Arendt, referindu-se la modul în care Stalin a
reuşit să impună dictatura unui singur partid în regim totalitar
afirma: ,,Mijloacele prin care Stalin a schimbat dictatura rusă
a unui singur partid în regim totalitar şi partidele comuniste
re­voluţionare din întreaga lume în mişcări totalitare le-au con­
stituit lichidarea fracţiunilor, abolirea democraţiei interne de
partid, şi astfel el transforma partidele comuniste naţionale în
filiale, dirijate de Moscova” 36.
36
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994, p. 495.

28
 Regimurile socialiste est-europene venite la putere în
Europa după al doilea război mondial şi care într-o primă fază
au purtat titulatura de democraţii populare au urmat întrutotul
modelul leninist-stalinist. Înscriindu-se pe aceeaşi traiectorie a
teoriei leninist-staliniste, ele au promovat o campanie de pro­
fundă ostilitate faţă de ,,vechea orânduire”, pe care au încercat
să o distrugă în totalitate (economic, social, politic, cultural).
În mod concret, s-a trecut la anihilarea vechilor clase sociale,
eliminarea tuturor duşmanilor reali sau potenţiali, a proprietăţii
particulare, a pluralismului politic şi a tot ce însemna societa­
tea de tip democrat-burgheză, considerată vinovată pentru
toate relele existente. Scopul declarat al noilor regimuri poli­
tice era acela de a construi o societate nouă, înzestrată cu toate
virtuţile şi speranţele unei lumi mai bune şi mai drepte, o lume
a egalităţii, a înlăturării ,,exploatării omului de către om”, a
oricărei forme de constrângere şi reprimare.
În mod concret, din punct de vedere politic România a
fost subordonată U.R.S.S. prin impunerea regimului de tip so­
vietic, obiectiv realizat începând din 1945. Transformarea po­
litică a ţării s-a produs treptat, prin acapararea de către comu­
nişti a principalelor pârghii de conducere ale statului şi prin
înlăturarea „claselor exploatatoare”, a elitelor politice şi mili­
tare ale ţării37. Principalele instituţii sunt copiate sau transfor­
mate după tiparul sovietic. Politica generală a statului român
este una de inspiraţie sovietică. Şi în România, ca şi în cele­
lalte state din Europa de Răsărit, s-a instituit un sistem nou de
guvernare, bazat pe coerciţie şi represiune.
Urmând, aşadar, modelul stalinist, aparatul represiv
din România a constituit un instrument important al puterii, o
componentă de bază a regimului democrat-popular şi socia­list/
comunist. Represiunea avea să devină un instrument politic
generalizat, teroarea devenind funcţie a puterii politice şi poli­
tică de stat38.
Constituţia din 1948 şi apoi cea din 1952 au con­sfinţit
acest lucru. Constituţia din 1952, considerată a fi ,,Constituţia

37
Ion Ciupercă, Totalitarismul, fenomen al secolului XX, partea I, Iaşi,
Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 1997, p. 255.
38
Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, România şi
Comunismul. O istorie ilustrată, Editura Corint, Bucureşti, 2010, p. 115.

29
totalei aserviri” a României faţă de Uniunea Sovi­etică39,
consemna în acest sens: „Republica Populară Română a luat
naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra
fascismului german şi a eliberării României de către glorioasa
Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţa popo­rului
muncitor, în frunte cu clasa muncitoare, condusă de par­tidul
comunist, să doboare dictatura fascistă, să nimicească puterea
claselor exploatatoare şi să făurească statul de demo­craţie
populară, care corespunde pe deplin intereselor şi năzu­inţelor
maselor populare din România”40 . În consecinţă, comu­niştii
români au aplicat dogma leninist-stalinistă şi au promovat
acelaşi tip de construcţie instituţională, bazată pe represiune.
Represiunea în regimurile comuniste a avut intensităţi
diferite, fiind determinată de factori interni sau externi. Se
poate observa că represiunea a avut o mai mare intensitate în
perioada de început a regimurilor, atunci când acestea încercau
să-şi consolideze puterea. De asemenea, intensitatea represiu­
nii a fost mult mai puternică în timpul vieţii lui Stalin, regimu­
rile democrat-populare din Europa Central-Răsăriteană şi de
Sud-Est, cu excepţia Iugoslaviei, urmând cu fidelitate modelul
stalinist. Mai pot fi invocaţi şi alţi factori, ca de pildă opoziţia
societăţii faţă de puterea totalitară, dar şi raporturile dintre cele
două sisteme politice, capitalist şi comunist, momentele de
criză determinând la rândul lor amploarea represiunii.

39
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României. 1859-1991.
Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 113.
40
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu
Popescu, Constiuţiile Române. Texte. Note. Prezentare comparativă. Regia
Autonomă ,,Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 141-152.

30
 II. REPRESIUNEA ÎN REGIMUL
COMUNIST DIN ROMÂNIA

România a urmat, în mare, aceeaşi cale spre regimul

totalitar de tip stalinist, ca şi celelalte ţări aşa zise democrat-
po­pulare. A existat mai întâi o perioadă de tranziţie, începută în
vara lui 1944 şi încheiată în decembrie 1947, când prin Legea
nr. 363/1947 a fost abolită monarhia şi proclamată Republica
Populară Română, ,,stat popular, unde întreaga putere de stat
emană de la popor şi pentru popor”41. După această fază tranzi­
torie se instituia, începând cu 1948, regimul stalinist în toate
componentele sale. Politica generală a statului român de­vine
una de inspiraţie sovietică. Ea a fost impusă românilor, în
special, prin mijloace de constrângere, dar şi prin intermediul
celor care s-au raliat noului regim din diferite motive.
Din punct de vedere al durităţii fenomenului represiv,
academicianul Dinu C. Giurescu consideră că în România au
existat câteva etape42.
Cea dintâi s-a manifestat începând cu anul 1947, atunci
când au loc primele arestări în masă ale oponenţilor poli­tici, în
special membri ai Partidului National Ţărănesc (Iuliu Maniu),
ai Partidului Naţional Liberal (Constantin/Dinu I.C. Brătianu)
şi ai Partidului So­cial-Democrat Independent (Constantin Titel-
Petrescu). Nu mai puţin de 315 membri ai partidelor opozante
au fost arestaţi la 20 martie 1947, pentru ca în următoarele
şase luni să urmeze alţi 60043. În scurt timp, cele trei partide
menţio­nate aveau să fie interzise sau obligate să se autodizolve
(1947-1948).

41
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, ediţia a III-a, Editura
Pentru Literatura Politică, 1953, p.184.
42
Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, op.cit, p. 115.
43
Dennis Deletant, ,,Securitatea şi statul poliţienesc” în România (1948-
1989). Studiu introductiv, p. 27, în Marius Oprea, Banalitatea răului. O
istorie a Securiăţii în documente, 1948-1989. Editura Polirom, Iaşi, 2002.

31
 Perioada anilor 1948-1953 s-a caracterizat printr-o
am­plă activitate represivă şi de impunere a sistemului sovietic
în toate domeniile vieţii sociale şi de stat. Asistăm la fenomenul
represiunii ge­neralizate sau de maximă represiune, în formele
cele mai brutale, cu sute de mii de arestări si deportări. Această
perioadă a reprezentat una dintre cele mai dramatice pagini din
istoria României, afirmaţia fiind valabilă şi în cazul altor state
aflate sub dominaţia sovietică.
Între anii 1954-1957 a urmat o perioadă de oarecare re­
laxare, explicabilă în principal prin moartea lui Stalin (martie 1953).
Anii 1958-1962 au marcat a doua fază a represiunii, în­
dreptată îndeo­sebi împotriva intelectualităţii şi a ţărănimii. Tot
în acest interval a fost introdusă pedeapsa cu moartea şi pen­tru
delictele economice ce depăşeau o anumită valoare a pagube­lor.
A urmat o nouă perioadă de relaxare a regimului (1962-
1964), marcată prin graţierea tuturor deţinuţilor politici, în
număr de 14.056.
Între anii 1965-1968 are loc procesul de reorganizare
a sistemului represiv. Mimând o liberalizare strict controlată,
Nicolae Ceauşescu şi-a subordonat, prin intermediul activiştilor
de partid devotaţi, instituţiile represive.
În fine, în perioada anilor 1968-1989, când regimul dă­dea
senzaţia stabilităţii şi solidităţii, avem de-a face cu aşa-numitul
regim al supravegherii generale preventive, cu o schimbare
evidentă a metodelor folosite până la mijlocul anilor ’60.
În România, sistemul represiv s-a manifestat într-un re­
gistru extrem de larg. El a cuprins legislaţia penală, securita­
tea, trupele de securitate, miliţia, organele judecătoreşti, peni­
tenciarele. Responsabilii comunişti români şi-au redactat pro­
pria legislaţie penală, adaptată intereselor noului regim politic,
cel al partidului-stat, cu un pronunţat caracter de clasă.
Faza pregătitoare a avut loc încă din anii 1945-194644
şi a fost coordonată de ministrul justiţiei din guvernul Groza,
comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, cel care practic a subordonat
Justiţia factorului politic. Primele acţiuni represive au constat
în arestarea şi anchetarea celor care au guvernat în perioada
antonesciană. Valurile de arestări au continuat prin reţinerea
44
La 30 martie 1945 era adoptată ,,Legea pentru purificarea administraţiilor
de stat”, care prevedea criteriile şi motivele epurărilor, dar şi constituirea
unor ,,lagăre speciale” pentru muncă obligatorie a salariaţilor epuraţi.

32
celor care erau consideraţi ostili regimului. Pătrăşcanu a fost
cel care a înfiinţat o nouă instanţă de judecată, cea a Tribuna­
lului Poporului, a introdus în justiţie categoria acuzatorilor
publici, a transferat către Curţile Marţiale cauzele privind
infracţiunile săvârşite de civili.
La iniţiativa şi cu susţinerea lui, Adunarea Deputaţilor
a votat, la 28 noiembrie 1947, Legea pentru organizarea jude­
cătorească, care suprima inamovibilitatea magistraţilor şi in­
troducea ,,asesorii populari” în alcătuirea instanţelor de jude­cată
penală (ulterior şi civilă). Asesorii erau selectaţi dintre elemen­
tele de încredere şi aveau drept de vot. Prin această lege, prin
întreaga legislaţie de altfel, cât şi prin cele trei Con­stituţii (1948,
1952 şi 1965), adoptate în perioada socia­list/ comunistă, Justiţia
a fost deposedată de toate prerogativele care o făceau a deţine
funcţia de putere în stat, ea devenind simplu executant al puterii
politice. În acelaşi timp, legislaţia penală democrat-populară nu
recunoştea prezumţia de nevino­văţie. Cel ce era arestat, în mod
automat însemna că este şi vi­novat.
Legiuitorul şi-a acordat libertatea de acţiune în legislaţia
penală, prin modificarea Codului Penal (Decret nr. 187 din 30
aprilie 1949, publicat în „Buletinul Oficial”), prin care era
completat articolul 1 din Dispoziţiile Generale. Astfel, oricine
putea fi condamnat pentru fapte care, atunci când s-au produs,
erau permise de lege şi nu constituiau un delict. De altfel, Co­
dul Penal, publicat în anul 1948, modificat după conceptele şi
reglementările legislaţiei sovietice şi Legea nr. 16 din 1949,
privitoare la crimele contra securităţii statului, au constituit,
pentru această perioadă, instrumentele juridice cel mai des fo­
losite în tribunalele militare şi civile din România comunistă,
ca arme ale ,,luptei de clasă”45. Legea din 13 ianuarie 1949,
amintită mai sus, introducea pedeapsa cu moartea atât pentru
delicte politice, cât şi pentru delicte economice.
Caracterul de clasă al sistemului juridic reiese şi din arti­
colul 1 al Codului Penal, din 1 iunie 195846. Conform acestuia
erau considerate „periculoase” pentru „ordinea de drept” din
45
Marius Oprea, op. cit, p. 24.
46
Codul Penal. Text oficial cu modificările până la date de de 1 iunie 1958,
urmat de o anexă de legi penale speciale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1958, p.21-22.

33
Republica Populară Română „orice acţiuni sau omisiuni care
aduc atingere structurii economice, sociale, politice ori sigu­
ranţei R.P.R. sau tulbură ordinea de drept statornicită de po­
por, în frunte cu clasa muncitoare”. Această formulare atât de
imprecisă făcea ca orice manifestare neconvenabilă regimului
să fie clasificată drept „periculoasă” şi incriminată ca atare. O
altă caracteristică este dată de pedepsele excesive pentru de­
licte care nu erau clar definite.
Corpul avocaţilor era şi el restructurat din temelii. În
primăvara anului 1948, barourile de avocaţi erau desfiinţate.
În locul lor erau create colegiile de avocaţi, conduse de avocaţi
comunişti şi în care intrau doar cei favorabili regimului. Nu­
mărul acestora a scăzut dramatic. De exemplu, în Bucureşti
numărul avocaţilor cu drept de a profesa s-a redus de la 12.000
la 2.00047.
În baza acestei legislaţii, cu profundul ei caracter de
clasă, mii de persoane au fost arestate pentru simplul fapt că
au aparţinut partidelor politice istorice, au îndeplinit funcţii în
aparatul de stat interbelic sau au făcut parte din vechile orga­
nisme represive – militari, persoane considerate reacţionare
etc. Vechea elită politică, culturală, economică, militară româ­
nească avea să fie decapitată.
Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi alţi fruntaşi ai Partidului
Naţional-Ţărănesc sunt arestaţi în urma unei înscenări, iar par­
tidul a fost scos în afara legii. Într-un proces spectacol, regizat
de puterea comunistă şi puternic mediatizat în scop propagan­
distic, cei doi sunt condamnaţi la temniţă grea pe viaţă, iar
principalii lor colaboratori la ani grei de închisoare. A urmat
arestarea altor membri ai partidului şi condamnarea lor. În anii
1948 şi 1949 a fost arestată întreaga elită a conducerii Parti­
dului Social-Democrat Independent în frunte cu preşedintele
său, vechiul militant social-democrat Constantin Titel-
Pe­trescu. Între anii 1948-1952 au fost arestaţi mii de membri
ai fostelor partide istorice, foşti membri sau simpatizanţi ai
Miş­cării Legionare. De furia noilor autorităţi n-au scăpat nici
tine­rii, numeroşi studenţi şi elevi fiind arestaţi din diferite

47
Marius Oprea, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964),
Editura Polirom, Iaşi, 2008, p.178.

34
motive, uneori minore48. Concomitent, au fost declanşate
procesele economice, în care erau implicaţi industriaşi, oameni
de afa­ceri etc. La sfârşitul lunii iulie 1948, printr-un ordin emis
de Cabinetul Ministerului Afacerilor de Interne, s-a trecut la
arestarea foştilor ofiţeri de poliţie.
În intervalul de timp 1948-1955, închisorile de extermi­
nare au fost clasificate pe categorii, în funcţie de duritatea re­
gimului de detenţie: Aiud, Gherla şi Jilava – categoria I; Arad,
Caransebeş, Cluj, Craiova, Făgăraş, Galaţi, Constanţa, Ocnele
Mari, Oradea, Braşov, Piteşti, Ploieşti, Tg. Ocna etc. – catego­
ria a II-a a „penitenciarelor închise”, pentru deţinuţi „cu grad
sporit de periculozitate“; Alba Iulia, Bacău, Baia Mare, Cluj,
Brăila, Deva, Focşani, Rahova, Sibiu, Satu Mare, Sighet, Tg.
Mureş etc. – categoria a III-a; Bârlad, Bistriţa, Caracal, Carei,
Călăraşi, Codlea, Giurgiu, Făgăraş, Piatra Neamţ, Roman,
Si­ghet, Slatina, Tg. Jiu, Târgovişte, Tulcea, Turnu Severin etc.
– categoria a IV-a49.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri (H.C.M.) din 13
ianuarie 1950 si Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950 al Prezidi­
ului M.A.N., erau înfiinţate coloniile de muncă. Măsura era lu­
ată „pentru reeducarea elementelor duşmănoase şi în vederea
încadrării lor pentru viaţa socială în condiţiunile democraţiei
populare şi construirii socialismului...”. „Reeducarea” ţinea
de la şase luni la doi ani, putând fi prelungită. Instrucţiunile
M.A.I. din 3 aprilie 1950 cuprindeau şapte categorii de cetă­
ţeni ce puteau fi trimişi în unităţile speciale de muncă. După
unele evidenţe, pentru intervalul 1948-1964 numărul celor in­
ternaţi în colonii se ridica la 21.855 de persoane (sau 22.077
pentru anii 1950-1964)50. Chiar dacă reglementările privind
coloniile de muncă au fost abrogate, nu toate persoanele inter­
nate au fost eliberate
Tot în acelaşi an, printr-o altă Hotărâre a Consiliului de
Miniştri (nr. 1154/1950) se instituia regimul domiciliului obli­
48
Pentru simplul motiv că frecventaseră Biblioteca franceză au fost arestaţi
nu mai puţin de 300 de elevi şi studenţi.
49
Dorin Dobrincu, Listele morţii. Deţinuţi politici decedaţi în sistemul
carceral din România potrivit documentelor Securităţii, 1945-1958.
Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 15-16.
50
Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, op.cit., 122.

35
gatoriu. În baza acestei hotărâri, „Ministerul Afacerilor Interne
putea, printr-o simplă decizie, să dispună mutarea din centrele
aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în
aceste centre, precum şi din orice localitate, a celor care prin
manifestările lor faţă de poporul muncitor, dăunează construi­
rii socialismului. Tuturor urma să li se stabilească domicilii
obligatorii în orice localitate”. În consecinţă, între 1949 şi
1962 numărul persoanelor cu domiciliu obligatoriu a fost esti­
mat la 60.000 (cifra care includea, probabil, şi membrii famili­
ilor celor mutaţi obligatoriu). Împotriva măsurilor administra­
tive de deportare sau internare nu exista nici o cale de atac,
asemenea măsuri contravenind în mod direct prevederilor con­
stituţionale (din 1948 şi 1952). Cu toate acestea, nici o instanţă
nu putea invoca neconstituţionalitatea unor asemenea acte51.
Numai între anii 1949-1960, în România au avut loc circa
134.000 de procese politice în care au fost judecate aproxima­
tiv 550.000 de persoane care au primit peste 3.000.000 de
ani de închisoare. Istoricul Marius Oprea avansează cifra de
651.087 de persoane închise, dintre care circa 20.000 de oa­
meni au murit52. Din 1947-1948 şi până la mijlocul anilor `60,
pe teritoriul României au existat aproximativ 206 centre de re­
presiune-închisori, colonii de muncă forţată, centre de depor­
tare, locuri de anchetă şi aziluri de psihiatrie53.
Biserica a fost la rândul ei supusă unui tratament represiv54
de epurare şi de subordonare. Statul comunist, profund ateu,
încearcă să elimine din viaţa oamenilor latura religioasă, iar
Bisericii nu i se mai recunoaşte valoarea culturală şi socială
tradiţională. Biserica Ortodoxă, ca şi celelalte Biserici şi con­
fesiuni, au fost aservite statului prin succesive epurări ale cle­
rului, prin naţionalizarea proprietăţilor lor. Un număr conside­
rabil de preoţi şi episcopi din rândul Bisericii Greco-Catolice
au fost arestaţi, fiind acuzaţi, în primul rând, de spionaj în slujba
Vaticanului. În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă Ro­mână,
51
Ibidem.
52
Cezar Avram, Roxana Radu, Regimuri politice comparate, Fascism,
Nazism, Stalinism, Editura Aius Printed, Craiova, 2008, p.78.
53
Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, op.cit., p.131.
54
Primele măsuri represive sunt adoptate încă de sfârşitul anului 1944,
atunci când sunt arestaţi preoţii ce aderaseră la Mişcarea Legionară.

36
majoritară, politica Partidului Comunist s-a manifestat nu prin
desfiinţarea ei, ci prin folosirea capitalului de care aceasta se
bucura pentru a-şi legitima acţiunile întreprinse.
Anul 1948, an în care a fost adoptată noua Lege a Cul­
telor, s-a dovedit crucial pentru această instituţie. Instaurarea
definitiva a sistemului totalitar a transformat Biserica într-o
instituţie marginalizată, ,,tolerată”, aflată sub un control per­
manent exercitat asupra credincioşilor, prin aşa-numiţii „in­
spectori de culte” din cadrul Ministerului Cultelor, mai târziu
al Departamentului Cultelor, care supravegheau instituţiile bi­
sericeşti. Alegerea Patriarhului, a majorităţii membrilor Sfân­
tului Sinod, a Consiliului Naţional al Bisericii, ca şi a admi­
nistraţiei patriarhale se făcea doar cu avizul partidului-stat.
La 19 iulie 1948 s-a produs abrogarea Concordatului
în­cheiat între România şi Sfântul Scaun la 10 mai 1927 şi ratifi­
cat prin Legea din l0 iunie 1929. Decretul era semnat de minis­
trul Cultelor de atunci, Stanciu Stoian, de Constantin I. Parhon
si Emil Popa, dar şi de ministrul Afacerilor Externe, Ana Pau­
ker şi de ministrul Justiţiei, Avram Bunaciu. Concordatul in­
comoda nu numai din punct de vedere politic, dar şi economic.
Unirea cu Roma era catalogată de liderii comunişti ca „antina­
ţională şi antiistorică“, întrucât rupsese unitatea poporului ro­
mân. În baza noii legi, la 1 octombrie 1948, la Cluj, a fost con­
vocat un congres destinat readucerii românilor greco-catolici
„la sânul Bisericii Mamă”. Cu acest prilej, 38 de delegaţi şi
423 de preoţi au semnat un act care confirma trecerea lor la
ortodoxism, din care cauză au fost excomunicaţi imediat din
Biserica Greco-Catolică. Regimul comunist a reacţionat dur şi,
la 8 noiembrie 1948, au fost arestaţi numeroşi preoţi uniţi, iar cei
patru episcopi greco-catolici au fost înlăturati din scaunele lor
episcopale. De-a lungul întregii perioade comuniste, strategia
faţă de Biserica Romano-Catolică şi Biserica Greco-Catolică,
a fost la fel ca şi faţă de Biserica Ortodoxă şi a constat nu în a
le desfiinţa, ci în a le controla şi manipula, urmărind înlocuirea
controlului Vaticanului prin controlul statului.
O altă componentă importantă a politicii regimului co­
munist de-a lungul întregii sale existenţe a constituit-o şi obtu­
rarea comunicării dintre cultura românească şi cea europeană.
Lichidarea treptată a presei de opoziţie, a manifestărilor cultu­

37
rale „burgheze”, monopolizarea culturii române de către Aso­
ciaţia Română de Strângere a Legăturilor cu Uniunea Sovietică
(A.R.L.U.S.), intensa acţiune de rusificare prin crearea editurii
şi a librăriei Cartea Rusă (1946), a Institutului de Studii
Româno-Sovietice (1947), a Institutului de Limba Rusă au
fost doar câteva dintre direcţiile controlului exercitat de noua
putere în domeniul cultural.
Un episod de-a dreptul dramatic în cadrul acestui feno­
men al represiunii din primii ani ai construcţiei socialiste l-a
constituit procesul deposedării ţărănimii de pământ şi înfiinţa­
rea gospodăriilor agricole colective în cadrul aşa numitului
proces al ,,transformării socialiste a agriculturii”55. România a
implementat, alături de Albania, cea mai radicală campanie de
colectivizare, organizând o agricultură hipercentralizată. Pro­
prietatea individuală în agricultură a fost desfiinţată aproape în
întregime, iar ţăranii au fost forţaţi să lucreze în sectorul coo­
peratist. Din punct de vedere instituţional, s-a recurs la intro­
ducerea structurilor cooperatiste de tip sovietic. Procesul s-a
dovedit însă extrem de dificil, în special datorită opoziţiei în­
verşunate a ţărănimii. Gheorghe Gheorghiu-Dej afirma într-un
discurs ţinut în cadrul Plenarei C.C. al P.C.R. din 30 noiembrie
1961, prin care se anunţa încheierea procesului de colectivi­
zare, că în răstimpul scurs din 1949 şi până la acea dată nu mai
puţin de 80 000 de ţărani, ,,în majoritatea lor ţărani muncitori,
au fost trimişi în judecată”, iar dintre ei ,,peste 30 000 au fost
judecaţi în procese publice”56. Colectivizarea a fost încheiată
oficial în aprilie 1962, cu toate că procesul de asimilare şi în­
grădire a proprietăţii ţărăneşti a continuat şi în anii următori.
La sesiunea Marii Adunări Naţionale din 27-28 aprilie 1962,
Gheorghiu-Dej anunţa încheierea „transformării socialiste a
agriculturii”.
Perioada 1953-1958, ce a urmat morţii lui Stalin şi care
a fost văzută de unii istorici57 ca o perioadă de criză a ,,lumii
55
Raport la şedinţa plenară a C.C al P.C.R. din 3-5 martie 1949, în Gheorghe
Gheorghiu-Dej, op.cit., p. 259-328.
56
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi Cuvântări, iunie 1961- decembrie
1962, vol. 3, Editura Politică, Bucureşti, 1962, p. 206.
57
Vezi, de exemplu, în acest sens, Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria
secolului XX. Lumea între război şi pace (1945-1993), vol.2, Editura ALL

38
socialiste”, s-a remarcat printr-o serie de revolte şi contestări
ale modelului stalinist de interpretare a marxismului. Este pe­
rioada în care stalinismul este contestat, atât la nivel de doc­
trină, cât şi de practică revoluţionară, prin promovarea destali­
nizării şi ,,dezgheţului”, dar şi prin greve, demonstraţii sau
chiar adevărate revoluţii, cum s-a întâmplat în Ungaria.
Procesul este mai puţin vizibil în România, liderii de
la Bucureşti rămânând solidari în jurul şefului de necontestat,
Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a ideii de consolidare a regimului.
Totuşi, Gheorghiu-Dej, cu foarte mare prudenţă, începe să
promoveze o politică menită să lărgească baza populară a re­
gimului. În acest sens, obţine retragerea trupelor sovietice din
ţară şi iniţiază o timidă relaxare în plan cultural. Totodată, el a
sprijinit intervenţia sovietică în Ungaria. Partidul nu a renunţat
întru totul la ,,vigilenţa” (era unul dintre cuvintele des folosite
de către liderii comunişti) revoluţionară. În această perioadă,
de relativă relaxare (1954-1957) au fost arestate 6 211 per­
soane pentru ,,activităţi împotriva securităţii statului”. În de­
cembrie 1957, o statistică a Ministerului Afacerilor de Interne
menţiona un număr de 323 207 de ,,elemente duşmănoase
pentru care se deţinea material compromiţător”, iar în anul
1958 erau anchetaţi 47.643 de suspecţi58.
Faza a doua a puternicei represiuni din perioada Dej,
deşi nu la fel de violentă ca cea din primii ani ai regimului
,,democrat popular”, poate fi încadrată între anii 1958-1962.
Ea a fost marcată de existenţa anumitor factori: retragerea tru­
pelor sovietice care oferea o garanţie regimului; ecourile re­
voltei maghiare; eventualele consecinţe ale măsurilor de libe­
ralizare, desigur controlate, din Iugoslavia. Cel mai important
motiv, însă, a fost noul asalt al puterii asupra ţărănimii, în urma
declanşării ultimului val al colectivizării.
Pe măsură ce regimul comunist îşi consolidase poziţia,
iar controlul devenise aproape total, conducerea ţării recurge
la unele măsuri de clemenţă. Începând cu 1954-1955 (în câteva
cazuri izolate) dar, mai ales din 1960, s-a trecut la eliberarea
deţinuţilor politici. În ultimii trei ani ai conducerii lui Dej au

Bucureşti, 1998, p. 396-400.

58
Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, op.cit., p.130.

39
fost eliberaţi 12 682 (90,2%) din totalul de 14 065 deţinuţi po­
litici59 care mai aveau pedepse de ispăşit.
De fapt, la începutul deceniului şapte asistăm la aşa
nu­mitul proces de ,,naţionalizare” a comunismului, proces ce
s-a manifestat printr-o oarecare politică de emancipare faţă de
Moscova şi de modelul sovietic, dar şi printr-o ,,liberalizare”
internă.
Începând cu 1965 şi până în 1989 conducerea de partid
şi de stat a fost gestionată de Nicolae Ceauşescu. Noul lider de
la Bucureşti ,,moştenea” de la predecesorul său un regim bine
consolidat, o ţară cu o independenţă relativă faţă de Moscova,
dar şi cu o deschidere spre colaborarea cu Occidentul; s-a creat
iluzia că, odată consolidată puterea şi ,,duşmanii poporului
anihilaţi”, regimul se va schimba şi va urma calea de dezvol­
tare iugoslavă (destalinizare, liberalizare politică şi ideologică,
deschidere faţă de Occident). Într-o primă fază, mai precis
până în 1971, părea că lucrurile chiar aşa şi stăteau.
Un prim semnal în acest sens ar putea fi considerat
adoptarea unei noi Constituţii în 1965, rămasă în vigoare,
cu modificările din 1968 şi 1974, până la căderea regimului.
Noua Constituţie apărea, cel puţin la nivel teoretic, mult mai
elaborată, dar şi mai liberală decât Constituţia de tip stalinist
din 1952. Constatând victoria „deplină şi definitivă a socialis­
mului”, se arăta în Constituţia din 1965, dar şi încheierea peri­
oadei de trecere de la capitalism la socialism, se schimba de­
numirea ţării din Republica Populară Română în Republica
Socialistă România (R.S.R.)60. Partidul, la rândul său, îşi modi­
fica denumirea revenind la vechea titulatură, Partidul Comunist
Român (P.C.R.), iar în locul funcţiei de prim-secre­tar al C.C.
al P.M.R. a fost instituită aceea de secretar general al C.C. al
P.C.R., dovadă a schimbărilor structurale survenite în partid.
La o examinare mai atentă, însă, se poate lesne observa
că aceasta a rămas o Constituţie tipic totalitară, cu toate falsele
pretenţii de democratizare, din moment ce se stipula chiar în
59
Ibidem, p. 132. Vezi şi Mircea Suciu, Robert Levy, Laurenţiu Panaite,
MAI şi Securitatea: date şi documente inedite, p. 61-64, în Dosarele Istoriei,
An I, nr. 5/1996, p.47-64.
60
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu
Popescu, op. cit., p.165-189.

40
articolul 3 că „în R.S.R. forţa politică conducătoare a întregii
so­cietăţi este P.C.R.”, iar membrii P.C.R. reprezentau o grupă
privi­legiată de cetăţeni, desemnaţi ca fiind „cei mai avansaţi
şi mai conştienţi ai societăţii”61. Recrutarea lor se făcea nu pe
criterii de valoare şi competenţă, ci pe adeziune şi oportunism.
În pri­vinţa drepturilor şi îndatoririlor s-a remarcat că enunţarea
lor avea doar un rol propagandistic. Marcând momentul de
sepa­rare în timpul regimului comunist între perioada de început
şi „epoca de aur” ceauşistă, Constituţia din 1965 a supralicitat
rolul dreptului şi legislaţiei ca instrument de transformare a
realităţii sociale şi, în dorinţa de a legaliza regimul comunist,
i-a atribuit o funcţie instrumentală de menţinere şi consolidare
a puterii partidului şi de subordonare necondiţionată a indivizi­
lor faţă de statul socialist. Această politică a creat o adevărată
inflaţie legislativă în perioada 1965-1989, care a produs ne­
numărate modificări constituţionale, cu efecte asupra exercită­
rii puterii totalitare şi asupra drepturilor cetăţeneşti. În 1968, în
decembrie, de exemplu, se introduce printre atribuţiile consili­
ilor populare şi aceea de alegere şi revocare a judecătorilor,
procurorului-şef al judeţului, menţinându-se principiul eligibi­
lităţii judecătorilor şi asesorilor.
În scurt timp, însă, s-a dovedit că liberalismul promovat
de Ceauşescu la începutul puterii sale nu a fost altceva decât
un demers politic mimat, având drept scop înşelarea opiniei
publice. Aparatul represiv, chiar dacă trecuse şi avea să mai
treacă prin mai multe transformări, a rămas, în continuare,
unul dintre pilonii centrali ai ,,orânduirii” socialiste. Este foarte
adevărat că arestările în masă încetaseră, la fel şi reţine­rile
arbitrare sau înscenările judiciare, iar deţinuţii politici fu­seseră
eliberaţi. Totuşi, aria de supraveghere a rămas foarte largă, iar
represiunea a rămas tot timpul prezentă atât cât a funcţionat
regimul socialist/comunist în România.
Aparatul represiv a trecut la o fază superioară a evoluţiei
sale, şi-a per­fecţionat metodele şi mijloacele de acţiune
folosindu-se de forme mai subtile, precum cea a supravegherii
informative. Noua tehnică a constat, în principal, într-o supra­
veghere ,,discretă” a persoanelor sau grupurilor de persoane
61
Ibidem, p.169.

41
ostile re­gimului şi atenţionarea lor, uneori prin punerea în
dezbatere publică şi menţinerea acestora sub control. Iată doar
câteva exemple ale acestei tehnici de urmărire camuflată. Între 1
ia­nuarie 1967 şi 31 mai 1968, un număr de 353.590 de locuitori
din mediul rural s-au aflat sub o atentă observare cu ajutorul a
30.459 de informatori. Cei care reprezentau un risc mai mare,
a fost vorba de 1.736 de persoane, au fost avertizaţi, 86 au fost
demascaţi (în dezbateri publice), în timp ce 81 de persoane au
fost arestate62.
Codul penal din 1968 reflecta concepţia totalitară a sta­
tului comunist prin încriminarea şi sancţionarea faptelor anti­
sociale în raport cu valorile şi relaţiile socialiste (patria, statul,
partidul, poporul, proprietatea de stat si cooperatistă) şi trece­
rea în plan secundar a drepturilor individuale.
Libertăţile fundamentale ale omului au fost încălcate
printr-o serie de reglementări referitoare la organizarea
şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat sau prin
organizarea pro­ducţiei şi a muncii în agricultură, context prin
care se impu­neau criterii discriminatorii privind încadrarea şi
promovarea în muncă a personalului din „unităţile socialiste”63.
Cu toate că nu mai avem de-a face cu acţiuni brutale şi
violente vizibile, represiunea regimului totalitar se realizează
mai subtil, prin teroarea generalizată şi probabilitatea de a fi
suspicionat ca „duşman al poporului”. De asemenea, posibili­
tatea de exprimare liberă prin presă era strict limitată şi con­
trolată, adică inexistentă.
În scurt timp, regimul ceauşist a trecut de la firavele
mă­suri de liberalizare la cultul personalităţii. Regimul patronat
de Ceauşescu a căpătat, în special din a doua parte a anilor ‘70,
vizibile trăsături staliniste. Cu cât reuşea să concentreze mai
mult puterea în propriile mâini, cu atât regimul a căpătat tră­
săturile unui stat poliţienesc, în care poliţia politică a devenit
cel mai important instrument de guvernare. Ceauşescu a reuşit
să instaureze un regim de teroare politică, al cărui instrument
omnipotent a fost Securitatea, devenită un adevărat stat în stat,
total credincioasă dictatorului.
62
Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, op.cit., p. 136.
63
Legea nr. 3/1974 privind regimul presei în RSR în ,,Buletinul Oficial” nr.
48/1974.

42
 Realizarea unui bilanţ al victimelor regimului comunist
în România, ca de altfel pentru întregul sistem comunist mon­
dial, este foarte greu de făcut, în primul rând din cauza lipsei
bazei documentare. Există cifre diferite de la sursă la sursă,
de la perioadă la perioadă. Astfel, fostul ministru de interne
co­munist între 1945 şi 1952, Teohari Georgescu, a fost pus să
răspundă în faţa tovarăşilor săi care îl acuzau de ,,o atitudine
lipsită de ură de clasă, capitulardă faţă de elementele capita­
liste, moşiereşti, fasciste” în următorii termeni; ,,Lipsa de ură
de clasă, capitulare în faţa duşmanului de clasă, aceasta nu…
De la 6 martie 1945 pană la 26 mai 1952... în cei şapte ani,
peste 100.000 de bandiţi au fost arestaţi şi condamnaţi pentru
că au uneltit împotriva regimului nostru...”64.
Stelian Tănase vorbeşte despre 81.592 de victime în in­
tervalul 1954-195865, iar Gheorghe Boldur-Lăţescu avansează
pentru anii 1948-1964, cifra de 1.131.000 de victime, cu o rată
a mortalităţii de 30%66.
Academicianul Dinu C. Giurescu a conchis, pe baza
sur­selor pe care le-a consultat, că în intervalul 1948-1962
au fost 394 216 deţinuţi şi deportaţi politici67. Marius Oprea
estimează că numărul celor care au luat drumul închisorilor, al
lagărelor de muncă sau au primit domiciliu forţat în anii în care
Teohari Georgescu şi Alexandru Drăghici au condus aparatul
de repre­siune a fost cuprins între 4-500 000 de persoane68
La nivel mondial se estimează că în U.R.S.S. şi în ţările
satelit, din 1917 până în 1991, comunismul a făcut aproxima­
tiv 100.000.000 de victime69, iar după alţi autori aproximativ
64
Marius Oprea, Pagini din copilăria Securităţii române, p.38, în Dosarele
Istoriei, An.I, nr.5, p. 34-38.
65
Stelian Tănase, Anatomia mistificării, 1944-1989, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997, p.158.
66
Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, vol. II,
Editura Albatros, Bucureşti, 1994, p.15-20.
67
Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, op.cit., p. 139.
68
Marius Oprea, Dosarele Istoriei, An.I, nr.5, p. 46.
69
Gheorghe Buzatu, Cuvânt înainte, p. 7, în Crimele lui Stalin. Raportul
Secret al lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., Studiu introductiv,
note şi glosar de Vladimir Zodian şi Gheorghe Neacşu. Ediţe îngrijită de
Radu-Dan Vlad, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1998.

43
150.000.00070. Cercetări mai recente au arătat, de asemenea,
că în perioada august 1937 – noiembrie 1938, deci în timpul
Marii Terori, au avut loc, în medie, 1.600 de execuţii pe zi71.

70
Ibidem, p.8, nota 10.
71
Florin Constantiniu, ,,Cuvânt înainte”, p.7, în Adam B. Ulam, Bolşevicii.
Triumful comunismului în Rusia. O istorie intelectuală şi politică, Edirura
Corint, Bucureşti, 2009, p.7.

44
 III. INSTITUŢIILE REPRESIUNII
ÎN REGIMUL COMUNIST
DIN ROMÂNIA

În cadrul sistemului represiv din statele comuniste

euro­pene postbelice, Poliţia Politică a fost unul dintre pilonii
cen­trali de susţinere ai acestor regimuri politice. Securitatea
Popo­rului din România, cum era numită la început, a fost o
copie fidelă a instituţiei-mamă din U.R.S.S. (Comisia panrusă
extraor­dinară pentru represiunea împotriva contrarevoluţiei,
speculei şi sabotajului, prescurtat C.E.K.A.*), creată la 21
decembrie 1917, prototip şi arhetip al tuturor celorlalte poliţii
politice din ţările Europei Central-Răsăritene şi de Est intrate
sub domina­ţie sovietică după al doilea război mondial. Aflată în
serviciul unui regim impus de ocupantul sovietic şi respins de
marea majoritate a poporului român, poliţia politică a devenit
princi­palul susţinător al puterii comuniste, dar şi instrumentul
capital al represiunii şi al intimidării opozanţilor.
*
Felix Dzerjinski este cel care a pus bazele acestei temute instituţii. În 1922
era înlocuită de G.P.U. (Direcţia Politică de Stat), condusă de Viaceslav
Menjinski din 1923 până în 1934. G.P.U. a creat la 25 aprilie 1930 Direcţia
Generală a Lagărelor, mai cunoscută sub numele de Gulag, ce avea în
grijă formarea sistemului concentraţionar. În 1934, G.P.U. era integrat
în N.K.V.D. (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne – în 1941
avea cca. o jumătate de milion de agenţi). N.K.V.D.-ul a fost condus de
Genrikh Jogoda din 1934 până în 1936, de Nikolai Ejov, din 1936 până
în 1938 şi de Lavrentiy Beria până în 1946. În 1943, N.K.V.D. pierde
controlul asupra spionajului, preluat de N.K.G.B., care, în 1946 avea 115
000 de membri, dintre care 60 000 doar pentru departamentul de spionaj,
S.M.E.R.Ş. – iniţialele în rusă pentru ,,moarte spionilor”. În aprilie 1946,
N.K.V.D. devine M.D.V. (Ministerul Afacerilor Interne), care se transformă
într-o clasică structură poliţienească. Tot în 1946, N.K.G.B. devine M.G.B.
(Comitetul Securităţii Statului), ce dă naştere, în 1954, K.G.B.-ului,
(Comitetul Securităţii Statului), denumire păstrată până în 1991. Din 1920
această instituţie a dispus şi de o secţie de spionaj (I.N.O., până în 1941,
I.N.U. sau Direcţia Unu din 1941 până în 1947). Din 1947 până în 1951,
principalele funcţii de informaţii au fost preluate de aşa numitul Komitet
Informaţii - K.I.. Între 1952 şi 1991 informaţiile externe au fost conduse de
Direcţia Generală Unu.

45
 Nucleul viitoarei poliţii politice din România, mai cu­
noscută sub temutul nume de Securitate, a funcţionat iniţial
sub titulatura de Secţia a II-a Informaţii şi Contrainformaţii, în
cadrul Formaţiunilor de Luptă Patriotică (F.L.P.), organizaţie
paramilitară comunistă constituită pe formula trupelor de
şoc în vederea răsturnării regimului antonescian. Iniţiatorul
acestui organism a fost conducătorul F.L.P., fostul ofiţer al
armatei regale şi devenit între timp, după ce dezertase şi fugise
în U.R.S.S., specialistul numărul unu în probleme militare
al parti­dului comunist, Emil Bodnăraş. Acesta a înfiinţat la
începutul anului 1944 nucleul viitoarei Securităţi – prima
formă de or­ganizare a unei poliţii politice în România.
Sub directa îndrumare a lui Kavtaradze, ambasadorul
Uniunii Sovietice la Bucureşti, şi a generalilor Saharovski
şi Semiceastînîi, reprezentanţi ai N.K.V.D.-ului în România,
a fost constituită Direcţia Generală a Securităţii Poporului
(D.G.S.P.), în structura Ministerului Afacerilor Interne. Oficial,
ea a luat fiinţă la 28 august 1948, prin Decretul nr. 221 al
Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Scopul acestei instituţii,
se afirma în decretul de constituire, era acela de apărare a
,,cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii
Populare Române contra uneltirilor duşmanilor din interior şi
exterior”72. ,,Corect aplicat, «Securitatea» – sublinia Dennis
Deletant – era termenul prescurtat denumind instituţia care a
supravegheat vieţile românilor pe întreaga perioadă a regimu­
lui comunist”73. Iniţial, Direcţia Generală a Securităţii Poporu­
lui a avut 10 direcţii centrale şi 13 regionale. Tocmai datorită
rolului extrem de important pe care l-a avut în menţinerea re­
gimului comunist, această instituţie a fost reorganizată în mai
multe rânduri. Astfel, din 1952 se constituia chiar un Minister
al Securităţii Statului (ce includea şi D.G.S.P.), independent de
Ministerul de Interne, iar în anul următor Ministerul Securităţii
Statului s-a suprapus peste Ministerul de Interne. O nouă reor­
ganizare s-a produs în 1956, atunci când Ministerul de Interne
era structurat pe două Departamente: Departamentul Securită­
ţii şi Departamentul Internelor. Ultima organizare a poliţiei
72
Mircea Suciu, Robert Levy, Laurenţiu Panaite, op.cit., p.47.
73
Dennis Deletant, Dosarele Istoriei, An I, nr.5, p. 25.

46
politice a avut loc în 1978. Principala instituţie a represiunii
comuniste a avut rolul de a menţine la putere partidul unic, fi­
ind controlată şi dirijată de acesta. Contrar aşteptărilor, numă­
rul celor care lucrau în această instituţie nu era foarte mare, dar
statutul său special o făcea de temut. În 1950, deci la doi ani de
la înfiinţarea D.G.S.P., numărul angajaţilor ajungea la aproape
5.000, pentru ca în 1989 numărul acestora să fie de 14.259
(conform fostului director al nou înfiinţatului Serviciu Român
de Informaţii – S.R.I. din 1990, Virgil Măgureanu)74.
Nu este lipsit de importanţă a se sublinia că primii con­
ducători ai Securităţii au fost agenţi ai serviciului special sovi­
etic. Primul Director General al noii instituţii a fost Pintilie
Gheorghe, în grad de general locotenent de securitate, pe nu­
mele său adevărat Pantelei Bodnarenko, de origine ucrainean,
fost agent N.K.V.D. În calitatea pe care a avut-o, el s-a făcut
vinovat, în mod direct, de arestarea, internarea în lagăre şi de­
portarea a nu mai puţin de 40.000 de persoane, de rele trata­
mente aplicate deţinuţilor, dar şi de participare directă la
crime75. Adjuncţii lui Bodnarenko/Pintilie au fost Alexandru
Nikolski, nume real Boris Grűnbergher-Braunstein, general
maior, numit sub director general, Vladimir Mazuru, nume
adevărat Mazurov, general maior – subdirector general, Mişu
Dulgheru (Dulbergher), colonel.
Pe plan extern, Securitatea a avut în componenţă, înce­
pând cu 1951, o Direcţie de Informaţii Externe (prescurtat
D.I.E.) care din octombrie 1978 până în 1989 s-a intitulat
Centrul de Informaţii Externe (C.I.E.). Activitatea acesteia s-a
caracterizat prin atentate, asasinate, şantaj, răpirea unor per­
soane incomode etc.
Schimbările survenite la nivelul ierarhiei comuniste
după anul 1965 au produs modificări şi în cadrul Securităţii.
Dacă până în 1965-1968 Securitatea era ,,braţul înarmat al re­
gimului ce lovea nemilos duşmanii partidului, a clasei munci­
toare”, după această perioadă s-a promovat o politică insidi­
oasă în care violenţa fizică, făţişă, a fost înlocuită cu metode
mult mai elaborate, unde factorul psihologic a devenit priori­
tar. În consecinţă, măsurile adoptate s-au înscris în politica ge­
74
Ibidem, p.24.
75
Marius Oprea, Bastionul Cruzimii, p. 48.

47
nerală de relativă destindere promovată de Ceauşescu în anii
de început ai puterii sale. În cadrul Plenarei C.C. al P.C.R. din
26-27 iunie 1967, s-au delimitat raporturile dintre partid şi se­
curitate. Vasile Patilineţ a prezentat raportul intitulat ,,Unele
probleme privind activitatea organelor de securitate”, în care
se evidenţia faptul că partidul a exercitat un slab control asupra
securităţii şi critica unele metode de lucru ale acesteia, respec­
tiv abuzurile, încălcările de legalitate, anchete cu folosirea
unor „mijloace nepermise”. Plenara hotăra schimbarea structu­
rii organizatorice a Ministerului de Interne, prin înfiinţarea în
cadrul ministerului a Departamentului Securităţii Statului,
condus de un Consiliu al Securităţii Statului (C.S.S.) ,,răspun­
zător în faţa partidului şi guvernului”76, inclus la rân­dul său,
în Ministerul de Interne. Ulterior, prin Hotărârea Con­siliului
de Miniştri nr. 2 585 din 25 octombrie 1967, trupele M.A.I. au
fost împărţite în Trupe de Securitate şi Trupe de Pază. A fost
constituit, de asemenea, Comandamentul Trupelor de Securitate
(C.T.S.), subordonat C.S.S.77 La 13 februarie 1968, s-a procedat
la o nouă schimbare.
Printr-o altă hotărâre a Consiliului de Miniştri,
Consiliul Securităţii Statului – cu un director propriu, cu
rangul de ministru şi cu funcţia de prim-adjunct al ministrului
de Interne, un prim-vice-preşedinte si doi vicepreşedinţi (Infor­
maţii Interne şi Informaţii Externe) – avea să fie compus din
Direcţia Generală de Informaţii Interne, Direcţia Generală
de Informaţii Externe, Direcţia Generală de Contraspionaj;
Direcţia Tehnico-operativă; Direcţia a VIII-a (Securitatea
personală a conducerii de partid); a IX-a (Filaj şi investigaţii);
a X-a (Anchete penale); direcţiile Personal, În­văţământ;
Serviciul „B” (asigura contrainformativ aparatul de securitate);
Serviciul „C” (evidenţa operativă); corpul de con­silieri şi
inspectori; cancelaria Consiliului Securităţii; coman­damentul
trupelor de securitate. În cadrul acestui proces de re­definire
76
Dennis Deletant, Studiu introductiv, p.36, în Marius Oprea, Banalitatea
răului...
77
Florian Banu şi Liviu Ţăranu, Studiu introductiv, p.18, în Trupele de
Securitate(1949-1989), Documente selectate şi editate de: Florica Dobre,
Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Liviu Ţăranu, Editura
Nemira, Bucureşti, 2004.

48
a noilor ra­porturi dintre Partid şi Securitate – Miliţie se
înscrie şi adoptarea Hotărârii nr. 119 din 16 martie 1968 a
Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. cu privire la întărirea
controlului de partid asupra activităţii organelor de securitate
şi miliţie. Anticipată de dezbaterile de la Plenara din iunie
1967, Hotărârea nr. 119 consfinţea poziţia de subordonare a
Securităţii faţă de partid. Astfel, comitetele judeţene, munici­
pale şi orăşeneşti de partid urmau să controleze şi să îndrume
întreaga activitate desfăşurată de Securitate şi de Miliţie de
la care primeau informaţii periodice. Mai apoi, la 4 aprilie
1968, prin Decretul nr. 295 Departamentul Securităţii Statului
era desfiinţat, iar Consiliului Securităţii Statului era redefinit
ca un „organ central al administraţiei de stat”, ce avea drept
sarcină înfăptuirea politicii partidului şi statului în „domeniul
apărării securităţii statului”. Conform articolului 2, Consiliul
Securită­ţii Statului era condus de C.C. al P.C.R. şi Consiliul de
Mi­niştri, iar la art. 3 se menţionau următoarele: „În îndeplinirea
sarcinilor ce-i revin, Consi­liul Securităţii Statului colaborează
cu ministerele, celelalte organe ale administraţiei de stat şi se
sprijină pe concursul larg al cetăţenilor şi colectivelor oame­
nilor muncii”78.
Cele mai importante măsuri au fost luate începând cu
a doua parte a anilor ‘70 şi în special în ultimul deceniu al
,,epocii Ceauşescu”. Evoluţia este explicabilă prin faptul că, pe
măsură ce cultul personalităţii se accentua, instituţia tindea să
devină practic un organism personal al dictatorului Ceauşescu.
În acest sens se înscrie şi creşterea efectivelor Direcţiei
a V-a, ,,Securitate şi gardă”, iar cu timpul întreaga activitate a
departamentului se concentra în jurul lui Nicolae Ceauşescu.
După ce în 1974 Ceauşescu îşi adăuga o nouă funcţie – la şi
aşa numeroasele pe care le avea pe line de partid şi de stat –,
cea de preşedinte al Republicii Socialiste România, începând
cu 1978 Departamentul Securităţii Statului (D.S.S.) devenea
în mod oficial o instituţie subordonată direct preşedintelui
R.S.R.79. Tot atunci, în luna martie 1978, la conducerea institu­
78
Monica Grigore, Ceauşescu şi redefinirea raporturilor dintre partid şi
Securitate (1967-1968), în Arhivele Securităţii, Consiliul Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, p. 400-401.
79
În 1989, Ceauşescu îndeplinea următoarele funcţii oficiale: preşedinte

49
ţiei era numit un fost muncitor turnător şi fost prim-se­cretar al
Comitetului Judeţean Buzău, Tudor Postelnicu. Acesta a rămas
în funcţie până în 1987, când a fost numit Mi­nistru de Interne,
poziţie în care avea să-l găsească şi Revolu­ţia Română din
Decembrie 1989. Numirea unui activist al par­tidului în fruntea
Securităţii denotă, pe de o parte, deprofesio­nalizarea acesteia,
iar pe de altă parte, subordonarea instituţiei primului om în
partid şi în stat. În acelaşi an, 1978, era înfiin­ţat şi Inspectoratul
de Securitate al Municipiului Bucureşti (I.S.M.B.).
Pe măsură ce climatul economic şi social se deteriora,
începând cu anii ’80 atenţia a revenit spre situaţia din interior.
Aria de supraveghere se măreşte, chiar dacă metodele nu mai
sunt la fel de dure ca cele din anii ’50. Teama însă a rămas, ea
a fost permanentă, generată de acea psihoză a supravegherii
continue pe care o simţeau la tot pasul românii.
La momentul 1989, Departamentul Securităţii Statului80
era condus de general-colonel Iulian Vlad, care avea şi rang
de ministru secretar de stat în cadrul Ministerului de Interne.
Ad­juncţii săi erau: Aristotel Stamatoiu, general-locotenent, ce
avea de asemenea rang de ministru adjunct în Ministerul de
Interne; general-maior Gianu Bucurescu – cu grad de subse­
cretar de stat MI şi general-maior Ştefan Alexie, de asemenea
cu rang de subsecretar de stat MI. Departamentul era structurat
în şase Direcţii/Directorate:
• Direcţia I de Informaţii Interne era condusă de colo­
nel Gheorghe Raţiu. Adjuncţi: colonel Ilie Merce, lo­cotenent-
colonel Gabriel Anastasiu şi locotenent-co­lonel Elena Moca.
• Direcţia a II-a de contraspionaj Economic, condusă
de general-maior Emil Macri. Adjuncţi: colonel Vergiliu
Ionescu, locotenent-colonel Constantin Stan şi loco­tenent-
colonel Claudiu Bucur.
al R.S.R., secretar general al partidului, preşedinte al Frontului Unităţii şi
Democraţiei Socialiste, preşedinte al Consiliului de Apărare, comandant
suprem al Forţelor Armate, preşedinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării
Economice şi Sociale, preşedinte al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii,
preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice. In plus,
promovând o adevărată politică dinastică, potrivit publicaţiei germane Stern,
36 de persoane din categoria rudelor, ocupau funcţii dintre cele mai importante
pe linie de partid şi de stat.
80
Gino Rado, Departamentul Securităţii Statului în 1988-1989. Structură
şi ,,plan de măsuri”, în ,,Caietele Revoluţiei”, nr. 1(3)/2006, p. 24-28.

50
 • Direcţia a III-a de Contraspionaj, condusă de
general Aurelian Mortoiu. Adjuncţi: colonel Filip Teodo­rescu,
locotenent-colonel Emil Rădulescu şi locote­nent-colonel
Gheorghe Diaconescu.
• Direcţia a IV-a de Contraspionaj Militar, condusă
de general-maior Vasile A. Gheorghe. Adjuncţi: colonel Radu
Bălăşoiu, locotenent-colonel Mihai Uţă şi lo­cotenent-colonel
Dumitru Petanca.
• Direcţia a V-a de Protecţie şi Pază a Conducerii
PCR, condusă de general-maior Marin Neagoe.
• Direcţia a VI-a de Cercetări Penale, condusă de
colo­nel Gheorghe Vasile, adjunct fiind Pătru Murariu.
Urmau cinci unităţi importante:
• U.M. 0544 – Centrul de Informații Externe (C.I.E.),
con­dus de general-locotenent Ştefan Alexie;
• U.M. 0195 – Unitatea de Contraspionaj a C.I.E., de
care răspundea general-maior Ioan Moţ;
• U.M. 0110 – Contraspionaj Intern şi Extern, condusă
de general-maior Victor Neculicioiu;
• U.M. 0525 – Cifru, condusă de general-maior
Gheor­ghe Radu;
• U.M. 0107 – Întreprinderea de Comerţ Exterior
„Dună­rea”, condusă de colonel Constantin Gavril.
Departamentul Securităţii Statului avea, de asemenea,
în componenţă şi 15 unităţi speciale, după cum urmează: Unita­
tea Specială de Luptă Antitero (U.S.L.A.), creată în 1978, care
număra aproape 800 de ofiţeri şi soldaţi; Serviciul Special
pentru Protejarea Secretelor de Stat, Serviciul Independent
pentru Comerţ Exterior, Centrul pentru Informatică şi Docu­
mentare, Serviciul Independent Secretariat-Juridic, Serviciul
„D” – Dezinformare, Comandamentul pentru Tehnica Opera­
tivă şi Transmisiuni, Unitatea Specială „R” (Telecomunicaţii),
Unitatea Specială „S” (supraveghere corespondenţă, scrisori
anonime), Unitatea Specială „T” (Instalaţii Tehnice), Unitatea
Specială de Filaj „F”, Serviciul „C” (Transportul documentelor
secrete), Unitatea Speciala „P” (Producţie specială şi cerce­
tare), Unitatea Specială de Aviaţie şi Serviciul Independent de
Cadre, Învăţământ şi Organizare-Mobilizare.
La începutul anului 1989, în data de 17 ianuarie, Consi­
liul de Conducere al Departamentului Securităţii Statului a

51
înaintat spre aprobare conducerii de partid şi de stat programul
de măsuri pe anul în curs81. Programul avea 17 obiective
princi­pale, împărţite la rândul lor în 120 de puncte (obiective
secundare). Iată cele mai importante din aceste măsuri. În plan
extern urma să se acţioneze într-un registru larg ce trebuia să
aibă în vedere spionajul sovietic, pe cel maghiar, ,,elementele
naţionaliste” germane, dar şi grupurile clandestine naţional-
fasciste, teroriste şi extremiste, precum şi orice persoane sau
grupuri de persoane considerate că pot reprezenta pericol pen­
tru integritatea şi independenţa statului român. O atenţie deo­
sebită era acordată acţiunilor naţional-iredentiste maghiare din
exterior. Iredentismul maghiar era considerat pericolul cel mai
grav. Se estima că la sfârşitul lunii octombrie în Ungaria se
aflau circa 30. 000 de cetăţeni români, ce părăsiseră fraudulos
ţara, concentraţi în lagăre82. De aceste probleme răspundeau
în special cei din Direcţia I şi unităţile speciale din cadrul
De­partamentului Securităţii Statului. Tot în plan extern se avea
în vedere luarea unor măsuri ofensive împotriva legionarilor
şi descendenţilor acestora, a foştilor lideri politici condamnaţi,
care au făcut parte din „partidele burghezo-moşiereşti”, pre­
cum şi a moştenitorilor acestora, urmărindu-se neutralizarea
activităţii organizaţiilor şi grupărilor de acest fel. Totodată, se
acorda o atenţie deosebită acţiunilor realizate sub acoperire
religioasă ce vizau în mod deosebit sectele neoprotestante şi
cultul greco-catolic. De acest sector răspundeau Direcţia I,
Di­recţia III, U.M. 0544 şi Serviciul „D”. În domeniile „artă-
cul­tură”, presă, poligrafie şi radio-televiziune se acţiona pentru
prevenirea, combaterea şi neutralizarea încercărilor din străi­nătate
de a se racola şi instiga la activităţi contestatare şi disi­dente. În
privinţa ştiinţei, învăţământului, sănătăţii, justiţiei, tineretului şi
sportului urma să se acţioneze pentru prevenirea şi con­tracararea
în fază incipientă a influenţelor exercitate de propaganda ostilă
din exterior. Răspunzătoare de aceste pro­bleme erau Direcţia I,
II, IV, U.M. 0544, U.M. 0195 şi Serviciul ,,D”.
O atenţie deosebită se acorda şi aşa numitei probleme
„Eterul”. În acest sens se avea în vedere penetrarea infor­
81
Marius Oprea, Banalitatea răului, Doc. Nr. 52, p. 497-523.
82
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secţia Probleme de Apărare, Ds. 9/1989,
f.18.

52
mativă în centrele şi organismele de propagandă străine.
Răspundeau Direcția I, II, III, IV, U.S.L.A. şi U.M. 0544. O
altă problemă urmărită cu atenţie era cea a străinilor aflaţi la
studii în Romania. Întărirea dispozitivului informativ în rândul
tuturor grupurilor naţionale, cu accent pe anihilarea elementelor
extremist-teroriste şi a agenţilor serviciilor de spi­onaj străine,
constituia o altă prioritate a Departamentului Securităţii Statului.
Alte direcţii se ocupau cu activităţi de combatere şi prevenire a
trecerilor ilegale ale frontierei şi rămânerii ilegale în străinătate.
Erau urmărite toate legăturile, con­tactele cetăţe­nilor români cu
străinii, cenzurarea corespondenţei. Răspun­zătoare erau Direcţia
I, II, III, IV, U.S.L.A., U.M. 0544 şi U.M. 0195.
Pe plan intern, Direcţia Securităţii Statului urmărea,
printre altele, prevenirea şi contracararea faptelor şi fenome­
nelor de natură să aducă atingere securităţii statului în dome­
niul economic. Aceste activităţi informativ-operative erau rea­
lizate în 11 sectoare, care acopereau toate ramurile economice.
De asemenea, erau vizate sectoarele cercetării ştiinţifice
şi ingineriei tehnologice, obiectivele de planificare şi finan­
ciar-bancare, precum şi domeniul cooperării economice inter­
naţionale, în special, Întreprinderea de comerţ exterior „Dună­
rea”. În legătură cu acest aspect, planul prevedea o perfecţio­
nare continuă a muncii de securitate în sfera comerţului exte­
rior – se acorda o atenţie specială calităţii si loialităţii reţelei
informative de profil, dezvoltării acesteia inclusiv la unităţile
teritoriale. Întregii activităţi din această structură i se imprima
un pronunţat caracter de contraspionaj economic, asigurându-
se cunoaşterea şi contracararea acţiunilor îndreptate împotriva
politicii comerciale, de boicotare sau compromitere a mărfu­
rilor româneşti pe diverse pieţe, precum şi încercarea de deza­
vantajare a României în relaţiile economice internaţionale. Se
preconiza obţinerea de informaţii şi date cu privire la tehnologi­
ile de vârf, documentaţii tehnico-ştiinţifice, influenţarea unor
firme şi comercianţi străini în sensul adoptării unei atitudini
favorabile dezvoltării relaţiilor cu partenerii români. Altă
direcţie viza controlul, verificarea complexă şi sistematică a
întregului personal din sistemul comerţului exterior, a celui din
sectoa­rele producţiei pentru export, care participa la tratative

53
cu par­tenerii străini. De acest sector răspundeau U.M. 0650,
U.M. 0544, U.M. 0195, Serviciul „D” şi Direcțiile II, III şi IV.
Cunoaşterea, prevenirea şi neutralizarea acţiunilor de
,,spionaj-trădare şi activităţilor ostile desfăşurate de servicii
de informare străine, organizaţii şi cercuri reacţionare” era,
de asemenea, menţionată între obiectivele Securităţii. Liniile
de lucru (nu mai puţin de zece) în cadrul acestei direcţii erau:
dezvoltarea susţinută a reţelei informative şi ridicarea nivelului
profesional al întregii activităţi de contraspionaj; perfecţiona­
rea controlului informativ-operaţional asupra cadrelor şi agen­
ţilor de spionaj cu acoperire diplomatică; depistarea cadrelor şi
agenţilor de spionaj trimişi în România sub acoperirea de lec­
tori, doctoranzi, studenţi83, reprezentanţi ai cultelor, delegaţii
parlamentare; atenta supraveghere a turiştilor străini şi a vizi­
tatorilor la rude şi asigurarea contrainformativă a contractelor
turistice încheiate cu parteneri străini; depistarea, controlarea
şi neutralizarea persoanelor suspecte de trădare în rândul celor
care călătoreau în străinătate; lărgirea frontului de lucru şi a
câmpului de căutare a informaţiilor în problema francmasone­
riei; controlul asupra acţiunilor protocolare organizate de stră­
ini; controlul şi neutralizarea oricăror activităţi ostile desfăşu­
rate de ziariştii străini veniţi în ţară în această calitate sau sub
diverse acoperiri. Această activitate intra în răspunderea Di­
recţiei a III-a din cadrul Securităţii, dar şi a U.M. 0650, 0544,
0195. Se mai colabora şi cu unităţile speciale „F”, „T“, „S“,
„R“ şi „P“.
Perfecţionarea activităţii preventive de securitate
pentru asigurarea respectării prevederilor actelor normative
referi­toare la apărarea secretului de stat şi stabilirea relaţiilor
cu străinii şi regulile de protocol era un alt obiectiv important
al poliţiei politice din România. Populaţia, dar şi străinătatea,
tre­buiau să ştie doar ceea ce Partidul şi Ceauşescu doreau să co­
munice. Această direcţie avea următoarele atribuţii: creşterea
continuă a aportului şefilor de protocol din ministere la culege­
83
Conform unui Raport emis de Ministerul Afacerilor de Externe, în
anul universitar şi şcolar 1988/1989 în România se aflau înscrişi la studii
9.192 de cetăţeni străini dintre care 7.703 în învăţământul superior, 665 la
doctorat, 621 la specializare post-universitară şi 203 elevi – A.N.I.C., Fond
C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 31/1989.

54
rea şi valorificarea informaţiilor pentru prevenirea încălcării
normelor legale privind apărarea secretului de stat; pregătirea
contrainformativă a persoanelor care îndeplinesc atribuţii pe
linia apărării secretelor de stat, ori stabilesc relaţii de serviciu
cu străinii; perfecţionarea şi îmbunătăţirea acţiunilor de con­
trol, sprijin şi îndrumare pe profil în unităţile socialiste; con­
trolul informativ eficient în scopul prevenirii divulgării de date
şi informaţii cu caracter de secret de stat; perfecţionarea măsu­
rilor specifice pentru asigurarea respectării prevederilor legale
referitoare la participarea personalului român la acţiunile pro­
tocolare organizate de misiunile diplomatice, oficiile consulare
şi de celelalte reprezentanţe străine aflate în România. Răspun­
zătoare de aceste probleme erau Direcţia a IV-a, dar, în mod
special, U.M. 0500.
Securitatea organismului militar nu putea rămâne în
afara controlului poliţiei politice. Exista o direcţie specială, a
IV-a, care îşi avea reprezentanţi, aşa numiţii ,,ceişti“, în fiecare
unitate militară în parte.
Alte departamente aveau preocupări în domeniile efici­
entizării activităţii de dezinformare, influenţă şi propagandă.
Această direcţie cuprindea patru linii de lucru răspunzătoare
fiind serviciul „D“ din cadrul Direcţiilor I, II, III, si U.M. 0544,
0195 şi 0650. Pentru combaterea fenomenului terorist se preo­
cupau nu mai puţin de nouă linii de lucru, răspunzătoare fiind
U.S.L.A., U.M. 0544, U.M. 0195 şi Unitatea Speciala „F”.
Acti­vitatea de cercetare penală urmărea creşterea contribuţiei
acesteia la rezolvarea sarcinilor operative de securitate. Res­
pectiva direcţie avea şase sub-direcţii de activitate, răspunză­
toare fiind Direcţia a VI- a împreună cu Unitatea Specială „S“,
Direcţia a II-a, U.M. 0650 şi 0500.
Activitatea informativ-operativă pentru prevenirea,
des­coperirea şi combaterea infracţiunilor sau a altor fapte de
natură să afecteze securitatea statului se afla sub controlul a
cinci linii de activitate unde acţionau toate unităţile centrale şi
teritoriale, împreuna cu unităţile speciale „T“, „S“, „R“, „F“ şi
Direcţia de Informare şi Documentare.
Activitatea de cercetare științifică şi asigurare a mijloa­
celor tehnico-operative şi de transmisiuni necesare muncii de
securitate avea două linii de activitate, acoperite mai ales de

55
unitatea specială „P”. Exista şi o Direcţie ce se preocupa de
îmbunătăţirea activităţilor Serviciului Independent Secretariat
– Juridic, Serviciului „C” şi Unităţii Speciale de Aviaţie.
O altă Direcţie era cea de îmbunătăţire a activităţii de
selecţionare, încadrare, cunoaştere, pregătire şi promovare a
cadrelor. Această Direcţie avea opt linii de lucru. Răspunzător
era, în principal, Serviciul Independent de Cadre şi Învăţă­mânt.
Ultima direcţie de lucru se referea la creşterea rolului muncii de
partid, a activităţii politico-educative şi educării efectivelor din
cadrul Departamentului Securităţii Statului. Această direcţie
avea şase linii de lucru, principalul răspunză­tor fiind Consiliul
Politic şi Serviciul Independent Cadre şi În­văţământ.
Subliniam că pe măsură ce Nicolae Ceauşescu acaparase
tot mai multă putere, iar cultul personalităţii căpătase dimensi­uni
paroxistice, siguranţa persoanei sale devenise capitală. Se­curitatea,
dar în mod special Direcţia a V-a, aveau în centrul activităţii lor
asigurarea pazei interne şi externe, creşterea cultului personalităţii
a cuplului prezidenţial în plan intern şi extern.
Pentru luna octombrie 1989, Departamentul Securităţii
Statului a luat 2079 măsuri la nivelul întregii ţări, majorita­
tea fiind aplicate cetăţenilor români. Principalele motive au
fost comentariile denigratoare la adresa regimului şi relaţiile
neoficiale cu străinii. Dintre cetăţenii români care au făcut obi­
ectul aces­tor măsuri 53,5% erau muncitori, pensionari ori fără
ocupaţie, 15,3% aveau studii superioare, 84,7% au fost bărbaţi,
iar 55,8% au avut peste 51 de ani84.
La 22 decembrie 1989 efectivul total al Departamentului
Securităţii Statului – fără trupele de securitate, asupra cărora
vom face referire puţin mai jos – era de 15 312, din care
6 602 în direcţiile naţionale şi unităţile speciale, 2 426 în Centrul
de Informaţii Externe (C.I.E.), 6059 în birourile judeţene şi
225 în şcoli. În cei 41 de ani de activitate (1948-1989), poliţia
politică din Romania a reuşit să inducă o permanentă stare de
tensiune, de frică şi să impună teroarea, impregnând o psihoză
de teamă în toate straturile societăţii85. Psihoza colec­tivă legată
84
Gino Rado, op.cit., p.28.
85
România 1945-1989: Enciclopedia Regimului Comunist: Instituţii
de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, Dan Cătănuş (coordonator),
I.N.S.T., Bucureşti, 2012, p. 258

56
de prezenţa poliţiei politice a atins paroxismul în epoca lui
Gheorghiu-Dej (1948-1965).
În cadrul Securităţii funcţiona şi Comandamentul
Tru­pelor de Securitate, ca parte componentă a Ministerului
Afacerilor de Interne. Oficial, Trupele de Securitate s-au
constituit la 31 decembrie 1948. ,,De jure”, ele au luat fiinţă
prin Decretul nr. 163 din 7 februarie 194986.
Pentru început, aceste trupe au fost folo­site în vederea
neutralizării foştilor membri ai partidelor isto­rice, în luptele
duse împotriva grupurilor de rezistenţă din munţi, pentru
„pacificarea” satelor răsculate în cursul colectivizării, în acţi­
uni de capturare a ,,elementelor duşmănoase”, dislocării unor
categorii de persoane şi, în general, ca forţă de intervenţie în
cazul oricărui gen de tulburări.
Începând cu anii ‘60, rolul Trupelor de Securitate a
fost reconfigurat, iar misiunile lor s-au diversificat şi au căpă­
tat o mai mare amploare. Astfel, competenţa lor cuprindea
sfera economicului (paza unităţilor socialiste), dar şi preveni­
rea şi combaterea oricăror acţiuni teroriste. De asemenea,
aceste trupe, considerate de elită, urmau să asigure siguranţa
obiectivelor apreciate a fi de importanţă excepţională, catego­
rie din care făceau parte sediile în care-şi desfăşurau activita­
tea conducerea de partid şi de stat. Totodată, ele aveau misiu­
nea să asigure ordinea pe timpul unor manifestaţii, cu ocazia
sărbătorilor naţionale, a vizitelor liderilor politici străini, a
unor activităţi protocolare şi adunări populare; să asigure paza
şi apărarea permanentă a unor obiective şi persoane vizate de
elementele teroriste; să menţină ordinea şi liniştea publică,
în zona aerogărilor, a punctelor de control-trecere frontieră;
să participe la acţiunile de limitare şi lichidare a urmărilor
unor calamităţi naturale sau catastrofe etc.87. De selecţionarea
trupelor de secu­ritate se ocupa Direcţia a IV-a din cadrul
Direcţiei Secu­rităţii statului.
86
Liviu Ţăranu, Evoluţia structurilor de Securitate în cadrul structurilor
MAI în Arhivele Securităţii , Editura Nemira, Bucureşti, p. 296-310. Vezi,
printre altele şi Dosarele Istoriei, An I, nr. 5/1996, p. 49-50.
87
Ibidem, p. 300-301.

57
 În 1989, Trupele de Securitate cuprindeau aproape
21.000 de soldaţi şi 2.000 de ofiţeri şi subofiţeri88. Aceste trupe
aveau în frunte un Comandament condus de generalul-maior
Grigore Ghiţă. Mobilizate încă din seara de 16 decembrie
1989, au participat în mod activ la represiune, atât la Timişoara
cât şi la Bucureşti.
Cel de-al treilea compartiment din cadrul Ministerului
de Interne cu rol în a asigura ordinea internă a fost Miliţia.
La 22 ianuarie 1949 prin Decretul nr 25 a fost creată Direcţia
Generală a Miliţiei, pentru a înlocui vechea Poliţie ale cărei
structuri teritoriale le-a preluat, cu excepţia batalioanelor
de jandarmi, transformate la 7 februarie 1949 în Trupe de
Securitate. Prin acelaşi Decret, G-ral. lt. Pavel Cristescu era
numit director general89.
La sfârşitul anului 1949, pe teritoriul R.P.R. funcţionau
434 circumscripţii de miliţie, de plasă şi 3.246 posturi de
miliţie. Efectivul total al instituţiei era de 60.193 de persoane,
dintre care la Direcţia Generală a Miliţiei erau încadrate
2.710, la Miliţia Bucureşti 8.057, iar restul erau repartizate
în teritoriu90. Nevoia de personal a dus la „înregimentarea” în
Miliţie a numeroase „cadre” fără o verificare prealabilă, multe
cu un nivel de pregătire scăzut.
Modelul de funcţionare şi atribuţiile Miliţiei au fost
cele ale instituţiei similare din U.R.S.S. De altfel, organizarea
acestei instituţii s-a făcut sub directa supraveghere a
consilierilor sovietici. Tot ei au coordonat participarea Miliţiei,
în primii ani de la înfiinţare, la diverse operaţiuni cu caracter
represiv (anihilarea grupurilor de rezistenţă anticomunistă din
munţi, strămutările de populaţie de la graniţa cu Iugoslavia,
acţiunile de reprimare sau intimidare a ţăranilor care refuzau
colectivizarea etc.). Tot prin intermediul acestor consilieri, s-au
adresându-se direct Moscovei, guvernul comunist a solicitat
88
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 131/1989, Stenograma
şedinţei Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al
P.C.R., din 5 decembrie 1989, f. 2-8 (faţă şi verso).
89
Mircea Suciu, Robert Lavy, Laurenţiu Panaite, op.cit., p. 51-52. Pavel
Cristescu, membru din ilegalitate al PCR, lupător în Brigăzile internaţionale
din Spania.
90
Marius Oprea, Bastionul Cruzimii,p.63.

58
ajutor în pregătirea de cadre pentru Miliţie şi trimiterea de
literatură de specialitate. Spre exemplu, la sfârşitul anului
1949, autorităţile române s-au adresat guvernului sovietic cu
rugămintea de a trimite pe lângă M.A.I., un consilier pentru
Miliţie, unul pentru Trupele de grăniceri şi unul pentru
Departamentul Gospodăriei Locale. Totodată, a fost adresată
cererea ca Miliţia din R.P.R. să fie ajutată cu literatură tehnică
de specialitate, iar 100 de elevi români să fie primiţi la Şcoala
de ofiţeri de miliţie din Moscova91.
De pregătirea politico-ideologică a miliţienilor
se ocupa Direcţia Politică (Serviciul Politic) din Direcţia
Generală a Miliţiei. Potrivit unui raport din 1952, această
direcţie avea ca sarcini, printre altele, „creşterea conştiinţei
politice şi întărirea combativităţii tuturor miliţienilor”, „lupta
împotriva infractorilor care sabotează măsurile luate de partid
şi guvern”, „întărirea disciplinei de partid, militare şi de stat”,
„creşterea vigilenţei faţă de duşman”, educarea miliţienilor
în spiritul „dragostei fierbinţi faţă de patrie, partid şi guvern,
precum şi al dragostei şi recunoştinţei faţă de Uniunea Sovietică
şi tovarăşul Stalin”92.
De-a lungul existenţei sale, această instituţie a cunoscut
mai multe transformări. Astfel, după reforma administrativ-
teritorială din septembrie 1950, Miliţia va fi structurată pe
direcţii regionale, secţii raionale şi orăşeneşti, respectiv
circumscripţii de miliţie (în oraşele mari). Ulterior, în cadrul
centralei (Direcţia Generală a Miliţiei) au mai fost organizate
Direcţia Miliţiei C.F.R., Direcţia Miliţiei porturilor şi căilor de
comunicaţii pe apă (P.C.A.), Direcţia Miliţiei Pază întreprinderi
şi Direcţia Înscrierii şi Evidenţei populaţiei. În 1955, D.G.M.
era condusă de un şef de direcţie generală, secondat de cinci
locţiitori, dintre care unul politic. Organigrama instituţei
cuprindea mai multe servicii şi direcţii. Ca servicii centrale
funcţionau: Serviciul Politic şi Comitetul de Partid, Serviciul
Cadre, Serviciul Inspecţii, Serviciul Secretariat, Serviciul
Autorizaţii, Serviciul Operativ, Serviciul Evidenţă Operativă,
Serviciul Evidenţă şi Documentare Străină, Serviciul Tehnico-
91
Dan Cătănuş,(coordonator), op. cit, p. 344.
92
Ibidem.

59
Ştiinţific, Serviciul Inspecţii Auto. Direcţiile centrale erau:
Direcţia Anchete, Direcţia Economică, Direcţia Judiciară,
Direcţia Pază şi Ordine, Direcţia Evidenţa Populaţiei. Pregătirea
viitorilor miliţeni se făcea în cinci şcoli: şcolile de ofiţeri de la
Bucureşti, Tg. Jiu şi Alexandria şi şcolile de subofiţeri de la
Lugoj şi Sibiu.
În 1956, pe fondul destinderii aduse de procesul
destalinizarii, Miliţia a fost reorganizată. Noua structură
organizatorică a D.G.M. era formată din opt direcţii
(Economică, Judiciară, Evidenţa Populaţiei, Anchete, Pază
şi Ordine, Miliţia Transporturi, Serviciul Cadre, Serviciul
Secretariat) şi şase servicii (Inspecţii, Autorizaţii, Inspecţii
Auto, Operativ, Evidenţă Operativă, Politic). Efectivele au fost
reduse de la 29.715 la 19.743 cadre. Din mediul urban s-au
redus 32% din funcţii, iar din mediul rural 68%. De asemenea,
s-a prevăzut ca din cele cinci şcoli de ofiţeri şi subofiţeri de
miliţie să fie păstrate doar două, la Bucureşti şi Sibiu. În privinţa
nivelului de pregătire profesională, s-a stabilit obligativitatea
cadrelor de conducere din Miliţie de a urma facultăţi juridice la
forma fără frecvenţă, iar D.G.M. să primească anual cel puţin
15% din absolvenţii facultăţilor juridice. Pentru a îmbunătăţi
„capacitatea de luptă” a instituţiei, se propunea perfecţionarea
„cadrelor cu munci de răspundere”, prin „trimiterea în Uniunea
Sovietică – anual – a unui număr de 20 ofiţeri, pentru a urma
cursul de un an la şcoala de recalificare a cadrelor de miliţie
din Moscova, iar un număr de 10 ofiţeri – anual – să fie trimişi
la şcoala superioară de trei ani din Moscova”93.
La 18 noiembrie 1969, Marea Adunare Naţională a
adoptat o noua lege – Legea nr. 2194 – privind organizarea
şi funcţionarea Miliţiei. Potrivit noii legi, această instituţie
avea sarcina de a participa la înfăptuirea politicii partidului
şi statului, contribuind la „apărarea cuceririlor revoluţionare
ale poporului, a muncii sale paşnice de construcţie socialistă,
a avutului obştesc şi a celui personal, a vietii, libertăţii şi
demnităţii persoanelor, a ordinii de drept statorinicite în
România … să participe la educarea persoanelor în spiritul
93
Ibidem, p. 349.
94
Ibidem, p. 349-350.

60
respectării legilor şi a regulilor de convieţuire socială”.
Principalele atribuţiuni ale Miliţiei, conform legii din 1969,
erau: asigurarea ordinii publice şi respectarea regulilor de
convieţuire socială; apărarea proprietăţii socialiste împotriva
acţunilor întreprinse de infractori sau alte persoane care lezează
avutul obştesc; apărarea proprietăţii personale, a drepturilor şi
libertăţilor persoanelor; luarea de măsuri pentru prevenirea,
descoperirea şi lichidarea acţiunilor de încălcare a prevederilor
legale; asigurarea pazei în localităţi; participarea la prevenirea
şi înlăturarea urmărilor calamităţilor; luarea de măsuri privind
ordinea la mitinguri, demonstraţii, manifestări sportive şi
cultural artistice etc. În privinţa utilizării armelor de foc, legea
prevedea că ele puteau fi folosite ,,…în condiţiile prevăzute
de lege”. Legea mai stipula că Inspectoratele judeţene de
miliţie şi cel al municipiului Bucureşti, precum şi organele
de miliţie municipale, orăşeneşti şi comunale se subordonau
atât consiliului popular local si comitetului său executiv, cât
şi organului de miliţie ierarhic superior. Organele de miliţie
aveau obligaţia de a informa periodic consiliile populare şi
comitetele lor executive despre starea infracţională, măsurile
luate pentru combaterea infracţiunilor, asigurarea pazei,
precum şi despre îndeplinirea celorlalte sarcini stabilite de
organele puterii locale.
În toată perioada regimului comunist, organele de
miliţie au colaborat cu celelalte structuri ale Ministerului
de Interne, cu organele de securitate, dar şi cu instituţiile
Ministerului Apărării Naţionale. În privinţa colaborării
dintre Miliţie şi cealaltă instituţie importantă a represiunii,
Securitatea, având în vedere atribuţinile comune, între ele au
existat relaţii de colaborare. Trebuie, menţionat că Securitatea
a avut de-a lungul întregii perioade rolul principal, printre
atribuţiile acesteia aflându-se şi aceea de supraveghere a
organelor de miliţie. Totuşi, ca o caracteristică comună a celor
două instituţii a fost faptul că ele (o mare parte din timp au
activat, de altfel, în cadrul aceluiaşi minister), au acţionat de
pe poziţii de superioritate faţă de restul populaţiei, uneori şi
nu de puţine ori, plasându-se deasupra prevederilor legale. Ca
organism represiv, Miliţia a avut rolul său bine determinat în
structura Ministerului de Interne. Misiunea sa principală era să

61
se focalizeze asupra controlului societăţii şi prevenirii oricărui
fel de revoltă. În deceniul şase şi începutul celui următor din
secolul trecut, Miliţia a avut şi atribuţiuni de poliţie politică,
între care supravegherea tranzitului şi controlul domiciliului.
Un lucru este de necontestat şi anume că atât Miliţia, cât şi
Trupele de Securitate, au constituit organisme represive ale
regimului totalitar.
În perioada 1949-1989, la conducerea Miliţiei s-au
aflat: Pavel Cristescu (1949-1952), Ilie Drăgan (1952-1953),
Alexandru Ion (1953-1956), Staicu Stelian (1956-1969),
Nicolae State (1969-1972), Jean Moldoveanu (1972-1978),
Constantin Nuţă (1978-1989)95.
Armata a cunoscut, la rândul ei, prefaceri majore prin
transformarea sistemului militar după modelul sovietic. La în­
ceputurile regimului comunist, Armata a fost văzută, ca de alt­
fel şi celelalte instituţii ale vechiului regim, ca un adversar re­
dutabil. De aceea, trebuia mai întâi dis­trusă din temelii şi apoi
transformată într-un organism fidel. Distrugerea structurilor
militare tradiţionale s-a realizat în forţă, mii de ofiţeri cu
experienţă şi de reală competenţă au fost înlăturaţi, alţii au fost
judecaţi şi condamnaţi96.
Preluarea contro­lu­lui total asupra armatei s-a produs în
momentul în care Emil Bodnăraş, unul dintre liderii de frunte
ai comuniştilor, a devenit ministru al Apărării Naţionale, la 23
decembrie 1947. După înlăturarea monarhiei, armata a depus
jurământ faţă de Republica Populară Română, procesul de
comunizare intensificându-se în anii următori.
În scurt timp s-a început reconstrucţia unei noi armate
după modelul Armatei Roşii. Nucleul ei trebuia să fie asigurat
de cele două divizii de voluntari formate pe teritoriul U.R.S.S.
– puternic îndoctrinate, din prizonierii de război – ,,Tudor
95
Ibidem, p.352.
96
În legătură cu acest fenomen vezi, în special, Florica Dobre, Alesandru
Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România,
2 vol., Institutul Român pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2000-
2001; De aceiaşi autori, Drama generalilor români, (1944-1964), Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1997; Florin Şperlea, De la Armata Regală la
Armata Populară. Sovietizarea Armatei Române, 1948-1955, Editura Ziua,
Bucureşti, 2003.

62
Vladimirescu“ şi ,,Horia, Cloşca şi Crişan“. Începând cu orga­
nele centrale, precum Marele Stat Major, Comandamente de
Mari Unităţi, până la subunităţi, toate erau copia fidelă a celor
sovietice. Instrucţia militară a fost adaptată după cea a Armatei
Roşii, gradele militare, salutul militar sau pasul de defilare
erau, la fel, adaptate după cele ale armatei sovietice. Din 24
martie 1950, Ministerul Apărării Naţionale preia denumirea
sovietizată de Ministerul Forţelor Armate97.
La sfârşitul anului 1947, efectivul total al armatei
ro­mâne a fost redus de la 419.000, cât era în mai 1945, la
136.000. Mii de ofiţeri au fost epuraţi. Din cei peste 19.000
ofiţeri activi, cât număra armata română la 23 august 1944, au
rămas doar 10.295. In 1948, numărul lor a ajuns la circa 8.000,
pentru ca, în 1955, din cei 35.000 de ofiţeri ai armatei R.P.R.
(efectivele crescuseră în urma ordinului lui Stalin din 1951),
să mai rămână doar 700 din fosta Armată Regală98. Epurarea
ve­chilor ofiţeri s-a făcut pe criterii extraprofesionale, noul corp
ofiţeresc fiind alcătuit pe criterii politice. Este de notorietate
cazul fostului conducător al partidului, preşedinte al ţării, dar
şi comandant suprem al armatei şi care avea gradul de general,
fără a fi satisfăcut nici măcar stagiul militar. Şi nu a fost un caz
izolat. Spre o mai corectă exemplificare, iată o scurtă radiogra­
fie a conducerii armatei române în decembrie 198999. Funcţia
de Ministru al Apărării Naţionale era deţinută de gl. col. Vasile
Milea. Primii săi adjuncţi erau gl. mr. Ştefan Guşă, şef al
M.St.M., gl. lt. Victor Athanasie Stănculescu, şef al Departa­
mentului pentru Producţia de Armament şi Înzestrarea Arma­
tei. Cei trei capi ai Armatei aveau studii de specialitate. Ilie
Ceauşescu, fratele dictatorului, care îndeplinea funcţia de Se­
cretar al Consiliului Politic Superior al Armatei, adjunct al mi­
97
Ioan Scurtu (coordonator), Structuri Politice în Europa Centrală şi
de Sud-Est (1918-2001). România. Vol. II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 2003, p. 242.
98
România: 1945-1989: Enciclopedia Regimului Comunist: Represiunea:
vol. I, A-E. p. 115, Octavian Roske (coordonator), Bucureşti, Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2011. (în continuare Enciclopedia
Regimului Comunist:Represiunea)
99
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Ds. 38/1989, Stenograma Şedinţei
Consiliului Apărării RSR din 31 mai 1989, f.2.

63
nistrului, nu avea astfel de studii. Şeful Direcţiei Informaţii a
Armatei, era la momentul respectiv, viceamiralul Ştefan Dinu.
Comandanţii celor patru armate erau următorii generali: Ar­
mata 1 (București) – gl. mr. Gheorghe Voinea; Armata a 2-a
(Buzău) – gl. lt. Ion Dândăreanu; Armata a 3-a (Craiova) –
gl. mr. Dumitru Roşu; Armata a 4-a (Cluj) – gl. mr. Iulian
Topliceanu. Alte funcţii importante în cadrul ierarhiei militare
erau: Comandantul Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor
– gl. col. Ion Hortopan100; Comandantul Aviaţiei Militare – gl.
mr. Iosif Rus; Comandantul Marinei Militare – viceamiral Ioan
Muşat; Comandantul Apărării Antiaeriene a Teritoriului – gl.
col. Mircea Mocanu; Comandantul Comandamentului Ar­
tileriei – gl. col. Ioan Popescu; Comandantul Trupelor de Ge­
niu – col. Gheorghe Popescu; Comandantul Comandamentului
Trupelor Chimice şi şef al Garnizoanei București – gl. lt.
Mi­hai Chiţac; Comandantul Comandamentului Trupelor de
Transmisiuni – gl. lt. Nicolae Popescu; Comandantul Coman­
damentului Serviciilor Armatei – gl. mr. Ion Dafinescu; Co­
mandantul Direcției Lucrări în Economia Națională – gl. lt.
Dumitru Fotescu; Comandantul Academiei Militare – gl. lt.
Gheorghe Logofătu.
În afara sistemului militar, alţi trei generali ocupau
func­ţii deosebit de importante în plan politic. Este vorba
despre gl. lt. Ion Dincă – prim vice-prim ministru şi membru
al Biroului permanent al Comitetului Politic Executiv, de gl. lt.
Ion Co­man – secretar al C.C. al P.C.R., coordonator al Secţiei
mili­tare şi de Justiţie din C.C. al P.C.R. şi de gl. col. Constantin
Olteanu – secretar al C.C. al P.C.R. şi membru al Consiliului
de Stat101.
Toţi aceşti generali şi-au început cariera militară între
anii 1947- 1953, când avansarea se făcea pe criterii ce nu
100
Simplu soldat în decembrie 1948, în Divizia ,,Tudor Vladimirescu”, în
1949 devine şeful secţiei de cadre din Regimentul 2 Transmisiuni, pentru
ca în 1955, având gradul de maior să fie numit comandant al unui regiment
mecanizat. Absolvă, mai întâi, Academia Militară, în 1952, după care îşi
termină studiile liceale în 1962!-Vezi Remus Macovei, Coruptia şi Armata
Română, Editura Muntenia, Constanţa, 2004, p. 93.
101
Remus Macovei, Implicarea armatei în represiune, în ,,Caietele
Revoluţiei”, Nr. 6(19)/2008, p. 35. Vezi şi A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.,
Cancelarie, Ds. 78/1989, f. 84-85.

64
aveau legătură cu pregătirea militară. Important era devota­
mentul faţă de partid şi mai puţin competenţele profesionale.
La timpul respectiv, avansările în grad se făceau fără condiţii
de stagiu sau vechime. Dacă regula la avansare era „gradul
şi anul”, au fost şi cazuri în care unii au obţinut două sau trei
grade într-un an. Astfel, Ion Hortopan obţinea în anul 1949 trei
grade (locotenent, locotenent major şi căpitan); Vasile Milea
dobândea şi el două grade în 1949 (sublocotenent şi locote­
nent) şi alte două în 1952 (căpitan şi maior). La rândul său, Ion
Coman obţinea două grade în 1952 (căpitan şi maior). Alţi ge­
nerali nu au absolvit şcoli militare, ci şcoli sau cursuri politice.
Acesta este cazul lui Ion Coman, Constantin Olteanu, Ion
Hortopan, Ion Dincă sau Ilie Ceauşescu. Criteriile de selecţie
a ofiţerilor şi subofiţerilor au fost schimbate în mod radical.
Deprofesionalizarea instituţiei militare a fost o altă con­
secinţă a noilor modificări survenite în plan politic. Determi­
nantă era acum loialitatea faţă de partid şi regim, ,,originea
să­nătoasă” şi nu studiile ori competenţa profesională. Elita
ar­matei române avea să fie în scurt timp alcătuită din simpli
muncitori, cu studii şi capacităţi intelectuale reduse, unii dintre
ei neefectuând nici măcar stagiul militar, ca să nu mai vorbim
de absolvirea unei şcoli de specialitate. În 1955 circa 90% din
ofiţerii armatei aveau doar studii gimnaziale102. Completarea
studiilor s-a făcut pentru unii după ce avansaseră în grade pe
care în mod normal nu le-ar fi putut obţine. Astfel, Ion Coman
a absolvit liceul în 1954, după ce fusese avansat locotenent-
colonel, iar Ion Hortopan în 1962, după ce absolvise Academia
Militară. Strungari, tinichigii sau ospătari ajung să deţină
funcţii importante în armată, fără a avea pregătirea necesară103.
În 1989, între cei 466 de membri ai C.C. al P.C.R. erau şi ur­
mătorii militari: gl. lt. (r) Ion Dincă, membru al Biroului Per­
manent al Comitetului Politic Executiv (C.P. Ex.), gl. lt. Ion
Coman şi gl. col. Constantin Olteanu – membri ai Secretaria­
tului C.C. al P.C.R. şi membri ai C.P. Ex., gl. col. Vasile Milea,
gl. lt. Ilie Ceauşescu, gl. col. Ion Hortopan, gl. mr. Iulian
Topliceanu, gl. mr. Gheorghe Voinea, contraamiral Constantin
Iordache, gl. col. Gheorghe Zărnescu, col. Radu Vlăsceanu
– membri titulari ai C.C. al P.C.R., iar gl. mr. Ştefan Guşă,
102
Enciclopedia Regimului Comunist: Represiunea, p. 116.
103
Remus Macovei, ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 6(19)2008, p.35.

65
gl. col. Mircea Mocanu, gl. mr. Iosif Rus, gl. mr. Nicolae
Şchiopu, gl. mr. Dumitru Roşu, col. Raul Buliga şi col. Stelian
Pintilie – membri supleanţi ai C.C. al P.C.R. Toţi aveau o ve­
chime în partid cuprinsă între 27 de ani (gl. mr. Ştefan Guşă şi
col. Stelian Pintilie) şi 44 de ani (gl. lt. Ion Coman şi gl. col.
Ion Hortopan)104. Începând cu ianuarie 1951, odată cu adopta­
rea ,,Statutului Corpului Ofiţerilor Forţelor Armate”, avansa­
rea la gradul de general se făcea numai prin decret al Prezidi­
ului Marii Adunări Naţionale (după 1961, Consiliul de Stat) –
prevedere ce s-a păstrat şi în statutele ulterioare – fapt ce făcea
ca această decizie să devină una eminamente politică. În mar­
tie 1950, denumirea ministerului de resort a fost schimbată în
Ministerul Forţelor Armate (M.F.A.). Revenirea la vechea de­
numire de M.Ap.N. s-a făcut în noiembrie 1971. Un moment
de referință în cadrul existenței armatei române din perioada
ceaușist a fost adoptarea Legii nr. 14/1972, privind apărarea
naţională a Republicii Socialiste România105. Această lege
a stat la baza funcţionării armatei române până la începutul
anului 1990. La data adoptării ei și nu numai, Legea a avut un
ecou favorabil, atât în cadrul opiniei publice, cât și în cadrul
responsabililor militari, întrucât Kremlinul se vedea scos de
la comanda armatei române, comandă pe care o exercita prin
Comandamentul Suprem al Forţelor Armate Unite. În mod
concret se arăta: „Consiliului Apărării al R.S.R. are sarcina
de a examina, coordona şi soluţiona principalele probleme în
domeniul apărării ţării şi asigurării securităţii statului, atât în
timp de pace cât şi în timp de război”106.
Din 1974 Nicolae Ceauşescu devenea Preşedinte al Ro­
mâniei, extinzându-şi puterea. În acelaşi timp, conform Con­
stituţiei, el continua să îndeplinească şi funcţia de preşedinte
al Consiliului de Stat, fiecare grad de general acordat fiind, de
fapt, rezultatul unei decizii personale. Pe lângă acestea, Ceau­
şescu era şi Comandant Suprem al Forţelor Armate, iar din
1972 şi preşedintele Consiliului Apărării R.S.R. Acest cumul
104
Ibidem. Vezi şi broşura Conducerea de Partid şi de Stat. Organizaţii din
Republica Socialistă România. Agenţia Naţională de Presă ,,Agerpres”, p.
10-15.
105
Textul Legii ,,Buletinul Oficial” al R.S.R., partea I-a, nr 160 din 29
decembrie 1972.
106
Ibidem.

66
incredibil de funcţii şi autoritate a generat, pentru corpul de
ofiţeri superiori ai armatei române, un veritabil imperiu al
obedienţei. De aceea, în decembrie 1989, neîndeplinirea ordi­
nelor comandantului suprem a fost o chestiune de opţiune
strict individuală şi nu o atitudine de corp107.
Situaţia armatei în ultimii ani ai regimului Ceauşescu,
ca de altfel a întregii societăţi româneşti, cunoscuse o degradare
continuă. Are loc un proces de intensificare a controlului politic
asupra armatei, dar şi o deteriorare a condi­ţiilor de viaţă din
unităţi. În cadrul şedinţei Consili­ului Apărării R.S.R., din 31
mai 1989, Ceauşescu anunţa con­ducerea armatei că investiţiile
pe anul 1989 vor fi cu 35% mai mici decât în anul precedent.
Orice solicitare de repartizare a unor fonduri pentru mărirea
şi întreţinerea unităţilor marinei militare, aviaţiei, pentru
întreţinerea echipamentelor militare, reparaţii a fost respinsă.
Pentru construcţii noi sau spaţii de ca­zare s-a primit acelaşi
răspuns negativ. În schimb, se cerea ca militarii să aibă o
,,înaltă pregătire de luptă şi politică”108.
Armata era privită mai mult ca o forţă de muncă ieftină
şi eficientă, aşa încât procesul de instruire militară trecea de
cele mai multe ori în plan secundar. Începând cu 1970, prac­tica
încorporării tinerilor în detaşamentele de muncă este relu­ată,
aproape după modelul anilor ‘50. Pe 5 decembrie 1989, spre
exemplu, în şedinţa Biroului Permanent al Comitetului Politic
Executiv al C.C. al P.C.R., s-a pus în discuţie progra­mul de
încorporări pentru anul 1990. Cei prezenţi au hotărât ca din
contingentul de 164.000 de tineri ce urmau să fie încorpo­raţi,
70.000 să fie repartizaţi pentru nevoile economiei, ,,adică –
cum însuşi Ceauşescu sublinia – cei care să lucreze”109. Tre­
buie subliniat că şi alţi militari din diferite specialităţi erau
fo­losiţi sezonier la munci, în special agricole. Efective impor­
tante erau cantonate în condiţii mizere, la ferme şi în barăci,
pentru construcţia Transfăgărăşanului, Canalului Dunăre
– Marea Neagră, lucrări hidrografice, construcţii de blocuri,
munci agricole.
107
Florin Şperlea, Starea de spirit a armatei în decembrie 1989, în „Caietele
Revoluţiei”, Nr. 1(8)/2007, p. 51.
108
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds.38/1989, f. 1-39.
109
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 131/1989, f. 2-8 (faţă,
verso).

67
 Corpul ofiţeresc trecea şi el prin acelaşi proces de trans­
formare în sensul rău al cuvântului. Asistăm la un proces de
reproletarizare a corpului de cadre al armatei române prin asi­
gurarea, la admiterea în şcolile militare, a unor locuri speciale
pentru accesul aşa-zişilor muncitori (tineri proveniţi din „câm­
pul muncii”) al căror nivel de pregătire era precar (motiv pen­
tru care promovau examenul de admitere cu medii puţin peste
5!), dar care beneficiau de avantaje (materiale şi financiare) în
flagrantă discordanţă cu tinerii proveniţi din liceele militare110.
În fiecare an se proceda la mutarea sau detaşarea dintr-o garni­
zoană în alta a cel puţin 15% dintre cadre. Dintr-o sinteză
rea­lizata la nivelul Consiliului Politic Superior al Armatei, a
re­zultat că în anul 1989 aproape 25% din­tre cadrele militare
că­sătorite au locuit separat de familie între 3 luni şi un an de
zile111. Avansările în gradele superioare au fost sistate. La 23
august 1989 mai bine de 2.000 de ofiţeri, care îndeplineau
condiţiile, nu au fost avansaţi la gradul următor din motive
de economie, decizie care, se pare, i-a aparţinut în mod direct
Elenei Ceauşescu. În plus, corpul ofiţeresc în principal, dar nu
numai, era supus supravegherii de către serviciile de contrain­
formaţii militare, subordonate unei structuri din afara Armatei
– Departamentul Securităţii Statului, mai precis Direcţia a IV-a
Contrainformaţii militare. Toate aceste neajunsuri şi umilinţe
la care a fost supusă Armata, în întregul ei, au creat în rându­
rile acesteia o stare de frustrare, un spirit combativ cu un nivel
extrem de scăzut, fapt ce a fost sesizabil în timpul Revoluţiei.
Pentru a întări sistemul represiv, în noiembrie 1989 trupele de
grăniceri au fost trecute de la Ministerul Apărării Naţionale în
cadrul Ministerului de Interne.
La conduce­rea Armatei Române s-au aflat, între anii
1945-1989, următorii generali: Constantin Vasiliu Răşcanu
(1945-1946), Mihail Lascăr (1946-1947), Emil Bodnăraş
(1947-1955), Leontin Să­lăjan (1955-1966), Ion Ioniţă (1966-
1976), Ion Coman (1976-1980), Constantin Olteanu (1980-
1985), Vasile Milea (1985-1989).

110
Florin Şperlea, op. cit, p. 51.
111
Alexandru Oşca, Starea de spirit a armatei române înaintea Revoluţiei
din Decembrie 1989, în „Caietele Revoluţiei”, Nr. 1(3)/2006, p. 11.

68
 IV. ÎNCEPUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE:
DECRETAREA STĂRII DE
NECESITATE ŞI CON­STITUIREA
STRUCTURILOR DE COMANDĂ ALE
ORGANISMELOR DE REPRESIUNE LA
NIVEL LOCAL

În ultimele două decenii ale dictaturii ceauşiste, ca ur­

mare a accentuării crizei sistemice, se înregistrează gesturi in­
dividuale sau proteste mai ample, în mai multe localităţi din
ţară. Din prima categorie amintim cazurile lui Paul Goma şi a
inginerului Ioan Ursu, iar din cea de a doua – greva minerilor
din Valea Jiului (1977), cea din Maramureş, în 1983, dar şi
demonstraţiile antiregim ale braşovenilor din toamna anului
1987. Forţele de represiune ale regimului au reuşit să le neu­
tralizeze înainte de extinderea sau generalizarea lor, desigur,
cu suferinţe suportate de iniţiatori.
În anul 1989, în contextul transformărilor survenite
în plan internaţional, asistăm, însă, la un val de ridicare, de
această dată în masă, împotriva regimului. O primă încercare
de re­voltă anticeauşistă era făcută la Iaşi, unde în 27 noiembrie
1989 se constituia organizaţia politică anticomunistă Frontul
Popular Român (F.P.R.)112.
Iniţiatorii acestui demers au fost Ştefan Prutianu şi
Cassian Maria Spiridon, cercetători la In­stitutul de Cercetări
Ştiinţifice de pe lângă Combinatul de Utilaj Greu. Celor doi li
s-au alăturat, ulterior, poeţii Aurel Ştefanachi, Nicolae Panaite,
inginerii Vasile Vicol, Ion Săcăleanu, George Morariu, Petre
Duşe, avocatul Valentin Odobescu, muncitorul Titi Iacob.
Organismul, cu o structură conspirativă, nu avea mai mult de
20-30 de membri, conform unuia dintre membrii fondatori,
112
Despre acţiunea de la Iaşi vezi Cassian Maria Spiridon, Iaşi,14
decembrie 1989. Începutul Revoluţiei Române, Editura Timpul, Iaşi, 1994;
Adi Cristi, Revoluţia la Iaşi, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2006.

69
Aurel Ştefanachi113. Membrii Frontului au reuşit să confec­
ţioneze peste 2.000 de manifeste prin care chemau la o
demonstraţie anticeauşistă pentru ziua de 14 decembrie 1989,
ora 16.00.
Au mai fost răspândite şi alte manifeste scrise de mână
cu următorul conţinut: ,,Jos Cea­uşescu!, Jos comunismul!”.
Organele de represiune au prins de veste din timp asupra a ceea
ce pregătea F.P.R., iar acţiunea preconizată a fost împiedicată a
se desfăşura. Au fost create diversiuni, identificate locurile unde
erau depozitate manifeste, s-a procedat la arestări în rândul
liderilor (Ştefan Prutianu, Cassian Ma­ria Spiridon, Vasile Vicol,
Valentin Odobescu, Ion Săcăleanu, Aurel Ştefanachi). La ora
stabilită pentru demonstraţie, Piaţa Unirii, locul unde urma să
se desfăşoare protestul, era înconju­rată de trupe ale Miliţiei şi
Securităţii. Astfel, acţiunea grupu­lui de la Iaşi a fost lichidată
înainte de a se putea transforma într-o acţiune de amploare.
Acţiunea a avut succes în partea de vest a ţării, la Timi­
şoara. Cunoscut drept unul dintre cele mai cosmopolite oraşe
din România, plasat în aria de recepţie optimă a posturilor de
radio ,,Europa Liberă”, ,,Vocea Americii”, ,,Deutsche Welle”
şi a televiziunilor naţionale din Iugoslavia şi Ungaria, ale căror
emisiuni informative erau axate pe ,,problema românească”, în
oraşul de pe Bega avea să înceapă Revoluţia română. Primele
semne ale ridicării timişorenilor împotriva regimului dictato­
rial ceauşist apar în ziua de 15 decembrie 1989, prin câteva
incidente minore, provocate cu precădere de către enoriaşii din
faţa bisericii reformate. Începând cu a doua zi, revolta locuito­
rilor Timişoarei ia amploare, mai ales în după amiaza zilei de
16 decembrie 1989 şi în noaptea de 16 spre 17 decembrie.
Ciocnirile dintre manifestanţi şi forţele de ordine se intensi­
fică, iar Timişoara devine ,,detonatorul revoluţiei române”114.
Forţele de ordine, în special Miliţia şi Securitatea, au reacţio­
113
Timpul care a învins teama. Martori ai istoriei. Decembrie
1989-Decembrie 2007. Ediţie alcătuită de Puşa Roth, Editura Ars Longa,
Iaşi, 2008, p. 34-35.
114
Claudiu Iordache, Detonatorul Timişoara. Calea spre libertate, în Agora
social-democrată, p.33, apud Alesandru Duţu, Revoluţia din Decembrie
1989, Cronologie, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Sitech,
Craiova, 2010, p. 84.

70
nat dur împotriva manifestanţilor, iar confruntările au luat as­
pectul unor lupte de stradă.
Caracterul politic al revoltei timişorenilor devine
evident în momentul în care, încă din 16 decembrie, protestatarii
au pătruns cu forţa în sediul Comitetul Judeţean de Partid, sim­
bolul regimului dictatorial, de unde au smuls şi distrus însem­
nele comuniste. În ziua următoare, spre prânz, acţiunile pro­
testatare au luat amploare, numărul demonstranţilor ajungând
la 4.000-5.000 de persoane. Se scandează lozinci precum
,,Libertate”, ,,Jos Ceauşescu!”, ,,Vrem pâine”, ,,Vrem căl­
dură”, ,,Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”, se cântă ,,Hora
Unirii”, ,,Deşteaptă-te române”.
În ziua următoare, de 17 decembrie 1989, în jurul orei
13.00, ministrul Apărării Naţionale, gl. col. Vasile Milea, a
fost informat verbal de către Nicolae Ceauşescu că a decretat
starea de necesitate. La rândul său, în jurul orei 13.30, gene­
ralul Milea a ordonat prin telefon comandantului Diviziei 18
Mecanizate următoarele: „Situaţia la Timişoara s-a agravat.
Ordin să intervină armata. Armata intră în alarmă de luptă. S-a
decretat starea de necesitate „ (fără a se emite însă, decretul
prezidenţial legal)115. A fost prima consemnare oficială referi­
toare la instituirea stării de necesitate. Decizia de instituire a
stării de necesitate a primit confirmarea Comitetului Politic
Executiv (C.P.Ex.)116 în cadrul şedinţei desfăşurate între orele
16.00 şi 17.00 din aceeaşi zi117.
115
Alesandru Duţu, op. cit., p. 90.
116
Comitetul Politic Executiv (C.P.Ex.), contiuator al Biroului Politic şi
mai apoi al Comitetului Executiv, a primit această denumire începând cu
cel de al XI-lea Congres al P.C.R. (25- 28 noiembrie 1979). Atribuţiile sale
constau în asigurarea conducerii activităţii partidului între plenare. Mem-
brii săi erau aleşi de Comitetul Central, care, cel puţin în plan teoretic, asi-
gura conducerea partidului între congrese şi în faţa căruia dădea socoteală
pentru activitatea depusă. C.P.Ex.-ul avea în comonenţa sa membri plini
şi membri supleanţi. La Congresul al XIV-lea , desfăşurat între 20 şi 24
noiembrie 1989, s-a hotărât ca C.P.Ex.-ul, să fie format din 21 de membri
titulari şi 26 supleanţi.
117
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.– Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 9-16,
Stenograma Şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 17
decembrie 1989, Text reconstituit din memorie în ziua de 4 ianuarie 1990,
ora 20.10; vezi şi Revoluţia Română din Decembrie 1989, Documente,
Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 125-139.

71
 La acest moment, decretarea stării de necesitate a fost
ilegală, deoarece nu s-a emis un decret prezidenţial, care să
fie publicat în Buletinul Oficial, şi nu a fost adus la cunoştinţă
lo­cuitorilor municipiului Timişoara. Abia în ziua de 20 decem­
brie, Nicolae Ceauşescu a emis decretul privind instituirea stă­
rii de necesitate pe tot teritoriul judeţului Timiş, acesta urmând
să intre în vigoare în aceeaşi zi, la ora 23.00. Decretul prezi­
denţial a fost adus la cunoştinţă în dimineaţa zilei de 21 de­
cembrie din balconul Comitetului Judeţean al P.C.R., de către
gl. lt. Mihai Chiţac. Totuşi, articolele din Constituţie cu privire
la atribuţiunile preşedintelui în acest sens erau destul de ambi­
gue pentru a-i permite preşedintelui să acţioneze uneori fără
a mai avea acceptul celorlalte instituţii implicate. La articolul
75, alineatul 14 din Constituţie, cu privire la atribuţiile preşe­
dintelui, se spunea că: „În interesul apărării Republicii Socia­
liste România, al asigurării ordinii publice sau securităţii sta­
tului, proclamă, în caz de urgenţă, în unele localităţi sau pe
în­treg teritoriul ţării, starea de necesitate”118.
Starea de necesitate pe întreg teritoriul României a fost
instituită în ziua de 22 decembrie, ora 10.51, atunci când pe
postul naţional de televiziune a fost prezentat Decretul Prezi­
denţial. Ulterior acest comunicat a fost transmis de mai multe
ori, atât la radio cât şi la televiziune. Nici unul din aceste de­
crete nu au fost publicate în ,,Buletinul Oficial”, din lipsă de
timp; oricum au fost tardive, deoarece măsurile ordonate nu au
fost puse în aplicare. De menţionat, totuşi, că în perioada 17-
22 decembrie, ora 10.51, armata, cu excepţia unităţilor militare
din Timişoara, nu a acţionat sub incidenţa stării de necesitate.
Imediat după şedinţa Comitetului Politic Executiv din
20 decembrie 1989 s-a organizat o teleconferinţă la care au
parti­cipat membri şi membri supleanţi ai C.P. Ex., secretari ai
C.C. al P.C.R., factorii de conducere şi comandanţi aparţinând
M.Ap.N. şi M.I. de la judeţe. Ceauşescu a anunţat că la Timi­
şoara; ,,Se socoteşte stare de necesitate şi se aplică legea! [...]
toate unităţile Ministerului de Interne, inclusiv miliţia, trupele
de securitate, unităţile de grăniceri vor purta armament de
luptă, inclusiv gloanţe, […] toate trupele primesc muniţie de
118
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu Liviu
Popescu, op.cit., p. 189.

72
război, de front şi somează pe oricine nu se supune; […] Nu
pleacă nimeni din cazărmi fără muniţie de luptă; […] Unităţile
motorizate merg cu armamentul din dotare uşor; […] Oricine
încearcă vreo manifestare, imediat somat, arestat şi pe urmă
stăm de vorbă să clarificăm […] Imediat să fie destituit cine nu
acţionează în mod corespunzător”119.
În calitatea de comandant suprem al forţelor armate ale
R.S. Româ­nia, Nicolae Ceauşescu îşi subordona în mod direct,
prin prevederi constituţionale, structurile de forţă ale statului
(M.Ap.N., M.I., D.S.S., Gărzi Patriotice) şi avea dreptul legal
de a conduce şi structurile de apărare naţională prin ordine. În
situaţii de criză, ordinele deveneau instrumente prioritare de
conducere operativă. Prin urmare, la nivel central conducerea
întregii activităţi a fost asigurată în mod nemijlocit – cu ex­
cepţia perioadei 18- 20 decembrie când s-a aflat în vizită ofici­
ală în Iran şi criza a fost gestionată de Elena Ceauşescu, Ma­
nea Mănescu şi Emil Bobu – de către Nicolae Ceauşescu în­
suşi. Referitor la decizia de a o include pe Elena Ceauşescu în
nucleul conducător al ţării în timpul vizitei din Iran, Ion Dincă
remarca faptul că, deşi primul ministru era în ţară, nu el a fost
lăsat la conducere, cum era firesc. Explicaţia găsită de Dincă
era suspiciunea lui Ceauşescu, care nu avea încredere deplină
în toţi membrii Comitetului Politic Executiv.
La nivel local, respectiv judeţean, conform Legii nr.
14/28.12.1972, art. 18, alin. a şi e, conducerea în situaţii de
criză era asigurată de către Consiliile Locale de Apărare.
Acolo unde situaţia prezenta un risc, aceste Consilii Locale
erau supervizate de trimişi speciali, membri ai C.P.Ex. şi, în
cazuri extreme, aşa cum s-a întâmplat la Timişoara, de repre­
zentanţi ai M.Ap.N., ai Ministerului de Interne, ai Procuraturii
Generale, ai Justiţiei, Ministrului Tineretului sau şeful Depar­
tamentului Cultelor. Astfel, au fost trimişi Constantin Olteanu
la Iaşi, Ion Coman la Timişoara, Miu Dobrescu la Târgu Mu­
reş, Gheorghe Pană la Braşov, unde fusese prim-secretar, Con­
stantin Nicolae la Cluj şi Cornel Pacoste şi apoi Ilie Matei la
Arad120. Excepţie a făcut judeţul Sibiu, acolo unde prim-secre­
119
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 17-21(f-v).
120
Comisia pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989,
Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu în ,,Clio/1989”, An IV, nr. 1(7)

73
tar era Nicu Ceauşescu, loialitatea acestuia fiind în afara orică­
rei discuţii. Aceşti înalţi demnitari, trimişi în zilele de 17 şi 18
decembrie 1989, împreună cu membrii consiliilor judeţene de
apărare, s-au constituit în comandamente locale care au funcţi­
onat în sediile comitetelor judeţene de partid.
La Timişoara componenţa comandamentului de
represi­une a avut următoarea alcătuire121. Din partea C.P.Ex.;
Ion Coman, Ilie Matei (18-19 decembrie) Cornel Pacoste (din
20 de­cembrie); M.Ap.N. a fost reprezentat de primii adjuncţi
ai ministrului, respectiv gl. mr. Ştefan Guşă şi gl. lt. Victor At­
hanasie Stănculescu, de gl. lt. Mihai Chiţac şi gl. mr. Florea
Cârneanu; grupa operativă de la M.St.M. a avut în componenţă
pe col. Dumitru Ionescu, col. Radu Gheorghe, col. Vasile Io­
niţă, col. Drăgan, col. Teodor Ardelean, lt. col. Străşescu, lt.
col. Petre Marchiş, lt. col. Petre Alexandru, mr. Vasile Rusu,
mr. Păscuţ, mr. Popescu, mr. Bucurei; grupa operativă de la
Armata a 3-a cuprindea pe col. Ioan Şulcă, lt. col. Olaru, mr.
Bica, cpt. Gologan.
Ministerul de Interne a fost, de asemenea, bine repre­
zentat. Miliţia a trimis la Timişoara pe gl. Constantin Nuţă,
adjunct al ministrului de interne şi şeful Inspectoratului Gene­ral
al Miliţiei (I.G.M.); gl. Mihalea Velicu, adjunctul şefului I.G.M.;
col. Ghircoiaş Nicolae, şeful Institutului de Crimina­listică din
I.G.M.; col. Tudor Stănică, şeful Direcţiei Cercetări Penale;
col. Roşoiu, şeful Direcţiei Judiciare; col. Onţanu, loc­ţiitorul
Direcţiei Cercetări Penale; lt. col. Voicu Ilie, locţiitorul şefului
Direcţia Economică; col. Ştefan, locţiitorul şefului Direcţia Pază
si Ordine; un grup mare de ofiţeri din subordinea lor122.
Departamentul Securităţii Statului a trimis următorii
ofiţeri: gl. Emil Macri, şeful Direcţiei de Contrainformaţii
Economice, cu trei ofiţeri din Direcţie, respectiv col. Filip Te­
odorescu, adjunct al şefului Direcţiei de contraspionaj, însoţit
de un ofiţer; lt. col. Anastasiu, locţiitor al şefului Direcţiei I,
informaţii interne, însoţit de trei ofiţeri; lt. col. Dan Nicolici,
2008, Bucureşti, Editura IRRD, p. 123-146., unde fusese prim-secretar,
Constantin Nicolae la Cluj, şi din 28 octombrie 1989.
121
Remus Macovei, „Caietele Revoluţiei”, Nr. 6 (19) 2008, p. 34-44.
122
Alexandru Oşca, (coordonator), Revoluţia Română în Banat, Editura
Sitech, Craiova, 2009, p. 137-138.

74
şeful Centrului de Informaţii şi Documentare; un ofiţer pe linie
de Control Secret Corespondenţă; un ofiţer pe linie de Tehnică
Operativă: un ofiţer pe linie de Serviciu Contraspionaj Ţări
Socialiste; lt. col. Glăvan, şef serviciu U.S.L.A.; un ofiţer, ad­
junct al şefului Statului Major al Trupelor de Securitate; lt. col.
Caraşcă, din Direcţia Cercetări Penale. Procuratura Generală
l-a avut la Timişoara pe Gheorghe Diaconescu, adjunct al Pro­
curorului General. Având în vedere locul important ocupat de
Timişoara, au mai fost trimişi în misiune specială ministrul
adjunct al justiţiei, Bracaciu, precum şi ministrul tineretului,
Ioan Toma. Dispoziţiile de la Bucureşti erau recepţionate la
Timişoara de trei persoane: Ion Coman (pe linie de partid),
Ştefan Guşă (răspunzător de Armată) şi Constantin Nuţă (re­
prezentând Ministerul de Interne), aceştia fiind secondaţi de
numeroşi ofiţeri şi demnitari locali de partid.
Pe plan local, din Consiliul Judeţean de Apărare au
făcut parte Radu Bălan, prim-secretar al Comitetului Judeţean
P.C.R. Timiş, Ilie Matei şi apoi Cornel Pacoste, col. Constantin
Rota­riu, comandantul garnizoanei Timişoara, col. Ion Popescu
– şef al Inspectoratului Judeţean M.I., col. Petre Cristea – şef
Stat Major judeţean al Gărzilor Patriotice Timiş. Între Coman­
damentul de la Judeţeana de Partid şi cel de la Inspectoratul
M.I. a existat o strânsă legătură, mai ales că inspectorul şef
Popescu Ioan s-a aflat la Comitetul Judeţean P.C.R., începând
cu seara de 17 decembrie 1989.
În municipiul Cluj-Napoca, Comandamentul avea ur­
mătoarea componenţă: reprezentant C.P.Ex. Constantin Nico­
lae, iar din partea Consiliului Judeţean de Apărare, Ioachim
Moga, prim secretar al Comitetului Judeţean P.C.R. Cluj-
Napoca, gl. Ioan Şerbănoiu, şef al Inspectoratului Judeţean
M.I., col. Nicolae Ioniţă, şeful Securităţii Cluj, gl. mr. Iulian
Topliceanu, comandantul garnizoanei Cluj-Napoca, şi lt. col.
Gheorghe Ivan, şeful de Stat Major judeţean al Gărzilor Patri­
otice Cluj-Napoca.
Municipiul Arad a avut la vârf următoarea structură de
represiune: din partea C.P.Ex. Cornel Pacoste (18-19 decem­
brie), apoi Ilie Matei (20-22 decembrie), în timp ce Consiliul
Judeţean de Apărare a fost reprezentat de Elena Pugna, prim

75
secretar al Comitetului Judeţean P.C.R. Arad, mr. Dumitru
Marcu – comandantul garnizoanei Arad (a activat doar în 22
decembrie), predecesorul său fiind mr. Ioan Memetea (17-21
decembrie), col. Grigore Sălceanu, şef al Inspectoratului Ju­
deţean M.I., lt. col. Liviu Stranschi, şef Stat Major judeţean al
Gărzilor Patriotice Arad. În intervalul 20-22 decembrie la Arad
a mai acţionat o grupă operativă de la Divizia 11 Meca­nizată,
condusă de mr. Eugen Bădălan, şeful de Stat Major al Diviziei
11 mecanizate Oradea.
La Braşov au acţionat Gheorghe Pană, ca reprezentant
al C.P.Ex-ului şi Petre Preoteasa, prim secretar al Comitetului
Judeţean P.C.R., gl. mr. Ion Florea – comandantul garnizoanei,
gl. mr. Gheorghe Zăgoneanu – şef al Inspectoratului Judeţean
M.I., lt. col. Iancu Dragnea – şef Stat Major judeţean al Găr­
zilor Patriotice şi lt. col. Mircea Popescu – comandant al Gru­
pului judeţean de pompieri, ca reprezentanţi ai autorităţilor lo­
cale.
Comandamentul din municipiul Târgu Mureş a fost
for­mat din Miu Dobrescu, reprezentând autoritatea centrală
şi din Viorel Ingreţ – prim secretar al Comitetului Judeţean
P.C.R., col. Constantin Cojocaru – comandantul garnizoanei,
col. Ni­colae Iftimie – şef al Inspectoratului Judeţean M.I., ca
repre­zentanţi ai Consiliului Judeţean de Apărare.
În municipiul Sibiu, Comandamentul a avut următoarea
componenţă: Nicu Ceauşescu, prim secretar al Comitetului Ju­
deţean P.C.R., dar şi reprezentant C.P.Ex., lt. col. Aurel Dra­
gomir, comandantul garnizoanei, col. Iulian Rotariu, şef al
In­spectoratului Judeţean M.I. şi col. Dumitru Radu, şef Stat
Major judeţean Gărzi Patriotice.
În Bucureşti Comandamentul unic format în ziua de 21
decembrie 1989, ora 17.00, şi care şi-a desfăşurat activitatea
sub directa conducere a lui Nicolae Ceauşescu, a avut urmă­
toarea componenţă: gl. col. Vasile Milea, şeful Comandamen­
tului, Silviu Curticeanu, secretar, iar ca membri pe Ion Dincă,
prim vice-prim ministru al guvernului, Tudor Postelnicu, mi­
nistrul de Interne, gl. col. Iulian Vlad, şeful Direcţiei Securită­
ţii Statului şi col. Ion Pârcălăbescu, şeful Statului Major Cen­
tral al Gărzilor Patriotice..

76
 V. STENOGRAMELE REPRESIUNII;
ORDINELE DE REPRESIUNE

În calitatea sa de comandant suprem, Nicolae Ceauşescu

a emis între 16 şi 22 decembrie 1989, o serie de ordine pentru
executarea represiunii. Unele dintre misiunile şi ordinele date
forţelor de represiune au fost enunţate chiar în timpul şedinţe­
lor Comitetului Politic Executiv, teleconferinţelor cu respon­
sabilii locali ai puterii sau în cadrul unor cuvântări transmise
la posturile de televiziune şi de radio.
Pe fondul degradării situaţiei de la Timişoara, Ceau­
şescu a convocat duminică, 17 decembrie 1989, şedinţa Co­
mitetului Politic Executiv (C.P.Ex.) al C.C. al P.C.R.. De
menţionat că acest organism de decizie politică îşi pierduse în
totalitate importanţa. El nu mai reprezenta, în fapt, decât ,,un
simplu şi neputincios organ de confirmare, aflat sub controlul
total al secretarului său general”123. Iniţial, Ceauşescu a dorit
doar o şedinţă a Biroului Permanent, organul executiv al C.P.
Ex. (Din Biroul Permanent făceau parte, pe lângă Nicolae
Ceauşescu, primul ministru, respectiv Constantin Dăscălescu,
cei doi vicepreşedinţi din Consiliul de Stat, Gheorghe [Gogu]
Rădulescu şi Manea Mănescu, precum şi cei trei vicepreşedinţi
ai guver­nului; Elena Ceauşescu, Gheorghe Oprea, Ion Dincă.
Şedinţa Biroului Permanent s-a desfăşurat, conform consem­
nării dintr-o agendă de lucru aparţinând probabil unuia dintre
cei doi şefi de cabinet ai lui Ceauşescu, între 10.13–10.35124.
În cadrul şedinţei, Ceauşescu a prezentat evenimentele de la
Ti­mişoara, ca fiind cauzate de provocări atât din Vest, cât şi
din Est şi al căror scop evident, sublinia el, era destabilizarea
re­gimului politic din România125. Din cele relatate de fostul şef
al Cancelariei Comitetului Central al P.C.R., reiese că Nicolae
Ceauşescu nu era, încă, foarte îngrijorat de starea de lucruri,
123
Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, p. 59-62; 68.
124
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 131/1989, f. 217.
125
Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu, p. 124-125.

77
chiar dacă situaţia i se părea destul de serioasă şi a solicitat să
fie convocată pentru aceeaşi zi, la ora 18.00, o teleconferinţă
cu prim-secretarii de judeţ, înaintea vizitei pe care urma să o
întreprindă în Iran, începând cu ziua următoare. Între timp,
Ceauşescu – edificat asupra gravităţii manifestărilor ostile de
la Timişoara–, îl informa pe ministrul Apărării Naţionale, după
ce îl admonesta că armata nu a intervenit eficient, că a decretat
,,starea de necesitate”. La rândul său, generalul Milea a făcut
cunoscut comandantului Diviziei 18 mecanizate din Timi­
şoara, că este ordin ,,să intervină armata”, care intra ,,în stare
de luptă”, iar în judeţ s-a declarat ,,stare de necesitate”126. Ordi­
nul Ministrului Apărării Naţionale în 14 puncte a fost sin­gurul
ordin după care s-a orientat armata atunci când a deschis focul
asupra manifestanţilor, în 17 decembrie 1989127.
Nicolae Ceauşescu a convocat apoi, în jurul orei 14.00,
la locuinţa sa pe Ion Coman, secretar al C.C. al P.C.R., coor­
donator al Secţiei militare şi de justiţie din C.C. şi pe Emil
Bobu, secretar cu probleme organizatorice al Comitetului
Central, cărora le-a ordonat să meargă de urgenţă la Timişoara,
împreună cu o grupă de generali, reprezentând Ministerul de
Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, pentru a ţine situaţia
sub control128.
La şedinţa Comitetului Politic Executiv, desfăşurată în­
cepând cu ora 17.00, au participat Elena Ceauşescu, Constan­
tin Dăscălescu, Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Ghe­
orghe Oprea, Lina Ciobanu, Gheorghe (Gogu) Rădulescu,
Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, Ana Mureşan, Ştefan An­
drei, Silviu Curticeanu, Ludovic Fazekaş, Vasile Milea, Ioan
Totu, Iosif Szász, Constantin Olteanu, Ion Stoian, Ion Radu,
Constantin Radu, Vasile Bărbulescu, iar ca invitat, Iulian
Vlad129. De această dată, Ceauşescu s-a prezentat ,,într-o stare
126
Alesandru Duţu, op. cit, p. 90.
127
Vezi Ordinul în Victor Eugen Mihai Lungu, Tit Liviu Domşa,
„Împuşcaţi-i că nu-s oameni!”, Cluj-Napoca, 21 decembrie 1989, Fundaţia
Academia Civică, Filiala Cluj, f.a.
128
Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu, p. 129.
129
Pentru şedinţa C.P.Ex. din data de 17 decembrie 1989 există două variante
ale stenogramei. Una de 21 de pagini, realizată la momentul respectiv,
dar din cuprinsul căreia lipseşte pagina 19, şi o alta, de doar 8 pagini,

78
fizică şi psihică proastă, iritat şi nervos”. Această stare deose­
bită, era ieşită din comun chiar şi pentru cineva care lucra de
mult timp în preajma sa130. Prezentând faptele, el relua ideea
din cadrul şedinţei Biroului Permanent, anume că evacuarea
din locuinţă a preotului reformat Lászlo Tökés a fost un pre­
text pentru a declanşa tulburările de la Timişoara care, de fapt,
erau ,,organizate şi declanşate de cercurile revanşarde şi revi­
zioniste şi de agenţi atât din răsărit, cât şi din apus”. Scopul
acestor manifestări, ţinea el să sublinieze, era lichidarea
refăcută din memorie de aceeaşi stenografă, Maria Ionescu, la începutul
lunii ianuarie 1990, în sediul Ministerului Apărării Naţionale. Stenograma,
refăcută din memorie se găseşte la Arhivele Naţionale Istorice Centrale,
Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, Ds.338/1989, fila 9-16.. Text reconstituit
din memorie în ziua de 04. 01 1990. La o săptămână de la această dată
apare şi stenograma originală în ziarul ,,România Liberă” din 10 ianuarie
1990, având lipsă pagina 19. Pagina 19 din textul original, care poate nu
a dispărut întâmplător, conţinea momentul în care Nicolae Ceauşescu îşi
anunţa demisia din fruntea partidului şi intervenţia membrilor C.P.Ex. în
a-l opri de a face acest pas, dar şi unele dispoziţii în legătură cu conducerea
ţării în timpul cât el era plecat în vizita din Iran. S-a emis ipoteza că pagina
cu pricina a fost sustrasă premeditat pentru ca la procesul membrilor
C.P.Ex. să nu existe dovada că aceştia ar fi putut să-l lase pe Ceauşescu
să părăsească funcţia şi, eventual, să fie evitată represiunea ce a urmat.
Printre altele, tocmai acest lucru îl relatează stenografa Maria Ionescu în
stenograma reconstituită în 4 ianuarie 1990. Totuşi, trebuie să recunoaştem,
că această stenogramă, cât şi cele ale şedinţelor C.P.Ex. desfăşurate în
intervalul 17-21 decembrie1989, de care ne vom mai folosi, reconstituite
tot din memorie, nu pot reproduce cu exactitate natura intervenţiei celor
prezenţi. De altfel, în urma transcrierii stenogramei din 17 decembrie rezultă
că şedinţa C.P.Ex. a durat între 15 şi 20 de minute. Însă, din informaţiile
ulterioare, şedinţa a durat cel puţin o oră. De asemenea, nu trebuie
neglijat nici factorul psihologic ce a putut influenţa depoziţia persoanei
intervievate. De altfel, Silviu Curticeanu a negat, în cadrul audierii sale
în faţa Comisiei pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, din
28 octombrie 1993, unele aspecte menţionate în stenograma transcrisă în
ianuarie 1990. Cele două stenograme sunt prezentate împreună, pentru
prima oară, într-un Documentar realizat de Viorel Domenico în „Caietele
Revoluţiei”, nr. 6(19)2008, Bucureşti, Editura I.R.R.D. 1989, p.12-33. (în
continuare Documentar, Viorel Domenico). Vezi Stenograma (reconstituită
din memorie) şedinţei şi în Ion Calafeteanu (coordonator), Revoluţia
Română din Decembrie 1989. Documente, Editura Mega, Cluj-Napoca,
2009, p. 125-137 (în continuare Revoluţia română din Decembrie 1989.
Documente)
130
Ibidem, p.125.

79
,,independenţei şi integrităţii teritoriale a României”131, să dis­
trugă socialismul132. Afirma, de asemenea, că după ce situaţia
fusese reglementată în seara de 16 decembrie, ,,elemente de­
clasate”, ,,derbedei” sau ,,huligani”, au recidivat în ziua ur­
mătoare133. Ceauşescu şi-a exprimat nemulţumirea faţă de mo­
dul în care au ripostat forţele de ordine la evenimentele de la
Timişoara, acuzând armata şi trupele Ministerului de Interne
că nu au folosit armamentul de război. Pentru vina de a nu fi
reprimat cu promptitudine şi cu maximum de eficienţă mani­
festările ostile de la Timişoara, el nu a ezitat să acuze atât
Ministrul Apărării Naţionale, cât şi pe cel al Internelor, de
,,atitudinea capitulardă, defetistă”134. Ceauşescu l-a admones­
tat în mod special pe generalul Milea pentru faptul că trupele
ce defilaseră pe străzile Timişoarei în dimineaţa zilei de 17 de­
cembrie pentru a-i intimida pe demonstranţi, s-au lăsat lovite şi
umilite135. ,,Unităţile – afirma el – trebuiau să se afle în centru.
Asta înseamnă ce am ordonat […] Am menţionat bine aseară ce
trebuie să faceţi: demonstraţia unităţilor de bază, a tanche­telor,
unităţile motorizate, toate trebuiau să fie în centrul ora­şului
[…] Adevărat că n-am dat toate detaliile, dar când spui să fie
demonstraţie, trebuie să fie demonstraţie, nu plimbare”. ,,[…]
Am discutat aseară, am spus – continua el – luaţi măsuri, măsuri
ferme[...] Dacă miliţia era înarmată trebuia să se tragă, nu să
se lase să intre în Comitetul judeţean[...] N-aţi executat ordinul
dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de co­mandant
suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate uni­tăţile, atât
ale Ministerului Apărării, cât şi ale Ministerului de Interne […]
De ce nu au fost scoase gărzile patriotice cu ar­mament, că au
armament?! [...] Duşmanul nu cu predici îl po­toleşti, ci trebuie
sa-l arzi. Socialismul nu se construieşte cu închinăciune, ci cu
luptă. Cu luptă trebuie să-l con­struim [...] Trebuia să-i omoare
131
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 10. Vezi şi
Documentar, Viorel Domenico, p.14.
132
Documentar, Viorel Domenico, p. 18.
133
Ibidem, p.14
134
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Ds. 338/1989, Cancelarie, f. 11.
135
A.N.I.C.,Fond C.C. al P.C.R., Ds. 338/1989, Cancelarie, f. 11. vezi
stenogramele şi ordinele lui Ceauşescu în „Caietele Revoluţiei”, Nr. 6 (19)
2008, p.12-31; Nr. 2 (4) 2006, p. 58-60 şi Nr. 3 (5) 2006, p. 51-53.

80
pe huligani [...] Cine v-a dat dreptul să nu luaţi măsurile care se
impun, pentru că eu am discutat cu voi şi v-am dat ordin !”
Vizibil iritat, Ceauşescu ameninţa în mod clar: ,,Voi
da ordin ca imediat să se primească, acum, armament, toţi să
fie înarmaţi şi să se aplice ordinul. Când am dat ordin să se
aplice starea de necesitate, cu ce o aplicaţi, cu bâta? Am spus
să tra­geţi în aer, somaţi, şi dacă nu, trageţi în picioare”136. În
textul original exprimarea este mult mai clară: ,,Trebuia să-i
omoare pe huligani [...]” (n.n. – a se citi revoluţionari). Elena
Ceau­şescu afirma la rândul ei: „Să fi tras în ei, să fi căzut şi
pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Nu vi s-a spus aşa? Unul să nu
iasă!”137. Nicolae Ceauşescu transmitea un ultimatum: ,,Deci,
măsuri imediate, să lichidăm repede ce este la Timişoara, să
punem trupele în stare de luptă, atât unităţile ministerului de
interne, cât şi cele ale Apărării Naţionale şi oriunde se încearcă
vreo acţiune, lichidată radical, fără nici un fel de discuţie. […]
Tre­buie luate măsuri radicale, pentru că aici nu se poate merge
cu îngăduinţă, pentru că asta ar însemna să capitulăm [...] Vom
lupta până la ultimul [...] pentru că independenţa şi suverani­
tatea se cucereşte şi se apără cu luptă[...] Totul să se apere cu
arma în mâini[…] Am spus să trageţi de avertisment, dacă nu
se retrag, trageţi în picioare[ ...] Cei care au intrat în sediul
comitetului judeţean de partid nu trebuiau să mai iasă de acolo,
trebuiau să fie jos, la pământ[…] Toţi trebuie să ştie că suntem
în stare de război”138! Surescitat peste măsură, Ceauşescu cere
acordul C.P.Ex.-ului pentru destituirea ministrului apărării na­
ţionale, a celui de interne şi a şefului Direcţiei Securităţii Sta­
tului, pe care îi ameninţă chiar cu trimiterea în faţa plutonului
de execuţie. ,,[...] Din acest moment – îşi anunţa el colaborato­rii
– preiau comanda armatei, să-mi pregătiţi Decretul”139.
La acuzele aduse, la unison, cei trei şi-au asumat în­
treaga responsabilitate. Stenograma reconstituită din memorie
prezintă, însă, pe generalul Vasile Milea, ministrul Apărării
Naţionale, într-o postură cât se poate de favorabilă. La acuza­
136
A.N.I.C., f. 11.
137
Documentar, Viorel Domenico, p.20.
138
Documentar, Viorel Domenico, p.22, p.26, p.30.
139
Ibidem.

81
ţiile aduse de Ceauşescu de a nu fi dat ordinul de a se trage în
manifestanţi el ar fi dat următorul răspuns: ,,Vă raportez, tova­
răşe secretar general, că n-am înţeles acest lucru. Am căutat în
toate regulamentele militare şi nu am găsit nicăieri prevăzut că
armata trebuie să tragă în popor”140, fapt ce-i conferă, corobo­
rat mai târziu şi cu moartea sa, o postură de adevărat erou.
Această frază, însă, nu există în textul stenogramei originale.
Ea apare doar în stenograma reconstituită din memorie de că­
tre stenografa Maria Ionescu în prezenţa procurorilor militari
în sediul M.Ap.N. la data de 4 ianuarie 1990, ora 20.10. În re­
alitate, cel care a invocat inexistenţa unui astfel de act norma­tiv,
dar şi al unui ordin în acest sens, a fost Tudor Postel­nicu141, cu
toate că el s-a dovedit a fi cel mai zelos executant al ordinelor
lui Ceauşescu.
În urma asprului rechizitoriu, Ceauşescu a solicitat des­
tituirea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale,
a generalului Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, precum
şi a lui Vlad Iulian, şeful Departamentului Securităţii Statului,
lăsând însă ca decizia finală să aparţină Comitetului Politic
Executiv. A urmat scena ,,demisiei” dictatorului, aparent de­
terminată de opoziţia unora dintre membrii Comitetului Politic
Executiv (Gheorghe Rădulescu, Constantin Dăscălescu,
Ghe­orghe Oprea şi Manea Mănescu). În realitate, ei au propus
ca măsura demiterii celor trei să fie amânată pentru a se vedea
cum vor evolua lucrurile. Ion Dincă, în cadrul audierii sale în
faţa Comisiei Senatoriale, declara că era pentru prima oară
când un grup de membri ai Comitetului Politic Executiv avea
o poziţie diferită faţă de cea exprimată de Ceauşescu, când ci­
neva îşi exprima dezacordul. De regulă, declara el, propunerile
acestuia se aprobau ,,fără comentarii”142. El consideră, totuşi,
la fel ca şi Silviu Curticeanu, că Nicolae Ceauşescu nu a fost
sin­cer atunci când a anunţat că renunţă la putere, dar, spre
deose­bire de Curticeanu, Ion Dincă regretă, cel puţin la nivel
140
A.N.I.C., Fond C. C. al P. C. R. , Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 12.
141
Documentar, Viorel Domenico, p.26.
142
Arhiva I.R.R.D., Document Nr. 75, f. 377, Stenograma audierii lui
Ion Dincă în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor
din Decembrie 1989, f. 372-432. Audierea s-a desfăşurat în ziua de 21
octombrie 1993.

82
decla­rativ, că nu s-au opus lui Ceauşescu şi poate ar fi putut
evita represiunea sângeroasă ce a urmat143. Insistă, însă, pe
consecin­ţele unui astfel de gest, precizând că cel care l-ar fi
făcut nu ar mai fi ieşit viu din sediul Comitetului Central144.
Informaţiile referitoare la scena ,,demisiei” sunt cunos­
cute doar din a doua stenogramă (cea reconstituită în ziua de 4
ianuarie) şi din relatările unor participanţi la şedinţă, întrucât,
după cum arătam, pagina respectivă din stenograma oficială
(pag.19) s-a pierdut, ori pur şi simplu a dispărut, sau a fost
distrusă în mod deliberat. Referitor la acest episod, fostul şef
al Departamentului Securităţii Statului, general colonel Iulian
Vlad, declara în faţa Comisiei Senatoriale, la 19 octombrie
1993, că după încheierea şedinţei stenograma a fost preluată de
doi membri ai conducerii partidului – era vorba de Emil Bobu
şi Silviu Curticeanu deoarece, sublinia el, ,,[...] nu se dorea să
rămână în istorie şi au scos tot ce era legat de momentul acela
al demisiei lui Ceauşescu, al delirului”145. Silviu Curticeanu
afirmă, însă, că stenograma oficială a rămas în biroul său, într-
un plic sigilat, el nemaiputând avea acces la documentul res­
pectiv în urma situaţiei ce s-a creat ulterior.
În privinţa controversatului episod privind ,,demisia”
lui Ceauşescu, conform datelor de care dispunem, avansăm în
rândurile următoare, versiunea noastră asupra felului cum au
decurs lucrurile. Adoptând o poziţie ,,principială” – deşi, mai
degrabă era doar un calcul politic – solicită celor prezenţi să-şi
aleagă un alt secretar general şi mimează părăsirea încăperii şi
abandonarea puterii. Speriaţi de întorsătura luată, simţindu-se
abandonaţi, neajutoraţi şi în acelaşi timp incapabili de a reacţi­
ona şi a gestiona criza, dar şi solidari, toţi cei prezenţi, cel pu­
ţin până în momentul actual nu avem nici un fel de mărturie
care să contrazică această afirmaţie, s-au repezit pur şi simplu
să-l oprească din drum. Iată scena relatată de stenografa de
şedinţă: ,,...Curticeanu îl urmează ajungându-l, spunându-i:
Nu aşa, tovarăşe secretar general. Eu niciodată n-am să vă
143
Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 75, f. 379.
144
Ibidem, f.380.
145
Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f. 303, Stenograma audierii lui Iulian
Vlad în data de 19 octombrie 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru
Cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, f. 281-371.

83
pără­sesc, voi rămâne totdeauna lângă dumneavoastră. În acest
moment se ridică de pe scaun Constantin Dăscălescu care
spune: „Nu se poate, tovarăşe secretar general, noi nu asta
am vrut. Nu se poate! În acest moment se ridică de pe scaun
aproape întreg Comitetul Politic Executiv, creându-se un mo­
ment de derută. Ana Mureşan plângea. Elena Ceauşescu s-a
dus spre el, convingându-l să revină pe scaunul său”146.
Silviu Curticeanu prezintă evoluţia evenimentelor în
fe­lul următor; ,, [...] când cei trei au spus «nu», l-a surprins şi
pe el, de ce procedează aşa, pentru că numai lui îi erau recu­
noscători, şi totuşi referitor la cei trei, din care nu se ştie care
este trădător, se vrea să rămână în funcţie. A avut un moment
de enervare, a jucat teatru ca(într-)o tragedie antică, o bufone­
rie spunând: «bine alegeţi-vă alt secretar general». S-a scu­
lat şi se îndrepta spre uşă, până când Bobu a spus cuvântul
care dezleagă totul: «Dacă este aşa, eu zic să-i destituim», iar
Ceauşescu a zis: «Bine tovarăşi, să mai încercăm»”. Curticeanu
afirmă şi el că totul a fost premeditat, Ceauşescu având nevoie
de un consimţământ, de acel acord formal, dar iertarea să vină,
totuşi, din partea lui147. Intenţia lui Ceauşescu, afirmă el în
continuare, a fost doar ,,[...] să-i ameninţe, să-i mobilizeze”,
pentru că dacă ar fi vrut îndepărtarea lor, acest fapt îl putea
realiza fără să existe cea mai mică împotrivire din partea cuiva.
După ce a considerat că a pus lucrurile în ordine, Ceau­
şescu anunţă măsurile pe care le-a întreprins până la acel mo­
ment. El îi înştiinţa pe cei prezenţi că au fost închise graniţele,
inclusiv pentru activitatea de turism sau mic trafic. Se interzi­
cea, prin dispoziţiile date personal, orice contact cu exteriorul,
inclusiv cu statele socialiste, cu excepţia reprezentanţilor din
Coreea de Nord, China şi Cuba. Pericolul venea de pretutin­
deni, conform previziunilor sale, inclusiv din ţările socialiste,
iar scenariul ar fi fost pus în practică de chiar Uniunea Sovie­
tică, cu sprijin american şi occidental. În cele din urmă, ordonă
ca unităţile Ministerului Apărării Naţionale, ale Ministerului
de Interne, precum şi cele ale Securităţii să fie puse în stare de
alarmă. Ceauşescu a ţinut să-şi avertizeze din nou tovarăşii de
146
,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 6 (19) 2008, p. 31.
147
Stenograma audieri lui Silviu Curticeanu, p.130.

84
gravitatea situaţiei, dar şi să le ceară în mod formal – pe care îl
primeşte fără rezerve – acordul de a interveni în forţă pentru a
înăbuşi orice rezistenţă împotriva regimului148.
După şedinţa C.P.Ex., la ora 17.00, are loc teleconfe­
rinţa cu prim-secretarii judeţeni, comandanţii garnizoanelor
149

şi ai inspectoratelor judeţene ale M.I. Atmosfera a fost la fel de

încordată, ordinele, – la fel de ferme. ,,[...] Acum am trimis şi
sunt la Timişoara toţi comandanţii. Am discutat acum câteva
minute cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe,
şi au primit muniţie de război. Oricine nu se supune la somaţie
[...] am dat ordin să se tragă [...] Începând de azi [...] unităţile
vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe [...] Umanismul
nu înseamnă pactizare cu duşmanul! Umanismul înseamnă
apăra­rea integrităţii socialismului [...] Toate unităţile sunt în
alarmă şi în această situaţie au armament de luptă în dotare...
Dacă s-a înţeles bine? Întreb şi la Timişoara, să răs­
pundă primul secretar care are şi funcţia de comandant. Şi to­
varăşul Coman; dacă ofiţerii sunt acolo? (Se răspunde : Nu).
Ceauşescu: De ce nu au venit în sală? Transmiteţi ordi­
nul meu să acţioneze în situaţie de luptă. Într-o oră să fie re­
stabilită ordinea la Timişoara. Îi chemaţi şi le daţi ordin.
Ion Coman: Vă raportez, tovarăşe Nicolae Ceauşescu,
capătul a trei coloane intră în Timişoara, vor fi dirijate spre
centru, am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim
ordinul dumneavoastră”.
Şi de această dată Ceauşescu, ignorând realităţile,
punea tulburările de la Timişoara pe seama ,,agenţilor din
străinătate” şi a ,,cercurilor antisocialiste şi din Est şi din
Vest”150, a ,,[...] cercurilor reacţionare [...] care s-au pus în
148
Documentar, Viorel Domenico, p. 30. Ion Dincă a catalogat şedinţa ca
una ,,de balamuc, nu o şedinţă de oameni politici”.
149
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 17-
21(f-v).
150
Ibidem, f. 17(v). Existau informaţii privind pregătirea unei agresiuni
împotriva României, care avea ca principal scop o eventuală dezmembrare
a ţării. În special, din a doua jumătate a anului 1989, asistăm la o acţiune
concertată atât din Est, cât şi din Vest, ce probează această afirmaţie, atât la
nivel declarativ, cât şi la cel militar. La 10. 10. 1989, preşedintele Franţei,
François Mitterrand, după încheierea reuniunii la nivel înalt a C.E.E. de

85
serviciul diferitelor servicii străine, care acţionează pentru un
dolar sau pentru o rublă împotriva propriului popor, împotriva
independenţei ţării!” şi al căror principal scop era acela de a
submina ,,socialismul în România, independenţa şi integritatea
ţării. [...] Tot ceea ce se întâmplă în ţările socialiste în ultimul
timp – completa el – este de fapt o acţiune de destabilizare,
care are drept scop distrugerea socialismului! Este adevărată
lovitură de stat, aşa-zisă paşnică! Antisocialistă! Şi aşa trebuie
privită ca atare”151! Ca măsuri concrete el anunţa că la Timişoara
,,se socoteşte stare de necesitate”, toate trupele urmând să pri­
mească muniţie de război, ,,de front” atenţiona el, pentru a nu
la Strasbourg, declara în mod public: ,,... problema unor provincii cum ar
fi Silezia, Moravia, Prusia Orientală etc. trebuie să rămână intangibilă.
În schimb nu trebuie să se omită problema divergenţelor între Ungaria şi
România în problema Transilvaniei, sau problema Basarabiei... Franţa şi
URSS, trebuie să-şi reia rolul de asigurare a echilibrului în Europa, aşa
cum au făcut-o de secole”. Apud. Constantin Sava, Constantin Monac,
Revoluţia din Decembrie 1989. p.9-10. D.S.S., precum şi unele structuri ale
M.Ap.N., semnalau, la rândul lor, alte acţiuni în acest sens. Spre exemplu, o
notă din 8 decembrie 1989 transmisă de ataşatul militar român la Belgrad,
în urma informaţiilor primite de la şeful Direcţiei Informaţii al armatei
iugoslave, consemna, printre altele, următoarele: ,,[...] conducerea ungară
mai acţionează pentru internaţionalizarea problemei Transilvaniei, precum
şi pentru izolarea politică şi economică[...]; simultan cu provocarea unor
demonstraţii ale populaţiei de origine maghiară din Transilvania, Ungaria
are intenţia să provoace incidente la graniţa cu ţara noastră, care să
degenereze în conflict militar între cele două ţări, după care, apoi să ceară
intervenţia unor ţări ale Tratatului de la Varşovia, îndeosebi din partea
URSS, cu scopul pentru aşa-zisa împăcare a părţilor [...] scopul final
urmărit de Ungaria este revendicarea Transilvaniei[...]”. Apud. Constantin
Sava, Constantin Monac, Revoluţia din Decembrie 1989, p. 19-20. Vezi
şi Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989-Studiu documentar,
Ediţia a II-a revăzută şi completată, Edit. Militară, Bucureşti, 1998, p.
26-31. De asemenea, se cunoştea că erau în plină desfăşurare o serie de
aplicaţii şi exerciţii militare în jurul graniţelor ţării, încă de la începutul
lunii decembrie 1989. Poziţionarea unităţilor armatei ungare şi a trupelor
sovietice staţionate în Ungaria – circa 60.000 militari-indicau, cel puţin la
prima vedere, iminenţa unei invazii. (Vezi în acest sens Adrian Pop, Originile
şi Tipologia Revoluţiilor Est-Europene, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2010, p.328). Serviciile secrete ale unor puteri străine îşi intensificaseră, la
rândul lor, acţiunile pe teritoriul României, plasând, sub diferite acoperiri,
un număr mult mai mare de agenţi străini decât până atunci.
151
A.N.I.C., Fond C. C. al P. C. R. , Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 20(v).

86
se crea niciun fel de confuzie şi cerea aplicarea legii. De ase­
menea, ordona ca toate trupele Ministerului Apărării Naţio­
nale, ale Ministerului de Interne, precum şi cele de Securitate
de pe întregul cuprins al ţării, să poarte armament de luptă cu
muniţia aferentă şi să riposteze imediat, ,,Fără discuţie!”, dar
,,Cu respectarea regulamentelor şi normelor legale, de somaţie,
conform legilor ţării”152.
Nicolae Ceauşescu rememora, cu acel prilej, unul dintre
momentele de vârf ale parcursului său politic – anul 1968, in­
vazia Cehoslovaciei – : ,,[...]acum, situaţia este şi mai gravă şi
trebuie să spunem clar întregului popor, întregului partid, şi să
luăm toate măsurile pentru a putea răspunde oricărei încercări
de amestec străin în România, de destabilizare, de a abate po­
porul de pe calea dezvoltării socialiste!”153.
Trebuie, însă, făcută o distincţie netă între cele două
momente. În 1968, pericolul unei invazii sovietice a alimentat
sentimentul unităţii naţionale şi hotărârea de a rezista în faţa
agresorului, indiferent cine ar fi fost. Acest lucru i-a permis
lui Ceauşescu să se identifice cu regimul, în ultimă instanţă cu
ţara. S-a creat, desigur, încurajată şi de propaganda oficială,
credinţa că fără el, fără atitudinea lui hotărâtă, România ar fi
fost invadată. Utilizând, printre altele, pretextul pericolului so­
vietic el a confiscat mitul naţional şi l-a folosit pentru a insta­
ura dictatura personală, aşa încât la jumătatea anilor ‘70 Ceau­
şescu era stăpânul absolut al aparatului de partid şi de stat.
Se poate spune, astfel, că momentul 1968 a semănat germenii
Re­voluţiei sângeroase din 1989 şi sfârşitului tragic al lui Ceau­
şescu însuşi. Din această perspectivă, cariera lui politică a avut
două momente de vârf, legate de acelaşi loc, balconul fostului
Comitet Central al P.C.R.. Una în 21 august 1968, care a în­
semnat apogeul popularităţii şi aprecierii sale, iar cealaltă în
21 decembrie 1989, apogeul puterii sale şi în acelaşi timp
sfârşitul său, deşi a folosit aceleaşi argumente: pericolul străin,
apărarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale etc.
De această dată, însă, apelul lui Ceauşescu nu a avut
re­zultatul scontat. Trecuse vremea când era considerat drept
un reformator, un lider comunist naţional şi care, în calitate
152
Ibidem, f. 17(v).
153
Ibidem, f. 20-21.

87
de membru al Tratatului de la Varşovia, refuzase să participe
la reprimarea ,,Primăverii de la Praga”. La momentul 1989 el
se găsea într-o poziţie de totală izolare în plan internaţional şi
lip­sit de sprijin intern. De această dată, Ceauşescu nu mai era
de­cât cel mai reprezentativ lider al neostalinismului, cel care,
după ce în urmă cu douăzeci de ani reprezentase spiritul inde­
pendent al comunismului naţional, acum reprezenta partea sa
cea mai întunecată. Astfel, apelurile lui la sentimentele patrio­
tice ale naţiunii, chemarea la unitate naţională, prin rememora­
rea momentului Primăverii de la Praga au rămas fără ecou.
Ceea ce este mult mai grav, însă, este faptul că Nicolae Ceau­
şescu, ca toţi dictatorii lipsiţi de discernământ politic ce pre­
tind că întruchipează un regim şi o ţară, era pe cale de a ex­pune
România unei situaţii cu urmări grave, ce putea degenera într-
un război civil interetnic, într-o intervenţie din exterior sau în
orice alt scenariu extrem de periculos. Fostul şef al Securi­tăţii,
Iulian Vlad declara în acest sens: ,,În analiza pe care o facem
trebuie să ţinem seama şi de personalitatea lui Ceau­şescu, care
n-ar fi crezut niciodată în posibilitatea detronării lui. S-a crezut
un om providenţial. Chiar şi în ultimele clipe, la Târgovişte, el
spera că va veni în sprijinul lui poporul, clasa muncitoare”154.
După ce în dimineaţa zilei de 18 decembrie i s-a raportat
personal că situaţia intrase în normalitate la Timişoara155,
Ceau­şescu, respectându-şi ,,programul”, pleacă într-o vizită de
trei zile în Iran156. Faptul că el a decis să efectueze vizita în
154
Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f. 304.
155
În noaptea de 17 spre 18 decembrie forţele represive au intervenit în forţă
la Timişoara, provocând numeroşi morţi şi răniţi din rândul protestatarilor.
156
Vizita lui Ceauşescu în Iran avea în vedere, printre altele, şi încheierea unui
acord extrem de favorabil în domeniul armamentului. Partea română urma să
vândă Iranului 155 de tancuri T55 şi, posibil, un avion de luptă IAR 93 pentru
suma de aproximativ 10 milioane de dolari bucata. Totodată, existau zvonuri
care dădeau aproape sigură încheierea unui contract în baza căruia România ar
fi urmat să repare şi să modernizeze tot echipamentul militar pe care Iranul îl
achiziţionase prin Pactul de la Varşovia în timpul războiului iraniano-irakian
din 1980-1988. De asemenea, România urma să construiască o bază navală şi
să transforme o uzină de tractoare în una de construcţie a vehiculelor militare.
În schimb, România primea, anual, 130.000 de tone de petrol şi un miliard de
metri cubi de gaze naturale. În total se vorbea că Ceauşescu a semnat la Teheran
contracte în valoare de două miliarde de dolari – Peter Siani-Davies, Revoluţia

88
Iran, într-o astfel situaţie, a dat naştere unor speculaţii. Printre
altele, conform unor zvonuri, Ceauşescu ar fi luat cu el în Iran
o mare cantitate de aur (puţin probabil), pe care intenţiona să o
folosească în scop personal, în cazul în care era obligat să pă­
răsească ţara157 ori pentru a plăti o intervenţie militară teroristă
arabă sau iraniană. Indiferent care au fost raţiunile acestei
vi­zite, ea poate fi considerată o imensă greşeală politică.
Ab­senţa sa din ţară într-un moment de o asemenea intensitate
nu a făcut decât să slăbească regimul, să reducă forţa organelor
de represiune şi, în acelaşi timp, să alimenteze speranţa unei
eventuale abandonări a puterii. Revenirea în ţară, după aceste
speranţe deşarte, a sporit dezamăgirea şi, în acelaşi timp, dis­
perarea şi deznădejdea tuturor158. Există, în acest sens, declara­
ţia lui Iulian Vlad, care sublinia în faţa Comisiei Senatoriale, la
19 octombrie 1993: ,,Mi se pare că este o altă mare enigmă şi
contradicţie. Nici un om, şef de stat normal, în asemenea situ­
aţie, cu toate asigurările date nu ar fi plecat din ţară, deşi vizita
era importantă şi benefică pentru ţară, se lua o cantitate imensă
de petrol, dar nu atunci trebuia făcută această deplasare”159.
Acelaşi general Vlad, afirmă că odată luată o hotărâre, Ceau­
şescu nu mai putea fi înduplecat: ,,[...] cu Ceauşescu nu se
Română din Decembrie 1989, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2006.
Alte surse afirmă că cele două părți ar fi urmat să semneze şi un acord de colaborare
economică și tehnică în urma căruia volumul anual al schimburilor comerciale
urma să crească la trei miliarde dolari. Importanţa acestei vizite în plan politic
era dată de situaţia specială în care se găseau cele două ţări - Iranul căuta orice
oportunitate pentru o recunoaştere internaţională, fără de care reconstrucţia ţării
părea sortită eşecului, după cei unsprezece ani ai regimului revoluţionar islamic,
din care opt ani de război, în timp ce Nicolae Ceauşescu, aproape complet izolat,
căuta cu disperare să ia contact cu lumea din exterior. După ce ani de-a rândul
fusese un adevărat campion al vizitelor în străinătate - în anii de exerciţiu al puterii,
Ceauşescu a efectuat 204 vizite în peste 110 ţări - în cursul anului 1989 întreprinsese
o singură vizită externă , în Cehoslovacia, la 17 mai 1989. – A.N.I.C., Fond C.C. al
P.C.R., Secția Propagandă și Agitație, Ds. 100 și 217.
157
La începutul anilor ‘90, probabil alimentate de astfel de zvonuri, au
circulat informaţii conform cărora cuplul Ceauşescu ar fi în viaţă, iar
execuţia lor a fost o înscenare pentru a linişti acţiunile teroriste.
158
Peter Siani-Davies, op. cit., p.105-106.
159
Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f. 315. Vezi şi/sau Raportul Comisiei
Senatoriale Privind Acţiunile Desfăşurate în revoluţia din Decembrie
1989, vol. I, p. 153, Biblioteca Senatului, Inventar P/373/04.

89
pu­tea discuta că nu trebuie să facă ceva, te dădea afară”160.
Gestu­lui său, însă, i se poate da şi o altă explicaţie. El intenţi­
ona, probabil, să arate că în ţară nu exista o stare explozivă, că
avea control asupra situaţiei. Totodată, nu dorea să-şi piardă
prestigiul internaţional şi aşa destul de serios şifonat. O privire
retrospectivă ne face să credem că un astfel de scenariu pare
plauzibil. La mai puţin de o săptămână de la revolta muncito­
rilor din Braşov, Ceauşescu a efectuat o vizită în Egipt. De
această dată (în vizita din Iran) el nu a mai fost însoţit de către
Elena Ceauşescu, încălcând practica devenită cutumă.
Starea de incertitudine era, însă, prezentă. Atât la ple­
care, cât şi la revenirea în ţară, avionul prezidenţial a fost în­
soţit în spaţiul aerian românesc şi deasupra Mării Negre de
patru avioane de vânătoare M.I.G., fapt ce nu se mai întâm­plase
până atunci161. De asemenea, pe lângă măsurile de rutină luate
conform indicativului ,,A.B.C.-A.N.A.“, ce impuneau în astfel
de situaţii, la ora 15.25, ministrul M.Ap.N. a ordonat alarma
de luptă parţială pentru toate unităţile militare din Capitală, iar
la 18.00 – pentru toate unităţile din ţară, conform indicativului
,,Radu cel Frumos”. În dimineaţa zilei următoare, toate unită­
ţile din garnizoana Bucureşti erau atenţionate să ia măsuri
pentru intensificarea pregătirii de luptă. Trupele de securitate
erau şi ele puse în stare de alarmă, începând cu ora 19.30, în
timp ce forţele organelor de Miliţie şi-au intensificat la rândul
lor activitatea. Gărzile Patriotice erau şi ele puse în alertă. În
schimb, despre activitatea personalului Direcţiei Securităţii
Statului se cunosc puţine date.
La Timişoara situaţia este departe de a se fi liniştit.
Tulburările reîncep în ziua de 18 decembrie cu şi mai mare
intensitate. Re­volta timişorenilor începe să-şi pună tot mai
mult amprenta şi asupra Bucureştiului, acolo unde atmosfera
devenea tot mai încordată, apăsătoare şi confuză. Tensiunea
era alimentată şi de protestele oficiale venite din exterior,
de manifestările opi­niei publice internaţionale, de rezervele
160
Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f. 316.
161
Conform declaraţiei aghiotantului Elenei Ceauşescu, Ion Tălpeanu,
din 3 februarie 1990, aflată în Arhivele Ministerului Apărării Naţionale şi
publicată în ,,România Liberă”, de joi, 1 decembrie 2005, Ediţie Naţională–
Domeniu: dezvăluiri.

90
reprezentanţilor pute­rilor străine la Bucureşti sau de prezenţa
corespondenţilor străini acreditaţi în capitala României, toţi
urmărind cu mare atenţie derularea revoltei de la Timişoara,
în special, şi din România, în general. Revolta din Timişoara
şi situaţia din România încep să ocupe din ce în ce mai mult
loc în cadrul ştirilor sau informaţiilor agenţiilor şi posturilor de
radio şi te­leviziune străine. În urma schimbărilor survenite în
celelalte ţări din Europa Central Răsăriteană, regimul politic
de la Bu­cureşti rămâne total izolat şi, în acelaşi timp, blamat162.
Revenit în ţară, în ziua de 20 decembrie, la ora 14.40,
Ceauşescu, de această dată, era vizibil îngrijorat. În timpul ab­
senţei sale a fost la curent cu întreaga desfăşurare a situaţiei
din ţară, întrucât a avut la dispoziţie o microcentrală telefonică
prin care a fost în legătură permanentă cu Elena Ceauşescu163.
De la aeroport a mers direct la sediul C.C. al P.C.R., unde era
aşteptat de principalii responsabili militari şi politici ai mo­
mentului. Intuind pericolul extinderii conflictului la scară naţi­
onală, Nicolae Ceauşescu schimbă strategia luptei pentru a-şi
păstra puterea. Dacă în perioada 17-20 decembrie ordinele
date se adresau doar armatei şi forţelor de ordine din Timi­
şoara şi judeţul Timiş, din 20 decembrie ordinele lui au vizat o
mobilizare generală a întregii societăţi, mai ales a clasei mun­
citoare: „În toate unităţile – afirma el într-un discurs transmis
la posturile de radio şi televiziune – să se organizeze din rân­
dul oamenilor muncii, grupe speciale de apărare a ordinii,
a întreprinderilor, a instituţiilor, pentru a nu fi necesar să se
apeleze la unităţi militare decât în condiţiuni deosebite” . De
asemenea, solicita ca în toate întreprinderile şi instituţiile din
întreaga ţară să se constituie grupe operative formate din acti­
vişti ai P.C.R., să se pregătească adunări de partid care să con­
damne cele întâmplate la Timişoara, în scopul mobilizării per­
sonalului salarial la lupta pentru apărarea regimului. Cerea, de
asemenea, ca pe străzi să acţioneze patrule şi subunităţi com­
binate, formate din militari ai armatei şi ai M.I., din membri ai
Gărzilor Patriotice, pentru preîntâmpinarea apariţiei unor noi
162
Pentru mai multe informaţii vezi, în special, E un început în tot sfârşitul,
Culegere selectivă din programele radiodifuzate în zilele de 17-25 decembrie
1989. Societatea Română de Radiodifuziune, Departamentul Secretariat
General, Direcţia Patrimoniu, Secţia de Istorie Orală, Bucureşti, 1998.
163
,,România liberă”, 1 decembrie, 2005.

91
focare de revoltă164. În cadrul aceluiaşi discurs se vorbea, pen­
tru prima dată în mod oficial, în România, despre tulburările
din Timişoara. Conform clişeului cunoscut, Ceauşescu punea
evenimentele de la Timişoara pe seama ,,elementelor huliga­
nice” care au organizat acţiuni de ,,tip fascist ... terorist”165.
Avea, menţiona el, deplina ,,certitudine că aceste acţiuni cu
caracter terorist au fost organizate şi declanşate în strânsă le­
gătură cu cercurile reacţionare, imperialiste, iredentiste, şovi­
niste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine. Scopul
acestor acţiuni – sublinia şi de această dată – a fost acela de a
provoca dezordine în vederea destabilizării situaţiei politice,
economice, de a crea condiţiile dezmembrării teritoriale a
Ro­mâniei, distrugerii independenţei şi suveranităţii patriei
noastre socialiste”166. Se invoca, de această dată în mod public,
mo­mentul invaziei Cehoslovaciei şi pericolul în care se aflase
România de a avea aceeaşi soartă, atunci când, sublinia el, în­
treaga naţiune a făcut front comun pentru apărarea indepen­
denţei ţării, cerând şi de această dată acelaşi lucru. Aprecierea
generală este că unul dintre motivele ce l-au determinat să
convoace pentru a doua zi, 21 decembrie, un mare miting po­
pular, l-a constituit şi amintirea acelui moment istoric. În ceea
ce îl privea în mod personal, anunţa: ,,Vreau să declar deschis
că nu aş răspunde încrederii acordate de popor dacă nu aş face
totul pentru a apăra integritatea, independenţa, suveranitatea
României”. De aceea, va acţiona ,,în orice împrejurare în inte­
resul poporului, pentru bunăstarea şi fericirea sa, în interesul
construcţiei socialiste, al independenţei şi suveranităţii ţă­
rii!”167. Discursul radio-televizat se încheia printr-o chemare-
îndemn. ,,Vă adresez, dragi tovarăşi şi prieteni, dragi compa­
trioţi, chemarea de a întări colaborarea şi unitatea, de a face
totul pentru libertatea, pentru construcţia socialismului, pentru
bunăstarea poporului, pentru integritatea şi independenţa Ro­
mâniei!”168.
164
A.N.I.C., Fond. C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 22-26.
Vezi şi ,,Scânteia”, Anul LIX., Nr. 14 725, joi 21 decembrie 1989, p1 şi
,,România liberă”, Anul XLVII, Nr. 14 034 din 21 decembrie 1989, p.1.
165
,,România liberă”, 21 decembrie 1989, p. 1.
166
Ibidem
167
Ibidem
168
Ibidem.

92
 Reverberaţiile acestui discurs aveau să se vadă imediat
în presa oficială. În pagina rezervată ,,Actualităţii Internaţio­
nale” a cotidianului România liberă din ziua de 21 decembrie,
în principalul articol al rubricii, era blamată intervenţia State­
lor Unite în Panama. Articolul, intitulat, sugestiv, ,,Agresiunea
Statelor Unite împotriva Republicii Panama” (scris cu majus­
cule) şi având ca supratitlu Un act inadmisibil, de o deosebită
gravitate internaţională169 folosea termenii, conceptele şi prin­
cipiile invocate de Nicolae Ceauşescu în discursurile sale din
acele zile. Astfel, se sublinia că prin intervenţia lor în Pa­nama,
S.U.A. încălcau în mod grav ,,independenţa şi suvera­nitatea
Republicii Panama, nesocotind principiile elementare ale
dreptului internaţional”. Se vorbea despre ,,invazia trupelor
americane[...] grava şi brutala intervenţie a Statelor Unite îm­
potriva Republicii Panama – stat mic, independent şi suveran,
despre condamnarea acestei agresiuni de ,,numeroase guverne
şi personalităţi170. Expresii ca independent şi suveran, liberta­
tea şi independenţa, dreptul de a-şi hotărî singur soarta, nea­
mestecul în treburile interne, articolul în întregul său prin care
S.U.A. sunt acuzate de agresiune, nu încercau altceva decât să
demonstreze similitudinea dintre evenimentele din Panama şi
cele din România sau care se puteau produce şi în România,
locul Statelor Unite fiind luat de Uniunea Sovietică.
În seara de 20 decembrie, după o scurtă şedinţă a Birou­
lui Permanent a C.P.Ex. (19.40-19.50), Nicolae Ceauşescu a
vrut să aibă o întrevedere cu ambasadorul Uniunii Sovietice la
Bucureşti. Întrucât acesta nu se afla în ţară, ci la Chişinău, la
întâlnire s-a prezentat însărcinatul cu afaceri al U.R.S.S. Primi­
rea diplomatului sovietic s-a desfăşurat în intervalul cuprins
între 20.54 şi 21.09171. Ceauşescu, convins de amestecul
Mosco­vei în evenimentele de la Timişoara, îi va înainta inter­
locutorului un protest. Demersul său se întemeia pe o notă-
raport transmisă de generalul Iulian Vlad172. Conform infor­
169
Ibidem. p. 6.
170
Ibidem, p. 1.
171
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 131/1989, f. 217.
172
Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, De la Regimul
Comunist la Regimul Iliescu, Editura RAO International Publishing Company,
Bucureşti, 2008. (Citat în continuare: Virgil Măgureanu în dialog,).

93
maţi­ilor furnizate de Virgil Măgureanu, fost şef al Servi­ciului
Român de Informaţii în perioada 26 martie 1990 – 25 aprilie
1997, nota de protest acuza U.R.S.S. de implicare ,,nu numai
în evenimentele de la Timişoara”, ci şi pe întreaga zonă a
graniţei de vest, ,,începând chiar cu partea de nord-vest”173.
Virgil Măgureanu nu-şi mai aducea ,,aminte cu precizie la
ce alte lucruri se referea acea notă”, dar era sigur că existau
pre­cizări conform cărora starea conflictuală se datora şi unor
,,grupări special pregătite, special antrenate pentru a participa
la acţiunile din locurile fierbinţi”174. ,,Documentul” prezenta şi
informaţii concrete şi anume faptul că ,,în jurul casei pastoru­
lui Tökés, acţionau pentru incitare grupuri aflate în legătură cu
sovieticii175.
Între timp, revolta locuitorilor din Timişoara creşte în
intensitate, motiv pentru care Nicolae Ceauşescu este obligat
să accepte retragerea armatei şi a forţelor de ordine din con­
fruntările cu populaţia revoltată, dar apelează la Gărzile Patri­
otice — detaşamente înarmate ale clasei muncitoare – şi tri­
mite circa 20.000 de muncitori înarmaţi cu bâte, din judeţele
Olteniei, pentru a asigura ordinea în oraşul de pe Bega176. Efec­
tul a fost contrar celui scontat.
După declanşarea revoltei populare şi în Bucureşti, în
după amiaza zilei de 21 decembrie, se intră într-o nouă etapă
a desfăşurării evenimentelor, motiv pentru care asistăm la o
nouă mutare strategică în planurile lui Ceauşescu. Din acest
moment, armata şi forţele de ordine nu-i mai sunt suficiente.
Drept urmare, la Teleconferinţa177 cu primii secretari jude­ţeni,
173
Virgil Măgureanu în dialog, p.14.
174
Ibidem.
175
Ibidem. Referitor la pastorul Tökés, profesorul Măgureanu considera că şi
acum, când lucrurile s-au mai lămurit, se exagerează rolul său în declanşarea
crizei de la Timişoara. De altfel, pastorul Tökés s-a dovedit ulterior un
personaj şters, neconvingător în desfăşurarea Revoluţiei Române.
176
„Caietele Revoluţiei”, Nr.3 (5)2006, p. 52.Vezi şi Revoluţia Română din
Decembrie 1989. Documente, Documentele 28 (p.202-205) şi 29 (p.206-
208).
177
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R./Cancelarie. Ds. 338/1989, f. 27-35.
Şi această stenogramă a fost refăcută în 4 ianuarie 1990, în prezenţa
procuratorilor militari. De această dată stenograful Dârnu Aurelian s-a
folosit de propriile însemnări rămase în biroul din Comitetul Central.

94
din aceeaşi seară, decretează o adevărată mobilizarea ge­nerală:
„Decretăm o mobilizare generală a întregului activ de partid
şi de stat şi a tuturor forţelor noastre de interne, inclusiv a
unităţilor armatei. Nu se poate pune decât problema lichidă­
rii, în cel mai scurt timp, a acestor acţiuni conjugate împotriva
integrităţii, a construcţiei socialiste. Totodată, el hotărăşte ad-
hoc crearea unor structuri de forţă inedite şi noi forme si mo­
dalităţi de ducere a luptei: „Să se constituie grupe de apărare
a bunurilor întregului popor, a oraşelor, a socialismului[…]
ba­zate pe gărzile patriotice, dar cuprinzând pe cei mai buni
acti­vişti de partid, pe cei mai buni oameni ai muncii din toate
do­meniile. Nu trebuie să existe secţie sau întreprindere în care
să nu se fi constituit aceste grupe[...] Orice încercare de a orga­
niza acţiuni împotriva intereselor poporului trebuie lichidată în
întreprindere [...] Nimeni nu trebuie să mai iasă din întreprin­
dere în scopul activităţilor duşmănoase, antisocialiste. Aceasta
este problema numărul unu.“ Nu bănuia că cei care vor ieşi
în număr mare în dimineaţa următoare în stradă şi aveau să-l
răstoarne de la putere urmau a fi tocmai muncitorii. ,,[...]
Acum se verifică calitatea de membru de partid – a continuat
Ceauşescu. Cei care nu vor acţiona în apărarea socialismului,
a independenţei şi suveranităţii nu pot să mai rămână membri
ai partidului. Trebuie să discutăm cu toată hotărârea problema
aceasta. Partidul este un partid de luptă, revoluţionar şi acum
toţi trebuie să ne apărăm ţara, să apărăm socialismul. Aceasta
este chemarea pentru toţi comuniştii, pentru toţi oamenii mun­
cii”. Singura cale întrevăzută în această situaţie trebuia să fie
lupta, luptă hotărâtă, iar dacă era nevoie, urmau să fie utilizate
,,toate mijloacele”. Dar, mai întâi, sublinia el, era nevoie să
se discute ,,foarte larg şi deschis” cu acei ,,oameni ai muncii”
care pentru ,,un pumn de dolari sau de altă valută, pentru pro­
misiuni şi câteodată pentru o ţuică” au intrat sub influenţa ne­
fastă a elementelor reacţionare, ,,agenţi ai ţărilor străine”. To­
tuşi, Nicolae Ceauşescu cerea să se acţioneze cu mare atenţie
pentru a se asigura ordinea, ,,[…] trebuie să nimicim această
conspiraţie, să asigurăm liniştea şi ordinea, dezvoltarea socia­
lismului, independenţa şi integritatea României. Nu avem
dreptul să facem nimic care ar putea să pună în pericol inte­

95
gritatea şi construcţia socialistă a ţării noastre. Trebuie să spu­
nem clar şi să chemăm întregul popor la această luptă”. Din
acel moment, mai ţinea el să atenţioneze, întreaga ţară se află
într-o situaţie ,,mai mult decât starea de necesitate”. În acest
context, Ceauşescu rememora tinereţea sa revoluţionară, anii
de început ai preluării puterii de către partidul comunist şi
metodele folosite. De aceea el face apel la tineret, pe care îl
voia şi îl vedea dar, mai ales, îl dorea revoluţionar. Tineretul
trebuia să constituie detaşamente revoluţionare de luptă,
care să se manifeste în mod direct prin aplicarea de corecţii
,,huliganilor”. ,,Reamintesc numai– preciza el– că în Bucureşti
funcţionau asemenea grupe şi nu îndrăznea nimeni, nici un
huligan nu îndrăznea să ridice capul pe bulevardele capitalei.
Este adevărat, am fost atunci criticaţi că sunt prea aspre– este
demult– dar le-am spus că trebuie să fie şi mai aspre cu cei
care încalcă legile. Umanism înseamnă a apăra interesele po­
porului, ale întregii naţiuni, integritatea ţării. Acesta este uma­
nismul, nu de a lăsa la voia întâmplării activitatea tuturor ele­
mentelor declasate, înapoiate şi, desigur, intensificarea activi­
tăţii de educaţie. Dar acum trebuie să le explicăm şi educaţia
trebuie să o înţeleagă, că trebuie să respecte disciplina şi ordi­
nea. Mai târziu trebuie să înţeleagă un singur lucru: că oricine
încalcă ordinea, liniştea, trebuie să primească răspuns ferm, că
nimeni nu poate acţiona pentru a pune în primejdie integritatea
ţării, liniştea poporului, bunăstarea poporului”.
Pentru îndeplinirea acestui ordin se constituia un nou
comandament: „Se instituie comanda unică asupra întregii
ac­tivităţi... Această comandă unică este asigurată şi se află
sub conducerea comandantului suprem. Cu orice problemă
vă adresaţi comandantului suprem”. Ca timp de executare a
măsu­rilor preconizate: acum, imediat, urgent. „Nu există decât
o singură cale – lupta. Imediat trebuie mers în întreprinderi şi
discutat acolo, chiar şi în întreprinderile unde sunt probleme
[...] Aceste măsuri trebuie să se îndeplinească începând din
aceasta seară, când trebuie să fie create toate aceste grupe”.
Într-adevăr, în noaptea de 21/22 decembrie activiştii de partid
de la toate eşaloanele, sprijiniţi de lucrători ai D.S.S., au asigu­
rat mobilizarea generală a personalului din întreprinderi şi in­

96
stituţii. Numai că această amplă mobilizare, aceste nuclee ale
„grupelor de luptă şi apărare” preconizate de Nicolae Ceau­
şescu au constituit, fără voia organizatorilor, detonatorul
re­voltei în masă a bucureştenilor.
Odată adunat, personalul salariat n-a mai ascultat de
or­dinele conducerilor de întreprindere, ci s-a organizat pe vecto­r
al nemulţumirilor acumulate în timp, amplificate de informa­
ţiile privind cruzimea ripostei din seara precedentă. Aşa se
face că în zorii zilei de 22 decembrie 1989, din toate punctele
cardinale ale Capitalei, din aproape toate întreprinderile şi
in­stituţiile, zeci, sute de mii de cetăţeni au luat cu asalt piaţa şi
clădirea C.C.-ului.
În această atmosferă extrem de încordată a avut loc,
în­cepând cu ora 9.45 ultima şedinţă a Comitetului Politic Exe­
cutiv178. Cu această ocazie, Ceauşescu anunţă instituirea stării
de necesitate pe întregul teritoriu al ţării. După ce situaţia a
fost apreciată ca fiind ,,extrem de gravă”, discuţia s-a focalizat
asupra condiţiilor în care urma să se facă uz de armă. Iată un
schimb de replici în acest sens:
Constantin Dăscălescu: ,,Dacă aceştia au pus mâna pe
arme, i-au dezarmat pe militari, ce or să facă?”
Silviu Curticeanu: ,,Or să tragă. Tragem şi noi. Crezi că
au luat armele să se uite la noi?”179
Deşi Ceauşescu afirma că nu se poate trage în munci­
tori, că doar ei erau reprezentanţii clasei muncitoare, totuşi, el
acceptă ca în cazul în care masele aveau să vină ,,cu arma în
mână, atunci să se tragă în ei”.

178
Vezi stenograma şedinţei în Constantin Sava, Constantin Monac,
Revoluţia din Decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, Editura
Axioma, Bucureşti, 2000, p. 78-81.Conform celor doi această ultimă şedinţă
a Comitetului Politic Executiv a început la ora 10.00 şi a durat doar 10
minute. De asemenea, vezi stenograma şedinţei şi în Revista ,,Clio/1989”,
An III, nr.1 (5) 2007, 2007, p. 147-151.
179
Ibidem, p. 149.

97
 VI. ACŢIUNILE POPULARE.
REACŢIA FORŢELOR DE REPRESIUNE
ÎN REVOLUŢIA ROMÂNĂ
DIN DECEMBRIE 1989

Documentele existente, probele adunate pe parcursul

mai multor ani de cercetări, inclusiv cele furnizate de anchetele
penale, au dovedit, fără drept de tăgadă, realitatea unor fapte
de represiune, soldate cu numeroase victime înregistrate până
în ziua de 22 decembrie 1989. În timpul Revoluţiei din De­
cembrie 1989, în represiune au fost implicate atât forţe ale Mi­
nisterului de Interne, cât şi ale Ministerului Apărării Naţi­onale.
Dacă participarea forţelor aparţinând fostului Minister
de Interne şi Departamentului Securităţii Statului ar putea fi
explicată prin faptul că ele constituiau preponderent structura
organelor de ordine publică, iar dispoziţiile legale şi regula­
mentele în vigoare la acea dată stipulau în mod expres obliga­
ţiile ce le reveneau în asemenea situaţii, precum şi modalităţile
de acţiune, cu totul altfel a stat situaţia în ceea ce priveşte par­
ticiparea forţelor Ministerului Apărării Naţionale la acţiunile
represive. Era bine cunoscut faptul că acest segment al institu­
ţiilor de forţă avea ca rol legal apărarea graniţelor împotriva
oricărei agresiuni externe şi nu aceea de a restabili ordinea şi
siguranţa publică. Regulile şi regulamentele militare aflate în
vigoare la acel moment nu făceau referire la rolul de pază şi
or­dine pe care să-l fi avut forţele Ministerului Apărării. Consti­
tuţia Republicii Socialiste România, legea fundamentală după
care funcţionau instituţiile statului în 1989, nu prevedea, de
asemenea, în nici unul dintre articolele sale, că Armata avea
obligaţii de pază şi ordine şi că putea să tragă în propriul po­
por. În plus, Armata nu era pregătită pentru astfel de situaţii de
criză. Niciunde în doctrina militară românească nu erau menţi­
onate situaţii de luptă urbană, situaţii în care armata să acţio­
neze cu armament greu şi tancuri în centrul oraşelor. Oraşele

98
trebuiau apărate la periferie, nu în interior. Realizând, însă,
amploarea mişcărilor antidictatoriale şi faptul că structurile
represive din cadrul Ministerului de Interne nu mai puteau face
faţă situaţiei şi, punând în aplicare doctrina ,,luptei întregului
popor împotriva inamicului”, Ceauşescu apelează la soluţia
extremă a folosirii forţelor Ministerului Apărării Naţionale în
confruntarea cu masele de revoluţionari, acţionând în mod re­
presiv împotriva celor pe care armata era chemată să-i apere
şi să-i protejeze. El a luat decizia de a scoate Armata în stradă
şi de a o obliga, în ultimă instanţă, să participe la represiune,
considerând că ,,orânduirea” socialistă pe care o credea aproape
unanim acceptată de către întregul popor şi în care credea până
la fanatism180 era pusă în pericol.
Nu era prima oară când forţele Ministerului Apărării
erau implicate în cazuri de gravă criză internă, dar de fiecare
dată această participare a fost ilegală. Intervenţia armatei,
atunci când a mai existat, a avut diferite justificări. S-a invo­
cat, spre exemplu, apărarea ,,ordinii de drept”, a ,,ordinii şi
a liniştei publice”, ,,salvării patriei”. Istoriografia oficială din
perioada comunistă blamase folosirea forţelor Ministerului
Apărări Naţionale împotriva propriilor cetăţeni la 1907 şi la
1933, sau în februarie 1945 (în timpul luptei pentru putere
în­tre comuniştii susţinuţi de ocupantul sovietic şi partidele
de­mocratice. În cadrul unei mari demonstraţii antiguvernamen­
tale, generalul Rădescu, şeful guvernului, ordonase militarilor
şi forţelor de ordine ca, în cazul în care demonstranţii încearcă
să ocupe instituţiile şi nu se retrag, să recurgă la ,,salva de
avertisment, să se tragă în plin”181). În 1989 puterea comunistă,
invocând apăra­rea independenţei şi suveranităţii naţionale,
nu se dă îna­poi în a folosi, la rândul ei, trupele militare ale
M.Ap.N.
Au existat, de asemenea, reglementări legislative privi­
toare la restabilirea ordinii publice prin utilizarea, în situaţii de
180
Sunt mărturii conform cărora Nicolae Ceauşescu, aflat în faţa plutonului
de execuţie, ar fi intonat imnul tuturor comuniştilor din întreaga lume...
Internaţionala!
181
Alesandru Duţu, Armata română în situaţie de criză: februarie 1945/
decembrie 1989, în „Caietele Revoluţiei”, Nr. 1 (3) 2006, p.54-57.

99
criză, a forţelor şi mijloacelor aparţinând Ministerului Apărării
Naţionale şi ale Ministerului de Interne. În istoria relativ
recentă avem cunoştinţă de Ordinul Ministerului Afacerilor
Interne nr. 222060/1944, care făcea referire la colaborarea
dintre cele două instituţii în cazul unor tulburări interne. Iată
conţinutul acestui ordin, transmis tuturor prefecturilor din ţară
şi care prezenta extrase din Instrucţiunile Marelui Stat Major nr.
584244/1.02.1943. „Siguranţa şi ordinea publică – era specifi­
cat în respectivul document – sunt încredinţate Ministerului
Afacerilor Interne, care le asigură prin organele sale, poliţia
şi jandarmeria. Armata intervine numai când aceste organe nu
pot face faţă cu mijloacele lor. În acest caz, Marele Stat Major
este organul de conducere în acţiunea pentru menţinerea ordi­
nii interne.
Legiunile de jandarmi se subordonează (sub aspectul
or­dinii interne) comandanţilor de garnizoană din capitalele de
judeţe, din moment ce o tulburare locală a făcut necesară in­
tervenţia armatei.
Pe lângă armată, organele poliţieneşti şi de jandarmerie,
vor fi întrebuinţate în caz de nevoie si unităţile de pompieri
şi apărare pasivă, în locurile unde s-ar simţi nevoia (incendii,
dă­râmături). Pentru ca intervenţia armatei să se facă în mod
prompt şi cu eficacitate, comandanţii militari trebuie să fie
informaţi în mod permanent asupra stării de spirit a populaţiei,
curentelor subversive.
Trebuie să existe un deplin acord între autorităţile
civile şi militare în luarea măsurilor de ordine. În cazurile de
urgenţă, armata fiind datoare a interveni în caz de trebuinţă
pentru menţinerea ordinii publice, comandanţii de garnizoane
vor hotărî singuri asupra oportunităţii de a satisface cererile de
trupe făcute de autorităţile civile în interesul menţinerii ordinii,
fără a mai aştepta ordinul autorităţii superioare.
Toate comandamentele şi unităţile vor întocmi un plan
de acţiune pentru menţinerea ordinii care va avea la bază le­
gătura cu autorităţile civile”.182.
Trebuie, însă, făcute anumite precizări asupra momen­
tului când acest ordin a fost adoptat. În primul rând, el a fost
182
Remus Macovei, „Caietele Revoluţiei”, Nr. 1 (20) 2009, p. 29.

100
emis în perioada regimului antonescian, considerat autoritar şi
nu de puţine ori dictatorial; în al doilea rând, România era an­
grenată în cel de-al Doilea Război Mondial, deci se afla într-o
situaţie excepţională şi, în consecinţă, reglementarea ar putea
avea o anumită justificare, o explicaţie.
În cazul de faţă intervenția forțelor Ministerului Apărării
Naționale ar putea fi „justificată” de puterea comunistă prin
interpretarea paragrafului din Art. 10, Capit. IV, din Legea
nr. 14 din 28 decembrie 1972, care stipula: „Ministerul
Apărării Naţionale și Ministerul de Interne înfăptuiesc, potrivit
legii, politica partidului şi statului în domeniul apărării ţării,
a ordinii publice şi a securităţii statului, fiecare în domeniul
său de activitate; participă împreună cu celelalte ministere
şi organe centrale ale administraţiei de stat, cu comitetele
executive ale consiliilor populare şi cu orice alte organizaţii
socialiste, la pregătirea populaţiei, teritoriului şi econonomiei,
pentru apărare’’183. Așadar, se poate interpreta că în decembrie
’89, armata a ajutat Ministerul de Interne în încercarea acestuia
de a restabili ordinea publică.
Urmare a revoltei muncitorilor braşoveni din 15 no­
iembrie 1987, Ministerul de Interne emite, la 5 iulie 1988,
or­dinul MI 02600, care stabilea o concepţie unitară privind
folo­sirea forţelor şi mijloacelor destinate restabilirii ordinii pu­
blice. Ordinul stabilea ca la nivelul fiecărui judeţ, în termen de
două luni de la emiterea acestuia, să se elaboreze „Planul unic
de acţiune pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice”. Planul
urma să fie întocmit sub coordonarea şefului Inspectoratului
Judeţean al Ministerului de Interne. Alături de acesta, docu­
mentul trebuia semnat şi de către comandanţii unităţilor care
asigurau forţele pentru acţiunile de prevenire şi intervenţie,
fiind aprobat de preşedintele Consiliului Judeţean de Apărare.
Acest document rămânea în păstrare la Inspectoratul Judeţean
al Ministerului de Interne. Ordinul prevedea că şeful Inspecto­
ratului Judeţean al Ministerului de Interne asigura comanda
unică a forţelor participante la intervenţie şi, în consecinţă,
el purta întreaga răspundere pentru eficienţa acţiunilor între­
prinse. Forţele destinate intervenţiei pentru restabilirea ordinii
183
,,Buletinul Oficial al R.S.R., partea I-a, nr. 160 din 29 decembrie 1972.

101
publice, care aveau pregătirea necesară desfăşurării unor astfel
de misiuni erau: plutonul de intervenţie miliţie; plutonul de
securitate-miliţie; plutonul de apărare antiteroristă; subunităţi
de pompieri; grupa de intervenţie antiteroristă. La acţiunile de
intervenţie mai puteau participa, dar numai cu aprobarea pre­
şedintelui Consiliului Judeţean de Apărare: subunităţi sau for­
maţiuni din unităţile şi şcolile subordonate Ministerului Apără­
rii Naţionale; subunităţi de gărzi patriotice; detaşamente de
pregătire militară a tineretului pentru apărarea patriei. Aceste
subunităţi nu erau instruite să desfăşoare acţiuni de apărare a
ordinii publice. Şeful Inspectoratului Judeţean al Ministerului
de Interne era obligat să realizeze şi să menţină cooperarea
strânsă între forţele participante la intervenţie184. Chiar şi aşa,
regulamentele militare interziceau, cu desăvârşire, folosirea
armelor de foc în acele situaţii în care se punea în pericol viaţa
altor persoane.
În decembrie 1989, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu,
importante efective ale celor două structuri militare au fost
scoase pe străzile marilor oraşe. Dacă în prima fază a eveni­
mentelor, când acestea încă nu luaseră o mare amploare, inter­
venţia a fost făcută de către trupele Ministerului de Interne,
începând cu 16 decembrie, ora 21.30, la Timişoara au intrat
în acţiune şi forţele Ministerului Apărării Naţionale, iniţial cu
armament fără muniţie şi, ulterior, cu muniţie de război şi cu
ordin de a face uz de armă împotriva demonstranţilor. Pentru
început cele două structuri au activat independent, singurele
excepţii fiind punerea în funcţiune a opt filtre de control la in­
trările/ieşirile din municipiul Timişoara. Odată cu sosirea se­
cretarului Comitetului Central, Ion Coman, şi a celorlalţi gene­
rali şi ofiţeri superiori din conducerea M.Ap.N. şi M.I., în ziua
de 17 decembrie, lucrurile se schimbă. De altfel, implicarea
forţelor Ministerului Apărării Naţionale în represiune şi numă­
rul acestora poate fi unul dintre indicii creşterii în intensitate a
evenimentelor revoluţionare. Iată câteva date în acest sens: la
Timişoara, în ziua de 16 decembrie, au participat la reprimarea
demonstranţilor 240 de militari aparţinând M.Ap.N. şi 925
din forţele M.I.; în ziua de 17 decembrie – 1.509 de militari
184
Ibidem, p. 30.

102
M.Ap.N. şi 900 aparţinând M.I., iar în ziua de 18 decembrie –
1.889 de militari din forţele M.Ap.N. şi 1.040 ai M.I..
În opt oraşe (Bucureşti, Arad, Braşov, Cluj, Sibiu,
Târgu Mureş, Timişoara şi Cugir) s-au implicat în procesul de
represiune, în ziua de 21 decembrie, 9 100 de militari aparţi­
nând M.Ap.N. şi 2.500 aparţinând M.I. Acţiunile acestor forţe
au fost sprijinite de 206 TAB-uri, 31 de tancuri, 9 M.L.I.-uri,
cinci eli­coptere M.Ap.N., opt ABI-uri şi 52 autospeciale de
pompieri aparţinând M.I.185. La aceste efective trebuie adăugate
şi sutele de luptători din gărzile patriotice, care au acţionat în
marile oraşe, dar şi 22.000 de luptători din gărzile patriotice
din Olte­nia, deplasaţi în ziua de 21 decembrie la Timişoara,
care nu au intervenit, din fericire, în represiune.
Toate marile unităţi şi unităţile militare ale M.Ap.N.186
au fost alarmate şi pregătite să intervină pentru restabilirea or­
dinii publice. Ele au fost implicate mai mult sau mai puţin în
represiune, în 12 localităţi (Alba Iulia, Arad, Braşov, Bucu­
reşti, Buziaş, Caransebeş, Cluj, Cugir, Sibiu, Tg. Mureş, Timi­
şoara şi Turda), din cele 22 unde s-au produs manifestări re­
voluţionare până în data de 22 decembrie, ora 10.45. Din punct
de vedere al dinamicii efectivelor folosite de armată în această
perioada, situaţia a fost următoarea: în 17 si 18 decembrie, la
Timişoara – 1.500-2.000 de militari; în 21decembrie, în opt
localităţi – 9.000-10.000 de militari, pentru ca în 22 decem­
brie, în 11 localităţi să fie angrenaţi 8.000 de militari. Cele mai
importante efective au fost utilizate în Bucureşti (2.958), Sibiu
(2.389), Timişoara (1.889) şi Arad (1.535).
Din punct de vedere structural, la acţiunile represive
au participat efective şi tehnică de luptă din opt divizii, două
brigăzi, 21 regimente, două şcoli de ofiţeri activi, o şcoală de
ofiţeri în re­zervă, un centru de instrucţie şi Academia Militară.
În acelaşi interval de timp au fost utilizate: 181 de T.A.B.-uri;
25 de T.A.B. C.c; 31 tancuri; 9 M.L.I. şi cinci elicoptere.
Din analiza cifrelor oficiale de care dispunem, numărul
forţelor M.Ap.N. a fost mai mare decât al forţelor de represiune
angajate de către Ministerul de Interne, ceea ce denotă, pe de o
185
Ibidem.
186
Remus Macovei, Implicarea armatei în represiune, în ,,Caietele
Revoluţiei”, Nr.6 (19) 2008, p. 34-53.

103
parte, amploarea fenomenului, dar şi disperarea factorilor po­
litici şi hotărârea acestora de a conserva regimul, cu orice risc.
Cu toate că forţele aparţinând M.Ap.N. şi M.I. au acţio­
nat împotriva aceluiaşi inamic – demonstranţii – şi au avut
acelaşi obiectiv – interzicerea manifestaţiilor, între ele nu a
existat o cooperare eficientă. Acest lucru s-a datorat, în princi­
pal, lipsei de profesionalism a cadrelor care au condus represi­
unea, nefuncţionării corespunzătoare a comandamentelor şi a
lanţului de comandă şi necunoaşterii situaţiei.
Disfuncţionalitatea la nivelul comandamentului a celor
numiţi să conducă represiunea a fost provocată de însuşi co­
mandantul suprem, Nicolae Ceauşescu. Ignorând prevederile
legale – ce consemnau că la nivel judeţean Consiliul Local de
Apărare coordonează acţiunile pentru respectarea liniştei şi
ordinii publice – el a ordonat ca membrii C.P.Ex., numiţi să
supravegheze modul de îndeplinire în teritoriu a deciziilor lu­
ate la nivel central, să îşi asume comanda trupelor de represi­
une. Aşa s-a întâmplat la Timişoara unde comanda a avut-o Ion
Coman187, dar şi la Arad, unde conducerea era asigurată de Ilie
Matei, la Cluj, – de Nicolae Constantin, sau la Târgu Mureş
şi Braşov, unde acţiunile de represiune au fost coordonate de
Miu Dobrescu, respectiv Gheorghe Pană. Toţi aceşti înalţi res­
ponsabili politici nu aveau o pregătire militară solidă şi îşi
da­torau statutul tocmai obedienţei faţă de regim şi, în ultimă
in­stanţă, faţă de Ceauşescu.

187
Ion Coman avea să recunoască în timpul procesului de la Timişoara
că nu cunoştea ,,veritabilele reguli ale războiului decât din literatură”,
în Documente 89. Procesul de la Timişoara. (14 martie-12 mai 1990),
vol. III, Editura Mirton, Timişoara, 2005, p.1323. Pentru mai multe date
privind cariera politică şi militară a acestuia vezi Gino Rado, Comandanţii
Represiunii. Ion Coman în Memorial 1989, Nr. 2 (7) 2010, Timişoara, p.
57-60.

104
 VII. REVOLUŢIA ÎN TIMIŞOARA

Revoluţia Română a început într-o formă vehement

pro­testatară, la Timişoara188, la 16 decembrie 1989. Pre­textul
iniţial al declanşării manifestărilor antitotalitare s-a da­torat unei
chestiuni particulare, ordinul de evacuare din 15 de­cembrie a
pastorului reformat Lászlo Tökés. Acest episod a constituit în
fapt ocazia/pretextul declanşării unui proces social aproape
cvasi-general189 şi nu cauza Revoluţiei române. Demon­straţiile
din zilele următoare s-au produs pe fondul gra­velor nemulţumiri
ale populaţiei, iar Tökés dispare, practic, din preocupările
revoluţionarilor la Timişoara şi sigur nu nu­mai aici – dar aici
cu atât mai mult, ţinând cont de cosmopoli­tismul oraşului, de
faptul că localitatea se afla în apropierea graniţei de vest şi, prin
urmare, legăturile cu Occidentul erau mai frecvente – a existat o
situaţie încordată ce se manifestase prin diferite forme de protest
încă înainte de decembrie 1989. Pe fondul degradării condiţiilor
de viaţă şi a măsurilor restric­tive adoptate de autorităţi în luna
februarie 1988, la întreprin­derea „Electromotor” existau temeri
privind reale implicaţii so­ciale190. Un alt incident s-a produs în
decembrie 1988, când mai mulţi tineri au încercat să organizeze
o manifestaţie de protest pentru data de 3 ianuarie 1989 într-una
din pieţele ora­şului. Securitatea şi Miliţia au prins de veste, iar
încercarea a eşuat.
188
Despre Revoluţia în Timişoara vezi, printre altele, Claudiu Iordache,
Isus s-a născut la Timişoara, Decembrie 1989, Timişoara, Editura Helicon,
1994, Idem, Revoluţia Românilor. Sfârşit de poveste, Editura IRINI,
Bucureşti, 2010; Balint Costel, 1989, Timişoara în Decembrie Editura
Helicon, Timişoara, 1992; Milin Miodrag (coord.), Timişoara în arhivele
,,Europei Libere” 17-20 Decembrie 1989, Bucureşti, Fundaţia Academia
Civică, 1999; Alexandru Oşca (coordonator), Revoluţia Română în Banat,
Editura Sitech, Craiova, 2009, Alexandru Oşca, Dincolo de Rubicon
1989-Timişoara-1990, Edit. Sitech, Craiova, 2011.
189
Sinteza Parchetului Militar, f. 38.
190
Alexandru Oşca (coordonator), Revoluţia Română în Banat, Editura
Sitech, Craiova, 2009, p.107.

105
 Starea de tensiune s-a accentuat în preajma congresului
partidului ce urma să aibă loc în a doua parte a lunii noiembrie
1989. În august şi septembrie 1989 un grup de tineri timişo­
reni, avându-l ca lider pe Adrian Kali, au scris pe ziduri texte
şi lozinci anticeauşiste191. Următorul episod protestatar s-a pe­
trecut la 15 noiembrie 1989, după meciul de fotbal România-
Danemarca, încheiat cu scorul de 3-1 în favoarea tricolorilor.
Echipa naţională s-a calificat la Campionatul Mondial din Ita­
lia, iar centrul oraşului Timişoara a fost ocupat de câteva mii
de oameni, care şi-au manifestat zgomotos bucuria. S-a cântat,
printre altele ,,Deşteaptă-te, române!”, un vechi cântec patrio­
tic cu semnificaţii revoluţionare, interzis de autorităţile comu­
niste! Acţiunea a pornit din Complexul studenţesc, unde după
terminarea meciului s-a format un grup de studenţi care au
pornit, cântând, spre sediul Comitetului Judeţean de Partid,
unde manifestaţia s-a oprit pentru scurt timp, pentru a se scanda
numele unor jucători. Grupul de studenţi era infiltrat de lucrători
de Securitate în civil, aceştia purtând fulare alb-vio­let, simbol al
echipei locale Politehnica Timişoara. De aici, grupul condus de
securiştii infiltraţi, porneşte spre centru. Aici, odată cu venirea
serii, mai rămâne un grup de 50-60 de manifestanţi din mijlocul
cărora s-a strigat la un moment dat: „Perestroika! Gorbaciov!”.
Lucrătorii Securităţii au condus mai apoi grupul înapoi în
Complexul studenţesc, unde a fost organizată o şedinţă de către
cadrele didactice şi de grupul po­litic de sprijin al studenţilor
(U.A.S.C.R.) menită să potolească spiritele.
Un nou incident era pe cale să se producă la 23 noiem­
brie 1989 (era penultima zi a celui de-al XIV-lea Congres al
partidului când era pregătită realegerea lui Nicolae Ceauşescu
în fruntea P.C.R.). Atunci, un grup de muncitori de la Uzinele
Mecanice Timişoara (U.M.T.) s-a pronunţat împotriva realegerii
lui Nicolae Ceauşescu ca Secretar General al partidului192.
Starea de nemulţumire avea să se amplifice după Con­
gres. În zilele de 10-11 decembrie 1989 la Timişoara, dar şi în
alte oraşe ale ţării (Iaşi, Suceava, Sibiu, Cluj-Napoca, Bucu­
reşti) fuseseră răspândite manifeste, pe care scria: ,,Jos tirania
lui Ceauşescu!”, ,,Jos dictatura!”, ,,Moarte dictatorului!”193.
191
Ibidem, p.129.
192
Ibidem
193
Ibidem, p. 137.

106
 Cu toate eforturile autorităţilor de a contracara nemulţu­
mirile din ce în ce mai numeroase ale populaţiei, tensiunile so­
ciale au continuat să se amplifice, ajungându-se la o stare de
spirit explozivă, astfel încât o chestiune de ordin particular a
putut constitui ocazia declanşării protestului social. Adunaţi,
în seara zilei de 15 decembrie 1989, în faţa casei parohiale din
strada Timotei Cipariu nr. 1, mai mulţi credincioşi (cei mai
mulţi solicitaţi personal de pastorul reformat), au manifestat
împotriva aplicării sentinţei judecătoreşti de evacuare a pasto­
rului Lászlo Tökés din sediul parohial. La început, manifesta­
rea s-a desfăşurat paşnic. Numărul celor prezenţi, în majoritate
persoane în vârstă, a fost iniţial de aproximativ 10-12 per­
soane, pentru ca mai apoi să crească spre o sută. În consecinţă,
acţiunea lor a fost supravegheată de câţiva miliţieni (în număr
de trei), pentru ca mai apoi desfăşurarea evenimentelor să intre
în atenţia Securităţii (maiorul Radu Tinu, adjunct al Departa­
mentului Securităţii Statului Timiş, coordona aceste forţe).
În dimineaţa zilei de 16 decembrie, deşi situaţia părea
a se fi calmat, nemulţumirile oamenilor au dus la creşterea nu­
mărului protestatarilor, astfel încât în jurul orelor 13.00-14.00
să ajungă la peste o mie. La rândul lor, forţele de ordine au
mă­rit şi ele efectivele, sesizând că protestele încep să capete
un vădit caracter social. La cererea expresă a generalului Con­
stantin Nuţă, adjunct al ministrului de Interne şi şef al Inspec­
toratului General al Miliţiei, colonelul Ion Deheleanu, şeful
Miliţiei judeţene Timiş, a trimis un grup de şase ofiţeri şi subo­
fiţeri în civil să supravegheze zona. Întrucât manifestaţia lua
amploare, Ioan Popescu, inspector-şef al Inspectoratului Mi­
nisterului de Interne Timiş, a pus în aplicare Ordinul 2600
din 1 iulie 1988 şi a trimis plutonul de intervenţie format
din circa 25 de miliţieni, condus de căpitanul Dorneanu, în
Piaţa Maria – una dintre cele mai importante piețe din oraș –
pentru împrăştierea demonstranţilor. În ajutorul acestora, Ion
Deheleanu mai trimite încă 30 de miliţieni. Din cauza faptului
că efectivele Miliţiei nu făceau faţă situaţiei, inspectorul-şef
Popescu apelează la trei subunităţi ale Brigăzii de Securitate şi
două subunităţi ale Brigăzii de Grăniceri, aflate sub comanda
colonelului Ciocoiu. Încet, dar sigur, situaţia tinde să devină
explozivă şi din ce în ce mai greu de controlat. Oamenii încep

107
să-şi înfrângă teama şi, după atâţia ani de tăcere şi supunere, ies
în stradă, iar protestele se înteţesc şi se amplifică. Manifestan­ţii
ajung în mai multe zone ale oraşului, iar forţele Ministerului
de Interne sunt depăşite de situaţie. În baza dispoziţiilor lui
Radu Bălan, şef al Consiliului de Apărare al judeţului Timiş,
col. Petre Cristea, şeful Gărzilor Patriotice, trece la mobiliza­
rea acestora pentru a contribui la sprijinirea forţelor de repre­
siune. Cu mari eforturi abia sunt adunaţi 204 luptători194.
În jurul orelor 17.30-18.30, revolta timişorenilor se ex­
tinde în Piaţa Maria, unde este blocată circulaţia, după ce Ion
Monoran trage pantograful unui tramvai195. Câţiva dintre cei
prezenţi urcă pe tramvai. Unul dintre ei, un tânăr, a strigat:
„Mă numesc Daniel Zăgănescu şi nu mi-e frică de Securitate.
Jos Ceauşescu!”. Este pentru prima dată când se strigă un ast­
fel de slogan.
Ion Monoran s-a urcat pe tampoanele tramvaiu­lui şi
a vorbit celor adunaţi. Manifestanţii acuză regimul. Se scan­
dează lozinci antidictatoriale şi cu caracter social: ,,Libertate!”,
,,Jos dictatura!”, ,,Jos Ceauşescu!”, ,,Jos cu reale­sul!”, ,,Azi în
Timişoara, mâine în toată ţara!”, ,,Vrem pâine!”, ,, Vrem lapte!”,
,,Vrem căldură!” etc. Concomitent, se cântă ,,Deşteaptă-te
române!” şi ,,Hora Unirii”196. Între timp, trupe ale Ministerului
de Interne intervin în forţă şi reuşesc să izo­leze grupul celor
care demonstrau în faţa casei parohiale de grupul celor dinspre
podul Maria. Este momentul în care se poate spune că se face
trecerea de la o acţiune de solidaritate a unor enoriaşi faţă de
pastorul lor la acţiunea propriu-zisă de revoltă a timişorenilor.
Mulţimea, însă, nu mai poate fi stăpânită. Sunt incendiate
steagurile roşii (însemne ale partidului) şi portrete ale lui Ni­
colae Ceauşescu. Astfel, revolta devine violentă, iar Timişoara
– ,,detonatorul revoluţiei române”197 . Ulterior, demonstranţii
se vor împărţi; unele grupuri rămân pe loc, altele merg pe stră­
zile Timişoarei, pentru a chema locuitorii oraşului la revoltă.
O coloană a manifestanţilor, formată în mers, hotărăşte să se
194
Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I, p. 65
195
Alesandru Duţu, Cronologie, p. 83.
196
Ibidem, p. 84.
197
Claudiu Iordache, „Caietele Revoluţiei”, nr. 3/2006, p. 16-35.

108
în­drepte spre Comitetul Judeţean de Partid. În marşul lor, de­
monstranţii au distrus panourile de propagandă ceauşiste; cir­
culaţia au­to­mo­bi­le­lor şi a tramvaielor s-a întrerupt. De acum,
protestul de solidaritate pro-Tőkés s-a transformat într-o puter­
nică ma­ni­fes­ta­ţie politică198.
În noaptea de 16 spre 17 decembrie, la Timişoara eve­
nimentele au devenit dramatice. Întrucât miliţia şi celelalte
forţe ale Ministerului de Interne erau depăşite de situaţie,
Cea­uşescu a apelat la soluţia extremă şi a cerut folosirea – în
vede­rea reprimării manifestărilor ostile – a trupelor aparţinând
M.Ap.N., deşi asemenea misiuni nu intrau în atribuţiunile lor,
tehnica din dotare nu era adecvată, iar militarilor le lipsea pre­
gătirea specifică unor astfel de intervenţii. La ordinul verbal
dat de Nicolae Ceauşescu, ministrul Apărării ordonă, pentru
început, locotenent-colonelului Constantin Zeca, de la Co­
manda Diviziei 18 Mecanizate, scoaterea pe străzile municipi­
ului Timişoara a unor efective militare în sprijinul forţelor M.I.
Astfel, în jurul orei 21.30, se constituie cinci patrule a câte 10
militari, care sunt trimise în misiuni de cercetare pe străzile
Timişoarei, împreună cu forţele M.I. Până la ora 24.00 vor mai
fi constituite încă 10 patrule a câte zece militari, tot la ordinul
direct dat de ministrul Milea. Acelaşi ordin 1-a primit şi colo­
nelul Rotariu, comandantul Diviziei de Apărare Antiaeriană a
Teritoriului, care trimite 9 patrule a câte 10 militari. Patrulele
de militari sunt retrase după ora 4.00, în dimineaţa de 17 de­
cembrie. Intervenţia armatei, în loc să calmeze situaţia, nu a
făcut altceva decât să inflameze spiritele, ceea ce s-a soldat,
deocamdată, cu răniţi, distrugeri materiale, arestări.
În noaptea respectivă s-a ajuns la adevărate lupte de
stradă între manifestanţi şi forţele de represiune, s-au făcut
arestări masive din rândurile manifestanţilor. A fost arestată
orice persoană care se afla în zona centrală a oraşului. Cei reţi­
nuţi au fost bătuţi cu bestialitate de către organele de Miliţie.
Conform înregistrărilor efectuate la Inspectoratul Judeţean al
Ministerului de Interne până în data de 17 decembrie, ora 4.40,
au fost reţinute 180 persoane199. Au existat şi situaţii în care,
198
Adrian Kali, Virgil Hosu, Timişoara 89. 6 zile de asediu. Editura Saol,
Timişoara, p. 59.
199
Sinteza Parchetului Militar, p. 38; vezi şi Raportul Comisiei Senatoriale,

109
în diferite puncte ale oraşului, Timişoarei de militari scoase
pe străzile oraşului pentru a descuraja actele de dezordine
socială, au fost agresate cu brutalitate de indivizi deosebit de
violenţi200. Principalele puncte unde au avut loc confruntări
sol­date cu arestări au fost zona de lângă sediul fostului Comitet
Judeţean P.C.R. (actualmente sediul Prefecturii), unde au avut
loc arestări în seara de 16 decembrie; zona Piaţa Operei, cu
majoritatea reţinerilor realizate începând cu acceaşi seară;
zona Piaţa Maria, unde au avut loc arestări începând cu seara
de 16 decembrie, continuând apoi în noaptea de 16/17; zona
Dacia – Circumva­laţiunii, unde s-au făcut arestări în seara de
16 decembrie201.
Conform declaraţiilor celor reţinuţi, autorii arestărilor
pot fi grupaţi în patru categorii, care în câteva cazuri au acţio­
nat în combinaţie202: indivizi îmbrăcaţi în civil, după toate
pro­babilităţile cadre M.I., care acţionau sub acoperire (unele
mărturii îi definesc ca „securişti” sau „miliţieni”); cadre ale
M.Ap.N., soldaţi singuri sau comandaţi de ofiţeri; cadre ale
M.I., în uniforma specifică, în unele cazuri scutieri; Gărzi pa­
triotice, care nu acţionau niciodată singure.
În tot acest timp, indivizi în haine civile acţionau în
di­verse puncte ale oraşului cu maşini (tip Dacia sau ARO), pe
care le opreau în dreptul unor demonstranţi izolaţi sau a unor
grupuri mici, obligându-i pe aceştia, prin aplicarea forţei (lo­
vituri cu pari de lemn, bastoane de cauciuc, lovituri cu pumnii
sau cu picioarele), să urce în autovehicule, pentru a-i duce la
Inspectoratul Judeţean de Miliţie sau la Penitenciar.
Cei arestaţi în acea zi de sâmbătă şi în noaptea de sâm­bătă
spre duminică, dar şi cei din zilele următoare, au fost transportaţi
la sediul Miliţiei şi Securităţii judeţene unde au fost maltrataţi
şi unii dintre ei, anchetaţi. Ulterior, o parte din ei au fost mutaţi
în închisoarea oraşului de pe strada „Popa Şapcă”. Aici, unii
au fost din nou anchetaţi sub tortură. Lup­tele de stradă s-au
soldat cu numeroşi răniţi, dar cu niciun mort; Armata, Miliţia
şi Securitatea încă nu au deschis focul asupra demonstranţilor.

vol. I, p.68.
200
Hentea Cătălin, Armata şi luptele românilor, Editura Nemira, Bucureşti,
2004, p. 236.
201
Ibidem, p. 60-61.
202
Ibidem.

110
 În noaptea de sâmbătă spre duminică, toate ieşirile din
oraş erau blocate şi se făcea legitimarea oricărei maşini. Spre
Arad, la limita judeţului Timiş, se făcea de asemenea un con­
trol, iar la intrarea în oraşul Arad era un alt control. În dimi­
neaţa de 17 decembrie, la ora 6.30, sosea cu trenul, la Timi­
şoara, un grup de 14 ofiţeri superiori aparţinând Departamen­
tului Securităţii Statului, condus de generalul Emil Macri, şe­
ful Direcţiei de Contrainformaţii Economice. Generalul Macri
era însoţit, printre alţii, de colonelul Filip Teodorescu, adjunct
al şefului Direcţiei de Contraspionaj, lt.-colonel Anastasiu,
locţiitor al şefului Direcţiei I, pe linie de Informaţii Interne,
lt.-colonel Dan Nicolici, şeful Centrului de Informaţii şi Docu­
mentare, colonel Datu, ofiţer pe linie de 110 (Serviciu de
Contraspionaj ţări socialiste), lt.-colonel Caraşcă, de la Cerce­
tări Penale, un ofiţer pe linie de Control Secret Corespondenţă,
un ofiţer pe linie de Tehnică Operativă. Peste aproximativ o
jumătate de oră, la ora 7.00, tot cu trenul, sosea la Timişoara
un alt grup de ofiţeri, de astă dată din partea Inspectoratului
General al Miliţiei, condus de generalul Mihale Velicu, ad­
junct al şefului Inspectoratului General al Miliţiei, colonel
Ghircoiaş, şeful Institutului de Criminalistică din I.G.M., colo­
nel Roşiu, seful Direcţiei Judiciare, colonel Onţanu, locţiitorul
şefului Direcţiei Cercetări Penale, locotenent-colonel Voicu,
locţiitorul şefului Direcţiei Economice, colonel Ştefan,
locţii­torul şefului Direcţiei Circulaţie, colonelul Obăgilă,
locţiitorul şefului Direcţiei Pază şi Ordine.
În aceeaşi dimineaţă de 17 decembrie, la ora 10.00,
erau scoşi militari de la patru unităţi pentru a mărşălui prin
oraş în scopul intimidării manifestanţilor. Marşul a părut mai
degrabă o paradă militară şi nicidecum o demonstraţie de forţă.
Defilarea a durat până către ora 13.30, fără incidente majore;
numai una dintre coloane a fost atacată de către gru­puri de
manifestanţi, în zona Podului Maria şi în Piaţa Operei. Acestea
i-au huiduit şi agresat pe militari cu sticle sparte, pie­tre smulse
din caldarâm şi alte obiecte. Totodată, s-a încercat smulgerea
armelor din mâna ostaşilor. Iată cum descrie Co­mandantul UM
01185 respectivul moment : „[...] În Piaţa Ope­rei, coloana a
devenit un adevărat magnet fiind înconjurată de persoane cu

111
înfăţişare şi îmbrăcăminte ce nu arătau a fi din Timişoara.
Printre altele s-a strigat şi «Omorâţi-vă ofiţe­rii!», atunci am
ordonat: Compania I-a la mine! ridicând şi coborând braţul cu
repeziciune. Militarii au înconjurat imediat muzica şi drapelul,
creându-se un interval de aproximativ 10 metri (moment în
care lt. col. Petru Baba a fost atacat de un individ cu cuţitul –
ofiţerul a fost salvat de către un militar care l-a lovit pe agresor
cu patul armei). Cu drapelul la piept, serg. maj. A. Bagiu, pe
care l-am avut în stânga mea, împreună cu întreaga coloană,
ne-am deplasat către Hotelul Continental. Mulţimea s-a calmat
la strigătul unui cetăţean care a cerut ca ea să rămână pe
loc[...]”203.
Odată cu trecerea timpului, străzile oraşului aveau să se
umple din nou de manifestanţi. Astfel, în Piaţa Maria, în jurul
Comitetului Judeţean de Partid şi pe Bulevardul 23 August,
acţiunile protestatare iau proporţii, numărul manifestanţilor
ajungând la 3-4.000. Reacţia autorităţilor a fost promptă, în
zonă fiind aduse forţe importante din trupele de Securitate şi
Miliţie care intervin violent. Au fost folosite gaze lacrimogene,
jeturi de apă din două autocisterne. Orice dialog a fost respins
iar, sub comanda gl. Mihalea, mulţimea a fost lovită sălbatic şi
fără discernământ. La ora 11.00 ministrul Apărării Naţionale,
în urma cererilor insistente adresate direct de primul secretar al
C.J.P. – Radu Bălan – a ordonat Comandantului Marii Unităţi
Mecanizate să intervină cu 200 militari şi, ulterior, cu încă 200
pentru blocarea căilor de acces spre Consiliul popular jude­
ţean. În rezervă a fost reţinut un număr de 480 militari. Din
acest moment, armata devine principala forţă care luptă împo­
triva populaţiei revoltate.
Următorul pas în procesul escaladării violenţelor, a fost
făcut la ora 13.30 când, la solicitarea lui Nicolae Ceauşescu,
ministrul Apărării, Vasile Milea, ordona intrarea Armatei în
stare de luptă şi anunţa că în Timişoara şi judeţul Timiş se in­
stituise ,,starea de necesitate”. Prin declararea stării de necesi­
tate s-a trecut la starea de alarmă parţială şi de alarmare a tutu­
ror unităţilor din garnizoană prin comunicarea indicativului
,,Radu cel Frumos”. Aceste ordine, transmise în întreaga ţară,
203
Raportul Comisiei Senatoriale, p. 73.

112
au constituit baza pentru înarmarea tuturor militarilor, distri­
buirea muniţiei de război şi scoaterea pe străzile Timişoarei a
tehnicii de luptă.
Totuşi, trebuie amintit că în ziua de 17 decembrie
forţele M.I. au fost primele care s-au înarmat şi au fost dotate
cu mu­niţie reală. Cadrele de Securitate şi Miliţie s-au înarmat
cu pistoale, pistoale mitralieră şi muniţie de război. Între orele
12.00–17.30, la Timişoara au fost distribuite unui număr de
220 de cadre din Miliţie şi Securitate pistoale-mitralieră, cali­
brul 7,62 mm. Din cadrul acestora, două plutoane de la trupele
de Securitate şi trei de la trupele de Grăniceri au fost masate
în jurul Comitetului Judeţean de Partid, ca forţă de protecţie.
Alte dispozitive de apărare au fost realizate între orele 13.00 –
14.00 în Piaţa Maria, Piaţa Operei, la intersecţia Continental,
la Consiliul Judeţean de Partid şi la Primăria municipiului. Ur­
mare aceluiaşi ordin, sunt scoase în stradă T.A.B.-urile şi tancu­
rile204. La ora 14.15, ministrul Vasile Milea a ordonat alarmă
de luptă parţială pentru Regimentul 90 Mecanizat. La ora
16.00 au ajuns cu avionul la Timişoara Ioan Coman, general-
maior Ştefan Guşă, general-locotenent Victor Athanasie Stăn­
culescu, general-locotenent Mihai Chiţac, general-locotenent
Constantin Nuţă, general-maior Florea Cârneanu, colonelul
Gheorghe Radu.
În 17 decembrie 1989, în jurul orei 16.30, Ceauşescu a
convocat C.P.Ex., pentru a hotărî măsurile ce urmau a fi luate
în legătură cu evenimentele din Timişoara. Ca primă măsură
de atenuare a crizei, Ceauşescu a dispus transmiterea indicati­
vului ,,Radu cel Frumos” şi instituirea stării de necesitate, con­
form căreia ,,la toate judeţele se va declara stare de alarmă.
Unităţile militare, ale M.I., ale Securităţii sunt în stare de
alarmă”. (Dacă starea de necesitate se referea la tulburările in­
terne, ,,Radu cel Frumos” expedia trupele să apere frontiera de
stat). De îndeplinirea operativă a consemnului ,,Radu cel Fru­
mos” a răspuns, la Timişoara, general-maior Ştefan Guşă, care
a şi intrat în atribuţiile misiunii în­cre­dinţate.
Revenind la desfăşurarea evenimentelor de la
Timişoara, către ora 14.00, câteva mii de demonstranţi paşnici
204
În acele zile pe străzile Timişoarei au fost scoase 74 de T.A.B.-uri, trei
T.A.B.-uri de cercetare şi 17 tancuri.

113
s-au în­dreptat în coloană spre Comitetul Judeţean de Partid
Timiş, pentru a-şi face cunoscute revendicările. Mulţimea
scandează: „Armata e cu noi!”, „Noi suntem poporul!”, „Pe
cine apă­raţi?”, „Jos Ceauşescu!”, „Jos dictatura!”, „Vrem
libertate!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem arestaţii!”, „Azi
în Timi­şoara, mâine-n toată ţara!”, „Vrem alegeri libere!”.
Sub presi­unea mulţimii, trupele se retrag spre sediul Judeţenei
de Partid, iar mulţimea cere reprezentanţilor puterii locale să
accepte di­alogul. Prim secretarul P.C.R. Timiş, Radu Bălan şi
Matei Ilie, secretar al C.C. al P.C.R. şi membru supleant în C.P.
Ex., au refuzat dialogul cu protestatarii. Forţele militare aflate
în zonă au intervenit în forţă, fiind sprijinite de autotunuri
care lan­sează jeturi de apă asupra demonstranţilor. În urma
confruntă­rii, militarii fug iar mulţimea furioasă pătrunde în
sediul Jude­ţenei de Partid. Geamurile şi uşile sunt sparte,
sunt aruncate pe ferestre documentele de partid, broşurile de
propagandă, ,,operele” lui Ceauşescu. Sunt scoase în stradă
portretele lui Ceauşescu (dintre care unul gigantic), călcate în
picioare şi apoi arse (precum la Braşov în noiembrie 1987). Se
dă foc steagului Partidului Comunist Român, iar la balconul de
la etajul 1, apare o tânără fluturând tricolorul de pe care stema
fusese decupată. Revoluţia are un simbol. Intervenţia brutală
a forţelor de represiune a dus la rănirea unor demonstranţi şi
arestarea altora.
În timpul înfruntărilor dintre forţele de ordine şi demon­
stranţi, persoane neidentificate rănesc câţiva militari prin îm­
puşcare205. Pe fondul creşterii agresivităţii protestatarilor, către
Timişoara sunt trimise efective militare aparţinând unor unităţi
ale M.Ap.N. din Buziaş, Lugoj, Arad. Însă, cadre militare
susţin că acele trupe care au fost chemate atunci în Timişoara,
nu au fost aduse pentru a ajuta la înnăbuşirea manifestărilor,
ci pentru a apăra graniţa de vest a României206. Armata are ca
argument faptul că nu avea nevoie de ajutor din altă localitate
pentru a calma spiritele din Timişoara, deoarece din efectivul
total al armatei aflate în oraş, nici 25% din numărul unităţilor
Alesandru Duţu, Cronologie..., 91.
205

206
Codrescu Costache (coord), Mircea Seteanu, Radu Olar, Constantin
Monac, Dan Săraru – Armata română în revoluţia din 1989. Editura
Militară, Bucureşti, 1994, p. 37

114
nu erau pe străzi207. Conform tuturor semnalelor primite pe
diverse căi de către conducerea militară, exista ameninţarea cu
invazia teritoriului românesc de undeva din vest, şi de aceea,
acele trupe au fost aduse în Timişoara, pentru că tot armata
susţinea că între ea şi Securitate nu exista o bună comunicare şi
că forţele armate nu au avut nici o informaţie despre pregătirea
unor acţiuni de revoltă populară208. În jurul orei 16.30, sub
pretextul atacării de către demonstranţi a Comandamentului
Diviziei din Piaţa Libertăţii, se deschide focul şi sunt împuşcaţi
primii manifestanţi. În acelaşi timp, generalul Guşă a preluat
comanda efectivelor din M.Ap.N.
În după-amiaza şi seara de 17 decembrie până spre dimi­
neaţa zilei de 18 decembrie au loc confruntări cu demonstranţii
în zona centrală a oraşului (Catedrală, Piaţa 700, Piaţa Liber­
tăţii, Consiliul Judeţean de Partid, Podul Decebal), în Galea
Girocului, Calea Aradului şi Calea Lipovei. Acţiunile militare,
purtate de unităţi ale Ministerului de Interne (trupe de securi­
tate şi grăniceri), alături de unităţi ale Ministerului Apărării
Naţionale şi de forţele de ordine ale miliţiei, au atins în acest
răstimp intensitatea maximă. Din totalul victimelor înregistrate
la Parchetul Militar Timişoara în ziua de 17 decembrie şi în
noaptea de 17 spre 18 decembrie au fost ucise prin împuşcare
63 de persoane şi 224 rănite. Restul de victime, opt morţi şi 23
de răniţi, s-au înregistrat în zilele de 18 şi 19 decembrie, pen­
tru ca în perioada 20-22 decembrie să nu mai fie înregistrate
persoane ucise prin împuşcare, ci numai şase răniţi209.
În urma reprimării violente a manifestaţiilor, sute de de­
monstranţi au fost loviţi, maltrataţi, reţinuţi şi depuşi în arestul
Inspectoratului şi în incinta Penitenciarului Timişoara. Din
Adresa Penitenciarului Timişoara nr. 0368, din 10 iunie 1991,
rezultă că peste 800 de persoane au fost depuse în Penitenciar
în perioada 17-20 decembrie, din ordinul colonelului Sima
Traian şi al colonelului Popescu Ioan. Arestaţii timişoreni din
acele zilele au fost supuşi de miliţieni şi securişti la o serie
207
Ibidem, p. 57-58
208
Ibidem, p. 22
209
Sinteza Parchetului Militar, p.41. Conform Raportului Comisiei
Senatoriale, au fost 66 de persoane ucise prin împuşcare şi 196 rănite –
Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I, p.98.

115
de maltratări grave. Tratamentul la care au fost supuşi a fost
ase­mănător cu cel aplicat în cazul muncitorilor de la Braşov,
în 1987. Astfel, de la ameninţări verbale în cazul femeilor, de
cele mai multe ori obscene, s-a trecut la bătăi crunte şi tot ar­
senalul de ameninţări specifice regimurilor totalitare. După
cum reiese din declaraţii, arestaţii fie erau duşi direct la Miliţie
sau Penitenciar, fie în alte locuri de detenţie temporară (arestul
Garnizoanei din Piaţa Libertăţii, al unităţii militare din Calea
Lipovei, holul Primăriei ori al Comitetului Judeţean de Partid).
În final, arestaţii ajungeau la Penitenciar, după un tranzit pe la
Miliţia Judeţeană. În ambele locuri erau anchetaţi după metode
de cele mai multe ori barbare, însoţite de bătăi şi ameninţări
(se observă, din declaraţiile arestaţilor, o diferenţă clară între
tratamentul aplicat acestora la Miliţie în comparaţie cu cel
aplicat la Penitenciar: dacă la Miliţie toţi arestaţii, fără excep­
ţie, au fost bătuţi, la Penitenciar bătăile sunt cazuri aproape
speciale, dar aici arestaţii vor fi ameninţaţi cu închisoarea pe
viaţă sau cu moartea, iar femeile cu violul). De aceleaşi torturi
dure vor avea parte şi arestaţii din seara de 21 decembrie, la
Bucureşti.
Potrivit Decretului nr. 121/1978, unităţile din penitenci­
are aveau următoarele atribuţiuni: a) să organizeze locurile de
deţinere şi să asigure executarea pedepsei cu închisoarea şi a
măsurii arestării preventive; b) să asigure reeducarea persoa­
nelor condamnate la pedeapsa închisorii, prin muncă şi activi­
tăţi politico-educative şi culturale, pentru ca acestea să devină
utile societăţii; c) să organizeze educarea minorilor internaţi,
conform legii, în şcoli speciale de muncă şi reeducare, prin
ca­lificare profesională, folosirea la activităţi productive, com­
pletarea studiilor de cultură generală şi activităţi cu caracter
cultural – educativ; d) să organizeze activitatea de producţie în
întreprinderile economice speciale, din subordinea Ministeru­
lui de Interne210.
Principalele puncte în care s-au operat arestări au fost211:
zona de lângă sediul fostului Comitet Judeţean P.C.R., unde au

210
Pitulescu Ion (coordonator) Şase zile care au zguduit România.
Ministerul de interne în Decembrie 1989. Vol. I, Bucureşti, 1995, p. 25.
211
Adrian Kali, Virgil Hosu, op. cit, p. 74-75.

116
avut loc arestări în seara de 17 decembrie; zona Piaţa Libertă­
ţii, unde se află sediul Garnizoanei militare; aici au operat
arestări mai ales militarii din Garnizoană, între orele 1.00–
11.00 din dimineaţa de 17, precum şi în după-amiaza aceleiaşi
zile; zona Parcul Central – Catedrală, cu arestări în după-
ami­aza şi seara de 17 decembrie; câteva reţineri s-au făcut şi în
dimineaţa de 17, până la ora 11.00; zona de lângă Hotel Conti­
nental, cu arestări în dimineaţa de 17 (între orele 2.00–5.00);
de asemenea, în după-amiaza şi seara aceleiaşi zile (începând
cu ora 13.30); zona Piaţa Operei, cu majoritatea reţinerilor re­
alizate de-a lungul întregii zile de 17; zona Piaţa Maria, unde
au avut loc arestări în noaptea de 16/17, după care a avut loc
o nouă etapă din seara de 17 decembrie; zona Piaţa 700, cu
ma­joritatea arestărilor efectuate în dimineaţa de 17, între orele
0.00–5.00; o nouă etapă a început în aceeaşi seară de 17 de­
cembrie; strada Piatra Craiului, în apropiere de Restaurantul
Cina, cu arestări efectuate cu predilecţie în dimineaţa şi în
seara de 17 decembrie; zona Dacia – Circumvalaţiunii, aici
având loc arestări în dimineaţa de 17 decembrie; zona de lângă
actualul Spital Louis Ţurcanu, între orele 1.00–4.00, din dimi­
neaţa de 17; zona de lângă Clinicile Noi, în dimineaţa de 17
decembrie, între orele 3.30–6.00; zona Piaţa Iosefin; după câ­
teva arestări în jurul prânzului din ziua de 17 decembrie, a mai
urmat o serie în noaptea de 17/18 decembrie.
După prăpădul din seara şi noaptea de 17/18 decembrie,
în dimineaţa de 18 decembrie părea că oraşul se afla sub con­
trolul autorităţilor. Din ordinul generalului Nuţă au fost con­
stituite opt dispozitive, fiecare fiind format din 10 cadre şi 15
militari în termen. Aceste dispozitive au fost situate în Piaţa
Maria, Operă, Circumvalaţiunii, Calea Aradului, Calea Lipo­
vei, Spitalul Judeţean, Piaţa Traian şi Calea Girocului. Ele erau
alcătuite din ofiţeri şi subofiţeri de Miliţie şi militari în termen
de la trupele de Securitate şi Grăniceri. Şefi de dispozitive au
fost numiţi ofiţeri de Miliţie. Cu ocazia constituirii dispoziti­
velor, generalii Nuţă şi Mihale au dat ordin de reprimare a de­
monstranţilor, cerând lucrătorilor M.I. să tragă în cei care ma­
nifestau, fără nici o somaţie, până la împrăştierea acestora212.
212
Ibidem, p.91.

117
De asemenea, s-a interzis populaţiei să circule în grupuri mai
mari de două persoane.
Centrul Timişoarei era păzit de soldaţi şi agenţi de
Secu­ritate în haine civile, Piaţa Dacia era blocată, la fel şi
Jude­ţeana de Partid, Întreprinderea de Reţele Electrice, Piaţa
Li­bertăţii, Piaţa Maria şi primăria oraşului. Şoselele de acces
în oraş erau blocate iar convorbirile telefonice interurbane, în­
trerupte. Sediul Miliţiei şi închisoarea erau blocate cu trupe.
La Spitalul Judeţean, înconjurat de trupe, lumea întreba deja
de morţi.
Pentru a ascunde dimensiunile represiunii din 17 si
18 decembrie, Elena Ceauşescu, rămasă la conducerea ţării în
lipsa soţului său (aflat într-o vizită de lucru în Iran), după o
consultare prealabilă cu Emil Bobu şi Tudor Postelnicu, a ho­
tărât incinerarea unora dintre cadavre. În noaptea de 18 spre 19
decembrie 1989, din morga Spitalului Judeţean Timiş, sub în­
drumarea colonelului Ghircoiaş, şase ofiţeri din cadrul Miliţiei
au încărcat într-o izotermă 43 de cadavre. Cadavrele au fost
transportate la Bucureşti şi incinerate, în noaptea de 19 spre 20
decembrie, la Crematoriul „Cenuşa“, iar cenuşa a fost aruncată
într-o gură de canal din apropierea Bucureştiului, la Popeşti
Leordeni213.
Pentru o mai bună coordonare a acțiunilor, încă din 17
decembrie 1989, general-maiorul Ştefan Guşă a chemat de
la Buzău o trupă de cercetaşi care să asigure legătura între
diversele unităţi militare aflate pe străzile Timişoarei, prin
folosirea parolei „Sunt Ionescu 1”214.
În zorii zilei de 18 decembrie, Ion Coman raporta la
Bucureşti: „La Timişoara e linişte”215. Tot în acea dimineaţă,
Ceauşescu, i-a chemat la domiciliul său pe Vasile Milea,
Tudor Postelnicu (ministru de Interne) şi pe Iulian Vlad (şeful
Securităţii) pentru a-i prezenta situaţia de la Timişoara. Aceştia
l-au asigurat că situaţia este sub control. Atunci Ceauşescu i-a
213
Vezi pe larg episodul respectiv în Raportul Comisiei Senatoriale, vol.
I, p.141-146.
214
Codrescu Costache (coord), op. cit., p. 64
215
Ioan Scurtu – Revoluţia română din decembrie 1989 în context
internaţional. Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 2009, p.
196

118
cerut lui Vasile Milea să filmeze evenimentele de la Timişoara.
Acest film a fost făcut, dar nu a ajuns la televiziune aşa cum
se stabilise216.
La Timişoara, cu toate că era interzisă circulaţia în
grupuri, coloane de tineri merg spre centrul oraşului, formându-
se grupuri mari în Piaţa Operei, pe Calea Girocului, la Podul
Michelangelo şi pe Calea Şagului. Din ordinul şefului Marelui
Stat Major, armata iese iar pe străzile oraşului.
În jurul orei 16:00, un grup de tineri, pleacă din Piaţa
Maria şi se îndreaptă liniştiţi spre centrul oraşului. Ajung la
Catedrală unde aprind lumânări în semn de solidaritate cu
cei care au fost ucişi în noaptea precedentă (aproximativ 58
de morţi217). Din mulţime se fluturau steaguri ale României
fără stema socialistă şi se auzea din sute de piepturi: „Jos
Ceauşescu”. Se trage asupra lor! O mare parte din tineri aflaţi
acolo fug, iar o altă parte se refugiază în Catedrală.
Către ora 18:00, se adună iar în faţa Catedralei circa 150
de oameni, grupul mărindu-se mereu. Asupra grupului format
aici se aruncă patru GIST-uri(grenade cu substanţă toxică)218.
În altă parte a oraşului, anume în Calea Girocului,
acţionează un detaşament militar aflat sub comanda lui
Constantin Caraivan. Aici ciocnirile dintre manifestanţi şi
armată se lasă cu deschiderea focului asupra revoluţionarilor.
Între orele 20:00 şi 24:00 se încearcă de către manifestanţi
pătrunderea în sediul Comitetului Judeţean de Partid. Pentru a
dispersa manifestanţii, se aduc în zonă două T.A.B.-uri din U.M.
01233 Buziaş de pe care se trage. Şi în Piaţa Traian şi în Piaţa
Libertăţii se trimit tancuri. În schimb, manifestanţii câştigă teren
si, ca într-un adevărat război de gherilă, ocupă şi ei intersecţia
dintre calea Girocului şi strada Lidia219.
În acea noapte, generalul-maior Ştefan Guşă se
interesează de situaţia din oraş de la comandanţii săi şi declară:
„De la zi la zi se acţionează altfel. A început un război psihologic,
de teroare şi hărţuială. Se înteţesc actele de provocare. Există
pericolul ca militarii să fie atacaţi şi să li se i-a armamentul(...).
216
Ibidem, p. 194.
217
Ibidem, p. 194.
218
Codrescu Costache (coord), op. cit. p. 67.
219
Ibidem.

119
În atenţia tuturor să fie depozitele de muniţie. Comandanţii
de gărzi să fie atenţionaţi asupra încercărilor de pătrudere în
unităţi şi depozite. Să nu se tragă decât în cazuri excepţionale.
Este necesar ca sitaţia să se normalizeze în cursul zilei de
mâine”220. Ştefan Guşă spune acestea pentru că în cursul nopţii
a fost atacat depozitul de muniţii al oraşului. U.M. 01185 a
respins atacul221.
Începând cu dimineaţa de 19 decembrie acţiunile revo­
luţionare au marcat o schimbare majoră în desfăşurarea eve­
nimentelor. A fost vorba de apariţia primelor manifestări pro­
testatare de masă ale muncitorilor din întreprinderile timişo­rene,
în special de la întreprinderile 6 Martie, Azur, Elba şi Solventul.
Totodată, în mai multe unităţi economice muncitorii au încetat
lucrul şi au început să-şi exprime în mod organizat nemulţumirile
faţă de regimul Ceauşescu. S-au scandat lozinci antidictatoriale,
s-au formulat revendicări economice şi politice.
În aceeași zi ajungea în oraşul de pe Bega şi generalul-
locotenent Ilie Ceauşescu, care era adjunctul ministrului
Apărării Naţionale şi Secretar al Consiliului Politic Superior
al Armatei. Acesta a cerut ca armata să rămână în stradă şi să
dea dovadă de fermitate în zilele ce vor urma. General-maiorul
Ştefan Gusă este trimis la întreprinderea ELBA de către Ion
Coman. Ştefan Guşă a mers la ELBA, cu riscul de a fi „linşat”
– aşa cum se exprimă el în cartea Condamnat la adevăr222.
Odată ajuns la ELBA, le-a vorbit oamenilor de la un microfon
amplasat în mijlocul întreprinderii. Oamenii scandau: „Jos
Ceauşescu! Vrem libertate! Ucigaşilor!”223. Conform cu ceea
ce a declarat şeful Marelui Stat Major al Armatei, în acel dialog
între muncitorii de la ELBA şi reprezentantul armatei s-a ajuns
la un consens: armata nu a tras în manifestanţi iar muncitorii
nu au spart magazineler şi nu au dat foc224. Atunci, în acea
dimineaţă de 19 decembrie 1989, s-a strigat pentru prima dată:
„Armata e cu noi!”
220
Ibidem.
221
Ibidem.
222
Daniela Veronica Guşă de Drăgan –op. cit., p. 50.
223
Ibidem – p. 50.
224
Ibidem – p. 51.

120
 Realizând adevărata amploare a evenimentelor,
genera­lul Guşă a ordonat retragerea în unităţi a tancurilor şi
TAB-urilor, precum şi a unei părţi din efectivele dislocate
în oraş. De asemenea, s-a ordonat replierea forţelor rămase
în apropie­rea zidurilor clădirilor şi interzicerea în totalitate
a folosirii armamentului. În urma acestei măsuri, numărul
militarilor din cadrul forţelor Ministerului Apărării Naţionale
s-a micşorat considerabil. Totuşi, pe timpul nopţii au continuat
a funcţiona 13 patrule militare.
Ziua de 20 decembrie (miercuri) avea să devină ziua în
care revolta timişoreană s-a transformat în revoluţie225. În pri­
mele ore ale zilei amintite, muncitorii din întreprinderile Timi­
şoarei intră în grevă generală. Organizaţi în coloane, cu bande­
role albe pe braţ, se îndreaptă către centrul oraşului scandând
lozinci: „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, ,,Fără violenţă!”, „Nu
suntem huligani!”, „Ceauşescu şi soţia ne-au distrus copilă­
ria!”, „Armata e cu noi!”, ,,Noi suntem poporul!”, „Voi pe cine
apăraţi?”, „Să fie judecaţi pentru morţii din Banat!” ,,Să fie
ju­decat aicea în Banat!”, ,,Şi noi suntem români!”.
O mare de oameni se deplasează spre clădirea Operei,
iar o alta spre Consiliul Judeţean de Partid. În faţa clădirii
Operei se afla un detaşament de militari condus de maiorul
Vasile Paul. Cu toate că se anunţase că militarii au ordin să
tragă, ma­rea masă a revoluţionarilor nu se lasă intimidată.
Din rândurile acesteia se desprinde Claudiu Iordache, care
se desface la piept şi se adresează militarilor cu următoarele
cuvinte: ,,Trageţi! Trageţi în mine!”.
Gestul, considerat ca fiind ,,poate, momen­tul psihologic
de maximă tensiune al Revoluţiei”, susţinut în acelaşi timp
de hotărârea unanimă a locuitorilor oraşului de a înlătura
dictatura ceauşistă, i-a determinat pe militari să facă pasul
înapoi, retrăgându-se din faţa mulţimii226.
225
Lorin Ioan Fortuna, Relaţia revoluţionari – Armată, la Timişoara, din
perspectiva Frontului Democratic Român, p. 21-28, în Lorin Ioan Fortuna
(coordonator), Rolul Frontului Democratic în cadrul Revoluţiei Române
din Decembrie 1989, Editura Artpress, Timişoara, 2011, p. 22.
226
Miodrag Milin, Timişoara în Revoluţie şi după, Editura Marineasa,
Timişoara, 1997, p. 209. Vezi şi Titus Suciu, Lumea bună a balconului,
Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti

121
 Se poate spune că din acel moment evenimentele se des­
făşoară pe noi coordonate. Generalizarea protestelor, numărul
impresionant al celor ieşiţi în stradă au anulat orice intervenţie
violentă. Forţele represive au înţeles situaţia nuanţându-şi ati­
tudinea. Demonstranţii au remarcat contextul şi au ştiut să îl
dezvolte.
Începând cu ora 11.00 generalul maior Ştefan Guşă, cu
aprobarea generalului Vasile Milea, ordonă interzicerea totală
a uzului de armă. Ulterior, spre ora 14.00, acelaşi general Guşă,
a ordonat retragerea efectivelor militare în cazărmi, mă­sură
aprobată, de asemenea, de ministrul Apărări Naţionale, ge­
neralul Vasile Milea. Trupele de Securitate, Miliţia, Securita­
tea (în civil), trupele U.S.L.A. îşi retră­seseră, din timp, dispo­
zitivele.
Totuşi, pe timpul nopţii de 20 spre 21 decembrie 1989,
în municipiul Timişoara au continuat să funcţioneze pa­trule
militare constituite din cadre aparţinând M.Ap.N. Nu s-au
înregistrat incidente. În aceeaşi zi, unităţile militare din Ti­
mişoara au procedat la aplicarea măsurilor de trecere în cel mai
scurt timp şi organizat la apărarea frontierei de stat. Un singur
detaşament de paraşutişti a rămas să asigure în continuare paza
Consiliului Judeţean de Partid Timiş şi a Tipografiei, până în
ziua de 22 decembrie 1989, ora 12.00, când a fost retras.
În faţa Operei, între orele 13.00–14.00, un grup de mani­
festanţi, printre care Ioan Lorin Fortuna, Claudiu Ior­dache,
Ioan Chiş, Ştefan Ivan, Sorin Iordăchescu, Petre Petrişor, pă­
trund în incinta clădirii şi apar în balcon. Reprezentanţii revo­
luţionarilor se perindă la microfonul instalat în balconul Ope­
rei, pledând pentru organizare, solidaritate, hotărârea de a duce
până la capăt acţiu­nea începută. Se scandează: ,,Nu plecăm
acasă, morţii nu ne lasă!“, ,,Azi în Timişoara, mâine în toată
ţara!“. În faţa Consiliului Judeţean se adună, de asemenea, o
mare de oameni care manifesta la rândul său împotriva regi­
mului totalitar ceauşist. Din balconul Operei şi din cel al Con­
siliului Judeţean, pentru prima oară, după aproape 45 de ani,
românii se puteau exprima în mod liber.
În aceeaşi zi de 20 decembrie se constituiau şi primele
organisme politice ale Revoluţiei române. Primul comitet de
2008, p. 43.

122
acţiune a fost cel de la Operă, avându-l în frunte pe Ioan Lorin
Fortuna. A fost prima mişcare politică anti-Ceauşescu, în fapt
primul partid antitotalitar: Frontul Democratic Român (F.D.R.),
care a elaborat şi difuzat din balconul Operei, în ziua următoare,
Prima Declaraţie Program. În acest fel se confirma Revoluţia
democrată ce ulterior avea să se propage în întreaga ţară227.
În faţa Consiliului Judeţean se constituia, de asemenea,
un organism politic, un Comitet Cetăţenesc, cel care a purtat
ne­gocieri cu trimişii speciali de la Bucureşti: prim-ministrul
Constantin Dăscălescu şi Emil Bobu, secretar al Comitetului
Central cu probleme organizatorice. Cei doi se deplasaseră la
Timişoara, trimişi de Elena Ceauşescu, pentru a dialoga cu re­
voltaţii, în vederea stingerii conflictului.
Pentru discuţiile de la Consiliul Judeţean al P.C.R., mul­
ţimea a delegat 13 reprezentanţi care să negocieze în temeiul
unei liste cu revendicări, alcătuită de Ioan Savu228, una dintre
figurile notorii ale grupului de revoluţionari. Iată mai jos lista
revendicărilor Comitetului Cetăţenesc229 prezentată primului-
ministru: Demisia Preşedintelui Ceauşescu; Demisia Guver­
nului; Alegeri libere; Înfiinţarea unei comisii de anchetă pentru
lămurirea evenimentelor de la Timişoara; Tragerea la răspun­
dere penală a celor vinovaţi; Punerea imediat în libertate a de­
ţinuţilor politici; Cine a dat ordin să se tragă la Timişoara?;
227
Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I, p. 122. Prima şedinţă a Frontului
Democratic Român a ales Biroul Executiv (comitetul de iniţiativă) format
iniţial din Ioan Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Ioan Chiş, Nicolae
Bădilescu, Maria Trăistaru. (Miodrag Milin,Timişoara în Revoluţie şi
după, p.111). Ulterior, s-a constituit şi Comitetul Frontului Democratic
Român format iniţial din 70 membri şi ulterior din 100. Rememorând
evenimentele, Ioan Lorin Fortuna consemna: „Îmi era deosebit de clar că
mulţimea trebuia organizată. Trebuia constituit un comitet de iniţiativă,
care să coordoneze mulţimea, să facă apel la întreprinderi şi să reprezinte
nucleul viitoarei organizaţii politice. Era momentul cel mai prielnic
transformării revoltei în revoluţie şi nu trebuia pierdut” (Miodrag Milin,
Timişoara în Revoluţie şi după, p. 106-107). Claudiu Iordache avea să
afirme la rândul său: „Ziua de 20 este o capodoperă a spontaneităţii. Deci
nu putem căuta merite. Căutăm oameni inspiraţi sau mai puţin inspiraţi;
mai puţin inhibaţi sau mai mult inhibaţi” (Miodrag Milin, Timişoara in
Revoluţie şi după, p. 91).
228
Titus Suciu, op. cit, p. 222.
229
„Caietele Revoluţiei”, nr.5 (7) 2006, p.48.

123
Restituirea morţilor familiilor pentru a fi îngropaţi creştineşte;
Apariţia în aceeaşi seară la TVR a lui Ceauşescu pentru a in­
forma opinia publică despre situaţia reală de la Timişoara; Li­
bertatea presei; Libertatea radioului şi a televiziunii; Reforma
învăţământului. Tensionatul dialog avea să dureze circa cinci
ore, de la ora 14.00 până spre ora 19.00. Negocierile au eşuat,
întrucât cele două părţi aveau puncte de vedere mult prea dife­
rite. Concomitent cu dialogul dintre delegaţia ceauşistă şi cea
a timişorenilor, o parte din manifestanţi ajungeau la Consulatul
General Iugoslav (la ora 15.00), singura reprezentanţă diplo­
matică din oraş, unde înmânau consulului general iugoslav,
Mirko Atanaskovici, lista lor de revendicări.
Sub presiunea mulţimii, în seara de miercuri 20 decem­
brie 1989 şi noaptea care a urmat, cei din închisoarea de pe
strada „Popa Şapcă” şi din beciurile Miliţiei, sunt urcaţi în ma­
şini şi eliberaţi în diferite cartiere ale oraşului. Ulterior, unii
dintre aceştia s-au alăturat manifestanţilor.
În dimineaţa zilei de 21 decembrie1989, la ora 09.00, din
balconul Operei li s-a citit celor peste 100.000 de manifestanţi
textul Proclamaţiei Frontului Democratic Român230. Acest text
era reluat în faţa mulţimii din oră în oră. Punctele esenţiale ale
acestei Proclamaţii erau: organizarea de alegeri libere; liberta­
tea cuvântului, presei, radioului, televiziunii; integrarea Ro­
mâniei în rândul statelor care garantează şi respectă drepturile
fundamentale ale omului; eliberarea tuturor deţinuţilor politici;
reforma economică; reformă în agricultură; reforma învăţă­
mântului; libertatea tuturor cultelor religioase; satisfacerea
ne­cesităţilor alimentare ale întregului popor; asigurarea unei
asistenţe medicale adecvate; desfiinţarea nomenclaturii şi a
privilegiilor acesteia. Acestora li se adăugau mai apoi doleanţe
legate strict de situaţia insurecţională din Timişoara: pedepsi­
rea organelor de represiune care au deschis focul asupra po­
pulaţiei, publicarea listei morţilor şi răniţilor, eliberarea ares­
taţilor etc. În final, Frontul Democratic Român chema la uni­tate
şi solicita formarea în toate localităţile ţării, în întreprin­deri şi
instituţii, a unor comitete ale F.D.R. care să asigure ini­ţierea
230
Vezi textul integral al Proclamaţiei în Lorin Ioan Fortuna (coordonator),
Rolul Frontului Democratic Român în cadrul Revoluţiei Române din
Decembrie 1989, p. 52.

124
procesului de democratizare pe întreg teritoriul Româ­niei şi
propunea către toţi românii de a intra în grevă generală ,,până
la victoria finală”.
Proclamaţia Frontului Democratic Român a fost primul
document fundamental al Revoluţiei Române. Ea a marcat tre­
cerea de la revolta populară la revoluţie, a arătat că F.D.R. îşi
asumase rolul unui organism democratic, reprezentant al între­
gii naţiuni, al întregii ţări şi nu doar al Timişoarei, înainte de
constituirea Frontului Salvării Naţionale, la Bucureşti. Efectul
a fost devastator pentru regim, a eliberat pe mulţi cetăţeni ai
României de spectrul fricii, iar Proclamaţia sau Declaraţia-
program a F.D.R. a constituit un document oficial, cu puncte
esenţiale pentru răsturnarea dictaturii şi democratizarea ţării,
alcătuind un fel de primă ,,constituţie” simbolică a ţării, încă
dinainte de căderea comunismului. La sfârşitul zilei, în faţa
a 150.000 de oameni, Timişoara este proclamată de către
demon­stranţi, primul oraş liber al ţării. Ziua de 20 decembrie
a fost consemnată ca ziua triumfului Revoluţiei la Timişoara.
Prac­tic, Revoluţia învinsese în acest oraş, iar revoluţionarii
prelua­seră puterea.
Reîntors în ţară după vizita în Iran, Ceauşescu convoacă
ultima sa teleconferinţă cu prim-secretarii judeţeni. A urmat
intervenţia sa în ediţia ,,Telejurnalului” (de la ora 19.00),
dintr-un studio amenajat special la Comitetul Central; pe un
fundal, menit să impresioneze, cu drapele tricolore şi în pre­
zenţa soţiei sale, a lui Milea, Dincă ş.a.m.d., Ceauşescu citeşte
un text incitant, în care îi declară pe timişoreni ,,bandă de huli­
gani şi fascişti”231. În aceeaşi seară, Nicolae Ceauşescu aprobă
Decretul de instituire a Stării de Necesitate pe tot teritoriul ju­
deţului Timiş, decret care urma să intre în vigoare începând
cu ora 23.00. Pentru apli­carea lui, din ordinul lui Nicolae
Ceau­şescu, Ion Coman comunică generalului Victor Athanasie
Stănculescu că a fost numit în funcţia de comandant militar al
judeţului Timiş.
Pentru a nu se produce panică, Ion Coman dispune ca
Decretul privind insti­tuirea stării de necesitate să fie adus la
cunoş­tinţă abia în dimineaţa zilei de 21.12.1989, din balconul
231
A.N.I.C., Fond Cancelarie, Ds. 338, f.22-26.

125
Comitetului Judeţean de Partid. Generalul Stănculescu se in­
ternează în Spitalul Militar din localitate, astfel încât Decretul
va fi citit de generalul Chiţac. După lăsarea întunericului, în
oraş se instalează o linişte relativă. Pe timpul nopţii, pe stră­zile
Timişoarei rămân doar patrule constituite din cadre mili­tare.
Miercuri noaptea, muncitorii din mai multe oraşe din
Oltenia (Craiova, Calafat, Caracal, Băileşti ş.a.), au fost luaţi
la ieşirea din schimbul doi sau aduşi de acasă, îmbrăcaţi în
uni­forme ale gărzilor patriotice, îmbarcaţi în trenuri speciale,
în­soţite de ofiţeri de Securitate şi trimişi la Timişoara pentru a
,,salva socialismul”. O parte din aceste trenuri sunt oprite pe
parcurs. Totuşi, numeroase garnituri ajung la Timişoara. Din
oră în oră, în gările din Timişoara vor staţiona zeci de garnituri
de trenuri înţesate cu gărzi patriotice. În Piaţa Operei au fost
aduşi numeroşi oameni din aceste trenuri pentru a vedea ade­
vărul. În cele din urmă, încercarea disperată a lui Ceauşescu
de a provoca incidente, care puteau lua o întorsătură tragică,
a eşuat.
Vineri dimineaţa, 22 decembrie 1989, s-a răspândit
ma­nifestul Frontului Democratic Român, intitulat „A căzut
tira­nia!”, tipărit în limbile română, maghiară şi germană. Un
alt manifest din aceeaşi dimineaţă, numit „Rezoluţia finală a
Adunării Populare din Timişoara”, cerea încă de atunci instala­
rea unui guvern provizoriu, separarea puterilor în stat, demo­
cratizarea ţării etc. Din cauza situaţiei aeriene create în zonă,
prin semnalarea unui mare număr de ţinte pe ecranele radiolo­
catoarelor, în ziua de 21 decembrie 1989, la ora 08.00, în urma
ordinului comandantului Apărării Antiaeriene a Teritoriului,
toate unităţile din subordinea U.M. 01942 Timişoara trec în
,,Stare de pre­gătire pentru luptă nr.1”. În dimineaţa aceleiaşi
zile, generalul Ştefan Guşă anulează acţiunea de elaborare a
planului de partici­pare a paraşutiştilor la pregătirea unei acţi­
uni alături de specialiştii M.I. pentru recuperarea celor 10-12
pistoale mitralieră, cu muniţia aferentă, luate de manifestanţi
de la militari, acţiune cerută de generalul Vasile Milea şi pre­
văzută pentru noaptea de 21/22 decembrie 1989, ordonând re­
tragerea din oraş a tuturor gru­purilor de cercetaşi, precum şi a
celorlalte efective. Încă de la primele ore, o mulţime de timişo­
reni se adună din nou în faţa Operei. La balcon se perindă nu­
meroşi vorbitori care susţin noua realitate.

126
 În timp ce la Bucureşti cuplul prezidenţial îşi lua zborul
de pe acoperişul Comitetului Central cu elicopterul în ultima
călătorie, iar puterea era luată în cele din urmă de Frontul
Salvării Naţionale, în Piaţa Operei din Timişoara, în faţa mul­
ţimii, era citită şi adoptată Rezoluţia finală a Marii Adunări
Populare de la Timişoara.
În concluzie, putem afirma că la Timişoara, forţele
de represiune, atât din M.I. cât şi din M.Ap.N., au acţionat la
or­dinul direct al secretarului general al Partidului Comunist
Ro­mân, Nicolae Ceauşescu. La nivelul judeţului Timiş, Ion
Co­man a fost împuternicit de Nicolae Ceauşescu pentru
coordo­narea represiunii.
Cadrele din Securitatea Timiş232 au continuat activită­
ţile prin serviciile de Informaţii Interne 1a şi 1b, Filaj, Cerce­
tări Penale si Contraspionaj şi prin mijloacele specifice infor­
mative, prin reţeaua informativă, precum şi culegerea personală
de informaţii de către lucrătorii care răspundeau de unităţile
economice si alte obiective de interes din oraş.
În perioada 16-20 decembrie 1989, pe raza municipiului
Timişoara, Ministerul Apărării Naţionale a folosit toate forţele
de care dispunea în cele două mari unităţi militare, respectiv
Divizia 18 Mecanizată şi Divizia 34 de Apărare Antiaeriană
a Teritoriului. Au fost aduse şi efective din afara garnizoanei.
Cele mai importante trupe s-au adus din garnizoanele: Arad –
infanterie, Buzău – trupe speciale, Buziaş– trupe mecanizate,
Bucureşti – trupe speciale, Caracal – paraşutişti, Lipova –
trupe mecanizate, Lugoj – trupe mecanizate, Vânju Mare – in­
fanterie. Au fost folosite trupe de la următoarele arme: infante­
rie, tancuri, trupe de paraşutişti, aviaţie, trupe speciale.
Urmare a represiunii demonstranţilor din Timişoara, în
perioada 16-21 decembrie 1989, conform evidenţelor Parche­
tului Militar Timişoara, au rezultat un număr de 71 de morţi şi
253 de răniţi prin împuşcare. Au fost reţinute şi anchetate 978
persoane, din care 944 au fost depuse în penitenciare, 23 în
arestul M.I. iar una în arestul M.Ap.N.233. Raportul Comisiei
Senatoriale menţionează un număr de 73 de morţi, pentru in­
tervalul 16-22 decembrie în Timişoara, şi 76 pentru întregul
232
Raportul Comisiei Senatoriale, vol. II, p.131.
233
Sinteza Parchetului Militar, p. 42. vezi şi Raportul Comisiei Senatoriale,
vol. II, p.86.

127
Banat (doi în Lugoj şi unul în Caransebeş) precum şi 313 răniţi,
din care 296 în Timişoara, doi în Lugoj şi 15 în Caransebeş234.
În aceeaşi perioadă la care facem referire au fost răniţi 12
mili­tari .
235

Numărul cel mai mare de victime s-a înregistrat în seara

zilei de 17 decembrie şi în noaptea de 17 spre 18 decembrie,
respectiv 65 de morţi (63 împuşcaţi şi doi cu alte leziuni) şi
267 rănite, din care 224 împuşcaţi şi 43 cu alte leziuni. În ziua
de 18 decembrie au fost împuşcate 21 de persoane, din care
şase au murit şi 15 răniţi, în 19 decembrie au fost împuşcate 10
per­soane din care doi morţi şi opt răniţi, iar în zilele de 20 şi 21
de­cembrie au fost şase răniţi prin împuşcare236.
Diversitatea locurilor în care s-au înregistrat victime
în ziua cea mai sângeroasă – 17 decembrie 1989 – sugerează
am­ploarea confruntărilor şi hotărârea timişorenilor de a merge
până la capăt: zona Calea Lipovei – şase morţi şi 28 răniţi;
zona Operei – şapte morţi şi 9 răniţi; zona Catedralei – 10 morţi
şi 39 de răniţi; intersecţia B-dul Republicii – Str. Paris – doi
morţi şi 9 răniţi; P-ţa Libertăţii – doi morţi şi 23 de răniţi; Piaţa
Timişoara 700 – doi morţi şi 9 răniţi; zona Podului Decebal şi
Piaţa Traian – şase morţi şi 30 răniţi; zona Calea Girocului – 9
morţi şi 26 răniţi; str. Ialomiţei– un mort şi şase răniţi; Calea
Aradului – doi morţi şi 9 răniţi; Calea Şagului – trei morţi;
Complexul Studenţesc – doi morţi şi un rănit; Calea Buziaşu­
lui – doi răniţi237.
Această situaţie, cu totul impresionantă, arată că pe 17
decembrie şi în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 Timi­
şoara a fost un oraş în luptă pentru libertate.
Ca atare, din ancheta Parchetului Militar au rezultat câ­
teva aspecte demne de remarcat. Mai întâi, este evident faptul
că evenimentele de la Timişoara au avut caracterul unei miş­
cări revoluţionare ample şi hotărâte; marea majoritate a de­
monstranţilor au luat atitudine împotriva dictaturii cuplului
Ceauşescu şi a regimului. S-a mai remarcat faptul că în rândul
234
Raportul Comisiei Senatoriale, vol. II, p. 86.
235
Ibidem, p. 86-87.
236
Ibidem, p. 86.
237
Sinteza Parchetului Militar, p. 45-47.

128
demonstranţilor au existat grupuri sau elemente violente care
s-au dedat la acte de distrugere şi incendiere de magazine, unii
dintre ei dispunând de instrumente special confecţionate. De
asemenea, grupuri violente au atacat tehnica militară. Aceste
acte de vandalism s-au semnalat mai ales în zilele de 16 şi 17
decembrie238.
În răstimpul cuprins între zilele de 16 şi 22 decembrie
1989 pentru înăbuşirea Revoluţiei s-au constituit mai multe
centre de comandă. Astfel, în zilele de 16 şi 17 decembrie re­
presiunea a fost coordonată de primul secretar al judeţului,
Radu Bălan, şi grupa de comandă a I.J. Timiş a Ministerului de
Interne. Din după-amiaza zilei de 17 decembrie 1989, la sediul
Judeţenei de partid s-a format un comandament central, politic,
alcătuit din Ion Coman, Radu Bălan, Ilie Matei şi Cornel Pa­
coste, care a coordonat întreaga activitate de reprimare. În ace­
eaşi zi, la sediul I.J. Timiş al M.I. se constituia un alt coman­
dament format din generalii Nuţă Constantin, Mihale Velicu şi
Emil Macri, împreună cu şefii miliţiei şi securităţii judeţene.
Legătura dintre centrul de represiune politic şi cel al Ministe­
rului de Interne a fost asigurat de către inspectorul şef Ion Po­
pescu. Ministerul Apărării Naţionale a avut un centru de co­
mandă, condus de gen. Ştefan Guşă în interiorul Diviziei 18
Mecanizată Timişoara239.
Din ancheta aceluiaşi Parchet Militar a rezultat că din
după-amiaza zilei de 17 decembrie s-a deschis focul împotriva
demonstranţilor, rezultând zeci de morţi şi sute de răniţi. De
regulă, focul s-a deschis noaptea. O altă constatare a fost şi
aceea că printre militari au acţionat şi persoane mai în vârstă,
în uniforme de militari în termen sau în scurte kaki trei sfer­
turi, ce au deschis foc împotriva demonstranţilor. De aseme­
nea, au deschis focul de pe clădiri sau de la etajele diferitelor
imobile, persoane neidentificate. În aproape toate zonele din
oraş unde s-au înregistrat morţi şi răniţi au acţionat civili,
care au tras asupra demonstranţilor, din autoturisme ARO
sau Dacia, fără însemne distinctive. Ulterior s-a dovedit că în
aceste autoturisme s-au aflat forţe ale Ministerului de In­terne.
238
Ibidem, p. 58.
239
Ibidem, p. 59.

129
 La reprimarea demonstraţiilor de la Timişoara au parti­
cipat forţe ale Ministerului de Interne (Miliţia, Departamentul
Securităţii Statului, Trupele de Securitate şi Trupele de Grăni­
ceri, Brigada de Pompieri), cât şi forţe ale Ministerului Apără­
rii Naţionale. Din analiza probelor existente a rezultat că toate
forţele militare au acţionat cu armament individual de infante­
rie, nefiind recuperată muniţie atipică240.

240
Ibidem, p. 60-61.

130
 VIII. EXTINDEREA REVOLUŢIEI
ROMÂNE

Începând cu 20 decembrie, alte localităţi bănăţene se

so­lidarizează cu Timişoara: Lugoj, Jimbolia, Sânicolau Mare şi
Deta. În 21 decembrie încep manifestaţii anticeauşiste la Arad
(ora 8. 00), Buziaş – jud. Timiş (ora 9.00), Sibiu (ora 9.45),
Cugir – jud. Alba (ora 11.00), Târgu Mureş (ora 11.30), Ca­
ransebeş – jud. Caraş Severin, Reşiţa (ora 12.00), Bucureşti (ora
12.40), Braşov (ora 13.00 – după ce dimineaţa avuse­seră loc
frământări în întreprinderi) –, Ghimbav – jud. Braşov, Făgăraş –
jud. Braşov, Cluj (ora 15.00), Cisnădie – jud., Sibiu (ora 18.00),
Nădrag – jud. Timiş (ora 18. 5), Alba Iulia (ora 22. 30).
În 22 decembrie dimineaţa încep manifestări antiregim
la Turda (jud. Cluj), Blaj (jud. Alba), Sfântul Gheorghe
(jud. Co­vasna) şi Craiova. La prânz, Ceauşescu fuge de pe
acoperişul sediului C.C. cu elicopterul. Seara, sub comanda
nou instalatului Front al Salvarii Naţionale, începe lupta cu
...”teroriştii”, a căror iden­titate încă nu s-a aflat.
La Lugoj241, manifestările ostile regimului încep în
seara de 20 decembrie 1989, în jurul ora 18.00. În timp ce
coloana de manifestanţi se îndrepta spre platforma industrială a
oraşu­lui, din incinta unei unităţi militare s-a deschis foc asupra
de­monstranţilor, fiind ucise două persoane şi rănite alte două.
Cel vinovat de acest incident s-a dovedit a fi plutonierul Pavel
Dumitru, care, fără ordin, a deschis foc asupra demonstranţi­
lor242. După acest incident, manifestanţii s-au îndreptat spre
Primăria şi Comitetului Municipal de Partid, obligând repre­
zentanţii puterii comuniste să părăsească în grabă cele două
instituţii. Lugojul a devenit, astfel, al doilea oraş liber de co­
munism din România, după Timişoara.
241
Pentru desfăşurarea evenimentelor de la Lugoj vezi, printre altele,
Lugoj, Decembrie 1989, Ediţie îngrijită de Gino Rado, Editura Memorialul
Revoluţiei 1989, Timişoara, 2011; Alexandru Oşca, coordonator, Revoluţia
Română în Banat, Editura Sitech, Craiova, 2009.
242
Sinteza Parchetului Militar, p.63.

131
 În dimineaţa zilei de 21 decembrie, au ieşit în stradă
pentru a protesta şi locuitorii Aradului243. Acţiunea a început,
mai întâi, la Întreprinderea de Orologie Industrială, acolo unde
un mic grup de tineri muncitori conduşi de Dănilă Onofrei,
au refuzat începerea lucrului şi au pornit spre centrul oraşului.
Pe traseu li s-au alăturat muncitorii de la Uzina de strunguri
U.T.A., Uzinele de vagoane, Combinatul de prelucrare a lem­
nului, Gara C.F.R., „Tricoul Roşu" etc. astfel încât, la sosirea
în faţa Comitetului Judeţean de Partid numărul lor ajunsese
la câteva mii. Demonstranţii au ocupat Piaţa Primăriei
manifestându-şi solidaritatea cu demonstranţii timişoreni şi
contestând regimul ceauşist. Aici au rămas în cursul zilei şi al
nopţii de 21 decembrie şi în dimineaţa de 22 decembrie (nu­
mărul protestatarilor a ajuns în jurul cifrei de 20. 000), interval
în care demonstraţia a fost paşnică, acest lucru datorându-se în
mare parte caracterului nonviolent imprimat manifestaţiei – un
rol important în acest sens a revenit celor care au coordonat
demonstraţia, în frunte cu actorul Valentin Voicilă – dar şi
for­ţelor de ordine dislocate în piaţă. În tot acest timp au fost
con­cepute mai multe scenarii de reprimare a manifestaţiilor,
la baza cărora s-a aflat, în primul rând, Ilie Matei, fostul prim-
se­cretar al Comitetului Judeţean de Partid Timiş iar, de la înce­
putul lui noiembrie 1989 secretar cu propaganda al C.C. al
P.C.R.. Ilie Matei, în calitatea pe care o avea, aceea de trimis
special al lui Ceauşescu, a cerut comandanţilor militari să-i
împrăştie pe demonstranţi cu patul armelor şi cu baioneta, să
folosească gaze lacrimogene. De asemenea, el a convocat în
seara de 21 decembrie, directorii de întreprinderi, cărora le-a
cerut să nu mai permită ieşirea salariaţilor în stradă, iar gărzile
patriotice să fie dotate cu bâte. În cele din urmă, atmosfera
s-a păstrat calmă până în cursul serii de 22 decem­brie, când
forţele revoluţionare au preluat puterea locală. Din păcate,
începând cu noaptea de 22 decembrie şi până în 25 de­cembrie
s-au înregistrat 19 morţi şi 38 de răniţi.
243
Vezi Revoluţia în Banat, coordonator Alexandru Oşca, Editura Sitech,
Craiova, 2009; Emil Şimandan, Întrebătorul din agora. În amintirea eroilor
martiri ai revoluţiei de la Arad, Editura Fundaţiei Culturale ,,Ioan Slavici”,
2003.

132
 La Sibiu, primele manifestări ale populaţiei au început
tot în dimineaţa de 21 decembrie, timp în care la Bucureşti
se făceau pregătiri pentru organizarea mitingului pro-regim ce
urma să aibă loc. Au avut loc manifestări de solidarizare cu
locuitorii Timişoarei, s-au scandat lozinci anti-ceauşiste şi anti-
totalitare, sau prin care se solicita îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă. Bilanţul confruntărilor dintre forţele de represiune şi
manifestanţi în cele două zile de proteste, 21 şi 22 decembrie, a
fost sumbru. În 21 decembrie au fost ucise patru persoane, iar în
22 decembrie, în perimetrul marcat de clădirile Inspecto­ratului
M.I. şi Şcoala Militară „Nicolae Bălcescu”, au fost ucise 49
de persoane şi 47 au fost rănite (27 de morţi şi patru răniţi au
fost cadre ale M.I., un mort şi şapte răniţi – cadre ale M.Ap.N.,
iar 21 de morţi şi 36 de răniţi au fost civili, reprezentând 61%
din totalul victimelor înregistrate în municipiul Sibiu în peri­
oada 22–30 decembrie 1989244). Violenţa confruntărilor poate
fi explicată şi prin faptul că prim secretar al judeţului era Nicu
Ceauşescu, fiul dictatorului. Acesta a cerut, într-o întâlnire pe
care a avut-o în data de 17 decembrie 1989 cu membrii Biro­
ului judeţean de partid şi cu alţi factori de conducere, inclusiv
militari, intrarea unităţilor militare de pe raza judeţului Sibiu
în stare de luptă. Întrucât, era „alarmă”, „stare de război”, se va
trage „fără somaţie”, cerea el. Nicu Ceauşescu s-a exprimat, la
19 decembrie 1989, în faţa mai multor persoane, că „în situaţia
în care vor avea loc manifestaţii şi în judeţul Sibiu, vom trage
şi nu-i vom lăsa să-şi facă de cap, că nu ne înving ei pe noi,
vom rade tot”245.
La Cluj, manifestaţiile populare au început în data de
21 decembrie, la puţin timp după ce toată ţara văzuse cu mare
ui­mire incidentele de la mitingul din Piaţa Palatului. În jurul
orei 13.00, circa 300 de muncitori de la Combinatul de Utilaj
Greu (C.U.G.) s-au adunat în curtea întreprinderii, exprimându-
şi revolta faţă de ceea ce se petrecea la Timişoara. Protestatarii
au revendicat, totodată, condiţii mai bune de viaţă şi de muncă.
Ulterior, manifestările de contestare s-au amplificat
ajungându-se, din nefericire, şi în acest oraş la ciocniri soldate
244
Raportul Comisiei Senatoriale, p. 358-359; Sinteza Parchetului Militar,
p. 186.
245
Raportul Comisiei Senatorial, p. 355.

133
cu victime. În total, în Cluj aveau să-şi piardă viaţa nu mai puţin
de 26 persoane, toate prin împuşcare, iar 55 au fost rănite246.
La Târgu Mureş, în aceeaşi zi de 21 decembrie 1989,
între orele 12.30-13.00, salariaţii din întreprinderea IMATEX
şi METALOTEHNICA, constituiţi spontan în grupuri, au por­
nit în marş de protest spre centrul oraşului. Pe traseu s-au ală­
turat şi alte persoane, scandând lozinci anticeauşiste. Mani­
festanţii au încercat să ajungă la sediul Comitetului Judeţean
de partid, dar au fost opriţi de forţele de ordine.
Dispozitivele din zonă erau alcătuite din militari ai
M.Ap.N., având asupra lor armamentul de infanterie iar ca­drele
pistolete T.T., precum şi o subunitate de transportoare blindate.
În dispozitiv se mai aflau militari din trupele de secu­ritate cu
armament de infanterie (fără a avea distribuită muni­ţia); cadre
de miliţie – înarmate cu pistolul din dotare, din care o parte
erau constituite în pluton de intervenţie – echipate şi dotate
corespunzător (nu au rezultat din anchetă probe referi­toare la
folosirea armelor de către lucrătorii de miliţie); o sub­unitate a
U.S.L.A. cu armament de infanterie şi pompieri militari.
La sosirea manifestanţilor în faţa Comitetului Judeţean,
asupra lor s-a acţionat cu jeturi de apă şi substanţă florex de
către militarii grupului de pompieri. Acţiunile de dispersare a
manifestanţilor, care s-au prelungit până spre orele serii, nu
şi-au atins scopul, unii dintre manifestanţi devenind chiar agre­
sivi. După ora 21.00 ei au reuşit să forţeze cordonul de militari
şi să avarieze maşinile de intervenţie ale pompierilor. Atacul
manifestanţilor a constat în aruncarea cu pietre, obiecte meta­
lice, sticle etc. asupra maşinilor de luptă şi militarilor în ter­
men din trupele Ministerului Apărării Naţionale (unul dintre ei
fiind rănit). Militarii au deschis foc de avertisment, fără nici o
comandă, pentru intimidare. Unii dintre militari, neidentificaţi,
au tras la picioare. Tirul a durat circa 40 de secunde. Inciden­
tele aveau să se agraveze pe măsură ce demonstranţii au conti­
nuat asaltul asupra forţelor de ordine.
În cursul cercetărilor au rezultat probe (declaraţii de
martori) potrivit cărora, consecutiv focului de avertisment, s-a
deschis focul de către persoane neidentificate, amplasate în locuri
246
Sinteza Parchetul Militar, p. 82-86.

134
ascunse, distincte de amplasamentele dispozitivelor mi­litare.
Anchetarea reprimării demonstraţiei, făcută de Parchetul Militar
Târgu Mureş, a pus în evidenţă faptul că altercaţiile dintre organele
de represiune şi demonstranţi au cunoscut momentul cel mai
grav în seara zilei de 21 decembrie. În di­mineaţa zilei următoare
se înregistrau şase morţi şi 73 de ră­niţi, dintre care19 au fost,
iniţial, internaţi în spitale. Acest epi­sod sângeros s-a petrecut în
zona centrală a municipiului Târgu Mureş. Toţi cei şase decedaţi
au prezentat plăgi împuşcate, iar între răniţi 21 au prezentat şi ei
asemenea plăgi. Un număr de 52 răniţi au prezentat alte categorii
de leziuni. În cursul acţiu­nilor de dispersare a demonstranţilor,
organele de miliţie şi se­curitate au reţinut 55 de cetăţeni, 52 dintre
aceştia prezentând ulterior leziuni corporale247.
La Braşov, demonstraţiile anticeauşiste au început în
ziua de 21 decembrie 1989 (spre prânz), atunci când muncito­
rii de la I.C.A. Ghimbav s-au opus decolării mai multor
elico­ptere spre Caransebeş. Bănuind că acestea vor fi folosite
îm­potriva manifestanţilor din Timişoara, salariaţii au ieşit pe
pista întreprinderii şi au impus turnului de control şi conduce­
rii întreprinderii, anularea zborurilor elicopterelor, care au fost
rechemate la sol şi garate în hangare.
Coloana plecată de la I.C.A. Ghimbav a ajuns în zona
centrală a municipiului Braşov în jurul orelor 15.00-15.30.
Celor prezenţi li s-au alăturat locuitori ai municipiului şi sala­
riaţi ai întreprinderilor şi instituţiilor braşovene. Interesant de
remarcat este faptul că afluenţa demonstranţilor spre centrul
oraşului s-a făcut sub supravegherea fostei miliţii, care a luat
măsuri adecvate de dirijare a circulaţiei autovehiculelor, pentru
a evita accidentarea participanţilor la demonstraţii.
Între timp, conducerea fostului Comitet judeţean P.C.R.,
sub îndrumarea lui Gheorghe Pană – fost membru al C.C. al
P.C.R., delegat din partea conducerii superioare de partid să
coordoneze acţiunile de preîntâmpinare a unor eventuale de­
monstraţii la Braşov – i-a convocat pe comandanţii garnizoa­
nei, comandantul miliţiei, al trupelor de securitate/miliţie, al
gărzilor patriotice şi le-a cerut să ia măsuri de menţinere a or­
dinii şi liniştii publice în oraş.
247
Sinteza parchetului Militar, p.88-91.

135
 În jurul sediului fostului Comitet judeţean P.C.R. au
fost postate trupe de securitate-miliţie, subunități ale armatei,
in­trând în dispozitiv şi formaţiunea „Scutul” de la fosta miliţie
a municipiului Braşov. Comandanţii subunităţilor militare, ce
aveau misiunea de a apăra sediul, le-au explicat liderilor gru­
purilor de demonstranţi că nimeni nu va face uz de armă îm­
potriva lor, cerându-le în schimb să nu încerce pătrunderea în
forţă în clădirea pe care o păzeau, să evite actele de violenţă
împotriva militarilor pentru a nu-i determina să riposteze. Cu
excepţia unor elemente turbulente aflate sub influenţa băutu­
rilor alcoolice, marea majoritate a demonstranţilor au înţeles
că militarii au de îndeplinit o misiune şi au respectat înţelege­
rea. Totuşi, în după-amiaza zilei de 21 decembrie1989, spre
seară, câţiva demonstranţi au încercat să-i dezarmeze pe mili­
tarii aflaţi în apropierea lor şi să forţeze pătrunderea în sediul
Comitetului judeţean. Împrejurarea i-a determinat pe militari
să execute foc de avertisment în plan vertical. Nici o persoană
nu a fost rănită sau ucisă.
După acest episod, manifestanţii, pe lângă celelalte lo­
zinci împotriva regimului, au început să scandeze: „Armata e
cu noi! Armata e cu noi!”, „Fără violenţă!”, evitându-se orice
provocare ce ar fi putut determina riposta celor înarmaţi. În
cursul nopţii de 21 spre 22 decembrie, grupuri dintre demon­
stranţii din faţa sediului fostului Comitet judeţean P.C.R. s-au
deplasat la marile întreprinderi braşovene, mobilizând pentru
a doua zi salariaţii la grevă şi la demonstraţie. A doua zi dimi­
neaţă, zeci de mii de persoane de la toate întreprinderile şi in­
stituţiile din Braşov şi împrejurimi s-au revărsat spre centrul
municipiului Braşov, scandând lozinci contra regimului. Ca şi
în seara precedentă a fost respectat acel pact tacit cu organele
de ordine, evitându-se în continuare provocările la adresa mi­
litarilor şi distrugerile de bunuri materiale. Nu s-au mai tras
focuri de armă, nici măcar de avertisment. Forţele de ordine
nu au operat reţineri sau arestări de persoane, nu au intervenit
în forţă pentru împrăştierea demonstranţilor, nu s-a apelat la
formaţiunile de pompieri, nu s-au mai constituit baraje care
să împiedice afluirea coloanelor spre sediul fostului comitet
ju­deţean P.C. În timpul discuţiilor dintre manifestanţi şi oficia­

136
lităţile comuniste s-a anunţat la radio şi televiziune că soţii
Ceauşescu au fugit, abandonând puterea248.
Un capitol aparte l-a constituit desfăşurarea evenimente­
lor de la Alba Iulia. Şi aici manifestaţiile revoluționare au
înce­put în 21 decembrie 1989. A doua zi, 22 decembrie, sub
presi­unea morală a manifestanţilor adunaţi în centrul oraşului,
pri­mul secretar al C.J. al P.C.R., Savu Ioan, anunţa din balconul
sediului Comitetului judeţean al P.C.R. că ,,declară desfiinţate
şi inexistente toate organizaţiile de partid judeţene, orăşeneşti
şi comunale”. Măsura a făcut ca judeţul Alba să fie prima zonă
din ţară unde s-au desfiinţat organizaţiile P.C.R., anulându-se
astfel, implicit, rolul conducător al partidului unic. Totodată,
neimplicarea forţelor de ordine a permis ca, în zilele de 21
şi 22 decembrie, la Alba Iulia situaţia să fie calmă şi să nu se
înregistreze victime. Asemănător s-au petrecut lucrurile şi la
Zalău, unde forţele de ordine au rămas în limitele legalităţii.249

248
Sinteza Parchetului Militar, p.92-97.
249
Victor Eugen Mihai Lungu, Tit-Liviu Domşa, op.cit., p. 108.

137
 IX. REVOLUŢIA ÎN BUCUREŞTI.
DEZINTE­GRAREA
SISTEMULUI DE PUTERE.
VICTO­RIA REVOLUŢIEI ROMÂNE

În capitala României domnea o atmosferă de îngrijorare

crescândă, o stare tensionată şi confuză, generată de incertitu­
dine şi lipsa de informaţii, atmosferă întreţinută de zvonurile
privind evenimentele de la Timişoara, dar şi de ştirile difuzate
de posturile de radio străine, mai ales, Europa Liberă, Vocea
Americii, BBC. Totuşi, puterea dorea să arate că situaţia se află
sub control. Astfel, pe 19 decembrie 1989 diplomaţii polonezi
acreditaţi la Bucureşti transmiteau la Varşovia că ,,în Bucu­reşti
este linişte şi nu există semne ale tensiunii exterioare, dar a
fost întărit personalul comisariatelor de miliţie, iar în cămi­
nele studenţeşti există în continuare celulele securităţii, create
înainte de congres [...]. Numărul patrulelor înarmate de pe
străzi se încadrează în norme”250.
Mai mult, pentru a demonstra că situaţia se află sub con­
trol, Nicolae Ceauşescu dispune organizarea de adunări în toate
instituţiile şi întreprinderile din ţară, pentru a fi condam­nate
acţiunile de la Timişoara şi a se reafirma sprijinul faţă de regim.
O astfel de adunare, preconizată la o scară impresionantă
şi cu un rol complex – o manifestare în sprijinul partidului, al
lui Nicolae Ceauşescu personal, dar şi un semn al stabilităţii
sociale şi politice – urma să aibă loc, desigur, şi la Bucureşti.
Totodată, se miza pe o reacţie internaţională favorabilă, dato­
rită acuzaţiilor publice ce urmau a fi aduse Uniunii Sovietice
şi altor state considerate a fi răspunzătoare pentru situaţia de
criză existentă în România. Considerat, mai apoi, unul dintre
momentele de referinţă ale Revoluţiei Române, mitingul din
Bucureşti a suscitat numeroase discuţii. Cu toate că organiza­
rea unei manifestări de o asemenea amploare s-a dovedit
250
Jan Kalodziejski, Konrad Bialecki op.cit., 109.

138
a-i fi fatală lui Ceauşescu şi regimului său dictatorial, ideea
convocării acestuia i-a aparţinut –conform Raportului Senato­
rial – în primul rând dictatorului251.
Elena Ceauşescu, potrivit aceleiaşi surse, a agreat ideea,
la fel şi generalii Milea şi Vlad. De altfel, atunci când Ceau­
şescu părea a se fi răzgândit şi a manifestat unele rezerve faţă
de utilitatea unei astfel de manifestări, cei doi generali i-au dat
asigurări liniştitoare252. În favoarea mitingului s-au pronunţat
şi Ion Dincă, Manea Mănescu, Emil Bobu. Realitatea a deju­
cat, însă, în totalitate aşteptările. Prin consecinţele pe care le-a
declanşat, convocarea mitingului poate fi considerată drept una
dintre marile greşeli săvârşite de Ceauşescu în acele momente.
Silviu Curticeanu apreciază că organizarea mitingului din 21
decembrie 1989 a fost ,,o inconştienţă” din partea lui Ceau­
şescu253. Fostul şef al Cancelariei Comitetului Central, aflat în
preajma lui Ceauşescu din 1975, aminteşte, însă, că acesta sim­
ţea nevoia de o ,,baie de aplauze” care îl reconforta, îl liniştea.
Susţinerea auditoriului o credea sinceră, iar manifestările de
efuziune le considera gesturi de sprijin, de iubire din partea
mulţimii, prin extensie, a întregului popor254.
Iulian Vlad crede, însă, că mitingul din 21 decembrie
a fost doar elementul declanşator, deoarece şi la Bucureşti
,,...totul clocotea, şi aici (existau) stări de nemulţumire care
se cunoşteau. Au fost făcute publice prin mass-media străină
evenimentele de la Timişoara, denaturate, s-au spus lucruri ne­
adevărate, dar s-au spus şi lucruri pe care nu le-au spus postu­
rile româneşti”255.
Cu toate că fuseseră difuzate şi în capitală înscrisuri şi
manifeste cu un conţinut anticeauşist, dictatorul şi cei din jurul
lui încă mai credeau că se bucură de popularitate şi autoritate
nelimitată. Chiar cu o zi înainte de miting, la 20 decembrie
251
Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I, p.160-162.
252
Ibidem, p. 161-162.
253
Există suspiciuni – nedovedite – conform cărora convocarea
mitingului ar fi fost una dintre piesele de bază ale planului diversionist în
incitarea şi manipularea mulţimii.
254
Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu, din 28 octombrie 1993 în
,,Clio/1989”, An IV, nr. 1 (7) 1989, Bucureşti, Editura I.R.R.D., p.123-150.
255
Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f.325.

139
1989, Barbu Petrescu, în numele Comitetului Municipal Bucu­
reşti al P.C.R., transmitea o notă prin care relata că în seara
zilei de 19 decembrie 1989, ora 21.20, în staţia de tramvai Bd.
Mărăşeşti, sector 4, s-a găsit un număr de manifeste având
,,un caracter duşmănos”. Prin aceeaşi notă s-a semnalat că, tot
atunci, în jurul orei 21.00, lucrători ai Întreprinderii de Trans­
port Bucureşti (I.T.B.) semnalaseră, la rândul lor, existenţa
într-un vagon de tramvai a unor manifeste cu ,,caracter os­
til”256. În ambele situaţii, se menţiona în notă, manifestele au
fost predate organelor de stat.
La 21 decembrie, conform obiceiului, în Piaţa Palatului
a fost adus un mare număr de ,,oameni ai muncii”, circa
100.000, a căror mobilizare se făcuse în pripă. Faptul era însă
nesemnificativ, deoarece rolul principal al celor din piaţă era
acela de a-şi exprima întreaga lor ,,adeziune” la politica parti­
dului, inclusiv dragostea ,,neţărmurită faţă de iubitul condu­
cător”. Conform cunoscutului ritual ideologic, participanţii
purtau portretele Elenei şi ale lui Nicolae Ceauşescu, precum
şi lozincile adecvate momentului: ,,Condamnăm cu fermitate
trădătorii şi vânzătorii de ţară!”; ,,Să înceteze manifestările şo­
viniste ale cercurilor străine!”; ,,România a ales/ Socialism,
pace, progres!”; ,,Trăiască unitatea de nezdruncinat a întregu­
lui nostru popor în jurul partidului, al secretarului său general,
tovarăşul Nicolae Ceauşescu!”; ,,Stima noastră şi mândria,
Ceauşescu-România!”257.
Adunarea a fost organizată de primarul general de
atunci al capi­talei, Barbu Petrescu, care îndeplinea şi funcţia
de prim-secretar al Capitalei. Despre acest personaj, Silviu
Curticeanu avea să declare că nu era ,,un om normal”, poziţia
sa politică explicându-se în mare măsură prin faptul că era fiul
nelegitim al tatălui Elenei Ceauşescu258.
În vederea asigurării bunei desfăşurări a mitingului, în
dimineaţa de 21 decembrie au fost concentrate în perimetrul
256
A.N.I,C., Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Organizatorică, Ds. 58/1989, f.8.
257
Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989, în context
internaţional, Editura Enciclopedică, Editura Institutului Revoluţiei
Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2006, p. 216.
258
Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu, p.136. Născut în 1932, Barbu
Petrescu fusese iniţial muncitor mecanic.

140
Pieţei, 147 cadre de Miliţie, echipate în majoritate în uniformă
militară, dar şi în civil, 300 ofiţeri de la Şcoala de Perfecţio­
nare a Cadrelor de Miliţie din Bucureşti – aceştia toţi în civil.
Comanda acestor forţe a fost asigurată de către gen. Gianu Bu­
curescu, locţiitor şef Direcţia Securităţii Statului, comandantul
acţiunii, şi de către col. Marin Bărbulescu, şeful Miliţiei Capi­
talei. Aceste efective au fost organizate în zece baraje şi o re­
zervă. Dispozitivul trupelor de securitate a fost constituit din
opt plutoane a câte 24 de militari în termen, fiecare îmbarcaţi
în autobuze şi dispuşi ca rezerve în opt puncte din jurul Pieţei
Palatului. În acelaşi timp, s-au format patru rezerve de inter­
venţie, având valoarea unei companii de securitate, în următoa­
rele puncte: două în cazarma Băneasa, una în cazarma Roşu şi
una în cazarma Măgurele. Căile de acces adiacente spre Piaţă
au fost blocate de forţele de ordine pentru a interzice pătrunde­
rea unor eventuali intruşi sau părăsirea locului de adunare de
către unii dintre manifestanţi. Au fost dispuse mijloace de
transport de mare tonaj pentru blocarea anumitor străzi259. For­
ţele de ordine îmbrăcate în civil aveau un dublu obiectiv – pe
de o parte să ţină sub supraveghere pe manifestanţi şi, pe de
altă parte, să-l aplaude şi să-l aclame pe Ceauşescu.
Mitingul a început la ora 12.00. Cu câteva ore mai de­
vreme a avut loc o şedinţă operativă în aşa numita ,,sală mică”
din C.C., prilej cu care Ceauşescu şi-a informat colaboratorii
apropiaţi că va anunţa acordarea unor indemnizaţii băneşti
şi va denunţa acţiunile ,,huliganice” de la Timişoara, dar şi
amestecul străin în tulburările din ţară. Tot atunci s-a realizat
şi scenariul mitingului, respectiv desemnarea celor cinci repre­
zentanţi ai muncitorilor ce urmau a lua cuvântul, după care
urma discursul secretarului general.
Pentru început, lucrurile păreau că decurg după canoa­
nele obişnuite. Mai întâi, cei cinci muncitori au acuzat ele­
mentele ,,huliganice” de la Timişoara (a fost una dintre obse­
siile regimului de a nu da o conotaţie politică acţiunilor de
protest şi de a le asimila celor huliganice, de vandalizare etc.)
şi, în acelaşi timp, îşi anunţau sprijinul necondiţionat faţă de
conducătorul ,,prea iubit” şi de partid, hotărârea de a apăra
259
Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 118-119.

141
independenţa şi suveranitatea României socialiste, de a înde­
plini sarcinile adoptate la Congresul al XIV-lea. Automatis­
mele păreau să funcţioneze fără greş, întărind credinţa lui Cea­
uşescu că stăpâneşte pe deplin situaţia.
La 12.30 a luat cuvântul Nicolae Ceauşescu. Acesta
condamnă, la rândul lui, acţiunile ,,huliganice” de la Timişoara
şi pe cele ale cercurilor revizioniste străine. Între timp, con­
form unor declaraţii, la barajele realizate de miliţie au apărut
grupuri de persoane care solicitau să li se permită accesul în
perimetrul mitingului, motivând că s-au pierdut de tovarăşii lor
de muncă, iar la barajul de la hotelul ,,Bucureşti” se adunase
un grup de circa 50 de persoane care au început să cânte
,,Deşteaptă-te române”260. Aici, în zona hotelului ,,Bucureşti”
de pe Calea Victoriei, s-ar fi format un prim grup de protesta­
tari ce s-a manifestat chiar în timpul desfăşurării mitingului
din faţa C.C. al P.C.R.. Apare, astfel, explicabil de ce în acest
spaţiu au fost şi primele persoane reţinute şi bătute de forţele
de ordine. În acest grup de nemulţumiţi au activat şi câţiva re­
voluţionari veniţi de la Timişoara. Acest nucleu, susţinut de
câţiva bucureşteni, a spart barajul forţelor de ordine şi a reuşit
să se îndrepte spre Piaţa Palatului261. În această atmosferă
încor­dată, Ceauşescu era întrerupt, după doar şase minute,
într-o totală stare de uimire generală, de un zgomot ce părea
a fi ca de petardă, urmat de un hârâit asurzitor provenit, după
cât se pare, de la instalaţia de sonorizare. Alte surse vorbesc
des­pre un vuiet peste care s-ar fi suprapus unele zgomote ca
de explozii venite dinspre ,,Ateneu” şi din zona Bisericii Kret­
zulescu262. Imediat, s-a creat o stare de confuzie şi de teamă
generală, iar ordinea nu a mai putut fi restabilită în totalitate,
chiar dacă Nicolae Ceauşescu, după câteva minute de întreru­
pere, şi-a putut relua cuvântarea. Acum încearcă să reia con­
trolul situaţiei, anunţând adoptarea unor măsuri pentru creşte­
rea nivelului de trai – mărirea cu 200 de lei a retribuţiei mi­
nime, cu 300 de lei a ajutorului social, a pensiilor cu 100 de
260
Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I, p. 164.
261
Romulus Cristea, Revoluţia 1989, Bucureşti, Editura România Pur şi
Simplu, 2006, p. 54.
262
Idem, p. 52.

142
lei, cu 30-50 de lei a alocaţiilor de stat pentru copii, instituirea
indemnizaţiei de naştere în valoare de 1.000-2.000 de lei, îm­
bunătăţirea condiţiilor de trai etc. Nimeni, însă, nu l-a mai au­
zit sau urmărit.
Efectul spargerii adunării a fost devastator pentru Ceau­
şescu. Românii, şi nu numai ei, au văzut şi au auzit momentul
întreruperii, apelul disperat al perechii dictatoriale pentru re­
stabilirea ordinii. Imaginea lui Ceauşescu, extrem de uimit şi
derutat, surprins de ceea ce se întâmpla, îmbătrânit şi în acelaşi
timp neajutorat, avea să facă în scurt timp înconjurul lumii. Lumea
întreagă, dar mai ales românii, asistau la demolarea unui mit.
La încheierea mitingului, Nicolae Ceauşescu nu a mai
aşteptat obişnuitele urale şi ovaţii. A părăsit în cel mai scurt
timp balconul, iar Piaţa Palatului a fost evacuată cu mare repe­
ziciune. Impactul asupra lui Ceauşescu a fost extrem de puter­
nic. Pentru el, acel Balcon şi acea Piaţă constituiseră ani de-a
rândul un simbol al puterii sale absolute, de necontestat. Ges­
tul unora dintre manifestanţi de a-l huidui, pur şi simplu l-a
paralizat şi l-a pus în situaţia de a nu mai avea, practic, nici un
fel de reacţie.
Cu toate acestea, Nicolae Ceauşescu nu a reuşit nici
acum, într-o clipă fatală a destinului său politic, să descifreze
adevăratul sens al tulburărilor ce începeau să cuprindă întreaga
ţară. El nu a înţeles că era, de fapt, vorba de un vot de blam dat
de întreaga societate românească şi nu de un pretins complot din
exterior la care s-au raliat elemente marginale din interior, aşa
cum califica el evenimentele ce scăpaseră de sub orice control.
Spargerea mitingului din Piaţa Palatului avea să fie in­
tens mediatizată în plan internaţional. Din acest moment, Cea­
uşescu nu a mai părăsit Comitetul Central al Partidului Comu­
nist, implicit perimetrul Pieţei Palatului, până la fuga sa cu
eli­copterul de a doua zi.
Ajuns în anticamera biroului său, unde era aşteptat de
toţi cei care mai devreme îi fuseseră alături în balcon, Nicolae
Ceauşescu i-a ordonat lui Postelnicu să afle ce s-a întâmplat,
după care a cerut comandanţilor armatei, internelor şi securi­
tăţii să nu mai părăsească incinta Comitetului Central. Nu cu­
noaştem cu exactitate reacţia interioară a celor trei. Totuşi,

143
Silviu Curticeanu a observat la gen. Milea un sentiment de in­
satisfacţie, considerând că această reţinere se datora neîncrede­
rii secretarului general în persoana sa263.
Sursa tulburărilor care au compromis mitingul lui
Ceau­şescu nu a fost stabilită nici până astăzi cu precizie.
Conform unei păreri avizate, aparţinând lui Virgil Măgureanu,
fost di­rector al Serviciului Român de Informaţii, mitingul a fost
,,dezorganizat profesionist”264. Nu se cunoaşte dacă zgomotul
de petardă, extrem de puternic, ar fi fost cauzat accidental sau
dacă a fost produs printr-un act deliberat. Unii au susţinut că
totul a pornit de la o petardă din piaţă, dar la fel de bine putea
fi şi o sursă întâmplătoare. În ceea ce priveşte hârâitul asur­
zitor au existat, de asemenea, mai multe supoziţii: scurtcircui­
tarea megafoanelor, bruiaj amplificat la maximum prin difu­
zoare, lansarea unor mesaje subliminale265. De asemenea, nu
se cunoaşte autorul sau autorii acestei sau acestor diversiuni.
Suspiciunile planează atât asupra Securităţii sau a altor ele­
mente interne, cât şi asupra unor elemente subversive venite
din exterior. Există şi o altă versiune asupra acestor zgomote,
conform căreia în zona Hotelului Bucureşti, de pe Calea Victo­
riei, acolo unde a existat primul grup de contestatari ai regi­
mului, persoane îmbrăcate în uniforme de culoare kaki, cu
cizme, fără însemne militare, înarmate cu bâte, au coborât
dintr-un autocar şi i-au luat la bătaie pe cei aflaţi acolo, după
care au aruncat câteva petarde şi grenade lacrimogene. Aceste
secvenţe neelucidate s-ar fi petrecut cu puţin timp înainte de
spargerea mitingului. Tot acum s-au făcut şi primele reţineri.
Există presupunerea că exploziile auzite dinspre Atheneu şi
Biserica Kretzulescu ar fi fost tocmai ecoul acestor explozii

263
Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu din 28 octombrie 1993 în faţa
Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989 în
,,Clio 1989”, An IV, nr. 1(7)/2008, Bucureşti, Editura I.R.R.D., 2008, p. 136.
264
Virgil Măgureanu în dialog, Editura RAO, Bucureşti, p. 115-116.
265
Vezi în acest sens Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I; Punct de
vedere preliminar al Serviciului Român de Informaţii privind Evenimentele
din Decembrie 1989, ,,Omniapres” – ,,Ordinea” Supliment, p.31; (în
continuare Punct de vedere SRI), Peter Siani-Davies, Revoluţia Română
din Decembrie 1989, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2006.

144
provocate, în special, de grenadele lacrimogene folosite în
plină zi266.
Simultan, sau poate imediat după explozie, s-au auzit
şi proteste ale unor persoane sau grupuri de persoane, captate
cu claritate de către microfoane. Despre provenienţa acestor
pro­teste există, de asemenea, mai multe versiuni. Unii analişti
vorbesc de câteva grupuri de tineri muncitori de la Turbo­
mecanica. Ei au început să scandeze: ,,Timişoara” şi ,,Jos
Ceauşescu”, huiduindu-l în acelaşi timp pe dictator şi provo­
când spaima celorlalţi participanţi la miting care, temându-
se de intervenţia forţelor de represiune, au fugit, pro­ducând
învălmăşeală şi dezordine267. Altă interpretare consi­deră
că a fost vorba de câţiva oameni, disparaţi, care au înce­put
individual să-l huiduie pe Ceauşescu, protestul lor spontan
fiind propagat de megafoanele aflate în apropiere.
Alţi analişti consideră că cei care au generat dezordinile
şi ar fi provocat autodizolvarea mitingului ar fi fost înşişi secu­
riştii, îmbrăcaţi în civil sau deghizaţi în muncitori cu steaguri.
Numai aşa s-ar explica de ce protestatarii respectivi nu au fost
arestaţi, ci au reuşit să fugă, producând învălmăşeală şi sparge­
rea mitingului. Există opinii care pun incidentele pe seama
studenţilor, infiltraţi printre manifestanţi pentru a boicota mi­
tingul, sau a unor grupuri de revoluţionari veniţi de la Timi­
şoara. Zgomotul de nesuportat, echivalent cu cel produs de
formaţii de avioane, elicoptere sau tancuri a fost produs de
o sursă de bruiaj amplificată la maximum268. Totuşi, după
afirma­ţiile unor participanţi la manifestaţie, panica produsă nu
s-a datorat atât zgomotului, cât mai mult existenţei unei senza­
ţii fizice de spaimă, suficient de puternică pentru ca partici­
panţii la mitingul ceauşist să ignore rigorile conotative ale res­
pectivei împrejurări. Unii specialişti au conchis că astfel de
senzaţii sunt cauzate de emiterea la intensitate crescută a unor
unde de joasă frecvenţă269.
266
Romulus Cristea, op. cit., p. 53-54.
267
Peter Siani-Davies, op. cit, p. 126.
268
Sergiu Nicolaescu, op. cit. p.123.
269
Raportul Comisie Senatoriale, vol. I. p.168. Vezi şi Sergiu Nicolaescu,
op. cit. p.124.

145
 Instituţia cea mai în măsură să dea un răspuns la această
întrebare, Serviciul Român de Informaţii, ezită să dea un ver­
dict clar despre evenimentele petrecute în Decembrie 1989.
Raportul emis de această instituţie menţionează că partea de
început a Revoluţiei din Bucureşti a avut, pe lângă spontanei­
tatea mişcării populare, şi ,,dimensiuni care trimit spre acţiunea
premeditată a unor «actori» din afara maselor ieşite în stradă.
Datele deţinute de SRI dau ca certă implicarea unor elemente
profesioniste din afara maselor populare”270.
O parte dintre răspunsuri au fost, totuşi, formulate în
2008 de către Virgil Măgureanu. El consideră că mitingul a fost
,,sabotat”, iar fenomenele ce s-au întâmplat în acele mo­mente
(provenienţa vuietului produs cu sunete de joasă frec­venţă,
folosirea petardelor, existenţa grupurilor violente, a ţe­puşelor,
strigăte, inclusiv în limba rusă etc), toate aceste mani­festări
converg spre concluzia existenţei unui scenariu meti­culos ce avea
drept obiectiv schimbarea situaţiei din Româ­nia271.
În privinţa implicării Securităţii, ca instituţie, în dezor­
ganizarea mitingului, profesorul Măgureanu exclude în mod
categoric orice amestec. El afirmă că în afara unei opoziţii
ta­cite, individuale, dar niciodată ca grupuri, aceasta nu s-a
mani­festat. Securitatea, sublinia Virgil Măgureanu, ,,nu şi-a
per­mis”, până în data de 22 decembrie 1989, nici un gest de
nesu­punere, de opoziţie făţişă272.
Pe de altă parte, a existat o situaţie extrem de ambiguă
la nivelul conducerii instituţiei. În lipsa generalului Vlad, aflat
în cea mai mare parte a timpului în clădirea C.C. al P.C.R.,
conducerea ar fi trebuit să fie preluată, fără alte formalităţi, de
adjunctul său, Bucurescu Gianu. Acesta, însă, conform celor
declarate de şe­ful său de cabinet, a refuzat să-şi asume orice
responsabilitate, mergând până acolo încât refuza să răspundă
la telefon ori să transmită ordine, indicaţii ş.a.m.d.. Aceeaşi
atitudine ambiguă a avut-o şi şeful Securităţii Municipiului
Bucureşti, col. Ghe­orghe Goran, care în cursul nopţii de
21 spre 22 decembrie 1989 a părăsit pur şi simplu unitatea,
270
Punct de vedere SRI, p. 30-31.
271
Virgil Măgureanu în dialog, p. 116.
272
Ibidem, p.117.

146
fără să dea nici un fel de ordine sau să lase vreun înlocuitor
la comandă. El a reapărut după 25 decembrie 1989, după ce
Nicolae Ceauşescu fusese executat, iar situaţia tindea să se
stabilizeze273.
Indiferent cine ar fi provocat spargerea mitingului (unii
autori sugerează că ar fi fost forţe externe), scopul a fost atins –
discreditarea lui Ceauşescu, demitizarea personalităţii lui, cre­
area imaginii omului înspăimântat. Faptul că mitingul a fost
transmis la televizor şi că era urmărit de o ţară întreagă le-a
demonstrat românilor că poziţia politică a lui Ceauşescu deve­
nise vulnerabilă şi că, în sfârşit, a sosit momentul unei revolte
la nivelul întregii ţări.
Ca o concluzie, se poate spune că mitingul de la Bucu­
reşti din 21 decembrie 1989 a fost important pentru că a adu­nat
laolaltă o mare masă de oameni care, altfel, nu ar fi avut ocazia
să se afle în acelaşi loc şi nu ar fi avut prilejul şi nici curajul să
protesteze.
Un alt aspect interesant, observabil în urma consultării
materialelor aflate în fototeca Agerpres-ului, l-a constituit
faptul că, la un moment dat, unii dintre demonstranţi, – după
pro­ducerea busculadei – au scos la iveală alte lozinci. Nu există
dovezi că a existat o acţiune premeditată sau a fost vorba des­
pre iniţiative personale.
Aşadar, transformarea revoluţiei locale în Revoluţie
naţională a început în Piaţa Palatului din Bucureşti, viitoare
Piaţă a Revoluţiei, după dezorganizarea mitingului al cărui
scop era tocmai acela de a sprijini în mod necondiţionat regimul
Ceauşescu.
În continuare, primele reacţii ale protestatarilor au fost
moderate. Ei nu s-au manifestat violent asupra instituţiei re­
prezentate de clădirea Comitetului Central, a forţelor de ordine
sau a altor instituţii ale puterii, ceea ce îi face pe unii analişti ai
fenomenului să considere că, în această fază a revoltei, impulsul
vindicativ al populaţiei nu era îndreptat împotriva partidului, ci
împotriva şefului său, asupra celui care concentrase în mâinile
sale puterea în mod discreţionar274.
273
Punct de vedere al S.R.I., p.13.
274
Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom,

147
 Ceauşescu, contestat de această dată în mod direct, re­
fuză în continuare şi cu încăpăţânare să accepte realitatea. To­
tul îi pare ireal şi fără logică; el, ,,cel mai iubit fiu al poporu­
lui” şi mult adulatul, să aibă parte de contestare? Vinovaţii,
desigur, nu puteau fi decât din exterior. Ei aveau drept scop
destabilizarea regimului politic din România, distrugerea soci­
alismului, a integrităţii şi independenţei statului român. Este
adevărat că nu pot fi scoase în totalitate din ecuaţie şi astfel de
intenţii din partea unor puteri străine. Există anumite dovezi în
acest sens şi anumite date care conduc spre astfel de supoziţii.
Ceauşescu nu a înţeles, însă, că principala contestare venea din
interior, din partea propriului popor, a muncitorilor, a intelec­
tualilor, a tinerilor, bătrânilor, femeilor, a membrilor de partid
pe care el îi considera trup şi suflet ataşaţi idealurilor socialis­
mului şi comunismului. Probabil că în aceasta a constat drama
lui, fapt ce aduce o explicaţie în plus desfăşurării violente a
Revoluţiei Române. Credinţa lui oarbă, mesianică, fără mar­
gini, că este urmat de întregul popor, că doar el poate să-i
aducă fericirea, l-a condus la pierderea reperelor lumii reale.
Rupt total de realitate, identificându-se cu sistemul şi cu min­
tea încremenită în proiectul său stalinist, este dispus la orice
acţiune, inclusiv la un război total împotriva oricui sau la un
război civil, numai să-şi păstreze poziţia şi puterea.
În teleconferinţa ce a urmat evenimentelor din Piaţa
Pa­latului, desfăşurată la ora 18.00, Nicolae Ceauşescu insistă
asupra acestor aspecte. (La teleconferinţă au fost de faţă,
printre alţii, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, Emil Bobu,
Silviu Curticeanu, Vasile Bărbulescu, Ion Radu, Vasile Milea,
Tudor Postelnicu, Iulian Vlad ). Odată în plus, şeful regimului
condamnă într-un mod violent ,,agenturile străine”, care ma­
nevrează prin intermediul ,,agenturii” şi al elementelor reacţi­
onare din interior împotriva ,,integrităţii, independenţei, a con­
strucţiei socialismului, a bunăstării poporului”. Antidotul pe care
el îl vedea nu putea fi decât lichidarea acestor acţiuni conjugate,
,,în cel mai scurt timp”, printr-o ripostă hotărâtă, energică a
membrilor de partid, a tuturor, şi în special a mun­citorilor.
Era, însă, prea târziu ca procesul revoluţionar să mai
poată fi oprit. Poate că, dacă Bucureştiul nu s-ar fi revoltat,
Iaşi, p. 295.

148
soarta Timişoarei şi a României ar fi fost alta. Aceasta în cazul
în care forţe din exterior nu ar fi hotărât, totuşi, să-l răstoarne
pe Ceauşescu şi ar fi avut capacitatea să o facă. Dar în acest
caz imprevizibilul sau calculul politic ar fi hotărât soarta ţării.
După manifestările anticeauşiste de la Bucureşti, însă, acţiunile
protestatar-revoluţionare se extind la nivelul întregii ţări.
Represiunea în Bucureşti
Iniţial, forţele de protecţie ale mitingului au fost relativ
reduse, dar după incidentele amintite, numărul lor a crescut
considerabil. În după amiaza zilei de 21 decembrie şi în noap­
tea de 21 spre 22 decembrie au fost masate trupe în centrul
Capitalei, în perimetrul cuprins între Parcul Tineretului–Piaţa
Unirii – Piaţa Universităţii – Piaţa Romană – Piaţa Rosetti–Piaţa
Palatului, Ateneul Român. Forţele respective aparţineau atât
Ministerului de Interne, cât şi Ministerului Apărării Naţionale.
Primele forţe de represiune ce au acţionat în Bucureşti au fost
alcătuite din trupe aparţinând Ministerului de Interne, Trupelor
de Securitate, elevi ai Şcolii Militare de Ofiţeri Băneasa,
scuti­eri (aproximativ 100). După ora 14.00, s-au adăugat
trupe ale Ministerului Apărării Naţionale, inclusiv tancuri şi
T.A.B.-uri275. La scurt timp după disoluţia mitingului, forţe ale
Ministe­rului de Interne şi ale Securităţii primesc ordin să blo­
cheze Piaţa Palatului, pentru a nu permite pătrunderea mani­
festanţilor către sediul Comitetului Central al Partidului Co­
munist, acolo unde se afla secretarul general al partidului şi în
acelaşi timp preşedinte al României şi comandant suprem al
armatei. Mai precis, ele au fost plasate între fostul Hotel Ne­
goiu, intrarea străzii 13 Decembrie, intrarea Bd. N. Bălcescu,
intrarea Str. Oneşti, Ateneul Român, str. Ştirbei Vodă, pe lângă
magazinul Adam. În clădirea Comitetului Central, în zi­lele
de 21-22 decembrie 1989 a fost depozitată o mare canti­tate
de armament. Conform aprecierii generalului Iulian Vlad
,,[…] acest sediu avea în el atâta armament şi muniţie încât
cred că o lună ar fi putut să reziste[…] tot perimetrul acestuia
era înconjurat de o brigadă a trupelor de securitate şi ştiţi ce
valoare are o brigadă cu armament cu tot. Erau sute de ofiţeri şi
275
Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f.299-300, Stenograma audierii lui Iulian
Vlad, în ziua de 19 octombrie 1993, f. 281-371, în faţa Comisiei Senatoriale
pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989.

149
subofiţeri cu armament, inclusiv luptători U.S.L.A. Nu s-a tras
un foc, cu toate că Ceauşescu când a fugit spre lift a ţipat către
toţi cei care erau acolo să nu se permită intrarea în sediu”276.
În zona centrală a oraşului, Piaţa Universităţii, cu toate
punctele sale de reper – Muzeul de Istorie al Municipiului Bu­
cureşti (Palatul Şuţu), Spitalul Colţea, Universitatea, Faculta­
tea de Arhitectură, Teatrul Naţional Bucureşti, Hotelul Inter­
continental, Sala Dalles, restaurantul Dunărea şi restaurantul
Pescarul – forţele de represiune care au intervenit brutal asu­pra
manifestanţilor la lăsarea serii, au avut următoarea alcătu­ire şi
următorul amplasament:
• în zona intersecţiei străzilor 13 Decembrie – Batiştei
– Sala Dalles, dispozitivul era compus din patru cordoane;
scuti­eri pe care şeful Departamentului Securităţii Statului îi nu­
meşte prescurtat F.O.I., adică formaţiune de operaţii de inter­
venţii, alcătuit din subofiţeri; imediat în spatele lor cadre de
miliţie, în adâncime (spre fosta stradă Oneşti) cadre în ţinută
militară (elevi şi ulterior militari în termen), iar în spatele
acestora ofiţeri. Respectivul dispozitiv a fost întărit cu cinci
tancuri şi mai multe transportoare blindate;
• în zona Bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej – Piaţa
Universităţii se aflau scutieri şi cadre ale M.I.;
• la intrarea în strada Batiştei – între hotelul Interconti­
nental şi Banca Româno-Franceză – exista un cordon de scu­
tieri, precum şi luptători de la U.S.L.A., a căror prezenţă era
jus­tificată prin existenţa în zonă a unor obiective cărora le
asigu­rau nemijlocit paza, respectiv Agenţia companiei aeriene
isra­eliene ,,EL-AL” şi complexul diplomatic al S.U.A.277.
Trupele aparţinând Ministerului Apărării Naţionale au
intrat în dispozitiv după ora 14.00 atât în Piaţa Palatului, cât
şi în alte zone din Capitală, în special în punctele ,,fierbinţi”.
Primele forţe militare ieşite din cazărmi au fost cele conduse
de colonel Oană Florea şi maior Marin Ionel. Efectivele ieşite
din cazărmi erau alcătuite din militari şi T.A.B.-uri, dar nu şi
tancuri. Ulterior au fost scoase şi alte efective din cele două

276
Din declaraţia lui Iulian Vlad în Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I,
p.169.
277
Punct de vedere S.R.I., p. 5.

150
regimente mecanizate, astfel încât, la ora 19.45 se aflau în dis­
pozitiv un număr de 37 T.A.B.-uri ( 24 de la Reg. 1 Mecanizat
şi 13 de la Reg. 2 Mc.). Trupele aparţinătoare de Ministerul
Apărării Naţionale au fost scoase în teren, fără o misiune con­
cretă, ordinul urmând să-l primească la faţa locului de la însuşi
ministrul Milea. Misiunea primită consta în blocarea căilor de
acces spre Comitetul Central al P.C.R. prin formarea de baraje.
În ceea ce priveşte folosirea armamentului, se ordonase ca
acesta să nu fie folosit decât în caz de ,,extremă nevoie”, ur­
mând a se executa foc de avertisment, în plan vertical, dar ,,în
nici un caz să nu se execute foc asupra populaţiei278.
Se cuvine a fi făcută o paranteză. În declaraţia genera­
lului Vlad din 19 octombrie 1993, în faţa aceleiaşi Comisii
Se­natoriale, acesta afirmă sub jurământ că nu avea ,, nici un
om în dispozitiv, toţi erau în acest perimetru, iar Direcţia de
Secu­ritate şi Gardă era în sediu279. ,,În această acţiune, mai
erau şi alţi ofiţeri şi comandanţi de unităţi. Atunci – continuă
gen. Vlad – am aflat că comandantul regimentului de gardă
era Amăriucăi, comandant de batalion”. Generalul Iulian Vlad
preciza că nu ştia ce s-a întâmplat, el afirmând că s-a aflat în
preajma trupelor de la Băneasa, cele care dublau trupele de
se­curitate şi se aflau în rezervă pe strada Oneşti280. Reamintim
că la nivel de comandă se constituise, după teleconferinţa de la
ora 18.00, un Comandament unic, aflat sub conducerea directă
a lui Ceauşescu, în calitatea sa de comandant suprem. Acest
comandament îi avea în componenţă pe gl. Vasile Milea – şef
executiv, pe Silviu Curticeanu – ca secretar, iar pe Ion Dincă,
Tudor Postelnicu, gl. col. Iulian Vlad, col. Corneliu Pârcălăbescu
– ca membri.
Cu puţin timp înainte, la ora 17.30, ministrul Milea ce­
ruse să i se trimită la sediul C.C. o grupă de transmisionişti, cu
mijloacele necesare, pentru a realiza o legătură radio proprie
cu unităţile şi comandamentele militare, precum şi o grupă de
ofiţeri din Marele Stat Major, cu harta Capitalei. Au fost tri­
278
Procuratura României. Direcţia Procuraturilor Militare. Ds. 76/P/2990.
Armata, Capitol 2, Paragraf 5, apud Note despre Represiunea din noaptea
de 21/22 decembrie 1989, p.83.
279
Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f. 346.
280
Ibidem, f. 346-347.

151
mişi de la Comandamentul Trupelor de Transmisiuni următorii
patru ofiţeri: căpitan inginer Marius Tufan, maior Dănuţ Stan,
maior Marian Răducu şi căpitan Dan Plăvitu. De la Marele Stat
Major s-a prezentat o grupă de operatori condusă de colo­nel
Dumitru Folescu281. Tot acum Milea a ordonat comandamentu­
lui Aviaţiei Militare să execute zboruri de recunoaştere deasu­
pra Capitalei pentru a monitoriza manifestanţii.
O constatare rezultată în urma desfăşurării evenimente­
lor revoluţionare din acele zile a fost aceea că la toate nive­
lurile de conducere s-a observat o criză acută de comanda­
ment. Cu toate că se constituise acel Comandament unic, cu o
alcătuire mixtă din generali şi ofiţeri ai Ministerului Apărării
Naţionale (M.Ap.N.), Ministerului de Interne (M.I.), Departa­
mentului Securităţii Statului (D.S.S.) şi ai Gărzilor Patriotice
(G.P.), deşi această grupă operativă îşi desfăşura activitatea în
aceeaşi clădire, practic, nu a existat o comandă unică şi nici
o coordonare clară a forţelor, după regulile militare. În acest
sens generalul Ion Suceavă, care în decembrie 1989 deţinea
gradul de colonel şi îndeplinea funcţia de şef al Brigăzii de
Transporturi în Inspectoratul General al Miliţiei, declara într-o
prezentare făcută la I.R.R.D., în septembrie 2008, următoarele:
,,În Piaţa Romană era o bulibăşeală de nedescris. Toţi trimise­
seră trupe în oraş, dar nu era un coordonator, un comandant
unic. Era armată, miliţie, gărzi patriotice, securitate. Fiecare cu
comanda lui, cu şeful care-l trimisese şi care se afla la birou, în
timp ce pe teren nu exista cineva care să conducă toate aceste
forţe spre o acţiune unitară. Practic, nu conducea nimeni. Eu
venisem cu 40 de ofiţeri de la I.G.M. şi am stat undeva, mai la
dos: nu ne băgam, să vedem cum evoluează treburile. Prin sta­
ţie auzeam mereu apelurile lui Marin Bărbulescu, şeful Miliţiei
Capitalei: «Recoltaţi, recoltaţi!» Adică, arestaţi, arestaţi. La un
moment dat îl văd pe generalul Geanu Bucurescu, în civil, ad­
junct al Ministrului de Interne. Mă duc la el şi când mă vede,
mă întreabă:
– Mă, ţie îţi place ce este aici?
– Nu, da ce să fac? Iar el n-a zis nimic, a plecat, s-a
pier­dut printre manifestanţi.
281
Constantin Codrescu, Mircea Seteanu, Radu Olaru, Armata Română în
Revoluţia din Decembrie ΄89, Bucureşti, Editura Militară, 1994, p.60.

152
 Deci, nimeni nu făcea nimic. Doar manifestanţii... lo­
zinci, chestii de astea. T.A.B.-urile armatei, la fel, pe loc repaos,
mai sfârâiau ele din când în când, adică porneau motoarele, dar
nu ca să plece, aşa, să se afle în treabă.
Eu, fiind cel mai mare în grad, ar fi trebuit să preiau co­
manda în zonă, să acţionez într-un fel. Dar, în faţa oamenilor
– şi erau oameni serioşi, maturi care ieşiseră în stradă nu de
prea bine şi de prea mult –, intrasem în panică. Ştiam ce fusese
şi ce încă era la Timişoara, aşa că singurul meu gând, atunci
şi acolo, era cum să mă salvez, cum să nu mă implic, cum să
plec mai repede din vulcan fără să las în urma mea morţi şi
răniţi[...] Mai ales că se lăsase întunericul [...] Eram, sigur că
da, un stâlp al regimului, aveam funcţie mare, eram unul dintre
cei 15 din consiliul de conducere al Ministerului de Interne,
dar în faţa mea erau oameni, nu infractori”282.
După ce adunarea s-a transformat dintr-un miting de
susţinere într-unul de protest vehement, o parte dintre partici­
panţii la miting, dar cu siguranţă şi alte persoane, se regru­
pează în mai multe puncte din zona centrală a capitalei. Con­
form datelor deţinute de Instituţia Parchetelor Militare, care
dă ca certă această informaţie, cam în acelaşi timp sau la scurt
timp după incidentele din Piaţa Palatului, în diferite zone
din centrul Capitalei au început să se constituie grupuri, cu
intenţii vizibil mobilizatoare. Astfel de grupuri apar în zona
Cişmigiu – Casa Centrală a Armatei – Piaţa Universităţii, zona
Piaţa Oneşti – Scala, zona Pieţei Romane, zona magazinelor
Unirea – Cocorul, Splaiul Unirii, pe firul drept al Dâmboviţei
până la intersecţia cu Calea Victoriei. Aceste grupuri au blocat
circu­laţia şi, în acelaşi timp, au trecut la scandarea unor lozinci
anti-ceauşiste, pro-Timişoara, dar şi pro-gorbacioviste, cerând
mulţimii să li se alăture283. Tot în acest perimetru s-a aflat un
grup de revoluţionari veniţi de la Timişoara, care îi îndemnau
pe bucureşteni să reziste, fluturând un drapel trico­lor cu stema
decupată.
282
Apud Viorel Domenico, Note despre Represiunea din noaptea de 21/22
decembrie 1989 , p. 80-81, în ,,Caietele Revoluţiei”, nr. 6 (19) 2008, p. 76-
92. Vezi şi Ion Suceavă, În numele adevărului–memorii, Bucureşti, Editura
Venus, 1991, p. 249-251.
283
Sinteza Parchetului Militar, p. 99.

153
 Sosirea scutierilor a separat grupurile de manifestanţi,
cele mai importante constituindu-se în zona Universităţii şi
Pi­eţei Romane. În cele din urmă, zona Universităţii–Hotel Inter­
continental– Sala Dalles a rămas nucleul central al revoltei284.
La început, totul părea confuz, existau doar nişte grupuri
răzleţe285. Numărul protestatarilor, în intervalul imediat urmă­
tor disoluţiei mitingului, a fost relativ redus. Conform unor
aprecieri, la acele ore de început, în perimetrul Pieţei Univer­
sităţii numărul demonstranţilor a variat între 100 şi 700286. Ma­
rea majoritate a celor care s-au aflat în orele de început în zona
Universităţii erau tineri bărbaţi până în 40 de ani, puţine femei,
foarte puţini bătrâni. Printre manifestanţi se găseau şi copii287.
(Unele surse vorbesc despre un număr important de copii.) De
exemplu, Dumitru Dincă, unul dintre cei mai cunoscuţi revo­
luţionari, sublinia în mod deosebit rolul acestora. Iată o mărtu­
risire a sa, făcută în 2007: ,,[…] copiii!...După ce s-a trecut cu
T.A.B.-urile în viteză şi cu tunurile alea cu apă, copiii de 12-15
ani voiau să se agaţe de maşinile alea, făceau o serie de lucruri
d-astea, de vitejie, copilăreşti, care ulterior n-au fost luate în
consideraţie, dar în momentul acela, pentru noi însemna foarte
mult. Însemna că nu ne era teamă de ei, de armele lor. Tinerii
ăştia se copilăreau printre forţele de ordine, se zbenguiau, fă­
ceau circ cu T.A.B.-urile lor, cu tunurile de apă, de parcă ar fi
fost pe maidan, printre blocuri, la joacă. Luau totul în derâ­dere.
Ei au făcut baricada, ei au adus tomberoanele de gunoi şi câte
altele. O ridicau în joacă tropăind; le plăcea, era pentru ei o
aventură; n-o făceau crispaţi. Se jucau cu focul fără să aibă
sentimental pericolului, ei zburdau trăgând tomberoanele după
ei, aruncau cu beţe, cu pietre. Şi asta ne dădea nouă putere, iar
284
Zona s-ar putea încadra în următoarele coordonate; de la Rondul
Universităţii, în linie dreaptă pe Magheru/N. Bălcescu ( pe dreapta şi pe
stânga) până în dreptul sălii Dalles şi a străzii Ion Câmpineanu, în acest
spaţiu intrând şi Facultatea de Arhitectură.
285
Din interviul acordat de Dan Iosif, în Alex Mihai Stoenescu, Interviuri
despre revoluţie, Editura RAO Bucureşti, p.183.
286
Interviu acordat de Pantelimon Sorin, la data de 21. 06. 2006, participant
activ la Revoluţie, lui Mitran Răducu Gabriel, fost masterand la Facultatea
de Istorie, p. 4. (Arhiva personală).
287
Ibidem.

154
pe ăia din forţele de reprimare îi enerva şi-i încurca rău de tot
în socotelile lor, că nu puteau trage288.
La rândul său, Nicolae Dide, un alt revoluţionar de la
ba­ricadă, avea să declare: ,,Copiii. Ei au fost forţa! Nu-i aduse­
sem noi. Veniseră ei. Veniseră ca la joacă. Şi le plăcea teribil
ceea ce făceau. Erau imprevizibili. Pe mulţi dintre noi ei ne-au
obligat să rămânem acolo! Ne-ar fi fost ruşine să-i părăsim,
să-i lăsăm la cheremul ălora[…].
Apoi, erau şi isteţi. Ei ne-au adus la baricadă celebrul
megafon la care au vorbit Dincă şi Dan Iosif. Ei au adus o ba­
terie de Trabant ca să alimentăm instalaţia de sonorizare. Cu ei
am adus din spatele spitalului Colţea cele două microbuze pe
care le-am împins până în Baricadă. Ei aduceau, nu se ştie de
unde, sute de lumânări pentru morţii Timişoarei.
Oricum, ne-au fost de mare ajutor. Erau muniţia
noastră, scuturile noastre. Forţele de opresiune aveau gloanţe,
noi aveam copii. Şi pe asta mizam: n-ar fi fost atât de câinoşi
să tragă în copii. Iar copiii erau peste tot, fără astâmpăr, unde
nu te aşteptai: pe Baricadă, printre tancuri şi T.A.B.-uri, printre
sol­daţii din dispozitivele militare, pe lângă generalii şi miniştrii
trimişi de Ceauşescu să reprime. Şi nu erau obraznici sau im­
pertinenţi, erau şi ei pe acolo ca la joacă. N-aveau încrâncena­
rea noastră sau a forţelor de ordine. Cred că ei au produs o
ruptură, au stopat nişte porniri criminale. În fond, era ceva gen
elefantul şi puricele, o disproporţie prea mare. Vorba aia: nu
tragi cu tunul în vrăbii […]”289.
Relatările, foarte interesante, scot în evidenţă o situaţie
mai amplă care ar putea forma obiectul unui studiu de sine
stătător. Este vorba de felul în care copiii şi adolescenţii,
,,decreţeii” lui Ceauşescu, au depăşit climatul de teamă şi au
sfidat regimul. Prin nonconformism, detaşare de cotidian şi
devalorizarea unor simboluri, ei au aruncat în derizoriu solem­
nitatea fără conţinut şi preţiozitatea mincinoasă a totalitaris­
mului. În zilele Revoluţiei, copiii au întruchipat rezistenţa,
blo­când într-un fel potenţialul represiv al dictaturii.
288
Arhiva I.R.R.D., Fond I, Ds. 101, f.
289
Viorel Domenico, Note despre Represiunea din noaptea de 21/22
decembrie1989, în „Caietele Revoluţiei”, Nr. 6 (19) 2008, p. 84.

155
 Pe măsură ce informaţiile despre grupurile de protesta­tari
se răspândesc în Bucureşti, tot mai multe persoane vin în sprijinul
contestatarilor, astfel încât în zona centrală a oraşului – între orele
15.00 şi 20.00 – s-au adunat câteva mii de persoane. Dumitru
Dincă menţionează că la un moment dat erau 2.000-3.000
de oameni (adunaţi pe trotuarul din dreptul Hotelului
,,Intercontinental” şi al Restaurantului ,,Dunărea”) cu vârste şi
profesiuni diverse290. La Hotelul Intercontinental, cel mai lu­
xos hotel din Bucureşti şi din România, se cazau cu precădere
cetăţenii străini, în special din ţările occidentale. Pe de altă parte,
la mijlocul lunii noiembrie (între 20 şi 24) 1989 avusese loc cel
de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist291. La eve­niment
fuseseră prezenţi numeroşi ziarişti şi corespondenţi de presă
străini care, parcă aşteptând să se întâmple ceva, în mare parte
nu părăsiseră ţara. Ca atare, ,,Intercontinentalul” a reprezentat
pentru mulţi dintre revoluţionari o legătură cu exte­riorul, cu
lumea liberă, dar şi un scut faţă de brutalitatea regi­mului.
Dumitru Dincă, dar şi Dan Iosif, amintesc şi despre con­
stituirea, în acele ore de început al protestelor, a unei structuri
politice intitulate Frontul Unit Muncitoresc, după modelul
Frontului Democratic Român de la Timişoara. Titulatură des­
pre care Dincă spune că i-a venit pe moment în minte292.
O parte dintre cei care veniseră, însă, în Piaţa Universi­
tăţii se plasau în postura privitorilor, având de altfel o atitudine
extrem de ambiguă. Unii susţineau demersul manifestanţilor,
încurajându-i şi uneori alăturându-li-se acestora, în timp ce
alţii îi contestau sau dădeau senzaţia unui public ce privea la
un spectacol de teatru.
Împotriva protestatarilor au fost utilizate mijloace mili­
tare menite să producă panică şi să anuleze orice iniţiativă per­
sonală. Ne referim la folosirea T.A.B.-urilor militare, a cister­
nelor de pompieri şi la apariţia unor elicoptere. Aceste prime
măsuri de descurajare s-au dovedit a fi, însă, ineficiente.
290
Arhiva I.R.R.D., Fond I, Ds. 101, f. 10. Vezi şi Punct de vedere
preliminar al S. R. I., p.3-60.
291
Conform datelor oficiale, la Centrul de presă fuseră acreditați 181 de
ziariști străini – A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secția Propagandă – Agitație,
Ds. 175/1989, f. 1.
292
Arhiva I.R.R.D., Fond I, Ds.101, f. 6.

156
 La fel ca la Timişoara primele forţe de represiune ce
au acţionat au fost organele de miliţie, care au făcut şi cele
dintâi arestări. Primii protestatari, peste 150 de persoane, au
fost reţinuţi în data de 21 decembrie 1989, între orele 13.30-
14.00. Tot acum este înregistrată şi prima victimă împuşcată a
Revoluţiei din Bucureşti; în dreptul Hotelului Negoiu un maior
de miliţie a ucis un manifestant cu foc de revolver293.
Aproximativ în acelaşi interval de timp, în după amiaza
zilei de 21 decembrie, mai precis în jurul orei 16.00, se produce
un incident extrem de grav ce avea să tensioneze atmosfera.
Şoferul unui autocamion militar D.A.C., aflat într-o coloană de
intimidare, plin cu lăzi cu muniţie şi care se deplasa de la Piaţa
Universităţii spre ,,Intercontinental”, este lovit în cap de o că­
rămidă aruncată de un cetăţean. Şoferul, militar în termen, îşi
pierde cunoştinţa şi implicit controlul asupra autovehiculului.
Acesta îşi continuă deplasarea în mod haotic făcând victime
(şapte morţi şi opt răniţi) atât în rândul manifestanţilor, cât şi
al militarilor aflaţi în dispozitiv. Aşa se ajunge la o stare de
confuzie şi, în acelaşi timp, conflictuală. Mulţimea atacă cordo­
nul de scutieri care, din instinct de autoapărare deschide focul,
dar fără comandă şi fără a face victime. Cu toate că din această
confruntare nu au rezultat morţi şi răniţi, efectul psihologic,
în condiţiile date, a fost extrem de puternic şi de o parte şi de
cealaltă a combatanţilor. Totuşi, până spre orele 17.00-18.00,
chiar 20.00, între protestatari şi forţele de represiune s-a purtat
mai mult un război psihologic, de hărţuire reciprocă. Deocam­
dată, confuzia părea a fi fost starea de spirit a protestatarilor. În
acelaşi timp, reacţia forţelor de ordine a părut, la rândul ei, cel
puţin până la lăsarea întunericului, oarecum timidă, nehotă­
râtă, oricum neunitară. Ea s-a manifestat, în general, prin lan­
sarea în viteză a unor T.A.B.-uri printre manifestanţi, folosirea
unor cisterne ale pompierilor care au stropit manifestanţii cu o
soluţie alcătuită din apă şi substanţe chimice urât mirositoare
etc. De asemenea, în timp ce în Piaţa Romană– Bd-ul Magheru
s-a intervenit în forţă pentru împrăştierea manifestanţilor, în
zona Bulevardului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi la Universitate
293
Sergiu Nicolaescu, Cartea revoluţiei române. Decembrie ’89. Editura
,,Ion Cristoiu”, Bucureşti, 2000, p. 58.

157
forţele de represiune au fost mai puţin eficiente, mulţumindu-
se doar cu acţiuni de observare-intimidare.
Conform Raportului preliminar al Serviciului Român
de Informaţii, fiecare grup era, practic, înconjurat de forţele de
reprimare, numai că asupra lor nu se intervine pentru disper­
sare sau capturare, deşi acestea erau net superioare (uneori
numărul lor depăşea de două, trei ori pe cel al protestatarilor),
mulţumindu-se doar să-i menţină în grup compact şi mişcându-
se odată cu ei294. Din aceeaşi sursă reiese că au fost reţinute,
până la lăsarea întunericului, de către cadre în ţinută civilă ale
Miliţiei şi ale Securităţii Municipiului Bucureşti (S.M.B.), ,,în
special” acele persoane ce s-au dedat la acţiuni violente, cum ar
fi spargerea unor vitrine (cum s-a întâmplat la Librăria ,,Mihai
Eminescu”), a parbrizelor unor autobuze şi troleibuze ale căror
conducători refuzau să oprească pentru a bloca traficul etc.
Din cele 20 de persoane reţinute de foştii lu­crători ai S.M.B.,
majoritatea erau tineri fără ocupaţie sau muncitori angajaţi pe
diferite şantiere de construcţii295.
În Comitetul Central, ca şi în stradă, atmosfera era ex­
trem de încordată. În jurul cabinetelor unu şi doi era o mişcare
continuă. Ceauşescu, un personaj foarte agitat şi incomod în
general, făcea atmosfera extrem de încinsă. Iată, spre exempli­
ficare, o relatare făcută de fostul său şef de cabinet, Constantin
Manea: ,,[…] Seara a fost foarte, foarte agitată, un du-te-vino
continuu. De multe ori nici nu mai închidea uşa şi venea aici
(în anticameră – n.n.) la telefon, unde erau 22 de linii telefo­
nice. Foarte mulţi prim-secretari de judeţe au cerut să vor­
bească cu el şi a vorbit cu toţi. Când îi cerea cineva legătura,
de regulă, intra în birou şi vorbea fără să fie auzit…Deci, era
zarvă mare, multă frământare, ordine date de el din sfert în
sfert de oră, măsuri: totul să se disperseze, să nu lase lumea să
se adune […]”296.
294
Punct de vedere preliminar S.R.I., p. 31.
295
Ibidem.
296
Arhiva Senat. Comisia pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie
1989, Stenograma nr. 4 şi 26 – Declaraţia lui Constantin Manea, şeful de
cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, apud Viorel Domenico, Represiunea din
noaptea de 21/22 decembrie 1989, I.R.R.D., în ,,Caietele Revoluţiei”, nr. 6
(19) 2008, p. 79.

158
 Considerând că între timp situaţia s-a remediat şi
forţele de ordine stăpânesc situaţia, ca un gest de in­trare în
normalitate, în jurul orelor 20.00–20.30 Ceauşescu a cerut,
ca de obicei, să meargă acasă, în Primăverii. Forţele de
ordine stăpânesc situaţia, în jurul orelor 20.00–00.20. Acelaşi
Constantin Manea avea să declare, mai târziu, în faţa aceleiaşi
Comisii Senatoriale: ,,Spre seară l-a apucat pofta să meargă
acasă şi a ordonat aghiotantului, maiorul Bălaşa Vasile, să se
informeze dacă este degajată circulaţia şi dacă se merge în si­
guranţă pe Calea Victoriei. În timp ce acesta se interesa, au
venit Postelnicu şi Vlad şi i-au spus că sunt condiţii de circula­
ţie […] Surprinzător, aghiotantul a avut o poziţie fermă: «To­
varăşe comandant suprem, vă rog să-mi permiteţi să raportez
că nu se poate trece în siguranţă şi nu are sens să discut». La
care el s-a supărat şi a zis: «Îmi ordoni tu mie ce am de fă­cut?!
Să vină maşina în faţă!» S-au dus în birou, şi el şi ea, să se
îmbrace. A stat la uşă le-a repetat «nu este posibil!». Cea­uşescu
i-a zis: «Dă-te la o parte!» Au coborât şi după şase, şapte, hai
să zicem opt minute maximum au revenit [...] Situa­ţia asta
l-a făcut furios, teribil de îngrijorat, întrucât se fră­mânta [...]
S-au dus în birou, s-a dezbrăcat şi a fost o perioadă de linişte
suspectă. Cam 15 sau 20 de minute. Cred că au des­chis uşile
dinspre balcon ale cabinetului şi au auzit toată bur­zuluiala şi
cred că ăsta a fost momentul când s-au decis ei doi [...] Că
după aia, au devenit hotărâţi şi au convocat şedinţă şi le-au zis:
«Cu toate mijloacele ieşiţi la reprimare»”297.
Revenit în interiorul Comitetul Central, Ceauşescu este
din ce în ce mai mult măcinat de îndoieli şi suspiciuni. Încă de
cu seară trei vechi membri ai Partidului Comunist, trecuţi de
Ceauşescu în planul doi al puterii, – Ilie Verdeţ, generalul Mi­
hail Burcă şi Vasile Vâlcu, la momentul respectiv preşedintele
şi respectiv membri ai Comisiei Centrale de Revizie, – au cerut
cu insistenţă să fie primiţi în audienţă. În cele din urmă, după
ce poeţii de curte Dan Deşliu şi Adrian Păunescu nu au fost de
297
Ibidem. Declaraţia lui Constantin Manea, Stenograma nr. 23, p. 4 şi 8-9.
apud Viorel Domenico, Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989,
I.R.R.D., în „Caietele Revoluţiei”, nr.6/(19)/2008, p.79. Episodul este
relatat şi de secretarul personal al lui Nicolae Ceauşescu, Mihai Hârjeu.
Ibidem, stenograma nr. 40, p. 28.

159
găsit sau nu au răspuns la solicitările lui Ceauşescu de a veni
şi a se adresa mulţimii pentru a dezamorsa situaţia, Ceauşescu
a acceptat să-i primească. În scurta discuţie purtată de Ceau­
şescu cu Verdeţ în anticameră (discuţia a continuat în birou),
cel din urmă i-a solicitat lui Ceauşescu ca problema să fie re­
zolvată în termeni politici. Mai precis, i-a propus să se discute
cu manifestanţii, să se găsească o cale de mediere, dar, mai
ales, să nu se apeleze la forţă. Deşi Nicolae Ceauşescu a părut
receptiv la sugestiile fostului prim-ministru, la puţin timp după
plecarea acestuia, la Cabinetul unu erau chemaţi Postelnicu şi
Iu­lian Vlad.
În seara respectivă au avut mai multe convorbiri, în
spe­cial cu Elena Ceauşescu, care devenise un fel de filtru între
exterior şi Ceauşescu, Vasile (Lică) Bărbulescu, cumnatul lui
Ceauşescu şi cei doi fraţi ai dictatorului, generalii Nicolae
Andruţa Ceauşescu, comandantul Şcolii de Securitate de la
Băneasa, şi Ilie Ceauşescu, ministru adjunct al Apărării Naţio­
nale şi şef al Consiliului Politic Superior al Armatei. Într-una
din aceste convorbiri, purtată în anticameră între Elena Ceau­
şescu, Lică Bărbulescu şi Andruţa Ceauşescu, aceştia acuzau
atât Armata, cât şi trupele Ministerului de Interne, precum şi
pe cele ale Securităţii că nu acţionau suficient de energic şi de
ferm, că erau prost coordonate şi ,,că se bat cap în cap, unii
trag într-o parte, alţii în alta”, iar protestatarii nu erau altceva
decât ,,nişte derbedei care trebuie reprimaţi cu cea mai mare
brutalitate”298. Ion Dincă recunoaşte că în seara de 21 decem­
brie 1989, după ce a luat contact cu realitatea din stradă, i-a
transmis lui Ceauşescu că situaţia era gravă, ,,dezastroasă”, o
numeşte el, şi că lucrurile se vor amplifica. Dincă rememo­
rează una dintre discuţiile purtate cu Ceauşescu, la care a luat
parte şi Marin Bărbulescu, şeful Miliţiei Capitalei. Acesta din
urmă îi raporta secretarului general că în zona de conflict se
află o dubiţă cu microfoane, de unde o femeie strigă lozinci
anti-ceauşiste şi dă indicaţii revoluţionarilor, îndemnându-i
298
Arhiva Senat. Comisia pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie
1989. Din declaraţia lui Mihai Hârjeu, secretar personal Nicolae Ceauşescu,
Stenograma nr.23, p. 26-27; nr. 40, p. 21-22, apud Viorel Domenico, Note
despre Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989 în „Caietele
Revoluţiei”, nr. 6(19)/2008, p. 80-81.

160
să mărească baricada de la ,,Dunărea” şi în alte locuri. La
întreba­rea lui Ceauşescu privind identitatea femeii nimeni
nu a putut să-i dea un răspuns. Pentru a reglementa situaţia a
fost chemat generalul Neagoe, şeful Direcţiei a V-a din cadrul
Departa­mentului Securităţii Statului, căruia i s-a ordonat ca
femeia să fie adusă la el, iar maşina să fie scoasă din zonă. Ion
Dincă afirmă că ordinul avea să fie executat, numai că femeia
nu a putut să îi fie prezentată, deoarece era bătută şi plină de
sânge299.
Nervos şi vizibil îngrijorat de evoluţia evenimentelor,
Ceauşescu îi convoacă în jurul orelor 21.00-21.30 în cabinetul
său la o scurtă şedinţă pe generalii Neagoe, Postelnicu, Vlad,
Milea, Andruţa Ceauşescu, Bărbulescu (în document nu este
menţionat care dintre ei), dar şi o serie de responsabili politici:
Manea Mănescu, Constantin Dăscălescu, Emil Bobu, Ion
Dincă, Silviu Curticeanu. Sunt admonestaţi miniştrii Postel­
nicu şi Milea pentru lipsa de coordonare; la rândul lor, aceştia
dădeau vina unul pe celălalt. Criticile cele mai dure s-au în­
dreptat către gen. Milea, care era învinovăţit pentru modul de­
fectuos în care acţiona armata, motiv pentru care i s-a cerut să
meargă în stradă pentru a conduce efectiv operaţiile de repri­
mare. Cu acest prilej era constituit un nou grup de comandă şi
consultare, ce urma să-şi desfăşoare nemijlocit activitatea între
manifestanţi şi forţele militare, format din gen. Milea, ca prin­
cipal responsabil, generalii Iulian Vlad, Tudor Postelnicu şi
Ion Dincă. Mihai Hârjeu declara în faţa Comisiei Senatoriale
că Ion Dincă ar fi fost cel care a preluat comanda întregii acţi­
uni, în schimb Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, asigură
că întreaga comandă i-a fost încredinţată gen. Milea. Generalul
Hortopan, aflat şi el în zona Pieţei Universităţii, locul cel mai
fierbinte al acţiunilor revoluţionare, îl considera pe Ion Dincă
conducător al acţiunilor de reprimare, în calitatea lui de trimis
special al lui Ceauşescu şi secretar al C.C.300. În depoziţia sa în
faţa Comisiei Senatoriale, Ion Dincă afirmă în mod răspicat că
întreaga conducere a operaţiunilor de reprimare a manifestan­
299
Arhiva I.R.R.D., Doc. 75, f. 391.
300
Din stenograma audierii generalului Ion Hortopan, fostul comandant al
trupelor de uscat din acel timp, dată la 18 octombrie 1993 în faţa Comisiei
senatoriale pentru cercetarea Evenimentelor din decembrie 1989, f. 18.

161
ţilor din Piaţa Universităţi a revenit ministrului Apărării Naţi­
onale. De altfel, prin răspunsurile date Comisiei Senatoriale,
Ion Dincă îşi declină orice responsabilitate faţă de represaliile
de la ,,Baricadă”, plasându-se în postura de simplu executant,
chiar observator, al celor ce se întâmplau la Universitate.
Iată ce declara el în cadrul aceleiaşi audieri din 21 octombrie
1993: ,, […] Milea nu era subordonat faţă de mine, ci coman­
dantului suprem. Nu eu l-am trimis în piaţă, deci nu am dat
niciun ordin”301. Totuşi, este sincer atunci când, întrebat
fiind despre ce credea el în acele momente despre şansele de
reuşită ale mişcării populare, răspundea: «Eu nu am crezut
nici în di­mineaţa de 22 decembrie, când veneau informaţii că
se în­dreaptă încoace coloane de muncitori de la ,23 August’,
,Vulcan’, ,Griviţa’, ,Platforma Pipera’, că totul se poate prăbuşi
ca un castel de nisip. Nu am crezut»”302.
Pe parcursul nopţii, la sediul CC au revenit în mai
multe rânduri, separat, Ion Dincă sau Iulian Vlad, ori împreună
Pos­telnicu cu Vlad pentru a-l informa pe Ceauşescu. În schimb,
gen. Milea a rămas tot timpul în stradă, acolo unde îi ordonase
Ceauşescu303. Atmosfera foarte încinsă din acea noapte reiese şi
din relatarea făcută de colonel Nicolae Pop din Statul Major al
Gărzilor Patriotice. Acesta povesteşte cum, la un moment dat,
s-a ,,trezit de-odată în faţă cu un grup de civili şi militari, între
care i-am recunoscut pe Ceauşescu, pe Dincă şi pe Milea. Erau
aşa, gata de plecare, înfierbântaţi. Şi unul din grupul ăla spu­
nea: «Acuma e momentul... Acţionăm acum... Gata, muncito­
rii au plecat să se odihnească să meargă dimineaţă la servici,
odihniţi. Cei ce au rămas noaptea, pe drumuri, e scursura soci­
etăţii, derbedeii, cei plătiţi de străinătate, cei vânduţi duşma­
nului. Şi pentru ăştia nu manifestăm milă sau îngăduinţă, ci
exigenţă maximă... Fără iertare...». Nu ştiu dacă astea erau
cuvintele, dar sensul ăsta era. Eram şi eu înspăimântat, mă
301
Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 75, f. 391-392.
302
Ibidem, f.392.
303
Din declaraţiile lui Mihai Hârjeu şi Constantin Manea în Arhiva
Senatului. Comisia pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989,
Stenogramele nr. 30, p. 23 şi 23, p.27, apud Viorel Domenico, Note despre
represiunea din 21/22 decembrie 1989, în I.R.R.D., „Caietele Revoluţiei”,
Nr. 6(19)/2008, p.85.

162
pierdusem aşa că n-am reţinut cine a spus vorbele astea, putea
fi chiar Ceauşescu […]”304.
Ceauşescu, în disperare de cauză, face apel la toate
structurile statului şi partidului. În jurul orei 21.00 ţine o şe­
dinţă, la care au participat şi Elena Ceauşescu şi Bobu, cu doi
dintre responsabilii U.T.C., Dinu Drăgan şi Poliana Cristescu –
adjuncţii primului secretar al C.C. al U.T.C. şi ministru pentru
problemele tineretului, – Ioan Toma (acesta a fost trimis în
misi­une la Timişoara de către Ceauşescu, iar după mitingul
din 21 decembrie a fost convocat de urgenţă la Bucureşti). În
cadrul acestei întâlniri, Ceauşescu critică în termeni foarte duri
acti­vitatea conducerii tineretului pentru că nu s-a ocupat de
edu­caţia acestuia, recomandând totodată organizarea imediată
a unor dezbateri, dar şi constituirea unor brigăzi de tineret care
să patruleze pe străzi, aşa cum făcuseră ,,în perioada Congre­
sului”305.
Represiunea propriu-zisă s-a produs între orele 20.30-
24.00 şi a fost implicit legată de înlăturarea Baricadei din zona
Intercontinental. O schimbare de atitudine a forţelor de repre­
siune se observase încă din jurul orei 19.00, atunci când acţiu­
nile de reprimare s-au manifestat cu o mai mare violenţă. Mi­
litarii au primit ordin să intensifice focul de avertizare, trăgând
în sus cu cartuşe trasoare. În acelaşi timp se auzea sunetul unui
alt tip de foc, specific muniţiei de război, care a şi produs vic­
time. Potrivit Procuraturii Militare, asupra manifestanţilor nu
s-a tras doar izolat, la adăpostul perdelei de fum sau de către
persoane infiltrate printre demonstranţi, ci şi din rândul forţe­
lor represive din dispozitiv, fie că erau arondate Ministerului
de Interne, fie Ministerului Apărăii Naţionale306. Dan Iosif
neagă în mod categoric o astfel de constatare. El afirmă că
toate cele 39 de persoane (celelalte 9 au murit ca urmare a
304
Viorel Domenico, Note despre represiunea din noaptea de 21/22
decembrie 1989, p. 86.
305
Din depoziţia lui Silviu Curticeanu în faţa Tribunalului Militar Teritorial
Bucureşti, Ds. 126/1990, vol. 13, p.147. Vezi şi Stenograma audierii lui
Silviu Curticeanu din data de 28 octombrie 1993, în faţa Comisiei pentru
cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 în Revista ,,Clio/1989”,
Anul IV, nr. 1(7) 2008, Bucureşti, Editura I.R.R.D., 2008.
306
Sinteza Parchetului Militar, p.103.

163
unor accidente) au fost ucise cu armă militară cu lunetă de la
înălţime, întrucât gloanţele au lovit în partea de jos a corpului,
rănile fiind provocate de sus în jos. A fost ,,[…] foc în plin, dar
foc cu foc, ţintit”, mai spune el. De asemenea, afirmă că dacă
ar fi tras armata foc automat în mulţime ar fi fost un ade­vărat
măcel. Tot Dan Iosif mai susţine că până la ora 23.00 s-a tras
sporadic, izolat, foc de intimidare şi în plan vertical. Abia după
ora 24.00 s-a tras în plin307.
Generalul Iulian Vlad susţine parţial constatarea lui Dan
Iosif, afirmând că se trăgea ,,[…]masiv din direcţia trupelor, a
militarilor mai exact, şi era un foc de avertisment, ploaia de
cartuşe mergea pe semi-verticală. N-am văzut să se tragă din
afara zonei către interior. Dispozitivul avea cam ½ Km. Eu am
văzut dispozitivul de represiune, dar nu am văzut partea cea­
laltă, unde erau masaţi revoluţionarii civili, de la Universitate
până la Intercontinental, adică zona de interferenţă între cele
două formaţii, zona de front era paralelă cu str. Batiştei – 13
Decembrie”308. Lucrurile sunt, însă, departe de a fi lămurite.
Pe de altă parte, Sinteza Procuraturii Militare menţio­
nează că asupra demonstranţilor s-a ,,deschis foc în două situ­
aţii clar stabilite”. O dată, între orele 17.30-18.30, când după
accidentul produs involuntar de către şoferul camionului mili­
tar (absolvit mai târziu de orice vină deoarece, fiind inconşti­
ent, a pierdut controlul volanului), mulţimea revoltată a atacat
forţele de ordine. La rândul lor, acestea au ripostat, ajungându-
se la victime. S-au înregistrat opt morţi şi răniţi309. Cercetările
ulterioare au demonstrat că victimele rezultaseră în urma acci­
dentului produs de autocamion. A doua situaţie în urma căreia
au rezultat morţi şi răniţi s-a produs în timpul atacului asupra
Baricadei, în jurul orei 24.00.
Odată cu lăsarea întunericului, dar şi datorită atmosferei
de teamă creată prin folosirea armelor de foc, numărul celor
prezenţi în zona Pieţei Universităţii s-a redus drastic, iar situa­
ţia a devenit de-a dreptul dramatică. Din grupurile răzleţe ră­
307
Alex Mihai Stoenescu, Interviuri despre revoluţie, p. 188. Vezi şi Sergiu
Nicolaescu, Cartea revoluţiei române. Decembrie 1989, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, p. 126.
308
Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr 73, f. 347-348.
309
Sinteza Parchetului Militar, p. 102.

164
mase s-a constituit în cele din urmă un nucleu în zona Piaţa
Universităţii. Limitele acestuia se întindeau din apropierea
hotelului Intercontinental, a restaurantului Dunărea şi până în
dreptul Muzeului de Istorie a municipiului Bucureşti310. Din
relatările unor persoane prezente în acea zi în zona Pieţei Uni­
versităţii a rezultat existenţa unor grupuri organizate, care s-au
manifestat ,,activ şi coerent”, în timp ce masa de manifestanţi
se comporta haotic, într-o vizibilă stare de agitaţie, trecând de
la un grup la altul311.
Referitor la scăderea numărului revoluţionarilor din
Pi­aţa Universităţii, unul dintre participanţi, Constantin Isac,
avea să declare: ,,În jurul orei 21.00 am plecat şi rămăsesem
mult mai puţini faţă de cât eram la începutul manifestaţiei, iar
cei care rămăsesem strigam că vine, adică vin muncitorii de la
23 August, Republica, Timpuri Noi. Pentru a ne da curaj, pentru
a-i determina pe cei care începuseră să părăsească Baricada să
rămână în continuare. Pe la 21.30 am spus că merg să aduc
Re­publica, sediul unde îmi desfăşuram activitatea. Cunoşteam
bine uzina. Dar am rămas surprins pentru că nu aveau curaj.
Acolo se organizase ceva cu gărzile patriotice, un fel de
«contra», făcuseră rost de bâte, cozi de lopeţi şi erau organizaţi
de organizaţia de partid ca să vină spre Universitate. Până la
urmă nu au venit, dar nici la apelul meu nu au răspuns, cam
60% din personalul de la Republica era navetist, iar noaptea
erau puţini şi de la unul din ei am aflat cum se organizaseră
cu bâtele... Pe la 23.30 am plecat de la Republica, şi ajungând
acasă, am înce­put să dau telefoane să organizăm în continuare
şi să fim multă lume, toţi care sunt împotrivă să ia parte.
Începuse deja, să se tragă”312.
Baricada de la Intercontinental a rămas în amintirea
co­lectivă ca unul din simbolurile Revoluţiei Române. Ridica­
rea ei s-a realizat în după amiaza zilei de 21 decembrie. Con­
form celor mai multe surse, printre care şi mărturiile lui Du­
mitru Dincă şi Dan Iosif – doi dintre cei mai activi agitatori ai
grupului de rezistenţă de la Baricadă –, ridicarea acesteia a în­
310
Ibidem, p.101.
311
Punct de vedere S.R.I., p. 5.
312
Arhiva Senat. Comisia pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie
1989, Stenograma 144, p.13.

165
ceput în jurul orei 17.00313 – alte surse indică orele 18.00-19.00
– folosindu-se scaune şi mese de la restaurantele din apropiere
(Pescarul şi Dunărea), coşuri şi pubele de gunoi, containere,
dar şi câteva camioane de mare tonaj. În cele din urmă s-a reuşit
construirea unei baricade de circa 3 metri înăl­ţime, considerată
de către unii dintre participanţi, destul de solidă314. În realitate,
Baricada nu a reprezentat un obstacol serios pentru forţele de
ordine. Ea avea să fie pur şi simplu spul­berată atunci când s-a
intervenit în forţă, folosindu-se două care blindate. Mult mai
importantă, se pare, a fost crearea în rândul revoluţionarilor a
unui sentiment de solidaritate, de co­eziune, de apartenenţă la
aceeaşi cauză, un simbol al luptei comune anti-ceauşiste.
Aşadar, în acele ore de încordare supremă, începând cu
după amiaza zilei de 21 decembrie până către miezul nopţii,
Baricada şi Hotelul Intercontinental, au constituit scutul pe
care revoluţionarii îl aveau, cel puţin la nivel mental.
În intervalul de timp situat undeva între orele 13.00 şi
miezul nopţii de 21 spre 22 decembrie 1989 se afirmă în spa­ţiul
Universităţii şi primii lideri ai revoltei şi mai apoi ai Revo­luţiei
de la Bucureşti. Pe lângă Dan Iosif, Dumitru Dincă şi Nicolae
Dide menţionaţi deja, sunt, de asemenea, cunoscuţi Romeo
Raicu, Radu Silaghi, Ionel Pop, Tara Cristiana, Petre Ioan, Liviu
Crăciun Viorel, dar şi alţii, rămaşi necunoscuţi. În principal s-au
afirmat ca lideri ai Baricadei Dan Iosif şi Dumi­tru Dincă. Ei au
fost cei care s-au adresat mulţimii prin discur­suri mobilizatoare.
La început au făcut-o liber, mai târziu, au folosit o bucată de
burlan smulsă de pe clădirea Universităţii şi în cele din urmă au
folosit o portavoce alimentată de o baterie auto.
Distrugerea Baricadei s-a făcut în jurul orei 24.00. La
ordinul expres al lui Ceauşescu, generalul Milea avea să con­
ducă şi să participe în mod direct la represaliile din Piaţa Uni­
versităţii. El s-a deplasat după ora 22.00 în zona Universităţii
– Intercontinental, unde împreună cu şeful Securităţii, Iulian
Vlad (n.n. Gen. Vlad declara în faţa Comisiei Senatoriale că
nu a participat la scurta şedinţă de după teleconferinţa din 21
decembrie, prin care se instituia comanda unică şi că la repre­
siunea din zona ,,Inter – Universitate” s-a găsit ca simplu
313
Alex Mihai Stoenescu, Interviuri despre revoluţie, p.184-190.
314
Ibidem.

166
spectator, mai precis în capătul străzii Oneşti), cu ministrul de
Interne, Tudor Postelnicu, gen. Ion Hortopan, Ion Dincă şi alţi
câţiva generali au constituit un grup de comandă. Căpitanul
Dan Plăvitu, unul dintre membrii grupului de transmisionişti
din C.C. confirmă rolul ministrului Apărării în represiunea re­
voluţionarilor de la Baricadă. Iată cele declarate de el în acest
sens: ,,Pot localiza cea de a doua mea întâlnire cu generalul în
jurul orelor 23.00-24.00. Atunci ministrul Milea, îmbrăcat în
ţinută militară şi purtând o scurtă îmblănită, a intrat în biroul
nostru şi mi-a cerut să iau un radio telefon şi să-l însoţesc,
ceea ce am şi făcut. Pe timpul deplasării către ieşire, cu noi
a mai mers încă un bărbat, pe care însă nu mi-l amintesc cine
era. Acesta ne-a ajuns din urmă aproape de clădirea C.C. al
P.C.R.(?!). Cred că acest ofiţer era unul dintre aghiotanţii mi­
nistrului. Pe drum, spre ieşirea din clădire, generalul Milea era
încordat, însă hotărât în ceea ce avea de făcut. Vorbea aproape
singur şi, fiind la cel mult un pas sau doi în spatele lui, l-am
auzit desluşit în timp ce afirma: «Vă arată tata Milea ce în­
seamnă un tanc!». La ieşirea din clădire am fost ajunşi de acel
ofiţer de care am vorbit mai sus, care mi-a cerut să-i dau radio
telefonul, eu executându-mă. El mi-a spus că îl va însoţi pe
ministru, eu urmând să mă întorc. Ceea ce am şi făcut”315.
În jurul orei 23.00, acest nucleu de comandă, coordonat
de generalul Milea, s-a aflat în mijlocul trupelor de represiune,
unde dispozitivele de reprimare fuseseră deja instalate, inclu­
siv primele subunităţi de tancuri ajunse în zona Dalles către
ora 22.00. Pentru mărirea efectivelor, ministrul Apărării a soli­
citat la Academia Militară să trimită la sediul C.C. două deta­
şamente de cadre şi ofiţeri-elevi înarmaţi. Cei 784 de cadre-
ofiţeri s-au deplasat pe traseul Piaţa Romană – Universitate,
fiind păstrate ca rezervă. În cele din urmă, aceste trupe au fost
amplasate în dispozitivul de blocare de la Intercontinental, în
spatele militarilor de sub comanda maiorului Dorel Amăriucăi,
acolo unde presiunea manifestanţilor era cea mai puternică.
Spre ora 23.30, circa 400 ofiţeri-elevi au fost scoşi din acest
dispozitiv şi trimişi în faţa intrării ,,B” a sediului C.C.316.

315
http:/www.piaţauniversittii.com/news/editoriale/e2005_20_2.asp.htm
316
Constantin Codrescu, Mircea Seteanu, Radu Olaru, op. cit, p.63.

167
 Distrugerea Baricadei a fost punctual culminant al în­
fruntării dintre forţele de represiune şi revoluţionari. Iniţial s-a
încercat spargerea acesteia cu ajutorul unui transportor blindat,
încercare nereuşită, deoarece Baricada fusese incendiată.
Atunci, conform celor declarate în toamna anului 2004 de co­
lonelul Corneliu Pârcălăbescu – şeful de Stat Major al Gărzilor
Patriotice în decembrie1989 –, ministrul Apărării Naţionale a
ordonat să se transmită generalului Voinea, comandantul Ar­
matei I, să trimită urgent în Piaţa Universităţii un număr de
patru-şase tancuri. De asemenea, fostul şef al Gărzilor Patrio­
tice a mai declarat că ministrul Milea i-a transmis direct ordin
generalului Hortopan de a înlătura Baricada. O altă versiune,
însă, cea aparţinând lt. colonel (în rezervă) Ion Stroe, îl pre­
zintă pe ministru implicat în mod direct în reprimarea mani­
festanţilor. Fosta gardă de corp relatează cum ministrul Milea
a preluat personal conducerea, ca un simplu comandant de
pluton sau companie. ,,Ajunsese – menţiona el după 16 ani
de la desfăşurarea evenimentelor – ca generalul Milea să co­
mande efectiv trupa împotriva demonstranţilor. Noi mergeam
printre rândurile de militari şi ministrul îi îndemna să avanseze
spre baricadă. Era foarte agitat şi tensionat”317.
Acelaşi ofiţer de Securitate – locotenentul colonel Ion
Stroe – relatează un alt fapt petrecut în incinta Comitetului
Central. El afirmă că după ce au revenit din stradă, gen. Milea a
mers la Cabinetul 1, probabil pentru a-l informa pe Ceau­şescu
de îndeplinirea misiunii. În anticameră ministrul s-a în­tâlnit cu
Elena Ceauşescu. Aceasta, vizibil mulţumită, i s-ar fi adresat
cu următoarele cuvinte: ,,Bravo Milea! Ai făcut o treabă foarte
bună”. Răspunsul generalului a fost unul strict profesional:
,,Să trăiţi”318.
Există, de asemenea, o altă mărturie incriminatorie la
adresa gen. Vasile Milea. Ea aparţine lui Lucian Claudiu Du­
mitrescu, care în 21 decembrie 1989 era militar în termen şi
făcea parte din echipajul unui T.A.B.. Într-o declaraţie dată
în 1990 el menţiona următoarele: ,,În ziua de 21 decembrie,
aflându-mă în unitate, după mitingul organizat la Sala Palatu­
lui, s-a dat alarma. Fiecare dintre noi am primit armamentul din
317
Ibidem.
318
Ibidem; ,, Jurnalul Naţional”, 27 ianuarie 2006.

168
dotare şi muniţia de război aferentă, adică 300 de cartuşe. Ne-
am îmbarcat pe T.A.B. în jurul orei 15.30 şi ne-am deplasat cu
întregul regiment către centrul oraşului. Ajunşi în zona Pieţei
Unirii, am constatat că acolo era adunată foarte multă lume
care, deşi demonstra paşnic, a aruncat cu diferite alimente că­
tre echipajele noastre. (De la unele balcoane s-au aruncat asu­
pra militarilor, inclusiv asupra ministrului cu diferite obiecte).
După lăsarea întunericului s-a primit ordin general de a se trage
focuri de avertizare în aer. În acel moment echipajul din care
făceam şi eu parte a primit ordin să se deplaseze cu T.A.B.-ul
la Hotel Intercontinental, pentru a ne pune la dispoziţia dlui
general Milea. Ne-am deplasat în acea zonă, până în dreptul
intersecţiei cu str. Batiştei. Aici se afla domnul general Vasile
Milea, împreună cu foarte mulţi militari, inclusiv ofiţeri supe­
riori. Locotenentul Şerban a coborât din T.A.B. şi s-a deplasat
la domnul general Milea pentru a primi ordine. Întorcându-se,
am înţeles că aveam misiune de a degaja bulevardul de bariera
formată de către demonstranţi, baricadă în care se aflau inclu­
siv câteva automobile care luaseră foc. Ne-am îndreptat cu
T.A.B.-ul spre baricadă, încercând să degajăm bulevardul de
acest obstacol. Din cauza acţiunii unor demonstranţi, care au
băgat sub roţile vehiculului tot felul de obiecte grele, T.A.B.-ul
a rămas blocat…Precizez că pe întreaga lăţime a bulevardului
erau desfăşurate forţe ale M.Ap.N. compuse din militari în
termen, ofiţeri şi subofiţeri, T.A.B.-uri şi câteva tancuri. Toţi,
inclusiv militarii în termen, erau dotaţi cu pistoale automate.
Asta se întâmpla în jurul orei 24.00”319.
În cele din urmă, distrugerea Baricadei s-a făcut cu aju­
torul tancurilor. Primul dintre ele, ieşit din dispozitiv, a produs
o breşă largă după care a fost urmat de alte patru. După ce a
spart Baricada, echipajul primului tanc a oprit blindatul şi a
tras, probabil pentru intimidare, o rafală scurtă cu mitraliera de
la bord, apoi s-a îndreptat în mare viteză spre intersecţia de la
Piaţa Universităţii de unde s-a angajat pe Bd-ul. Republicii. La
scurt timp, prin spărtura produsă au pătruns şi celelalte patru
tancuri, două urmând acelaşi drum cu primul, în timp ce cele­
lalte două s-au îndreptat spre Piaţa Unirii.
319
Ibidem; ,,Jurnalul Naţional”, 26 ianuarie 2006.

169
 Colonelul Pârcălăbescu, aflat de faţă în momentul
înlătu­rării Baricadei, nu are cunoştinţă, cel puţin aşa declară,
dacă au fost victime în urma intervenţiei blindatelor, dar îşi
aduce aminte că în zona Baricadei se aflau protestatari, iar în
mo­mentul distrugerii ei s-au auzit oameni urlând. Aproape
ime­diat au intervenit şi autospeciale ale pompierilor, care
au arun­cat cu apă şi spumant asupra revoluţionarilor320. Din
declaraţi­ile mai multor martori se mai cunoaşte că în cursul
acestor ac­ţiuni s-au folosit şi proiectile încărcate cu fumigene
şi lacri­mogene.
În urma acţiunilor blindatelor au intervenit cu brutalitate
forţele de ordine. Acestea au reuşit să împrăştie manifestanţii,
care s-au refugiat în zonele adiacente, respectiv gurile de me­
trou, spre Piaţa Unirii, Arhitectură ori spre Teatrul Naţional –
Bd. Republicii, de unde s-au ascuns pe străduţele laterale.
Intervenţia forţelor de ordine a produs zeci de morţi şi
răniţi. De asemenea, s-a trecut la arestarea manifestanţilor. Cei
reţinuţi erau duşi în aşa numitele ,,puncte de colectare”, aflate
în faţa Hotelului Negoiu şi în faţa Ministerului Comerţului
Exterior (aceste aşa zise ,,puncte de colectare” funcţionau
deja din jurul orei 16.00). De aici, arestaţii erau transportaţi în
dube la sediul Miliţiei Capitalei, pentru triere şi identificare.
Tratamentul aplicat revoluţionarilor arestaţi era extrem de dur,
chiar inuman, indiferent că erau bărbaţi sau femei. Nici cei
ră­niţi prin împuşcare nu erau scutiţi de un astfel de supliciu.
Erau bătuţi crunt, în sediul Miliţiei, sau erau trecuţi printre
cordoane de miliţieni, în uniformă sau în civil, care-i loveau
cu sălbăticie. În afara Miliţiei Capitalei au mai existat şi câteva
secţii de miliţie, unde s-a organizat şi aplicat un tratament
abu­ziv manifestanţilor. A fost vorba de Secţia 1 Miliţie, unde
un număr de 28 de persoane au declarat că au fost bătute de
un ,,cordon” de cadre şi civili, Secţia 14 Miliţie (12 persoane
reţi­nute şi bătute), Secţia 10 Miliţie (19 persoane), Secţia 17
Mili­ţie (şapte victime), Secţia 18 Miliţie (9 victime). Şi în alte
secţii de miliţie s-au înregistrat violenţe cu caracter izolat, cum
s-a în­tâmplat la secţiile 11 şi 19.
Măsuri abuzive s-au petrecut şi în sediul fostei
securităţi a municipiului Bucureşti (cinci victime), dar şi în
320
Ibidem, ,,Jurnalul Naţional”, 20 ianuarie 2006.

170
zona hotelurilor Negoiu şi Union, unde au fost molestate de
cadre ale Ministe­rului de Interne în uniformă şi civili un număr
de 16 persoane. Un alt loc unde s-au aplicat corecţii corporale
persoanelor reţi­nute a fost sediul P.C.R. al sectorului doi321.
Comportamentul extrem de dur al forţelor de intervenţie
a fost determinat în anumite cazuri şi de unele zvonuri, destul
de numeroase de altfel în acele zile tulburi. Un astfel de zvon
colportat printre scutierii din zona Universităţii se baza pe şti­
rea conform căreia mai mulţi colegi de-ai lor, ce acţionau în
Piaţa Romană, ar fi fost înjunghiaţi de către manifestanţi. In­
citaţi, scutierii au intervenit cu ferocitate, maltratându-i pe cei
capturaţi, călcându-i pur şi simplu în picioare, obligându-i să
se îngrămădească unii peste alţii.
Revenind la modul în care forţele de represiune s-au
ma­nifestat, trebuie spus că după triere şi aplicarea tratamentului
corecţional, persoanele arestate erau transportate la penitencia­
rul Jilava. În urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că unui ast­
fel de tratament abuziv i-au fost supuse 235 de persoane (cu
si­guranţă numărul lor a fost mult mai mare)322.
Confruntarea de la Baricadă a generat cele mai multe
victime şi cele mai multe arestări. În aceeaşi noapte au avut
loc acţiuni de împrăştiere şi a altor grupuri de manifestanţi
din centrul capitalei. Către ora 01.00, acţiunile de împrăştiere
a manifestanţilor din Bucureşti se considerau a fi fost înche­
iate323. Conform datelor oficiale (Procuratura Militară Bucu­
reşti), în urma violenţelor din 21 decembrie 1989, s-au înre­
gistrat 49 de decese, 463 persoane au fost rănite şi 698 per­
soane au fost reţinute324. Până în dimineaţa zilei de 22 decem­
brie au fost arestate de către organele de represiune 1.245 de
persoane, dintre care 670 au fost conduse direct la penitencia­
rul Jilava. Au mai fost reţinute şi alte persoane, fără însă a fi
321
Sinteza Parchetului Militar, p.105.
322
Idem,p.103.
323
Sergiu Nicolaescu, Cartea revoluţiei. Decembrie 89. Ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Edit. Ion Cristoiu, 2000, p. 128.
324
Raportul Comisiei Senatoriale, p. 173. Cifra celor morţi prin împuşcare
– şi deci susceptibile de a fi victime ale Revoluţiei, la Inter – Piaţa
Universităţii – a fost de 39 de persoane, alte 9 persoane au decedat ca
urmare a unor accidente.

171
luate în evidenţă325. Noaptea de 21 spre 22 decembrie a fost
considerată un succes pentru forţele de ordine.
Totuşi, în tabăra ,,învingătorilor” nu era deloc linişte.
Generalul Milea este văzut de fostul şef al Securităţii ca un
om epuizat, profund afectat şi plin de remuşcări. Iată relatarea
fă­cută de către gen. Vlad; ,,[…]am urcat împreună la etajul
I (n.n. în sediul Comitetului Central) unde era statul major,
vis-à-vis de biroul lui Ceauşescu. Era foarte afectat, am ieşit
pe culoar, pe fotolii şi a început să plângă şi spunea că nu
crede că sănătatea îi va mai îngădui, să spună soţiei şi fetelor
ce s-a întâmplat, că nu a fost pregătit să întâmpine aşa ceva”.
În aceste împrejurări Iulian Vlad îi face ministrului Apărării
Na­ţionale o propunere şoc. Era vorba, nici mai mult nici mai
pu­ţin, decât de arestarea lui Ceauşescu. ,,[…] Atunci – declara
şeful Securităţii – i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că
de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile
în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se
evite vărsare de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu, ea a vrut să
plece, dar nu a plecat”326.
Existenţa unei astfel de propuneri, venite din partea ge­
neralului Vlad, este confirmată de un martor, dar în alte îm­
prejurări. Este vorba de acelaşi locotenent colonel de securitate
(în rezervă), Ion Stroe, de mărturiile căruia ne-am mai folosit.
Acesta, împreună cu alţi doi colegi (Vătămănescu şi Ştirbu),
asigura protecţia şi paza ministrului Apărării. După 16 ani de
la desfăşurarea evenimentelor, în 2006, el afirmă că a asistat
la o discuţie între cei doi generali, pe care însă nu a auzit-o în
în­tregime, dar a dedus din context. Discuţia avea loc la puţin
timp după încheierea represiunii din Piaţa Universităţii, în
faţa fostului sediu al C.C. al U.T.C. (actualmente Ministerul
Muncii şi Ocrotirii Sociale). Iată mărturia lt. col. Stroe; ,,Când
au discu­tat cei doi şefi, noi ceilalţi ne-am îndepărtat la câţiva
metri, pentru a forma un cerc de protejare a lor. Nu ştiu ce au
vorbit ei, dar la un moment dat l-am auzit pe generalul Milea
răspun­zând: «Sunt prea bătrân pentru aşa ceva. Dacă aş fi fost
mai tânăr, poate aş fi fost de acord». Eu nu am auzit ce i-a spus
325
Ibidem, p. 180.
326
Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f.348.

172
Iulian Vlad ministrului, dar, date fiind împrejurările în care ne
aflam, mi-am închipuit că îi propusese să acţioneze împreună
împotriva lui Ceauşescu. Am considerat atunci şi continui să
cred şi acum că ei doi ar fi fost cei mai în măsură să o facă”327.
După degajarea pieţei, municipalitatea a trecut imediat
la curăţenie, pentru a şterge urmele represiunii. Misiunea i-a
fost încredinţată primarului general al Capitalei, Barbu Pe­
trescu – despre care Ion Dincă spunea că ,,numai primar nu a
fost” – şi adjunctului acestuia, Vasile Bulucea. Considerându-i
incompetenţi, Ceauşescu i-a cerut lui Dincă să se ocupe perso­
nal de această problemă, lucru pe care acesta l-a şi pus în
practică328.
În dimineaţa de 22 decembrie ministrul Milea avea să
dea ultimul său ordin prin intermediul maiorului Alexandru
Rafailescu, din grupa de transmisiuni. ,,Daţi ordin trupei, nu
trage nimeni în populaţie” şi să se parlamenteze cu demon­
stranţii329. După ce a transmis acest ordin, ultimul în calitatea
sa de ministru al Ministerului Apărării Naţionale, gen. Vasile
Milea a urcat la etajul 6 unde la câteva minute s-a sinucis.
Între timp, în jurul orei 9.30, zeci de mii de bucureşteni
ocupă Piaţa Universităţii scandând, în principal, lozinci anti­
ceauşiste. Copleşiţi de numărul mare al demonstranţilor, mili­
tarii forţelor armate şi miliţienii din dispozitiv încep să bată în
retragere, evită a mai opune rezistenţă şi încep să dialogheze
cu manifestanţii.
Cei din sediul Comitetul Central refuză dialogul. Pentru
ei singura variantă era rămânerea la putere. La puţin timp după
citirea Decretului de introducere a stării de necesitate, în jurul
orei 11.00, a fost anunţată şi moartea fostului ministru al Apă­
rării Naţionale. În comunicatul oficial se sublinia faptul că mi­
nistrul Apărării Naţionale ,,a acţionat ca un trădător, împotriva
independenţei şi suveranităţii României şi dându-şi seama că
este descoperit s-a sinucis”. În această situaţie foarte grea, se
327
http://www.piaţauniversităţii.com/news/editoriale/2005_20_2.asp.htm
în Jurnalul Naţional, 27 ianuarie 2006
328
Arhiva I.R.R.D.. Doc. Nr. 75, f. 393.
329
Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia Română din Decembrie
1989 retrăită prin documente şi mărturii, Editura Axioma, Bucureşti,
2001, p. 285.

173
făcea apel ,,către toţi cei care îşi iubesc ţara şi poporul să acţi­
oneze cu cea mai mare fermitate împotriva oricărui trădător”.
În continuare, în aceeaşi notă se afirma că ,,toate zvonurile şi
minciunile au fost dirijate în strânsă legătură cu trădătorii din
ţară şi cu cercurile imperialiste de trădătorul Milea, care a or­
ganizat aceste provocări, a spus minciuni şi a informat fals
despre situaţia din ţară”. La sfârşitul comunicatului se făcea un
nou apel la ,,clasa muncitoare, ţărănime şi intelectualitate, la
întregul popor de a acţiona cu înaltă răspundere pentru a întări
ordinea şi liniştea”. Pentru a face faţă gravei situaţii, poporul,
întreaga naţiune trebuia să acţioneze ,,în strânsă unitate, fără
nici un amestec din afară” pentru ,,a apăra suveranitatea şi in­
dependenţa României Socialiste”. Comunicatul a fost reluat de
trei ori într-un interval scurt de timp, adăugându-se afirmaţia
că generalul Vasile Milea nu a spus nimic despre ,,crimele şi
distrugerile din Timişoara”330.
În jurul orei 12.00 o parte dintre manifestanţii aflaţi în
Piaţa Palatului (între timp începuseră să ocupe şi să controleze
şi o parte a instituţiilor publice) pătrund în sediul Comitetului
Central. Complet derutat, abandonat de structurile instituţio­
nalizate ale statului comunist, fostul dictator, părăsea, într-
un elicopter, împreună cu soţia, Comitetul Central, simbolul
tota­litarismului comunist. La ora 12.06, cuplul dictatorial
este condus către elicopterul ,,salvator” de către gen. Victor
Atha­nasie Stănculescu, proaspătul ministru al Armatei. Cei doi
aveau să ajungă în cele din urmă la Târgovişte, unde au şi fost
arestaţi. La 25 decembrie 1989 a avut loc, în acelaşi oraş, pro­
cesul şi execuţia. Momentul marca încheierea unei etape isto­
rice şi începutul alteia.
După ocuparea rapidă a trei instituţii importante – Co­
mitetul Central, Ministerul Apărării şi Radioteleviziunea – s-a
constituit în data de 22 decembrie 1989 un nou organism al
puterii, Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.). Din Consiliul de
conducere al F.S.N. făceau parte, printre alţii: Doina Cornea,
Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Lászlo Tökés, gen. Ştefan
Guşă, gen. Victor Stănculescu, Petre Roman, Ion Iliescu, Cor­
neliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Adrian
330
Alesandru Duţu. Op.cit., p. 188.

174
Sârbu, Aurel Dragoş Munteanu ş.a., în total 38 de persoane. În
seara de 22 decembrie se făcea public, la Radioteleviziune, un
Comunicat către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţio­
nale (C.F.S.N.), semn că Revoluţia a învins. Erau propuse ca
program 10 obiective:
1. Abandonarea rolului conducător al unui partid şi sta­
tornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ;
2. Organizarea de alegeri libere;
3. Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecăto­
rească în stat. Elaborarea unei noi Constituţii;
4. Restructurarea întregii economii naţionale. Eli-
minarea metodelor administrativ-birocratice şi promovarea
liberei iniţi­ative şi a competenţei;
5. Restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii pro-
ducţii ţărăneşti. Oprirea distrugerii satelor;
6. Reorganizarea învăţământului, eliminarea dogmelor
ideologice, aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţio­
nale, a presei, radioului şi televiziunii;
7. Respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor
na­ţionale;
8. Organizarea întregului comerţ pornind de la cerinţele
satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale popu­
laţiei;
9. Întreaga politică externă să servească promovării
bu­nei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în
pro­cesul de construire a unei Europe unite;
10. Promovarea unei politici interne şi externe subordo­
nate nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane, respec­
tului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al
dreptului de deplasare liberă.
Acelaşi Comunicat mai proclama: „Din acest moment
se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu,
Gu­vernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi înce­
tează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consi­
liul Frontului Salvării Naţionale ...“ şi recomanda constituirea
de „consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ale
Frontului Salvării Naţionale, ca organe ale puterii locale”331.
331
Ion Iliescu, Revoluţia ca reformă, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1994, p. 66-67.

175
 Peste câteva zile, la 27 decembrie, s-a ales structura de
conducere a C.F.S.N. (Comitetul Executiv): preşedinte – Ion
Iliescu, prim-vicepreşedinte – Dumitru Mazilu, vicepreşedinţi
– Cazimir Ionescu şi Károl Király, secretar – Dan Marţian,
membri – Bogdan Teodoriu, Vasile Neacşa, Silviu Brucan,
Gheorghe Manole, Ion Caramitru şi Nicolae Radu. De aseme­
nea, s-au constituit atunci şi comitete de lucru: Constituţional;
Legal; Drepturile Omului – Dumitru Mazilu; Afaceri Externe–
Silviu Brucan; Reconstrucţia economică – Bogdan Teodoriu;
Învăţământ şi ştiinţă – Gheorghe Manole; Minorităţi naţionale
– Károl Király; Organizaţii administrative – Nicolae Radu;
Tineret – Vasile Neacşa; Mediul înconjurător – Cazimir Io­
nescu; Cultură – Ion Caramitru; Probleme organizatorice –
Mihai Montanu; Relaţii cu publicul şi cu presa – Dan Rădu­
lescu.

176
 X. CONCLUZII

La reprimarea manifestanţilor din Timişoara, Bucureşti

şi alte oraşe ale ţării, soldată cu mai multe victime, au contri­
buit deopotrivă Miliţia, Securitatea, Armata şi uneori Gărzile
Patriotice. Pe măsură ce tulburările au crescut în intensitate,
rolul Armatei a fost mai mare în cadrul procesului de represi­
une. Retragerea armatei în cazărmi în Timişoara, la 20 decem­
brie 1989, din ordinal generalului Gușă, s-a făcut pentru că
aproape întregul oraş ieşise în stradă. şi în consecinţă, situaţia
scăpase de sub control. Riscul dezarmării unor subunităţi era
evident332.
Este de subliniat încă o dată excepţia tragică a
Revoluţiei Române, aceea de a fi parcurs un scenariu sângeros.
Numărul victimelor constituie până azi o problemă de elucidat.
Con­form datelor centralizate de Parchetul Militar în intervalul
1990-1994, în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi-au
pierdut viaţa 1.104 persoane. Dintre aceste 162 au fost ucise
până în 22 decembrie, iar 942 după această dată. Numărul ră­
niţilor, potrivit aceleiaşi surse, a fost de 3.352 persoane, din
care 1.107 până la 22 decembrie 1989 şi 2.245 după această
dată333.
Această cifră a fost amendată în anul 2005 de către Se­
cretariatul de Stat pentru problemele Revoluţionarilor, care –
în baza Legii Recunoştinţei nr. 341 din 12 iulie 2004 faţă de
eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revolu­
ţiei Române din Decembrie 1989, publicată în Monitorul Ofi­
cial nr. 654 din 20 iulie 2004 –, a reluat cercetările privitoare
la victimele represiunii.
Aşa s-a ajuns la concluzia că numărul total al celor
decedaţi în intervalul 16-25 decembrie 1989 ar fi fost de
1.142334.
332
Raportul Comisiei Senatoriale, vol. II, p. 284.
333
Sinteza Parchetului Militar, p. 28.
334
Vezi în acest sens Valentin Marin în Martirii Revoluţiei în date statistice,

177
 Cercetări recente efectuate în cadrul Institutului
Revolu­ţiei Române din Decembrie 1989 estimează că numărul
celor decedaţi de-a lungul întregii perioade (sunt luate în calcul
in­clusiv persoanele decedate după 1 ianuarie 1990, ca urmare
a unor răni provocate cu arme de foc în timpul Revoluţiei),
ar fi fost de 1.290 de persoane (1.283 români şi şapte străini).
Dintre aceste victime 905, au fost din rândul civililor, iar 385
din rândul militarilor335.
Din acest total de victime, 306 (245 din rândul civililor,
iar 61 din rândul militarilor) au fost ucise în perioada 17-22
decembrie336. Victimele din perioada 17-22 decembrie 1989 par a
fi exclusiv determinate de acţiunile represive desfăşu­rate de trupe
ale M.Ap.N., M.I. şi de luptători ai gărzilor patri­otice.
În acelaşi interval de timp, cele mai sângeroase momente
ale Revolutei au fost zilele de 22 decembrie 1989 – cu 129 de
morţi (74 civili şi 55 militari); 21 decembrie 1989 – cu 86 de
morţi (80 civili şi şase militari), respectiv 17 decembrie 1989
cu cei 76 de morţi la Timişoara, numai din rândul civililor; cel
de-al 77-lea decedat este Corneliu Babeş, de la Braşov, care s-a
sinucis în semn de protest, autoincendiindu-se pe pârtia de la
Poiana Braşov, înainte de izbucnirea Revoluţiei Române. El a
fost inclus, aşa cum este şi firesc, în rândul celor care s-au jertfit
pentru libertate. În celelalte zile, numărul celor ucişi a fost
următorul: 18 decembrie – şapte morţi, 19 decembrie – patru
morţi, 20 decembrie – trei morţi, toţi din rândul civililor337. De
reţinut că marea majoritate a victimelor au fost împuşcate.
Între 23-25 decembrie, de la fuga dictatorului, până la
executarea sa, s-au produs cele mai multe victime– 743, dintre
care 489 din rândul civililor şi 254 din rândul militarilor. Cea
mai sângeroasă zi a perioadei a fost în data de 23 decembrie,
cu 428 de victime ( 289 civili şi 139 de militari).
În perioada 26-31 decembrie 1989 au fost 85 de victime
– 57 din rândul civililor şi 28 din rândul militarilor –, iar cea
mai sângeroasă zi a fost 26 decembrie – cu 36 de victime (23
din rândul civililor şi 13 militari).
Editura I.R.R.D. 1989, Bucureşti, 2010, p.11. Statistica pe care o vom
prezenta mai jos are drept bază această situaţie.
335
Ibidem, Anexa A3, p. 21.
336
Ibidem, p. 11.
337
Sinteza Parchetului Militar, p. 22.

178
 De asemenea, în aceste statistici au mai fost introduse
112 victime (83 civili şi 29 militari), care au decedat în cursul
lunii decembrie, despre care, însă, nu se cunoaşte cu certitudine
data decesului. În aceeaşi statistică au fost incluse alte 44 de
persoane (31 civili şi 13 militari), decedate după 1 ianuarie 1990
(rănite în cursul lunii decembrie 1989 şi decedate în spi­tal.)338
Din totalul victimelor înregistrate după 22 decembrie
1989, 260 de morţi şi 545 de răniţi au fost din rândul Mi­
nisterului Apărării Naţionale, iar 63 de decedaţi şi 73 de răniţi
din rândurile Ministerului de Interne. S-a mai constatat că un
număr de 333 de morţi şi 648 răniţi au fost urmare a acţiunilor
desfăşurate de trupe ale M.Ap.N., în timp ce personalul Mi­
nisterului de Interne s-a făcut vinovat pentru moartea a 63 de
persoane şi rănirea a 46339.
Din totalul celor 905 victime din rândul civililor, 110
au fost femei şi 795 au fost bărbaţi iar, din punct de vedere
ocu­paţional, printre victime s-au aflat trei preşcolari; 51 de
elevi; 18 studenţi; 486 muncitori; 62 funcţionari; 45 intelectu­
ali; 47 pensionari şi 193 persoane despre care nu există date
privind ocupaţia340.
Majoritatea victimelor represiunii au murit prin împuş­
care. Cei mai mulţi, 356, în pieţe şi străzi, 10 în incinta între­
prinderilor, dar au fost victime – 48 la număr – care au decedat
în propriile locuinţe (probabil şi datorită slabei pregătiri mili­
tare, a haosului etc.). Cele mai multe dintre victime, 145, au
fost împuşcate în torace, abdomen, 108 în cap, 33 în ceafă341.
Victime au existat şi din rândul Ministerul Apărării Na­
ţionale, ale Ministerului de Interne, Securitate, Pompieri – în
total 385 – ,instituţii care într-o primă fază au reprezentat for­
ţele de represiune, pentru ca după 22 decembrie 1989 să fie
încadraţi în apărători ai Revoluţiei, iar victimele din rândul
acestor instituţii să fie considerate, la rândul lor, eroi martiri ai
Revoluţiei Române.
Astfel, în cadrul M. Ap. N. au fost 275 de victime; în pe­
rioada 17-22 decembrie 1989, au existat 61 de victime (cei mai
338
Valentin Marin, op.cit., p. 22.
339
Sinteza Parchetului Militar, p. 29.
340
Valentin Marin, op.cit., p. 23.
341
Ibidem, p. 23. Vezi, din aceeaşi sursă şi Anexa B1, p. 24-27.

179
mulţi în ziua de 22 decembrie – 25 la Sibiu şi 21 la Bucureşti
şi Sectorul Agricol Ilfov); în perioada 23-25 decembrie s-au în­
registrat 254 de victime (în 23 şi 24 decembrie în Bucureşti şi
S.A.I. au fost ucişi 105, respectiv 37 de militari); în intervalul
26-31 decembrie– 28 de victime. Alţi 13 militari au decedat
după 1 ianuarie 1990, iar la 29 de militari nu se cunoaşte data
decesului342. Din punct de vedere al gradului militar, situaţia se
prezintă astfel: un general, 51 ofiţeri, 36 de maiştri militari şi
subofiţeri, 176 de militari în termen, militari cu termen re­dus,
elevi şcoală militară, studenţi ai Academiei Tehnice Mi­litare şi
11 salariaţi civili343.
Din cadrul Ministrului de Interne, Securitate, Pompieri
s-au înregistrat 126 de victime: doi generali, 36 ofiţeri, 34 subo­
fiţeri şi maiştri militari, 49 militari în termen, elevi, studenţi, 5
salariaţi civili344.
Decesul celor aproape 400 de oameni în uniformă s-a
datorat împuşcării celor mai mulţi dintre ei – 57 în unitate, 283
în misiune sau în dispozitivul de pază ori apărare, 16 s-au îm­
puşcat între ei –, iar 45 au decedat din alte cauze345.
În oraşul erou al Revoluţiei Române din Decembrie
1989, Timişoara, între 17 şi 21 decembrie 1989, conform evi­
denţelor existente la Parchetul Militar Timişoara s-au înregis­
trat 71 de morţi, iar 978 de persoane au fost reţinute şi anche­
tate. Cele mai multe dintre victime – 63 – ucise prin împuşcare
s-au înregistrat în ziua de 17 decembrie şi în noaptea de 17/18
decembrie. Tot în acelaşi interval de timp au fost rănite 224 de
persoane. Restul de victime – opt morţi şi 23 răniţi – s-au adău­
gat în zilele de 18 şi 19 decembrie 1989. În perioada 20-22 de­
cembrie nu au fost înregistrate persoane ucise prin împuşcare,
ci numai şase răniţi346. Din consultarea altor materiale a rezultat
că un număr de 72 manifestanţi/revoluţionari au fost ucişi cu
arme de foc, dintre care 30 au fost împuşcaţi în cap, 55 în to­race,
38 în abdomen, 46 în membrele superioare, 153 în mem­brele
342
Ibidem, Anexa B2, p. 28-32.
343
Ibidem, p.33.
344
Ibidem.
345
Ibidem.
346
Sinteza Parchetului Militar, p. 41-42.

180
inferioare şi opt în alte zone ale corpului. Cercetările efec­tuate
au scos la iveală faptul că manifestanţii au fost împuşcaţi la
Catedrală (48), în Calea Girocului (47), în Piaţa Operei (37), la
podul Decebal (34), pe Calea Lipovei (31), în Piaţa Libertă­ţii
(21), la Comitetul Judeţean de Partid (20), în Piaţa Traian (14),
în Calea Aradului (10) iar restul în alte zone ale oraşu­lui347.
În ceea ce priveşte persoanele arestate la Timişoara,
apelăm la comunicatul din 22 august 1994, dat de Procuratura
Militară din Timişoara. Documentul arată că în perioada 16-22
decembrie 1989 au fost reţinute 978 de persoane, dintre care
944 în Penitenciarul Timişoara, 33 în arestul Inspectoratului
de Miliţie şi o persoană în arestul Garnizoanei. În evidenţa
Mi­nisterului de Interne se aflau 832 de persoane, reţinute în
in­tervalul 16-19 decembrie, din care 700 de bărbaţi şi 132 de
femei. Pe naţionalităţi situaţia era următoarea: 716 români, 82
maghiari, 18 germani, patru sârbi, doi slovaci, un evreu, opt
de alte na­ţionalităţi. După vârstă, situaţia se prezintă astfel: 467
aveau între 18 şi 25 ani, 224 – între 25 şi 35 ani, 98 – între 35
şi 40 ani, 43 – peste 45 ani. Profesional, 335 erau muncitori, 86
studenţi, două cadre didactice, 19 ingineri, patru subingineri, un
arhitect, un medic, 19 funcţionari, 19 pensionari, 19 femei casnice,
doi militari în termen, 29 fără ocupaţie, 116 alte categorii. Restul
arestaţilor, în jur de 150, au fost minori. Conform apartenenţei
politice, 53 erau membri P.C.R., 413 membri U.T.C., 366
neîncadraţi po­litic348.
La Cluj-Napoca, în Piaţa Libertăţii, în după-amiaza zilei
de 21 decembrie 1989, între orele 15.45 şi 15.55 (în cel mult 10
minute) au fost ucise 12 persoane şi rănite grav alte 26. Ulterior,
tot în Piaţa Libertăţii, în zona Anticariat, avea să mai fie ucis
încă un manifestant şi răniţi alţi şase. Acestora li s-au adăugat
încă 9 persoane împuşcate mortal şi alte 13 rănite în zona Calea
Moţilor – Fabrica de bere, trei morţi şi 10 răniţi în zona Piaţa
Mihai Viteazul, un mort şi doi răniţi în Piaţa Mără­şeşti349.
347
*** Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în
Decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 100-
101.
348
Alexandru Oşca, Dincolo de Rubicon. 1989 – Timişoara-1990, Editura
Sitech, Craiova, 2011.
349
Victor Eugen Mihai Lungu, Tit-Liviu Domşa, op.cit., Nota introductivă.

181
 La Bucureşti, în întreaga perioadă, au decedat 543 de
persoane, dintre care 48 până la 22 decembrie şi 495 după
această dată. De asemenea, 1.879 persoane au fost rănite, din­
tre care 60 până la 22 decembrie 1989, iar după această dată
1.275350. În centrul Capitalei, zona Hotel Intercontinental,
Pi­aţa Universităţii, Sala Dalles şi împrejurimi, au fost ucişi în
noaptea de 21 spre 22 decembrie, 49 de revoluţionari, 463 au
fost răniţi şi 1.245 arestaţi351. Alte surse indică, pentru aceeaşi
perioadă, un număr de 54 de morţi şi 604 răniţi352.
Aşadar, cei mai mulţi revoluţionari – este o referire strict
la ceea ce s-a întâmplat până la părăsirea de către Nicolae Cea­
uşescu a sediului Comitetului Central, în 22 decembrie 1989
– au fost împuşcaţi în zona unor obiective civile şi nu militare.
Subliniem acest fapt pentru a arăta că forţele represive nu au
avut un motiv imperios de deschidere a focului. Pentru ele o
situaţie limită s-ar fi creat numai în cazul atacării obiectivelor
militare. Numai în acest caz se putea recurge la folosirea for­
ţei, conform legislaţiei atunci în vigoare. (Regulamentul servi­
ciului de gardă şi în garnizoană, 1987.)
Specialiştii estimează că doar aproximativ 200 de per­
soane au fost împuşcate premeditat la mitingurile din 17-22
decembrie 1989. Restul au fost victime colaterale. Au murit
copii (cea mai tânără victimă avea doar o lună), femei, bătrâni.
S-a murit pe trotuare, în parcuri, pieţe, în apartamente, în sedii
de bănci, în magazine etc., multe din aceste victime fiind înre­
gistrate din cauza unor erori. Se pot invoca, spre exemplu,
slaba pregătire a militarilor, lipsa de profesionalism a unora
dintre comandanţi, implicarea şi incompetenţa factorului poli­tic.
Un capitol distinct al represiunii îl reprezintă autorii
acestor acte de represiune.
Până în acest moment – potrivit datelor furnizate de
Par­chetul Militar – au fost întocmite 634 de dosare din care
631 au fost disjunse din Dosarul general (nr. 97/P/1990) al
repri­mării demonstraţiilor din decembrie 1989.
350
Sinteza Parchetului Militar, p.28.
351
Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere. Decembrie 1989, Editura All,
Bucureşti, 2005, p.125.
352
„Caietele Revoluţiei”, Nr. 6 (19) 2008, p. 52.

182
 Dintre acestea sunt de reţinut:
• Dosarul nr. 65/P/1990 privindu-l pe generalul Andruţa
Ceauşescu trimis în judecată şi condamnat definitiv pentru
tentativă de omor deosebit de grav (a executat foc asupra de­
monstranţilor);
• Dosarul nr. 6/S/1990 privindu-l pe soldatul Cismaru
Nicolae, (episod deja relatat) soluţionat prin neînceperea urmă­
ririi penale. Conducând autocamionul din dotare, a accidentat
mortal şapte demonstranţi şi a rănit alţi cinci. Cercetările au
stabilit nevinovăţia conducătorului auto. Acesta, lovit în cap
cu o cărămidă de către un demonstrant, şi-a pierdut cunoştinţa,
a fost incapabil de a mai conduce maşina şi a intrat în mulţime.
Din acelaşi raport al Parchetului Militar rezultă că cele
631 de dosare disjunse din dosarul iniţial cu nr. 97/P/1990 se
referă la cazul unor persoane având calitatea de parte vătă­
mată. În timpul reprimării violente a demonstraţiei ele au fost
fie lovite, fie reţinute în mod ilegal, fie au fost bătute şi reţi­
nute în acelaşi timp. În toate aceste cauze, dată fiind apariţia
Decretului Lege nr. 3/1990 cu privire la amnistierea unor in­
fracţiuni şi pedepse, s-a dispus neînceperea urmăririi penale
pentru infracţiunea prevăzută de art. 250, aliniatul 2 şi art. 181
din Codul Penal. Soluţii de neîncepere a urmăririi penale s-au
dispus pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 din Codul Pe­
nal, întrucât autorii acestor fapte fuseseră definitiv condamnaţi
în alte dosare. În stadiul iniţial au fost cercetate toate cadrele
cu atribuţii de comandă şi execuţie implicate în Revoluţie.
De reţinut este faptul că în opt dosare instrumentate
de Secţia Parchetelor Militare s-a dispus trimiterea în judecată
a unor reprezentanţi ai organelor de partid şi de stat care, în
de­cembrie 1989, au dispus măsurile criminale de reprimare a
Revoluţiei.
Primul dintre acestea se referă la cuplul Nicolae şi
Elena Ceauşescu, care au fost trimişi în judecată în dosarul nr.
1/P/1990, reţinându-se în sarcina lor săvârşirea infracţiunii de
genocid, prevăzută de art. 357 Cod Penal. Inculpaţii au fost
condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare. Astăzi, este
de notorietate faptul că acest proces a fost o parodie la care
Justiţia are partea sa de vină.

183
 Prin rechizitoriul 2/P/1990 al secţiei Parchetelor Mili­
tare, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor maior Da­
vid Aurel, maior Raţ Florin, maior Rusu Marian şi căpitan
Tamaşi Paulică pentru infracţiunea de favorizare a infractorilor
Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena. Vina acestora se referă
la faptul că i-au ajutat pe cei doi să părăsească sediul fostului
C.C. al P.C.R.. Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin
sentinţa nr. 5/07.03.1990 i-a achitat pe cei patru inculpaţi, sen­
tinţa rămânând definitivă.
În dosarul nr. 33/1990 al Tribunalului Militar Teritorial
Bucureşti au fost trimişi în judecată inculpaţii Bobu Emil,
Postelnicu Tudor, Dincă Ion şi Mănescu Manea, în sarcina că­
rora s-a reţinut comiterea infracţiunii de complicitate la geno­
cid prin participarea la şedinţele C.P.Ex., context în care şi-au
dat acordul pentru reprimarea demonstraţiilor din Timişoara,
Cluj, Bucureşti etc. Cei patru au fost condamnaţi la detenţie pe
viaţă, sentinţă rămasă definitivă prin respingerea recursurilor.
Ulterior, pedeapsa a fost schimbată în 10 ani de detenţie. Între
timp, au murit în libertate Ion Dincă ( 9 ianuarie 2007), Ma­nea
Mănescu (27 februarie 2009); Tudor Postel­nicu, Emil Bobu a
murit la 13 iulie 2014.
Un alt dosar (nr. 88/P/1990) al Secţiei Parchetelor Mili­
tare se referă la inculpaţii Andrei Ştefan, Ciobanu Lina, Con­
stantin Nicolae, Curticeanu Silviu, Dobrescu Miu, Fazekaş
Ludovik, Gâdea Suzănica, Ghere Mihai, Mureşan Ana, Nicu­
lescu-Mizil Paul, Popescu Dumitru, Radu Ion, Oprea Gheor­
ghe, Pană Gheorghe şi Radu Constantin – foşti membri ai
C.P.Ex. al fostului C.C. al P.C.R. în sarcina cărora a fost reţi­
nută comiterea infracţiunii de favorizare la genocid, întrucât au
fost de acord cu reprimarea demonstraţiilor desfăşurate la Ti­
mişoara, Cluj, Sibiu, Bucureşti. Prin sentinţa nr. 11/25.03.1991
a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, inculpaţii amintiţi
au fost condamnaţi la diverse pedepse, excepţie făcând David
Gheorghe, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheor­
ghe şi Radu Constantin, care au fost achitaţi. Curtea Supremă
de Justiţie – Secţia Militară a dispus, în recurs, achitarea tutu­
ror celor trimişi în judecată (Decizia nr. 53 din 12.12.1991).
În urma recursului extraordinar, Curtea Supremă de Justiţie –
Secţia Plen, a dispus condamnarea inculpaţilor la diferite pe­

184
depse privative de libertate pentru infracţiunea de complicitate
la omor deosebit de grav (Decizia nr. 37/20.04.1992). A scăpat
de pedeapsă inculpatul Totu Ioan, care s-a sinucis.
A fost trimis în judecată (Dosarul 81/P/1990 al Secţiei
Parchetelor Militare) şi inculpatul general colonel Vlad
Iulian (dosar conexat în instanţă cu acela privitor la generalul
Stamatoiu Aristotel, locotenent-colonel Rădulescu Emil, lo­
cotenent-colonel Manea Gheorghe şi general Mortoiu Aure­
lian). În sarcina lui Iulian Vlad s-a reţinut comiterea infracţiu­
nii de complicitate la genocid, constând în aceea că a fost de
acord cu măsurile de represiune hotărâte de Ceauşescu Nicolae
în şedinţele C.P. Ex. Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Mili­
tară l-a condamnat pe inculpatul Vlad Iulian la o pedeapsă de
9 ani închisoare pentru infracţiunea de favorizare la genocid.
În urma recursului declarat de Secţia Parchetelor Militare, s-a
dispus schimbarea încadrării juridice în aceea de complicitate
şi tentativă de omor deosebit de grav şi condamnarea inculpa­
tului la o pedeapsă principală rezultantă de 12 ani închisoare
(Decizia 38/28-04.1992). Inculpaţii Rădulescu Emil, Manea
Gheorghe, Stamatoiu Aristotel şi Mortoiu Aurelian au fost con­
damnaţi pentru infracţiunea de instigare la lipsire de liber­tate.
Prin Dosarul nr. 76/P/1990 al Secţiei Parchetelor Mili­
tare s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor general
maior de securitate Bucurescu Gianu, general locotenent Dă­
nescu Gheorghe, colonel de securitate Bărbulescu Marin,
ge­neral-locotenent Vasile Gheorghe, colonel Vârban Miro,
lo­cotenent-colonel Pârvulescu Marin, căpitan de securitate
Gureşoaia Ion, Postelnicu Tudor, general colonel Vlad Iulian,
căpitan de securitate Barcan Aurel, căpitan de securitate Ştefan
Gheorghe. În sarcina lor s-a reţinut faptul că în noaptea de
21/22 decembrie 1989 au ordonat sau au exercitat personal
ac­ţiuni de reprimare (reţineri şi cercetări ilegale) asupra unor
demonstranţi atât la sediul fostei Miliţii a Capitalei, cât şi la
Penitenciarul Jilava. Inculpaţii au fost condamnaţi la diverse
pedepse privative de libertate (sentinţa nr. 2/10.05.1991).
Din analiza datelor de care dispunem la acest moment
se poate afirma cu tărie că Revoluţia Română a fost opera popo­
rului român, mai ales o remarcabilă probă de voinţă a celor

185
care au avut curajul de a ieşi în stradă şi a contesta regimul
dictatorial al soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu. Neîndoielnic,
locuitorii oraşului Timişoara au un merit special, crucial pentru
că fără curajul şi jertfa lor nu putem şti cu certitudine care ar
fi fost destinul întregii naţiuni. Sunt, mai apoi, de menţionat
cu recunoştinţă locuitorii oraşelor Lugoj, Arad, Sibiu, Reşiţa,
Braşov, Cluj, Târgu Mureş, care s-au ridi­cat împotriva
dictaturii înainte de fuga cuplului Ceauşescu, petrecută la
22 decembrie ora 12.06. Pe acelaşi loc cu Timişoara merită
aşezată capitala ţării, Bucureştiul, acolo unde s-a dat lovitura
de graţie regimului de dictatură.
Una dintre problemele extrem de controversate ale Re­
voluţiei Române, şi care încă persistă, a fost rolul pe care l-a
avut amestecul străin. Acest lucru a fost afirmat cu obstinaţie
de către Nicolae Ceauşescu şi alţi responsabili ai regimului
comunist. Ei au susţinut cu tărie acest lucru – erau vizaţi deo­
potrivă atât ,,agenturile”, cum le numea Ceauşescu, occiden­
tale, cât şi cele din Tratatul de la Varşovia, în special din Un­
garia şi Uniunea Sovietică. O parte a mass-mediei, la rândul
său, a colportat astfel de scenarii. Cele mai multe dintre surse
neagă o astfel de ipoteză. În acest sens, generalul-maior Emil
Macri, fostul şef al Direcţiei Contrainformaţii Economice din
cadrul direcţiei Securităţii Statului afirmă în cadrul Procesului
de la Timişoara ,,[...] în general pe problema ideii pentru care
noi am venit aci – identificarea agenţilor provocatori – Anasta­
siu n-a adus o asemenea informaţie şi, chiar dacă pe aceea sau
altele nu le-am cunoscut, o asemenea informaţie şi un aseme­
nea personaj era sigur că trebuia să-l ştiu”353. La rândul său,
colonelul Filip Teodorescu, fost locţiitor al şefului Direcţiei
contraspionaj D.S.S., declara şi el:,, „Precizez că, pe întreaga
perioadă a evenimentelor de la Timişoara, cu toate eforturile
depuse, nu am reuşit să obţinem informaţii din care să rezulte
că agenţi ai spionajului străin s-ar fi infiltrat în judeţul Timiş,
în scop de a destabiliza situaţia"354. „[...] Deci ţin să precizez
că, în dimineaţa de 18 decembrie, Macri i-a chemat la el pe

353
Procesul de la Timişoara, vol. I, p.76, apud Gino Rado, Agenţii străini şi
revoluţia, în Memorial 1989, Nr. 2 (7) 2010, Timişoara, p.133.
354
Ibidem, p. 291.

186
Sima, Radu Tinu, Atudoroaie, subsemnatul si Anastasiu,
Caraşcă şi ne-a comunicat ordinul lui Vlad de a contacta re­
ţeaua informativă, pentru a stabili cauzele incidentelor produse
şi pe iniţiatorii acestora. Fiecare, pe linia noastră de muncă,
am trecut la concretizarea acestui ordin. Maiorul Caraşcă, din
or­dinul expres al lui Macri, a luat legătura cu Tudor Stănică,
pentru a fi în măsură să-i investigheze pe cei reţinuţi. Mai
menţionez că datele comunicate de noi la Bucureşti menţionau
că manifestaţiile au fost şi sunt spontane şi nu se datoresc unei
organizări prealabile sau vreunor agenţi străini”355. Locote­
nent-colonelul Anastasiu Gabriel, fost locţiitor al şefului Di­
recţiei Interne din D.S.S. susţine acelaşi lucru: “[…] Vă decla­
ram că singurele informaţii care au putut fi obţinute pe acest
profil de muncă şi care au fost prezentate în seara zilei de 18 a
fost faptul că nu s-au obţinut date din care să rezulte că cetă­
ţeni străini ar fi participat sau, în vreun fel, ar fi fost angrenaţi
sau interesaţi să participe sau să acţioneze în scopul destabili­
zării situaţiei şi faptul că, datorită celor produse îndeosebi în
noaptea de 17, majoritatea... sau studenţii români căminişti au
cerut să li se dea voie să plece. Deci din acest punct de vedere,
în acest sector de activitate, practic, s-au încheiat posibilităţile
de a obţine alte date. De asemenea, că fuseseră semnalaţi, până
în ziua respectivă, cetăţeni străini sau elemente de origine ro­
mână care să fi pătruns în ţară în mod ilegal şi care să poată
deveni suspecte... că ar fi făcut aceasta în scopul întreţinerii,
participării în vreun fel la acţiunile care s-au produs aci, la Ti­
mişoara356. […] începând de miercuri, s-a văzut clar că nu era
vorba de instigare, de elemente din acestea transfuge, fugare,
ci că era vorba de nişte activităţi la care au participat oameni ai
muncii din obiective economice, din instituţii ale... nişte acţi­
uni ale populaţiei, nu era vorba de instigări sau de încercări
de destabilizare din partea unor agenţi străini. Sigur, am fost
cri­ticaţi că n-am putut să obţinem asemenea date, dar n-am
avut de unde obţine asemenea date. Practic, cred că nici nu au
existat”.357
355
Ibidem, p. 315.
356
Ibidem, p. 324.
357
Ibidem, p. 365.

187
 Afirmaţiile de mai sus sunt completate de situaţiile pri­
vind intrările şi ieşirile cetăţenilor străini în şi din România în
perioada 1-14 decembrie 1989, realizate de către Direcţia pen­
tru Paşapoarte, Evidenţa Străinilor şi Controlul Trecerii Fron­
tierei din cadrul Ministerului de Interne al R.S.R.. Aceste date
din 1989 au fost comparate cu situaţiile statistice din perioada
01-14 decembrie 1988358.

Luna Intrări Ieşiri

Decembrie
01-14
1988 1989 Diferenţa 1988 1989 Diferenţa

131.176 110.896 -20.280 130.230 110.938 -19.329

Situaţia pe ţară privind intrările şi ieşirile cetăţenilor străini

15 decembrie Intrări Ieşiri

Interes de Interes
Total Tranzit
serviciu personal
10.896 307 5.887 4.700 9.076

Bulgaria 2.303 22 1.491 790 1.669

Iugoslavia 1.528 2 389 1.137 967
Ungaria 1.240 120 85 1.035 998
U.R.S.S. 3.317 53 2.207 1.057 2.549

19 decembrie Intrări Ieşiri

Interes de Interes
Total Tranzit
serviciu personal
4.478 252 4.226 - 4.802

Bulgaria 1.017 23 994 - 1.084

Iugoslavia 26 3 23 - 11
Ungaria 217 141 76 - 422
U.R.S.S. 2.522 62 2.460 - 1.988

358
Ibidem, p. 140-141.

188
 20 decembrie Intrări Ieşiri
Interes de Interes
Total Tranzit
serviciu personal
3.971 282 3.698 - 7.101

Bulgaria 984 31 953 - 983

Iugoslavia 40 4 36 - 137
Ungaria 204 133 71 - 280
U.R.S.S. 2.091 26 2.065 - 3.978

Se poate concluziona că activitatea şi culegerea de in­

formaţii, sprijinul acordat dizidenţei române nu a declanşat şi
nici nu a întreţinut Revoluţia Română. Drept dovadă este şi
faptul că, din cei aproape o mie de arestaţi la Timişoara înainte
de 22 decembrie 1989, nu a existat nici un cetăţean străin. Con­
statarea este valabilă pentru toţi cei arestaţi la Bucureşti sau în
alte oraşe ale ţării. Este foarte adevărat că Ceauşescu devenise
o persoană indezirabilă, nu numai în lumea occidentală, ci
chiar şi în lumea comunistă, dar căderea lui s-a datorat în tota­
litate poporului român.

189
 XI. ANEXE

I. Program de măsuri al Departamentului Securităţii

Statului pe anul 1989 emis la data de 17. 01. 1989 (Extras).
În conformitate cu hotărârile Congresului al XII-lea şi
Conferinţei Naţionale ale partidului şi pe baza tezelor, ideilor
şi orientărilor din magistrala Expunere la şedinţa comună a
Plenarei C.C. al P.C.R., a organismelor democratice şi organi­
zaţiilor de masă şi obşteşti din 28-30 noiembrie 1988, întregul
aparat de Securitate va acţiona cu consecvenţă pentru executa­
rea ireproşabilă a ordinelor şi indicaţiilor Comandantului Su­
prem al Forţelor Armate, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU,
în vederea creşterii calităţii şi sporirii eficienţei activităţii de
apărare a securității statului, a cuceririlor revoluţionare ale po­
porului, a independenţei, integrităţii şi suveranităţii patriei.
Potrivit Directivei Comandantului Suprem, se va îmbu­
nătăţi continuu cooperarea cu Miliţia şi celelalte unităţi ale
Ministerului de Interne, cu Ministerul Apărării Naţionale, găr­
zile patriotice şi celelalte componente ale sistemului naţional
de apărare, se va diversifica şi adânci conlucrarea cu organele
de procuratură şi justiţie, cu alte organe de stat, cu organismele
democraţiei muncitoreşti-revoluţionare şi colectivele de oa­
meni ai muncii.
Comandanţii, organele şi organizaţiile de partid vor
acorda atenţie prioritară îmbunătăţirii organizării, planificării
şi controlului îndeplinirii sarcinilor, asigurând creşterea calită­
ţii actului de conducere, sporindu-şi participarea la soluţiona­
rea eficientă a problemelor din competenţă şi mobilizând în­
tregul efectiv la executarea întocmai a atribuţiilor de serviciu.
Pentru îndeplinirea misiunilor ce le revin în anul 1989,
unităţile Departamentului Securităţii Statului vor acţiona prio­
ritar pentru realizarea următoarelor obiective şi sarcini: […]
2. Asigurarea securităţii Comandantului Suprem şi
exe­cutarea ireproşabilă a tuturor misiunilor de importanţă ex­
cepţională:

190
 1. Unităţile centrale şi teritoriale de Securitate vor pune
în centrul preocupărilor cunoaşterea şi stăpânirea situaţiei ope­
rative din obiectivele, locurile şi mediile din competenţă, în
vederea executării ireproşabile a tuturor misiunilor de securi­
tate şi gardă.
Pentru prevenirea oricăror acte ostile, se va exercita un
control informativ riguros asupra elementelor suspecte – inclu­
siv a celor din străinătate şi a legăturilor lor din ţară – semna­
late cu intenţii ori ameninţări cu acţiuni de atentat, instigări
la astfel de acte sau alte fapte periculoase. Se vor întreprinde
mă­suri hotărâte359 de verificare şi clarificare, cu maximă opera­
tivi­tate, a informaţiilor referitoare la asemenea acțiuni îndreptate
împotriva înaltelor personalităţi apărate.
Împreună cu organele de Miliţie, se va urmări permanent
depistarea persoanelor care deţin ilegal sau au preocupări de a
obţine ori confecţiona armament, muniţie, explozivi, substanțe
toxice şi radioactive, precum şi a celor semnalate cu intenţii de
a comite acte de atentat, acționându-se prin măsuri ferme de
prevenire şi neutralizare.
2. Unităţile care obţin informaţii referitoare la intenţii
de comitere a unor fapte periculoase vor lua imediat măsuri de
verificare şi prevenire, asigurând concomitent un control rigu­
ros asupra suspecţilor, nepermițându-se deplasarea acestora în
zonele, locurile sau obiectivele unde se desfăşoară acţiuni de
importanţă excepţională.
Datele obţinute privind intenţiile suspecţilor, precum
şi măsurile întreprinse vor fi comunicate de urgenţă în scop de
valorificare Direcţiei de Securitate şi Gardă şi celorlalte unităţi
competente.
3. Direcţia de Securitate şi Gardă, concomitent cu înde­
plinirea ireproşabilă a tuturor misiunilor şi sarcinilor specifice,
va executa sistematic activităţi de control, sprijin şi îndrumare
la Securităţile judeţene şi Securitatea Municipiului Bucureşti
şi va realiza o strânsă cooperare cu Unitatea Specială de Luptă
Antiteroristă, cu celelalte unităţi centrale şi Comandamentul
Trupelor de Securitate, în vederea asigurării deplinei eficienţe
preventive a tuturor dispozitivelor de securitate, gardă şi apă­rare.
359
Unele dintre documente sunt scrise cu ortografia uzitată înainte de
Revoluţie, altele au fost transcrise de autori cu ortografia nouă. ( N. Red)

191
 Împreună cu celelalte unităţi de Securitate competente,
va asigura verificarea şi avizarea personalului destinat să înde­
plinească sarcini în locurile şi obiectivele folosite de înaltele
personalităţi apărate.
4. Direcţia de Securitate şi Gardă, Centrul de Informatică
şi Documentare, celelalte unităţi centrale şi teritoriale, inclusiv
unităţile speciale, vor verifica şi actualiza permanent datele
din evidenţele operative specifice problemei, asigurându-se
un flux informaţional corespunzător nevoilor de cunoaştere şi
stăpânire a situaţiei operative.
5. În termen de 30 de zile, unităţile de Securitate, potrivit
competenţelor, vor analiza şi actualiza sau – după caz – ela­bora
planurile cadru de măsuri pentru obiectivele şi zonele în care
este posibil prezenţa înaltelor personalităţi apărate, asigurându-
se pentru toate situaţiile dispozitive sigure, impe­netrabile.
Direcţia a V-a va aduce în continuare îmbunătăţirile ne­
cesare metodologiei privind organizarea şi executarea activită­
ţilor şi misiunilor de securitate şi gardă.

Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în

documente. 1949 – 1989, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 499-500.

***

2. 1 decembrie 1989. Fragment din Raportul olograf,

semnat şi parafat de generalul colonel Iulian Vlad – şeful
D.S.S., adresat preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu,
privind problemele ce urmau a fi abordate, în cadrul întâl­
nirii de la Malta, între Mihail Gorbaciov si George Bush360.
Nr.0075/989 Strict secret
(…) NOTĂ:
- Din datele de care dispunem rezultă că la întâlnirea
dintre Bush si Gorbaciov ar urma să se discute şi problema
exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socia­
360
Este vorba de întâlnirea dintre cei doi preşedinţi desfăşurată între 2 şi 3
decembrie 1989. Stenograma oficială sovietică a întâlnirii de la Malta nu
consemnează, însă, subiectul România, sau că cei doi ar fi tratat România
ca un caz special. Pentru mai multe informaţii vezi stenograma în „Caietele
Revoluţiei”, Nr. 3 (41) şi 4 (42)/2012, p. 54-60 şi 5-7.

192
liste care nu au trecut la aplicarea de „reforme reale“, fiind
avute în vedere îndeosebi R.P. Chineză, Cuba şi România.
- Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele
membre N.A.T.O. vor continua aplicarea de restricţii în relaţi­
ile lor cu România şi va solicita ca şi U.R.S.S. să procedeze
în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de
ţi­ţei, gaz metan şi minereu de fier ….
Să trăiţi tovarăşe Preşedinte!
General-colonel
(ss)-I. Vlad

Cristian Troncotă, Duplicitarii.O istorie a Serviciilor de

Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Editura
Elion, Bucureşti, 2003, p. 207-209.

***

3. 31 martie 1990. Declaraţia generalului-colonel

Iu­lian Vlad, retractată în timpul detenţiei, despre instituţia
Securităţii statului în ultimii ani ai regimului comunist din
România.
Subsemnatul Vlad V. Iulian, fost ministru secretar de
stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securi­
tăţii Statului, privind retrospectiv activitatea din ultimii ani a
securităţii şi propria mea muncă, declar următoarele:
În ultimii circa zece ani, pe măsură ce dictatura se ac­
centua şi făcea să crească tot mai mult nemulţumirile popula­ţiei,
unităţile de securitate cunoşteau din ce în ce mai slab situ­aţia
operativă. Explicaţia de fond a acestui fapt constă în pier­derea
într-o tot mai mare măsură a sprijinului din partea cetățenilor.
[…] Oamenii îşi dăduseră seama că Securitatea Statului,
împreună cu alte organisme pe care se bazau ori prin care se
exercita puterea, era o in­stituţie la dispoziţia dictatori­lor pentru
asigurarea protecţiei lor personale şi întărirea dicta­turii.
[…] Stările proaste de lucruri din mai toate domeniile
şi nemulţumirile poporului erau sesizate şi cunoscute la mai
multe nivele ale ierarhiei de partid şi de stat dar nimeni n-a
în­treprins niciodată nimic serios pentru schimbarea situaţiei.
Dacă n-au avut curajul pentru acţiuni mai hotărâte, majoritatea
celor care se aflau în fruntea acestor eşaloane n-au dovedit nici

193
corectitudinea necesară de a înfăţişa realitatea aşa cum era în
domeniile de care răspundeau şi a susţine că adevărul era acela.
Pentru că ştiau că place şi se practica minciuna, s-au bălăcit tot
timpul în minciună, în oportunism şi în servilism.
[…] De ce membrii C.P.Ex., secretarii C.C., conducerea
guvernului, care cunoşteau situaţia din economie, starea de lu­cruri
inadmisibilă în ce priveşte aprovizionarea populaţiei cu alimente
şi alte mărfuri de larg consum de primă necesitate, problemele
grave devenite cronice cu căldura şi energia elec­trică, precum şi
stările de nemulţumire de masă din aceste ca­uze şi din numeroase
altele, n-au manifestat nici cea mai mică împotrivire?
Poate că unii dintre aceşti foşti demnitari de partid şi de
stat nutreau şi ei speranţa că Ceauşescu va pleca de bună voie
de la putere sau va fi răsturnat. Numai că lucrul acesta trebuia
să-l determine sau să-1 înfăptuiască alţii, pentru că şi atunci
când au avut o asemenea ocazie, aşa cum a fost cea din şedinţa
C.P. Ex. din 17 decembrie 1989, n-au făcut-o, ci dimpotrivă.
[…] Declar şi subliniez că în anii din urmă şi mai ales
în perioada care a precedat revoluţia, Securitatea n-a mai fost
in­stituţia care se cerea să fie.
I.V. Vlad

„Evenimentul zilei”, nr. 72-76, 14-18 septembrie 1992. Apud

Cristian Troncotă, Duplicitarii, O istorie a Serviciilor de Informaţii
şi Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion,
Bucureşti, 200, p. 217-230.

***

4. Ordinul telefonic al ministrului Apărării Naţio­

nale, general Vasile Milea
17 decembrie 1989361.
„- Muniţia se ţine pe companii centralizat, nu pe soldaţi.

361
Ordinul a fost dat la ora 23.10. Acest ordin, a fost transmis de general
locotenent Nicolae Eftimescu, prim-locţiitor al şefului Marelui Stat Major şi
şef al Direcţiei Operaţii din M.St.M., retransmis de lt. col. Ilie Marin la 17
decembrie 1989 (ora 13.00, repetat la 1.700). Este unicul ordin în baza căruia
Armata a deschis focul asupra demonstranţilor antiregim în decembrie 1989. În
stânga documentului, în partea de sus, există următoarea notă: ,,18 decembrie
1989. Şef stat major. În copie la toate unităţile. În atenţie pentru executare
(aplicare) întocmai ss. Lt. col. Ctin. Zeca.

194
 - Ofiţerii poartă pistoalele cu unitatea de foc.
- Când sunt chemaţi de eşaloanele superioare sau
orga­nele de partid şi de stat se deplasează înarmate.
- Se cheamă cadrele din concedii.
- Funcţiile unicat se cheamă în cazarmă chiar dacă
sunt în economia naţională.
- La compania cu 3 plutoane să se asigure 4 ofiţeri.
- Comandantul de unitate se cheamă la unitate chiar
dacă este în economie.
- Pe fiecare tanc să fie asiguraţi 3 - 4 pistolari ca desant
pe tanc - înarmaţi - în măsură să răspundă la provocări.
- Mecanicii conductori să fie mai activi.
- T.A.B.-ul să aibă strictul necesar pentru a fi mai
mobil.
- Militarii care sunt numiţi în acţiuni să aibă hrană
pentru 1 - 2 zile.
- Demonstranţii să fie serios avertizaţi şi apoi să se
tragă la picioare.
- Sunt unii dintre demonstranţi care împing bătrâni şi
copii[i] în faţă, mijloacele noastre să-i ferească pe aceştia.
- Subunitățile de armă să fie pregătite ca infanterişti.
- Patrulele în oraş să fie formate dintr-un cadru + 4
mi­litari în termen înarmaţi.

Ion Calafeteanu, (coordonator), Revoluţia Română din
Decembrie 1989. Documente, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
153-154.

***

5. Decretul instituirii stării de necesitate în judeţul

Timiş.
,,Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice în
judeţul Timiş, prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a
unor bunuri obşteşti, în temeiul art. 75 pct. 14 din Constituţia R.S.R.,
Preşedintele Republicii Socialiste România decretează:
Art. 1 - Se instituie starea de necesitate pe întreg terito­
riul judeţului Timiş.
Toate unităţile armatei, Ministerul de Interne şi formaţi­
unile gărzilor patriotice sunt puse în stare de alarmă.

195
 Art. 2 - Pe timpul stării de necesitate se interzic orice
în­truniri publice, precum şi circulaţia de grupuri mai mari de
cinci persoane.
Se interzice circulaţia pe timpul nopţii începând cu ora 23
00, cu excepţia persoanelor care lucrează în schimbul de noapte.
Art. 3 - Toate unităţile socialiste din judeţul Timiş sunt
obligate să ia măsuri imediate pentru desfăşurarea normală a
proceselor de producţie, pentru paza bunurilor obşteşti, pentru
respectarea strictă o ordinii, disciplinei şi programului de lu­cru.
Art. 4 - Consiliile populare municipale, orăşeneşti şi co­
munale din judeţul Timiş sunt obligate să asigure respectarea
strictă a ordinii publice, paza bunurilor proprietate socialistă, de
stat şi cooperatistă, aprovizionarea în bune condiţii a popu­laţiei,
desfăşurarea normală a transporturilor, organizarea şi desfă­
şurarea în bune condiţii a întregii activităţi economice şi sociale.
Art. 5 - Întreaga populaţie a judeţului Timiş este obligată
să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică,
să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea
normală a activităţii economico-sociale.
Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Republicii Socialiste
România.

,,Scînteia”, anul LIX, 21 decembrie 1989, p. 1. Notă: Nu s-a
publicat în Buletinul Oficial.

***

6. Decret prezidenţial privind instituirea stării de

ne­cesitate pe întreg teritoriul ţării.
Art. 1 - Se instituie starea de necesitate pe întreg terito­
riul ţării. Toate unităţile armatei, ministerului de interne şi
formaţiunilor gărzilor patriotice sunt puse în stare de alarmă.
Art. 2 - Pe timpul stării de necesitate se interzic orice
întruniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de
cinci persoane. Se interzice circulaţia pe timpul nopţii, înce­
pând cu ora 23.00, cu excepţia persoanelor care lucrează în
schimbul de noapte.
Art. 3 - Toate unităţile socialiste sunt obligate să ia
mă­suri imediate pentru desfăşurarea normală a proceselor de

196
pro­ducţie, pentru paza bunurilor obşteşti, pentru respectarea
strictă a ordinii, disciplinei şi programului de lucru.
Art. 4. - Consiliile populare municipale, orăşeneşti şi
comunale sunt obligate să asigure respectarea strictă a ordinii
publice, paza bunurilor şi proprietatea socialistă de stat şi coo­
peratistă, aprovizionarea în condiţii bune a populaţiei, desfăşu­
rarea în bune condiţii a întregii activităţi economice şi sociale.
Decretul este semnat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

Notă: Nu s-a publicat în Buletinul Oficial. A fost citit pe

postul naţional al TVR 1 în ziua de 22 decembrie 1989 ora 10.00.
Vezi conţinutul în Ion Calafeteanu (coordonator), Re­voluţia Română
din Decembrie 1989. Documente. Editura Mega, Cluj-Napoca,
2009, p. 250-251)

***

7. Ordinele lui Nicolae Ceauşescu 16 – 22 decembrie

1989
Din Stenograma şedinţei C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. din
ziua de 17 decembrie 1989
• Unităţile... trebuia să se afle în centru. Asta înseamnă
ce am ordonat... Am menţionat bine aseară ce trebuie să faceţi:
demonstraţia unităților de bază, a tanchetelor, unităţile motori­
zate, toate trebuiau să fie în centrul oraşului... Adevărat că n-am
dat toate detaliile, dar când spui să fie demonstraţie, trebuie să
fie demonstraţie, nu plimbare...
• Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri
ferme... Dacă miliţia era înarmată trebuia să se tragă, nu să
se lase să intre în Comitetul judeţean... N-aţi executat ordinul
dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant
su­prem, ordin care este obligatoriu pentru toate unitățile, atât
ale Ministerului Apărării, cât şi ale Ministerului de Interne...
• De ce nu au fost scoase gărzile patriotice cu armament,
că au armament?! ... Duşmanul nu cu predici îl potoleşti, ci
trebuie să-1 arzi. Socialismul nu se construieşte cu închină­
ciune, ci cu luptă. Cu luptă trebuie să-1 construim...
• Trebuia sa-i omoare pe huligani... Cine v-a dat dreptul
să nu luaţi măsurile care se impun, pentru ca eu am discutat cu
voi şi v-am dat ordin !

197
 • Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, arma­
ment, toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul. Cand am dat
ordin să se aplice starea de necesitate, cu ce o aplicaţi, cu bâta?
• Am spus să trageţi în aer, somaţi, şi dacă nu, trageţi în
picioare.(intervine Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi căzut
şi pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Nu vi s-a spus așa? Unul să
nu iasă). Deci, măsuri imediate, să lichidăm repede ce este la
Timişoara, să punem trupele în stare de luptă, atât unităţile mi­
nisterului de interne cât şi cele ale apărării naţionale şi oriunde se
încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici un fel de discuţie.
• Trebuie luate măsuri radicale, pentru că aici nu se poate
merge cu îngăduinţă, pentru că asta ar însemna să capi­tulăm ...
• Vom lupta până la ultimul... pentru că independenţa
şi suveranitatea se cucereşte şi se apără cu lupta... Totul să se
apere cu arma în mână.
• Am spus să trageţi de avertisment, dacă nu se retrag,
trageţi în picioare... Cei care au intrat în sediul comitetului ju­
deţean de partid nu trebuiau să mai iasă de acolo, trebuiau să fie
jos, la pământ. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de răz­boi!

Din Stenograma teleconferinţei din ziua de 17 decem­

brie 1989
• Toate trupele primesc imediat muniţie de război, de
front şi somează pe oricine nu se supune...
• Începând de astăzi, toate unităţile Ministerului de In­
terne, inclusiv miliţia, trupele de securitate, unităţile de grăni­
ceri vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe... De ase­
menea, toate unităţile militare sunt în stare de alarmă şi au...
armament de luptă, inclusiv muniţie.
• Oricine intră într-un consiliu popular, sediu de partid,
sparge geamurile la magazine, trebuie să primească riposta
imediat. Nici un fel de justificare!
• Se interzice orice acţiune. Oricine încearcă vreo
mani­festare, imediat somat, arestat şi pe urmă stăm de vorbă
să cla­rificăm...
• Într-o oră trebuie restabilită complet ordinea la Timi­
şoara!
• (Adresându-i-se lui Ion Coman aflat la Timişoara):
Acţionează în numele meu şi preiei comanda şi îmi raportezi

198
din 15 în 15 minute cum se soluţionează problemele! Pe toţi îi
chemi şi le dai ordin să execute. Toate unităţile să fie în centru
şi să pună ordine. Nu aşteptaţi de la Bucureşti alte dispoziţii...
• Imediat să fie destituit cine nu acţionează în mod co­
respunzător.
• Gărzile muncitoreşti să fie bine pregătite... cu arma­
ment de luptă!
• ...Oricine, şi străinii, dar şi în ţară, care sunt prinşi că
desfăşoară activitate antisocialistă trebuie loviţi fără cruţare,
fără nici un fel de justificare.
• Să organizaţi grupe de patrulare comune, formate din
unităţi de miliţie, de securitate şi armată, cu organizaţii de par­
tid şi de U.T.C., cu grupele de gărzi patriotice, cu activişti de
par­tid, bine verificaţi, cu poziţie fermă, activă, instruiţi bine. Şi
acestea nu pentru o zi! Acestea pentru perioada până când se
va revoca acest ordin!
La fel în întreprinderi, în comune, peste tot... Daţi o
ri­postă fermă tuturor acţiunilor provocatoare din partea oricui
ar fi acesta!

Din Stenograma teleconferinţei din ziua de 20 decem­

brie 1989, ora 18.00
• În toate unităţile să se organizeze, din rândul oamenilor
muncii, grupe speciale de apărare a ordinii, a întreprinderilor,
a instituţiilor, pentru a nu fi necesar să se apeleze la unităţile
militare decât în condiţiuni deosebite şi numai cu aprobarea
corespunzătoare.

Din Cuvântarea din seara zilei de 20 decembrie 1989,

la posturile de radio şi televiziune
• Să acţionăm în aşa fel pentru a nu fi necesară interven­
ţia armatei. Dar, în acelaşi timp, să nu se admită, în nici o îm­
prejurare, ca ea să fie oprită să acţioneze împotriva celor care
creează dezordine, a celor ce împiedică activitatea şi munca
paşnică a poporului.

Din Stenograma teleconferinţei din ziua de 21 decem­

brie 1989, ora 18.00
• Decretăm o mobilizare generală a întregului activ de
partid şi de stat şi a tuturor forţelor noastre de interne – miliţie,

199
securitate – inclusiv a unităţilor armatei... Nu se poate pune
decât problema lichidării, în cel mai scurt timp, a acestor acţi­
uni conjugate împotriva integrităţii, independenţei, a construc­
ţiei socialiste.
• Să se constituie grupe de apărare a bunurilor întregului
popor, a oraşelor, a socialismului,.., bazate pe grupele patrio­
tice, dar cuprinzând pe cei mai buni activişti de partid, pe cei
mai buni oameni ai muncii din toate domeniile. Nu trebuie
să existe secţie sau întreprindere în care să nu se fi constituit
aceste grupe.
• Orice încercare de a organiza acţiuni împotriva intere­
selor poporului trebuie lichidată în întreprindere... Nimeni nu
trebuie să mai iasă din întreprindere în scopul activităţilor
duşmănoase, antisocialiste, în slujba cercurilor reacţionare de
orice fel! Aceasta este problema numărul 1.
• Nu există decât o singură cale – lupta! Imediat trebuie
mers în întreprinderi şi discutat acolo, chiar şi în întreprinde­
rile unde sunt probleme... Acţionaţi deci în comun. Baza tre­
buie să fie grupele sau detaşamentele de apărare a proprietăţii
şi avuţiei naţionale, a socialismului. Aceste măsuri trebuie să
se îndeplinească începând din această seară, când trebuie să fie
create toate aceste grupe.
• Conlucraţi strâns cu organele Ministerului de Interne,
cu unităţile militare, – acolo unde există acestea – dar, repet,
trebuie să punem accentul ferm şi hotărât pe organizarea gru­
pelor sau detaşamentelor de apărare sau, mai precis, a detaşa­
mentelor de luptă şi de apărare a ordinii şi liniştii în oraşe, a
independenţei şi suveranităţii ţării.
... Detaşamentele de luptă şi acţiune..., cu forţe proprii,
trebuie să asigure ordinea în între­prinderi şi în oraşe şi să fie
doar sprijinite, acolo unde este necesar, de unităţile Ministe­
rului de Interne şi de unităţile militare.
• Să se folosească toate mijloacele şi, dacă cineva este
lovit, trebuie să răspundă cu două lovituri. Cine îndrăznește
să lovească, trebuie să fie lovit şi trântit la pământ; inclusiv în
în­tre­prindere trebuie să se facă acest lucru. Nu trebuie să se
ajungă la folosirea armelor, dar trebuie folosite toate mijloa­
cele. Detaşamentele de luptă trebuie să fie detaşamente dotate
cu tot ce este necesar pentru a impune ordinea şi disciplina.

200
 • Se instituie comanda unică asupra întregii activităţi.
Armata, trupele de securitate, toate celelalte unităţi subordo­
nate comenzii unice. Această comandă unică este asigurată de
ministrul apărării, ministrul de interne, ministrul secretar de
stat la interne şi şeful Gărzilor patri­otice – desigur sub condu­
cerea comandantului suprem. Cu orice problemă vă adresaţi
comandantului suprem.
Secretariatul de coordonare, deci cel care urmăreşte
în­treaga activitate este Silviu Curticeanu, ca secretar al coman­
damentului unic. El va urmări întreaga activitate şi-mi va ra­
porta.
• Trebuie să acţionaţi pentru a lichida rapid situaţia de
aici (n. n. din Bucureşti).

Din Stenograma ședinței C.P. Ex. al C.C. al P.C.R.

din ziua de 22 decembrie 1989
• Nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii
muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi li­
chele...

,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 2 (4) 2006, I.R.R.D., Bucu­reşti, p.

58-60; Vezi conţinutul stenogramelor în Arhivele Na­ţionale Istorice
Centrale, Fond C.C. al P.C.R., Ds. 338/1989, f. 9-35).

***

8. Prevederi constituţionale despre legalitatea acţiu­

nilor Armatei în situaţii de criză internă.
TITLUL VI, Dispoziţiuni generale,
Art. 128. ,,În caz de pericol de Stat se poate prin lege
in­stitui starea de asediu generală sau parţială” .
Constituţia din 1923 în ,,Monitorul Oficial” Nr. 282
din 29 martie 1923 apud Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-
Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile Române
– Texte. Note. Prezentare Comparativă, Regia Autonomă
,,Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 89.

201
 TITLUL VI, Dispoziţiuni generale,
Art. 96. ,,În caz de pericol de Stat se poate institui
starea de asediu generală sau parţială.”
Constituţia din 1938 în M.O., partea I, nr 48 din 27
fe­bruarie 1938, apud, Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-
Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile Române
– Texte. Note. Prezentare Comparativă, Regia Autonomă
,,Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 113.

TITLUL V, Organele administraţiei de Stat. Consiliul

de Miniştri şi ministerele,
Art. 72. Guvernul are în sarcina sa conducerea adminis­
trativă a Statului. El … asigură ordinea publică şi securitatea
Statului.
Constituţia din 1948 în M.O. partea a I-a Nr. 87 bis din
13 aprilie 1948, apud, Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-
Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile Române
– Texte. Note. Prezeantare Comparativă, Regia Autonomă
,,Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 132.

CAPITOLUL III, Organul suprem al puterii de stat al

Re­publicii Populare Române
Art. 40. În caz de război sau altor împrejurări excepţio­
nale, Marea Adunare Naţională poate să-şi prelungească
mandatul pentru timpul cât va dura starea excepţională.
CAPITOLUL IV, Organele administraţiei de stat ale
Re­publicii Populare Române
Art. 47. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare
Ro­mâne are următoarele atribuţii:
c) ia măsuri în vederea asigurării ordinei publice, apă­
rării intereselor statului şi ocrotirii drepturilor cetăţenilor.
CAPITOLUL V, Organele locale ale puterii de stat
Art. 53. Sfaturile Populare îndrumă munca organelor
ad­ministrative subordonate lor, … asigură menţinerea ordinei
publice,….
Constituţia din 1952 în ,,Buletinul Oficial” al Marii
Adu­nări Naţionale a Republicii Populare Române Nr. 1 din 27
septembrie 1952, apud Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-

202
Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile Române
– Texte. Note. Prezentare Comparativă, Regia Autonomă
,,Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 141-161.

TITLUL III, Organele supreme ale puterii de stat

Marea Adunare Naţională
Art. 43. Marea Adunare Naţională are următoarele
atribuţii principale:
Pct.22. Proclamă, în interesul apărării ţării, a ordinii
publice sau securităţii statului, starea de necesitate, în unele
localităţi sau pe întregul cuprins al ţării.
Art. 57. După adoptarea lor de către Marea Adunarea
Naţională, legile se publică în Buletinul Oficial al Republicii
Socialiste România, în termen de cel mult 10 zile sub semnă­
tura Preşedintelui Republicii Socialiste România
Art. 75. Președintele Republicii Socialiste România
înde­plineşte, în conformitate cu Constituţia şi cu legile,
următoa­rele atribuţii principale:
Pct.14. ,,În interesul apărării Republicii Socialiste
Româ­nia, al asigurării ordinii publice sau securităţii statului,
pro­clamă, în caz de urgenţă, în unele localităţi sau pe întreg
te­ritoriul ţării starea de necesitate.”
Constituţia din 1965 în „B.O.” Nr. 65 din 29 octom­
brie 1986 apud Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa
Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile Române
– Texte. Note. Prezentare Comparativă, Regia Autonomă
,,Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 165-189.

***

9. Decretul Nr. 367/1971 Privind regimul armelor,

muniţiilor şi materialelor explozive (extras)
Uzul de armă
Art. 36. Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot
face uz de armă pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau
a misiunilor militare, numai dacă este absolut necesar şi dacă
folosirea altor mijloace de împiedicare sau constrângere nu
este posibilă, în următoarele situaţii:

203
 a) împotriva acelora care atacă prin surprindere pe
cei aflaţi în serviciul de gardă, escortă, pază sau securitate,
pre­cum şi împotriva acelora care, prin actul săvârşit prin sur­
prindere, pun în pericol grav obiectivul păzit;
b) împotriva persoanelor care pătrund sau ies, în mod
ilegal, în sau din perimetrele ori zonele păzite, stabilite în
consemn;
c) pentru imobilizarea sau reţinerea infractorilor care
ripostează sau încearcă să riposteze cu arma sau cu orice alte
obiecte care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corpo­rală;
d) pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea
celor aflaţi în stare legală de reţinere sau de detenţie;
e) pentru imobilizarea infractorilor care, după comite­
rea unor infracţiuni grave, încearcă să fugă, iar rămâ­nerea lor în
stare de libertate ar crea un pericol deosebit de grav.
Art. 37. În cazurile prevăzute la art. 36 lit b, d şi e, se
va face uz de armă numai după ce s-a făcut somaţia legală.
Somaţia se face prin cuvântul „Stai!”. În caz de nesupu­
nere, se somează din nou prin cuvintele „Stai, că trag!”, Dacă
cel în cauză nu se supune nici de această dată, se somează
prin tragerea focului de armă în sus, în plan vertical.
In cazul în care, după executarea somaţiei legale,
potri­vit prevederilor din prezentul articol, persoana în cauză
nu se supune, se poate face uz de armă împotriva acesteia.
În situaţiile prevăzute la art. 36 lit. A şi c, uzul de armă
se poate face fără somaţie, numai dacă lipseşte timpul necesar
pentru aceasta.
Art. 38. Comandanţii (şefii) militari pot face uz de
armă împotriva subordonaţilor, pentru a restabili ordinea, dacă
alte măsuri de împiedicare, sau constrângere nu sunt posibile,
atunci când acţiunile acestora sunt îndreptate în mod evident
spre trădarea patriei sau zădărnicirea îndeplinirii unei misiuni
de luptă ori periclitează în mod grav capacitatea de luptă a
unităţii. În aceste cazuri se va face uz de armă respectându-se
prevederile referitoare la somaţia legală.
Art. 39. Uzul de armă, în condiţiile şi somaţiile prevă­
zute în prezentul capitol, se va face în aşa fel încât să ducă
la imobilizarea celor împotriva cărora se foloseşte arma,
trăgându-se, pe cât posibil, la picioare pentru a se evita cauza­
rea morţii acestora.

204
 Art. 40. Se va evita pe cât posibil, uzul de armă împo­
triva minorilor, femeilor şi bătrânilor.
Se interzice uzul de armă împotriva copiilor, femeilor
gravide, precum şi în situaţiile în care s-ar primejdui viaţa
altor persoane ori s-ar viola teritoriul, spaţiul aerian sau
apele naţionale ale statului vecin.

Remus Macovei, Legalitatea acţiunilor armatei în situ­aţii

de criză internă, culegere selectivă de documente, Editura Muntenia
& Leda, Constanţa, 2002, p.163-165.

***

10. Legea No. 14 privind organizarea apărării naţio­

nale a Republicii Socialiste România din 29 Decembrie
1972 (extrase).
TITLUL II- Atribuţiunile Organelor de Stat care răs­
pund de organizarea apărării naţionale a R.S.R.;
CAPITOLUL I, Marea Adunare Naţională şi Consiliul
de Stat;
Art. 6. ,,În conformitate cu prevederile constituționale,
Marea Adunare Naţională, iar în intervalul dintre sesiunile
acesteia, în caz de urgenţă, Consiliul de Stat, proclamă în in­
teresul apărării ţării, a ordinii publice sau a securităţii statu­lui,
starea de necesitate în unele localităţi sau pe întregul te­ritoriu al
ţării, declară mobilizare generală ori stare de răz­boi.
CAPITOLUL II, Consiliul Apărării:
Art. 8. Consiliul Apărării Republicii Socialiste România
are sarcina de a examina, coordona şi soluţiona principalele
probleme în domeniul apărării ţării şi a securităţii statului,atât
în timp de pace, cât şi în timp de război.
În acest scop:
i) examinează şi propune Marii Adunări Naţionale res­
pectiv, Consiliului de Stat, proclamarea stării de necesitate,
mobilizarea parţială sau generală, precum declararea stării
de război.
CAPITOLUL IV, Ministerele, celelalte organe centrale
ale administraţiei de stat şi organizaţiile centrale cooperatiste:

205
 Art. 10. Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de
Interne înfăptuiesc, potrivit legii, politica partidului şi statului
în domeniul apărării ţării, a ordinii publice şi a securităţii
statului, fiecare în domeniul său de activitate: participă împre­
ună cu celelalte ministere şi organe centrale, ale administra­
ţiei de stat, cu comitetele executive ale consiliilor populare şi
cu orice alte organizaţii socialiste, la pregătirea populaţiei,
pentru apărare.
În acest scop, Ministerul Apărării Naţionale:
a) analizează nevoile de apărare a ţării şi propune Con­
siliului Apărării măsurile privind ridicarea continuă a capa­
cităţii ei de apărare, îmbunătăţirea organizării, înzestrării şi
pregătirii armatei, dislocarea şi redislocarea trupelor, pregă­
tirea operativă a teritoriului, precum şi proiectul planului de
întrebuinţare a armatei în caz de război;
CAPITOLUL V, Organele locale ale puterii şi adminis­
traţiei de stat:
Art.16. Consiliile judeţene de apărare şi cel al munici-
pi­ului Bucureşti sunt subordonate şi răspund pentru întreaga
lor activitate faţă de comandantul suprem al forţelor armate,
Consiliului Apărării Republicii Socialiste România, iar pe
plan local, faţă de comitetul judeţean de partid, consiliul po­
pular judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti.
(...) Consiliul judeţean de apărare şi cel al municipi­ului
Bucureşti este format din:
Preşedinte: - primul secretar al comitetului județean de
partid şi preşedinte al comitetului executiv al consiliului po­
pular județean, respectiv al municipiului București.
Membri: - primul vicepreşedinte al comitetului executiv
al consiliului popular;
- secretarul comitetului executiv al consiliului popular;
- primul secretar al comitetului judeţean, respectiv al
municipiului Bucureşti, al Uniunii Tineretului Comunist;
- comandantul militar al garnizoanei sau al unei
unităţi militare, desemnat de Ministerul Apărării Naţionale;
- comandantul centrului militar, care este şi secretarul
consiliului local de apărare;
- şeful inspectoratului judeţean, respectiv al municipiului
Bucureşti, al Ministerului de Interne;
- şeful de stat major al gărzilor patriotice;

206
 - şeful de stat major al apărării locale antiaeriene;
- comandantul grupului de pompieri;
- şefii direcţiilor judeţene, respectiv ale municipiului
Bu­cureşti, sanitare, P.T.T.R. şi directorii sau împuterniciţii
regi­onalelor de cale ferată, ai întreprinderilor de transporturi
auto şi, după caz, ai celor aeriene si navale;
- şeful serviciului I al consiliului popular judeţean, res­
pectiv al municipiului Bucureşti. Consiliile judeţene de apă­
rare şi cel al municipiului Bucureşti sunt subordonate şi răs­
pund pentru întreaga lor activitate faţă de comandantul su­prem
al forţelor armate, Consiliului Apărării Republicii Soci­aliste
România, iar pe plan local, faţă de comitetul judeţean de partid,
consiliul popular judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti.
Art. 17. Consiliul municipal, de sector al municipiului
Bucureşti, orăşenesc şi comunal de apărare este format din:
Preşedinte: - primul secretar sau, acolo unde nu există
această funcţie, secretarul comitetului municipal, de sector al
municipiului Bucureşti, orăşenesc sau comunal de partid.
Membri:
- primarul sau, atunci când acesta este şi secretar al
comitetului de partid, primul vicepreşedinte ori unul dintre
vicepreşedinţii comitetului executiv al consiliului popular,
acolo unde nu există funcţie de prim-vicepreşedinte;
- secretarul comitetului executiv al consiliului popular,
care este şi secretarul consiliului local de apărare;
- primul secretar sau, acolo unde nu există această
func­ţie, secretarul Uniunii Tineretului Comunist, municipal,
de sector al municipiului Bucureşti, orăşenesc sau local;
- comandantul militar al garnizoanei sau al unei uni­
tăţi militare, acolo unde există astfel de unităţi, desemnat de
Ministerul Apărării Naţionale;
- şeful organului local al Ministerului de Interne;
- şeful de stat major al gărzilor patriotice;
- şeful de stat major al apărării locale antiaeriene,
acolo unde există.
La sectoarele municipiului Bucureşti şi la municipiile
în care funcţionează centrele militare, din consiliul local de
apă­rare face parte şi comandantul centrului militar, care este
şi secretar al consiliului de apărare.

207
 Consiliile locale de apărare prevăzute la acest articol
se subordonează consiliului judeţean de apărare, respectiv al
municipiului Bucureşti, şi răspund pentru întreaga lor activi­
tate în faţa comitetului municipal de sector al municipiului
Bucureşti, orăşenesc sau comunal de partid, precum şi în faţa
consiliilor populare corespunzătoare.
Art. 18. Consiliile locale de apărare care funcţionează
la judeţe, municipii, sectoare ale municipiului Bucureşti, oraşe
sau comune, pe timp de pace sau război, au următoarele atri­
buţii principale:
a) asigură îndeplinirea hotărârilor Comitetului Central
al Partidului Comunist Român, ale Marii Adunări Naţionale
şi ale Consiliului Apărării, a ordinelor şi dispoziţiilor coman­
dantului suprem; de asemenea, asigură îndeplinirea hotă­
rârilor comitetelor de partid şi consiliilor populare cărora le
sunt subordonate; (…)
e) organizează şi conduc în mod unitar acţiunile pentru
prevenirea şi lichidarea efectelor calamităţilor naturale, a in­
cendiilor, pentru apărarea sănătăţii populaţiei, a avutului ob­
ştesc, respectarea liniştii şi ordinii publice; (…)
g) pe timpul ducerii acţiunilor de luptă pe teritoriul aflat
în raza lor de activitate subordonează marilor unităţi militare
gărzile patriotice şi celelalte formaţii de apărare, asigurând
participarea forţelor umane şi resurselor materiale necesare,
iar în cazul când pe teritoriul respectiv nu acţionează mari
unităţi militare, organizează şi conduc nemijlocit acţiunile de
luptă ale tuturor formaţiunilor de apărare.

„B.O.” al R.S.R., partea 1-a No. 160 din 29 decembrie 1972

apud Remus Macovei, Legalitatea acţiunilor armatei în situa­ţii de
criză internă, culegere selectivă de documente, Editura Muntenia &
Leda, Constanţa, 2002, p. 141- 147.

***

11. Regulamentul serviciului de gardă şi în

garnizoană, 1987 (extras).
Art. 47. Pe timpul serviciului personalul gărzii dotat cu
arme de foc poate face uz de armă potrivit legii numai în situ­
aţiile prevăzute în Decretul Nr. 367/1971.

208
 Art. 124. Serviciul în garnizoană însumează totalitatea
activităţilor pe care le desfăşoară comenduirea garnizoanei,
unităţile şi militarii în afara cazărmilor pentru: pregătire şi des­
făşurarea mobilizării, potrivit dispoziţiilor date de M.St.M.;
aplicarea măsurilor specifice stării de necesitate şi stării de
război conform actelor normative în vigoare; menţinerea or­
dinii militare în garnizoană în afara cazărmilor şi respectarea
regulilor de circulaţie de către personalul militar şi personalul
muncitor civil participant la traficul rutier; participarea unită­
ţilor militare împreună cu subunităţi de gărzi patriotice, for­
maţiuni de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei şi alte
formaţiuni de apărare la diferite activităţi, precum şi regle­
mentarea folosirii de către acestea a clădirilor, instalaţiilor, te­
renurilor de instrucţie, poligoanelor şi altor bunuri de interes
comun din garnizoană; asigurarea relaţiilor de serviciu între
unităţile militare din garnizoană, între acestea şi consiliile lo­
cale de apărare, organele locale (organizaţiile şi instituţiile ci­
vile), precum şi între militarii din garnizoană şi populaţia ci­
vilă; anunţarea transporturilor sosite pe adresa unităţilor mili­
tare din garnizoană; asigurarea cazării şi aprovizionării unită­
ţilor în trecere prin garnizoană, precum şi a militarilor sosiţi în
interes de serviciu în garnizoană.(…)
Art. 212. Când organele locale sau organizaţiile ob­şteşti
au nevoie de concursul unităţilor militare acestea se adresează
comandantului garnizoanei, direct sau prin comen­duirea
garnizoanei. Comandantul garnizoanei, cu aprobarea eşalonului
superior, destină trupe şi mijloace pentru rezolvarea cererilor, în
limitele competenţelor, potrivit reglementărilor în vigoare.
În cazuri deosebite, când organele locale (organizaţiile
obşteşti) au cerut sprijin direct unei unităţi militare, coman­
dantul acesteia cere aprobarea comandantului garnizoanei şi
acţionează potrivit ordinelor primite, raportând despre aceasta
eşalonului superior. Unitatea militară care dă concursul orga­
nelor locale sau organizaţiilor obşteşti se va limita la misiunile
ce i-au fost ordonate.

(Remus Macovei, Legalitatea acţiunilor armatei în situ­aţii

de criză internă, culegere selectivă de documente, Editura Muntenia
& Leda, Constanţa, 2002, p. 162-163.)

***

209
 12. Codul Penal al Republicii Socialiste România (ex­tras)
TITLUL X. Infracţiuni contra capacităţii de apărare a
Republicii Socialiste România
CAPITOLUL I. Infracţiuni săvârşite de militari
SECŢIUNEA I. Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei
militare
Art. 334. Insubordonarea.
Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle
de serviciu se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani.
Dacă fapta este săvârşită de un ofiţer, de un maistru
mi­litar sau subofiţer, de doi sau mai mulţi militari împreună,
ori în faţa trupei adunate, sau dacă fapta are urmări grave,
pe­deapsa este închisoare de la 1 la 5 ani. In timp de război, pe­
deapsa pentru fapta prevăzută la aliniatul unu, este închisoare
de la 2 la 7 ani, iar pentru fapta prevăzută la aliniatul doi de
la 3 la 12 ani.
CAPITOLUL II. Infracţiuni săvârşite de militari sau de
civili.
Art. 349. Defetismul.
Răspândirea sau publicarea în timp de război de zvonuri
sau informaţii false, exagerate sau tendenţioase, relative la
situaţia economică şi politică a ţării, la starea morală a po­
pulaţiei în legătură cu declararea şi mersul războiului, pre­cum
şi săvârşirea a altor asemenea fapte de natură să slă­bească
rezistenţa morală a populaţiei, se pedepsesc cu închi­soare de
la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
TITLUL XI. Infracţiuni contra păcii şi omenirii:
Art. 357. Genocidul.
Săvârşirea în scopul de a distruge în întregime sau în
parte o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau reli­
gios, a vreuneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea membrilor colectivităţii sau grupului;
b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a
membrilor colectivităţii sau grupului;
c) supunerea colectivităţii ori grupului la condiţii de
existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică;
d) luarea de măsuri tinzând la implicarea naşterilor în
sânul colectivităţii sau grupului;

210
 e) transferarea forţată a copiilor aparţinând unei
colecti­vităţi sau unui grup, în altă colectivitate sau alt grup,
se pedep­seşte cu moartea şi confiscarea totală a averii, sau cu
închi­soare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi
confis­carea parţială a averii.
Dacă fapta este săvârşită în timp de război, pedeapsa
este moartea şi confiscarea totală a averii.
Înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor
drepturi şi confiscarea parţială a averii.

Codul Penal al Republicii Socialiste România, Consi­liul de

Stat, Secţia Redacţională a „Buletinului Oficial” şi a altor Publicaţii
Legislative, 1973, p.109-116.

***

211
 MĂRTURII ŞI RESTITUIRI

IAŞI – Precursorii

Apelul manifest intitulat CHEMARE CĂTRE

TOŢI ROMÂNII DE BUNĂ CREDINŢĂ*, adresat locui­
torilor oraşului Iaşi de către Frontul Popular Român, pen­
tru a participa în ziua de 14 decembrie 1989 la o demon­
straţie antiregim în Piaţa Unirii
A sosit ceasul descătuşării noastre.
Să punem capăt foamei, frigului, fricii şi întunericului
care ne stăpânește de 25 de ani.
Să punem capăt terorii dezlănţuite de dictatura
ceauşistă care a adus poporul întreg în pragul deznădejdii.
Am rămas ultima ţară din Europa în care mai persistă
coşmarul stalinist amplificat de către o conducere incompe­
tentă şi răuvoitoare.
Să arătăm că noi, cei din urmă, vom fi cei dintâi.
Stă în puterea noastră şi numai a noastră să ne eliberăm
de cel mai odios jug pe care l-a avut vreodată ţara noastră.
Pentru aceasta chemăm toţi cetăţenii de bună credinţă
sâmbătă 16 decembrie ora 18 la demonstraţia de protest care
va avea loc în Piaţa Unirii **).
Dorim ca demonstraţia să se desfăşoare într-o tăcere
deplină, iar la ora 19 să pornim cu toţii către Piaţa Palatului
Culturii, unde va avea loc sfârșitul demonstraţiei, urmând să
ne întâlnim sâmbătă, 23 decembrie, la aceeaşi oră, în acelaşi
loc.
Ultima demonstraţie va avea loc la 30 decembrie ora
18, când vom cere înlăturarea de la conducerea statului a lui
Ceau­şescu şi a familiei sale.
Facem apel la armată, miliţie şi securitate, să dea do­
vadă de curaj, patriotism şi clarviziune politică şi să sprijine
acţiunea noastră de salvare a acestui neam, care este al nos­
tru, al tuturor.
*) A fost şi o variantă cu cetăţenii în loc de românii

212
 **) În primele 50 de manifeste, cu aproximaţie, data
demonstraţiei era fixată pentru 16 decembrie, la ora 18.00, restul
vor fi cu 14 decembrie, ora 16.00.

,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 2 (14) 2012, p.8.

Laurenţiu Constantin 22 ani, student

Pe 14 decembrie, împotriva obiceiului, au fost
organizate şedinţe de partid. În cămine, miliţia ne-a oferit
filme video. La 15.30 am plecat totuşi spre piaţă. Pretext: ne
oprim la ,,Iaşul” şi bem o bere. Am băut-o repede, la 16.00 fix
am intrat în pi­aţă. Erau şase maşini cu pompieri speriaţi. O
bătrână i‑a între­bat: ,,ce faceţi aici?”, iar pompierii au răspuns:
,,exerciţii, măi­cuţă”. Am văzut sportivi prin ferestrele hotelului
,,Traian”. Perdelele erau date la o parte, iar înăuntru am zărit
multe tre­ninguri. Mi-am adus aminte că prin oraş se vorbea de
o ,,Dinamoviadă” de judo. Mai eram cu un coleg care se uita şi
el. Din spate am auzit vocea unei patrule de miliţieni: ,,Mişcă!
Mişcă!”. Am plecat. Nu se permitea să stai pe loc. Mi-am vi­
zitat toţi prietenii care locuiau în centru. Oamenii m-au îndu­
rat, că ştiau despre ce era vorba. Maşinile pompierilor le-am
văzut acolo şi a doua zi, la prânz. Comitetul Judeţean P.C.R.
era apărat de parcă urma să fie atacat de cineva. În noaptea de
15 decembrie, în corpul ,,D” de la Universitate au fost descăr­
cate nişte lăzi lunguieţe din 2 camioane militare. A doua zi am
vorbit cu tatăl meu, care-i lt.col. în M.Ap.N. Convorbirea a
fost scurtă, pentru că s-a întrerupt: ,,- Eşti sănătos? - Da. Cum e
la Iaşi? - Cald. - Şi e aglomerat? - Foarte aglomerat!”. În zilele
următoare n-a mai funcţionat niciun telefon interurban...

,,Caietele Revoluţiei” Nr. 2(40) 2012, 11, apud

,,ADEVĂRUL”, Anul I – nr. 51, vineri, 23 februarie 1990.

Roman Marin, Căpitan Compania I de pompieri Iaşi

Ştiţi ce? Să fii în oraş, pe 14 decembrie, şi să nu observi
ce se întâmplă înseamnă una din două: ori eşti prea fraier, ori...
O vreţi p-aia dreaptă? Pe 7-8 sau 9 decembrie a venit de la
Bu­cureşti generalul Olteanu cu o garnitură de tren plină cu
trupă. I-au cazat la hotelurile ,,Traian” şi ,,Moldova”. A avut

213
loc o şedinţă cu Ghiţulică, primul secretar. Au participat acolo
şi comandantul nostru, şi fostul inspector şef al Inspectoratului
de interne. Nu-l căutaţi că s-a pensionat de o boală… La şe­
dinţa aceea s-a spus că, pe 14 decembrie, în Iaşi, va fi o adu­
nare care va trebui împiedicată. De manifestele împrăştiate
înainte ştiau toţi. Din ordinul inspectorului şef au fost pregătite
5 maşini de pompieri: 3 de la compania I-a şi 2 de la compania
a II-a. Maşinile roşii fără tunuri de apă, cele albe cu tunuri. In­
spectorul şef a ordonat cum trebuie să fie aşezate în Piaţa Uni­
rii. Ştiu c‑am fost de faţă. L-am văzut şi pe generalul Olteanu.
În piaţă plouase cu miliţieni. Treceau oamenii şi ne întrebau ce
facem p‑acolo, arde ceva? Pe la 16.00 s-au auzit şi clopotele de
la Mitropolia Moldovei.

,,Caietele Revoluţiei” Nr. 2 (40) 2012, p. 11, apud

,,ADEVĂRUL”, Anul I – nr. 51, vineri, 23 februarie 1990.

Maria Cassian Spiridon; membru al Frontului Po­

pular Român, organizator al manifestaţiei din 14 decem­
brie 1989, arestat.
[…] Discutam cu Ştefan Prutianu despre ce se întâmpla
la noi, citeam Literatura şi arta de la Chişinău şi comentam cu
el cele ce se petreceau la Chişinău, şi nu numai. Merita să te
uiţi atunci la televiziunea de la Chişinău, având în vedere cele
ce se petreceau, respectiv perestroika şi glasnosti, pe întreg
cu­prinsul U.R.S.S. Inspiraţi de cele ce se petreceau dincolo
de Prut, ne-am gândit să denumim mica noastră organizaţie
Frontul Popular Român. Semăna cu ce era dincolo de Prut şi
părea mai credibilă o chemare la miting din partea Frontului
Popular Român. Erau nişte cuvinte ale noastre, nu aveam
niciun statut. Erau nişte vorbe ale noastre. O chemare în nu­
mele unei structuri era mai credibilă, deoarece venea în nu­
mele unei organizaţii, dădea aparenţa unei conspiraţii etc.
[…] În pregătirea acţiunii am avut ramificaţii peste tot,
ca urmare a faptului că eu cunoşteam mulţi oameni, datorită
serviciului şi funcţiilor deţinute, şi nu numai eu. În dimineaţa
de 14 decembrie 1989 am mers în fa­brică pentru ca oamenii să
mă vadă, să aibă curaj şi să vină în Piaţă la ora 16.00. Trebuia
ca oamenii să înţeleagă că nu am renunţat la idee, chiar dacă

214
se încerca intimidarea oamenilor. Primul manifest redactat a
fost cu Frontul de Salvare Naţio­nală. În clipa în care apărea
manifestul cu Frontul Popular Român se materializa, astfel,
ceea ce era în capul nostru. Este primul document al Frontului
Popular Român.[…]
[…] Ce s-a întâmplat după eşecul manifestaţiei din
Pi­aţa Unirii?
Maria Cassian Spiridon: Pe 14 decembrie dimineaţa
a fost primul arestat, Vasile Vicol. Apoi au început să ne ia în
anchetă. Şi deci ce făceau? Mă luau de la Institut, mă duceau
sus, discutau cu mine până pe la miezul nopţii, apoi îmi dă­deau
drumul acasă. Aceasta au făcut în primele zile.
În timpul anchetei aţi fost întrebat în legătură cu
apartenenţa grupului dvs. la KGB?
Maria Cassian Spiridon: În timpul anchetei nu am
fost niciodată întrebat de K.G.B. Niciodată. Mi-au arătat doar
nişte poze. […] Ţin minte că m-au snopit în bătaie, le-am spus
că suntem numai noi, numai Ştefan Prutianu şi eu. Am încercat
tot timpul să‑i duc cu vorba, să-i păcălesc, dar ei ştiau totul.
Le-am spus: „Domnilor, ştiţi biografia mea mai bine decât o
ştiu eu! Eu mai scap câteva lucruri, dar dvs. nu scăpaţi ni­
mic!”. Îmi aduc aminte că mă puneau să scriu declaraţia când
cu litere mari, când cu litere mici. Îi interesa să vadă dacă eu
eram cel care a făcut manifestele. Nu m‑au întrebat nimic des­
pre K.G.B. Acum se discută despre diversiunea K.G.B.-ului.
[…] Era o treabă perestroikistă?! Ce treaba aveam noi cu asta?
Au trecut 22 de ani, a arătat cineva un document, ceva? Sovie­
ticii au fost în Iaşi. Erau turişti. Era acolo, în Piaţa Unirii, un
autobuz de turişti ruşi lângă Hotelul Traian. Dar nu aveau
treabă cu noi! Aici este toată neclaritatea pe care vor unii s-o
instituie, să facă ceaţă. Este foarte interesant că tot noi trebuie
să explicăm că n-aveam nicio treabă cu sovieticii! Să explice
ei cu ce aveam noi treabă! Şi dacă am fi avut, este puţin lucru
să fii K.G.B.-ist, întreb eu?!
Ce vă propuneaţi să faceţi atunci, în 14 decembrie
1989, în Piaţa Unirii?
Maria Cassian Spiridon: Ceea ce ne propuseserăm noi,
eu şi Ştefan Prutianu, era să vorbim despre starea economică,
Titi Iacob ar fi vorbit despre starea în care se afla clasa mun­

215
citoare, am fi vorbit despre genocidul cultural. Şi am fi scan­dat:
„Jos Guvernul! Vrem libertate! Jos comunismul!Jos regi­mul!”.
Asta am fi făcut acolo! Noi nu am fi strigat: „Vrem pe­restroika
sau glasnosti!”. Noi n-aveam nicio treabă cu asta! Manifestul
spune destul de clar! Era o chestie politică sută la sută! La
Nicolina, în 16 februarie 1987, a fost o chestiune economică,
sindicală. Noi, când ne‑am adunat în Piaţa Unirii, nu vroiam
nici să ne crească salariile sau să avem concedii mai lungi.
Toate revendicările noastre erau strict politice. Că altfel ne-
am fi adunat în curtea fabricii şi am fi strigat vrem pâine mai
multă! Sau lapte mai mult! Nu! Ceea ce am făcut noi are un
caracter revoluţionar pentru că noi vroiam o schimbare a
regimului, nu vroiam o îmbu­nătăţire a lui sau o ameliorare!
Vroiam o schimbare radi­cală! Ceea ce s-a şi întâmplat. Slavă
Domnului, comunis­mul a dispărut! Ceea ce ne-am propus noi
era o chestiune radicală! Nu am gândit nicio clipă să cădem
la pace cu re­gimul! Lozincile noastre ar fi fost asemănătoare
cu ceea ce s-a întâmplat după 1989, în Piaţa Universității din
Bucu­reşti, aşa zisele lozinci destabilizatoare.
Cum a fost la Securitate?
Maria Cassian Spiridon: Am fost arestat, m‑au îmbră­
cat în haine vărgate, aveam numărul 31, celula 3. Deci eram un
număr...Nu-mi face nicio plăcere să-mi amintesc. În momentul
în care te duc la celulă, te dezbracă de hainele civile şi-ţi dau
hainele vărgate. Cel mai umilitor moment! Mi-au dat o cutie
să-mi pun hainele, iar dacă mai ieşeam le luam înapoi. Nişte
momente absolut umilitoare! Te anulează! Nu mai eşti nimic!
Eşti un obiect! În celulă aveam – mi-am dat seama din prima
– un informator. Era frontierist, încercase să treacă frontiera.
Era profesor de sport. M‑a luat cu noi intelectualii. Mă uitam
la el...M-a întrebat ce am vrut să fac. I-am spus clar ce am vrut
să fac: să adun oamenii în Piaţă contra lui Ceauşescu! „Vai
de mine, cum?”, zicea el. Şi a încercat, deci, să mă tragă de
limbă. Bineînţeles că l-am tratat cu tot dispreţul pentru că sunt
şi acum convins că era omul Securităţii care dorea să afle mai
multe despre mine. Numai de dialog cu el n-aveam chef! Cât
m-a chemat 31 am fost un instrument în mâna lor!
Cât despre eliberare, am ieşit afară din celulă şi mi-au
spus să mă dezbrac. Mi-au dat hainele civile. Am semnat că

216
le-am luat...Dar eu tot le explicam că n-are rost să ies pentru că
eu nu mi-am schimbat ideile! „Dar n-are rost să mă scoa­teţi!”,
ziceam eu. Mă tot întrebam de ce se grăbeau atâta! Adevărul
este că, după ce ne-au scos afară, au venit revoluţio­narii să
ne elibereze. „Vă rugăm îmbrăcaţi-vă!”, mi‑au zis. M-am
îmbrăcat şi m-au condus. La ieşire era un miliţian care mi-a
spus, plin de admiraţie: „N-aţi luptat în zadar!”.

(,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 2 (40) 2012, p. 14-17, Inter­viu

realizat de Ioana Ciodaru şi Constantin Corneanu.)

Petrică Duşa: membru al Frontului Popular Român,

organizator al manifestaţiei din 14 decembrie 1989, reţinut
pentru cercetări.
[…] 18 decembrie 1989 […] Am fost dus la sediul
Secu­rităţii în Copou. Acolo ne-au pus într-o cameră, ne-au
predat unui ofiţer, am stat cred că patru-cinci minute împreună
cu Bârlădeanu după care ne-a separat. Am aşteptat vreo 40 de
minute. La un moment dat a intrat o persoană care părea a fi şi
ea la interogatoriu, dar cu o figură de care mă temeam, plus că
se tot mişca pe lângă mine destul de ameninţător. Părea, avea
o figură de criminal; l‑am întrebat dacă este pentru anchetă. Şi
mi-a spus că asta îl priveşte pe el. Am mai stat şi cu acela vreo
20 de minute, după care am fost dus într-un alt birou, unde a
început ancheta. S‑au completat atunci nişte formulare, erau
vreo 20 de pagini, în care te întreabă de toate neamurile, de toţi
prietenii. Şi pe ultimele pagini, activităţile din ultimele zile. Te
întreabă de rudele până la nivelul trei, mi se pare. Pe unde sunt,
cu ce se ocupă…
V-au bătut?
Petrică Duşa: Nu. Cel care a făcut treaba aceasta a
fost un tip, chiar civilizat. După care îmi spune: „Ştiţi de ce
sunteţi adus aici?”. Zic: „Nu”. El îmi spune cum că există
un grup subversiv care a organizat această acţiune şi aţi fost
fotogra­fiat. „Îi cunoaşteţi?”, întreabă el. Zic: „Nu ştiu la ce
grup vă referiţi”. Atunci vine cu declaraţia lui Ştefan Prutianu.
Şi zice: „Recunoaşteţi scrisul de aici?”. Zic: „Da”. Ofiţerul îmi
spune că acolo era scris că am făcut asta şi asta. Zic: „Ce scrie
exact?”. Securistul îmi zice că scrie, acolo, că am participat la

217
acţiunile acestui grup. Eu am zis că nu recunosc şi cred că de­
claraţia a fost obţinută prin presiuni, ori Ştefan are o problemă
încât a spus lucrurile astea. În momentul acesta s-a schimbat
anchetatorul. A venit unul mai dur. Acela punea întrebări foarte
dure: „Ce ai făcut tu?”. Toată povestea aceasta pe care v-am
spus-o dumneavoastră, referitor la ziua de 14 decembrie 1989,
am spus-o şi atunci. Aceasta se va găsi în dosare, fiindcă este
declaraţia mea. Nu am scris-o eu, ei au scris tot ce am spus eu
acolo. La un moment dat intră unul mai mătăhălos. A început
să strige: „Ce faceţi voi?”. Nu îmi amintesc apelati­vele pe care
le folosea, dar a venit lângă mine şi dintr-o miş­care...am zburat
cu scaunul, vreo patru metri. Aceasta m-a spe­riat un pic, în
condiţiile în care îmi luaseră cureaua. Individul acela a plecat.
Eu m-am aşezat din nou pe scaun şi am cerut un pahar de apă.
Mi-au adus un pahar de apă foarte arătos. Când am început să
beau, am constatat că era o saramură de mi-a plesnit cerul gurii
de sărată ce era. Când ei fac anchetele, au pregătită ordinea
întrebărilor foarte bine, oricât ai fi de atent tot cazi în capcanele
lor, plus că şi înregistrau ceea ce spu­neai. Până la urmă, pe la
ora 23.00, s-a încheiat ancheta. Am vă­zut agitaţie în birou, ieşea
unul intra unul. Pe urmă mi-au adus cureaua şi mi-au spus:
„Ia-ţi hainele şi pleacă!”. M-au pus să dau o declaraţie că nu voi
spune nimănui pentru ce am fost chemat acolo, că nu voi părăsi
zona Piaţa Unirii – Nicolina. Mi-au trasat zona prin care să merg
spre casă şi mi-au cerut să declar că nu mă voi întâlni cu nimeni
dintre cei care sunt an­chetaţi.
Era pe 19 decembrie 1989?
Petrică Duşa: Am ieşit afară din încăpere, eram destul
de obosit. Pot spune că brutalitatea faţă de mine a fost numai
acel cot.

,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 2 (40) 2012, p. 18-25, Inter­viu

realizat de Ioana Ciodaru şi Constantin Corneanu.

Vasile Vicol; membru al Frontului Popular Român,

organizator al manifestaţiei din 14 decembrie 1989, ares­tat.
[…] A venit ziua de 14 decembrie 1989. Luasem legă­
tura cu cei de la Mitropolie, ca să tragă clopotele, să reedităm
momentele din Cehoslovacia. […] În dimineaţa aceea m‑a apu­

218
cat aşa o euforie în clipa în care am ieşit din casă, însă ajuns
la serviciu eram foarte nemulţumit de faptul că nu anunţasem
destulă lume.
Am intrat într-o încăpere unde erau multe planşete şi le-
am spus tuturor să vină, le-am zis şi de cântec, al cărui text îl
aveam în buzunar, iar pe la 09.00–10.00, la vreo două ore după ce
făcusem apelul, am fost chemat în biroul şefului de atelier, unde
erau trei oameni; reţin un nume, un domn care s-a reco­mandat
maiorul Matei, şeful Biroului de Cercetări Penale, sau ceva de
genul ăsta, de la Inspectoratul Judeţean de Securitate. Au spus că
au primit o sesizare că a dispărut o documentaţie, că s-a furat,
m-au întrebat dacă am un fişet. Eu eram şef de proiect şi lucram
cu multe documentaţii, schiţe etc. Cei veniţi au căutat în fişet,
m-am gândit şi că ar putea să mă aresteze, aşa că am mototolit
nu un fluturaş, căci fluturaşi nu am avut niciodată, ci hârtia cu Un
răsunet şi am aruncat-o pe jos, fără ca ei să observe. […] Când am
intrat apoi în biroul lui Matei, la Securitate, că acolo m-au dus, eu,
obişnuit fiind cu zeci de de­legaţii, cu birouri de directori, m-am
aşezat pe scaunul din faţa biroului, logic; el încă nu se aşezase şi a
ţipat o dată la mine: „Unde te trezeşti?”, şi m-a înjurat, m-a băgat
(...) şi mi-a poruncit: „Treci acolo!”. Acolo era o bancă de lemn.
„Tu ştii unde te afli?”, m-a întrebat. Am răspuns râzând: „Păi, da,
sunt şi eu la Securitate”. Şi a început să mă întrebe: ce ştiu, cum
ştiu, de unde ştiu şi tot despre data de 14 decembrie, cu declaraţii
tip: „fiul lui cutare, declar şi închei şi semnez pe fiecare pagină”.
Lua declaraţia, o citea, spunea că nu este bună şi scriam alta. Nu
mai ţin minte câte astfel de declaraţii am scris. Ăsta nu m-a bătut,
era un om blând, bondoc. După el, însă, a intrat altul, un tovarăş,
care parcă m-a adulmecat aşa, mi-a pus o mână pe umăr, spunând
că o să iasă bine, nu s-a recomandat, dar îmi spusese Matei, când
m-a văzut că râd: „Râzi, ai? Ai dinţi fru­moşi, lasă că ţi-i scoatem
noi, rămâi şi fără unghii!”.
După care mi-a spus şi un banc: „Un ţăran ajunge la
Iaşi şi întreabă pe cineva unde e Securitatea. Răspunsul a fost:
peste tot”.
Acest al doilea anchetator, un tip frumos, care am auzit
că îşi dăduse şi doctoratul în ştiinţe juridice, m-a prins într-un
moment în care eram şocat că lucrurile nu erau cum credeam
eu, că ei de fapt nu erau cu noi, astfel încât mi se spulberase tot

219
optimismul, toată veselia; acel anchetator a luat un baston de
cauciuc şi mi-a învineţit bine mâinile, mi-a contorsionat dege­
tele, vreo opt zile după abia am reuşit să scriu declaraţiile, nu
se înţelege mai nimic din ele.
O altă tortură era să stai în genunchi; era un dulap de
fier, stăteai rezemat cum puteai, iar tălpile erau expuse şi dă­
dea cât putea de tare cu acel baston. Dacă erai descălţat era
mai bine, căci dacă erai încălţat durea mai tare, acolo fiind ge­
ografia corpului uman chiar nu ştiai ce te mai doare.
În afară de bătăi erau tot felul de ameninţări, intimidări;
nu valorai ca fiinţă umană nici doi bani.
Mi-au spus despre Ştefan Prutianu, pe care de acum îl
uram, că a scris urât despre mine, că ei ştiau de la bun început
cine şi ce a făcut; mă întrebau despre familia mea, care a stat
ani întregi în puşcării după colectivizare, ne jigneau şi înjurau
pe mine şi familia mea. M-au torturat continuu: fără somn, cu
bătăi, cu ameninţări că mă aruncă de pe clădire, că mă îneacă
etc. Pe 18 decembrie 1989 am primit mandat de arestare. Mi
l-au dat să semnez că am luat la cunoştinţă, am semnat şi m-au
dus jos, unde m-au dezbrăcat, mi-au dat zeghea, care mirosea
oribil a urină. Celula era groaznică, colegul nu ştia ce sunt şi
ce caut eu acolo, i-am spus că lucrez la fabrică şi acolo s-a în­
tâmplat un accident şi eu sunt anchetat pentru acel accident de
muncă; nu puteai să spui nimic, putea fi şi el tot cu ei.
Confruntarea cu ei cum a fost?
Vasile Vicol: Într-o noapte m-au trezit, am traversat
curtea interioară dintr-o parte în alta, însoţit de Matei şi de ăsta
care mă bătea, care avea un tic când mă vedea, ridica mâna ca
pentru lovitură. La început aveam reacţie, dar mai apoi, după
ce mă bătea bine, deveneam mai nesimţit. El a venit spre mine,
când traversam, cu gestul respectiv, eu eram deja bine tăbăcit,
şi i-am spus: „Nu-mi mai este frică de dumneavoastră!”. Mi-a
pus mâna pe umăr şi mi-a zis: „Lasă, că o să fie treaba bună!”.
Am ajuns în aripa cealaltă, unde era şeful Securităţii din Iaşi,
împreună cu mulţi alţii, şi el m-a întrebat unde urmau să mai
aibă loc proteste de stradă, iar eu, dintr-un impuls de moment,
am răspuns: „Timişoara”. De ce Timişoara? Pentru mine re­
prezenta Vestul, iar apoi am adăugat Cluj, Braşov, Bucureşti şi
alte mari oraşe. M-a trimis la loc în celulă. M-am întâlnit chiar

220
cu Matei după ani şi ani, la coadă la CEC, pensionari fiind
amândoi, şi mi-a amintit o bătaie cruntă, în care m-au pus pe
masă şi m-au tocat astfel încât când am ajuns acasă aveam vâ­
nătăi şi pe spate. Din păcate, eu uitasem de această bătaie, căci
am leşinat, aşa reacţionează organismul când e supus la durere
mare, se apără.
Pe Constantin Olteanu cum l-aţi cunoscut?
Vasile Vicol: M-a chemat şeful Securităţii la el în birou
şi era acolo un domn spilcuit, impecabil, care m-a întrebat
despre organizaţia noastră, câţi membri are, etc. Mă tot în­
demna să spun totul că, altfel, există şi alte metode. Atât mi-a
spus şi am realizat apoi că el era Olteanu, că pe el îl văzusem
în preajma lui Ceauşescu, ştiam că e om de vază.[…].

,,Caietele Revoluţiei”, An. 2 (40) 2012, p. 26-30; Inter­viu

realizat de Ioana Ciodaru şi Constantin Corneanu.

Titi Iacob; membru al Frontului Popular Român,

or­ganizator al manifestaţiei din 14 decembrie 1989, arestat.
[…] Pe 14 decembrie 1989, ieşisem din tură de dimi­
neaţă şi trebuia să ne întâlnim la ora 14.00. […] Când am
ajuns în Podu Roş, am simţit că ceva este în neregulă. Nu era
o circu­laţie prea mare, m-am grăbit şi când am ajuns la sediul
de as­tăzi al Consiliului Judeţean, în colţ, la semafor, am auzit
clo­potele bătând. De asemenea, tot acolo, am văzut două per­
soane, în faţă, cu o ţinută militară neobişnuită, cum nu mai în­
tâlnisem până atunci. Am mers pe Bulevardul Ştefan cel Mare,
am ajuns la Mitropolie – bătuseră clopotele de ora 14.00 –
ştiam că va trage clopotele un coleg de-al nostru, Vicol Vasile.
Aproape de magazinul „Materna”, am văzut la „Gulliver” ma­
şina de pompieri cu tunul de apă. Mi-am dat seama că ceva s-a
întâmplat. În Piaţa Unirii, când să trec prin pasaj, i-am întâlnit
pe Ştefan Prutianu, Cassian Maria Spiridon şi mai era cineva
cu ei. Ne-am salutat, am dat mâna şi am mers mai departe.
În faţă, la Hotelul Traian, era un securist. Stătea cu picioarele
desfăcute ca un Sisif, aşa, cu mâinile la spate. Am trecut prin
spatele lui şi m-am îndreptat spre restaurantul Iaşi. Nu am in­
trat, m-am întors. Erau maşini de la Armată, erau militari şi,
probabil, aveau şi arme cu muniţie. Geamurile la Magazinul

221
„Modern” erau deschise în partea dinspre Piaţă. M-am învârtit
un timp pe acolo. Am plecat spre staţia de tramvai şi am văzut
că erau câte doi – trei oameni, iar cei de la Miliţie le spuneau
să circule, să nu stea grămadă. Am luat-o iar pe Bulevardul
Ştefan cel Mare. Aşteptam momentul în care să izbucnească.
Am mers apoi pe la Spitalul de boli infecţioase, pe urmă am
revenit în Piaţă… […] Pe urmă m-am deplasat pe Ştefan cel
Mare, unde m‑am întâlnit cu Prutianu. L‑am întrebat ce facem:
„Mişcarea asta văd că e moartă, nu-i nimic”. Mi-a spus că a
trecut pe la Operă, că auzise că aruncaseră cu petarde, dar nu
au explodat. Am văzut că nu se petrece nimic şi gata. A doua zi
am mers la lucru, dar circulau deja zvonuri că pe Vasile Vicol
l-au arestat, precum şi pe alţii. M-am întâlnit în 15, 16 şi 17
decembrie, la un spectacol de teatru, cu domnul Duşa. Dumi­
nică după-amiaza mi-a spus că o parte dintre ei sunt arestaţi şi
că putem fi săltaţi şi noi.
Pe 19 decembrie […] m-a condus la poartă, m-a suit
în maşină şi m-a dus la Securitate. Acolo, la Securitate, s-a
des­chis o uşă electronic, am intrat şi a venit un tip pe care am
aflat că îl cheamă Constantin Matei, era maior atunci. S-a uitat
la mine încruntat, m-a dus într-un birou, am stat un pic acolo,
pe urmă m-a dus în alt birou, unde a început ancheta. M-a pus
să scriu cu majuscule ce îmi dicta el. El dicta într-un fel, eu nu
eram de acord. M‑a pus cu genunchii pe scaun, cu capul într‑un
dulap de tablă şi m-a bătut cu bastonul la tălpi şi la palme până
a obosit. Colegii mei mi-au spus că pe ei nu i-au bătut. A dat
în mine ca într-un animal. Mi-a tras o bătaie cruntă, dar eu
nu am schiţat nici un gest, nu am urlat deloc. La un moment
dat mă întreabă cum este să vrei să bei sânge de om, de ce nu
am venit să colaborez cu ei, că aş fi avut tot ce-mi trebuia. Pe
urmă a vrut să ştie câte întâlniri am avut cu Şte­fan Prutianu.
I-am spus că două. „Minţi, ai avut trei!”, mi-a zis el. Domnule,
ştiau tot. Poate că Prutianu, sau altcineva – Doamne fereşte,
nu vreau să acuz pe nimeni – o fi zis ceva. Când a obosit să
mă bată la tălpi, mi-a dat una în umăr de m-a aruncat cât colo,
ca pe o cârpă. Pe urmă m-a înjurat de mamă şi a luat dosarul,
pe care l-a trântit cu zgomot pe birou. „Ci­teşte, mă, ce a zis
Prutianu de tine!”. Nu am luat dosarul să citesc. Pe urmă m-a
pus din nou să stau în genunchi pe scaun şi iar a început să mă

222
lovească cu sete la tălpi. Aveam nişte pantofi cu talpa subţire
şi dădea atât de tare încât parcă mi se lipea talpa de piele când
lovea. Îmi venea să urlu de durere. La un moment dat a intrat
un procuror, cred, care a întrebat cum merge. Matei îi spune că
nu merge, „cu toate că e băiat deş­tept”. Pe urmă au schimbat
între ei nişte vorbe murdare la adresa mea. La un moment dat
îmi zice: „Dumneata te-ai luat după Prutianu? Ce aţi vrut să
faceţi? Aţi vrut voi să daţi regi­mul jos?!”. Eu i-am răspuns că
nu aveam condiţii în fabrică, nu avem mâncare, ne-am săturat
de cartofi. „Adică ce, vreţi să mâncaţi carne de om?”, întreabă
furios. I-am răspuns: „Chiar dacă suntem noi muncitori, asta
nu înseamnă că trebuie să vă bateţi joc de noi. Eu nu am cerut
decât un drept al nostru!”. „Ce drept, mă? Aţi vrut să-l daţi
jos pe Ceauşescu?! Nu vă mai convine?” – a zbierat el. La
un moment dat a început între noi un fel de joc. Îmi spunea,
ca diversiune: „Ştii că soţia e bolnavă cu inima? Ştii că şi ea
e aici”. Atunci i-am răspuns că soţia mea nu are nicio vină,
iar dacă este adevărat că e acolo, să-i dea drumul acasă să
meargă la copii. „Suport eu toate consecinţele!”, am adăugat.
Au încercat ei cu diversiunea asta să mă facă să vorbesc, dar
eu mi-am menţinut linia. Atunci mi-a spus ce ar fi zis Ştefan
Prutianu, că el a zis despre mine cu­tare, cutare etc., dar eu
nu am recunoscut nimic. M-a întrebat dacă m-am întâlnit cu
diverse persoane, dar eu am negat. Pe urmă voia să ştie ce este
cu „Deşteaptă-te române”. I-am ex­plicat că este o poezie care
se cheamă Un Răsunet, că e scrisă de Andrei Mureşanu, că este
publicată şi se găseşte în comerţ. Zicea că încerc să îl prostesc.
Şi iar m-a bătut.
Doar maiorul Constantin Matei v-a anchetat şi
bătut?
Titi Iacob: Doar el m-a anchetat pe mine. A trecut la
un moment dat un singur procuror, iar colonelul Ciurlău, şeful
Securităţii Iaşi, a venit, dar nu a stat decât vreo 5-10 minute.
Cu mine s‑a purtat foarte dur. După ce m-a bătut la tălpi, când
m-a pus să stau pe scaun în genunchi, mi-a spus să mă îmbrac,
dar pe urmă m-a băgat în alt birou şi iar m-a dezbrăcat şi mi‑a
tras o lovitură cu bastonul ăla în zona spatelui, de credeam că
îmi rupe coloana. Dar am rezistat. După mai multe rânduri de
bătăi i-am spus că vreau să îmi facă dosar. „Suport consecin­

223
ţele. Şi la revedere. Din acest moment nu îţi mai dau voie să
mai dai în mine!”. Când i-am spus treaba asta, s-a oprit. Din
acel moment nu a mai dat cu bastonul în mine. Dacă nu îl
opream, cred că mă omora în bătaie. Pe urmă iar îmi spune să
mă îmbrac. Am crezut că mă lasă să plec acasă. Cred că era
aproape 12 noaptea. Mă îmbrac, mă apropii de uşă, dar iar mă
pune să mă întorc şi să dau haina jos de pe mine. În momentul
ăla mi-am zis că acolo o să îmi putrezească ciolanele. „Dom­
nule, ce credinţă ai?”, mă întreabă. I-am spus că sunt creştin
după Evanghelie, adică baptist. Nu a comentat, dar m-a între­
bat ce legături am cu străinii. Eu m-am făcut mirat, dar el îmi
zice că are mulţi prieteni de la mine din biserică. Credeam că
îmi întinde o cursă. Adevărul este că şi la noi au fost mulţi „ci­
ripitori”, pentru că aveau şi avantaje. Eu i-am răspuns că ştiu
că la noi oamenii îşi văd de treabă şi atât. El îmi zice: „Ţie nu
îşi convine regimul Ceauşescu? Dar la ăilalţi cum le place? Tu
ce de eşti împotrivă?”. Am tăcut, ce să comentez. La un mo­
ment dat îmi spune: „Fii atent, noi îţi dăm drumul, dar dacă
discuţi ceva, unde ai fost şi ce ai făcut, îţi iei bagajul şi te în­
torci aici”. Atunci îl întreb dacă soţia mea este şi ea acolo, dar
nu mi-a răspuns. Mi-a spus să mă îmbrac. Când am ajuns la
uşă, mi-a strâns mâna cu amândouă mâinile. Şi atunci am în­
ţeles ceva. Eu pierdusem legătura cu ce se întâmplase în ţară.
Când se întâmpla asta?
Titi Iacob: Era pe 19 decembrie 1989, noaptea. Nu
ştiam ce se întâmplase, mai ales că în ultimele zile nu mai as­
cultasem Radio „Europa Liberă”.

,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 2 (40) 2012, p. 31-35; Inter­viu

realizat de Ioana Ciodaru şi Constantin Corneanu.

224
 TIMIŞOARA

În timpul reprimării demonstraţiilor de pe străzile

Timi­şoarei, în decembrie 1989, au murit 119 persoane, 392
au fost rănite, iar aproape 980 arestate şi duse în Penitenciarul
,,Popa Şapcă” (850 maturi şi circa 130 minori).

Principalele zone în care s-au operat arestări

• Zona de lângă sediul fostului Comitet Judeţean P.C.R.
(actualmente sediul Prefecturii), unde s-au făcut arestări în
seara de 16 şi în cea de 17 decembrie;
• Zona Piaţa Libertăţii, unde se află sediul Garnizoa­nei
militare; aici au operat arestări mai ales militarii din Garni­
zoană, între orele 1.00–11.00 în dimineaţa de 17, precum şi în
după-amiaza aceleiaşi zile;
• Zona Parcul Central – Catedrală, cu arestări în după-
amiaza şi seara de 17 şi în 18 decembrie (după orele 15.00);
câteva reţineri s-au făcut şi în dimineaţa de 17 şi de 18, până la
ora 11.00;
• Zona de lângă Hotel Continental, cu arestări în dimi­
neaţa de 17 (între orele 2.00–5.00); de asemenea, în după-
amiaza şi seara aceleiaşi zile (în­cepând cu ora 13.30);
• Zona Piaţa Operei, cu majoritatea reţinerilor reali­zate
începând cu seara de 16, apoi de-a lungul întregii zile de 17 şi
alte câteva în după-amiaza de 18 decembrie;
• Zona Piaţa Maria, unde au avut loc arestări începând
cu seara de 16 decembrie, continuând apoi în noaptea de 16/17,
după care a avut loc o nouă etapă, din seara de 17 decembrie
până în dimineaţa de 18, ultima arestare fiind cea a lui Soos
Zoltan Matei, în data de 18 decembrie, ora 3.00;
• Zona Piaţa 700, cu majoritatea arestărilor efectuate în
dimineaţa de 17 între orele 0.00–5.00; o nouă etapă a început
în seara de 17, şi a continuat până în dimineaţa de 18; Szekely
Mihai Iosif, va fi arestat aici în 19 decembrie, la ora 16.30;
• Strada Piatra Craiului, în apropiere de Restaurantul
Cina, cu arestări efectuate cu preponderent în dimineaţa şi în

225
seara de 17 decembrie; un număr redus de arestări a avut loc şi
în seara de 18 decembrie;
• Zona Dacia – Circumvalaţiunii, aici procedându-se la
ares­tări în seara de 16 decembrie şi dimineaţa de 17 decembrie;
• Zona de lângă actualul Spital Louis Ţurcanu, între
orele 1.00-4.00, în dimineaţa de 17;
• Zona de lângă Clinicile Noi, în dimineaţa de 17 de­
cembrie, între orele 3.30–6.00;
• Zona Piaţa Iosefin; după câteva arestări în jurul prânzului
din ziua de 17 decembrie, a mai urmat o serie în noaptea de
17/18 decembrie; Zăbara Grigorie, va fi arestat în 19 decembrie,
la ora 1.30.

Autorii arestărilor
Conform declaraţiilor celor arestaţi în acele zile,
autorii arestărilor pot fi grupaţi în patru categorii, care – în
câteva cazuri – au acţionat în combi­naţie:
• Indivizi îmbrăcaţi în civil, după toate probabilităţile
cadre M.I., care acţionau sub acoperire; unele mărturii îi
definesc ca „securişti” sau „miliţieni”;
• Cadre ale M.Ap.N., soldaţi singuri sau comandaţi de
ofiţeri;
• Cadre ale M.I., în uniforma specifică, în unele cazuri
scutieri;
• Gărzi patriotice, care nu acţionau niciodată singure.

Arestarea: procedură şi tratament

Indivizii în civil acţionau în diverse puncte ale oraşului
cu maşini tip Dacia sau ARO, pe care le opreau în dreptul
unor demonstranţi izolaţi sau a unor grupuri mici, obligându-i
pe aceştia, prin aplicarea forţei: – lovituri cu pari de lemn,
bastoane de cauciuc, lovituri cu pumnii sau cu picioarele, – să
urce în au­tovehicule, pentru a-i duce la Inspectoratul Judeţean
de Miliţie sau la Penitenciar.
Antochi Ioan, muncitor, a fost arestat în zona „Punctelor
Cardinale”, în data de 17 decembrie, pe la orele 3.00–4.00.
„În zona Punctelor Cardinale am fost arestat de către poliţişti
sic! îmbrăcaţi în civil, am fost lovit, mi s-au spart oche­larii”,
declară acesta.

226
 Soţii Albota Silvia şi Radu-Cristian, pe atunci studenţi,
au fost arestaţi de trei civili; doi dintre civili erau înarmaţi cu
câte un par, iar al treilea cu un tub de spray. Ei au coborât dintr-
un ARO în apropiere de Hotel Continental, în dimineaţa de 17
decembrie, ora 4.00. Cei doi au fost legitimaţi, iar când au aflat
că sunt studenţi, au fost forţaţi să între în acel ARO în care mai
erau doi tineri reţinuţi, ambii bătuţi; unul dintre cei trei civili
l-a lovit în spate pe Albota Radu la urcarea în vehicul; cu toţii
vor fi duşi la Penitenciar.
Archip Viorel, electrician, a fost arestat pe Bulevardul
Leontin Sălăjan, azi Take Ionescu, în seara de 17, ora 22.00,
de patru persoane îmbrăcate în haine de piele şi înarmate cu
pistoale-mitralieră.
Balint Costel, profesor, a fost arestat de doi civili înar­
maţi cu bâte, ce au coborât dintr-un ARO alb lângă Clinicile
Noi, în dimineaţa de 17, orele 3.30–4.00. La tentativa de a in­
terveni în favoarea unei tinere ce a fost arestată cu acelaşi pri­
lej, „... sunt imediat corectat cu noi lovituri în cap şi spate. Îmi
pierd cunoştinţa...”.
Caloianu Dumitru, de profesie zugrav, a fost arestat
de opt-nouă persoane în civil (autorul relatării nu-şi aminteşte
exact) pe bulevardul Leontin Sălăjan, în dimineaţa de 17, pe
la ora 3.00 dimineaţa, fiind dus la sediul Securităţii (în incinta
Inspectoratului Judeţean de Miliţie).
Cotos Dionisie, lăcătuş, este unul dintre cei arestaţi
de un grup mixt de civili şi militari, postaţi lângă restaurantul
Expres din faţa Catedralei. A fost somat cu armele, lovit, apoi
obligat să se întindă pe burtă, pe pavaj. Alte 7-8 persoane
au fost reţinute între orele 15.00–15.30 şi 17.00–17.30.
Unul dintre aceştia era Sgondea Stelian, mecanic, arestat la
ora16.30, deci la circa o oră de la reţine­rea lui Cotos: „Am fost
culcat pe burtă şi lovit în mod bestial în faţă, în cap, în spate
până în jurul orei 20”. Feneşanu Nico­lae, frizer, la rândul său,
a fost arestat în acelaşi loc, pe la ora 18.00. Aflându-se în Piaţa
Operei împreună cu un prieten, vede grupul de civili şi militari
din faţa restaurantului. Aceştia îi somează să se apropie. Sunt
percheziţionaţi, apoi obligaţi să se întindă pe pavaj. După câtva
timp au început să fie loviţi cu bastoanele şi picioarele. Toţi cei
arestaţi aici au fost transpor­taţi la Penitenciar.

227
 Dintre arestările efectuate de militari, un număr impor­
tant s-au făcut în Piaţa Libertăţii, începând cu dimineaţa de
17 decembrie. Erau militari în termen, înarmaţi, conduşi de
un ofiţer superior, sau un civil. Pe cei reţinuţi îi loveau cu
patul armei, cu pumnii sau cu picioarele, în câteva cazuri,
au încer­cat să înfigă baioneta în demonstranţi, în momentul
arestării. Arestaţii erau mai ales cei care încercau să ajungă
acasă, întorcându-se de la demonstraţiile soldate, de asemenea,
cu arestări, din zona Circumvalaţiunii – Dacia, din noaptea de
16/17 decembrie. Albina Elena, pensionară, împreună cu fiica
sa, Roban Maria, în timp ce treceau prin Piaţa Libertăţii, după
ce au reuşit să scape de cordoanele din Piaţa Dacia, au fost
arestate de trei soldaţi şi duse la sediul Garnizoanei, pe la orele
3.45, de aici fiind apoi transportate cu o maşină, împreună cu
alţi arestaţi, la sediul Miliţiei. În acelaşi loc, cu circa 15–30 de
minute mai înainte, fusese arestat de un soldat, Aga Ioan Flo­
rin, cântăreţ. Acesta a fost bătut la Garnizoană, de unde a fost
şi el dus la Miliţie.
În zona Dacia, soldaţii au operat arestări mai devreme,
începând cu seara de 16 decembrie. Regep Codruţa Ileana,
operator, a fost arestată la ora 0.00 în data de 17 decembrie.
După ce, lângă Piaţa Dacia soldaţii i-au împrăştia pe demon­
stranţi, împreună cu alţi participanţi, Regep Codruţa s-a
refu­giat în holul unui bloc, unde o locatară le-a deschis uşa,
adăpostindu-i înăuntru. După câteva minute soldaţii au bătut
în uşă şi au ameninţat că va fi spartă dacă nu vor deschide. Pro­
prietara a deschis, fiind cu toţii (demonstranţi şi proprietară),
traşi afară din apartament de către soldaţi, băgaţi într-un ca­
mion şi duşi la Miliţie.
Roşu Florin a fost arestat în apropiere de unitatea mili­
tară de pe Calea Lipovei, pe la ora 20.30 în seara de 17, de către
un individ înarmat, în haine militare, la colţul Străzii Bor­zeşti
cu Calea Lipovei. Acesta, după ce l-a legitimat, a dat or­din la
doi soldaţi să-l ducă în incinta unităţii militare. La pro­testele
lui Roşu, unul dintre soldaţi l-a lovit cu patul puştii în partea
stângă, lângă rinichi. În timp ce era dus în arest, a văzut că o
mulţime de soldaţi trăgeau spre măcelăria de pe Calea Li­povei.
Tot drumul către Garnizoană a fost bătut de soldatul care l-a
lovit prima dată. În arestul unităţii militare au fost aduse în

228
scurt timp şi alte persoane. Pe la ora 1.00 a venit o dubă a
Miliţiei, care i-a dus pe toţi la Penitenciar.
Zorilă Marian, lăcătuş, a fost înconjurat de soldaţi în
zona Pieţei 700, pe la orele 2.00– 3.00, în dimineaţa de 17
de­cembrie. Aceştia, apărând de pe toate străduţele, au început
să-i lovească pe demonstranţi, printre care se afla şi Zorilă
Marian, care şi-a pierdut cunoştinţa, trezindu-se într-o dubă în
drum spre Miliţie.
Studentul Bartha Ştefan Dorin a fost arestat în dimineaţa
de 17 decembrie, pe la ora 1.00, de o patrulă mixtă formată dintr-un
miliţian şi un ofiţer de armată, în dreptul Spitalului Louis Ţurcanu.
Acesta, împreună cu un coleg, reuşise să scape din busculada din
zona Pieţei 700. Cei doi au fost duşi în incinta Primăriei unde
se aflau şi alţi arestaţi. De aici vor fi cu toţii băgaţi în maşini ale
Miliţiei şi duşi la In­spectoratul Judeţean.
Miliţienii erau înzestraţi cu bastoane de cauciuc, uneori
arme, rareori însoţiţi de câini dresaţi, acţionau în patrule cu
maşini de miliţie sau pe jos, uneori în cordoane alături de mi­
litari şi civili (barând trecerea la Podul Neptun, sau în Piaţa
Operei), fiind deosebit de zeloşi în aplicarea loviturilor asupra
celor aflaţi în custodia lor. Inginerul Popa Eugen a fost arestat
în zona Podului Neptun (în apropiere de sediul fostului Comi­
tet Judeţean P.C.R.), în seara de 17 decembrie, orele 20.00–
20.30, când a dorit să treacă de barajul de militari şi miliţieni
care blocau trecerea peste pod.
La insistenţele sale, patru miliţieni înalţi şi solizi s-au
apropiat şi i-au cerut actele, unul dintre miliţieni acuzându-l că
l-ar fi văzut furând din magazine; a început o ploaie de lovituri
asupra sa şi, în timp ce era lovit, a fost dus în incinta fostului
Comitet Judeţean, unde a fost din nou bătut, pentru ca apoi să
fie dus, împreună cu alţi demonstranţi aflaţi în situaţia sa, la
Miliţia Judeţeană.
Şuşnea Lavinia, muncitoare, a fost arestată în Piaţa
Ma­ria, la ora 2.00 în dimineaţa de 17, în timp ce scanda împre­
ună cu un grup de manifestanţi lozinci anticomuniste. Din câ­
teva maşini Dacia şi dube au coborât civili şi miliţieni. Şuşnea
a încercat să fugă, dar a fost prinsă de doi miliţieni tineri şi
lovită cu o bâtă de lemn, urcată într-o Dacie, unde a fost din
nou bătută, după care a fost transportată la Miliţie.

229
 Şteţcu Doina a fost arestată, împreună cu soţul său,
tot în dimineaţa de 17, la ora 2.00, la staţia PECO de pe Calea
Aradului, de nişte miliţieni care i-au bruscat şi urcat într-un
ARO al Miliţiei cu care au fost duşi la Miliţia Judeţeană.
Florea Gheorghe, sudor, a fost arestat în apropierea
re­staurantului Sinaia în seara de 17, la ora 22.00, de un grup de
miliţieni care s-au purtat extrem de dur: „m-au bătut, lăsându-
mă inconştient, revenindu-mi m-am trezit într-un ARO al mi­
liţiei; la un moment dat, ARO a oprit lângă o dubă a miliţiei,
fiind aruncat în dubă unde erau zeci de corpuri, fiind păziţi de
miliţieni înarmaţi cu pistoale mitralieră, bastoane de cauciuc
şi câini. Fiind culcaţi cu faţa în jos, au început să ne lovească
cu patul armei şi cu bastoanele. Fiind loviţi cu furie de un sg.
major m-am ridicat şi i-am spus de ce ne loveşte ca pe nişte
animale la care tov. sg. major a zis că mă omoară, lovindu-mă
cu furie, dar norocul meu a fost că a intervenit un plutonier
major care i-a ordonat să înceteze”. Maşina i-a dus pe arestaţi
la Penitenciar.
Coca Ioan, ospătar, în zona dintre Cinema Capitol şi
Catedrală – în apropierea căreia se află sediul Primăriei –, în
dimineaţa de 17, ora 4.00, a fost somat de un ofiţer de armată,
şi, bruscându-l, l-a condus la un ARO. Aici aşteptau trei mili­
ţieni, care, lovindu-l, l-au urcat în maşină. În interior se mai
aflau alte persoane arestate, culcate pe burtă. Au fost cu toţii
duşi la Inspectoratul Judeţean de Miliţie.
Abrihan Ioan, şofer, în timp ce se deplasa spre casă,
tre­când prin Piaţa Libertăţii, în data de 17 decembrie, orele
3.00–3.30, a fost arestat de o patrulă formată din patru miliţieni,
care l-au dus la Garnizoana militară, împreună cu alte persoane
arestate cu acelaşi prilej. După circa două ore au fost urcaţi
într-o maşină militară şi duşi la Inspectoratul Judeţean de
Miliţie.

La Miliţie, la Garnizoană, la Penitenciar

După cum reiese din declaraţii, arestaţii fie erau duşi
di­rect la Miliţie sau Penitenciar, fie în alte locaţii temporare
(arestul Garnizoanei din Piaţa Libertăţii, al unităţii militare
din Calea Lipovei, holul Primăriei ori al Comitetului Judeţean
de Partid). În final, arestaţii ajungeau la Penitenciar după un

230
tran­zit pe la Miliţia Judeţeană. În ambele locuri erau anchetaţi
după metode de cele mai multe ori barbare, însoţite de bătăi şi
ameninţări (se observă, din declaraţiile arestaţilor o diferenţă
clară între tratamentul aplicat acestora la Miliţie în comparaţie
cu cel aplicat la Penitenciar: dacă la Miliţie toţi arestaţii, fără
excepţie, au fost bătuţi, la Penitenciar bătăile sunt cazuri
aproape speciale, dar, aici arestaţii vor fi ameninţaţi cu închi­
soarea pe viaţă sau cu moartea, iar femeile cu violul).
Archip Viorel, arestat de câţiva civili în seara de 17 pe
Bulevardul Leontin Sălăjan, a fost dus la Miliţie, fiind lovit
pe parcursul drumului. A fost dus în curtea Miliţiei Judeţene,
unde a fost culcat pe burtă alături de alţi arestaţi, fiind cu toţii
bătuţi de soldaţi. Apoi au fost duşi în beci, luându-li-se obiec­
tele ce le aveau asupra lor. A fost băgat într-o celulă unde se
mai aflau în jur de opt persoane ce stăteau cu faţa pe beton.
A fost pus şi el în aceeaşi poziţie. La un moment dat, Archip
s-a întors pe spate, iar miliţianul care se găsea în faţa celulei a
in­trat şi a început să-l bată. Pe la ora 3.00 au fost scoşi şi bă­
gaţi într-o maşină împreună cu circa 80 de persoane. Până la
intrarea în maşină s-a format un cordon de vreo 20-25 metri de
soldaţi şi miliţieni care i-au bătut pe arestaţii ce erau obligaţi
să treacă prin mijlocul acestuia. Maşina i-a dus la Penitenciar.
[...] Bartha Ştefan Dorin, arestat lângă Spitalul Louis
Ţur­canu în noaptea de 16/17 şi bătut iniţial în incinta Primăriei
de subofiţeri de Miliţie, a fost dus apoi, alături de alţi arestaţi, la
Miliţia Judeţeană, unde au fost culcaţi pe burtă şi „cu bastoane,
cu bucăţi mari de lemne ne-au lovit peste spate”. Au fost in­
troduşi apoi în beci, într-o celulă de 4/5 m aproape 50 de oa­
meni, numai bărbaţi. Au fost ţinuţi acolo de la ora 3.30 la 5.30.
La ora 5.30 au fost scoşi în curte, unde au aşteptat până la 7.30
maşinile care i-au dus la Penitenciar.
Aceleaşi imagini ne dezvăluie Caloianu Dumitru,
dus la Securitate, băgat într-o cameră şi bătut cu o coadă de
târnăcop până a leşinat. Când s-a trezit era într-o cameră cu
alte 50–60 de persoane arestate. Pe la ora 7.00 în dimineaţa de
17 au fost băgaţi într-o maşină şi duşi la Penitenciar.
Deaconu Sorin Ioan este unul din mai puţinele exemple
de arestaţi care a fost ţinut până la eliberare la Miliţia Jude­
ţeană. El a fost arestat de doi ci­vili în incinta Întreprinderii

231
Electrometal, unde lucra, în după-amiaza de 18 decembrie,
după ce în 17 participase la demonstraţii şi refuzase să facă
parte din gărzile patriotice formate la nivel de întreprindere şi
trimise în centrul Timişoarei să ajute la „menţinerea ordinii”. A
fost dus cu o maşină la sediul Securităţii, băgat într-o sală şi pus
să aştepte. După circa trei ore a ieşit, întrebându-l pe ofiţerul
de serviciu dacă trebuie să mai stea. Pe hol mai erau nişte ofi­
ţeri de securitate şi doi civili, dintre care unul era Radu Tinu.
Acesta din urmă l-a întrebat cum îl cheamă şi auzind, i-a spus:
„Tu eşti inginerul de la Electrometal care în 1987 ai organizat
manifestaţia de la 1 decembrie şi azi dimineaţă ai fost în Com­
plexul Studenţesc să instigi studenţii”. Apoi a ordonat unui
ci­vil să îl bage în beci. Civilul respectiv „m-a luat la o serie
de lovituri cu picioarele şi cu patul armei” împingându-l spre
curtea interioară, de unde a fost condus spre o altă uşă: „cînd
să intru pe uşă am fost întîmpinat cu o serie de pumni în faţă şi
bastoane de cauciuc peste cap”. S-a întors spre curte, în încer­
carea de a scăpa de lovituri, dar civilul a chemat un grup de
militari în termen, spunându-le să aibă „grijă” de el. „Aceştia
au început să mă lovească sălbatic cu bocancii, loviturile con­
tinuînd şi după ce am căzut la pămînt, timp de un minut”. A
fost apoi împins la uşa beciului, „unde m-au luat în primire
miliţienii de la arest şi care m-au lovit cu pumnii, picioarele,
bîte şi bastoane de cauciuc”. I s-au luat toate obiectele perso­
nale, după care a fost băgat într-o celulă unde mai erau 22 de
persoane între 16–70 de ani, toate culcate cu burta pe pământ,
fiecare având pe faţă sau pe corp urmele loviturilor primite.
Au fost eliberaţi în data de 20 la ora 23.00. Până atunci ni­
meni nu s-a mai interesat de ei. Doar câţiva au mai fost duşi la
interogatoriu, de unde se întorceau bătuţi. În timpul cât au fost
închişi au primit mâncare o singură dată, o ciorbă „oribilă” de
peşte şi o bucată de pâine. Înainte de a fi eliberaţi, au venit în
celulă trei civili, care le-au spus cu seninătate că au fost ares­taţi
din greşeală şi că vor fi duşi în cartierele în care locuiesc, dar
să nu mai iasă în stradă.
Rancz Rudolf, pe atunci în vârstă de numai 13 ani, a
fost arestat în noaptea de 16/17 lângă Primărie, împreună cu
tatăl său. După ce au fost reţinuţi în holul Primăriei vreo două
ore împreună cu alţi demonstranţi, fiind bătuţi între timp, a ve­

232
nit o dubă care i-a dus la Miliţia Judeţeană. La coborârea din
maşină s-a format un cordon de civili cu bâte şi bastoane de
cauciuc, care i-au bătut pe arestaţi până au ajuns la celule. Au
fost ţinuţi acolo până dimineaţa, când au fost duşi în curte,
unde un individ le-a spus că vor fi duşi la Penitenciar.
Suciu Gabriela Maria a fost arestată în data de 17 pe
la ora 3.00 împreună cu câţiva prieteni, cu care luase parte la
manifestaţii. Au fost duşi la Miliţie şi băgaţi în beciuri. La uşă
era un individ cu un baston, care îi lovea pe toţi cei care intrau.
În beci cei mai mulţi erau bătuţi şi desfiguraţi. Până li s-au luat
numele şi adresele au fost ţinuţi în genunchi cu faţa la perete,
neavând voie să se mişte. Au fost duşi apoi în alte celule. Di­
mineaţa au fost duşi la Penitenciar cu dube ale Miliţiei.
Şuşnea Lavinia, reținută în Piaţa Maria pe la ora 2.00
din dimineaţa de 17, a fost dusă la Miliţie, şi acuzată că ar fi
furat din magazinele sparte. I-au fost arătate într-un colţ boxe,
aparate TV, casetofoane, etc. Arestaţii au fost duşi apoi într-o
încăpere, până acolo fiind din nou loviţi fără încetare. În încă­
perea respectivă au fost obligaţi să stea în genunchi, cu mâinile
la ceafă şi faţa la perete. Laviniei Şuşnea i s-a făcut rău şi i s-a
permis să vomeze şi să stea pe scaun. Apoi au fost duşi în ce­
lule, unde au stat până pe la orele 11.00–12.00, când au fost
transportaţi la Penitenciar.
La Penitenciar, Laviniei Şuşnea i s-au luat obiectele ce
le avea asupra sa, fiind băgată apoi împreună cu alte 30 de fe­
mei într-o celulă cu 15 paturi. În celulă era şi o fetiţă de 13 ani
care a fost eliberată luni, 18 decembrie. În fiecare dimineaţă
erau numărate cu faţa la perete, în ordine descrescătoare.
Miercuri dimineaţa (în data de 20) femeile din celulă au hotă­
rât să refuze mâncarea. La un moment dat, în curte a fost adusă
o dubă albă, care a fost lăsată cu motorul pornit pentru a aco­
peri zgomotele de afară. Spre seară li s-a spus că vor fi lăsate
să plece.
Balint Costel, alături de alţi arestaţi, a fost dus în celula
56 a Penitenciarului. Pe la ora 17.00 se aud împuşcături de
afară. Arestaţii sunt speriaţi la început, crezând că vin din cur­
tea închisorii, unde arestaţii ar fi împuşcaţi.
În celulă, Balint recunoaşte doi tineri pe care i-a văzut
spărgând vitrine şi semaforul de la Regionala C.F.R. din Piaţa

233
Maria. Se preface că nu îi cunoaşte. În acele momente, poves­
teşte Balint, fiecare arestat căuta un alibi, nimeni nu voia să
recunoască că a participat la manifestaţii.
Pe la ora 13.30 este scos în curte pentru a-şi aştepta
rândul la anchetă. A stat până seara, dar nu a ajuns la intero­
gatoriu. Este din nou dus în celulă. Între timp, sosesc noi ares­
taţi, ajungându-se la un număr de circa 200 într-o celulă de 80
de paturi. Noii veniţi erau răniţi, cu coaste rupte, unii împuş­
caţi şi cu gloanţele încă în trup. Seara, mergând la baie, Balint
constată că urinează sânge de la lovitura de par luată la ares­
tare. Pe la ora 21.00 este adus un nou lot, avându-l în frunte
pe Ioji, un veteran al puşcăriilor. Acesta se proclamă şeful ce­
lulei, gardienii care îl cunoşteau „confirmându-l în funcţie”.
Merge din nou la toaletă, unde vede un tânăr care încerca să-şi
panseze umărul împuşcat. Glontele era încă în os, dar tânărul
nu voia să se afle că e rănit.
Balint îl ajută să se panseze. Luni au fost eliberaţi mino­
rii, eveniment ce a fost folosit de ceilalţi pentru a trimite bilete
celor de acasă. Marţi, în 19 decembrie, ajunge şi Balint să fie
anchetat, fiind introdus într-o sală mică, unde se aflau 5–6 an­
chetatori. Este întrebat de un procuror de ce a ieşi în stradă şi ce
lozinci a strigat. Spune o poveste inventată, că e arestat ile­gal, că
nu a fost la demonstraţii. Unul dintre anchetatori îi spune că „nu
merge” cu poveşti şi să-i spună de ce „a dat foc la maşină”. La
acest cuvânt, Balint îşi aminteşte de momentul când nişte indivizi
au dat foc la un ARO în faţa Regionalei C.F.R. Era convins că
s-a filmat acest fapt, însă el nu se impli­case în incendiu, ci fusese
doar spectator. Nu recunoaşte şi este pălmuit. Este numit „ungur
împuţit” şi i se spune că va fi îm­puşcat pentru sabotaj. Balint
răspunde că este român ortodox cu nume maghiarizat. Refuză să
semneze declaraţia scrisă de anchetatori, ceea ce are ca urmare o
nouă serie de lovituri din partea paznicului care îl însoţea. Este
dus din nou în celulă, iar pe drum aude că sosiseră procurori
militari de la Bucureşti. Toată noaptea următoare două maşini au
stat cu motorul pornit în curte, pentru a nu fi auzite ţipetele celor
bătuţi la anchetă, ne spune Balint.
Pe la ora 22.00, s-au făcut tabele cu arestaţii, în ordine
alfabetică, care cuprindeau: nume, prenume, locul de muncă,
domiciliul, apartenenţa politică, religia, naţionalitatea. Mier­
curi, 20 decembrie, pe la orele 10.00–11.00, primii 10 deţinuţi

234
sunt scoşi din celule. Spre seară un individ civil, foarte docil,
le spune arestaţilor că vor fi eliberaţi în acea seară 14 grupuri.
Oamenii sunt speriaţi, crezând că vor fi împuşcaţi.
Şi lui Bartha Ştefan Dorin la Penitenciar i s-au luat
toate obiectele, fiind dus împreună cu alţi arestaţi „într-un fel de
club al Penitenciarului”, unde au fost înregistraţi şi percheziţi­
onaţi. Pe la ora 18.00 în ziua de 17 au fost duşi în celule, Bartha
împreună cu colegul cu care fusese arestat, ajungând în celula
56. Au primit în prima seară o mâncare ordinară, pe care cu
greu au putut să o mănânce. La ora 21.00 s-a stins becul mare
din celulă, rămânând lumina de control. Tot în acea seară a
fost adus un tânăr rănit la braţul stâng, căruia un stu­dent la
Medicină i-a acordat primul ajutor. Marţi dimineaţa, în 19, au
fost chemaţi în grupuri mici la interogatoriu. Un individ civil
îi alegea pe cei care urmau să meargă la interogatoriu. Spre
seară i-a venit şi lui Bartha rândul. Unii procu­rori îşi băteau
anchetaţii, însă cel care l-a anchetat pe Bartha nu a folosit forţa.
A semnat o declaraţie scrisă de procuror în care se menţionau
exact lucrurile relatate de anchetat. În dimi­neaţa de 20, primii
cinci din celulă, în ordine alfabetică, au fost chemaţi afară şi
n-au mai revenit, fiind probabil eliberaţi.
Cazacu Florin avea 15 ani în timpul acelor evenimente.
Acesta, la fel ca şi ceilalţi minori, a fost eliberat mai repede
decât ceilalţi arestaţi, în seara de 18 decembrie. Ca alţi arestaţi,
şi el ne spune că la Penitenciar li s-au luat toate obiectele, fiind
apoi duşi în celule. În celula sa erau 16 persoane la 4 paturi.
Mâncare li s-a dat rar şi puţin. Pe la ora 17.00 în data de 17 a
fost dus la interogatoriu. Au fost băgaţi mai mulţi într-o sală,
fiecare singur în câte o bancă. Lângă Cazacu s-a pus un procu­
ror, care l-a anchetat. În data de 18 pe la ora 21.00 au fost duşi
toţi minorii într-o sală. Acolo s-a auzit strigat de directorul de
la Liceul Azur, unde Cazacu era elev. Directorul i-a scos din
Penitenciar pe elevii de la Liceul Azur.
Ciataraş Ioan Dan, a fost dus cu un ARO de la Miliţie
la Penitenciar. Aici a fost preluat de lucrători ai Miliţiei, care
i-au bătut pe el şi pe ceilalţi arestaţi din acel lot cu bastoane.
Apoi au fost „dezbrăcaţi până la piele să vadă dacă nu deţinem
anu­mite lucruri pe noi. Pe moment am observat că corpurile
noas­tre erau pline de vânătăi după care (miliţienii – n.n.) au

235
început să-şi bată joc de noi spunând: «cine v-a vopsit»”. În
continuare, au fost anchetaţi de doi procurori care nu erau din
oraş, într-o sală mare unde se afla foarte multă lume de toate
vârstele. După anchetare au fost duşi într-o celulă cu încă 5
persoane arestate. Cât a stat în celulă, de trei ori i-au fost luate
datele de către diverşi lucrători ai Miliţiei. În seara de 20, la
ordinul unui colonel, spune Ciataraş, au fost eliberaţi.
Szallos Ioan a fost băgat la Penitenciar într-o celulă cu
circa 175 de persoane, revenind 2–3 persoane la un pat. Până
în 20 decembrie, ora 20.00, când a fost eliberat, a fost an­chetat
de 2–3 ori. Arestaţii erau trecuţi prin faţa unei camere de luat
vederi şi de fiecare dată 4–5 persoane erau scoase pen­tru a nu
mai fi aduse înapoi. Aceştia erau fie unguri, fie stu­denţi din anii
IV sau V.
Archip Viorel este un caz mai special. El a fost dus de
la Miliţie la Penitenciar în dimineaţa de 18, pentru a fi readus
la Miliţie după două zile. La Penitenciar a fost introdus, alături
de alţi arestaţi, într-o sală unde au dat declaraţii, iar apoi într-o
celulă cu 90 de paturi şi arestaţi în jur de 140. Cât timp a stat
la Penitenciar i s-au luat declaraţii zilnic. În ziua de 20, pe la
ora 7.00, a fost scos în curte împreună cu încă câţiva şi duşi
la Miliţie, fiind băgaţi 16 arestaţi într-o celulă cu 8 paturi. În
acea celulă erau numai arestaţi al căror nume începea cu litera
A. Pe la ora 9.00 a fost dus să dea o declaraţie. A fost ţinut
într-un birou până la ora 14.00. În acest timp l-a întrebat pe cel
care i-a luat declaraţia dacă e vreo şansă să scape. I s-a răs­puns
că, după cum se aude în oraş, s-ar putea să scape. A fost dus
din nou în celulă, unde a stat până la ora 23.00, când au fost
deschise celulele, spunându-li-se că s-a constatat că nu sunt
vinovaţi şi că sunt liberi.
În cursul zilei de 20, începând cu după-amiaza până
seara, au fost eliberaţi majoritatea arestaţilor. Unii au fost duşi
cu maşinile în Piaţa Libertăţii, unde erau aşteptaţi de manifes­
tanţi, cum s-a întâmplat cu Antochi Ioan sau Bartha Ştefan
Dorin, sau li s-au pus la dispoziţie maşini, pentru a fi duşi di­
rect acasă, cum a fost cazul lui Archip Viorel, ori au fost duşi
la fostul sediu al Comitetului Judeţean P.C.R. (situaţia lui Ba­
lint Costel, a Adrianei Lucreţia Pîrvan, sau Roşu Florin), ori
au fost lăsaţi de maşinile Penitenciarului în diverse puncte ale
Timişoarei: de pildă, Dan Daniel Remus a fost lăsat la „Punc­

236
tele Cardinale”, Fekete Paula la capătul bulevardului Leontin
Sălăjan, Rancz Ioan lângă Fabrica de Ciorapi, Roşu Mirela
lângă depoul de tramvaie etc.[...]
O mică parte a arestaţilor au rămas în arestul Miliţiei
până în data de 22 decembrie, după fuga lui Ceauşescu.

Adrian Kali, Alexandru Rif, ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 3(16)

2008, p. 39-50. NOTĂ; Datele şi informaţiile cu­prinse în acest material
au fost culese din declaraţiile aflate în Arhiva Memorialului Revoluţiei
16-22 Decembrie 1989, Timi­şoara, Dosar „Arestaţi”. Vezi materialul
respectiv şi în Un de­cembrie arestat, Timişoara, 2007, p. 3-39.

***

Decembrie 1989, Timişoara, Spitalul Clinic ,,Victor

Babeş”
În zilele fierbinți ale lui Decembrie 1989, Spitalul Clinic
,,Victor Babeș” a fost locul unde o parte din răniții rezultați ca
urmare a represiunii ceaușiste, au fost operați, tratați și vin­
decați. Despre activitatea cadrelor medicale de aici în timpul
evenimentelor din 1989 se știe mai puțin, datorită amplasării
acestui centru medical mai în afara orașului Timișoara, în
apropierea Pădurii Verzi, deoarece clinica îngrijea în special
bolnavi de TBC. Funcționa, de asemenea, și o clinică de chi­
rurgie toracică, unde în Decembrie 1989, vor fi aduși câteva
zeci de răniți, majoritatea împușcați.
Conform situației prezentate de Procuratura Militară,
Marincuș D. a fost agresat în fața Consiliului Județean P.C.R.
Timiș, în ziua de 17.12.1989, adică bătut de demonstranți.
Marincuș, ca ofițer M.I., făcea parte din forțele represive. Se
știe faptul că în dimineața zilei o coloană de manifestanți anti­
comuniști a reușit să pătrundă în clădire, aici ducându-se lupte
grele cu forțele M.I. (scutieri și pompieri) la care ulterior se
adaugă militari M.Ap.N. și gărzi patriotice. Cazul lui Marincuș
este ciudat datorită faptului că, fiind agresat, a fost trans­portat
la un spital civil și încă la unul de boli contagioase aflat la
periferia orașului, când în zona Consiliului se află Inspectora­
tul de Poliție (pe atunci Miliție) care cu siguranță are o infir­
merie, sau la câteva minute distanță de Consiliu se află Spita­

237
lul Militar, unde, de exemplu, civilul rănit Todorov, nu este
primit câteva ore mai târziu și decedează din cauza hemora­giei.
Marincuș, în ziua de 18 decembrie părăsește spitalul ,,Victor
Babeș”. La circa trei ore distanță (ora 18.00) este in­ternat
soldatul din Formațiunea de Pompieri Arad, Popescu Cristian,
care suferise o ,,psihoză depresivă”. Se pune aceeași întrebare
că și în cazul lui Marincuș: de ce a fost preferat un spital
civil în locul unei unități spitalicești militare? Popescu C. nu
figurează în evidențele Procuraturii Militare, presupu­nem că a
luat parte la acțiunile de la Consiliul Județean Timiș. Popescu
C. părăsește spitalul pe data de 19.12.1989.

Scutieri în zona Consiliul Județean–Podul Decebal,

17.12.1989
[...] La 15 minute după internarea lui Popescu sosește
primul civil rănit, Pachiu Petrică, care prezintă o plagă împuș­
cată (conform Procuraturii Militare nu se cunoaște locul în care
a fost rănit, dar există o explicație logică, rănitul nu este din
Timișoara, având pe atunci reședința în județul Arad). Pără­
sește spitalul în ziua de 21.12.1989. Aproximativ după o oră
este internat un alt civil rănit, Cornea Constantin cu o plagă
(conform Procuraturii Militare nu se cunoaște locul în care a
fost rănit, dar rănitul nu este din Timișoara având pe atunci
reședința în județul Vaslui). La 30 de minute distanță (ora
19.30) este internat soldatul Zaharia Adrian, având diagnosti­
cul de ,,plagă împușcată” (conform Procuraturii Militare a fost
împușcat în Piața Libertății). Acest militar este prezentat de cei
care susțin că armata a fost atacată, ca o victimă care a justifi­cat
deschiderea focului împotriva demonstranților anticeau­șiști.
Atunci, firesc ne întrebăm de ce nu a fost internat imediat la
Spitalul Militar Timișoara, situat la circa 50 de metri de Piața
Libertății și a fost transportat la Pădurea Verde la un spital de
boli contagioase? În decursul intervalului de timp dintre orele
20.00-21.30 sunt internați răniții civili, toți având același dia­
gnostic ,,plagă împușcată”: Pantea Ioan, la ora 20.00 (conform
Procuraturii Militare a fost împușcat în Piața Libertății, era
ti­mișorean, părăsește spitalul în ziua de 21.12.1989); 20.15,
Ta­bără Ioan, din Baia-Mare (conform Procuraturii Militare
a fost împușcat în Piața Operei, părăsește spitalul pe data de

238
10.01.1990); 20.30, Kali Adrian, timișorean, care a fost inițial
dus la Spitalul Județean, de acolo trimis cu o ambulanță la
Spitalul Clinic ,,Victor Babeș” (conform Procuraturii Militare
a fost împușcat pe Podul Decebal, părăsește spitalul pe
28.12.1989); la 21.30 rănitul Munteanu Dumitru, din județul
Arad (conform Procuraturii Militare a fost împușcat în zona
Pieței Operei, părăsește spitalul în 1990); rănitul Horvath Ște­
fan, timișorean (conform Procuraturii Militare a fost împușcat
în Calea Lipovei, părăsește spitalul în 1990); rănitul timișorean
Simicin Nicolae, care după ce este operat de echipa condusă
de dr. Ene Virgil și asistenta Pintea H. la câteva ore este trans­
ferat la Clinica nr. 1. Nu se știe ce s-a întâmplat în continuare,
este găsit decedat în ianuarie 1990 în groapa comună din Ci­
mitirul Eroilor Timișoara. La 21.45 este internat Jinga Con­
stantin, timișorean, (conform Procuraturii Militare a fost îm­
pușcat în zona Pieței Operei, părăsește spitalul în 13.01.1990);
Gheorghe Dan Virgil, cu un traumatism, (nu figurează în evi­
dențele Procuraturii Militare, părăsește spitalul în 18.12.1989).
Până la miezul nopții sunt internați pentru o perioadă mai lungă
sau mai scurtă de timp următorii răniți civili: ora 22.00, Criste
Mariana, din Timișoara, având un traumatism produs prin
împușcare (conform Procuraturii Militare a fost împușcată în
Calea Lipovei, părăsește spitalul în 15.01.1990), ora 23.00,
Constantin Florin, având o plagă înțepată (conform Procuratu­
rii Militare nu se cunoaște locul în care a fost rănit, este din
județul Ialomița, părăsește spitalul în 18.12.1989); Ghinea
Ioan, timișorean, cu o plagă hemitoracică (conform Procuratu­
rii Militare a fost rănit în Calea Lipovei, părăsește spitalul în
18.12.1989); Hauder Elsa din Timișoara, având o plagă (con­
form Procuraturii Militare a fost împușcată în Calea Lipovei,
părăsește spitalul în 18.12.1989); ora 23.30, Cheptănaru Radu,
timișorean, având o plagă împușcată (conform Procuraturii
Militare a fost împușcat în Calea Lipovei, părăsește spitalul
în 17.12.1989). La o oră neprecizată a fost internată Nedelea
Pa­ulina din Timișoara, având o plagă la o gambă (conform
Pro­curaturii Militare a fost împușcată în Calea Girocului,
părăsește spitalul în 18.12.1989).
De precizat că orele prezintă momentele internărilor,
răniții în prealabil fiind operați de către echipa medicală

239
condusă de doctorul Ene Virgil și asistenta Pintea H., care au
operat toți răniții din ziua de 17.12.1989! La miezul nopții,
lucrători ai Securită­ții au pătruns în spital, dar nu au primit
informații de la anga­jați, colectivul nu a colaborat cu aceștia.
De precizat că și în zilele care au urmat angajații și-au onorat
datoria, ajutând vic­timele regimului ceaușist, care vor sosi aici
și după data de 17.12.1989.
Rănitul Zaharia Adrian a fost uitat de către superiorii
săi în acest spital; în data de 20.12.1989, un camion militar
plin cu soldați a oprit în fața spitalului. Din el au coborât
trei persoane înarmate cu pistoale-mitralieră, doi ofițeri și un
plutonier, pluto­nierul având însemne medicale (!?) , care l-au
vizitat pe Zaha­ria A. Unul dintre ofițeri, cu grad de căpitan
a fost recunoscut de Kali A. ca fiind cel cu care a vorbit în
fața C.E.C.-ului din spatele magazinului universal ,,Bega”,
unde conducea un dis­pozitiv militar. După o scurtă discuție cu
Zaharia, cei trei au plecat. Ca o ironie, în salonul 218, unde a
fost internat militarul Zaharia A. erau internați demonstranții
răniți Pantea, Tabără, Munteanu și Kali.

***

Lepa Bărbat, erou martir (1946–1989), prima vic­

timă a Revoluţiei Române
Prima victimă a Revoluţiei Române, primul mort, a
fost o femeie: se numea Lepa Bărbat.
Născută în 13 iulie 1946 la Moldova Veche, jud. Caraş
Severin, contabilă la Industria Cărnii din Timişoara, căsătorită,
doi copii.
În ziua de 17 decembrie 1989, în jurul orei 17.30, Lepa
Bărbat se afla împreună cu soţul său, Vasile Bărbat, tehnician
veterinar în vârstă de 52 de ani, şi cu fiica sa, Ioana, elevă, în
vârstă de 12 ani, în Piaţa Libertăţii, lângă clădirea Comenduirii
Gar­nizoanei Timişoara. În acel moment s-a deschis focul. Lepa
Bărbat a fost împuşcată mortal, fiind nimerită de două gloanţe:
unul în cap şi unul în piept. S-a tras din direcţia restaurantului
militar. Din aceeaşi rafală a fost împuşcată şi Ioana, fiind ră­nită
uşor la o mână, iar Bărbat Vasile a fost împuşcat în abdo­men.

240
 Lepa Bărbat a fost arsă la Crematoriul Cenuşa din
Bucu­reşti. În acest caz a fost învinuit căpitanul de informaţii
Vasile Joiţoiu şi, prin sentinţa nr.1 din 15 februarie 1991, emisă
de Tribunalul Militar Extraordinar Timiş, a fost condamnat la
18 ani de închisoare. În urma recursului formulat de inculpat, a
fost achitat prin Decizia nr. 2, din 21 mai 1991, a Tribunalului
Militar Teritorial Bucureşti.
Din declaraţia lui Bărbat Vasile: „În 17 decembrie 1989
eram cu soţia şi cu fiica Ioana. Pe la orele 17.00-17.30 am
ajuns în Piaţa Libertăţii, venind dinspre Piaţa Unirii. Când am
intrat în Piaţa Libertăţii, chioşcul de ziare ardea şi două autotu­
risme erau răsturnate, însă nu se aflau aici nici un fel de mani­
festanţi. Vreo 4-5 militari în termen, fără armament, îşi făceau
de lucru sub poarta intrării în comenduirea garnizoanei. Pe
strada Alba Iulia era alt grup de militari îndreptaţi cu faţa spre
Catedrală. Aceştia erau mai în vârstă şi echipaţi ca de război.
Pe strada care duce spre Muzeul Banatului era al treilea grup
de militari, mai tineri după înfăţişare. Pe această stradă se pare
că erau şi demonstranţi, deoarece se percepea un vuiet specific
aglomerărilor umane. Am văzut cum doi dintre militarii de
pe strada K. Marx au fost răniţi, probabil loviţi de vreo piatră
(împuşcătură n-am auzit în momentul acela) şi au fost duşi la
un TAB care era pe strada ce duce la C.E.C.
Eu, împreună cu soţia şi fiica, am ajuns în faţa
comendui­rii garnizoanei, pe trotuar, în dreptul actualei plăci
comemora­tive. Atunci militarii de pe strada Alba Iulia au
tras foc de avertisment vertical în direcţia Pieţei Operei. În
secundele imediat următoare din direcţia restaurantului militar
s-a tras o rafală asupra noastră. Soţia a fost omorâtă de două
gloanţe trase în cap şi piept, eu am fost nimerit în abdomen, iar
fiica rănită uşor la mână.
Un ins îmbrăcat cu „alendelon“ şi căciulă de blană bru­
mărie s-a apropiat de noi şi mi-a spus: „Ce-aţi căutat acolo,
domnule?”, iar apoi i-a mobilizat pe soldaţii care stăteau nepă­
sători în faţa intrării în Garnizoană (la câţiva metri de noi) să
ne ajute să fim transportaţi la Spitalul Militar. Aici am fost
dezbrăcat pe jumătate, dar apoi doctorii au spus că n-au in­
strumentarul necesar şi am fost transferat la Spitalul Judeţean,
unde am fost operat de domnul doctor Florin Miculit. În 12

241
ianuarie 1990, din cauza deteriorării stării de sănătate, am fost
trimis în străinătate, la Bruxelles...”

,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 3 (10)/2007, p. 46. Material

realizat de Rado Gino.

***

Ion Monoran – A fost unul dintre principalii lideri

de stradă ai Revoluţiei anticomuniste de la Timişoara din
de­cembrie 1989 (n. 18 ianuarie 1953, în comuna Ciacova,
Timiş– m. 2 decembrie 1993, în Timişoara).
[…] Când am ajuns în Piaţa Maria, în jurul casei pasto­
rului Tőkés nu se aflau mai mult de 250 de persoane. Am in­
trat în mijlocul lor şi le-am spus: „Trebuie să facem ceva, dar
pentru asta avem nevoie de lideri, altfel vom avea soarta celor
de la Braşov, din 1987!”
Pentru a-i atrage şi pe cei care nu îndrăzneau să se apro­
pie din cauza Securităţii care mişuna prin preajmă, am început
să cântăm Hora Unirii şi lozinci precum „Libertate!” şi „Ro­
mâni, veniţi cu noi!”
Lumea a început să se adune cu curaj şi, observând că
numărul cetăţenilor creşte, am spus din nou: „Primul lucru pe
care trebuie să-l facem e să oprim tramvaiele, pentru a fi cât
mai mulţi, iar apoi să mergem cu toţii la Comitetul Judeţean
de Partid!”
În acel moment, mai mulţi „cetăţeni de bine” mi-au
cerut să mă legitimez, iar unul dintre ei mi-a spus textual:
„Lasă că ai să vezi tu ce păţeşti, pletosule!”
După ce m-am legitimat am spus: „Noi totuşi vom opri
tramvaiele!” şi am făcut câţiva paşi şi am oprit primul tramvai
care venea dinspre Gara de Nord. [...] am coborât pantograful,
chemând lumea din tramvai să ni se alăture. Ca prin minune,
nu a protestat nici un călător şi ni s-au alăturat cu toţii.
Am oprit şi cel de-al doilea tramvai, care venea din
sens opus. În câteva minute, în piaţă s-au strâns în jur de 800-
1000 de persoane şi numărul lor creştea vertiginos.
Mă simt nevoit să accentuez că mulţimea (care a început
să strige lozinci precum „Libertate!”, „Vrem căldură!”, „Vrem

242
mâncare la copii!” etc.) uitase de păţania lui László Tökés, lo­
zincile scandate demonstrând că revendicările ei erau îndrep­
tate împotriva lui Ceauşescu şi a situaţiei disperate prin care
trecea ţara
Pe fondul lozincilor care erau scandate, la un moment
dat l-am văzut pe un cunoscut, Daniel Zăgănescu, cum s-a ur­
cat pe un tramvai şi a strigat: „Mă numesc Daniel Zăgănescu.
Vă rog scandaţi împreună cu mine «Jos Ceauşescu!»”
A urmat un moment de linişte, după care întreaga piaţă
s-a umplut de un vacarm de nedescris.
Cei din jurul meu încercau să mă determine să plecăm
cât mai repede la Comitetul Judeţean de Partid, dar pentru că
eram încă puţini pentru o astfel de acţiune, le-am răspuns că
trebuie să mai aşteptăm.
La ora 20.30, am plecat înaintea mulţimii şi am dispus
ca traseul nostru să nu treacă prin Centrul Timişoarei (îmi era
teamă să nu se comită spargeri de magazine şi distrugeri de
bunuri), ci pe la căminele studenţeşti pentru a face apel şi la
ajutorul studenţilor.
Când ne-am apropiat de podul de la Maria, un grup a
în­cercat să nu respecte cele stabilite anterior, încercând să se
în­drepte spre centru, dar l-am oprit la timp.
Când am ajuns la sensul giratoriu de lângă Ştrandul
Termal, am oprit coloana circa 15 minute pentru a-i aştepta pe
studenţi şi pe cei rămaşi în urmă.
În acele momente, mai mulţi securişti în civil au venit
cu ideea să oprim toate maşinile care trec şi să blocăm şoseaua.
Deoarece în acele momente aceasta însemna diversiune, am
luat-o din nou înaintea mulţimii şi ne-am îndreptat spre Co­
mitetul Judeţean de Partid.
Când am ajuns acolo, o maşină de pompieri a încercat
să ne împroaşte cu apă, dar am reuşit în câteva zeci de secunde
să-l determinăm pe şofer să părăsească zona cu coada între
picioare.
Căţărându-mă pe spatele câtorva tineri, în câteva
minute am reuşit să smulg de deasupra uşii de la intrare un
steag cu secera şi ciocanul căruia i-am smuls însemnele.
Cu toţii am cerut să stăm de vorbă cu Radu Bălan, dar
în locul lui au apărut câteva zeci de scutieri care au început să

243
arunce printre noi cu fiole de gaze lacrimogene. După o scurtă
răfuială, din cauza gazelor şi a scutierilor, lumea a început să
se împrăştie.
În dimineaţa zilei de 17 decembrie, deoarece locuiesc
în Piaţa Unirii, aşteptam cu disperare ca lumea să iasă din nou
pe străzi
Deşi îmi era grozav de teamă că acest lucru nu se va mai
întâmpla, la apariţia mulţimilor am putut constata pentru prima
dată că poporul român nu este laş şi fricos, cum ni se inocu­lase,
şi am început să nutresc speranţa că zilele lui Ceauşescu erau
numărate.
Pentru a nu scrie o mărturie prea lungă despre participa­
rea mea la evenimentele din 17 decembrie, am să notez doar un
singur amănunt care ar putea constitui o mărturie în Proce­sul
de la Timişoara. În jurul orei 15.30, prin Piaţa Libertăţii şi pe
străzile din jur, circula cu mare viteză un T.A.B. care în­cerca
să elibereze tancul pe care îl blocaserăm în faţa clădirii Vechii
Primării.
Pentru a-i bloca drumul, împreună cu mai mulţi civili,
am deplasat în mijlocul străzii un container mare de gunoi şi
un chioşc de loz în plic (din care am scos 3 pături pentru a nu fi
distruse). Aşa că T.A.B.-ul n-a mai trecut prin zonă.
În acele momente, din balconul Casei Armatei, mai
mulţi soldaţi trăgeau în sus din când în când rafale de automat;
la ora 16.25 (m-am uitat la ceas!), din clădirea Casei Armatei
(trăgeau n.n.) un ofiţer şi câţiva soldaţi.
Ofiţerul a început să tragă direct în noi, urmat de soldaţi,
şi a rănit şi ucis aproximativ 8-9 per­soane. Din acel moment,
piaţa a fost evacuată, aceştia trăgând şi de-a lungul străzilor
care se ramificau...
Ofiţerul, aveam să aflu ulterior, se numeşte Joiţoiu, şi
în prezent este în libertate. Folosindu-ne de pături, am ridicat
ră­niţii şi i-am dus la Spitalul Clinicile Noi, deoarece la Spitalul
Militar am fost refuzaţi […].

I.R.R.D., ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 4 (17) / 2008, 1989,

Bucu­reşti, p. 41- 45.

***

244
Declaraţie Hosu Virgil, participant activ la re­voluţia de la
Timişoara
Subsemnatul Hosu Virgil, născut în data de 18.12.1963
în localitatea Ileanda judeţul Sălaj, cu domiciliul în (...), declar
pe proprie răspundere următoarele: în data de 16.12.1989, la
primele ore ale dimineţii, mergând spre serviciu, am întâlnit un
vecin, de religie neoprotestant, care mi-a relatat despre ceea ce
s-a întâmplat în data de 15.12.1989 la casa pastorului Lászlό
Tőkés şi ce a ascultat la postul de radio ,,Europa Liberă” des­
pre evenimentele întâmplate în Timişoara.
În jurul orei 16.30 m-am aflat în centrul Timişoarei,
în apropierea primăriei; aici, erau multe cadre ale Miliţiei cu
scuturi de apărare, bastoane şi câini.
În preajma Primăriei şi a Catedralei se adunaseră
grupuri de tineri; o parte dintre aceşti tineri au sosit din Piaţa
Maria şi au relatat că au blocat tramvaiele şi au fost atacaţi cu
apă de către maşinile de pompieri, spunând că zona este plină
de ca­dre ale Miliţiei.
Unii dintre miliţieni au venit la noi, încercând să ne con­
vingă să plecăm, deoarece au observat că rândurile manifestan­
ţilor se îngroaşă constant. O parte dintre noi am adus injurii la
adresa Miliţiei deoarece doreau dispersarea noastră; am strigat
,,Fără violenţă!”, ştiam cu toţii că Miliţia, Securitatea şi ca­
drele P.C.R. erau o masă privilegiată a sistemului comunist,
aveau tot ce îşi doreau, iar restul populaţiei trebuia sa stea la
coadă ore întregi pentru jumătate de pachet de unt, un litru de
ulei, iar măcelăriile erau goale şi pâinea era pe cartelă.
Pe fondul acestor nemulţumiri am scandat cu toţii în
faţa Miliţiei ,,Vrem mâncare la copii!”, ,,Vrem căldură!”. În
acele momente, împreună cu câţiva tineri, ne-am hotărât să
mergem să mobilizăm alături de noi şi alţi locuitori ai oraşului
Timi­şoara, deoarece euforia noastră nu mai avea limite; niciun
moment nu ne-am pus întrebarea ce s-ar putea întâmpla cu noi
şi cu familiile noastre.
Împreuna cu un grup de tineri m-am deplasat spre zona
Calea Buziaşului, deoarece este o zonă industrială cu foarte
mulţi tineri, eram în jur de 20 de persoane. Unul dintre tineri
a luat un steag tricolor de acasă şi cu toţii am strigat pentru
prima dată ,,Români veniţi cu noi!”; am simţit pe chipurile

245
multor persoane frica de a ni se alătura, dar cu toţii ne-au încu­
rajat şi au aplaudat curajul nostru. Ajunşi în Calea Buziaşului
am observat curajul multor tineri care s-au alăturat nouă şi do­
rinţa tuturor de a scăpa de acel regim odios şi totalitar care pri­
gonea populaţia acestei ţări.
Din Calea Buziaşului am hotărât să ne îndreptăm spre
zona Soarelui şi Calea Girocului; mă aflam în rândul din faţă şi
pe feţele tuturor se vedea bucuria şi curajul, un curaj nebu­nesc
deoarece rândurile noastre s-au îngroşat constant, fiind în jur
de 1000–1500 de persoane; cu toţi am scandat ,,Români veniţi
cu noi!”, ,,Nu fiţi laşi!”, ,,Jos Opincaru!”, ,,Jos Ceau­şescu!”. Am
ajuns în Complexul Studenţesc şi am scandat ,,Studenţi veniţi
cu noi!”. Dar, spre stupoarea noastră, cămi­nele au fost închise
cu lacăte; unii studenţi, puţin la număr, au avut curajul să sară
de la etaj ca să ni se alăture.
În faţa primului cămin studenţesc de pe strada Cluj, o
persoană din rândurile noastre, care s-a recomandat ca fiind
profesor, s-a urcat pe o cutie metalică şi ne-a rugat pe toţi să
rămânem uniţi şi să nu ce­dăm presiunii, indiferent de ceea ce se
va întâmpla, hotărând, totodată, traseul pe care să-l continuăm.
Am ajuns în faţa Catedralei în jurul orei 23.00–23.30; de aici
am hotărât să continuăm traseul spre zona Circumvalaţiu­nii,
Calea Aradului şi Calea Lipovei după care să ne îndreptăm
în Piaţa Operei, în faţa Catedralei, pentru a fi cât mai mulţi
cetăţeni care-şi doreau să lupte pentru libertate, pentru o viaţă
demnă şi prosperă.
Ne-am deplasat spre zona Circumvalaţiunii şi, în mo­
mentul în care am ajuns la viaductul de cale ferată de pe strada
6 Martie, am urcat, împreună cu câţiva tineri, şi am dat jos
pancartele metalice pe care era scris ,,Ceauşescu–Pace”, ,,Trăiască
Partidul Comunist Român”; le-am distrus, iar un tâ­năr a venit
cu o sticlă de benzină şi le-am dat foc. Doresc să menţionez că,
pe tot parcursul manifestaţiei noastre, nu s-au făcut distrugeri
de bunuri sau spargeri, decât la librăria din Pi­aţa Maria unde
s-a spart vitrina unde erau postate volumele cuplului dictatorial
şi pancartele cu însemne comuniste.
La câţiva metri de viaduct a avut loc un incident cu o
,,Dacie 1300” de culoare albă, la volanul căreia cu siguranţă
se afla un securist, care, probabil, transmitea date referitoare la

246
noi: era aşezat cu maşina într-o zonă întunecoasă, dar cineva
din coloană s-a îndreptat spre maşina respectivă, deoarece
avea număr mic de înmatriculare; în acel moment a pornit ma­
şina în trombă, încercând să străpungă coloana, accidentând
grav o persoană şi rănind alte câteva persoane; toţi cei care
au avut anumite obiecte din lemn sau metal au lovit ,,Dacia”,
îndoindu-i platforma şi capota, şoferul reuşind să scape cu ma­
şina din mulţimea furioasă.
La câteva sute de metri, în apropierea Fabricii de
Lapte, am întâlnit un baraj de soldaţi, format pe 3-4 rânduri,
care ocupa strada, având în dotare arme, probabil să încerce
opri­rea noastră; strigând ,,Fără violenţă!”, ,,Români veniţi cu
noi!”, am ocolit coloana de soldaţi care nu au opus rezistenţă.
În acel moment m-am uitat în spatele coloanei, dorind să nu
se întâmple niciun incident între noi şi forţele de represiune, şi
pot spune că am rămas uimit de câte mame cu copii şi familii
întregi ni s-au alăturat; erau peste 6000 de persoane, bulevar­
dul 6 Martie fiind ocupat de la semafoare până în apropierea
viaductului.
Am ajuns în Piaţa Dacia; de aici am dorit să ne deplasăm
spre Calea Aradului dar, la ieşire din piaţă, am fost atacaţi şi
luaţi prin surprindere de forţele de represiune, care ne-au ata­
cat în valuri, cu cozi de lopeţi, lovind fără milă tot ce ieşea în
calea lor, cei căzuţi în urma loviturilor fiind luaţi şi aruncaţi în
camioane ale Armatei. În acel moment, foarte mulţi au intrat în
panică şi s-au desprins de coloană.
Am încercat să ne organizăm şi chiar am atacat şi noi cu
ţevi luate din faţa blocurilor dar, cadre îmbrăcate în uniformă
militară au coborât din mai multe camioane ale M.Ap.N. şi
s-au îndreptat spre noi în cea mai mare viteză; personal, am
fost lovit pe spate şi peste picioare; nereuşind să facem faţă
atacu­lui, ne-am retras spre Piaţa 700; era aproximativ 02.30–
03.00 spre dimineaţă; cred că, după acel atac, am rămas în jur
de 200 de inşi, care am hotărât să ne îndreptăm spre Catedrală.
În apropierea Clinicii de oftalmologie, spre hotel
,,Timişoara”, am fost aşteptaţi de cadre şi soldaţi înarmaţi
care ne-au somat că, dacă încercăm trecerea, vor trage asupra
noastră; totuşi, nu am crezut în acel avertisment şi ne-am
apropiat până la aproximativ cinci metri de soldaţi; în acel

247
moment, unul dintre comandanţi a dat ordin să se tragă foc de
avertisment; imediat, armele au fost îndreptate spre noi, luându-
se poziţie de tragere; cu toţii am strigat “Fără vio­lenţă!”, ,,Nu
trageţi în fraţii şi părinţii voștri!”, ,,Români, ve­niţi cu noi!”.
Am intrat în acele momente în panică şi am hotărât ca
o parte să mergem pe strada Paris, iar celalalt grup să o ia spre
Piaţa Unirii, urmând să ne întâlnim în faţa Catedralei.
Pe strada Paris am fost reţinut încă cu câţiva tineri (cu
care am rămas în spatele coloanei), de către persoane îmbră­
cate în civil. Acestea ne-au ameninţat cu pistoalele, lovindu-ne
cu violenţă; totodată, ne-au obligat să intrăm în maşini iar apoi,
în jurul orei 04.30, dimineaţa, ne-au dus la penitenciarul de
pe strada ,,Popa Şapcă”. După momentul reţinerii, mi-am dat
seama că în rândurile noastre se aflau multe ,,cârtiţe” care au
informat Securitatea despre tot ceea ce dorim să facem, traseul
pe care l-am urmat; forţele de represiune, în momentul arestă­rii
noastre, păreau bine organizate.
Ajunşi la Penitenciar, cadrele Miliţiei s-au comportat
foarte urât cu noi; ne-au adresat injurii şi ameninţări, totodată ne-
au ordonat să scoatem tot ce avem la noi (verighetă, ceas, bani,
acte, curele, şireturi, etc.) repartizându-ne în diferite ce­lule.
În data de 17, în jurul orei 18.00, în celula în care mă
aflam, a fost adusă o persoană care ne-a mărturisit că a fost
arestată în faţa hotelului ,,Continental”; eram foarte curioşi să
ştim ceea ce se întâmplă în oraş, iar acesta ne-a spus că Armata
şi Miliţia au tras cu armamentul din dotare, rănind foarte multe
persoane, iar altele au fost ucise.
Ascultând cele relatate, eram conştienţi că acel sistem
odios ne va reprima sever şi m-am gândit imediat că ori ne
execută pe toţi în grup, ori este posibilă condamnarea noastră
pe viaţă la munca silnică!
În dimineaţa de 18, au venit cadre ale Miliţiei care ne-
au luat datele personale (data naşterii, localitatea, ocupaţia,
apar­tenenţa politică, adică dacă facem parte din rândurile
P.C.R.); cam tot la orele dimineţii au fost aruncate în celulă
de către cadre ale Miliţiei două persoane, care erau maltratate
încât nu se puteau mişca, cu sânge pe ei şi urinaţi. Paturile fiind
ocu­pate în acel moment, m-am dat jos din pat şi le-am acordat
primul ajutor împreună cu colegii de celulă, aşezându-i apoi

248
în patul meu. Am aflat ulterior că se numesc Biscoşi Grigore
Beniamin şi Ceataraş Dan, angajaţi la întreprinderea ,,Garofiţa”
din Timişoara şi, în data de 15.12.1989, au scris cu cărbune
negru pe pereţii întreprinderii ,,Jos comunismul!”. Se­cretarul
de partid a chemat Securitatea care i-a arestat şi timp de trei
zile au fost bătuţi şi ameninţaţi cu moartea în beciurile Miliţiei,
ofiţerul care ia maltratat numindu-se Dragomir Florin.
În după-amiaza zilei, în jurul orei 14.00 am fost chemat
de către un procuror militar care m-a anchetat referitor la ceea
ce am făcut în data de 16.12.1989; mi-a luat o declaraţie, încer­
când să afle nemulţumirea mea referitoare la sistemul comu­
nist şi dacă am neajunsuri materiale; la final mi-a dat să sem­
nez declaraţia, după care la anchetă au urmat şi alţi colegi din
celulă. Tot în acea după-amiază, au mai fost arestate unele per­
soane care ne-au informat că pe străzile oraşului s-a adunat
foarte multă populaţie; în acele momente m-am gândit că fa­
miliile noastre –, alături de toţi românii care doreau o altă viaţă
– au ieşit pe străzile Timişoarei pentru a cere eliberarea noas­tră.
În data de 20, în jurul orei 16.00 am fost scoşi din celulă
şi aliniaţi pe platoul din interiorul închisorii (aici se găseau
sute de persoane); nu ştiam scopul alinierii noastre pe platou,
dar în acele momente mulţi ne-am gândit că vom fi executaţi.
Cadrele de Miliţie au pornit să se comporte mai civilizat
cu noi; ne-am urcat, în grupuri separate, în camioane, fără să ni
se anunţe destinaţia; camionul în care mă aflam s-a oprit în Pi­
aţa Libertăţii; aici, şoferul şi subofiţerul însoţitor ne-au cobo­
rât. Bucuroşi, ne-am îndreptat spre Piaţa Operei unde mulţi­
mea care demonstra ne-a întâmpinat cu bucurie şi cu toţii am
scandat ,,Libertate!”, ,,Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”.
De aici am plecat acasă să anunţ familia despre cele întâm­plate
în Penitenciarul de pe strada ,,Popa-Şapcă”.
În următoarele zile am fost alături de românii care au avut
curajul să lupte pentru libertate şi pentru binele acestei naţiuni.

Arhiva Memorialului Revoluţiei 16 – 22 Decembrie 1989,

Timişoara, Dosar ,,Arestaţi”; Vezi şi Arhiva I.R.R.D., Fond I, Ds. 219.

***

249
 Nume: Mioc
Prenume: Marius
Data naşterii: 1968
Data interviului: 05.04.1997
Ocupaţia la data interviului: analist financiar
Traseu: Piaţa Maria – Catedrală – Gara de Nord
Data, ora şi locul arestării: 16.12.1989, după 20.00,
lângă Gara de Nord
Autorii arestării: miliţieni
Observaţii: bătut la Miliţia Judeţeană şi Penitenciar.
Declaraţie
M-am născut în Timişoara în 1968. Am terminat Facul­
tatea de Mecanică din Timişoara, iar în prezent lucrez ca ana­
list financiar la firma „Procter & Gamble”.
În 1989 aşteptam să se întâmple şi la noi în România
ceea ce vedeam că se întâmplase în ţările din jur.
Pe data de 16 decembrie am auzit că s-a adunat lume în
Piaţa Maria. Era un zvon căruia nu i-am dat prea mare impor­
tanţă. În acea seară am vrut să merg la discotecă, la Casa Stu­
denţilor. Am luat tramvaiul şi când am ajuns în Piaţa Maria am
văzut că este lume adunată. Mi-am amintit de ceea ce ştiam
dinainte şi am coborât. Era după ora 8 seara. Unii oameni aveau
lumânări în mâini, erau liniştiţi şi nu se striga încă ni­mic. Eu
auzisem că este ceva – cazul unui preot maghiar, dar nu ştiam
foarte multe amănunte. Eram curios şi cu speranţa că aceasta
va duce la o schimbare. Am coborât din tramvai şi m-am infiltrat
printre oameni, căci eram curios să văd ce fac. La un moment dat
am intenţionat să umblu pe trotuarul celă­lalt – erau şi securişti pe
acolo, dar puteai să te strecori printre ei.
Ştiu că la un moment dat, lângă intrarea de la casa preo­
tului Tökés era cineva care a început să spună că s-ar putea să
vină pompierii. Ei nu obligă pe nimeni să nu stea aici, dar s-ar
putea să vină pompierii. Lumea n-a vrut să plece. Nu mai ţin
minte exact cronologia evenimentelor, dar ştiu că la un mo­
ment dat a ieşit cineva la geam – tot acolo la casa respectivă
– şi a spus că e în siguranţă. Oamenii au strigat “Jos minciuna”.
După un timp s-a răspândit zvonul că vin studenţii şi s-a înce­
put să se strige „Jos Ceauşescu ”, „Libertate”. S-a cântat „Hora
Unirii”. A venit apoi un prim grup de miliţieni – cred că erau

250
vreo zece. Lumea s-a speriat un pic şi s-a retras, dar după aia
au fost câţiva din cadrul mulţimii care au zis: „Uite câţi sun­
tem noi şi câţi sunt ei”. Ca să dea curaj oamenilor au început să
strige către miliţieni „Hoţii, hoţii ”. S-au luat nişte sticle goale
de lapte, de lângă alimentara din Piaţa Maria, şi s-au aruncat
spre miliţieni – ca să dea curaj oamenilor – să nu le mai fie
frică de miliţieni. După aia au apărut şi pompierii – o ma­şină
de pompieri care stropea, iar lumea se retrăgea când stro­pea,
apoi iar se aduna. Ulterior au venit tot mai multe forţe de ordine
– până au reuşit să-i alunge pe manifestanţi. Am fost alungaţi
până lângă podul care merge în centru –, din Piaţa Ma­ria.
Reporter - Aţi fost la căminele studenţeşti?
M.M. - Nu, eu n-am fost la căminele studenţeşti. A fost
un grup care a plecat înainte de a ajunge eu în Piaţa Maria.
Eu am ajuns târziu în Piaţa Maria, chiar la 8 (seara N.A.). Din
câte am aflat ulterior, înainte de a ajunge eu începuse practic
revoluţia, dar eu nu ştiam treaba asta.
A fost apoi o perioadă de armistiţiu. Era un grup de scu­
tieri, cu căşti, care stăteau cam pe unde se despart tramvaiele
- tramvaiul 6 de tramvaiul 1. Manifestanţii erau la pod, deci a
fost o distanţă de câţiva zeci de metri între manifestanţi şi mi­
liţieni. Printre manifestanţi unii stăteau şi doar se uitau, alţii
strigau. La un moment dat scutierii au început să înainteze,
bătând cu bastoanele în scuturi, făcând zgomot şi înaintând.
În felul acesta şi zgomotul de lovire în scuturi avea efect de
înfri­coşare asupra manifestanţilor. Au înaintat până au separat
mulţimea de manifestanţi în două. Grupul în care eram eu a
fost împins peste pod – pe partea către centru – şi mai era un
grup pe Splaiul Tudor Vladimirescu (unde este Flora). Unde
eram eu – împins peste pod – nu mai rămăseserăm prea mulţi
şi m-am gândit ce mai pot face aici, căci eram prea puţini
oameni. M-am gândit să încerc să le spun oamenilor să ne
întâlnim şi ziua următoare, să nu fie numai un foc de paie,
să continuăm mani­festaţia. Am început să răspândesc vorba
„mâine la ora 5 după-masă să ne întâlnim din nou la Maria”.
Am zis întâi la grupul în care eram, şi după aia am făcut un
ocol – pe la Catedrală, pe celălalt pod – ca să ajung şi la cei de
la Flora să le spun şi lor acelaşi lucru. Ulterior am mers prin
oraş, şi când vedeam tre­cători pe stradă mă apropiam de ei şi le

251
spuneam: „Mâine la ora 5 după-masa, întâlnire la Maria”, apoi
plecam mai departe. O bătrână mi-a spus: „Du-te în Gară, căci
acolo e multă lume”, aşa că am luat-o spre Gară. Mă apropiam
la un metru de om sau de un grup de oameni, le spuneam şi
plecam mai departe. Am spus prin Gară şi, când am ieşit am
ieşit din Gară, văd că fug după mine doi miliţieni. Fug şi eu,
dar până la urmă îmi ies şi-n faţă nişte miliţieni, iar până la
urmă am fost prins.
Am fost dus într-o clădire pe B-dul Republicii. Mi-au
găsit carnetul de student şi m-am gândit că voi fi exmatriculat
din facultate. Îmi ziceam că ce prost am fost că am avut acte la
mine, căci dacă nu le aveam dădeam şi eu alt nume. După asta
m-au dus la Inspectoratul de miliţie, unde erau şi alţi arestaţi.
R. - Cât timp aţi stat acolo?
M.M. - Am stat o săptămână – nu numai aici, ci şi la
„Popa Şapcă”. Acolo, la Miliţie, ne-au dus în nişte beciuri,
unde erau şi alţi arestaţi şi am fost pus să stau în genunchi şi cu
mâinile la ceafă. Pe rând erau chemaţi cei arestaţi să-şi spună
numele, adresa, cum a fost arestat.
R. - Dădeau în voi?
M.M. - Da, era un tip – Bălan Avram – şi acum e în
Po­liţie, care atunci când intra în beci şi vedea pe cineva că nu
stă în genunchi şi cu mâinile la ceafă, îi dădea câte o lovitură.
Ceilalţi mai înjurau, dar nu ne băteau. Eu primisem doar câ­
teva lovituri, dar erau alţii care arătau groaznic, cu sânge. Unul
îmi spunea că au sărit cu picioarele pe el şi crede că i-or rupt
coastele, iar dacă scăpăm de-aici, să-l ajut să-l duc la un prie­ten.
În 17 decembrie dimineaţa ne-au dus de la Miliţie în
Pe­nitenciarul Popa Şapcă, unde am stat până pe 19 decembrie
dimineaţa, eu fiind anchetat pe 18.
La anchetă, iar cu bătaie şi cu ameninţări că mă vor
atârna cu capul în jos. Am vrut să zic că mergeam la un tren,
dar nu ştiam bine mersul trenurilor respective şi am zis că dacă
încep cu chestia asta, sigur mă încurc.
Ei aveau oricum ceva informaţii despre mine.
Pe 19 decembrie m-au dus înapoi la Miliţia Judeţeană,
unde am fost anchetat pe 19 şi pe 20. Cel mai rău am fost bătut
atunci. Eram întins cu burta pe jos, bătut la tălpi şi la picioare,
dar şi peste spate. Cei care m-au arestat aveau în raport că le-

252
am spus la oameni să se adune în Maria la ora 8. Mi-am dat
seama că nu ştiau exact ce le-am spus. N-am mai rezistat până
la urmă şi am recunoscut pe data de 19 seara. Am recunoscut
că le-am spus la oameni să vină a doua zi.
Pe 20 decembrie am fost anchetat de altă persoană
care spunea că e recunoscută în penitenciarele din România.
Mă întrebau ce-am făcut, ce-am văzut la manifestaţie, ce se
discuta acolo etc. În 20 după-masa am fost îmbrăcat în haine de
puşcăriaş şi dus într-o celulă unde mai erau 6 sau 7 persoane.
Printre noi mai era dr. Tăutu – care acum e consilier
mu­nicipal – mai era o persoană împuşcată în mână, iar ceilalţi
se numeau Geangu, Sandu Mihail şi mai era un hoţ care se afla
în celulă înainte de a fi aduşi noi acolo.
În seara de 21 spre 22 decembrie am fost din nou scos
la anchetă, dar fără bătaie, în faţa unei persoane care zicea că
este procuror, iar în 22 după-masă, ne-au scos din celulă, ne-
au dat înapoi hainele noastre şi ne-au urcat într-o dubă. Noi nu
ştiam exact ce s-o întâmplat. M-am gândit că poate ne duc la
peni­tenciar să ne dea obiectele personale (ceas, bani) pe care ni
le luaseră la început. În dubă era o ferestruică mică ce dădea în
cabina şoferului şi vedeam prin ea pe unde o luăm. A mers pe
lângă Bega, spre Piaţa Cârţan, a trecut podul şi după aia a luat-o
spre splai. Cumva ocolea şi mi se părea ciudat. După aia am
văzut că mergea spre marginea oraşului şi atunci le-am zis ce­
lor din dubă să batem în pereţii dubei ca să facem gălăgie şi să
le atragem atenţia celor care erau pe stradă. Cei care erau lângă
uşă au reuşit s-o deschidă şi au sărit din mers. Eram pe strada
Drobeta atunci. Eu am fost penultimul care a sărit din dubă.
Mă gândeam că ăştia or să oprească şi or să mă urmărească.
De aceea m-am oprit şi am intrat într-o curte unde locuiau nişte
bătrâni. I-am rugat să dea la radio, pe radio Bucureşti şi atunci
mi-am dat seama că a reuşit Revoluţia. După aceea m-am dus
acasă – eram tot bătut – şi am stat acasă până pe 24, când s-a
anunţat la radio să vină studenţii, căci veniseră tero­riştii. [….]
În ianuarie 1990 am fost la Miliţie şi l-am recunoscut
pe Avram Bălan, care era unul din cei care în noaptea de 16
spre 17 decembrie lovea pe cei arestaţi. Era acolo şi cel care
m-a anchetat pe 19 decembrie – Filipescu Ion. Am declarat la
Pro­curatură treaba asta.

253
 În cazul lui Avram Bălan a fost o amnistie, dată pe 1
ia­nuarie 1990, deci nu s-a cercetat plângerea mea căci intra în
amnistie, iar în cazul celuilalt - el n-a recunoscut şi n-am avut
dovezi contra lui.[…]
R. - Cine credeţi că a fost în spatele acestor evenimente?
M.M. - Eu nu cred că a fost organizată Revoluţia, ci că
ea a pornit din nemulţumirea oamenilor, din faptul că pretutin­
deni în jur regimurile comuniste cădeau, ceea ce a dat mult
cu­raj. Am văzut şi că trupele ruseşti nu intervin să sprijine regi­
murile comuniste şi era clar că n-o să mai intervină nimeni din
afară să-l sprijine pe Ceauşescu.
Eu nu am avut niciodată impresia că Securitatea e atot­
puternică şi că nu se poate face nimic, ci am crezut, ca şi alţii,
că se poate răsturna regimul comunist.
Ulterior, după ce Ceauşescu a fost alungat de la putere,
au fost alţii care au ştiut cum să preia şi să menţină puterea. Au
creat mascarada aceea cu teroriştii.
Începutul Revoluţiei în Timişoara, după opinia mea nu
a fost organizat de nimeni. Nici măcar Tökés personal nu-şi
în­chipuia că o să iasă ceva din protestul lui. Părerea mea e că
Ceauşescu nu şi-a închipuit că Tökés e un pericol serios pentru
el. Fiind ungur s-a gândit că nu va exista o solidarizare între
români şi unguri, şi de aceea a subestimat cazul Tökés.
R. - Ce credeaţi despre fostul regim?
M.M. - Regimul Ceauşescu era un regim putred care nu
mai era ghidat de nici un principiu decât de cultul personalită­ţii
conducătorului, iar criteriul de promovare era linguşeala către
el. Era un regim corupt care n-a putut să supravieţuiască.
R. - Cine credeţi că a tras?
M.M. - Din câte ştiu eu s-a tras şi de către armată, şi de
Miliţie, şi de Securitate – dintre cei care sperau ca Ceauşescu
să rămână la putere.

Arhiva Memorialului Revoluţiei 16- 22 Decembrie 1989

Timişoara, Dosar ,,Arestaţi”.

***

254
 Balint Costel, n. 20.09.53; profesor
- arestat 17.12.89, Clinicile Noi, ora 3.30–4.00
- adeverinţă Procuratură 10.06.91
- înscriere ALTAR 10.06.91
Declaraţie:
În data de 17, pe la ora 4.00, încercând să ajungă pe
Calea Lugojului, unde locuia, lângă Clinicile Noi este oprit
de doi securişti coborâţi dintr-un ARO alb; i se cer actele, dar
nu apucă să le scoată că este lovit de o bâtă în rinichi; este
aruncat apoi în maşină, unde este din nou bătut; este dus la
sediul Se­curităţii, fiind târât pe nişte scări într-o încăpere mică;
pe drum, miliţieni şi securişti în civil l-au bătut din nou; îşi
pierde cunoştinţa, trezindu-se într-o cămăruţă, culcat pe spate
şi plin de sânge; în celulă mai erau în jur de 50 de persoane
de toate vârstele (p. 1); ulterior au mai fost aduşi în celulă alţi
arestaţi; toţi erau bătuţi; după un timp apare un civil căpitanul
Bu­cur, înarmat cu un par, care a întrebat de ce au ieşit noaptea
pe stradă şi ce au vrut; B. spune că el este ilegal arestat şi drept
răspuns primeşte un pumn în gură, care îi sparge un dinte; este
dus apoi de un tip îmbrăcat într-un halat albastru într-o cămă­
ruţă unde este verificat corporal; pentru că avea asupra lui o
casetă audio, primeşte din nou o ploaie de lovituri; i se iau apoi
datele din buletin şi e dus într-o altă celulă foarte mică, unde
se mai aflau circa 60 de persoane bătute; printre ele un sub-
o­fiţer care dorea să vorbească cu căpitanul Miliţiei, dar nu a
re­uşit; sunt scoşi apoi în curte, pentru a fi triaţi (bărbaţi, femei,
copii); în timp ce erau scoşi sunt din nou bătuţi; era deja dimi­
neaţă; miliţienii şi securiştii păreau agitaţi şi speriaţi; arestaţii
sunt loviţi cu picioarele şi bastoanele; pe ciment era un om
culcat pe spate, plin de sânge, horcăind; este băgat într-o ma­
şină şi dus undeva; arestaţii sunt ameninţaţi cu ani grei de în­
chisoare; după un timp, împreună cu 60 de persoane este băgat
într-o dubă şi dus la Penitenciar; în aceeaşi maşină este băgat
şi un cerşetor cu ambele picioare tăiate de la genunchi; la Pe­
nitenciar, sunt băgaţi într-un club, unde sunt dezbrăcaţi; este
dus apoi în celula 56 (p. 2); pe la ora 17 se aud împuşcături de
afară; arestaţii sunt speriaţi, crezând că vin din curtea închiso­
rii; în celulă a recunoscut doi tineri care au spart vitrine şi se­
maforul de la Regionala CFR; fiecare arestat căuta un alibi,

255
nimeni nu voia să recunoască că a fost la demonstraţie; sosesc
noi arestaţi ajungându-se la un număr de circa 200 într-o celulă
de 80 de paturi; noii veniţi erau răniţi, cu coaste rupte, unii îm­
puşcaţi şi cu gloanţele în ei; seara, mergând la WC, B. constată
că urinează sânge de la lovitura de par în rinichi de la arestare;
în 17, pe la ora 21, este adus un nou lot avându-l în frunte pe
Ioji, un veteran al puşcăriilor; acesta se proclamă şeful celulei,
gardienii care îl cunoşteau „confirmându-l în funcţie”; pe la
ora 13.30 este scos în curte pentru a-şi aştepta rândul la an­
chetă; a stat până seara în curte dar nu a ajuns la rând la an­
chetă; este din nou dus în celulă, iar când merge la baie vede
un tânăr care încerca să-şi panseze umărul împuşcat; glontele
era în os, iar tânărul nu voia să se afle că e rănit; B. l-a ajutat
să se panseze; din cele peste 200 de persoane din celulă, peste
80 nu participaseră la demonstraţii (p. 3); luni au fost eliberaţi
minorii, eveniment ce a fost folosit de ceilalţi pentru a trimite
bilete celor de acasă; marţi, în 19 este dus B. la interogatoriu,
într-o sală mică, unde se aflau 5-6 anchetatori; este întrebat de
ce a ieşi în stradă şi ce lozinci a strigat; spune o poveste in­
ventată, că e reţinut ilegal, că nu a fost la demonstraţii; unul
dintre anchetatori îi spune că nu merge cu poveşti şi să-i spună
de ce a dat foc la maşină; la acest cuvânt, B. şi-a amintit de
momentul când nişte indivizi au dat foc la un ARO din faţa
Regionalei C.F.R.; B. era convins că s-a filmat acest fapt, dar el
nu se implicase în incendiu, ci fusese doar spectator; este păl­
muit pentru că se menţine pe poziţie; pe la prânz este scos din
nou la interogatoriu; este numit „ungur împuţit” şi i se spune
că va fi împuşcat pentru sabotaj; B. spune că este român orto­
dox cu nume maghiarizat; refuză să semneze declaraţia scrisă
de ei, ceea ce are ca urmare o nouă serie de lovituri din partea
paznicului care îl însoţea; este dus din nou în celulă, iar pe
drum vede că sosiseră procurori militari de la Bucureşti; pen­
tru a nu fi auzite ţipetele celor bătuţi la anchetă, toată noaptea
următoare două maşini au stat cu motorul pornit în curte;
pe la ora 22, s-au făcut liste cu arestaţii în ordine alfabetică,
care cuprindeau: nume, prenume, locul de muncă, domiciliul,
apartenenţa politică, religia, naţionalitatea; în ziua următoare,
pe la ora 10-11, primii 10 deţinuţi sunt scoşi din celule; spre
seară un individ civil, foarte docil, spune arestaţilor că vor fi

256
eliberaţi în acea seară 14 grupuri; lumea nu se bucură, fiind
neîncrezătoare şi crezând că vor fi împuşcaţi (p. 4); sunt duşi
la C.J. al P.C.R., unde mulţimea îi aştepta (p. 5).
Data 29.06.1991

Arhiva Memorialului Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989

Timişoara, Dosar ,,Arestaţi”.1

***

Nicuţă Negru, şeful penitenciarului din Timişoara

în decembrie 1989 (interviu, extrase)

- Când şi cum aţi aflat pentru prima dată că în oraş

se precipită evenimentele?
- La 16 decembrie, în jurul orei 22, eram acasă cu soţia
şi discutam despre începerea pregătirilor de sărbători, când am
fost sunat la telefon de ofiţerul de contrainformaţii de la peni­
tenciar. Mi-a comunicat că trebuie să mă prezint la unitate în­
trucât în oraş au loc acte de tulburare a liniştii, de vandalism.
Mi-am sunat imediat şoferul şi m-am îmbrăcat în uniformă
militară. În clipa în care a intrat şoferul pe uşă, ofiţerul de
contrainformaţii a sunat din nou: „Cum sunteţi îmbrăcat?”,
„Cum să fiu?”, „Veniţi, vă rog, civil!”, „De ce?”, „Vă voi
raporta când sosiţi.” M-am îmbrăcat civil, m-am urcat în ma­
şină şi am pornit spre unitate.
- Pe traseul străbătut ce aţi constatat?
- Nimic deosebit.
- Nu aţi trecut prin centru?
- Nu. Eu stau cam la 1 km de unitate. Doar în momentul
în care am intrat în incintă am început să aud strigăte nedeslu­
şite, ţipete, zgomote, toate transformate într-un vuiet continuu.
În linie dreaptă, unitatea noastră se află cam la 800 de metri
de centru. Ajuns în birou, ofiţerul de contrainformaţii mi-a
ra­portat că în oraş sunt acte de vandalism, de incendiere, de
spargere a unor magazine, iar şeful Securităţii Judeţene Timiş
a dat ordin să mă prezint în unitate şi să-i dau un telefon. Şeful
securităţii a fost concis: „Cred că ofiţerul C.I. te-a informat
1
Adrian Kali, Alexandru Rif, Un decembrie arestat, Timişoara, 2007,
p. 40-59.

257
despre ce se întâmplă în oraş. Adu-ţi cadrele la unitate, ia-ţi
măsuri să nu se întâmple nimic deosebit.” Am replicat ime­
diat: „Tovărăşe colonel, nu pot alarma unitatea fără aproba­
rea şefului Direcţiei Generale a Penitenciarelor”. „Cere
aprobare, fă tot ce trebuie, dar alarmează unitatea!” Am dat
telefon la Bucureşti ofiţerului de serviciu, i-am raportat situaţia
şi l-am rugat să-l informeze pe colonelul Boştină (şeful direc­
ţiei), deoarece trebuie să-i solicit urgent aprobarea pentru
alarmarea unităţii. Peste câteva minute ofiţerul de serviciu de
la direcţie m-a sunat, cerându-mi să repet cele raportate ante­
rior. Probabil nu-i venea să creadă cele auzite. După vreo 30 de
minute – de-acum trecuse de miezul nopţii – a sosit la bi­roul
său şi colonelul Boştină. Mi-a cerut să-i raportez şi lui si­tuaţia.
M-am conformat. A concluzionat sec: „Alarmează unitatea!”
Am trecut la execuţie.
- Nu v-aţi gândit să trimiteţi pe cineva să vadă ce
este în centru, să vă informeze despre ce se întâmpla în
oraş?
- Nu. Preocuparea mea a fost asigurarea pazei unităţii.
Noi nu aveam nici un fel de atribuţiuni de la poartă în afară.
- Aţi mai luat contact cu cineva în timpul nopţii?
- În jurul orei 2-3, nu mai reţin, am primit un nou tele­
fon de la acelaşi şef de la Securitate.
Mi-a cerut să mă pregătesc că „în curând” vor depune
în penitenciar nişte “deţinuţi”.
I-am răspuns: „La această oră nu se poate. Potrivit re­
gulilor în vigoare, până la deşteptare toate celulele sunt în­
chise. Ele nu se deschid decât la ora 5. Până atunci nu pot
primi nici un deţinut nou.”
Dânsul a insistat, spunându-mi că nu-l interesează, tre­
buie să-i primesc. „Pe cine să primesc?” „Pe cei care au dis­
trus şi jefuit în oraş.” „Tovarăşe colonel, există acte, există
documentele necesare la depunere?” „Deocamdată nu, dar
dimineaţa o să vină procuratura în unitate şi le va emite.”
Am sunat din nou la Bucureşti şi i-am raportat colone­
lului Boştină. După o scurtă ezitare a aprobat primirea celor
ce vor fi aduşi. În jurul orei 4 dimineaţa au început să aducă
pri­mii deţinuţi. M-a surprins că printre ei erau destul de mulţi
bătuţi; nu puţini se aflau în stare de ebrietate. De asemenea,

258
foarte mulţi aveau tot felul de bunuri în braţe. Erau, am tras
concluzia, lucruri furate.
Dintr-un ARO au coborât vreo cinci tinere ţigănci cu
blănuri din cele mai scumpe, cu etichetele pe ele. Le-am între­
bat de unde le-au luat. „Păi, din magazinul de blănuri care a
fost spart; le-am scos după ce s-a dat foc la magazin.” Un ce­
tăţean avea într-o sacoşă o combină muzicală nou-nouţă, altul
un televizor. Unul a intrat cu o ladă de şampanie.
- La intrarea în incintă v-aţi purtat dur cu ei? Erau
împinşi, loviţi?
- Din păcate, sunt obligat să recunosc că unii dintre
mi­litari s-au purtat cam dur cu cei pe care îi dădeau jos din
ma­şini. Având în vedere că nu se întocmiseră formele legale
de arestare, s-a stabilit să nu le facem acte de reţinere, să nu-i
tun­dem, să nu-i îmbrăcăm în haine vărgate.[...]
Aducerea de cetăţeni – foarte mulţi tineri – a continuat
toată ziua următoare. La un moment dat am sunat la inspecto­
rat şi i-am raportat inspectorului şef să nu-mi mai trimită alţii
întrucât nu mai am spaţiu să-i cazez. Am primit o replică dură,
care m-a descumpănit: „Nu mă interesează, iei orice fel de
măsuri şi să nu mai vii la mine cu chestii din astea că termin
cu tine!”
- Există vreo evidenţă despre cei aduşi?
- Cei de la Miliţie şi Securitate îşi descărcau maşinile
în incinta unităţii şi plecau după alţii. Noi am încercat să facem
nişte tabele nominale.[...]
- Unde ar putea fi găsite acum acele tabele nominale?
- Mai întâi trebuie să menţionez că a doua zi (duminică,
17 decembrie) dimineaţă, în jurul orei 7, a intrat în unitate un
grup de ofiţeri de mili­ţie, de securitate şi câţiva procurori în
frunte cu procurorul general adjunct Diaconescu. Numele lor
sunt trecute în registrul de la poartă. Aceştia au demarat cer­
cetările fără participarea cadrelor unităţii, fiindcă noi, prin
statut, nu facem nici cercetări, nici anchete. Tabelele despre
care am amintit le-am întocmit la solicitarea procurorilor şi lor
le-am şi predat.
- Cu procurorul general adjunct aţi stat de vorbă?
- Da, mi-a spus că misiunea grupului de ofiţeri sosiţi
este de a stabili faptele săvârşite, care în majoritate sunt

259
acte penale de distrugere şi jaf, şi urmează să se stabilească
vinovăţia fie­căruia, după care se vor emite actele legale de
arestare. Toto­dată mi-a ordonat să pregătesc o sală, pentru că
va sosi, în cu­rând, un complet de judecată care-i va condamna
pe cei găsiţi vinovaţi.
În aceeaşi zi, dimineaţa, a sosit în unitate un grup de
ac­tivişti de partid în frunte cu primul secretar Bălan, care s-au
constituit în comisii şi au început să stea de vorbă paralel cu
ofiţerii ce-şi începuseră activitatea cu o zi înainte. Activiştii
erau însoţiţi de câte un procuror şi de câte un ofiţer de la in­
terne. Ei, cu aprobarea generalului colonel Ion Coman, au în­
ceput să dea drumul la circa 100 de tineri, mai ales elevi. Di­
rectorii de licee au fost chemaţi – prin organele de partid – aici
la penitenciar. Ei s-au angajat că vor lua măsuri ca asemenea
fapte să nu se mai repete, şi-au primit elevii şi, împreună, au
părăsit penitenciarul.[...]
- Procurorul general adjunct a stat mai multă vreme aici?
- Da. Pleca şi revenea. Şi duminică, şi luni, şi marţi, şi
miercuri... mereu a venit şi a plecat. Unde şi de ce, nu l-am în­
trebat, nu mi-am permis.
- Printre cei bătuţi erau şi unii cu urme grave?
- Da. Inclusiv cu răni sângerânde. Pot să vă spun că la
cabinetul medical al penitenciarului s-a asigurat asistenţă me­
dicală, la nivelul care există astăzi, la peste 50 de persoane.
Duminică noaptea au continuat să fie aduşi noi „reţi­
nuţi”. Au început să aducă şi cei de la armată. Mai mult, am
fost solicitaţi să trimitem dubele penitenciarului la garnizoană,
precum şi la unitatea militară din calea Lipovei pentru a-i ri­
dica direct de acolo.
- Dacă ştiaţi atunci sau ştiţi acum: patrulele armatei
cum i-au reţinut pe „provocatori”?
- Circulau fel de fel de variante. Dar nu pot să vă spun
nimic cu certitudine deoarece, în toată perioada respectivă, eu
nu am ieşit din unitate. Un singur lucru pot să vă zic: împuş­
căturile au continuat toată noaptea. Toţi ne întrebam fără să ne
putem răspunde: „Cine trage? În cine? Şi de ce?”[...]
- Aşadar, iniţial aţi crezut că tulburările sunt provo­
cate de nişte huligani, derbedei, vandali etc. Când aţi înce­
put să realizaţi că, de fapt, este vorba de cu totul altceva?

260
 - Acest lucru s-a întâmplat marţi după-amiază şi mai
ales miercuri dimineaţă. În acest interval de timp, în sfârşit, am
putut să ne lămurim că, în fond, nu este sau în orice caz nu mai
este vorba de nişte vandalisme ale unor huligani, că lucrurile
au luat o cu totul altă întorsătură.
- Luni încă preponderent era vandalismul?
- Luni a fost o perioadă oarecum de acalmie. Nici
trageri nu se mai auzeau, nici strigăte nu prea răzbăteau. Marţi
după-amiază au început să apară grupuri de muncitori. Masiv
şi în mod organizat au apărut miercuri. Se puseseră în mişcare
muncitorii de pe marile platforme industriale. Atunci am tras
concluzia că situaţia s-a schimbat cu 180 de grade.
- „Depunerile de reţinuţi” până când au durat?
- Până marţi, însă ritmul lor a scăzut continuu.
- Eliberările când au avut loc?
- Eliberările masive s-au făcut miercuri (20.XII.1989)
după-amiază. În acel moment, în centrul Timişoarei, din in­
formaţiile pe care le aveam eu, se aflau în jur de 100 – 150.000
de oameni. Ei cereau schimbarea guvernului, a lui Ceauşescu.
De asemenea, cereau cu insistenţă punerea în libertate a celor
reţinuţi în penitenciar.
Ţin să precizez că am pregătit – aşa cum mi se ceruse
– o încăpere pentru un complet de judecată, acesta însă nu
a venit. M-am trezit într-o situaţie deosebit de tensionată,
neştiind ce să fac. Exista pericolul ca din mulţimea de oameni
din centru (care nu era departe de noi) să se des­prindă un grup
şi să se îndrepte spre noi pentru a-i elibera pe cei reţinuţi.
Eram obligat să mă gândesc la varianta intrării cu forţa
în penitenciar. Se putea isca o situaţie gravă, incontrolabilă,
ţinând seama că la ora respectivă în penitenciar erau peste
1000 de deţinuţi de drept comun şi în jur de 650-700 rămaşi
din cei aduşi în incintă fără forme legale. Sigur, penitenciarul
– fiind o unitate militară – trebuia apărat cu orice preţ.
Consultându-mă cu cei din conducerea unităţii,
am ajuns la concluzia că singura modalitate de a preveni o
eventuală ciocnire, de a evita un măcel, era eliberarea celor
internaţi ile­gal.
Am respirat uşurat când, către orele 22, s-a decis elibe­
rarea tuturor celor reţinuţi pe străzile şi în pieţele Timişoarei.
I-am urcat în maşini. S-a creat o puternică agitaţie. Cei îmbar­

261
caţi erau speriaţi, le era teamă de necunoscut, unii se gândeau
chiar la execuţie. I-am liniştit cu greu.
I-am dus în Piaţa Mare şi i-am debarcat în mijlocul
mul­ţimii.
- Procesele verbale privind cercetările unde sunt
acum?
- Nu le cunosc destinaţia. Nici măcar nu le-am văzut.
În zilele acelea au lucrat aici zeci de ofiţeri de la interne şi zeci
de procurori militari. Eu n-am fost implicat în desfăşurarea an­
chetelor. Au fost zile de mare tensiune pentru mine. Eliberarea
celor reţinuţi era una din principalele revendicări ale manifes­
tanţilor...

,,Caietele Revoluţiei”, Nr 3 (16)/ 2008, p. 51-55. Inter­viu

realizat de Oliver Lustig în primele zile ale anului 1990; Vezi şi
Arhiva I.R.R.D., Fond I, Ds. 154.

***

262
 18 decembrie ‘89: 43 de cadavre furate şi arse.
Cenuşa aruncată la canal!*

1) ANDREI MARIA - 25 ani

2) APRO MIHAI - 31 ani
3) BALOGH PAVEL - 69 ani
4) BALMUŞ VASILE - 26 ani
5) BĂRBAT LEPA - 43 ani
6) BÂNCIU LEONTINA - 39 ani
7) BELEHUZ IOAN - 41 ani
8) BELICI RADIAN - 25 ani
9) CACEU MARGARETA - 40 ani
10)  CHOROSI ALEXANDRU - 24 ani
11)  CRUCERU GHEORGHE - 25 ani
12)  CARPÂN DĂNUŢ - 25 ani
13)  CSISZMARIK LADISLAU - 55 ani
14)  CIOBANU CONSTANTIN - ?
15)  WITTMANN PETRU - 25 ani
16)  NAGY EUGEN FRANCISC - 17 ani
17)  FERKEL ŞUTEU ŞTEFAN ALEXANDRU - 43 ani
18)  FLORIAN ANTONIU TIBERIU - 20 ani
19)  GÎRJOABĂ DUMITRU CONSTANTIN - 30 ani
20)  HAŢEGANU PETRU - 47 ani
21)  IOSUB CONSTANTIN - 18 ani
22)  IOŢCOVICI NUŢU GHEORGHE - 25 ani
23)  EWINGER SLOBODANCA - 20 ani
24)  IANOŞ PARIS - 18 ani
25)  LUCA RODICA - 30 ani
26)  LĂCĂTUŞ NICOLAE - 27 ani
27)  MUNTEAN NICOLAE OVIDIU - 25 ani
28)  MIRON ION - 50 ani
29)  MOTOHON SILVIU - 35 ani
30)  MARDARE ADRIAN - 20 ani

*Cele 43 de cadavre au fost incinerate la crematoriul Cenuşa

din Bucureşti după care, cenuşa a fost aruncată într-o gură de canal
din localitatea Popeşti-Leordeni (Secrorul Agricol Ilfov)

263
31)  OŢELIŢĂ AUREL - 34 ani
32)  PORE GOGU - 40 ani
33)  OSMAN DUMITRU - 24 ani
34)  RADU CONSTANTIN - 33 ani
35)  SPORER RUDOLF HERMAN - 25 ani
36)  STANCIU ION - 42 ani
37)  SAVA ANGELA ELENA - 25 ani
38)  ZĂBULICĂ CONSTANTIN - 30 ani
39)  ZORNEK OTTO - 53 ani
40)  ISFAN ANDREI - ?
41)  PISEK ŞTEFAN - 54 ani
42)  CADAVRU NEIDENTIFICAT
43)  CADAVRU NEIDENTIFICAT

I.R.R.D., ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 1(33)/2011, p. 70-71.

264
 Arestaţi Timişoara1

1. Abălaşei Ioan 33. Bacheş Vasile

2. Abrihan Ioan 34. Baciu Moisă
3. Abrudan Dorian 35. Baicu Petrică
4. Achim Petru 36. Balea Mircea
5. Aga Florin 37. Balint Costel
6. Aghiorghesei Florin 38. Balog Ildiko
7. Albina Elena 39. Baltac Mihai
8. Albotă Radu Ciprian 40. Bancea loan
9. Albotă Silvia 41. Bancovici Corina
10. Alexa Alexe 42. Banda David Viorel
11. Alexandru Constantin 43. Banez Ioan
12. Alupoaiei Eusebiu 44. Banilenici Mircea Vasile
13. Amariei Emil-Gabriel 45. Baraban Petru
14. Amurăriţei Gheorghe 46. Barany Francisc
15. Andor Victor 47. Barboni Simion
16. Andrei Viorel 48. Barbu Dragoş
17. Andronic Alexandru 49. Baroiescu Constantin
18. Anescu Carmen 50. Barta Matei
19. Antalka Attila 51. Bartha Ştefan Sorin
20. Antochi loan 52. Bădeancă Florian
21. Aos Eva 53. Bădiţescu Vasile
22. Apetrăvitei Gheorghe 54. Bălan loan
23. Apetrei Vasile 55. Bălan Radu
24. Apistoaie Ştefan 56. Bălăci Rodica
25. Archim Viorel 57. Bălin Petru
26. Ardeleanu Corneliu 58. Bălineanu Constantin
27. Ardeleanu Iustin 59. Belcia Ion Mircea
28. Astalos Matei 60. Belu Marcel
29. Aştefănoaie Simion 61. Benţan Alexandru
30. Babadan Florica 62. Benza loan
31. Babliov Ana 63. Berbentea Dănilă
32. Babliov Rafael 64. Bere Marius Florin
1
Adrian Kali, Virgil Hosu, Timişoara ‘89. 6 zile de asediu, Editura Saol,
Timişoara, 2009, p. 152-173

265
65. Bereczki Ladislau
66. Berejovschi Doru
67. Berinde Adrian Cristian
68. Berişteanu Măria
69. Berlogea Octavian
70. Bertalan Lilla
71. Bidălach Angela
72. Binder Adam
73. Birică Melania
74. Birieş Dionisie
75. Biro Karol
76. Bisioc Ileana
77. Bîlc Dănuţ
78. Bîndaru Elena
79. Bîndariu loan
80. Bîndariu loan
81. Bîrdean Marius Sorin
82. Bîta Matei
83. Blaj Graţian
84. Blazer Ştefan
85. Blăguţ Violin
86. Blidar Marinel
87. Bloos lohan
88. Boariu Viorel
89. Boarnă loan
90. Bobeică Florin
91. Bobiu Vasile
92. Boca Gavril
93. Boca Gheorghe
94. Bociort Cornel
95. Bocskei Ştefan
96. Bodor Ştefan
97. Bogdan Ana Maria
98. Bogdan Doru
99. Boghian Vasile
100. Bogza Vasile
101. Boia Valentin
102. Boicu Benone
266
103. Boicu Dan
104. Bologa Ion
105. Bondar Doru
106. Borchescu loan
107. Boroş Emerich
108. Boroş Harald
109. Boroş loan
110. Borşoş Andreea
111. Borzoş loan
112. Bourel Florin
113. Braz Florea Ştefan
114. Brânzan lonel Călin
115. Bratu loan
116. Brihac Gabriel
117. Briscan Delia
118. Bubutanu Gheorghe
119. Bucătariu Constantin
120. Bucătaru Emilia
121. Buciu Grigore
122. Budescu Dinicu Iosif
123. Bulgar Sorin
124. Buliga Sorin
125. Bunda Vasile
126. Burac Ionel
127. Burcă Valerian
128. Burde Marian
129. Burean Ion
130. Buretea Carmen
131. Burghelea Angelica
132. Burghelea Victor
133. Burlacu Mariana
134. Bursuc Costel
135. Busta Vasile
136. Cadar Dumitru Marius
137. Calancea Corneliu
138. Calancea Gruia
139. Calancea Vasile
140. Cales Dumitru
141. Calniciuc Vilica
142. Caloare Niculina
143. Caloariu Mariana
144. Caloianu Dumitru
145. Cardoş losif
146. Carp Petru
147. Catana Cristiana
148. Catin Dorin
149. Cazacu Florin
150. Cazan Paul
151. Căldare Niculina
152. Căldare Mariana
153. Căldăraş Marius
154. Căldăruşe Călin
155. Călin Cuişoara
156. Călin Mihailoc
157. Călin Cuişoara
158. Călin Rudi
159. Călineanu Constantin
160. Căluşel Romeo
161. Căpăţînă Sorin
162. Căpraru Dimitrie
163. Căpraru Valentin
164. Ceachir loan Doru
165. Cenuşe Petru Radu
166. Cercel Vasile
167. Cernat Monica
168. Chereş Florin
169. Chiclă Ştefan
170. Chindea Aurel
171. Chira Puiu
172. Chirpac Vasile
173. Chivu Mihail
174. Ciachir Mircea
175. Ciataraş Dan
176. Ciobanu lon Doru
177. Ciobanu Paul
178. Ciobanu Radu
267
179. Ciobanu Valentina
180. Ciobanu Vasile
181. Ciocan Simona
182. Ciohan Elena
183. Cioringan loan
184. Cioroianu Nicu
185. Cismaru Silviu Adrian
186. Ciuc loan Mircea
187. Ciugariu Mihai Brănică
188. Ciui Gheorghe
189. Cîrdei Vasile
190. Cîrjan Aurel
191. Cîrstea Marian
192. Clipa Silvia
193. Coanda Adrian
194. Coca loan
195. Cocoş Leonard
196. Cocskei Ştefan
197. Codrea loan
198. Cojocneanu Ştefan
199. Colbu Cristian
200. Colomea Camelia
201. Colomea Sonia
202. Coman Ilarion
203. Conisceac Vasile
204. Constantin Mioriţa
205. Constantin Miţa
206. Constantinescu Răzvan
207. Contrea Viorel
208. Copilu Victor
209. Corbu Suraj
210. Cornea Vasile
211. Coroviac Ramona
212. Cosa Uve Marius
213. Cosma Samuel
214. Costel Adrian
215. Costescu Ion
216. Costin Ramona
217. Costiniuc Alexandru
218. Cotoş Dionisie
219. Cotrocoi Constantin
220. Coţofana Ioana
221. Covaciu Imre
222. Cozariuc Marian
223. Craiveanu Valentin
224. Crancu Alexandru
225. Crăciun Florin
226. Crista Petru
227. Cristea Fănel
228. Cristea Ştefan
229. Cristescu Ion
230. Cristescu Luminiţa
231. Crivăţ Marcel
232. Crîşmariu Dorel
233. Cruţ Gheorghe
234. Csoke Andrei
235. Csuke Attila
236. Cucoş Carmen
237. Cucoş Nicuşor
238. Cucu Niculina
239. Culman Gherhard
240. Curcă Gavrilă
241. Curteanu Nicolae
242. Cuțară Alexandru
243. Cuteanu Marius
244. Czermak Cristian
245. Dacher Laszlo
246. Daia Decebal Marius
247. Dalea Marius
248. Daloş loan
249. Damo Andreea
250. Dan Nicolae
251. Dan Remus Daniel
252. Danciu Daniel
253. Danciu Viorel
254. Dandu Nicuşor
268
255. Daniluc loan
256. Dascălu Maria
257. Dădu Romică-Sandu
258. Dăescu Adrian
259. Dănilă Dumitru
260. Dejeu Marcel
261. Derbancea Georgeta
262. Diaconu Mariana
263. Diaconu Sorin loan
264. Dicu Liviu
265. Didă Aurel
266. Din Ilie Leontin
267. Dinică Ion
268. Dinier Nicolae
269. Dinţa Ovidiu
270. Dinu Dorel
271. Dirili Vasile
272. Doazi Teodora
273. Doczi Teodora
274. Dogaru Nicolae
275. Dora Zinel
276. Dorescu Gheorghe
277. Doruţiu Tomiţă
278. Dragomir Gheorghe
279. Dragomir Marius
280. Drăghina Lăcrămiora
281. Drăgoi luliana
282. Drăgoi Nicolae
283. Drăgoi Octavian Dan
284. Drăgoi Sorin
285. Dreghici lancu Andrei
286. Drimbău Florian
287. Drob Aurel
288. Droma Laurenţa
289. Dudenco Petru
290. Dudu Dumitru
291. Duma Nistor
292. Dume Florian
293. Dumitrescu loan
294. Dumitrovici Cristian
295. Dumitrovici Mircea
296. Dumitru Emanuel
297. Dumitru Maria
298. Dumitru Nastasia
299. Dumitru Nistor
300. Dumitru Radu Simion
301. Dumitru Viorel
302. Duncă Constantin
303. Durac Ionel
304. Enculescu Eugenia
305. Ene Ioan
306. Erdei Francisc
307. Erma Liliana
308. Fabian Francisc
309. Facasciuc Sîrbie
310. Farcău Liliana-Elena
311. Farcău Vasile
312. Farkaş Zoltan
313. Feiu Tiberiu
314. Fekete Bela
315. Fekete Paula
316. Fekete Paula
317. Feneşanu Nicolae
318. Feraru Ion
319. Feru Lia
320. Filip Cristinel
321. Filip Ilie
322. Fioreanu Constantin
323. Flocioiu Ion
324. Florea Antonie Cristian
325. Florea Gheorghe
326. Florian Ştefan
327. Floruncuţ Alexandru
328. Focht Cornel
329. Foleanu Dorin
330. Fornazier Costică
269
331. Fornnazier Georgeta
332. Frunză Ilie
333. Fuchus Rihard
334. Fulga losif
335. Fulop Ildico
336. Furdea Traian
337. Gabai Ştefan
338. Gafiuc Constantin
339. Gavra Traian
340. Gavrilă Cristian
341. Gavrilă Panică
342. Gazda Arpad
343. Găină Nicolae
344. Gătea Victor
345. Gâbu Sorin
346. Geblescu Sidonia
347. Ghemnar Robert
348. Ghenci Nicuşor
349. Gheorghe Florian
350. Gheorghe Florica
351. Gherghinescu Doru
352. Gherghinoiu Elena
353. Gherghinoiu Gheorghe
354. Gherghinoiu Ion
355. Ghibirdic Aurel
356. Ghibu Adrian
357. Ghiocel Rozica
358. Ghiocel Stela
359. Ghiorghiosu Aurel
360. Gingă Dumitru
361. Giorgie Viorel
362. Giroveanu Robert
363. Giura Remus
364. Giurici Nicolae
365. Gîlă Gheorghe
366. Glavan Sterică
367. Gliguţă Adriana
368. Gliguţă loan Radu
369. Goldănescu Adrian
370. Gomboş Gavril
371. Gondea Stelian
372. Grigore Mihai
373. Grigore Vasile
374. Grigorescu Stelian
375. Groza Cristian
376. Groza Vasile
377. Gruiţă Ilie
378. Gug Florian
379.Guran Laura
380. Guta Mariana
381. Gyorghy Perene
382. Haga Florin
383. Haidet Margareta
384. Hajdo Laszlo
385. Hintari Vasile
386. Hip Claudiu
387. Hodină Constantin
388. Hoha Viorica
389. Holdiş Mihai
390. Homei Ioan
391. Horoşincu Liviu
392. Hosu Isidor
393. Hosu Virgil
394. Hotos Monica
395. Hristcu Petru
396. Hristin Eugen
397. Hruşcă Ioan
398. Huminiuc Pavel
399. Iacovania Marius
400. Iager Carol
401. Iancu Aurel
402. Iantoc Constantin
403. Ichim Ilie
404. Ichim Ion
405. Ignea Mircea
406. Ilan loan
270
407. Ilie Daniel
408. Ilie Ştefan Vasile
409. Ilieş Vasile
410. Iliuc Ion
411. Inurean loan
412. Ioja Emerich Eugen
413. Ion Virgil
414. Ionaş Ladislau Ludovic
415. Ionesi Valeriu Trandafir
416. Ioniţă Dorel
417. Ioniţă Dorel
418. Ioniţă Mihai
419. Iordache Ion
420. Iorga Mihail Cătălin
421. Iosep Gh. Eugen
422. Iost Cristina
423. Iost Norbert Ladislau
424. Ipati Ion
425. Istrate Gheorghe
426. Istvan Dorina
427. Istvan Gheorghe
428. Ivanov Mitrofan
429. Jekely Ana
430. Jianu Doru
431. Jisa Ion
432. Jivan Gheorghe
433. Jokni Ana
434. Jolde Dumitru
435. Josza Kătălin
436. Jroie Emilian
437. Jude Iosif
438. Judele Mihai
439. June Măria
440. Jung Mihai Florentin
441. Juravle Gheorghe
442. Jurcă Costică
443. Jurchescu Gheorghe
444. Jurj Gheorghe
445. Jurma Octavian
446. Kapornyai Zoltan
447. Kardaş losif
448. Kencsan Victor
449. Kiefer Manfred
450. Kiraly Ştefan
451. Kiritza Ştefan
452. Kis Pavel
453. Kiss Pal Jozsef
454. Kleyn Eduard
455. Kocsis Ion
456. Kovacs Gheza
457. Kovacs Ileana
458. Kovacs Ileana
459. Kovacs Karol
460. Kovacs Nicolae
461. Kovacs Ştefan
462. Kronenberger Iosif
463. Kuhn Nicolae
464. Labancz Ladislau
465. Laszlo Eugenia
466. Laur Robert
467. Lazardu Tiberiu
468. Lazaroi Sanda
469. Lazăr Gheorghe
470. Lazăr Romulus
471. Lazăr Virgil
472. Lazurcă Adrian
473. Lăcătuş Constantin
474. Lăcătuş Marius
475. Lăcătuş Ştefan
476. Lăzărescu Carmen
477. Lăzărescu Victor
478. Lefter Liviu
479. Lelea Teodor
480. Levai Lucian
481. Leviţchi Ileana
482. Licu Dumitru Ovidiu
271
483. Linghi Adi
484. Linta Ovidiu
485. Linte Constantin
486. Lodoabă Jurescu Iosif
487. Lopată Ciprian Marius
488. Lorea loan
489. Lovag Schmitzer Delia
Monica
490. Luca Achim
491. Luca Iuliu
492. Lucaţ Dumitru
493. Ludwig Rodica
494. Luianov Timotei
495. Luncan Petru
496. Lungu Simion
497. Lup Ionel
498. Lupoaia Costică
499. Lupşan Eugen
500. Lupu Dumitru
501. Lupu Octavian
502. Lupu Valentin
503. Luţai Pintea
504. Luţă Cristian
505. Macaş Monica
506. Macău Constantin
507. Macovei Damian
508. Madarasz Karoly
509. Maftei Lucian
510. Magheţiu Elena
511. Magheţiu Elena
512. Maghior Ştefan
513. Magyarit Erno
514. Maier Ioan
515. Mailat Doru
516. Mali Adrian
517. Manea Silviu Viorel
518. Manoilă Teodor
519. Maranga loan
520. Marcovici Sofia Ana
521. Marcu Valeriu Constantin
522. Marinescu Adrian
523. Martin Adrian
524. Martocean Florin
525. Martoceanu Alex
526. Marton Gabriel
527. Marton Hajnal
528. Marton Valentin
529. Mate Vasile
530. Matei Constantin
531. Matei Dorel
532. Mateiaş Daniel
533. Mateş Gheorghina
534. Matinca Dumitru
535. Mazarache Miţa
536. Mazarovici losif
537. Mădaşu Adriana
538. Mănescu Viorel
539. Mărgan Virgil Sabin
540. Mărinoiu Adrian Valentin
541. Mânase Hugo
542. Meci Dimitrie
543. Meilă Codruţ
544. Melinte Marian
545. Mertecaru Viorel
546. Merticariu Mihai
547. Mesenschi Iulian
548. Mestecăneanu Mircia
549. Meszaros Tiberiu Zoltan
550. Meşter Marioara
551. Meşter Mihai
552. Mezin Dan
553. Miclea Cătălin
554. Miclescu Genoveva
555. Miclescu Melania
556. Micu Mirela
557. Micu Robert
558. Mihai Tudoriţa
272
559. Mihai Veronica
560. Mihalache Adi Nicuşor
561. Mihociu Daniel
562. Mihoreanu Vasile
563. Milan Ghica
564. Milercovici Dana
565. Mindie Elisei
566. Mioc Marius
567. Mircea Romică
568. Miu Gheorghe
569. Miu Marius
570. Mîndroiu loan Ilie
571. Mîtea Matei
572. Moacă Grigorie
573. Mocuţa Constantin
574. Moga Victor
575. Moghioroşi Mihai
576. Moldovan Emil
577. Moldovan Gheorghe
578. Moldovan Liviu
579. Moldovan Vasile
580. Molnar Micloş
581. Morar Măria
582. Morariu Vasile
583. Moroşanu Mircea
584. Motreşea Gabriel
585. Moţa loan
586. Munteanu Mariana
587. Munteanu Marius
588. Munteanu Valentin
589. Munteanu Mărgărit
Ovidiu
590. Mura Gheorghe
591. Murăreţ Tudor
592. Mureşan Agata
593. Mureşan Dumitru
594. Mureşan Mircea
595. Muselin Ana
596. Mutrescu Gavril
597. Naghi Ion
598. Nagy Tiberiu
599. Nagy Mihai
600. Nanae Claudia
601. Năstase Laurenţiu
602. Neatu Ion
603. Nechita Gheorghe
604. Necula Ştefan
605. Neda Lilviu
606. Nedelcu Gabriel
607. Negură Nina
608. Neu Costel
609. Nica Octavian Silviu
610. Nicolcescu Ion
611. Nicolici Ioan
612. Nicolin Mariana
613. Niculescu Constantin
614. Nistor Mihai
615. Nistor Petru
616. Niţu Costică
617. Novacovici Dumitru
618. Novacovici Dumitru
619. Novacovici Ion
620. Novacovici Marius
621. Novăcescu Sorin
622. Nuţa Marinica
623. Olah Karol
624. Olariu loan
625. Olteanu Octavian
626. Olteanu Petre
627. Oncioiu Ionel
628. Oprea Constantin
629. Oprea Vasile
630. Oprescu Marius
631. Opruţa Sorin
632. Ordeanu Viorel
633. Orfescu Horaţiu
634. Padhazi Gabriela
635. Pahon Silviu
273
636. Palaghia Măria
637. Palescu Viorel
638. Pali Marţa
639. Panaite Cornel
640. Panchea Aurel
641. Panciu Ion
642. Pandurescu Liviu
643. Papară Gheorghe
644. Pasca Gheorghe
645. Pascaru Ionica
646. Pascaru Mioara
647. Pascaru Mioara
648. Pascaru Mitruţă
649. Paşcaru Ionică
650. Paulovici Mihai Dorel
651. Pălin Petru
652. Părpăluţă Costel
653. Părpăluţă Măricel
654. Păscălău Lăcrămioara
655. Păscăloiu Gavrilă
656. Pătrindei Marian
657. Păun Angela
658. Păun Dorina
659. Păun Ecaterina
660. Pekni loan
661. Periei Viorel
662. Petcov Svetomir
663. Petcu Gabriela
664. Petitjean Lucian
665. Petrache Florin
666. Petrea Gheorghe
667. Petrescu Laura
668. Petrescu Nicoleta
669. Petrică Gheorghe
670. Petridean Ana
671. Petromăneanţ Daniel
672. Petromăneanţ Zeno
673. Pfaiffer Gabriela
674. Piesa Daniela
675. Pinciuc Nică
676. Pinescu Carmen
677. Pintea Ionel
678. Pinţa Călin
679. Pitarcă Traian
680. Pitaru Virgil
681. Pitic Nicolae Liviu
682. Pîrpăliţă Ion
683. Pîrvan Adriana
684. Pîrvu Radu
685. Pleşcan Florin Ion
686. Pleşoianu Dumitru
687. Pleşuvu Florin
688. Pocovnicu Paul
689. Podea Lucian
690. Poenaru Cornel
691. Pop Alin Sorin
692. Popa Galileu
693. Popa Dorin
694. Popa Eugen
695. Popa Gheorghe
696. Popa loan
697. Popa Mariana
698. Popa Marioara
699. Popescu Cristian
700. Popescu Dumitru
701. Popescu Marin
702. Popescu Bîrlan Ovidiu
Cristian
703. Popovici Costică
704. Popovici Elena
705. Popovici Marcel
706. Popovici Petru
707. Popovici Viorica
708. Porumbiţa Adamia
709. Porumbiţa Marinela
710. Postolache Vasile
711. Prăjianu Constantin
712. Preda Ovidiu
274
713. Presbiterianu Bogdan
714. Pricop Cornel Mircea
715. Prunar Paul
716. Puiu Laurenţiu
717. Purcel Vasile
718. Rad Daniel
719. Rad Gavril
720. Radu Aurel
721. Radu Costache
722. Radu Romică
723. Radu Vasile
724. Rancz Ioan
725. Rancz Rudolf
726. Raţă Marcel
727. Rădău Dumitru
728. Răileanu Radu
729. Răuceanu Mihai
730. Regep Codruţa
731. Reileanu Gheorghe
732. Reus Alexandru
733. Ricioiu Ştefan
734. Rînceanu Dorina
735. Roană Aurel
736. Roban Măria
737. Roman Alexandru
738. Roman Constantin
739. Roman Mircea
740. Român Gheorghe
741. Roşea Ilie
742. Roşea Petru
743. Roşu Florin
744. Roşu Marius
745. Roşu Mirela
746. Ruja Gheorghe
747. Rumân Hermine
748. Rupă Constantin
749. Rupşan Eugen
750. Rus Marcel
751. Rusanda Petru
752. Rusca loan
753. Ruskal Emerik
754. Rusu Simona
755. Rusu Mircea
756. Sabău Francisc
757. Sabău Mariana
758. Sabău Ruxandra
759. Saltă Constantin
760. Sancovici Corina
761. Sandu Dumitru
762. Sandu Gheorghe
763. Sandu Mihai
764. Sandu Valentin
765. Sanislav Nicolae
766. Santa Vasile
767. Santeiu Călin
768. Sarcadi loan
769. Sarcadi loan
770. Sarkadi Ştefan
771. Sas Petru
772. Sasca Viorel
773. Sava losif
774. Săcălaş Emil
775. Săcăluş Nicolae
776. Săceanu Eugen Claudius
777. Sălhan Ionică
778. Săndile Mioara
779. Sărăcin Constantin
780. Sărular Goran
781. Săveanu Andrei
782. Săvescu Constantin
783. Săvescu Viorica
784. Sânta Vasile
785. Sântămăreanu Valeria
786. Sârbu Adrian
787. Sbora Ioan
788. Scapeţ Vasile
789. Scheut Constantin
790. Schlibak Tiberiu
275
791. Schontal Ion Mihai
792. Scînteie Daniela
793. Sebeşten Eugen
794. Secrieru Ionel
795. Sekely Ana
796. Senfleben Iosif
797. Serba Ileana Mălina
798. Serp Mihaela
799. Sgondea Stelian
800. Sherer Carol
801. Sifai Adrian
802. Sifian Remus
803. Sima Alin
804. Simdile Mioara
805. Simion Eugen
806. Simion Vasile
807. Simionescu Romică
808. Slinc Ioan
809. Smarandache Daniel
810. Smican Sorin
811. Smolinski Norbert
812. Somogyi Attila
813. Sonfa Adriana
814. Sonia Romeo
815. Soos Zoltan
816. Spiridon Ionel
817. Spînu Luminiţa
818. Stamatiu Oreste
819. Stan Dan
820. Stanca Aurel
821. Stanciu Marius
822. Stancu Măria
823. Stancu Paula
824. Stanoiev Milenco
825. Stavarache Petru
826. Stăiculescu Emilian
827. Stănia Sebastian
828. Stănilă Eugen
829. Stein Daniel
830. Stit Daniel
831. Stoffel Gheorghe
832. Stoia Octavian
833. Stoian Dănuţ
834. Stoian Dorel
835. Stoian Gheorghe
836. Stoian Speranţa
837. Stratulat Daniela
838. Stratulat Ionel
839. Străin Dumitru Romeo
840. Stroia Lucian
841. Strugariu Dan
842. Studineanu Marin
843. Sturugaru Ilie
844. Subţirelu Doru
845. Suciu Augustin Cornel
846. Suciu Doru-Nicolae
847. Suciu Gabriela
848. Suciu Mirela Carmen
849. Suharu Anton
850. Sulcină Victor
851. Sumănaru Adrian
852. Surmic Octavian
853. Suru Mihai
854. Szalo Zsuzsa
855. Szaloş loan
856. Szasz Mihai
857. Szasz Petrică
858. Szekely Mihai losif
859. Szerb Eduard
860. Szoke Attila
861. Szoke Matei
862. Szvitlak Zoltan
863. Şandor Ildiko
864. Şandor Ildiko
865. Şepeţan Drăgan
866. Şepeţan Drăgan
867. Şerban Gheorghe
276
868. Şerban lozsef
869. Şihai Csaba
870. Şipoş losif
871. Ştef Elena
872. Ştefănescu Constanţa
873. Şteţcu Doina
874. Şteţcu Nuţu
875. Şteţcu Nuţu
876. Ştir Remus
877. Ştiucă Nicolae
878. Ştranb losif
879. Şuş Viorica
880. Şuşnea Lavinia
881. Tacaci Marius
882. Tanciuc Mirela
883. Tat losif
884. Tat Silvia
885. Tălpoş Alexandru
886. Tănase Tudora
887. Tătar Aurelian
888. Tătaru Petre Elinor
889. Tăut Teodor
890. Tăutu Nelu
891. Tâlhan Ion
892. Târlă Cristian
893. Tcaciuc Mihai
894. Terbancea Nicolae
895. Teridancea Geta
896. Tîrziu Viorel
897. Tîrziu Daniel
898. Toader Ilie
899. Toador Costel
900. Todea Felician
901. Todor Coriolan
Octavian
902. Tokacs Sorina
903. Toma Angelica
904. Toma Constantin
905. Toma Constantin 912. Tot Adrian
906. Toma Cornel 913. Toth Emeric
907. Toma Emilia 914. Toth Gheorghe
908. Toma Marian 915. Totoş Iudit
909. Tomotaş Sorin 916. Toţi Şandor
910. Tomuş loan 917. Trancă Vasile
911. Torok Gavril 918. Trăilă Cornel
912. Tot Adrian 919. Trif Marinei
913. Toth Emeric 920. Trip Dumitru
914. Toth Gheorghe 921. Tripa Vasile
915. Totoş Iudit 922. Truţ Achim
916. Toţi Şandor 923. Tudor Dorel Adrian
917. Trancă Vasile 924. Turcaş Ioan
918. Trăilă Cornel 925. Turcaş Viorel
919. Trif Marinei 926. Turlea Valerică
920. Trip Dumitru 927. Tutoi Constantin
921. Tripa Vasile 928. Ţurcanu Florin
922. Truţ Achim 929. Ungă Camelia
923. Tudor Dorel Adrian 930. Urlan Dumitru Sorin
924. Turcaş Ioan 961. Voaideş Viorel
925. Turcaş Viorel 962. Voin Gabriel
926. Turlea Valerică 963. Vracean Tiberiu
927. Tutoi Constantin 964. Wangel Andrei
928. Ţurcanu Florin 965. Zabara Grigore
929. Ungă Camelia 966. Zah Gheorghe
930. Urlan Dumitru Sorin 967. Zahan Simion
901. Todor Coriolan Octavian 968. Zaharia Mihai
902. Tokacs Sorina 969. Zajti Adrian
903. Toma Angelica 970. Zallos Ioan
904. Toma Constantin 971. Zamfirescu Mihai
905. Toma Constantin 972. Zărioiu Tudorică
906. Toma Cornel 973. Zbora Ioan
907. Toma Emilia 974. Zechely Mihai Iosif
908. Toma Marian 975. Zetelca Duşan
909. Tomotaş Sorin 976. Zlanag Gabriel
910. Tomuş loan 977. Zmandarache Daniel
911. Torok Gavril 978. Zorilă Marian

277
 LUGOJ - 20 Decembrie 1989 - Al doilea oraş liber de
dictatura comunistă din România

POLIŢIA MUNICIPIULUI LUGOJ

TABEL* cuprinzând persoanele decedate sau rănite în
municipiul Lugoj în perioada 20.12 - 23.12.1989

1. ROSADA VALENTIN, fiul lui Ioan şi Maria, născut la

12.12.1968 în Lugoj, jud. Timiş, cu acelaşi domiciliu, str. Olari
nr. 27, sc. A, ap. 14, muncitor la I. Calapoade – decedat in
20.12.1989.

2. BROCEA DANIEL, fiul lui Vasile şi Ana, născut la

18.06.1969 în Lugoj, judetul Timiş, domiciliat în Lugoj,
str. T. Vladimirescu nr. 98, muncitor la I.T.L.” A” – decedat
în 20.12.1989. Diagnostic: plagă împuşcată penetrant
şi transfixiant abdominală cu multiple leziuni de organe
abdominale şi şoc hemoragic.

3. BOARĂ DOREL. fiul lui............şi al lui..........., născut la

07.06.1962 în Turnu Severin, acelaşi domiciliu, str. Garoafelor
nr. 8, B.I. seria D.B., nr. 358300, locotenent la penitenciarul
din Turnu Severin, decedat în data de 22.12.1989; caz cercetat
de Procuratura Locala Lugoj în data de 26.12.1989, cadavrul
aflându-se la morga Spitalului Municipal Lugoj, mort prin
împuşcare.

4. BEJAN NICOLAE, fiul lui Aurel şi Lidia, născut la 03.08.1966

în Lugoj, acelaşi domiciliu, str. Herendeşti nr. 10, muncitor la
I. Calapoade, rănit în data de 20.12.1989. Diagnostic: plagă
împuşcată în regiunea deltoidă stângă (umăr).

5. DANILIUC ADRIAN, fiul lui Dumitru şi Marioara, născut

la 04.07.1959 în localitatea Recaş, jud. Timiş, domiciliat în
*Tabelul a fost întocmit în conformitate cu registrul de internări de la
Spitalul Municipal Lugoj

278
Lugoj, str. Cotu Mic, bl. 5 C, sc. A., ap.7, rănit în data de
20.12.1989.
Diagnostic: plagă tăiată în treimea anterioară a antebraţului
drept.

6. STOICA NICOLAE, de 26 de ani, din Lugoj, str. Dacilor

nr. 18, muncitor la Întreprinderea Miniera Lugoj, rănit în data
de 20.12.1989. Diagnostic: plagă împuşcată superficială în
regiunea gâtului (a refuzat să fie spitalizat).

7. CIURESCU PETRU. fiul lui Corolan şi Silvia, născut la

22.05.1953 în comuna Sudriaş, jud, Timiş, domiciliat în
Lugoj, str. A. Iancu nr...., muncitor la PECO, rănit în data de
23.12.1989. Diagnostic: plagă împuşcată abdominală.

8. PAPP TRAIAN IOAN. fiul lui Ioan şi Marioara, născut la

26.03.1932 în comuna Beliu, jud. Bihor, domiciliat în Lugoj,
str. I. Huniade nr. 5 bis, sc. A. ap. 10, inginer la C.S.A. Lugoj,
rănit în 23.12.1989. Diagnostic: plagă împuşcată glezna
dreaptă.

9. LEONTE MIHAI. fiul lui Teodor şi Teodora, născut la

26.09.1954 în comuna Crâmpoia, jud. Olt, domiciliat în Lugoj,
str. Nera nr. 36, sc. A. ap. 3, ofiţer la U.M. 01428. Diagnostic:
plagă împuşcată braţ stâng.

(Adevăr pentru istorie. Lugoj – 20 Decembrie 1989. Al

doilea oraş liber de dictatura comunistă din România, Ediţie
îngrijită de jurist Victor Stamurean, Editura Partoş, Timişoara, 2012,
p. 26-27.)

279
MIMISTERUl PUBLIC
PARCHETUL MILITAR TIMIŞOARA
Dosar nr. 136/P/990
05.05.1994

Către

LIGA PENTRU ADEVĂR ŞI RESPECTAREA

DREPTURILOR OMULUI – LARDO –
LUGOJ

La solicitarea dvs. nr. 50 din 05.05.1994, vă comunicăm

următoarele:
Parchetul Militar Timişoara a efectuat acte
premergătoare referitoare la situaţia persoanelor reţinute
la fosta Miliţie din Lugoj şi transportate în seara zilei de
20/21.12.1989, pe ruta Lugoj-Deva.
Din declaraţia ofiţerului Mic Alexandru, de la
Penitenciarul Târgu-Mureş, care a fost şef al maşinii ce a
transportat persoane reţinute pe ruta arătată, rezultă că în
autodubă au fost 41 de persoane. Acestea au fost lăsate în
diferite localităţi de pe raza judeţului Hunedoara, după cum
urmează:

LAPUGIU DOBRA

1) Ostrovan Gabriela 1) Brînzei Sorin

2) Foldi Maria 2) Corodi Ioan
3) Ostrovan Sorin 3) Bodnar Marin
4) Daminescu Aurel 4) Matzig Ioan
5) Pîrvan Gheorghe 5) Avram Dănuţ
6) Pavel Dumitru Liviu 6) Chifor Petru
7) Corduneanu Gheorghe 7) Prisecaru Ionel

280
ILIA DEVA

1) Negrea Georgel 1) Niţu Vasile
2) Gurmai Andrei 2) Stoican Mocan Costel
3) Asavei Adrian 3) Mihai Constantin *
4) Balint Petrică 4) Mihai Gavril
5) Iamandi Aurel 5) Covaci Ştefan Gheorghe
6) Bîrdan Ovidiu 6) Bîrsan Carol
7) Olaru Nelu 7) Lăzărescu Mihai
8) Niţu Cristian 8) Muntean Mihai
9) Arhire Daniel
10) Burnuc Mirel
MINTIA 11) Rujoi Dumitru
12) Gherghei Romică
1) Petraş Ştefan 13) Lăzărescu Tiberiu
2) Lazăr Marius
3) Vlaicău Daniel
4) Pere Adrian
5) Firiu Sorin loan
6) Lupaşcu Dorin

(Adevăr pentru istorie. Lugoj – 20 Decembrie 1989. Al

doilea oraş liber de dictatura comunistă din România, Ediţie
îngrijită de jurist Victor Stamurean, Editura Partoş, Timişoara, 2012,
pp. 87-88)

* În faţa numelui acestuia există un semn de întrebare.

281
 Jurnalul Acţiunilor de Luptă al UM 01124
Centrul de Instrucţie Jandarmi

Situaţia operativă, misiunea, hotărârea, forţe şi

mijloace participante, descrierea terenului şi situaţia
atmosferică

19.12.1989 (în fapt 20.12.1989)

- generalul Mihalea ordonă să se tragă împotriva celor care vor
să ne atace U. Lugoj.
19.00 – Cp 3 sec. mil.
Căpitanul Bălan P. se deplasează în dispozitivul F din
ordinul mr. Chelcea C-tin.
Raport: Au început demonstraţii paşnice în municipiu.
20.00 - S-a întrerupt leg. cu B 24 Lugoj.
20.10 - B 24 Lugoj – generalul Ghiţă ordonă luarea
unor măsuri ferme împotriva celor ce vor să ne atace.
- forţele din cazarmă trec la paza întărită a cazărmii.
- se ordonă folosirea focului armamentului doar dacă
se forţează intrarea în M.U.; cazurile izolate să fie somate să
părăsească obiectivul.
21.05 - Raport: s-a forţat Consiliul Popular, secretarul
Coman alarmează unit. M.Ap.N.
21.30 - a fost incendiat Consiliul Popular.
22.10 - este atacat sediul miliţiei, manifestanţii
împrăştiindu-se la focul de avertisment.
22.50 - se sparg geamurile Poştei, cu ameninţarea că i
se va da foc.
23.10 - manifestanţii se împrăştie la apariţia
subunităţilor M.Ap.N.

21.12.1989
01.10 - secretarul Coman ordonă să se acţioneze pentru
stingerea incendiului la Consiliul Popular.
01.30 - Lt.col. Albu comunică:
-manifestanţii au fost împrăştiaţi;

282
 -au mai rămas grupuri razleţe;
-incendiul la Consiliul Popular a fost stins.
01.35 - Mr. Andronache raportează că în jural poştei
este linişte.
02.00 - Mr. Andronache raportează: focuri de armă şi
ţipete pe podul de beton.
- Lt.col. Albu a trimis un camion cu 15 mt. să vadă
despre ce este vorba.
02.10 - Cpt. Capătă i se raportează de către serg.
mj.Cazan Cornel şi santinele de la postul 3.
- foc de armă la blocul turn, probabil de pistol, înspre
unitate.
03.05 - Mr. Andronache informează de la M.M. Roşu
- la M.Ap.N s-a încercat să intre în unitate, s-a tras şi au
fost raniţi 2.
12.30 - Lt.col.Albu informează:
- vin 800 de luptători G.P. din Oltenia.
13.00 Conducerea municipiului, a securităţii şi miliţiei
municipiului au sosit în cazarmă din ordinul generalului
Mihalea;
- Cadrelor de securitate şi miliţie li s-a ridicat
armamentul şi muniţia şi predate M.M. Horhat şi a fost asigurat
cu pază.
13.10 - secretar Coman – să nu se tragă, numai în
situaţie deosebită să se încerce lămurirea populaţiei.
14.00 - Generalul Roşu anunţă că vor veni în cazarmă
5 maşini cu mt. de la R. de Ar.
14.05 - Lt. col. Bunoaica – raport despre dispozitivul
comun realizat cu cei din Craiova.
14.10 - Lt. col Gorovei anunţă că R.Ar. a adus în
cazarmă o Cp. a M.Ap.N. pentru sprijinirea apărării cazărmii;
la acţiuni a participat şi şeful art. Armatei a 3-a...(col Stoian).
18.00 S-a alarmat Cp 3 sec, mil:
- 3 of.,52 mt;
- 10 mt. la Mil. Jud;
- 6 la mil. Municipiului;
- 40 mt. ptr. paza I.J.M.I. şi a localului Cp.

283
21.12.1989
12.00 - S-a revenit la calm în municipiul Reşiţa.
Lt.col Cimpean A.:
- s-a ordonat ca militarii să execute misiuni fără
armament;
- s-a continuat execut. misiunilor specifice de p.o. cu
subofiţeri de mil., lupt. din G.P.;
- 15 mt. (numai pe timpul nopţii).

21.12. Caransebeş
17.00 - Raport: A fost atacată Miliţia oraşului de către
forţe de demonstranţi. S-au executat schimburi de focuri.
- Se ordonă: Nu se intervine cu compania, ci se continuă
apărarea cazărmii aeroportului şi obv. din triaj şi depou.

22.12.1989
00.00 - Comunicare: Se vor deplasa în municipiul
Lugoj pl. TR. şi Ar. pentru executarea de misiuni specifice.
Dispoziţi - PL Tr. şi Pi. Ar. vor participa la apărarea
cazărmii UM 0389 Lugoj în situaţia în care aceasta va fi
atacată: 4 ofiţeri, 3 subofiţeri, 54 militari, 4 autocamioane, 2
TV, 12 C;
Descrierea terenului şi situaţiei: Ne-am deplasat pe
intinerariul: Timişoara. Buziaş, Lugoj. Am ajuns la U.M.
07.00 - Se menţine pericolul unui atac terorist asupra
subunităţii din Caransebeş. Din informaţiile primite reiese
că s-a sustras armament şi muniţie de la sediul miliţiei
oraşului Caransebeş de către anumite persoane participante la
demonstraţie.
Hotărâre: Se continuă aplicarea de măsuri de pază
întărită a obiectivului şi a triajului C.Sebeş.
10.00 - Raport: Conducerea municipiului (primul
secretar şi primul vice au fost predaţi la U.M. 01428, fiind
conduşi de un subofiţer, 2 mt, un autovehicul).
14.00 - Raport: O parte din cadrele de mil. şi sec.
au părăsit cazarma fără armament şi muniţie. Se retrage din
cazarmă Cp de M.Ap.N.

284
 15.00 - În municipiul Lugoj au avut loc demonstraţii cu
tulburări ale ordinei publice, devastări de instituţii, magazine.
- Hotărâre: Pl. 3/Cp 5 sec, se reîntoarce în cazarmă de
la U.M. 0520 Timişoara cu forţele şi mijloacele proprii: 2 of.,
1 subof., 22 M.T., 1 autocamion....

(ADEVAR PENTRU ISTORIE Lugoj – 20 Decembrie 1989 Al doilea

oraş liber de dictatura comunistă din România, Ediţie îngrijită de
jurist Victor Stamurean, Editura Partoş, Timiş. 2012, p. 17-19)

285

CLUJ

,,... La Cluj manifestaţiile populare au început în jurnal

orei 13.00, în data de 21.12.1989, când circa 300 de muncitori
de la Combinatul de Utilaj Greu (C.U.G.) s-au adunat în
curtea întreprinderii, exprimându-şi revolta faţă de ceea ce se
petrecea la Timişoara, în legătură cu care se denatura adevărul
şi revendicând, totodată, condiţii decente de viaţă şi de
muncă. Cu toate că Ioan Aurel Stoica, secretar cu probleme de
propagandă la Comitetul Judeţean al P.C.R., şi Mihai Tălpeanu,
directorul C.U.G., au încercat să-i determine să nu părăsească
întreprinderea, grupul respectiv a ieşit în stradă.
Despre situaţia creată, şeful Inspectoratului M.I. a
raportat primului secretar, Ioachim Moga, întrucât primise
ordin să deplaseze forţe de ordine în zonă şi să ia măsurile
necesare pentru restabilirea ordinii publice. În consecinţă, sunt
convocaţi şeful securităţii judeţene, colonel Ioniţă Nicolae,
şi şeful miliţiei judeţene, locotenent - colonel Rusu Stoian,
ordonându-se să se deplaseze la faţa locului şeful miliţiei cu
plutonul de intervenţie, împreună cu doi locţiitori ai şefului
securităţii (locotenent-colonel Tincă Ovidiu şi maior Petcu
Gheorghe).
Plutonul de intervenţie a ajuns în zona C.U.G. în
jurnal orelor 13.00 – 13.30 cu aproximaţie. Încercările de a-i
convinge prin dialog pe cei nemulţumiţi să revină în curtea
întreprinderii au rămas fără rezultat, iar rândurile celor adunaţi
în stradă au început să se îngroaşe. Se încerca ruperea barajului
forţelor de ordine, în ajutorul cărora au fost trimise efective ale
Batalionului de securitate şi miliţie şi două maşini ale grupului
de pompieri.
În zonă şi-a făcut apariţia şi Costică Dăscălescu – secretar
al Comitetului judeţean P.C.R. – care nu a reuşit să aplaneze
conflictul, fiind în schimb huiduit şi fiuierat de mulţime.
Cum pe parcurs se adăugau informaţii că şi în zona altor
unităţi industriale muncitorii se adunaseră pentru a demonstra
în central oraşului, inspectorul şef a dispus retragerea plutonului
de intervenţie în curtea inspectoratului, celelalte trei plutoane

286
ale Trupelor de Securitate şi maşinile de pompieri, urmând să-i
însoţească pe manifestanţi către centrul oraşului.
În timp ce în zona industrială aveau loc aceste
evenimente, în centrul oraşlui au fost desfăşurate forţe militare
dispozitivul fiind constituit, conform ordinelor transmise
personal în unităţile garnizoanei de ofiţeri ai Comandamentului
Armatei a IV-a pentru: „interzicerea căilor de acces spre
zona centrală în scopul protecţiei lucrărilor de artă, clădirilor
instituţiilor administrative şi a obiectivelor comerciale,
împotriva acţiunii posibile a unor grupuri de cercetare-
diversiune sau teroriste străine, ori de provocatori la acte de
vandalism.
Această misiune, astfel cum era stabilită şi care purta
în mod vizibil amprenta diversiuii, a fost însuşită cu bună
credinţă de către cadrele şi militarii în termen, care – fiind
cazarmaţi încă din 16 decembrie 1989 – nu au avut acces la
surse de informare în afara celor oficiale.
Se repetă acelaşi scenariu referitor la diversiune.
Puterea, – spre a scoate forţele armate în stradă, la confruntarea
cu propriul popor – voia sa-şi legitimeze acest demers prin
înfăţişarea unui alt adversar decât cel real. Acest adversar,
căruia urma a-i fi opusă armata, nu era întreg poporul obidit,
ci „elementele destabilizatoare”, „huliganii” sau „grupuri de
cercetare-diversiune sau teroriste straine”, care ameninţau
integritatea teritorială, independenţa şi cuceririle societăţii
socialiste multilateral dezvoltate.
Vedem, aşadar, cum în cele două tabere se conturaseră
deja opinii diametral opuse despre intenţiile celeilalte şi scopul
în virtutea căruia acţioneaza.
La vârf, însă, ca şi pe plan local, factorii de putere
cunoşteau foarte bine care este realitatea.
În legatură cu aceste aspecte, care demonstrează că
fenomenele erau corect receptate la nivelul factorilor de decizie,
vom reveni pentru a demonstra intenţia clară de a se acţiona
asupra coloanelor de demonstranţi şi nicidecum împotriva unor
grupuri de cercetare-diversiune, sau teroriste străine.
În jurul orei 15.30, în Piaţa Libertăţii din central
oraşului şi-a făcut apariţia un grup de aproximativ 40-50 de

287
tineri, în frunte cu actorul Călin Nemeş, care – scandând lozinci
de simpatie cu Timişoara, anticomuniste şi anticeauşiste –
încercau să determine cetăţenii aflaţi în zonă să li se alăture.
Perimetrul pieţei era înconjurat de forţe ale Ministerului
Apărării Naţionale, iar la intersecţia din faţa Librăriei
Universităţii erau dispuse două grupe de soldaţi, conduse de
căpitanul Carp Dando, de la Unitatea Militară 01215 Floreşti.
Cele două grupe din dispozitiv închideau accesul către străzile
Napoca şi Universităţii. În faţa acestora, cei aflaţi în primele
rânduri ale grupului de manifestanţi şi-au dezgolit piepturile,
cerându-le militarilor să tragă.
Intervine momentul în care Călin Nemeş, care îşi
expunea pieptul, cerându-le militarilor să tragă, se apropie
de căpitanul Carp Dando, pe care îl apucă de guler. In acel
moment, fără ordin, militarii din subordinea ofiţerului au
deschis focul, înregistrându-se primii opt morţi şi trei răniţi
în municipiul Cluj-Napoca. Această deschidere a focului este
extrem de contraversată. Circumstanţele nu au fost clarificate
nici până în ziua de astăzi, în condiţiile în care unii martori
afirmă că acţiunilor militarilor li s-au adaugat şi alţi trăgători
neidentificaţi, ce ar fi fost amplasaţi în diferite locuri.
Regăsim ipoteza aceluiaşi scenariu: acţiunea acestor
elemente răzleţe, care de acum tinde a căpăta contur şi care,
parţial, se îndreaptă şi asupra cadrelor armate, pare – printre
altele – că urmăreşte să convingă forţele M.Ap.N. despre
existenţa unor grupuri „de cercetare-diversiune sau teroriste
străine”. Adică, ceea ce era de demonstrat pentru a hotarî
armata să lupte împotriva acestor elemente destabilizatoare.
Vestea despre morţii şi răniţii din Piaţa Libertăţii s-a
raspândit cu rapiditate în oraş, născând sentimente amestecate
de panică şi groază, dar şi de dorinţă îndârjită de a se opune
deschis politicii lui Ceauşescu şi forţelor locale de ordine,
care îşi dezvaluisera intenţiile în momentul în care au tras în
demonstranţi.
Pe cale de consecinţă, un numar tot mai mare de
cetăţeni s-au îndreptat spre zona centrală a oraşului, pentru a
li se alătura celor aflaţi deja acolo. În această situaţie, în oraş
au apărut noi zone de conflict între populaţie şi forţele de

288
ordine, care aveau ordin să împiedice deplasarea coloanelor de
demonstranţi către pieţele centrale.
Astfel, în faţa hotelului ,,Astoria”, militarii de sub
comanda căpitanului Dicu Ioan, de la Unitatea Militară 01278
Someşeni, au deschis foc asupra unor grupuri înaintate ale
coloanei de muncitori ce se forma pe strada Horea, acţiune
soldată cu victime din rândul manifestanţilor.
De asemenea, la Fabrica de Bere – deoarece asupra
dispozitivului armatei condus de maiorul Cocan Ioan au fost
îndreptate două basculante de mare tonaj din care şoferii
săriseră – s-a ordonat deschiderea focului.
Cele două basculante (aparţinând Secţiei de
Utilaj Transport a A.G.C.M.) au fost sustrase de persoane
neidentificate de la Secţia de betoane din cartierul Manăştur şi,
prin forţarea uşilor şi smulgerea firelor electrice din casete, au
fost pornite prin contact direct.
Un alt loc în care evenimentele au avut urmări tragice
l-a constituit Piaţa Mărăşti, unde un militar în termen, ferindu-
se de lovitura unui cetăţean, a deschis focul, omorându-l
instantaneu, deschizand focul şi colegii săi de grupă.
În împrejurările descrise, în Municipiul Cluj şi-au
pierdut viaţa în total 26 de persoane, toate prin plăgi împuşcate
şi au fost rănite alte 55 de persoane.
Pe zone ale Clujului, situaţia pierderilor de vieţi
omeneşti şi a răniţilor se prezintă astfel: strada Horea –
Metropol – Astoria, opt răniţi şi patru morţi; Piaţa Mărăşti – doi
raniţi şi un decedat; Piaţa Libertăţii – Anticariat – Catedrală,
şase răniţi şi un decedat; Piaţa Libertăţii – str. Napoca – str.
Universităţii, 23 răniţi şi 11 morţi; str. Moţilor – Fabrica de
Bere, 15 răniţi şi 9 morţi.

(„Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectuate

de Parchetul Militar în perioada 1990-1994, în cauzele privind
evenimentele din Decembrie 1989”, p. 82-86. [Arhiva I.R.R.D.])

Represiunea de la Cluj
,,În 21 decembrie 19899, la Cluj-Napoca …. în Piaţa
Libertăţii între orele 15. 45 – 15. 55 (în cel mult 10 minute),
au fost ucise 12 persoane (Szabo Attila, Merca Aurel, Matiş

289
Lucian, Jurja Sorinel Dorinel, Pedestru Horia, Marin
Vergică, Tamasz Burgya losif, Cristurean Rodica, Egyedy
Imre, Borbely Istvan, Cioara Viorel şi Ţiclete Mihai Călin)
şi au fost rănite grav alte 26 de persoane (Nemeş Alexandru
Călin, Nagy Eugen, Danea Mihai, Nagy Aba, Lupşa Dorel,
Csudom Ştefan, Machek Mircea Eduard, Farkas Csilla Ildiko,
Suciu Ladislau, Lăpuşan Dorel, Czegheni Mariana, Feher
Victor, Bardaş Livia, Mureşan Emil, Ilea Daniel, Pascu Traian,
Dulca Augustin, Pastor Gheorghe, Lung loan Dan, Doboş
Mihai Odon, Jaşcau Vasile, Nemeti Cristea Niculae, Falup
Alexandrina Laurenţia, Borhidi Ioan, Durdeu Marius – care la
data împuşcării avea numai şase ani! – şi Bălan Ioan). Ulterior,
tot în Piaţa Libertăţii, în zona Anticariat, militarii au deschis
focul ucigând încă un manifestant (Sabău Ioan) şi rănind cu
focuri de armă (Coltor Aurel, Vari Eva Melinda, Lupşa Dorel,
Pripon Ioan, Machek Mircea şi Ştefan Szabo. În total, Piaţa
Libertăţii din Cluj şi-a dat obolul de sânge: 13 morţi şi 26 de
răniţi.
Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998:
“Procedând în acest fel (deschizând foc asupra civililor
neînarmaţi în zona Astoria – cofetaria Urania), inculpatul, cpt.
Dicu Hie, a reuşit să descurajeze manifestanţii, în tendinta
lor, de a ajunge în Piaţa Mihai Viteazul, determinându-i să se
împraştie. Inculpatul, împreună cu subordonatţii săi, s-a retras
în cazarmă spre dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, în jurul
orelor 3.00 – 3.30, lâsând în urmă trei morţi si zece răniţi prin
împuşcare, dupa cum urmează:
Morţi: Ciortea Emil, Iclezan loan, Pop Teodor;
Răniţi: Albu Olimpiu, Benko Vasile, Cuţitaru Ioan,
Igna Ioan, Lung Leontin, Lung Marin, Mitrea Sever, Mureşan
Nicolae, Podină Marcel şi Rus Marius Vasile.
În urma actelor de represiune din zona Calea Moţilor
– Fabrica de bere, au fost ucise prin împuşcare 9 persoane şi
rănite alte 13 (conform Rechizitoriului din 29 mai 1998): Borş
Grigore, Szabo Ştefan, Misan Luminiţa Corina, Vălean
Ioan, Nasc Gheorghe Adrian, Pop Alexandru, Chira Ioan,
Ballai Zoltan Csaba, Smical Dinu Adrian;
Rănitii de la Fabrica de bere sunt: Takacs Alexandru,
Bortig Liviu, Rusu Gheorghe, Korobian Gabriel, Rusu Marcel

290
Dan, Rus Gavrilă, Graur Andrei, Mathe Grigore, Pies
Constantin, Popa Cristina Daliana, Popa Dănuţ, Cozac Vasile
şi Niţu Mircea.
Seara, în Piaţa Mărăşti a mai fost ucis un manifestant
(Rusu loan), şi răniţi alţi doi (Coste Ioan şi Kis Mihail).

(Victor Eugen Mihai Lungu, Tit – Liviu Domşa, ”Împuşcaţi-i

că nu-s oameni!”, Fundaţia Academia Civică, Filiala Cluj, f.an, f. p.)

Mărturii (Cluj)

„NU NE-AM GÂNDIT CĂ ARMATA VA TRAGE

ÎN OAMENI”
Birdaş Livia, încasatoare la I.J.T.L.: ,,Când a venit
armata eu eram în faţă la Continental, la colţ, pe cele două
trepte să văd mai bine ce se întâmplă. Ce putea să facă armata
cu un grup atât de mic de manifestanţi? Nici eu şi nici cei care
eram pe stradă nu ne-am gândit că armata va trage în oameni.
Cei care au coborât din camionul militar aveau cu ei o staţie
de transmisie sau aşa ceva, care avea o antenă foarte mare.
Uitându-mă mirată la acea antenă foarte mare am întrebat
pe un tânăr care era lângă mine la ce foloseşte acea antenă
(2- 3 metri). Nu am avut timp să primesc răspuns. Am auzit
nişte pârâituri şi toată lumea era pe jos, culcaţi pe burtă (unii
vii, alţii morţi sau răniţi). Nu am văzut nici o încăierare între
armată şi vreo persoană civilă. La colţul parcului, pe partea
carosabilă, un cetăţean mai în vârstă se dezbraca şi-şi aruncă
hainele pe jos. Am apucat să-l văd dezbrăcat până la brâu.
Nu ştiu dacă s-a tras în el sau nu. Nu mi-am dat seama ce
s-a întamplat pe moment, atât de repede s-a precipitat totul,
dar am simţit că sunt trasă de cineva de haină în jos. Toată
lumea care locuia pe strada Universităţii a dus raniţii şi
oamenii care puteau merge în curţi. Toată lumea era foarte
speriată şi agitată. Am simţit ceva ud în cizmă şi că mă apăsa
o durere pe degetele de la picioare. Dar era murdară cizma
de tencuială, cum a căzut peretele pe cizmă (de la cartuşele
care s-au izbit de zidul Continentalului - n.n.). Fiul meu era
la poartă la el împreună cu alti locatari şi a ieşit strigând

291
«criminalii». A vrut să meargă să ajute să urce răniţii în
salvare. Eu nu am vrut să-l las, fiindu-mi frică să nu se tragă
şi în el. La insistenţele fiului meu m-am urcat într-o salvare şi
am fost dusă la Chirurgie I. Acolo mi s-a dat primul ajutor.
Deoarece am fost dusă printre primii la urgentă am putut să
văd ce se întâmplă acolo. Tot personalul era îngrozit de cele
întâmplate şi era o mare agitaţie, se chemau doctorii de acasă,
veneau salvări cu oameni pe tărgi, împuşcaţi în abdomen,
cap, picioare. Totul era plin de sânge. Deja nu mai ştiau unde
să pună tărgile cu răniţi. Erau lăsaţi jos pe hol, acolo li se
puneau perfuziile. Doctorii erau foarte agitaţi, au intrat urgent
în operaţii la cei mai grav răniţi. Atunci a fost adus şi Nemeş
Călin care incerca să se ridice de pe targă şi tot timpul spunea
ca are o fetiţă de doi ani. Eu trebuia să aştept după ce am
fost pansată să iasă doctorii din operaţie şi să se ocupe şi de
rana mea. Am plecat... Nu mai puteam să rămân să văd atâţia
oameni tineri răniţi aşa de grav. Tânărul care era lângaă mine
la Continental era la Chirurgie I pe masă, cu o rană aşa de
urâtă la picior că nici nu am mai putut să mă uit. Am plecat
pe strada Napoca cu gândul să ajung pe Universităţii, la
fiul meu, unde îmi lăsasem geanta cu gestiunea. N-am putut
pătrunde nicicum. Pe strada Napoca, în spatele unei baricade
din maşini mici, un grup de tineri cu făclii aprinse scandau
lozinci. În intersecţia Continental – Agenţia de Voiaj erau
miliţieni, împreună cu cei cu scuturi. Nu mi s-a dat voie să
mă apropii. Am trecut printr-o curte şi am ajuns pe strada
paralelă cu Napoca. Acolo, pe strada Universităţii, era plin de
maşini militare şi alte utilaje militare. Era armata împreună
cu miliţia. Am vorbit cu un soldat tânăr care nu m-a lasat
să trec şi a chemat un ofiţer de armată, şi el tânăr. Dar nici
acesta nu m-a lăsat să trec la fiul meu, la numărul 2. Acesta
a chemat un miliţian (ofiţer) care m-a obligat categoric să mă
întorc. (...) Deoarece nu ştiam ce urmări voi avea a doua zi,
cum vor proceda cu mine autorităţile locale (fiind înregistrată
la urgenţă), dacă voi fi dată afară din serviciu, n-am mai putut
să stau acasă şi am pornit la prima oră la serviciu. Trebuia să
merg la fiul meu după geanta cu gestiunea. Trecând prin faţa
Anticariatului şi magazinului de lenjerie de pe 30 Decembrie,
am văzut vitrinele sparte cu totul atârnat în interiorul vitrinei

292
(nu se furase nimic). Trotuarele erau spălate, dar în locurile
unde au fost cadavre trotuarul era de culoare mai închisă. Am
stat la serviciu până la ora 9.00, apoi, cu puhoiul de lume ce
mergea spre centru am mers şi eu, aşteptând să se întample
minunea.”

(Victor Eugen Mihai Lungu, Tit – Liviu Domşa, ”Împuşcaţi-i
că nu-s oameni!”, Fundaţia Academia Civică, Filiala Cluj, f.an, p.
388-389)

„AM FOST MARTOR OCULAR”

Anton Mihai, cercetător ştiinţific la I.T.C.I. Cluj: “Între
orele 16.15–19.00 am fost în Piaţa Libertăţii, zona Anticariat
– Catedrală – str. 30 Decembrie. Am fost martor ocular când
s-a tras în aer şi apoi înspre manifestanţi. Am văzut cum al
doilea soldat din cordonul de militari (dinspre Anticariat) a
tras înspre un manifestant care a aruncat o sticlă, care a căzut
în spatele liniei de soldaţi. Manifestantul care a aruncat sticla
a căzut şi avea sânge la tâmplă. Era de circa 30–35 ani, şaten
deschis, îmbrăcat într-o scurtă trei sferturi verzuie din doc
sau fâş. Soldatul, al treilea din rând, a coborât arma şi atunci
m-am aruncat la pământ în parcare, între maşini. Pe al treilea
soldat îl pot identifica.”

(Victor Eugen Mihai Lungu, Tit – Liviu Domşa, ”Împuşcaţi-i

că nu-s oameni!”, Fundaţia Academia Civică, Filiala Cluj, f.an., p.
393-394)

„AM FOST LOVIŢI CU BOCANCII Şl PATUL

PUŞTII”
Pastor Ioan Alexandru din Cluj-Napoca, b-dul 1
decembrie 1918: “Ajunşi în intersecţia cu restaurantul Melody
(16.30 - 17.00), am văzut un cordon de soldaţi care baricadau
drumul şi trăgeau focuri de avertizare în sus. Pentru că nu ne-
au au lăsat să trecem pe partea aceea ca să ajungem în Piaţa
Libertăţii, ne-am răsfirat şi, speriaţi puţin, ne-am îndreptat
pe strada 30 Decembrie pentru a ajunge în piaţă, dar pe
partea cu Anticariatul, ocolind, deci, biserica. Intenţionam
să ajungem în faţă la Continental, deoarece acolo auzisem pe

293
traseu de la persoane din grup că au fost împuşcati oameni
şi mă gândeam că acolo ar putea fii şi fratele meu. Am ajuns
în faţa Anticariatului unde se afla un cordon de soldaţi care
baricadau drumul până în faţa bisericii Sfântul Mihail. În faţa
cordonului care baricada drumul se afla un ofiter cu o porta-
voce, care încerca să calmeze spiritele. În spatele ofiţerului
se afla cordonul de soldaţi îmbrăcaţi în uniforme cu mantale
şi scurte kaki, cu arme în mână şi casca de război pe cap.
Pe la 18.30–19.30, era întuneric, s-a produs o invălmăşeală
datorită oamenilor care vroiau să pătrundă spre Continental.
Am încercat să mă strecor, împreună cu prietenul meu, Şandor
Teofil, prin cordonul de militari, dar probabil la comanda
ofiţerului, soldaţii ne-au oprit şi ne-au lovit, pentru a ne
împiedica să trecem de ei. Am fost loviţi de către aceştia cu
bocancii şi cu patul armei, în mod exagerat, fără însă a se
folosi şi focuri de armă. Am observat că soldaţii care ne-
au lovit erau tineri, ofiţerul care-i comanda fiind un individ
brunet, înalt şi având în jur de 30–35 de ani. Am încercat, din
nou, să înaintez prin cordon, dar am fost bruscat din nou de
către soldaţi. Am căzut, după care mi s-au administrat mai
multe lovituri de bocanc. Soldaţii făcuseră cerc în jurul meu.
Cei cu care eram, văzând în ce situaţie sunt, m-au ajutat să ies
de acolo şi nici un alt manifestant n-a mai încercat să treacă
pe acolo…”

(Victor Eugen Mihai Lungu, Tit – Liviu Domşa, ”Împuşcaţi-i

că nu-s oameni!”, Fundaţia Academia Civică, Filiala Cluj, f.an., p.
392-393)

„MILITARII, ÎMPREUNĂ CU OFIŢERUL, AU

TRAS”:
Iosif Bătinaş, subinginer chimist la Terapia: „În jurul
orei 16.00 mă aflam în Piaţa Libertăţii, la intersecţia dintre
Agenţia de Voiaj C.F.R., Librăria Universităţii şi Restaurantul
Continental. Printre cei care manifestau i-am văzut şi pe
colegii mei Avram Mircea şi Bot Leontin. Cam pe la acea oră
a sosit un camion militar care a oprit în faţa bisericii, respectiv
magazinul de încălţăminte Select. Din această maşină au
coborât mai mulţi militari. Un pluton a pornit spre intersecţia

294
unde mă aflam, moment în care majoritatea tinerilor care
manifestau pe carosabil în faţă la Banca Naţională au intrat
în mulţimea de privitori de pe trotuare. Ofiţerul care conducea
plutonul de soldaţi (mic şi gros) a lăsat o grupă de soldaţi în
faţa farmaciei, o grupă a pus-o să blocheze str. Napoca (între
aceştia se aflau doi caporali şi un fruntaş şi un soldat micuţ
cu staţia de transmisie în spate), o grupă de 4–5 soldaţi cu
ofiţerul respectiv s-au instalat în stradă, în intersecţie, mai
aproape de colţul librăriei. Menţonez că toţi soldaţii erau
îmbrăcaţi în haine kaki de M.A.N. şi erau echipaţi de război.
Trei sau patru dintre tinerii rămaşi în faţa Băncii Naţonale
au pornit spre militarii şi ofiţerul din intersecţie. Unul dintre
tineri (mai slăbuţ şi cu părul lung), care a fost unul dintre cei
care manifestau mai vehement, şi-a ridicat hainele, de la brâu
în sus şi, rămânând cu mijlocul gol, s-a apropiat de ofiţer,
zicând: «trage, trage». Şi militarii. împreună cu ofiţerul, au
tras în mulţime. Au căzut circa 8-10 persoane civile jos. Au tras
toţi militarii odată, în rafale, cu automatele pe care le aveau.
militarii celeilalte grupe, care au blocat strada Napoca, au
tras în sus. După ce s-au oprit din tras, m-am întors cu faţa
spre intersecţie şi l-am văzut pe ofiţer căzut pe partea dreaptă,
cu pistolul în mână, cu piciorul stâng sângerând deasupra
bocancului. A strigat: «nu mai trageţi». Lângă ofiţer, lateral
stânga, era căzut tânărul cu părul lung căruia îi curgea sânge
din partea stangă a abdomenului, iar în faţa ofiţerului, la circa
2 metri, un alt tânăr, rănit, s-a ridicat de jos, în genunchi şi
stătea cu mâinile ridicate sus…”

(Victor Eugen Mihai Lungu, Tit – Liviu Domşa, ”Împuşcaţi-i

că nu-s oameni!”, Fundaţia Academia Civică, Filiala Cluj, f.an., p.
395-396.)

295
 TÂRGU MUREŞ

,,... La Târgu Mureş, în aceeaşi zi de 21.12.1989, între

orele 12.30–13.00, salariaţii din întreprinderea IMATEX şi
METALOTEHNICA, constituiţi spontan în grupuri, au pornit
în marş de protest spre centrul oraşului. Pe traseu li s-au alăturat
şi alte persoane, scandând lozinci anticeauşiste.
În drumul lor, demonstranţii au încercat să ajungă la
sediul comitetului judeţean de partid.
Dispozitivele din zonă erau alcătuite din militari ai
M.Ap.N., având asupra lor armamentul de infanterie, iar cadrele
pistolete T.T., precum şi o subunitate de transportoare blindate.
În dispozitiv se mai aflau militari din trupele de securitate cu
armament de infanterie (fără a avea distribuită muniţia); cadre
de miliţie – înarmate cu pistolul din dotare. Parte din cadre
erau constituite în pluton de intervenţie, echipate şi dotate
corespunzător (nu au rezultat din anchetă probe referitoare la
folosirea armelor de către lucrătorii de miliţie); o subunitate
a U.S.L.A. cu armament de infanterie şi pompieri militari, cu
mijloacele specifice din dotare.
La sosirea manifestanţilor în faţa acestei instituţii,
militarii grupului de pompieri au acţionat cu jeturi de apa şi
substanţă florex împotriva protestatarilor.
Acţiunile de dispersare a manifestanţilor, care s-au
prelungit până spre orele serii, nu şi-au atins efectul scontat.
Unii manifestanţi, devenind mai agresivi, au spart unităţi
de alimentaţie publică din zonă, de unde au sustras băuturi
alcoolice. Pe fondul acestei stări, o parte dintre demonstranţi,
înarmaţi cu obiecte contondente dintr-un şantier de construcţii
din apropiere, au reacţionat violent. După ora 21.00 s-a produs
forţarea cordonului de militari, situat în faţa magazinului
ROMARTA, şi avarierea maşinilor de intervenţie ale
pompierilor şi a tehnicii de luptă mobilă, fapt ce a determinat
retragerea în spatele T.A.B.-urilor aparţinând Ministerului
Apărării Naţionale.
Atacul manifestanţilor a constat în aruncarea cu
pietre, obiecte metalice, sticle etc. asupra maşinilor de luptă
şi militarilor în termen din trupele Ministerului Apărării

296
Naţionale (unul dintre ei fiind rănit). Instantaneu, fără nici
o comandă expresă, militarii au deschis foc de avertisment
pentru intimidare. Unii dintre militarii neindentificaţi au tras la
picioare. Tragerea a durat circa 40 de secunde.
Este momentul în care, după ce fuseseră depăşite
primele două rânduri ale apărării, alcătuite din scutieri,
militari şi forţe de ordine M.I., demonstranţii ajung la nivelul
transportoarelor blindate pe care le escaladează, încercandu-se
pătrunderea în T.A.B.-uri, prin acţionarea cu diferite obiecte
asupra obloanelor.
Dintre militarii care au executat foc în aceste
circumstanţe a fost identificat doar caporalul Maşcan
Alexandru din U.M. 01318 Târgu Mureş. Acesta aflându-se
pe un T.A.B., a acţionat sistemul de tragere al mitralierei de
14,5 mm, ucigând patru persoane şi rănind două; s-a stabilit
că în momentul tragerii, militarul era în eroare neimputabilă
cu privire la poziţia armei, nerealizând, în condiţiile în care
maşina de luptă a fost atacată, că mitraliera se deblocase din
poziţia de înălţare maximă. O persoană a fost rănită cu pistol
T.T. Din trupul unei rănite, Kiniszi Gyongy, a fost extras, însă,
un element de muniţie atipic, despre care experţii au opinat că
ar putea proveni de la un proiectil folosit la arme de vânătoare
mai rar întâlnite, punându-se în discuţie şi ipoteza participării
altor persoane decât cele din dispozitivele constituite la vedere.
În cursul cercetărilor au rezultat probe (declaraţii de
martori) potrivit cărora, consecutiv focului de avertisment
s-a deschis focul de către persoane neidentificate, amplasate
în locuri ascunse, distincte de amplasamentele dispozitivelor
militare.
În cursul tirurilor au mai fost ucise prin împuşcare alte
două persoane şi au fost rănite încă 19.
Cercetările întreprinse de către Parchetul Militar Târgu
Mureş, în privinţa reprimării demonstraţiei ne înfătişează
următoarea situaţie:
Până în data de 22.12.1989 au decedat şase persoane în
municipiul Târgu Mureş în cadrul altercaţiilor dintre organele
de ordine şi demonstranţi, care au avut loc în seara de 21
decembrie 1989.

297
 Numărul total al răniţilor până în 22.12.1989 a fost de
73, toţi în zona centrală a municipiului Targu Mureş.
Nu au fost răniţi care să fi fost trimişi iniţial la
penitenciar.
Internaţi în spitale au fost 19 răniţi.
Toţi cei şase decedaţi au prezentat plăgi împuşcate, iar
între răniţi, 21 au prezentat şi ei asemenea plăgi. Un număr de
52 răniţi au prezentat alte categorii de leziuni.
În cursul acţiunilor de dispersare a demonstranţilor,
organe de miliţie şi securitate au reţinut 55 de cetăţeni, 52
dintre aceştia prezentând, ulterior, leziuni corporale.

„Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectuate de

Parchetul Militar, în perioada 1990-1994, în cauzele privind
evenimentele din Decembrie 1989”, p. 88-91. (Arhiva I.R.R.D.)

BRAŞOV

La Braşov, în ziua de 21 decembrie 1989 (spre prânz),

muncitorii de la I.C.A. Ghimbav, aflând că nişte elicoptere
venite în revizie urmau să decoleze spre Caransebeş şi
bănuind că acestea vor fi folosite împotriva manifestanţilor din
Timişoara, au ieşit pe pista întreprinderii şi au impus turnului
de control şi conducerii întreprinderii, anularea zborurilor
elicopterelor care au fost rechemate la sol şi garate în hangare.
Muncitorii aflaseră de la rude, sau ascultând posturile
de radio străine, ce s-a întamplat în municipiul Timişoara şi în
judeţul Timiş. Pe fondul nemulţumirilor generale, determinate
de politica socială şi economică a vechii conduceri de partid şi
de stat, au hotărât – la îndenmul lui Demi Ioan (căruia i s-au
alăturat şi alţi animatori) – să pornească în marş spre municipiul
Braşov pentru a-şi demonstra şi a-şi manifesta solidaritatea cu
populaţia Timişoarei, precum şi pentru a cere demiterea soţilor
Ceauşescu şi a vechii conduceri de partid.
La plecarea coloanei de demonstranţi constituită
spontan din salariaţi ai intreprinderii I.C.A. Ghimbav, subunităţi
ale U.M. 01199 Ghimbav şi U.M. 0391 Braşov au primit ordin
de a împiedica afluirea ei spre Braşov, fără însă a face uz de

298
armă. Efectivele scoase din cazărmi s-au rezumat la a bara, prin
prezenţa lor fizică pe drumul public, înaintarea coloanei, dar
şi acest lucru 1-au facut fără prea multă convingere, astfel că
demonstranţii au ocolit cordonul făcut de militari, fără nici un
incident. Numai la podul de peste pârâul Ghimbăşel, militarii
au executat focuri de avertisment în plan vertical pentru a-i
intimida pe demonstranţi, care şi-au continuat, însă înaintarea
spre Braşov.
Coloana plecată de la I.C.A. Ghimbav a ajuns în zona
centrală a municipiului Braşov în jurul orelor 15.00-15.30,
acestora alaturându-li-se locuitori ai municipiului şi salariaţi
ai întreprinderilor şi instituţiilor braşovene prin dreptul cărora
a trecut coloana, pe itinerarul parcurs spre central oraşului.
Afluirea demonstranţilor spre central oraşului s-a făcut
sub supravegherea fostei miliţii, care a luat măsuri adecvate de
dirijare a circulaţiei autovehiculelor, pentru a evita accidentarea
participanţilor la demonstraţii.
Cunoscandu-se împrejurarea că de la Ghimbav
(localitate situată la circa 10 km de Braşov) a plecat spre
Braşov o coloană de demonstranţi, conducerea fostului
Comitet judeţean P.C.R., sub îndrumarea lui Pană Gheorghe
– fost membru al C.C. al P.C.R., delegat din partea conducerii
superioare de partid să coordoneze acţiunile de preîntâmpinare
a unor eventuale demonstraţii la Braşov – i-a convocat pe
comandantul garnizoanei, pe cel al miliţiei, al trupelor de
securitate/miliţie, al gărzilor patriotice şi le-a cerut să ia măsuri
de menţinere a ordinii/liniştii publice în oraş.
În jurul sediului fostului comitet judeţean P.C.R. au
fost postate trupe de securitate-miliţie, subunităţi ale U.M.
01107 Braşov şi ale U.M. 01 Braşov, intrând în dispozitiv şi
formaţiunea „Scutul” de la fosta miliţie a municipiului Braşov.
Când demonstranţii au ajuns în faţa sediului fostului
comitet judeţean P.C.R., comandanţii subunităţilor militare,
ce aveau misiunea de a apăra sediul, le-au explicat liderilor
şi animatorilor grupurilor de demonstranţi că nimeni nu va
face uz de armă împotriva lor, cerându-le, însă, să nu încerce
pătrunderea în forţă în clădirea pe care o păzeau, să nu producă
distrugeri de bunuri materiale şi să evite actele de violenţă
împotriva militarilor pentru a nu-i determina să riposteze.

299
 Cu exceptia unor elemente turbulente aflate sub influenta
băuturilor alcoolice, marea majoritate a demonstranţilor
a înteles că militarii au de îndeplinit o misiune şi că este în
interesul tuturor să nu se ajungă la provocarea acestora. În
acest scop, demonstranţii şi-au constituit propriile cordoane de
ordine, care au asigurat ordinea în zonă şi au impus celorlalţi
să nu atace forţele de ordine şi să nu distrugă bunuri.
In dupa-amiaza zilei de 21.12.1989, spre seară, câţiva
demonstranţi au încercat să-i dezarmeze pe militarii aflaţi în
apropierea lor şi să forţeze pătrunderea în sediul comitetului
judeţean, împrejurare care i-a determinat pe militari să execute
foc de avertisment în plan vertical. Nici o persoană nu a fost
rănită, cu atât mai puţin ucisă. Din acest episod, cetăţenii care
alcătuiau coloanele de demonstranţi şi-au format convingerea
că armata nu va trage în ei cu scopul de a-i împiedica să
demonstreze şi, din acel moment, pe lângă celelalte lozinci
împotriva regimului au început să scandeze: „Armata e cu
noi! Armata e cu noi!”, „Fără violenţă!”, evitându-se orice
provocare ce ar fi putut determina riposta celor înarmaţi.
Demonstrantii i-au înmânat primarului municipiului
Braşov – Ciobanu – o petiţie în cinci puncte cu doleanţele lor,
cu promisiunea din partea primarului că aceasta va fi analizată
de conducerea judeţului şi li se vor comunica măsurile
preconizate, ceea ce nu s-a mai realizat.
Demonstranţii au rămas în centrul oraşului Braşov până
după miezul nopţii, scandând lozinci anticeauşiste, împotriva
lipsurilor de factură social-economică şi a privaţiunilor de tot
felul şi şi-au exprimat solidaritatea cu populaţia Timişoarei,
aprinzând lumânări şi făclii pentru cei căzuţi.
Dupa miezul nopţii au promis că vor reveni a doua zi şi că
în toate întreprinderile braşovene se va declara grevă generală.
În cursul nopţii de 21/22.12.1989, grupuri dintre cei care au
demonstrat în faţa sediului fostului comitet judeţean P.C.R.
s-au deplasat la marile întreprinderi braşovene, mobilizând
pentru a doua zi salariaţii la grevă şi la demonstraţii.
În dimineaţa zilei de 22.12.1989, zeci de mii de
persoane de la toate întreprinderile şi instituţiile din Braşov
şi împrejurimi s-au revărsat spre centrul municipiului Braşov,
scandând lozinci contra regimului şi făcând apel la restul
populaţiei să li se alăture. Ca şi în seara anterioară a fost

300
respectat acel pact tacit cu organele de ordine, în sensul că
au fost evitate în continuare provocările la adresa militarilor
şi distrugerile de bunuri materiale. Nu s-au mai tras focuri de
armă, nici măcar de avertisment...”.

(„Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectu-ate

de Parchetul Militar, în perioada 1990-1994, în cauzele privind
evenimentele din Decembrie 1989”, p. 92-97)

ARAD

,,…. - Vă rog să vă referiţi unde au stat revoluţionarii

rămaşi în noaptea de 21 spre 22 decembrie în piaţă, ce au
facut, care au fost tensiunile dramatice ale acelei nopţi la
Arad, ca sa fie clar pentru toată lumea!
- Cei care am rămas în piaţă ne-am postat în dreapta
liniei de tramvai, cum suntem orientaţi cu faţa spre Teatru. Iar
ca poziţie, exact în faţa actualului sediu al P.S.D. Arad. Fiind
atât de puţini, circa 80 de persoane, ne-am concentrat în locul
amintit, poate ceva mai aproape de Banca Naţională. Ne-am
retras acolo pentru că aveam nevoie în spatele nostru de un
perete, de un zid oarecum apărător…Acesta este locul corect
în care am stat în noaptea de 21 spre 22 decembrie, când Ilie
Matei a dat ordin să fim împunşi şi măcelăriţi cu lovituri de
baionetă, după cum am aflat mai târziu de la maiorul Neculae
Diaconescu, comandantul Detaşamentului Păuliş din faţa
fostului Comitet judeţean de partid, care a refuzat să execute
acest ordin primit în faţa maiorului Eugen Bădălan.
- Cum a reacţionat armata, ce poziţie ocupa aceasta
în acel moment în piaţă?
- Pe parcursul nopţii, armata s-a aflat tot în dreptul
liniei de tramvai, dar în cealaltă parte, spre sediul Comitetului
judeţean de partid, paralel cu linia de tramvai.
- Dacă aţi fi fost atacaţi de către forţele de represiune,
cum s-a şi dat ordin de către Ilie Matei, în ce modalitate
v-aţi fi putut retrage din piaţă?
- Ne-am fi putut retrage pe strada Horea, unde nu mai
era armata. Pe bulevardul central era riscant să ne retragem în

301
noapte. Pe strada Horea, însă, ar fi fost ceva mai sigur, dar nici
aici o certitudine. De fapt, ce s-a întâmplat? La un moment dat
armata a început să-şi părăsească poziţia şi să înainteze peste
linia de tramvai, către Banca Naţională, să ne preseze spre
actualul sediu al P.S.D., conform ordinului dat de Ilie Matei
în biroul primei secretare Elena Pugna, ordin pe care eu atunci
nu 1-am cunoscut, am aflat despre el mai târziu, de la maiorul
Diaconescu şi la Procesul de la Timişoara.
- Cand aţi văzut că armata a trecut de linia de
tramvai, cum aţi reacţionat?
- Am mers împreună cu un grup de revoluţionari la
ofiţerul care se agita, că era seful lor, care-i comanda. Atunci
nu am ştiut că este maiorul Bădălan şi că el este Şeful Statului
Major al Diviziei 11 Mecanizate din Oradea, de care aparţinea
Regimentul din Arad. Era un ofiţer roşu la faţă, plin de furie,
căruia i-am spus: „Tovarăşe ofiţer, noi ne-am păstrat poziţiile,
nu am fost violenţi, vă rog să vă respectaţi şi dumneavoastră
poziţia!” El a strigat: „Marş din faţa mea că te împuşc! Eu am
depus jurământ pe Tricolorul cu Stemă şi voi aţi smuls Stema!”
După ce am purtat acest scurt dialog, am părăsit locul împreună
cu revoluţionarii care m-au însoţit şi am hotărât să schimbăm
steagul Tricolor cu Stema decupată cu un steag cu Stemă, ca
maiorul să nu ordone deschiderea focului asupra noastră. Astfel,
colegii mei au facut rost de un steag Tricolor cu Stemă şi l-am
înlocuit, în zorii zilei, pe cel cu Stema decupată. Maiorul a
înţeles în cele din urmă că noi nu dorim să provocăm armata,
după care nu a mai ordonat foc asupra noastră! A fost o formă
de smerenie a noastră, ca să nu provocăm armata. În cele din
urmă, scenariul lui Ilie Matei nu a reuşit ca să fim omorâţi, ca
să fim lichidaţi cu baionetele în piaţă, iar maiorul Bădălan. prin
neexecutarea acestui ordin de către maiorul Neculae Diaconescu,
şeful statului major al Şcolii de Ofiţeri de Rezervă din Radna
- Lipova, a profitat din plin după Revoluţie, fiind înaintat din
grad în grad până la general cu trei stele, primind la un moment
dat din partea Preşedintelui Ion Iliescu funcţia de Şef al Statului
Major General al Armatei Române, în vreme ce adevăratul erou
din rândul armatei de la Arad, care a refuzat să comande vărsare
de sânge, maiorul Diaconescu, a fost scos la pensie!
- Dumneavoastră aţi adresat un apel către Armată.
Cand 1-aţi adresat?

302
 - În 22 decembrie. Este înregistrat pe o casetă video.
Tabelul cu constituirea Frontului Democratic Român a fost
scris în seara zilei de 21 decembrie, iar mesajul către Armată
în 22 decembrie. Tot în dimineaţa zilei de 22 decembrie, după
ce a revenit mulţimea de manifestanţi în piaţă, am schimbat
toate steagurile Tricolor cu Stemă decupată cu steaguri cu
Stemă, iar Armata – în faţa mulţimii impresionante – nu a
mai avut baioneta la arme. Totuşi, mai doresc să vă spun un
lucru foarte important. În această dimineaţă, până la fuga lui
Nicolae Ceauşescu, s-au înfiltrat printre „teriştii“ de la Radna
soldaţi cu baioneta la armă, care puteau să provoace mulţimea
din piaţă. Un soldat cu baioneta la armă se află într-o anumită
poziţie, mai ofensivă, iar fară baionetă se afla într-o altă poziţie,
mai defensivă. Cei cu baioneta la armă aveau, deja, o poziţie
ofensivă.
- Când aţi constatat acest lucru, ce aţi făcut?
- Am luat microfonul – aveam deja instalată o staţie
de amplificare în piaţă – şi am cerut, ca să audă toată lumea,
retragerea din faţa noastră a acelor soldaţi cu baioneta la
armă, a persoanelor care s-au intercalat pe nesimţite printre
soldaţii fără baionetă la armă. După intervenţia mea sonoră,
foarte hotărâtă, au fost retraşi toţi soldaţii cu baionetă care se
intercalaseră printre rândurile cu militari neagresivi.
- Dupa ora zece s-a anunţat la Radio sinuciderea
generalului Milea, care era comandantul Armatei, iar la
ora 12. 30 fuga soţilor Ceauşescu. Pe străzile Aradului se
aflau deja peste o sută de mii de cetăţeni. Bucuria acestora,
după fuga lui Ceauşescu, ca şi la Timişoara şi la Bucureşti
şi în întreaga ţară, a fost enormă, pretutindeni în ţară era o
adevarată euforie. Armata s-a retras în cazărmi, în vreme
ce revoluţionarii au intrat în sediul Consiliului judeţean,
producandu-se dupa ora 14.00 disoluţia vechii puteri.

(,,Revoluţia din Decembrie 1989 şi cele cinci luni petrecute

în fruntea judeţului Arad m-au marcat pentru tot restul vieţii!” –
Extras – Convorbire cu VALENTIN VOICILA, liderul Revoluţiei
din Decembrie 1989 de la Arad realizată de Emil Şimandan în
,,Caietele Revoluţiei” Nr. 6 (19)/2008, p. 70-75)

303
 BUCUREŞTI

21 decembrie 1989
Represiunea în timpul Revoluţiei Române s-a manifestat
şi prin arestarea mai multor sute de persoane, cele mai multe la
Timişoara şi în Bucureşti. Aceste persoane reţinute în majori­
tatea cazurilor în mod abuziv au fost “depuse” în cele două
închisori, să le numim de maximă siguranţă, ,,Popa Şapcă” şi
,,Jilava”. După informaţiile de care dispunem, la Timişoara au
fost reţinute 978 de persoane. La Bucureşti, conform adresei
Nr. 64704/SCRG/28.09.2012, în zilele de 21 – 22 decembrie
1989, la Penitenciarul Bucureşti – Jilava au fost încarcerate
588 de persoane.
La Bucureşti, prin mitingul organizat în ziua de 21 de­
cembrie 1989 în faţa sediului Comitetului Central al P.C.R.,
Nicolae Ceauşescu este convins că va reuşi să determine ma­
sele populare din capitală să ia atitudine împotriva evenimen­
telor de la Timişoara şi să-i condamne pe cei care au îndrăznit
să atenteze la cuceririle revoluţionare ale socialismului şi co­
munismului. Ceauşescu doreşte, prin această mare adunare po­
pulară – comparabilă cu cea din anul 1968 – să obţină adeziu­
nea muncitorimii bucureştene pentru condamnarea Timişoarei.
Vă prezentăm câteva din mărturiile celor participanţi la miting.
Ion Lupu, strungar, Întreprinderea de mecanică Fină,
Bucureşti: “Am fost aduşi la mitingul din Piaţa C.C. ca să
susţinem măsurile lui Ceauşescu împotriva revoltei celor de
la Timişoara. Nu ştiam multe despre cele ce se întâmplau în
vestul ţării, dar eram sigur că oamenii n-au ieşit degeaba în
stradă. Aşteptam să se întâmple ceva şi în Bucureşti. Şi s-a
întâmplat…”
Valentin Hurduc, muncitor tipograf la Întreprinderea
poligrafică „Scînteia”: „În 21 decembrie, dimineaţa, cum am
ajuns la serviciu, la Casa Scînteii, ne-au şi luat: „Pregătirea
pentru miting!”. Ne-au îmbarcat în autobuze şi ne-au dus până
la Spitalul Filantropia. De acolo am luat-o pe jos până în Piaţa
Palatului. Noi, cei de la „Scînteia”, am fost reparti­zaţi între
Bibliotecă (Biblioteca Centrală de Stat – n.r.) şi Palatul Regal.
În faţa Bibliotecii erau o maşină TV cu difu­zoare şi vreo 20-30
de inşi la vreo 30 de ani în jurul ei, care băteau din palme. A

304
început mitingul. Când a luat cuvântul Nicolae Ceauşescu, s-a
făcut linişte. La un moment a început să spună de Timişoara.
Atunci, un tânăr de vreo 25 de ani, cu un steag în mână,
şaten, cu faţa alungită, a strigat: „Timi­şoara...Timişoara... La
Timişoara au murit copii...” În mo­mentul acela în jurul lui s-a
făcut, aşa, un cerc. Dacă aţi văzut când intră câinele printre
oi, cum se dau toate la o parte, spe­riate... Aşa s-a întâmplat
acolo. Toată lumea s-a dat la o parte., în timp ce tânărul acela
continua să strige: „Timi­şoara... Timişoara... La Timişoara au
murit copii...” Şi să flu­ture steagul. L-am văzut cu ochii mei.
Să fi fost la vreo 10 metri de mine. De atunci nu l-am mai
întâlnit niciodată. Ori a fost împuşcat, ori n-a vrut să mai iasă
în faţă...”
În urma represiunii de la baricadă au fost 148 de morţi
şi răniţi:
Vasile Pantea, procuror: “La baricada de la Interconti­
nental sunt 49 de morţi. Au fost 50, însă unul nu era mort. […]
Dr. Firică Andrei (în decembrie 1989 era directorul
Spitalului de Urgenţă din Floreasca şi şeful uneia din secţiile
de ortopedie din spital): “În perioada revoluţiei am stat tot
timpul în spital şi acolo, timp de patru zile, s-au făcut peste 400
de operaţii, lucrându-se zi şi noapte. Aceste operaţii au fost
numai la răniţii care veneau. A fost un infern. În 21 au venit
destul de puţini răniţi, toţi erau manifestanţi şi, deci, nu a fost
nevoie să chem personalul de acasă pentru a întări echipele de
gardă. Au fost totuşi numai 10-15 răniţi, deci nu depăşea ca­
pacitatea de rezolvare şi de aceea nu am chemat pe nimeni. În
ziua următoare am cerut colegilor să nu mai plece, lucrurile
au început să se precipite, a fost sinuciderea lui Milea, a ur­
mat fuga lui Ceauşescu. Eu eram în sala de operaţii în acel
moment şi a fost o perioadă liniştită până seara, dar în cursul
nopţii a început dezastrul. Au început să vină foarte mulţi, ma­
rea masă fiind din manifestanţi călcaţi de tancuri, ţin minte
câţiva tineri cu capul devenit pătrat, striviţi, altul înjunghiat
cu baioneta la gât, şi numărul lor creştea în fiecare oră”.
Generalul-maior Cornel Bădoiu, procuror militar în
cadrul Parchetului Militar Bucureşti: “În seara de 21 decem­
brie, am trecut prin Piaţa Universităţii şi la Batiştei. În faţa
mea a fost împuşcat un om. Era cam la o distanţă de 20-30

305
metri de mine. Se urcase pe semafor şi a căzut fără să scoată
un ţi­păt, s-a prelins aşa, pur şi simplu. A fost lovit în cap. A fost
o moarte instantanee. Mai eram cu cineva şi i-am zis: hai să
mergem, că aici nu-i de glumă. A doua zi, dimineaţă, am tre­cut
din nou prin Piaţa Universităţii. Era ora 7 şi am văzut cum se
spăla sângele de pe caldarâm; am traversat Piaţa Teatrului
Naţional, am intrat pe str. Tudor Arghezi, în spatele Teatrului
Naţional, unde era fosta Procuratură militară, fostul meu loc
de muncă, şi i-am întrebat pe foştii subalterni, măi, ce s-a în­
tâmplat azi noapte aici, şi aceştia mi-au spus, şefule, s-a tras
toată noaptea, sunt morţi, au fost răniţi. Într-adevăr, plecând
de acolo şi traversând bulevardul să vin spre Piaţa Sf. Vineri,
se trăgea, cordoane de militari în termen care trăgeau foc de
avertisment în aer, în spate Miliţia şi în al treilea rând civili
înarmaţi. Acesta era sistemul. Demonstranţii, cu lumânări,
strigau lozincile cunoscute: „Jos Ceauşescu! Jos dictatura!”…
Claudiu Popa (în decembrie 1989 era student): „În di­
mineaţa de 21 decembrie, pe la ora 9.00, am ajuns la Univer­
sitate, în pasaj. Nu am scos nimic la vânzare, am stat în ex­
pectativă. (ca student, se ocupa în timpul liber cu comerţul
ambulant pentru sărbătorile de iarnă – n.r.). Ceilalţi din jur
scoseseră marfă. În jurul orei 11.00, cam cu o oră înainte să
se spargă mitingul de la Sala Palatului, ne-am scos şi noi pă­
puşile. La un moment dat, s-a auzit un vuiet şi imediat ne-am
pomenit cu o mulţime de oameni intrând în Pasajul Universi­
tăţii. Erau agitaţi, părea că în spatele lor erau nişte vampiri,
nişte fiare. Speriaţi este puţin spus. Am strâns repede şi am
intrat, împreună cu ei, jos, la metrou. Mulţi aveau hainele sfâ­
şiate. Bărbaţii aveau pantalonii sfârtecaţi pe la spate. Femeile
– fără pantofi, pierduţi probabil când au fugit. Hainele păreau
sfâşiate cu un pix, cu un cui. Din spusele lor am înţeles că
erau muncitori, aduşi de la întreprinderi. Unii spuneau că, în
timpul mitingului, s-a auzit un vuiet şi au simţit o împunsătură
în spate. Deci, au fost infiltraţi oameni în spatele lor. Oamenii
au crezut că se trage şi au fugit. Am văzut cu ochii mei bărbaţi
care aveau pantalonii rupţi. Alţii au spus că din partea asta­
laltă, pe Calea Victoriei, de la Hotelul Athéné Palace, ar fi
venit un grup cu lozinci «Jos, Ceauşescu!» şi că de acolo s-ar
fi stârnit vuietul. Am zis că nu am ce să mai caut aici, în pasaj.

306
Mama lucra la Ministerul Învăţământului, la Editura Didac­
tică. Pe strada Spiru Haret este Ministerul Învăţământului şi
pe o străduţă – Editura Didactică şi Pedagogică. Este şi acum.
Aveam vreo şase cutii legate cu aţă şi am hotărât să lăsăm cu­
tiile la mama, la serviciu, şi să vedem şi noi ce se întâmplă.
Lucrurile se precipitau. Autobuzele nu mai circulau sau cir­
culau rar în zona respectivă. Am luat-o repede, pe bulevard
în jos, spre Cişmigiu, am traversat Cişmigiul şi am ajuns la
mama la serviciu. Am lăsat cutiile şi apoi am luat-o către Ca­
lea Victoriei, dar nu spre Sala Palatului. Am luat-o în sus şi
am dat de grupuri de oameni, de regulă tineri, care se vedea
clar că erau organizate. Erau conduşi. [...] Am luat-o pe o
străduţă, unde era Confecţia, pe vremea respectivă. De aici,
când s-a spart mitingul, o parte dintre ei au fugit către Uni­
versitate, în metrou, alţii au luat-o spre Sala Palatului. În faţă
nu aveau cum să meargă, pentru că era un cordon de miliţie
care ţinea mulţimea. O altă parte, pe Calea Victoriei. Am vă­
zut oameni care se retrăgeau, ţipau, în faţa lor veneau trupe,
adică miliţieni. Trecuseră cam 30-40 de minute de la sparge­
rea mitingului, în care forţele de ordine deja făceau presiuni.
Ne-am speriat şi am mers şi noi în partea asta. Am văzut un
grup venind dinspre căminele de la Liceul „Tonitza“. Erau
nişte puştani, mai mici decât mine. Un tip de vreo 20 de ani
dintr-un grup de copii, ca în filmele de război, cu pieptul dez­
velit – avea o cămașă albă şi contrastul cu pielea era mare –
spunea: „Haideţi, trageţi!” După care s-au retras. Se făcuse
deja ora 14.00 şi ne-am retras la Ciclop, în Piaţa Universită­
ţii, deasupra, în faţă la Inter şi am stat acolo. Nu s-a mai cir­
culat. La Inter a apărut Dan Iosif sau Dumitru Dincă. (Atunci
nu ştiam cum îi cheamă). Eram deja grupaţi în mijlocul Pieţei
Universităţii, unde este scuarul acum, şi în faţă la Interconti­
nental. Toată zona era blocată, începuseră să vină trupele de
ordine. Se mai circula dinspre bulevard; pe Magheru nu se
mai circula. A apărut cineva cu o portavoce. Acolo, m-am în­
tâlnit cu un fost coleg de liceu, Pompiliu Diplan, nepotul acto­
rului Constantin Diplan. Am stat cu el până noaptea târziu. A
fost primul care s-a dus să facă greva foamei la Baricadă...”
[...]„Manifestanţii s-au baricadat la restau­rantul
Dunărea, care avea o terasă mare în faţă. Erau foarte multe

307
mese de metal. Şi cum era iarnă, mesele fuseseră strânse
şi depozitate. Era şi un gang, care duce în spatele blocului
respectiv. Oamenii au făcut baricade din mese, din tot ce gă­
seau. Am luat şi tomberoane grele, cu capace, din spatele blo­
cului de pe Magheru. La un moment dat, eram vreo 300 de
persoane şi foarte mulţi privitori pe margine. Unii au început
să plece. Grupul se micşora din ce în ce. Au început să vină
cordoanele de soldaţi. În spatele lor erau două rânduri de
oameni îmbrăcaţi în haine negre de piele. Or fi fost de la mili­
ţie, nu ştiu, că nu aveau ecusoane. Au venit şi din spate şi ne-
au înconjurat. M-am speriat. Eu eram pe scuarul de iarbă,
unde acum este ceasul. Veneau, succesiv, maşini de pompieri
şi T.A.B.-uri, care au spulberat totul... Eu am mişunat, nu am
stat într-un loc. Nimeni nu stătea într-un loc. Era un du-te-
vino. Din punctul meu de vedere, primul grup de blindate şi
maşini grele a venit dinspre Rosetti. Toate aleile din spatele
Teatrului Naţional şi Intercontinentalului, unde este ambasada
americană, erau umplute cu blindate, cu soldaţi. Când am vă­
zut câte trupe sunt, am îngheţat. Nu stăteam într-un loc, căci
dacă stăteam, mă ţintuiau ăştia! Punea unul ochii pe mine
din spatele soldatului şi te lovea sau te prindea. Nu ştiai dacă
trage sau nu. Îi vedeai cu armele. Nu era o joacă. Ideea era
să nu stai pe loc. Toată lumea judeca în felul acesta. Nu era o
ţipătură, o manifestaţie în sensul direct. De la ora 14.00 până
la 21.00 seara, nu putea cineva să ţipe într-una. Mai apărea
o trupă, se auzea: huo!! Se mai linişteau lucrurile, iar mai
apă­rea un T.A.B., care venea în forţă. Schimbau structura de
strân­gere, pentru că ei au vrut să prindă oamenii într-un cerc,
să-i urce în maşină şi cu asta, basta. Nu s-a întâmplat aşa. Şi
atunci, tot grupul mişuna. Ba îi strângea mai în faţă, ba mai în
spate. La un moment dat, am văzut câţiva indivizi din aceia în
negru. Ne-au ţintuit pe mine şi pe Diplan. S-au pus pe alergat,
să vină înspre noi. Noi ne-am speriat şi am luat-o la fugă. Eu
am copilărit aici, în centru. Şi şcoala generală, şi liceul, le-am
făcut aici, deci cunoşteam foarte bine zona. Am luat-o spre
restaurantul Dunărea, ne-am oprit să ne tragem sufletul. Când
am crezut că ne-au pierdut, am dat nas în nas cu ei. Am fugit pe
strada care duce la Editură, ne-am furişat şi ne-am ascuns în
nişte tufe. Pe Diplan, la un moment dat, l-am pierdut. Nu ştiu

308
pe unde s-a ascuns, pe la o intrare în Cişmigiu. Cert este că, de
acolo, am plecat acasă! Am ajuns la ora 24.20, pe jos. A doua
zi, pe 22, mă duc din nou acolo. Lucrurile se schimba­seră.
De data asta, m-am dus pe Magheru, cu o maşină din
Drumul Taberei, am coborât pe la Cişmigiu şi după aceea am
luat-o pe jos. Am ajuns aproape de Piaţa Romană. Pe tot bu­
levardul erau tancuri. Lumea era pe margini şi huiduia. A durat
vreo două-trei ore chestia asta. În jurul orei 11.00, exact în faţa
mea, în Piaţa Romană, l-am văzut pe Ion Caramitru, care, la un
moment dat, s-a urcat pe un T.A.B. Ăla îl ameninţa. El era cu
flori, începuse să se dea flori. Lozincile se schimba­seră: «Armata
e cu noi!» Armata era în expectativă. Erau ca sta­nele de piatră.
Defilau tot timpul, era un du-te-vino, se postau, iarăşi plecau. Nu
se întâmpla nimic. Nimeni nu trecea cu ma­şina. Multă lume era în
spatele gărduleţelor, de o parte şi de alta. Era foarte multă lume
pe Magheru, dar pe trotuar, nu pe stradă. Nu era nimic baricadat.
Locul era deschis, dar nu se circula. În seara respectivă, am avut
senzaţia că, la o forţare a maşinilor blindate au luat un om. Nu
ştiu dacă l-au luat. Cert este că am văzut nişte oameni care l-au
ridicat. Nu ştiu, s-a lovit, s-a împiedicat. Erau în expectativă.
Nici nu te lăsau să-i cucereşti, nici nu veneau peste tine. Când
Caramitru s-a urcat pe T.A.B., atitudinea soldaţilor a fost să-l
dea jos. El s-a ferit, s-a dat puţin la marginea tanchetei. S-a suit
din nou pe T.A.B. Toată treaba a ţinut cinci minute, după care a
discutat ceva cu comandantul T.A.B.-ului respectiv şi a început
să ţipe: «Armata e cu noi!» «Milea s-a sinucis!» «Ceauşescu a
fugit!» Gruparea asta de T.A.B.-uri avea un conducător şi el s-a
suit chiar acolo. Cu T.A.B.-urile au plecat către Guvern şi apoi la
Televiziune...”
Elena Netedu: „În ziua de 21 decembrie, când am ieşit
din blocul unde locuiam, un locatar mi-a spus că nu pot să trec
spre Ateneu sau spre Universitate, că este blocat de scuti­eri.
Am plecat. A mers şi un vecin din bloc cu mine. Am luat-o pe
strada Luterană, am ieşit prin spatele hotelului Bucureşti în
Calea Victoriei, am luat-o pe strada Nikos Beloianis şi am ie­şit
în Magheru. Am mers la magazinul Eva, acolo erau cor­doane
de ordine, circulaţia era oprită. Am mers spre Univer­sitate,
depăşind toate cordoanele de ordine, fără să mă oprească
nimeni până la Dalles.

309
 Acolo erau opriţi şi manifestanţii, înconjuraţi cu cor­
doane de ordine. Mi-am dat seama despre ce este vorba şi
m-am alăturat lor. Parcă îi cunoşteam dintotdeauna. Am strigat
împreună cu ei «Jos Ceauşescu!», «Timişoara! Timişoara!».
Un bărbat s-a apropiat de mine, mi-a dat nişte flori şi-a spus
să trec după cordon, să dau flori la soldaţi, să vorbesc cu ei,
că sunt femeie şi o să mă înţeleagă. Să le spun să nu tragă
în manifestanţi! Eu am luat florile şi am intrat după cordon,
acolo unde era înconjurată masa de manifestanţi. Eram faţă-n
faţă cu cei din cordonul de ordine, la vreo nouă metri. Era un
bătrân cu tricolorul în piept care le-a pus flori la cingătoare
la cei cu arme. Atunci am mers şi am vorbit cu un bărbat din
primul rând, am vrut să le dau flori şi n-a primit. În schimb,
şi-a desfăcut arma şi nu avea încărcător; a spus că nu aveau
or­din să tragă.
Primul rând din cordon era format din nişte bărbaţi
până în 35 de ani, îmbrăcați în haine bleumarin, cu bonetă,
fără nici un însemn şi aveau arme cu baionetă. Al doilea rând
era format din miliţieni care se ocupau cu ordinea publică pe
stradă. Al treilea cordon era format din militari în termen.
După aceste trei cordoane, la o distanţă de vreo zece metri,
erau trei tanchete, îndreptate cu faţa spre Universitate. În
spatele tanchetelor erau rânduri de soldaţi în termen. Mă ui­
tam la fiecare soldat în parte să văd dacă nu e şi fratele meu
acolo. Fratele meu mai avea aproape o lună să se elibereze
din armată. În timp ce strigam, din spatele manifestanţilor a
venit un camion de armată, care a trecut printre manifestanţi,
printre cei din cordonul de ordine, a trecut de tanchete şi a
adus alţi militari.
Am continuat să strigăm mai tare, în timp ce ne apro­
piam şi mai mult de cordonul de ordine. Mai târziu, când deja
fraternizam cu cei din cordonul de ordine, a apărut, tot din
spatele manifestanţilor, un camion, la fel ca primul, într-o vi­
teză mare, a călcat manifestanţi, a călcat cordonul de ordine şi
s-a oprit în faţa tanchetelor. Era un camion de armată.
Un bărbat care avea în mână o punguţă cu 250 g de
carne, raţia unei persoane pe o lună, s-a dus la camion, a tras
de uşă, dar nu s-a deschis. Alţi manifestanţi trăgeau de morţii
de sub roţile camionului. Când au văzut că toţi manifestanţii

310
trecuseră de fostul cordon de ordine, din spatele tanchetelor au
început să tragă în sus. Nu se mai auzea nimic. Eram cu toţii
la pământ, unii peste alţii. Când au încetat că mai tragă, ne-
am sculat în picioare, eram încremeniţi cu toţii, eu nu puteam
să mă mişc; mi s-au încleştat dinţii, nu mai puteam să strig,
nu mai puteam să deschid gura. Am auzit o voce care a dat
ordin să se for­meze din nou acel cordon de ordine. Mi-a dat
cineva o lumâ­nare, nu am apucat să o aprind. M-au prins nişte
bărbaţi, mi-au spus să nu opun rezistenţă, mi-au dat un pumn
în ficat, mi-am revenit când eram într-o curte, unde mă băteau
cu picioa­rele în burtă, mă trăgeau de păr. Cineva mi-a dat
un picior tare în spate, după care am căzut în genunchi. Mi-a
strigat să ridic mâinile-n sus. A văzut că aveam o lumânare în
mână. A venit la mine şi mi-a spus:«Jeleşti morţii?» şi mi-a
băgat-o pe gât să o mănânc. A stat lângă mine până a văzut că
fărâmam ceară între dinţi, o parte am înghiţit ceara şi o parte
mi-a ră­mas în gură.”
Ion Oancea: „În ziua de 21 decembrie, în timp ce în
Pi­aţa Palatului se desfăşura mitingul lui Ceauşescu, am luat
le­gătura cu Marius Momea şi Olga Pantazie şi ne-am deplasat
la ambasadele Americană şi Sovietică unde am testat terenul
pentru a pătrunde în interior în după-amiaza zilei respective.
Deplasându-mă apoi la secţie am luat cunoştinţă de la colegii
care au urmărit mitingul la televizor că acesta s-a transformat
în miting de protest. Am plecat imediat împreună cu Marin
Enache la Piaţa Romană. Aici ne-am alăturat studenţilor. S-a
pornit pe str. Dorobanţi spre Universitate. Se scanda: «Jos
comunismul!», «Jos Ceauşescu!», «Jos Analfabetul!» etc. De
la balcoane se aplauda, erau oprite maşinile, se alăturau oa­
menii. Am revenit la Toboc la secţie, am anunţat oamenii şi
am plecat în Piaţa Universităţii împreună cu Enache Marian.
În rondul din intersecţie se juca Hora Unirii. Demonstram pe
carosabil în faţa hotelului Intercontinental. Străzile laterale şi
Magheru erau blocate de tancuri ale armatei. În faţa acestora
zid de miliţieni, iar în faţa acestora zid format din cei cu căşti
şi scuturi. Pe stâlpul metalic cu consolă unde scrie «Parking»
s-au urcat mai mulţi tineri cu steagul tricolor şi stema decu­
pată. Un tânăr cu geacă citea un program (l-am recunoscut
mai târziu pe Dincă), se aplauda, se strigau lozinci printre

311
care «plopul face mere, răchita micşunele». Grupul nostru s-a
mărit, am iniţiat lozinci pe care le-au strigat toţi. Câţiva tineri
strângeau semnături pentru noul partid. S-a înserat, armata
a început să facă manevre. Se trecea cu maşini de armată şi
tan­curi pe bulevard printre demonstranţi. Când se trecea cu
vi­teză mare, unii tineri erau agăţaţi de şenile. După ce s-a re­
glat viteza, tancurile venind pe bulevard dinspre Scala spre
Universitate au început să tragă. Ne-am deplasat spre Inter şi
ne-am aşezat jos. Am revenit în stradă. Unii tineri nu au plecat
din stradă. Blindatele reveneau, un coleg, Enache, mi-a arătat
că de pe tancuri se trage în sus. După ce blindatele au trecut
a doua oară, pe carosabil au rămas morţi. Tinerii strigau: «20
de morţi». Am numărat cadavrele din faţa scutierilor ce barau
strada Batiştei; erau opt cadavre. Acum se striga cel mai des
«Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!» şi «Luptăm, murim şi
liberi o să fim!».
După distrugerea baricadei, scutierii şi cadrele de
miliţie încep să-i vâneze şi să-i aresteze pe manifestanţi.”
Vasile Pantea, procuror: „…Toate forţele care au parti­
cipat la reprimarea manifestaţiei au operat şi aşa-zise ares­
tări, de fapt reţineri. Filiera a fost următoarea: Miliţia Capi­
talei şi, de aici, după ce se făcea o triere, Penitenciarul Jilava.
Au mai fost persoane reţinute la fostul sediu al Securităţii (a
Capitalei) şi la actuala Secţie 1 Poliţie, au mai fost şi la Secţia
14. Singura secţie de miliţie la care nu s-a procedat în acest
fel a fost Secţia 17, unde comandantul, din câte am înţeles,
de acord cu procurorul şef al sectorului, a dat drumul tuturor
persoanelor, sancţionându-le contravenţional pentru tulbura­
rea liniştii publice, iar cei care au fost la Secţia 17 nu au ajuns
în final la penitenciar. În acelaşi timp au existat şi cazuri de
persoane care, deşi rănite prin împuşcare, au fost supuse
aceluiaşi tratament brutal la sediul Miliţiei Capitalei.
Anghel Bedros: „Între restaurantul «Dunărea» şi «In­
tercontinental», în jurul orelor 15.15-15.30, [21 decembrie –
n.r.] se găseau în jur de 2.000 de persoane orientate spre Pi­aţa
Romană. Multă lume stătea şi privea de pe peluzele Tea­trului
Naţional, dar şi aceştia erau alături de noi, se agitau, creând o
strânsă unitate, dorind acelaşi lucru şi scandând «Libertate!»...
Ora 17.30-17.35. În acest moment s-a auzit zdrăngănit de arme.

312
Cred că armele au fost încărcate, moment în care întreaga
masă de oameni s-a oprit. Ne uitam unii la alţii, nimeni nu
mai înainta. Se striga «Şi voi sunteţi români!» şi «Timişoara
sânge, Bucureştiul plânge!». Eu mă aflam pe partea dreaptă
a bulevardului, pe al doilea culoar de circula­ţie, porţiune pe
care nu am depăşit-o atât timp cât am stat în zona Inter-Dalles.
Demonstranţii scandau şi se grupau spre primele rânduri. Eu
ajunsesem în rândul al doilea, alături de mulţi tineri şi tinere,
care cred că se cunoşteau între ei. După o perioadă de circa
10-15 minute de la oprire, fiind cu faţa spre Scala, din spate
am auzit ţipete şi un bubuit de motor şi, tot în acelaşi timp,
persoane care strigau: «Maşina, ma­şina!» Instinctiv am întors
capul peste umărul drept şi am vă­zut un camion de armată cu
prelată. Lumea ţipa şi fugea în stânga şi în dreapta. Am rămas
încremenit văzând cu ce viteză înainta.
Apropiindu-se, am distins mai bine marca DAC şi
faptul că avea ambele parbrize cu spărturi rotunde în centrul
fiecă­ruia. Nu avea farurile şi luminile de poziţie aprinse şi nici
în cabină nu lumina nimic. În acele momente am făcut un pas
spre stânga lateral şi am avut timp să apuc un băiat de haină
strigând «maşina». În acele moment, acel vehicul a intrat în
plin, lovind şi strivind mai mulţi tineri. Am încremenit cu pal­
mele pe faţă. Din toate părţile oamenilor le era frică să se
apropie de maşină...”
Bogdan Dârzu: „La data de 21 decembrie 1989
mă aflam în zona dintre cofetăria Athenée Palace şi Hotel
Bucureşti. Aveam cu mine un steag roşu cu stema P.C.R., steag
pe care l-am găsit sprijinit, înainte de a veni la Hotel Bucureşti
pe gar­dul imobilului de pe strada Anastase Simu nr 3. Am
încercat cu grupul de manifestanţi să străpungem barajul
format de miliţieni pentru a ne deplasa spre mitingul C.C.
P.C.R. La un moment dat, când se auzea vocea lui Ceauşescu
la tribună, am început să cântăm «Deşteaptă-te române».
O parte din cei aflaţi pe trotuare au venit pe carosabil
alături de noi. Un tânăr de 14-15 ani făcea fotografii şi striga
«Jos Ceauşescu!». A urmat un schimb dur de replici cu miliţienii
aflaţi la intersecţia dintre Calea Victoriei şi Calea Ştirbei
Vodă. Am scos steagul P.C.R. şi i-am dat foc de la o brichetă.
În scurt timp, s-a intervenit în forţă. Au apărut scutierii şi două

313
maşini de pompieri. A început bătaia. Demonstranţii paşnici
erau loviţi cu scuturile şi bastoanele. S-au făcut arestări nu­
meroase. S-a creat panică, fiecare fugea încotro putea. Miliţi­
enii şi scutierii erau pe urmele noastre.”
Traian Vasu, 62 de ani, a fost arestat în 21 decembrie
1989. Nu se afla singur în Piaţa Universităţii, la baricadă, ci
împreună cu Geta Vasu, fiica sa de 13 ani, elevă. Ambii au fost
desfiguraţi în bătaie, încarceraţi la Jilava, după un tranzit la
Miliția Capitalei: „La Universitate începuse să se tragă spre
manifestanţi, era aproape de miezul nopţii. Eram împinşi de
forţele de ordine şi ne-am deplasat spre scările de la Teatrul
Naţional. Miliţienii erau cei pe care eu i-am văzut executând
foc. Ne-am grăbit spre gura de metrou. De pe T.A.B.-uri se
exe­cuta foc automat.
Am coborât în pasaj, dar spre noi se trăgea cu mitrali­
era şi am fost nevoiţi să intrăm în staţia de metrou. Mai erau
acolo circa 30-40 de persoane. Era garat un tren cu direcţia
Pipera şi de la staţia de amplificare se anunţa mereu că este
ultima garnitură de tren pentru acea zi. Nu aveam de gând să
plecăm, vroiam să ne întoarcem.
După cinci minute s-a anunţat ceva ciudat, s-a spus
exact aşa: Soseşte tren în ambele direcţii. Era de fapt un sem­
nal. Miliţienii erau undeva sus pe scări şi noi am început să
strigăm lozincile pe care le folosisem şi în piaţă. Au apărut cei
de la U.S.L.A., cu scuturi, bastoane şi căşti. Un comandant al
acestora ne-a întrebat de ce strigăm că vrem libertate: «De ce
vreţi, mă, democraţie? Nu aveţi destulă? De ce îl vreţi jos pe
Ceauşescu? Aveţi voi altul mai bun?». Am fost luaţi pe rând,
trecuţi printr-un culoar de uslaşi, bătuţi cu bastoanele şi pi­
cioarele. Acelaşi tratament pentru toţi: femei, copii, bătrâni şi
bărbaţi.
După primul baston am avut impresia că îmi crapă ca­
pul şi că mi se împrăştie creierul. După celelalte lovituri, nu
mai percepeam realitatea, parcă pluteam, mergeam pe vârfuri,
mă ţineam de stâlpi, de podea, cu degetele. Erau artişti la lo­
vituri. După bastoane am primit şi o cască metalică în cap.
Vibram tot. Ne-au scos afară, la ceas, am mai primit o bătaie
groaznică de la nişte civili. Am asistat neputincios la bătaia cu
pumnii care i-a fost aplicată fiicei mele de către un civil.”

314
 Miliţia Capitalei
În sediul Miliţiei Capitalei sunt aduse în noaptea de 21
spre 22 decembrie 1989 sute de persoane reţinute ca urmare a
participării la manifestaţia de protest. Într-un raport al Secţiei
Parchetelor Militare se precizează: „Cea mai mare parte dintre
arestaţi au fost trecuţi printre nişte «cordoane» alcătuite din
cadre îmbrăcate în uniforme de miliţie ori din persoane îmbră­
cate în civil, au fost bătute în sediul Miliţiei Capitalei, ori pe
platoul din faţa acesteia. Cercetările efectuate pe parcurs au
stabilit că este vorba de un număr de 235 de persoane identifi­
cate ca victime ale acestor abuzuri (dar în realitate numărul lor
este mult mai mare). Toate persoanele audiate s-au referit, în
declaraţiile lor, la aceeaşi modalitate de agresare, respectiv la
existenţa «cordonului de cadre de miliţie şi civili» printre care
erau trecuţi cei reţinuţi, timp în care suportau lovituri repetate.
Doi dintre aceşti «civili» au fost identificaţi şi printre cei ce
acţionau în faţa hotelului Negoiu, «prelucrându-i» pe cei care
erau smulşi de către scutieri din rândul demonstranţilor şi tre­
cuţi în spatele cordonului. Multe dintre victime posedă certifi­
cate medicale care atestă leziunile suferite, iar bătăile au fost
aplicate atât bărbaţilor, cât şi femeilor.”
Vasile Pantea, procuror: “În legătură cu cele întâmplate
la Miliţia Capitalei există un dosar. Au fost audiate circa 600
de persoane care au fost ridicate din stradă şi tranzitate pe
la Miliţia Capitalei. Toţi relevă aceeaşi situaţie de fapt: erau
tre­cuţi printr-un cordon care le aplica corecţia necesară celor
aduşi. Cordonul era format din civili şi miliţieni, adică Secu­
ritate şi Miliţie. Majoritatea celor în uniformă erau subofiţeri,
în interior cei care se ocupau de ei şi care au exercitat inclusiv
violenţă au fost mai ales ofiţeri de la Miliţia Capitalei, iar cei
civili erau şi tineri, şi bătrâni…”
Dan Popescu, 40 de ani: “Mitingul lui Ceauşescu se
spărsese şi lumea începuse să vină la Universitate. La str.
Batiştei şi în zona rondului de la Universitate apăruseră for­
ţele de ordine dispuse în cordoane: scutieri de la U.S.L.A.,
miliţieni şi civili care, de la o poştă, se vedea că sunt de la Se­
curitate. Pe la ora 16, am plecat spre Piaţa Romană, în zona
unde se află acum restaurantul McDonald’s. Strada care du­
cea spre magazinul Eva era blocată de U.S.L.A. şi Miliţie.

315
 La un moment dat am auzit un ordin, s-a strigat ceva
de genul «Acuma!». Scutierii au început să se deplaseze spre
noi, lovind cu bastoanele în scuturi. Au format un cordon în
jurul nostru. Am încercat să fug. Cei de la U.S.L.A. s-au dat
în lă­turi şi o hoardă de miliţieni s-a năpustit asupra noastră.
Câ­ţiva civili au început să tragă oameni din grupul nostru pe
care apoi îi predau miliţienilor.
Pe mine m-a prins un civil îmbrăcat cu o haină lungă,
de culoare albastră. Aproape imediat m-au dat «în grija» unor
miliţieni de la Secţia 1. Am fost duşi la secţia 1, unde mai erau
alte zeci de arestaţi înghesuiţi pe holuri şi prin birouri.
Am fost interogaţi, bătuţi. Noaptea am fost duşi la Mili­
ţia Capitalei şi apoi la închisoarea Jilava. Aici a fost ceva de
neînchipuit. Eram călcaţi în picioare. Un militar mă lovea cu
cizmele în fluierul piciorului, ameninţându-mă să spun tot ce
ştiu despre capii revoltei. În timp ce eram bătut eram întrebat
continuu cine este şeful meu şi ce am cu Ceauşescu, care are
grijă de popor…”
Dan Sandu, 55 ani, muncitor: „21 Decembrie 1989.
Era trecut de ora 23. Fiind speriat, deoarece începuse să se
tragă în plin, am fugit spre fântâna de la Universitate. Lângă
mine a venit un civil care, binevoitor, mi-a zis că are maşina
parcată pe str. Ion Mincu, lângă Arhitectură, şi s-a oferit să mă
ducă acasă. Am avut încredere în el. Ajunşi pe str. Academiei,
l-am văzut făcând un semn altui civil.
A apărut un ofiţer de la Armată care m-a prins de mâini
şi m-a tras spre gangul de la Odeon. Au venit încă doi miliţi­
eni şi cred că un soldat care m-a luat la bătaie cu pumnii şi
picioarele. Mă întrebau de ce nu îi las să doarmă liniştiţi şi
ce mi-a făcut tovarăşul Ceauşescu de îl huidui atât. A apărut
un colonel de armată care, după ce mi-a dat doi pumni, m-a
în­trebat la fel «Ce ai cu tovarăşul Ceauşescu? Partidul ţi-a
dat casă, de mâncare, loc de muncă şi tu faci pe nebunu?»
Noro­cul meu a fost că dinspre Universitate au început să vină
şi alte grupuri de demonstranţi. Preocupaţi să prindă şi alţi
protestatari, am fost lăsat în paza unui soldat şi am reuşit să
fug, adăpostindu-mă timp de trei ore în scara unui imobil din
Pasajul Victoriei.”

316
 Grigore Tomescu, Bucureşti: „În 21 decembrie, după
spargerea mitingului, ne-am grupat la Intercontinental. În ju­rul
orei 22, am plecat spre casă, cu hotărârea fermă de a re­veni, cu
alimente şi însoţit. Cu autoturismul cumnatului meu (pe care l-am
regăsit, de asemenea, acasă şi care, de aseme­nea, era hotărât să
revină în centrul oraşului, unde se decidea soarta neamului), am
ajuns pe str. Colţei cam pe la ora 23.30. Întâlnisem în drumul
nostru spre Universitate mai multe pa­trule ale miliţiei, tancuri
în mişcare, grupuri răzleţe de de­monstranţi şi văzusem pe cer
dârele luminoase ale trasoare­lor.
La ieşirea din str. Colţei am fost opriţi de un detaşament
al armatei, echipat ca de război. Scoşi cu brutalitate din auto­
vehicul, am fost percheziţionaţi, împunşi cu baioneta şi, parcă spre
a-şi face curaj, un soldat de lângă noi a tras în aer două focuri de
armă. Am crezut atunci că vom fi împuşcaţi pe loc. Când au găsit
alimentele, aflate asupra noastră şi în maşină, ne-au dat pe mâna
unui căpitan de miliţie care, cu escortă mi­litară, ne-a târât până
în faţa Muzeului de istorie şi artă al municipiului Bucureşti, unde
se aflau dube înconjurate de «antiteroriştii» lui Ceauşescu. Luaţi
în primire de aceştia, am fost loviţi cu picioarele, cu pumnii, cu
paturile armelor auto­mate, cu bastoanele de cauciuc, scuipaţi,
înjuraţi şi trântiţi pe jos.
Am fost înghesuiţi cu nemiluita într-o dubă albastră, în
învălmăşeala de la uşă pierzându-mi ochelarii. După oprirea
vehiculului, am fost coborâţi din dubă unul câte unul şi trecuţi
printre şiruri paralele de miliţieni, care ne loveau cu ce le ve­
nea la îndemână. Ajunşi în interiorul unui sediu al miliţiei
(mai târziu, la Jilava, am aflat că fusese sediul Inspectoratului
Miliţiei Bucureşti) cu lovituri şi înjurături am fost obligaţi să
ne culcăm pe cimentul unui hol, unul peste altul câte 2-3, cu
faţa în jos, cu mâinile pe cap şi fără să mişcăm. Miliţienii căl­
cau pe noi, ne loveau şi ne înjurau după cum voiau, văzând
în acţiunea populară de la Bucureşti şi un atentat direct la
sta­tutul privilegiat de care se bucurau sub regimul dictatorial.
Am fost obligați apoi să ne aşezăm în genunchi, legaţi
cu sfoară doi câte doi, şi am stat aşa un timp (cât? nu ştiu,
ceasul mi se defectase în decursul violentărilor suferite) cu
faţa la perete; am fost din nou loviţi (eu am primit două sau trei
lo­vituri de baston în cap), sfoara începuse să ne pătrundă în

317
carne, iar genunchii să ne doară. Îndeosebi unul dintre călăii
noştri, îmbrăcat în civil, cu o voce subţiratică, s-a ilustrat prin
cruzime şi sălbăticie; nu i-am văzut chipul, fiind obligat tot
timpul să privesc în podea sau perete, dar l-am auzit lăudându-
se că a arestat şi un ziarist.
Printre cei chinuiţi alături de mine se aflau tineri şi ti­
nere de 15-16 ani, bătrâni de 60 ani, intelectuali şi muncitori,
elevi şi studenţi. Una dintre fetele arestate, însărcinată cum
era, a început să vomite în urma bătăilor; cu greu i s-a îngă­
duit să se spele. Când un bătrân a arătat că suferă de inimă şi
nu poate suporta şederea prelungită în genunchi, i s-a răspuns
cu batjocuri şi lovituri. Undeva, pe cimentul rece, un adoles­
cent gemea, fiind împuşcat în abdomen.
Într-un târziu ni s-a spus să ne ridicăm şi să ne încolo­
năm. Am fost din nou trecuţi printre şirurile de călăi, fiind din
nou bătuţi până la urcarea într-un camion al miliţiei, compar­
timentat în interior. Într-o cabină, în care doi oameni stăteau cu
greu, am fost înghesuiţi cinci bărbaţi. Nu ştiu cum arătam eu, dar
priveliştea oferită, de la numai câţiva centimetri, de camarazii
mei era îngrozitoare: sânge, deformări ale feţei, tumefieri.
Drumul parcurs fiind lung, aerul a devenit tot mai irespirabil. Ne
împăcasem însă cu ideea morţii, iar chipul ei ne era indiferent.
Când camionul s-a oprit, gândul la noile maltratări ce aveam să
le suferim la coborâre ne făcea să ve­dem într-o posibilă execuţie
un fericit sfârşit al chinurilor noastre.”
Cristina Dârjan (reţinută în 21 decembrie 1989, în jurul
orei 13.00): „Plecasem la muncă împreună cu o colegă. Am
ve­nit cu metroul la staţia Izvor şi am mers spre Casa Centrală
a Armatei, dar aici am observat un cordon de scutieri. Deoa­
rece nu am putut trece, ne-am întors şi am mers pe strada Bre­
zoianu, ieşind la restaurantul “Turn”, am urcat pe strada 13
decembrie (astăzi str. Ion Câmpineanu – n.r.) spre magazinul
«Electrolux». Lângă magazine erau cordoane de miliţiei, dar
şi militari plus cadre de la U.S.L.A., cu scuturi, bastoane şi
arme automate. De asemenea, am observat persoane civile cu
apa­rate de filmat şi fotografiat. Am luat-o spre Palatul Telefoa­
nelor şi am intrat în masa de manifestanți care demonstrau
paşnic, scandând lozinci anticeauşiste şi anticomuniste. La un
moment dat, m-am trezit luată de mână de un miliţian care a

318
coborât dintr-o Dacia neagră. M-a târât spre maşină întrebându-
mă ce am cu miliţia de o huiduiesc. În autoturism mai erau doi
civili arestaţi. M-au dus la Miliţia Capitalei, apoi la Penitenciarul
Jilava.”
Traian Vasu: „După ce ne-au scos de la metrou, afară
era o dubă. Am crezut că am scăpat de bătaie. A urmat un tra­
seu pe jos până la Miliţia Capitalei, primind continuu pumni şi
picioare. La un moment dat nu mai ştiam de mine. M-am trezit
în gang la Miliţia Capitalei. De o parte şi de alta era format un
coridor de miliţieni, umăr la umăr. Din nou bătaie.
Nu mai ştiu bine ce s-a întâmplat, am fost aruncat la
grămadă, în arest. Am fost îmbrâncit peste alte persoane care
se aflau acolo. Eram întins pe podea, pe ciment. Se auzeau
gemete. Pe la ora 2.30 au venit şi ne-au legat mâinile. Se ter­
minaseră cătuşele şi ne-au prins de mâini cu frânghie, doi câte
doi. În drum spre camion, iarăşi bătaie. Eu nu mai aveam loc
în camion, dar un miliţian a găsit soluţia: ne-a îndesat cu pa­
tul armei ca să poată să închidă uşa dubei. Ne sufocam din
cauza îngrămădelii, iar unii oameni răniţi urlau de durere şi
cereau ajutor medical.”
Vlad Laurenţiu, student: „La amiaza zilei de 21
decem­brie a început; am văzut ceata «încoronată», cuprinsă
de pa­nică, tot balconul înspăimântat, ca şi cum ultimul cuvânt
fu­sese spus şi mai ales mulţimea care îşi regăsise dreptul de
a huidui. Străzile au început să existe cu adevărat. Întâi, nişte
civili au alergat oamenii răzleţiţi în josul bulevardului Gheor­
ghe Gheorghiu-Dej, apoi parcă s-au strâns toate energiile, tre­
când în marş printre maşinile oprite, scandând: «Timişoara»,
«Jos cu asasinul», «Noi suntem poporul». Cineva a avut ideea
să cântăm «Deşteaptă-te, române!». Totul era strigăt şi fra­
ternizare, de aceea poate unii au uitat că trebuia să fie o de­
monstraţie paşnică. Vitrina librăriei de pe bulevard a fost
spartă, iar cărţile «genialilor» călcate în picioare. Ridicat
de pe stradă în pumni de un grup de securişti, strigând după
ajutor, cu hainele rupte, am fost dus la Inspectoratul General
al fostei Miliţii, unde a început coşmarul. Nu coşmarul bătăi­
lor, ci al incertitudinii… Am stat circa patru ore (deci până în
jurul orei 18.00-18.30), în cabinetul unui căpitan de miliţie,
suportând pumnii şi întrebările retorice ale securiştilor. («Ce,

319
mă, vrei să fie ca în Polonia, să-ţi dai tot salariul pe o pâine?»;
«Tu nu îţi dai seama că-n capitalism, unde vreţi voi, tacto nu
te-ar fi putut ţine-n facultate?»; «Tovarăşu’ Ceau­şescu te ţine
pă mâncare şi pă carte şi tu vrei libertate?»). Au existat şi
întrebări la obiect, dar nici acestea nu aşteptau răs­pun:«Cine
era mă ăia cu care erai?»; «Să-mi spui din ce organizaţie
faceţi parte!»).
Până la urmă a venit cineva foarte nervos, un tip mic,
cu ochelari şi cu părul zbârlit, scrâşnind printre dinţi c-am să
spun tot; văzând că nu prea am ce spune, au devenit mai con­
cilianţi; mi-au cerut doar trei nume! Cu timpul, au cam uitat
de mine; rămăsesem doar cu căpitanul de care am amintit,
re­dactând declaraţia şi pândindu-i orice mişcare. Telefonul pe
care l-a primit la un moment dat m-a făcut să tresar: a spus
doar atât: «e groasă, e groasă rău» şi a închis. S-a îndreptat
apoi spre fereastra biroului, uitându-se parcă pe cer, căutând
cu privirea elicopterele care se auzeau atât de aproape de
noi. Pe coridoare, însă, încetaseră zgomotele, strigătele şi
icniturile înfundate. Era clar că nu se terminase şi speram să
nu se ter­mine, pentru că asta era şansa mea.”
Ştefan Alexandrescu, 46 de ani: „În jurul orelor 22-
22.30, când se crease panică în Piaţa Universităţii din cauză
că se trăgea cu mitralierele [pistoale-mitralieră – n.r.], am
încercat să scap luând-o pe strada 13 Decembrie. Erau gru­
paţi nişte angajaţi U.S.L.A. Vreo 2-3 au încercat să mă prindă,
dar am scăpat ca prin urechile acului. Am ajuns în capătul
străzii, dar aici erau nişte miliţieni care ne aşteptau. În faţa
Hotelului Union am fost prins şi legat de mâini cu o sfoară.
Eram mai mulţi demonstranţi reţinuţi în acea zonă. Peste un
timp am plecat sub escorta miliţienilor pe jos spre Miliţia Ca­
pitalei. Mai mulţi au încercat să fugă, dar fără succes.
Pe strada Beldiman ne aşteptau nişte cadre care ne-au
luat la bătaie. Am intrat în sediu şi iarăşi bătaie. Ne loveau nu
numai miliţienii ci şi nişte civili care nu ştiu cine erau. Am au­
zit lângă mine glasul unui miliţian care ţipa la altul: «Luaţi-l
pe ăsta că e mort, nu mai mişcă».
Ca să scap de lovituri m-am culcat jos, crezând că nu
mă vor mai lovi. De unde, mă izbeau cu picioarele cât puteau.
M-au ridicat şi mi-au zis să ridic mâinile sus. Au început să-mi

320
tragă coturi în coaste. Eu nu mai simţeam aproape nimic. Peste
jumătate de oră mi-am pierdut cunoştinţa din cauza lo­viturilor
primite în special în zona capului. M-am trezit arun­cat într-o
grămadă de oameni. Când mi-am revenit, a venit un general
care le-a spus miliţienilor să ne ia de acolo. Nu mai aveau
cătuşe. Ne-au legat cu sârmă de mâini şi ne-au suit în dube.”
Nicoleta Lorena Matei (În 21 decembrie 1989, după
ora 23, împreună cu fratele ei, Petrişor [12 ani], cu tatăl ei,
Nicolae Matei, cu câţiva prieteni şi vecini se îndreptau de la
Piaţa Uni­versităţii spre Unirii): „În zona Unirii, lângă fântâni,
am fost luaţi în primire de nişte soldaţi care ne-au întrebat
ce căutăm la ora asta prin oraş. Unul dintre ei a remarcat că
suntem ră­guşiţi şi avem hainele murdare de noroi din cauza
faptului că ne-am târât din cauza gloanţelor, la Universitate.
A apărut un individ care de la spate ne înghiontea cu o armă
şi ne-a pus să mergem în pas alergător spre circa de miliţie
14. Acolo ne-au băgat într-un garaj bine luminat. Erau forte
multe persoane cu mâinile ridicate. Pe mine, fratele meu şi
tatăl meu ne-au pus apoi cu faţa la perete. Miliţienii ne-au
luat pe toţi la bătaie cu bastoanele. În garaj erau vreo 20 de
persoane. Eu şi fratele meu am început să plângem. În spatele
meu auzeam strigătele unei persoane crunt bătute şi care era
stropită din când în când cu apă pentru ca să-şi revină. La un
moment dat, cineva a dat ordin că aducă câinele. Au încercat
să asmută câinele împotriva noastră, dar acesta s-a oprit în
cadrul uşii şi se uita la noi. Degeaba l-au bătut zdravăn şi
întărâtat, câinele nu vroia să sară asupra noastră. După trei
sferturi de oră au chemat dubele. Atunci l-am văzut pe cel care
fusese bătut foarte rău de miliţieni: nu mai avea scalp, părul îi
fusese smuls. Am ajuns la Miliţia Capitalei. Cineva a dat ordin
să fie puşi în faţă copiii. Am crezut că scăpăm de bătaie, dar
am în­casat o nouă porţie de bătaie, trecând printr-un cordon
de mi­liţieni.
Am fost introduşi într-o celulă eu, fratele, tatăl şi un ve­
cin. Toată noaptea am văzut trasoare şi am auzit împuşcături.
Am fost interogaţi şi am plecat în jurul orei 2. La ieşirea de la
miliţie, pentru nu mai aveau cătuşe, ne-au legat mâinile la unii
cu sârmă ghimpată, la alţii cu sfoară. Am urcat într-o după
cinci persoane şi şapte miliţieni, atmosfera era sufo­cantă.”

321
 Elena Netedu: „...Apoi ne-au luat într-o dubă şi ne-
au dus la Miliţia Capitalei. În dubă era şi un bărbat cu un
băiat de cinci-şase ani. La Miliţia Capitalei ne-au înregistrat,
ne-au ţinut undeva la etaj, pe un culoar, în picioare şi cu mâinile
sus, dar să nu atingem pereţii ca să nu-i murdărim. Eram cu faţa
la pe­rete, eram mai mulţi. Prin spatele nostru treceau bărbaţi
civili şi miliţieni care ne provocau, ne dădeau peste coate, ne
spu­neau: «Ce, nu mai puteţi să ţineţi mâinile-n sus? Ce-aţi
căutat la manifestaţie? Ce aveţi cu tovarăşul Ceauşescu?». Ne
lo­veau cu pumnii în ficat. Eu n-am tăcut, am vrut să mă întorc
şi când m-am mişcat, m-a nimerit cu pumnul în partea stângă.
Am simţit o durere groaznică, aveam maxilarul blocat, mă du­
reau toate oasele, nu ştiam unde mă doare, nu aveai voie să te
uiţi cine te bate, pentru că te băteau şi mai rău (...).
Cât am stat la Miliţia Capitalei se auzeau şi se vedea
pe geam cum se trage din toate părţile. Apoi ne-au coborât
în rând, legate două câte două. La parter erau cordoane de
mili­ţieni, de-o parte şi de alta, cu bastoane în mâini. Când am
tre­cut printre ei, ne-au bătut. Au dat în noi până la ieşirea din
clădire.”

Închisoarea Jilava
De la Miliţia Capitalei, arestaţii sunt transportaţi la în­
chisoarea Jilava, unde erau constituite echipe de cercetare, din
care făceau parte şi ofiţeri ai Direcţiei a VI-a din Direcţia de
Cercetări Penale.
După cum se ştie, Jilava este una din închisorile celebre
ale României, a cărei istorie se împleteşte cu câteva eveni­
mente tragice din istoria românilor. Situată la 3 km nord-est de
localitatea cu acelaşi nume şi la 10 km sud de Bucureşti, închi­
soarea a fost înfiinţată în anul 1907, în Fortul nr.13, unul din
cele 18 forturi construite, în perioada 1860-1870, în jurul ora­
şului Bucureşti pentru apărarea împotriva atacurilor armatelor
turceşti. La început a fost o închisoare militară, subordonată
Statului Major General. Din 1948, a trecut în subordinea Mi­
nisterului Afacerilor Interne.
În anul 1907, între zidurile închisorii au fost închişi
sute de ţărani răsculaţi din judeţul Ilfov.

322
 În Primul Război Mondial, fortul a fost ocupat cu deţi­
nuţi proveniţi din rândurile militarilor care refuzau să se pre­
zinte la încorporare sau pentru alte infracţiuni cu caracter mi­
litar, mulţi dintre ei fiind condamnaţi la moarte şi executaţi
în “valea piersicilor”. După ocuparea Bucureştiului de tru­pele
germane, în toamna anului 1916, în închisoare au fost aduşi
prizonieri de război.
În perioada interbelică, Jilava rămâne închisoare mili­
tară. Cu toate acestea, aici sunt aduşi şi încarceraţi numeroşi
deţinuţi politici. În afară de deţinuţii de drept comun şi de de­
ţinuţii politici, în Jilava au fost închişi de legionari, în 1940,
şi o serie de politicieni şi salariaţi din aparatul de stat pe care
poliţia legionară i-a suprimat în celulele închisorii în noaptea
de 26/27.11.1940.
În perioada celui de Al Doilea Război Mondial sunt
aduşi să-şi execute pedeapsa militari, soldaţi, ofiţeri şi subofi­
ţeri ai armatei române.
În perioada comunistă, închisoarea devine locul de
detenție pentru persoanele condamnate penal pentru diverse
in­fracţiuni mărunte. Abia în 1966, se înfiinţează o secţie unde
erau deţinute elementele cele mai înrăite şi recalcitrante.
O nouă filă în istoria închisorii se deschide în anul
1967, când, alături de deţinuţi de drept comun recidivişti,
înrăiţi şi recalcitranţi, cu con­damnări de peste 10 ani sau care
nu pot fi folosiţi la muncă, sunt deţinute şi persoane care au
săvârşit infracţiuni contra securităţii statului, cărora li se aplică
un regim sever.
În zilele de 21 şi 22 decembrie 1989, penitenciarul
Jilava este scena unor reprimări brutale, de o violenţă greu de
înţeles, asupra celor care se ridicaseră împotriva regimului lui
Nicolae Cea­uşescu. Despre acea noapte de coşmar au depus
mărturie mulţi dintre cei care au fost arestaţi.
Vasile Pantea, procuror militar în cadrul Parchetului
Militar Bucureşti, care a participat ca procuror de şedinţă în
“Lotul Jilava” privind reprimarea demonstraţiei din decembrie
1989 şi în special reţinerea şi încarcerarea la Penitenciarul Ji­
lava a peste 1.000 de persoane fără mandate de arestare pre­
ventivă, declară: “Aşa-zisul dosar Jilava este compus din două
părţi: pe de o parte, am cercetat persoanele vinovate pentru

323
acţiunea de luare din stradă şi introducere în penitenciar fără
acte legale, iar pe de altă parte am cercetat ce s-a întâmplat la
Jilava. După ce au fost duşi la Jilava, o parte din oameni au
fost anchetaţi acolo: ce căutau în stradă, cine i-a instigat, din
ce organizaţie fac parte, care este scopul acestei organizaţii?
Deci, s-a făcut o anchetă în sensul codului de procedură pe­
nală. În legătură cu modalitatea în care s-a efectuat această
cercetare am făcut noi cercetări pentru infracţiunea de cerce­
tare abuzivă, prevăzută la art. 266, alin. 2. Aceste cercetări
abuzive în 21 şi 22 decembrie 1989 au fost făcute de Direcţia
de Cercetări Penale a Securităţii, care a fost întărită cu di­
verse cadre de la Inspectoratul General al Miliţiei, Direcţia
Cercetări Penale. Cei care, însă, s-au implicat în mod direct,
şi uneori bestial, motiv pentru care au fost şi trimişi în judecată,
sunt cei de la fosta Direcţie de Cercetări Penale a Securită­ţii.”
Locotenent-colonel Alexandru Stroescu, în 1990 co­
mandant al penitenciarului Jilava: „În ziua de 21 decembrie,
în jurul prânzului, fostul adjunct al ministrului de interne,
gene­ralul locotenent Dănescu, a dat ordin fostului comandant
al penitenciarului, colonelul Aurel Borcan, să primim dubele
care aduceau manifestanţi, punând la dispoziţie fortul. An­
chetele nu le-am făcut noi, ci cadre din Direcţia a 6-a a De­
partamentului Securităţii Statului.
În spital au fost transferaţi răniţii. După ora 1 noaptea,
întrucât penitenciarul era plin, iar clubul cadrelor se umpluse
şi el, cei aduşi au fost dirijaţi spre spital, fără să mai fie an­
chetaţi. E greu de precizat câţi manifestanţi au fost aduşi, în
jur de 1.200. De înregistrat s-au înregistrat doar 375. Noi am
făcut înregistrarea, dar înainte de a intra în fort.
Tot generalul Dănescu a ordonat să le luăm şi unele date,
vârsta, apartenenţa politică, meseria, locul de muncă. Totul
era anormal, nu existau nici măcar mandate de arestare. Din
registrul nostru rezultă cele mai diverse meserii, de la lă­cătuş la
matematician, toate vârstele, de la elevi de clasa a IX-a până la
pensionari. Cei mai mulţi erau tineri, muncitori şi studenţi. Cam
jumătate din cifra menţionată erau membri de partid şi utecişti,
iar ceilalţi fără de partid. Dubele au intrat până la 4 dimineaţa
în spital. Anchetele au fost făcute numai în fort.

324
 În ceea ce priveşte civilii (care anchetau – n.r.), ei au
venit în ziua de 21 decembrie. În 22 decembrie, dimineaţa, ca­
drele penitenciarului au cerut prin comandant să se înceteze
anchetele, adică bătaia. S-a raportat şi generalului Dănescu,
dar civilii n-au plecat decât la ordin, după ce s-a anunţat fuga
lui Ceauşescu.
Plutonier major M.N. (femeie): „În data de 21 decem­
brie, în jurul orei 20, mi s-a ordonat să mă deplasez în secţia
C Fort. Am crezut că, dată fiind situaţia din ţară, deţinutele
trebuiau puse la adăpost. Când am ajuns acolo, mi s-a ordo­
nat de către comandantul fortului să supraveghez două tinere
care fuseseră aduse atunci cu duba. Mi s-a ordonat să stau în
uşă, uşa fiind deschisă, şi să nu le permit să discute între ele.
Nu erau bătute. Aveau în jur de douăzeci de ani, era plânse şi
înspăimântate. Noaptea, în jurul lui 2, au început să mai vină.
Până dimineaţa erau aproximativ 200. Am primit ordinul să
le fac percheziţia şi să le ridic obiectele de valoare, în biroul
su­praveghetoarelor. Toată noaptea am pus valorile şi banii în
plicuri pe care am trecut numele fiecăreia. La 5 dimineaţa nu
am mai reuşit să percheziţionez pe nimeni. Era cumplit, înne­
buneai din cauza ţipetelor, a gemetelor. Până la ora 23 au fost
anchetate şi femeile. Pe urmă, nu mai ştiu. Dintr-o cameră
de anchetă, anchetatorul urla: «Ridică-te în picioare!», «Nu
pot!» gemea cel maltratat şi iar începea bătaia sălbatică. Mai
târziu, către noapte, femeile veneau bătute din oraş, rănite.
Uneia dintre ele îi fusese smuls părul cam de o palmă din cap.
Când am mai trecut pe hol, printr-o uşă deschisă, am văzut
doi băieţi care păreau că dorm. Erau bătuţi, încât abia mai
respirau. Erau elevi în clasa a 9-a, cum mi-a zis cineva. Spre
dimineaţă, din cauza înghesuielii, civilii au anchetat pe hol.
Patru civili au bătut cu bastoanele un student de credeam că
nu mai scapă. Urletele nu le uit nici azi. Am ajuns acasă şi i-am
spus mamei. «Mamă n-am să uit în viaţa mea aşa ceva. Sînt
de 16 ani în poliţie, am văzut destule, dar asemenea maltratări
n-am pomenit!» Anchetatorii erau foarte agitaţi. A venit unul
la biroul nostru, se ascundea să nu văd ce scrie, şi mi-a zis:
«Majoritatea n-au nici o vină, dar pentru asta ne-au trimis
aici». Dimineaţa le-am dat femeilor totul înapoi, şi banii şi
valorile, n-a lipsit nimic.”

325
 Liviu Ciobanu, rănit şi reţinut la Jilava în 21 decembrie
1989: „La metrou există o uşă roşie metalică, deasupra căreia
e un spaţiu şi urmează sus tavanul. Mulţi au sărit pe acolo să
se adăpostească de scutieri. Pe urmă a venit un tip care a des­
chis uşa aceea, am intrat într-o cameră împreună cu alţi 7-8 şi
ne-am ascuns după nişte cazane foarte mari. Dar, n-am avut
răbdare, am deschis uşa, se mai calmase situaţia, dar acolo
era un securist, care şi-a strigat scutierii lui şi a venit după
mine. Securistul a dat primul, pe urmă au dat şi scutierii. «Stai
jos, stai jos!» strigau; am stat cu mâinile deasupra capului. Ei
loveau cu mâinile, cu picioarele, cu pumnii, cu bastoanele, cu
tot ce se putea da. Am avut capul spart în mai multe locuri şi
ochiul stâng era gata-gata să-l pierd. Pe mine m-au prins în
mijlocul camerei şi poate de aceea m-au bătut cel mai crunt.
Securistul m-a dat în primire unui scutier, du-l sus pe ăsta, i-a
spus. Am avut timp să văd ce se întâmplă în Piaţă; erau gru­
puri-grupuri de scutieri care înconjurau grupuri de manifes­
tanţi, culcaţi pe jos, cu faţa la pământ şi îi băteau. M-au băgat
şi pe mine într-un astfel de cerc. Cel mai rău era de cei de la
margine, pe care scutierii îi călcau în picioare. Pe urmă au
venit dube să ne ia. Nu aveam voie să ridicăm privirea. Mi-am
dat seama că făceau aşa ca să nu-i vedem la faţă. Deci ne-au
băgat pe toţi în dube, mai întâi fetele, le bătuseră şi pe ele cot
la cot cu noi. Cred că am făcut un ocol mare, ulterior am în­
ţeles că suntem la Circa 1.
La coborârea din dubă ne-a aşteptat un cordon de mili­
ţieni: cum treceam, unul câte unul printre ei, ne loveau. Am
intrat apoi într-o cameră unde ne-au legat cu mâinile la spate,
cu sârme, cu sfori, cu fulare, cu şnururi, cordoane, curele. Ne-
au întins pe jos într-o cameră alăturată, unii peste alţii. La un
moment dat am tras cu dinţii de sforile unui băiat care era sub
mine, dar nu am putut să-l desfac. Pe urmă ne-au dus într-o
sală de anchetă, ca o sală de cinematograf. Nu aveam nici aici
voie să ridicăm capul, eu l-am ridicat totuşi şi am primit un
baston în cap. La un moment dat ne-au pus cu faţa la perete,
cu mâinile sus, în poziţie de percheziţionare. Ne-au percheziţi­
onat şi pe urmă am fost luaţi şi duşi la Jilava tot aşa, în bătaie.
Eu nu mai vedeam cu ochiul stâng. La Jilava mi-a curs sânge
din el. Deci în bătaia asta ne-au dus în nişte dube, cu 3-4 uşiţe

326
în care intrau de obicei cam doi arestaţi. Eram convinşi că ne
duc într-o pădure în afara Bucureştiului să ne împuşte, dar ne-
au dus la Jilava, la Fortul 13. La punctul de asistenţă medi­cal,
asistenta şi doctoriţa s-au purtat bine cu noi, chiar au în­cercat
să ne mai ţină acolo, pentru că se făceau presiuni să intrăm
în celulele noastre. Acolo am stat lângă un băiat care avea
un glonte în picior. Mi-a povestit că a fost bătut de verii lui
buni – unul maior de securitate şi celălalt sergent de mili­ţie.
Băiatul acesta era şi bolnav de epilepsie şi le spunea «măi, nu
daţi, ştiţi că sunt bolnav». «Ce să-ţi fac, bă, dacă te-ai bă­gat
în asta», îi spuneau ei şi-l băteau mai departe.
La Jilava primisem o poreclă – Falconetti – din cauza
ochiului: aveam şi spatele negru. După vreo oră am fost duşi
la celule. În celula mea, majoritatea erau tineri. Am primit un
ceai care era apă chioară şi rece cu o bucată de pâine. Am
spus «Tatăl nostru», gândindu-mă că n-o să-mi mai văd pă­
rinţii. Am înţeles că vom fi anchetaţi de Securitate. Pe la ora 4
a veni un doctor locotenent-colonel şi ne-a spus să stăm liniş­
tiţi că vom fi eliberaţi, şi în puţin timp a început să se strige
după buletine numele fiecărei persoane. Când ne-au urcat în
maşina care ne-a dus la Piaţa Progresul, un plutonier-major
ne-a spus că l-au prins pe criminal, adică pe Ceauşescu.”
Grigore Tomescu: „Aşa am ajuns la Jilava, la 22 de­
cembrie, ora 3, (aproximativ), în postura culpabilului punisa­
bil! Faţă de ceea ce pătimisem până atunci, conduita gărzii
penitenciarului ni s-a părut incredibil de umană (comandantul
penitenciarului ni s-a adresat chiar cu “dumneavoastră”!).
După ore de aşteptare într-o cameră de triere supraa­
glomerată, cu greu ni s-a făcut loc – eram 40 – într-o celulă cu
13 paturi, celula nr. 213…
Încă din camera de triere a închisorii am constatat că,
din nou, fusesem separat de cumnatul meu. Am simţit însă din
plin puterea solidarităţii, a gestului uman al întrajutorării în­tre
cei căzuţi în nenorocire: fiind în câteva rânduri gata să le­şin, am
fost susţinut de Costică Moroşanu – nume şi persoane absolut
necunoscute mie până atunci, înfrăţiţi acum de ace­leaşi idealuri
şi de aceleaşi suferinţe. În celulă, un alt necu­noscut – Mihai
Mistreanu – deşi cu un ochi complet închis şi sângerând, mi-a
adus la pat mizera şi insuficienta hrană a în­chisorii.

327
 Cam pe la ora 13, câţiva dintre arestaţii îngrijiţi la in­
firmeria închisorii au revenit în celulă cu vestea incredibilă
(şi acum îmi vine greu să cred) a căderii dictaturii ceauşiste.
«N-o fi un truc al maleficilor securişti?» – gândeam toţi cu
voce tare.
Oricum, încercările fizice şi psihice prin care trecuse­
răm în ultimele 24 de ore ne epuizaseră atât de mult, încât
n-am avut puterea să ne bucurăm. Dar o mare linişte coborâse
în sufletele noastre. Învinsesem!”
Alecu Ivan Ghilia, scriitor: „În monumentala sa «O
isto­rie a literaturii române», în amplul spaţiu cu care mă
ono­rează, profesorul Ion Rotaru introduce şi acest amănunt:
«Deosebit de activ, ieşit pe stradă în Piaţa Universităţii (actu­
ala Piaţă a Revoluţiei), amestecat în primele rânduri ale mul­
ţimii în seara zilei de 21 decembrie, arestat, urcat într-o dubă
cu alţii şi dus la Jilava, bruscat cu sălbăticie, pus cu faţa la
perete, cât pe ce să fie împuşcat, eliberat, în fine, când armata
şi celelalte forţe de ordine şi represiune au trecut de partea
poporului (dar cine poate şti exact cum stau lucrurile? Noi,
românii, nu prea ne cunoaştem «foarte exact», cum ni s-au în­
tâmplat «revoluţiile» de la 1821 până la ultima, din decembrie
1989)».
Nu «urcat într-o dubă», cum în necunoştinţă exactă
de adevăr scrie marele istoric literar, eminent profesor la ora
aceea, ci silit sub ameninţarea armei să urc, rămânând întins
lângă alţi trei răniţi şi arestaţi ca şi mine, trecuţi prin supliciul
bâtelor şi paturilor de arme ale torţionarilor înşiraţi pe strada
Câmpineanu, acum formând un lot de patru trupuri întinse
pe podeaua camionului uriaş, probabil un tir, peste care au
fost îndesate ca o stivă de lemne alte două straturi de trupuri
deasupra, astfel că noi, cei de dedesubt, eram striviţi de două
rân­duri de răniţi şi arestaţi. Aşa am fost duşi la Jilava. Atunci,
în acel coşmar interminabil, strivit sub trupurile nefericiţilor
de deasupra noastră, mă stăpânea gândul că trebuie să mă
rog într-una să nu-mi cedeze inima şi m-am rugat cu cea mai
fier­binte încleştare. Lui Dumnezeu, Lui Iisus şi tuturor sfinţilor
şi m-am îngrozit de spaima că vom fi coborâţi undeva în plin
câmp şi împuşcaţi. Până dimineaţă, cum toată noaptea la Ji­
lava au avut loc execuţii, gândul morţii nu m-a slăbit, întărit

328
în sufletul meu numai de legământul sfinţit de suferinţele şi
spaimele celor din celula supraîncărcată de trupuri şi feţe
descompuse de tensiune, în majoritate tineri ca Patapievici
şi Varujan Vosganian, pe care-i întâlneam atunci prima dată.
Întâmplarea a făcut să stau în acelaşi pat «la etaj» cu un cu­
vios preot de ţară, părintele de la Chirnogi, pe care, surprins
de slăbiciune cum era, l-am «întărit» aproape silindu-l «să-şi
facă datoria pastoral» şi să ne izbăvească pe toţi de căderea-n
deznădejde, rugându-se tare pentru noi. Pentru «scăparea
noastră».
După rugăciune, ca printr-un miracol, s-a deschis uşa
şi a intrat comandantul închisorii să ne spună să «fim liniştiţi»
că «în curând, peste câteva ore, vom pleca acasă». «Acasă,
unde» m-am trezit întrebând cu voce pierită, de pe priciul de
sus de lângă părintele din Chirnogi, care împietrise cu mâna
în aer cum dădea să-şi facă semnul crucii. «Acasă la Tatăl de
sus sau la noi acasă?» «Nu vă temeţi. Fiecare la casa lui », a
spus Comandantul şi ca să ne risipească teama ne-a anunţat
«c-a fugit dictatorul».
Starea de graţie care m-a cuprins şi mă stăpâneşte şi
acum este tot ce s-a întâmplat cu mine, cu noi şi cu ţara noas­
tră atunci, cel puţin în delirul primelor ore şi zile, cele trei zile
ale Învierii, începând cu nopţile şi cu zilele acelui decembrie
contrar «legilor meteorologice» care au fost ca de Paşti nu de
Crăciun şi sfârşind cu extazul solidarităţii şi fraţietăţii de pe
străzi, cu delirul beatific ce ardea în inimile tuturor românilor,
totul a fost o înlănţuire de minune. Nu ar trebui uitat şi va tre­
bui să ne baricadăm memoria împotriva neantului amintindu-
ne de strigătul care s-a făcut auzit în România atunci, după
jumătate de secol de vaiete scrâşnite, de ţipetele torturii şi
geamătul muribunzilor ascunse sub tunetul dirijat al aplauze­
lor şi uralelor roboţilor ridicaţi în picioare în faţa dumnezeu­
lui din tablou ce se învoia a-l înlocui pe Cel din Icoană: Cu noi
este Dumnezeu şi Vom muri şi Vom fi liberi!”
Nicolae Bănuţoiu, 40 ani, rănit şi reţinut: „În ziua de
21 decembrie 1989, am fost arestat în zona de la Universitate,
unde participasem la manifestaţie. Ne-au aruncat în dube ca
pe sacii de cartofi. Erau răniţi, oameni cu maxilarele zdrobite,
nasuri rupte, mâini şi picioare fracturate, ochi scoşi. Am fost

329
duşi direct la Jilava, după o plimbare de o oră, o oră şi jumă­
tate prin oraş.
În zona penitenciarului unde mă aflam erau circa 400
de arestaţi, mulţi cu răni foarte grave şi care erau lăsaţi de
izbe­lişte. Toată noaptea, de afară s-au auzit împuşcături. Mie nu
mi s-a luat interogatoriu. A doua zi, pe la ora 16, ne-au elibe­rat.
Până în prezent a fost un dezinteres total faţă de ceea
ce ni s-a întâmplat şi Ion Iliescu nu este străin de tergiversarea
dosarelor privind revoluţia. Acest personaj poartă răspunde­
rea pentru tot ceea ce s-a întâmplat.”
Traian Vasu: „Am ajuns la Jilava. Cineva ne-a strigat:
Mâinile sus, faţa la perete. Se simula o execuţie ca să ne în­
spăimânte. Am fost băgaţi în celule, foarte mulţi din cei ares­
taţi erau într-o stare jalnică, unii cu răni foarte grave. Am fost
eliberaţi a doua zi după-amiază. Am fost duşi cu un camion
până la Şoseaua Giurgiului, unde ne aştepta o mulţime entuzi­
asmată.
Eu am început să fac semne la maşini, la autoturismele
care treceau, ca să mă ia şi pe mine. Nu înţelegeam de ce ni­
meni nu vroia să oprească: încetineau, se uitau la mine, după
care accelerau brusc şi aveau faţa speriată. După aceea am
realizat: aveam urme de sânge pe faţă, nasul spart, ochii tu­
mefiaţi. Nimeni nu a vrut să mă ia în maşină. Figura mea îi
înspăimântă.”
Constantin Todoran: „La Miliţia Capitalei, eu am
scă­pat fără bătaie pentru că am declarat că sunt croitor şi că
urma să mă duc cu un costum la un colonel. Mai târziu am fost
scoşi de la Miliţia Capitalei, tot printr-un cordon de miliţieni
care ne loveau, am fost urcaţi în dube şi duşi la penitenciarul
Jilava. În dubă, unul dintre noi l-a întrebat pe un însoţitor unde
ne duc. Miliţianul cu arma îndreptată spre noi a spus: «Unde
să vă ducem, nemernicilor?! Nu vă ducem la teatru, vă ducem
să vă împuşcăm». Eram destul de lovit, aveam coaste rupte,
sânge pe faţă. Am fost duşi la spitalul penitenciarului. Într-o
cameră am stat 46 de persoane. Unii nu se puteau sui în paturi
din cauza loviturilor, a durerilor. Spre dimineaţă a ve­nit unul
care ne-a zis că e comandantul. S-a răstit la noi, ordonându-ne
să stăm cu faţa la perete şi cu mâinile sus. După care ne-a ţinut

330
un discurs: «Idioţilor, nu vedeţi în ce hal arătaţi. Derbedeilor!
Vă spun că nu sunteţi deţinuţi, voi sunteţi doar reţinuţi, dar
habar nu aveţi ce vă aşteaptă în orele ur­mătoare». În scurt
timp au fost trimişi în celula respectivă nişte sanitari care ne-
au bandajat rănile. Un doctor, cu un caiet studenţesc, ne nota
numele şi diagnosticul. Spre prânz, în ziua de 22 decembrie
1989, ora 11,45, două asistente care m-au văzut mai speriat
mi-au zis că în curând vom scăpa din în­chisoare. M-am
bucurat enorm de mult.
După ‘90 am fost chemat la procuratura militară. S-a
făcut un simulacru de anchetă. Nu am aflat nimic nici în pre­
zent, nu mi s-a comunicat nimic care să clarifice circumstan­
ţele în care eu am fost reţinut şi bătut. Anul trecut s-a reluat
ancheta şi sperăm că se vor clarifica lucrurile.”
Vlad Laurenţiu, student: „După un scurt popas în
bibli­oteca I.G.M.-ului, am fost duşi, mai mulţi, la dube. Doi
câte doi, cu cătuşe la mâini. S-a mers foarte mult cu maşina,
nu ştiam încotro, deşi pândeam grilajul de lângă cabină cu
înfrigurare. «Jilava» , a decretat, într-un târziu, cineva.
Am fost înscrişi (aveam să aflu că până a doua zi au fost
aduşi peste 600 oameni), ni s-au oprit o serie de efecte (bule­
tin, ceasuri, bani) şi, după o percheziţie extrem de amănun­
ţită, am fost din nou anchetaţi. Pe drum m-a lovit un lungan
pletos, cu mânecile suflecate, pe motiv că m-aş fi dat la el.
Mi-a promis că va veni în mod special să mă vadă. Ancheta
a du­rat foarte puţin. Am fost închis într-o încăpere destul de
mare, cu câteva şiruri de paturi suprapuse. Mi s-a spus să stau
pe pat, cu faţa în jos. Până spre ora patru din dimineaţa zilei
de 22 decembrie ajunsesem să stăm câte trei în pat. Atunci
a venit un civil care a strigat că nu ne-a strâns acolo să ne
odihnim. Ne-am ridicat şi-am îndrăznit să privim unii la alţii,
suspectându-i pe noii veniţi. Nici cu cei dinainte nu schimba­
sem vreo vorbă, dar se stabilise, totuşi, o intimidate tacită.
Ceva mai târziu s-a încălcat şi interdicţia de a vorbi, mai ales
că optica se schimbase şi cel mai mare interes îl stârneau noii
veniţi. Aşteptarea şi gemetele celor bătuţi sau ale celor aflaţi
încă în anchetă minau orice speranţă. Apărea însă, de fiecare
dată, cineva care să ofere din optimismul propriu. De pildă, a

331
fost adus un fost campion naţional de lupte, care recunoscut
de prieteni, a povestit cum bătuse o întreagă echipă specială.
Cu glasul lui gros, imediat ce uşa s-a închis în urmă-i, l-a în­
jurat pe Ceauşescu. Am revenit apoi la vechile noastre cunoş­
tinţe. Mă apropiasem de un student din anul IV la matematică,
Mihai, un tânăr bătut fibră cu fibră de călăul pletos – se pare,
om de meserie.
Se luminase. Viermuiam prin încăperea aceea aşteptând
şi ascultând. Nu se mai auzea niciun zgomot. Un inginer cu
părul albit a iniţiat o discuţie pe care nu am ascultat-o, doar
ştiu că a încheiat-o astfel: «Trebuie să avem şi noi o oră de
demnitate». Ni s-au înapoiat lucrurile reţinute după perchezi­
ţie. Toţi credeam că ne vor da drumul, dar am mai stat încă
vreo câteva ore, până când ne-au servit masa: o bucată de
pâine neagră. Începusem să bănuim că am avea printre noi
intruşi şi iarăşi m-am îngrozit; l-am căutat din priviri pe Mi­
hai. Dormea.
Am fost anunţaţi că ni se va da drumul. Au început să
iasă femeile. Ne era teamă, stăteam cu toţii aproape de fe­
reastră, încercând să auzim orice zgomot suspect. În viermu­
iala dinăuntru l-am căutat, aşa cum o făceam de atâtea ori, pe
Mihai. L-am rugat să stăm împreună, deşi practic nu vorbi­
sem mai nimic cu el. Schimbasem doar numerele de telefon,
pentru a anunţa, fie eu, fie el, în caz că… După apelul nomi­nal,
am ieşit în curte. Mi-am înfipt pantofii în clisa din faţa uşii.
Priveam oamenii, alţi oameni. Unul a ieşit şchiopătând, cu
lacrimi în ochi, râzând şi îmbrăţişându-mă. Oare, într-ade­văr,
se terminase? Imaginile pe care le-am văzut atunci sunt unice.
L-am zărit şi pe un coleg de facultate, Dan Mircea Ursu. M-am
apropiat de el, am discutat câte ceva, apoi ne-am despărţit. Un
bărbat între două vârste, după ce şi-a recuperat tot ce lăsase
la poartă, a găsit într-o sacoşă o bucată de sa­lam, pe care l-a
rupt cu mâna şi l-a împărţit.
La gara Progresul am coborât din dubă. Eram cu Mihai
şi cu un domn mai în vârstă care acuza nişte dureri la picior.
Am ajuns în centru pe la ora 17.00-17.30, când se întuneca şi
gloanţele răpăiau nebuneşte.”

332
 Nicolae Victor Gheorghe, 38 de ani, reţinut, rănit: „În
jurul orei 16 am venit în Piaţa Universităţii alături de ceilalţi
demonstranţi care manifestau paşnic prin scandări de lozinci
împotriva regimului. Pe la ora 23.30 am fost arestat dintr-un
grup care ne retrăsesem spre Muzeul de Istorie. Acolo am fost
încercuiţi de U.S.L.A. Am avut surpriza să constat că dintre
noi au ieşit nişte indivizi îmbrăcaţi cu şube îmblănite, care le
ară­tau scutierilor pe cine să aresteze. Am fost surprinşi de cele
întâmplate. Am fost bătuţi. Eu mi-am pierdut cunoştinţa şi mai
ştiu că m-am trezit într-o dubă aruncat pe jos. Eram plin de
sânge de la bătăile încasate. Peste mine au mai fost aruncaţi
la grămadă alţi demonstranţi. Am fost duşi direct la Jilava.
S-a făcut identificarea şi am fost trimişi în celule. Ceilalţi ares­
taţi care erau cu mine în celulă au solicitat gardienilor să tri­
mită un medic, deoarece eram într-o stare critică, mă simţeam
foarte rău. A venit un medic care a plecat după o scurtă exa­
minare.
Apoi am fost scos pentru anchetă la Fortul Jilava. Mi
s-a pus o lumină în ochi. Mi s-a dictat o declaraţie aşa cum au
dorit anchetatorii. Din cauza bătăilor primite şi a reflectorului
care mi-a fost pus în ochi nici nu mai ştiam ce scriu. A doua zi
am fost eliberaţi şi trimişi cu dubele în zona Gării Progresul.
Până în prezent am făcut numeroase demersuri pentru a afla
cine sunt vinovaţii pentru ceea ce mi s-a întâmplat. Nu am
aflat nimic.”
Ştefan Alexandrescu: „Noaptea târziu am fost duşi
cu dubele de la Miliţia Capitalei la Jilava. Am fost băgaţi în
nişte camere, la început 40 de persoane, iar spre dimineaţă
eram peste 100, ca sardelele. Majoritatea erau răniţi. Unul
avea ochiul scos, altul şiroia de sânge. Cât am stat acolo,
unul din reţinuţi a murit şi am chemat gardienii să-l ia. Un
medic a constatat decesul. Din jumătate în jumătate de oră
erau scoşi la anchetă reţinuţii. Fiecare încerca să se ascundă
spre spa­tele încăperii pentru a amâna cât mai mult ancheta.
Spre di­mineaţă a apărut un gardian cu armă, care ne-a spus să
ridi­căm mâinile sus. Ne-am speriat că ne împuşcă. Gardianul
ne-a numărat.
La primele ore ale dimineţii ne-au adus nişte apă într-
un hârdău şi au început să ne dea voie să ne ducem la toaletă.

333
Până atunci nu prea avusesem voie şi unii dintre noi făcuseră
pe ei. Era îngrozitor, nici nu ne puteam mişca de mulţi ce eram
în acea încăpere.
Spre prânz au apărut unii, nişte tineri care ziceau că
sunt trimişii Frontului Salvării Naţionale şi vom fi eliberaţi.
Abia atunci au apărut şi medicii, care ne-au acordat primele
îngrijiri şi ne-au dat câteva medicamente. Cred că pe la ora
14 ne-au suit într-un camion, la grămadă, şi ne-au dus în zona
Progresul. Eram liberi, fiecare a plecat spre casă sau, din nou,
în diverse zone aflate sub asediu.”
Nicoleta Lorena Matei: „La poarta penitenciarului
[Jilava – n.r.], fratele a fost oprit sub motivaţia că este minor.
Eu şi cu tata am fost duşi în celula 89, unde erau câţiva zeci
de oameni. Am rămas circa o oră. Apoi, spre dimineaţă, pe
mine şi pe încă 10 băieţi, printre care şi fratele meu, ne-au suit
într-o dubă şi ne-au dus înapoi la Miliţia Capitalei. Am ajuns
acolo la ora 6. Ne-au identificat, apoi ne-au pus să spălăm pe
jos, să curăţăm WC-urile. Din când în când ne înjurau şi ne
aplicau câte un baston pe spate. Mai scăpau şi palme şi pumni.
La ora 8 ne-au dus la Centrul de primire minori de pe strada
Aron Florian, undeva prin spatele Ambasadei S.U.A.”
Elena Netedu: „La scară era trasă o dubă cu spatele,
în care am fost aruncaţi direct ca pe nişte saci, aşa legate
cum eram. În dubă era un bărbat cu copilul, legaţi unul de
altul. Am mers foarte mult cu duba, nu ştiam unde ne duce;
am ajuns la puşcărie pe la orele 4 dimineaţa. Acolo ne-au dat
jos, ne-au dus într-o cameră, ne-au dezlegat, ne-au lăsat cu un
câine în cameră. Apoi au venit şi ne luau câte unul şi ne între­
bau cum ne cheamă, ne-au luat actele, toate bijuteriile, le-au
împachetat în hârtie albă. Dacă bijuteriile erau din aur scriau
«metal alb» pe hârtie, la argint «metal alb» şi ne-au făcut fişa
de puşcărie.
După ce au terminat cu noi, ne-au urcat din nou în
dubă şi strigau: «Femeile la cazanul cu smoală şi bărbaţii
să-i exe­cute». Când ne-au urcat în dubă, pe acel copil nu l-au
primit. Am mers cu acea dubă, după care s-a oprit la o poartă
mare şi ne-au dat jos. În timp ce coboram din dubă am mai
primit câte un bason pe spate, am mers printr-o curte, pe nişte

334
scări, până la o clădire cu o boltă rotundă, albă. Am intrat
într-un hol, coborând în jos. Am aflat că acolo e Fortul 13.
Mai târziu ne-a băgat într-o celulă, separate de
bărbaţi. Se auzeau multe ţipete din alte celule. Pe la ora 10
a venit acelaşi bărbat cu halat alb, care venise la Miliţia
Capitalei, şi ne-a întrebat dacă vrem ceva pastile de durere de
cap, extraveral. Nu ştiam de ce sunt aşa amabili! După ce a
plecat acest individ au venit şi ne-au dat câte un colţ de pâine
nea­gră. Toată lumea aştepta ceaiul, dar nu a mai venit.
Pe la ora 12.00 a venit un tovarăş colonel de la armată,
a dat bună-ziua şi a spus să mergem în linişte, să ne luăm
ac­tele şi bunurile şi să mergem acasă şi ne-a urat «Crăciun
fericit!»”
Tratamentele inumane la care au fost supuşi manifestan­
ţii arestaţi vădesc nu numai caracterul organizat al represiunii,
în contradicţie cu legea penală de atunci şi de acum, dar şi
lipsa unui elementar simţ al omeniei.
Vasile Pantea, procuror: „Din punct de vedere procedu­
ral, reţinerea sau arestarea unei persoane reprezintă unul din
cele mai grave atentate la libertatea persoanei. De aceea, le­
gea reglementează foarte exact şi foarte strict condiţiile în
care poţi să reţii sau să arestezi. Deci, din acest punct de ve­
dere, nu s-a respectat niciun fel de formalitate. A fost o acţi­une
practică de abuz raportat la formele procedurale. Opinia mea
este că organele de represiune – care există şi azi şi care trebuie
să existe în toate ţările – nu aveau de ce să acţioneze violent
asupra unor oameni care strigau «Jos Ceauşescu» şi strigau
că mor de foame. Trebuia să se acţioneze cu violenţă numai
în măsura în care aceste persoane ar fi distrus sedii, atunci
s-ar fi justificat o acţiune agresivă. La Bucureşti, aceste forţe
şi-au depăşit mandatul – este părerea mea – pe care îl aveau
şi au acţionat abuziv. Deci, ei au acţionat şi prin neres­pectarea
formelor procedurale pentru menţinerea unui regim la modul
la care au făcut-o. Deci, eu apreciez ca nelegală activitatea pe
care au desfăşurat-o ei, pentru că, procedural, nu poţi să reţii o
persoană decât pentru comiterea unei infracţi­uni…
Nu toţi cei care au făcut anchetă au făcut-o în mod
abu­ziv. Cei de la Miliţie nu s-au implicat, [la Jilava – n.r.] era

335
treaba Securităţii şi atunci fiecare a căutat să fugă de aseme­
nea audieri. Au fost unii dintre ei care s-au purtat civilizat, au
stat de vorbă cu persoanele reţinute, le-au întrebat; numai o
parte au manifestat exces de zel şi asta este condamnabil.”
În afara Miliţiei Capitalei au existat şi câteva secţii de
miliţie unde s-au exercitat purtări abuzive în mod organizat
asupra persoanelor reţinute. Este vorba de Secţia 1 Miliţie,
unde un număr de 28 de persoane declară că au fost bătute de
„un cordon de cadre şi civili”. Acelaşi comportament abuziv
s-a înregistrat şi la secţia 14 Miliţie, unde 12 persoane au fost
reţinute şi bătute; la secţia 10 Miliţie, unde 19 persoane au
avut de suferit din cauza maltratărilor la care au fost supuse;
la Secţia 17 Miliţie, unde au fost 7 persoane reţinute şi bătute;
la Secţia 18 Miliţie, unde au fost reţinute şi bătute 9 persoane.
De asemenea, acte de violenţă organizată s-au înregistrat şi la
sediul fostei securităţi a municipiului Bucureşti, precum şi în
zona hotelului Union. Mai multe persoane reţinute au fost duse
şi bătute în sediul P.C.R. al Sectorului 2.
Din cercetările întreprinse de organele de justiţie rezultă
că, până în data de 22 decembrie 1989, numărul total al dece­
daţilor, în urma sau în cadrul acţiunilor de reprimare a demon­
stranţilor, se ridică la 48. Numărul total al răniţilor, în urma sau
cadrul represiunii, este de 604 persoane. Din rândul celor care
au fost examinaţi din punct de ve­dere medico-legal, 152 de
persoane au fost trimise iniţial la penitenciar, 89 de persoane
au fost internate în spital de la în­ceput şi alte 53 de persoane au
fost internate în spital în urma leziunilor suferite abia începând
cu data de 22 decembrie 1989, după răsturnarea regimului
Ceauşescu. Din rândul persoanelor decedate, 39 au fost ucise
prin împuşcare. Trei dintre acestea au rămas neidentificate.
Alte opt persoane au fost ucise prin lovire de autovehicule. Din
rândul persoanelor rănite care posedă acte medico-legale, un
număr de 109 persoane prezintă plăgi produse prin împuşcare.
Alte 188 de persoane rănite, posesoare de acte medico-
legale, prezintă răni produse prin agresiuni de altă natură.
Există şi un număr de 307 persoane care susţin că au suferit
diferite leziuni, dar care n-au prezentat acte medico-legale.
Situaţia răniţilor nu este încă definitivă.

336
 În ceea ce priveşte arestaţii, din rapoartele Parchetului
militar rezultă următoarele: nu este cunoscut numărul persoa­
nelor reţinute iniţial şi nu există evidenţe în acest sens. Numă­
rul persoanelor depuse la penitenciarul Jilava şi la arestul cir­
cumscripţiilor de miliţie din Bucureşti este cunoscut, dar nu­
mai cu aproximaţie, deoarece nu s-au întocmit fişe de cameră
sau alte evidenţe decât pentru o parte dintre cei reţinuţi.
Până în prezent, numărul cert, pe baza reconstituirilor,
al persoanelor reţinute este de 684.

Bibliografie:
Flacăra, nr. 7, miercuri,14 februarie 1990.
Romulus Cristea, Revoluția română. Mărturii şi docu­
mente. Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2007.
Romulus Cristea, Mărturii de la Baricadă, Editura Ro­
mânia pur şi simplu, Bucureşti, 2007.
Magazin istoric, nr. 3, martie 1990.
Alecu Ivan Ghilia, Provocare pentru nimeni şi pentru
toţi, în: Caietele Revoluţiei, nr. 1/2007.

Material realizat de Dumitru Roman aflat în posesia Arhivei

I.R.R.D., Ds. 154.

***

337
 Două tancuri la Unirii

În zona centrală a oraşului, în diverse puncte de la

principalele intersecţii, sunt masate maşini blindate cu scopul
de a-i intimida pe eventualii manifestanţi care ar fi dorit să se
întoarcă spre Piaţa Universităţii.
Ora 1. 22 decembrie ‘89. Unul din şefii schimbului la
detaşamentul de intervenţie (cod 586) este contactat de col.
Marin Bărbulescu:
„-586
- Da 550, sunt 586.
- Poziţia dumitale.
- În faţa ministerului.
- Bine, organizează-te acolo, după care legătura cu
mine. Pune-1 si pe 585 (şeful Forţelor de Ordine şi Intervenţie-
F.O.I.*, maior Vasile Popa, n.n.).”
„- 690 (Dispecerat circulaţie, n.n.) trimite toţi pionii
mari în Capitală acum şi să-mi semnaleze orice mişcare de
indivizi. Cu prioritate dinspre Chibrit şi dinspre Coşbuc. Acum
să am date!”
Ora 1. 15.
„- 551 (col. Neamţu, locţiitor Miliţie Capitală, n.n.)
sunt 560 (Ababi, şef miliţie sector 4, n.n.) grupare la Unirii 11.
- N-am ce să-ţi mai trimit acum. Spune la Agatul să-ţi
trimită forţe acolo.
- Agatul pentru 560.
- 2001 (Ordonati!, n.n.) 560 Agatul.
- Grupare la Unirii II. Grupare mare. La piaţă aici, chiar
la clădirea nouă.”
Ora 1. 25.
„- Agatul către 560 (şef miliţie sector 4)
- Comunicaţi.
- Au intervenit două tancuri, două blindate şi se risipesc.
- Agatul către 560. Luaţi legătura ca să dirijaţi unităţile
astea pentru Magazinul Tineretului pentru că fug prin spate şi
se îndreaptă spre magazin.
- Agatul către 560, urgent un echipaj de la F.O.I., aici la
ieşirea din pasaj, la Mărăseşti, pe Cantemir.
- Ai probleme?
- Grupare.”

338
 *Forţele de Intervenţie şi Ordine (F.O.I.) erau
în subordinea Ministerului de Interne. Acestea fuseseră
constituite iniţial pentru a preveni mişcările de stradă. Cadrele
F.O.I. aveau în dotare scuturi şi bastoane de cauciuc, armament
prevăzut să funcţioneze cu gloanţe de cauciuc, grenade
lacrimogene. În decembrie 1989, conform inventarelor de la
Ministerul de Interne, existau pe stocul F.O.I., 18 arme de
vânătoare pentru utilizarea gloanţelor de cauciuc şi 10 pistoale
pentru încarcături lacrimogene şi muniţia aferentă. Pe lângă
acest tip de armament neconvenţional, cei de la F.O.I. mai
aveau în dotare 6 aruncătoare de grenade anti-tanc – AG-7, 6
aruncătoare de grenade de 40 mm, două mitraliere terestre, 25
de puşti mitalieră, 196 de pistoale mitralieră şi 257 de pistoale,
plus 6 pistoale cu amortizor. Angajaţii F.O.I. au avut un rol
important în reprimarea demonstranţilor din decembrie 1989.
În luna noiembrie 1989, mai bine de jumătate din
efectivele FOI fuseseră chemate la Bucureşti de la inspectoratele
judeţene de Miliţie. Aflate sub comanda mr. Vasile Popa,
F.O.I. se subordonau direct şefului Miliţiei Capitalei, col.
Marin Bărbulescu. Din cadrul F.O.I., conform schemei
organizaţionale M.I., făceau parte 251 de angajaţi: 10 ofiţeri,
234 de subofiţeri, un maistru militar şi şase angajaţi civili.
F.O.I. avea în dotare autobuze, maşini de teren, autocamioane,
precum şi maşini blindate de luptă (T.A.B.-uri) pe care erau
montate arme de foc de calibrul 14,5 mm si 7,62 mm.
La comanda colonelului Marin Bărbulescu, cei din
trupele F.O.I. au intervenit în mai multe zone ale Capitalei,
împrăştiind manifestanţii şi contribuind la arestarea acestora.
Convorbirile purtate prin staţiile radio ale M.I. confirmă
implicarea acestei unităţi în represiunea manifestanţilor.
Mai multe persoane, care au fost reţinute ilegal în perioada
21-22 decembrie ‘89, au depus mărturie despre implicarea
cadrelor F.O.I. în reprimarea manifestanţilor. Cei de la F.O.I.
au intervenit la arestarea şi aplicarea de bătăi celor care se
refugiaseră la staţia de metrou Universitate, pe strazile 13
decembrie, Academiei, zona Unirii, Pasajul Mărăşeşti, Podul
Izvor, C.A. Rossetti etc.

(Romulus Cristea, Revoluţia 1989, Asociaţia 21 Decembrie

1989, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2006, p. 77-78)

339
 Aghiotanţii lui Ceauşescu
Declaraţia aghiotantului prezidenţial Ion Tălpeanu
din 3 februarie 1990.

,,Subsemnatul TĂLPEANU ION, fiul lui Marin şi

Elena, născut la 26 mai 1937 în comuna Băneasa, judeţul
Giurgiu, fost aghiotant prezidenţial cu gradul de lt.-colonel în
cadrul Direcţiei a V-a, serviciul I,… declar următoarele:
În ziua de 17 decembrie 1989, la ora 7.00, am ieşit din
serviciu şi m-am dus acasă. După ce m-am odihnit, mi-am
făcut pregătirile pentru „plecarea de a doua zi în Iran”. M-am
prezentat la serviciu la ora 6.30.
La ora 8.15, când mă aflam la poarta reşedinţei, a venit
NEAGOE MARIN, fostul şef de unitate, care mergea şi el în
Iran.
În jurul orei 8.30, a venit generalul MILEA VASILE,
care a spus că vrea să raporteze personal o problemă lui
Ceauşescu. Eu l-am rugat să aştepte, deoarece ştiam că acesta
urma să iasă afară din casă (întotdeauna înainte de micul dejun
ieşea să-şi plimbe câinii în curtea reşedinţei). În aşteptare,
generalul MILEA VASILE şi NEAGOE MARIN s-au plimbat şi
au discutat pe o alee. După circa 5-10 minute, Ceauşescu a ieşit
din casă şi generalul MILEA VASILE a mers în întâmpinarea
sa. Au discutat circa 5 minute, după care generalul MILEA V. a
plecat. Nu cunosc subiectul discuţiei, deoarece se aflau pe alee
la circa 100 m, iar eu eram în cabina de la poartă, împreună
cu NEAGOE MARIN, ofiţerul de serviciu şi medicul personal
APETREI EDUARD. După câteva minute, au venit la poarta
reşedinţei POSTELNICU TUDOR şi VLAD IULIAN.
Bănuiesc ca aceştia au fost iniţial la sediul C.C. şi, aflând că
generalul MILEA VASILE venise la reşedinţa din Primăverii,
au venit şi ei aici. Cei doi au avut o discuţie de câteva minute
cu Ceauşescu, după care au plecat.
Am remarcat că, după discuţiile avute cu cei care
l-au vizitat, Ceauşescu părea mai destins la faţă, decât atunci
când a ieşit din casă. La scurt timp, a sunat şeful de protocol
NICOLCIOIU VASILE, de la aeroport, anunţând că în jur de

340
9.05 se poate pleca, fiind totul în regulă. Am plecat la aeroport
şi am decolat la ora 9. 30. În Iran am ajuns după circa trei
ore de zbor. Menţionez că avionul nostru a fost însoţit pe tot
teritoriul ţării noastre şi în apele teritoriale (Marea Neagră) de
patru avioane de vânătoare M.I.G., fapt care nu s-a mai petrecut
niciodată până acum. Avioanele aparţineau flotilei noastre.
În avion, Ceauşescu s-a întreţinut în compartimentul
de lucru cu cei care făceau parte din delegaţie: STOIAN ION,
fost ministru de Externe, MITEA CONSTANTIN, consilier
pe probleme de presă. În avion mai erau secretarul personal
HÎRJEU MIHAI, NEAGOE MARIN şi generalul RUS de
la aviaţie. De asemenea, se mai aflau acolo mr. BĂLAŞA
VASILE, care, împreună cu mine, a asigurat însoţirea, cpt.
RUS CORNEL şi mr. APOSTOL ANTON, care asigurau garda
apartamentului unde urma să fie cazat Ceauşescu, precum şi
lt-col. SIMIONESCU VASILE, cpt. TUDOR MARIN şi cpt.
TĂNASE PAULICĂ, care asigurau garda avionului. Menţionez
că colonelul BUCUCI MIHAI şi cpt. IVAN GELU se găseau
deja la Teheran, pentru măsurile premergătoare vizitei.
La reşedinţa din Teheran, pe parcursul vizitei, cadre de
la C.T.O.T. au instalat o microcentrală telefonică prin care i-au
asigurat fostului dictator legătura cu cei din ţară. Ştiu că a avut
mai multe convorbiri telefonice cu soţia sa în ţară, două din
acestea i le-am asigurat eu, iar altele mr. BĂLAŞA VASILE
şi HÎRJEU MIHAI, dar nu cunosc ce au discutat, deoarece
părăseam imediat încaperea.
De asemenea, nu cunosc conţinutul convorbirilor avute
de Ceauşescu cu personalitaţile iraniene, deoarece la acestea
nu au participat decat translatorul şi stenodactilograful DÎRNU
AUREL, de la fosta cancelarie C.C. Pe data de 20.12.1989, în
jurul orelor 15. 00 ne-am întors din Iran, pe calea aerului. De
la frontieră până la aterizare, am fost din nou însoţiţi de patru
avioane militare româneşti de tip M.I.G.
De la aeroport, am mers direct la fostul sediu al C.C.,
unde Ceauşescu a chemat la el pe cei care aveau cunoştinţă
despre evenimentele de la Timişoara, printre care îmi amintesc
de soţia dictatorului, MĂNESCU MANEA, CURTICEANU
SILVIU. Cu aceştia a avut câteva şedinte la una din săliţele
de pe hol. Cred că au participat şi membri din fostul birou

341
permanent al C.C. După ce a terminat cu şedinţele, i-a chemat
pe Mitea Constantin şi Florescu Eugen, consilieri pe probleme
de presă, pentru a pregăti comunicatul în legătură cu Timişoara,
care a fost difuzat în aceeaşi seară. În jurui orei 21.00 Ceauşescu
a plecat la reşedinţă împreună cu soţia sa. Acolo, la cererea sa,
i-am făcut legătura telefonică cu Comitetul judeţean Timişoara.
Nu cunosc cu cine a discutat acolo, dar cred că cu Coman Ion.
Am rămas la postul meu de la poarta reşedinţei, până a
doua zi, 21. XII .1989, orele 6. 45, când am fost schimbat de
mr. Bălaşa Vasile şi am plecat acasă. Armamentul care se afla
asupra mea l-am depus, ca de obicei, în fichetul din camera
aghiotanţilor.
La ora 13.30 (21.12.1989), am fost sunat la domiciliu
de cpt. Rusu Marian, care m-a chemat la serviciu. L-am luat
cu mine şi pe lt. Luţă Sorin, de la serviciul gărzi şi am plecat
cu maşina mea la reşedinţa din B-dul Primăverii. Au venit şi
ceilalţi ofiţeri din grupă şi l-am sunat pe mr. Bălaşa Vasile,
care era la fostul sediu C.C. şi ne-am înţeles ca eu cu grupa
mea să rămânem la reşedinţa Primăverii, în rezervă. Între
timp, au venit două maşini de la garajul Leonida chemate de
lt. col. Simionescu Vasile, ne-am luat armamentul şi am stat
în aşteptare până la orele 21. 30. Eu am plecat la camera mea
să mă odihnesc. M-a sunat mr. Ochea Vasile, care mi-a făcut
legătura cu mr. Bălaşa Vasile, iar acesta mi-a transmis ordinul
lui Neagoe Marin să ne prezentăm toţi la fostul sediu al C.C.
Am plecat cu cele două maşini şi armamentul din doatre şi am
intrat în sediul C.C., pe la intrarea «B». Mr. Bălaşa Vasile mi-a
spus să stăm în rezervă într-o cameră de la parter, situată lângă
intrarea principală. Menţionez că la acea oră în Piaţa Palatului
nu se afla nimeni.
În jurul orelor 22. 00 am fost chemaţi de Neagoe Marin
printr-un ofiţer la cabinetul 1. Acolo se aflau Neagoe Marin şi
Manea Constantin, şeful de cabinet, care ne-au spus să-i însoţim
până la Intercontinental, unde se aflau manifestanţi, pentru a
vedea ce se întamplă acolo. Câţiva ofiţeri şi-au luat pistolul
mitralieră, dar lt. col. Simionescu Vasile le-a ordonat să le lase
în cameră, unde am aşteptat până atunci. Eu aveam la mine
pistolul Makarov. Am ieşit pe la intrarea B, am mers pe strada
Oneşti, apoi la dreapta pe B-dul Magheru până în apropierea

342
străzii Aristide Briant. Acolo am văzut un cordon de militari
în termen, care închidea B-dul de pe o parte pe alta, având în
faţă un alt cordon de militari cu căşti albe şi scuturi. În zonă, în
spatele cordoanelor de militari, pe terasamentul (trotuarul) din
dreapta i-am găsit pe Postelnicu Tudor, Bărbulescu Marin,
Bucurescu Gianu, iar spre mijlocul bulevardului pe generalul
Milea Vasile. Soldaţii erau comandaţi de un ofiter de M.Ap.N.
Pe B-dul Magheru, în spatele cordoanelor de militari,
pe partea stângă, aproape de sala Dalles, era o maşină de
pompieri care se retrăgea, iar pe centrul B-dului două T.A.B.-
care înaintau spre mulţimea de manifestanţi, iar militarii le
făceau loc să înainteze. În apropierea locului unde ne-am
oprit noi, staţiona un camion militar cu prelată în care se
aflau câţiva militari. Precizez că nu ne-am putut apropia de
cordonul de militari care bloca B-dul, deoarce se aruncase cu
gaze lacrimogene şi aerul era îmbâcsit. La un moment dat,
câţiva militari au scos din mulţime un bărbat şi o femeie,
care am observat că fuseseră bătuţi, deoarece aveau sânge pe
faţă, pe care au intenţionat să-i urce în camionul cu prelată,
dar a intervenit Manea Constantin care a spus să-i ducă spre
strada Oneşti pentru a sta cineva de vorbă cu ei. Au fost duşi
în faţa intrării garajului partidului. Câţiva din grupul nostru,
printre care şi lt. HORNET NICOLAE şi cpt. CORNEL au
rămas cu ei, iar noi ne-am întors la fostul sediu al C.C. Când
părăseam Bulevardul Magheru, am văzut că militarii trăgeau
salve cu trasoare în sus. Precizez că cordonul de militari care
închidea B-dul Magheru era format din circa 7-8 rânduri de
soldaţi. Am ajuns la cabinetul 1 in jurul orelor 22. 45 şi i-am
spus mr. BĂLAŞA VASILE ce-am vazut pe B-dul Magheru,
timp în care MANEA CONSTANTIN a intrat la Ceauşescu şi,
probabil, că i-a spus acelaşi lucru.
Am coborât la parter în aceeaşi cameră unde mai
stătusem cu grupa mea şi am rămas acolo până a doua zi – 22.
12.1989, ora 7.00, când l-am schimbat la cabinetul 1 pe mr.
BĂLAŞA VASILE.
În ziua de 22.12.1989, în jurul orei 8.15, Ceauşescu
s-a sculat şi a început să-i cheme pe cei din comandamentul
format la etajul 1 lângă cabinet: generalul MILEA VASILE,

343
POSTELNICU TUDOR, VLAD IULIAN şi colonel
PÎRCĂLĂBESCU, comandantul gărzilor patriotice. De
asemenea, a chemat mai mulţi demnitari, ca: DĂSCĂLESCU
CONSTANTIN, CURTICEANU SILVIU, BOBU EMIL,
MĂNESCU MANEA şi altii, pe care nu-i mai reţin, deoarece
era un veşnic du-te-vino. Ceauşescu Elena venea şi intra mereu,
agitându-se între cabinetul 1 si 2.
În jurul orei 11.00 s-a răspândit zvonul că generalul
Milea Vasile s-a sinucis într-un cabinet la etajul 6. Menţionez
că eu când l-am văzut dimineaţa nu am observat să fi avut arma
la el. Ceauşescu l-a chemat pe numitul Petre de la Televiziune,
pentru a pregăti un comunicat în legătură cu «trădarea
generalului Milea Vasile». Apoi a avut loc o şedinţă a fostului
Birou Permanent, la care nu cunosc ce s-a discutat.
Aproximativ în jurul orei 10.00, Ceauşescu l-a chemat de
la spital pe generalul Stănculescu Victor, adjunct al ministrului
armatei, care avea un picior în ghips şi a intrat în Cabinetul
1. De asemenea, la cabinetul 1 au mai venit Ceauşescu Ilie şi
alţi reprezentanţi ai armatei, chemaţi de Hîrjeu Mihai şi Manea
Constantin.
În jurul orelor 12. 00, aproape concomitent cu intrarea
populaţiei în Piaţa Palatului, a venit un elicopter, care a
aterizat pe platforma de la etajul 6 al fostului sediu al C.C.
Din acel moment, lucrurile au început să se precipite şi s-a
pus problema cine să iasă la balcon şi să vorbească populaţiei.
Până la urmă a ieşit fostul dictator, care a fost huiduit şi s-a
retras înauntru. În acest timp, eu am ieşit neobservat pe hol şi
am abandonat pistolul cu 8 cartuse în încărcător sub bancheta
din dreapta liftului. Celălalt încărcător cu 4 (patru) cartuşe
rămăsese în fichetul meu din camera aghiotanţilor, de la
reşedinţa Primăverii. După aceea am mers la lift cu cei doi
foşti dictatori, Bobu Emil, mr. Rot Florian si cpt. Tudor Marin.
Holul era plin de lume care ieşise de prin cabinete. Am urcat cu
liftul până la etajul 6, am ieşit din el cu cei menţionaţi mai sus,
i-am lăsat să meargă spre elicopter, iar eu am coborât pe scări.
Îmi amintesc că în jurul orei 10.00 a venit la mine colonelul
Lăzărescu Florea, care mi-a arătat o uşă ce era amplasată în
bucătăria anexă a cabinetului 1 şi mi-a explicat că aceasta dă
într-un tunel care duce la garajul din blocul „Generala” şi la
Sala Plenarelor, spunandu-mi că cheia se afla la el.

344
 În timp ce coboram pe scări, m-am întâlnit cu persoane
din rândul populaţiei care pătrunseseră în sediul C.C. şi cu cpt.
Matei Nicolae cu care am ieşit afară din sediu prin intrarea
A-2….”
(Revoluţia română, regăsită în Arhivele Ministerului
Apărării Naţionale, în ,,România Liberă”, joi 01 Decembrie 2005,
Ediţie Naţională-Domeniu: dezvăluiri)

***

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu1;

O noapte de neuitat – 21 spre 22 decembrie 1989

Arestaţi, bătuţi, umiliţi şi încarceraţi

„...Se făcuse ora 1.00 în noaptea de 21 spre 22 decembrie.

...Dar, abia am apucat să stingem lumina şi de afară
s-au auzit nişte portiere de maşină izbite cu putere.
Soţia mea s-a repezit la fereastră şi m-a avertizat scurt:
«Au venit să te ridice!», «Sunt mulţi şi sunt înarmaţi!».
Am fugit imediat la uşa de la intrare. Pe scări era
forfotă mare. Mai mulţi indivizi înarmaţi urcau scările, iar trei
s-au oprit la uşă, încercând să o deschidă cu chei potrivite...
I-am confirmat soţiei mele că vor intra peste noi.
...Eu înţelesesem de la început. Cei peste 20 de poliţişti
primiseră ordin să ne execute... Ne luaseră pe toţi trei să nu
rămână martori. Vecinii, care se baricadaseră în apartamentele
lor când au văzut că au venit să ne ridice, nu puteau preciza
exact ce au observat, în afara unei agitaţii neobişnuite şi a
zgomotelor provocate prin spargerea uşii. Mai târziu, am aflat
că în faţa fiecărui apartament se postaseră câte doi poliţişti cu

1
Profesorul Dumitru Mazilu, diplomat de carieră, a fost unul dintre cei mai
cunoscuţi disidenţi ai regimului Ceauşescu. În 1984 a fost ales membru
al subcomisiei pentru drepturile Omului şi Tineretului în lume, în cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite. În calitatea sa de raportor special al acestei
subcomisii, diplomatul român a elaborat un Raport privind situaţia din
România, motiv pentru care regimul de la Bucureşti i-a suspendat şi
întrerupt toate legăturile cu organizaţiile internaţionale. Ulterior, el avea să
fie pensionat forţat şi pus sub arest la domiciliu.

345
automate în mâini, neîngăduind nimănui să iasă din locuinţa
sa. Cel mai demn s-a dovedit a fi un muncitor care locuia sub
apartamentul nostru şi, care auzind acele zgomote îngrozitoare,
a înţeles că au venit să ne omoare. Făcându-şi curaj, el s-a
avântat pe hol, împingându-i pe poliţiştii de la uşă: «Cine sun­
teţi, ce aveţi cu oamenii aceştia? De ce vreţi să-i omorâţi?»
– i-a întrebat el dintr-o răsuflare... Dar n-a mai apucat să audă
răs­punsul. Cei doi temniceri i-au aplicat imediat câteva lovituri
şi l-au aruncat înapoi în locuinţă în mai puţin de două secunde,
blocându-i ieşirea...
...Da, eram în prezenţa plutonului de execuţie. Nu sim­
ţeam nici o teamă. Nu numai eu, ci şi soţia, şi copilul ne aş­
teptam de mult să fim ucişi. După ce ne-am ridicat pe faţă îm­
potriva acelui sistem tiranic de guvernare şi, mai ales după ce
reuşisem să aduc la cunoştinţa Naţiunilor Unite nenumăratele
crime săvârşite de sistemul totalitar împotriva poporului ro­
mân, nu mai aveam nici o îndoială că ne vor lichida. Ne asu­
masem acest risc, iar acum trăiam momentele dramatice ale
pulverizării unei familii care le spusese guvernanţilor adevă­
ruri dureroase, pentru care nu puteam fi iertaţi. Ceea ce n-am
ştiut mai înainte a fost modul în care ne vor lua viaţa.
De patru ani ne tot ameninţau prin «fluturaşii» nesem­
naţi, lăsaţi în cutia poştală. Mi-au atras atenţia chiar asupra
morţii mamei şi fratelui, ceea ce m-a convins că nu erau străini
de dispariţia lor în condiţii cel puţin stranii...
Ne aşteptam la un accident de maşină, de tractor sau un
nou «atac de cord» – aşa cum se proceda de obicei, dar nu mă
gândisem niciodată că se va ajunge la formula PLUTONULUI
DE EXECUŢIE. Ceva survenise, ceva foarte grav, dacă tiranii
hotărâseră să termine atât de brutal cu noi... Mai târziu, aveam
să aflăm că vârfurile represiunii ajunseseră la concluzia – în
acea zi fatală pentru tiranie – că eu aş conduce mişcările tine­
rilor din Bucureşti, prin copilul meu, care fusese prezent în
toate punctele fierbinţi din Capitală. Ei ştiau că în Raportul
prezentat la O.N.U. – după ce fusese scos din ţară pe căi ile­
gale – eu demonstrasem că tineretul îşi va asuma riscul imens
al «scuturării jugului tiraniei totalitare». Şi mai ştiau de la mi­
ile de delatori din mediile universitare că tinerii erau decişi să
lupte până la capăt...

346
 ...În faţa acestei situaţii limită, aproape că nu mai sim­
ţeam durerea fizică sau, în orice caz, nu-i mai dădeam impor­
tanţă...
Toate gândurile mele s-au îndreptat la Bunul DUMNE­
ZEU... De mic copil, fusesem crescut în mediul bisericii. Nu
lipseam de la nici o slujbă. Respectam zilele de post şi-mi fă­
ceam regulat rugăciunile... Părintele BERILĂ – care a făcut
slujba la înmormântarea tatălui în 1977 – mi-a spus că în anii
copilăriei mele mă văzuse foarte apropiat de viaţa şi obiceiu­
rile religioase... De altfel, în anii cumpliţi ai detenţiei, soţia
mi-a citit de mai multe ori pasaje semnificative din BIBLIE,
înde­osebi în momentele de descurajare extremă...
Şi acum mă aflam din nou singur în faţa DOMNULUI...
Am rostit de mai multe ori în gând Tatăl Nostru, pe care îl re­
petam în fiecare seară înainte de culcare... Am repetat câţiva
din psalmii ce-mi erau întipăriţi în minte. Iar, în cele şase ore
sau şase ore şi jumătate – în care torţionarii noştri căutau un
loc să ne execute fără martori şi să ne bage sub pământ – m-am
rugat Bunului Dumnezeu să-mi dea puterea de care aveam
atâta nevoie să depăşesc cu demnitate şi acele clipe finale ale
vieţii. Am rugat pe BUNUL DUMNEZEU să-i îndrume pe
cei din Plutonul de execuţie să înceapă cu mine ritualul şi nu
cu soţia sau copilul meu. «Doamne Dumnezeule, fereşte-mă
de supliciul de a-mi vedea soţia şi copilul, oamenii cei mai
apro­piaţi din viaţa mea, ucişi în faţa mea!». «Ajută-i pe ei să
supravieţuiască!». «Ei n-au decât vina că au fost lângă mine,
că m-au susţinut moral şi că m-au încurajat!».
«Eu sunt singurul vinovat!». «Din cauza mea, ei sunt
chinuiţi acum!...». ...Eram sigur că nu voi supravieţui asasină­
rii celor dragi... Simţeam o apăsare cumplită să iau cu mine
în mormânt şi vina de a-i fi expus atât de mult şi de a-i vedea
măcelăriţi, înainte ca viaţa mea să fi încetat.
Şi am convingerea fermă că DUMNEZEU mi-a
ascultat ruga... După mai mult de şase ore de căutări, poliţiştii
n-au gă­sit locul căutat. Zeci de mii, milioane de români erau
pretutin­deni.
Ei dădeau asaltul hotărâtor împotriva tiraniei totalitare.
Când credeau că au descoperit un loc potrivit şi coborau din
maşini să pregătească EXECUŢIA se iveau ca din pământ alte

347
şi alte grupuri de oameni, alţi şi alţi luptători, iar ei erau nevo­
iţi să se urce din nou şi să-şi continue căutările. Iar tot căutând
fără succes s-a luminat de ziuă. Am aflat mai târziu că au ra­
portat superiorilor dificultăţile întâmpinate în lichidarea noas­
tră. Pe o casetă s-a înregistrat o dispoziţie prin radio transmisă
de ministrul de Interne:
«Problema de la Alexandria o vom rezolva în noaptea
de 22 spre 23! Amânăm, deci. Aţi înţeles? Amânăm totul!...».
Noi nu ştiam atunci nici unde ne oprisem şi nici că aşteptarea
de cel puţin 30 de minute avea să ne aducă încă câteva ore de
vi­aţă... Deci, până în noaptea următoare. Aşa decisese ministrul
cel mai temut şi cel mai necruţător cu cei ce îndrăzneau să se
opună celor doi dictatori...
...Dintr-o convorbire între doi dintre torţionarii noştri
am înţeles că era 7.30 dimineaţa. După câtva timp ni s-a cerut
să coborâm. Am încercat să le arunc câteva cuvinte soţiei şi
co­pilului. Eu eram sigur că voi fi primul executat şi că Dumne­
zeu îmi ascultase ruga... Voiam să le spun cât de mult îi iubesc
şi că ei doi să fie tari, să aibă încredere în Dumnezeu... Oh!
Doamne! de câte ori repetasem aceste cuvinte pentru a le putea
rosti în clipa despărţirii finale.
N-am reuşit decât să le arunc o privire fugară. Eram
si­gur că era ultima oară când îi mai văd... Doi indivizi m-au
smuls cu brutalitate de pe locul meu. Fiarele de la mâini îmi
intraseră şi mai adânc în carne. Eram plin de sânge... Dar nu
mai simţeam durerea... Totul mi se învălmășea în minte...
M-am împiedicat, m-am lovit. Am urcat câteva trepte. Am
intrat într-un hol. Acolo erau nişte miliţieni. Unul dintre ei avea
gradul de colonel sau It. colonel. Am intrat pe un culoar îngust
şi după vreo douăzeci de paşi am fost împins într-o ce­lulă mică,
îngheţată. Imediat a intrat un medic care m-a între­bat cum mă
simt. Mi-a lăsat nişte medicamente. Ştiam că orice condamnat la
moarte este consultat de un medic înaintea exe­cuţiei...
Stăteam liniştit şi aşteptam. Au intrat doi indivizi care
s-au aşezat pe patul metalic din faţa mea. În celulă erau 4 paturi
metalice suprapuse. Mi-au spus ca pot să mă aşez şi eu. Când
m-am aşezat, am simţit o durere cumplită în tot corpul...
Minutele treceau, dar ei nu-mi ordonau să-i însoţesc pe
ultimul meu drum. Unul din ei m-a bruscat din nou. «Aşa-ţi

348
trebuie, dacă nu stai la locul tău!». «Te opui conducătorilor
ţării, ai?».
«Te învăţăm noi minte!».
Eu, însă, nu-i dădeam importanţă... Mă gândeam la anii
de suferinţă ai celor dragi, la acele zeci de mii de ore de deten­
ţie, la greutăţile întâmpinate după ce ni s-au răpit toate mijloa­
cele de trai. Şi eram mândru de ei. Aveam o soţie minunată. Mă
ajutase mult; era hotărâtă şi nu se lăsa intimidată... Aveam un
copil deosebit. Participase efectiv la lupta mea. Era cura­jos...
Şi iarăşi, şi iarăşi, mă întrebam de ce trebuiau ei să
moară? Care era vina lor? Totul mi se părea atât de nedrept,
atât de hain. Şi mă rugam din nou şi din nou Bunului Dumne­
zeu să-i ocrotească,..
...După ce mă aruncaseră în acea celulă îngheţată şi după
ce torţionarii încetaseră să mă mai lovească şi umilească, m-a
cuprins o îngrijorare profundă, îmi aminteam că lăsasem pro­
iectul unui document privind schimbarea sistemului, pe masa
mea de lucru, improvizată în anii detenţiei, la care scrisesem
acele pagini transmise la O.N.U. în care erau înfăţişate sufe­
rinţele românilor. Mă gândeam că în cazul în care oamenii
dictatorului au descoperit acel document, totul era pierdut!
«Oh, Doamne, Dumnezeule, de ce nu m-am gândit să-l fi pus
undeva la adăpost?» Eram sigur că în momentul în care îl va
vedea, dictatorul va declara că a descoperit «un complot mon­
dial pus la cale de cercurile imperialiste pentru a destabiliza
situaţia politică din România şi a-1 înlătura de la putere». Acel
document viza eliminarea sistemului totalitar şi reinstaurarea
democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român. Pentru
tiran, asta era mai mult decât un complot. Asemenea obiective
reprezentau o sfidare a tot ce proferase el în toţi anii dictatu­rii...
Mă perpeleam în toate felurile. Durerile din piept erau
tot mai puternice. Gura îmi sângera. Pe una din pleoape picura
sânge... Dar gândurile mă terorizau...
Ce-o fi făcut dictatorul când a văzut acel document?
Ce scenariu de groază o fi pus în funcţiune? Câţi oameni or fi
fost arestaţi, acuzaţi că m-au ajutat să elaborez acel document?
Şi iarăşi, şi iarăşi mă întrebam de ce n-oi fi avut
pricepe­rea să-1 fi ascuns undeva?! Simţeam o sfârşeală totală.

349
O epui­zare fizică şi psihică mă cuprinsese. Nu mai aveam nici
o pu­tere. Eram sigur că inevitabilul se produsese. Iar totul era
nu­mai şi numai din vina mea...

Dumitru Mazilu, REVOLUŢIA ROMÂNĂ zile şi nopţi de dra­

matism şi speranţă, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989,
Bucureşti, 2011, p. 14-42; Vezi şi ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 1 (20) 2009,
Mărturii, O noapte de neuitat – 21 spre 22 decembrie 1989, Prof. Univ.
Dr. Dumitru Mazilu, p. 60-65.

***

Dumitru Dincă: Mărturii de la Baricadă-

Intreviu (extras)

[…]– Cât a durat Baricada? Au fost vreo patru ore?

– Da, vreo patru ore. Timp în care se vorbea de pe ea cu
intermitenţă, adică nu poţi să ţii un discurs în permanenţă... Nu
poţi, devii penibil dacă spui din două în două minute acelaşi
lucru. Deci, din punctul meu de vedere, baricada simbolizează
rezistenţa din Piaţa Universităţii, în 21 decembrie. Dar ceea
ce este important este faptul că, de la un moment dat, această
baricadă şi Hotelul Intercontinental au constituit scutul pe care
noi îl aveam, cel puţin în minte, împotriva gloanţelor trasoare
care, începând cu ora..., nu vreau să exagerez ca să zică
cineva „uite, domnule, acesta este omul care deţine adevărul
absolut...”
– Cam 18, aşa? Mai devreme?
– Nu, nu. În jurul orei 22. Atunci au început trasoarele...
– Oricum, Baricada era construită când au început
trasoarele...
– Sigur că da. Deja se vorbise de pe Baricadă. S-a
început în jurul orei 22, cu gloanţe trasoare care aveau
traiectoria aproape verticală. După ora 23, de remarcat este
faptul că s-a coborât tirul acelor gloanţe trasoare. Multe dintre
ele au lovit zidurile Hotelului Intercontinental. Şi aici au fost
o serie de oameni care au fost răniţi din ricoşeuri. În jurul
orei 12 noaptea, chiar 12.30, s-a dat cu gaze lacrimogene. Din
momentul în care a început să se tragă, nu a mai vorbit nimeni

350
în Piaţa Universităţii. Era un moment de aşteptare pentru noi.
Nu ştiam ce se va întâmpla. Am rămas, totuşi, în piaţă. Am
spus mai înainte că în jurul orei 12 noaptea s-au aruncat gaze
lacrimogene. Ne udam batistele şi ni le puneam pe nas, ca să
putem respira. Momentul în care se sparge şi baricada...
– Asta după ora 24...
– După miezul nopţii, momentul în care reuşesc să ne
disperseze. De data aceasta nu mai erau tunuri de apă, ci erau
TAB-uri şi tancuri cu şenile...
– Tancuri nu au apărut decât la spargerea baricadei?
– Decât la spargerea baricadei şi bănuiesc că baricada
i-a determinat să introducă tancurile cu şenile.
– Din câte ştiu eu, s-a încercat spargerea baricadei
cu TAB-ul.
– Nu mai reţin, chiar nu mai reţin.
– Ei au vrut să spargă cu T.A.B.-urile, unul a luat
foc şi unul s-a defectat, şi atunci au adus tancurile...
– Din momentele acelea fiecare îşi are adevărul
lui, fiecare a privit şi a văzut lucruri din poziţia în care era.
În momentul în care au introdus tancuri, eu mă aflam pe
esplanada din faţa Teatrului Naţional, pentru că eram destul de
mulţi oameni la momentul acela. Eu zic că eram un număr de
trei mii de oameni la ora aceea. Când au pătruns pentru prima
dată tancurile şi au coborât tirul trasoarelor spre orizontală,
atunci a fost un moment de panică generală. Atunci cu toţii
am simţit că ei nu se mai joacă cu noi şi că este momentul
să plecăm. Dar, nu oricum. Şi eu, şi Dan Iosif am făcut apel
la oamenii din preajmă... Apropo... Spuneaţi că importanţa
oamenilor de pe margine, asta a fost. Da, este adevărat. Noi
le-am sugerat. Dar şi dacă nu le sugeram, ei tot lucrul acesta
îl făceau, că era un fapt deosebit pe care-l trăiseră şi pe care
urmau să-l povestească. I-am rugat pe oameni să meargă şi să
spună ce se întâmplă la Universitate şi astfel să-i scoată din
case, ca să fim mulţi, cât mai mulţi. Îmi aduc aminte de acest
îndemn, numai că în momentul în care au pătruns tancurile în
Piaţa Universităţii speranţa noastră murise. Ne-am gândit că
represiunile vor continua şi vor întrerupe definitiv manifestaţia.
În acest moment, Petre Ioan ne sugera să ne ascundem prin

351
canale, iar dacă va continua represiunea, la modul în care
începuse, cu tancurile şi cu gloanţele la orizontală, ne sugera
ca împreună – eu, el şi Liviu Crăciun Viorel – care rămăsesem
un grup compact, să încercăm să părăsim oraşul, cu maşina
lui (nu ţara, căci ştiam că ţara nu poate fi părăsită). Primii
morţi şi răniţi pe care i-am văzut atunci au fost în momentul
spargerii baricadei. Am coborât de pe esplanadă ca să mergem
spre metrou. În faţa noastră fusese împuşcat un tânăr. Împreună
cu cei de mai sus şi cu alţi doi-trei oameni l-am dus pe acel
tânăr în interiorul metroului, dar l-am lăsat pe scări. Nu am
reuşit să-l ducem mai jos. Intenţionam să intrăm, dar ne-am
dat seama că Metroul este o capcană, şi atunci am luat-o spre
Rosetti. Tancurile urmăreau să împrăştie lumea. Unele dintre
ele se urcau şi pe trotuar. [ ... ]

I.R.R.D., ,,Caietele Revoluţiei” nr. 1(14)/2008, p. 35-36.

Interviu realizat de Viorel Domenico.

***

Dan Iosif - Relatarea lui Dan Iosif privind participarea sa la

Revoluţia Română din Decembrie 1989, fragment preluat din
Arhiva Senatului, Fond „Comisia pentru cercetarea evenimentelor
din decembrie 1989“, stenograma din 28 aprilie 1994, paginile
3-16.(n.n.)

[...]Dl. Dan losif: Am ajuns în Bucureşti în momentul

când mitingul de aici, din faţa Senatului, se destrăma. Străzile
erau pline de pantofi, genţi, că­ciuli şi oamenii fugeau disperaţi.
Un grup restrâns de oameni am reuşit să ne comasăm în spatele
Universităţii şi de acolo să ieşim pe inter­secţie, alţii au plecat pe
Calea Victoriei, încercând să oprească oa­menii şi pe la ora 14.00
au început să vină cu tancuri, cu maşini cu apă ale pompierilor.
Eu eram atunci în dreptul hotelului Intercontinental şi sunt
oameni care pot depune mărturie în sensul acesta. Nu găsesc
cuvinte să descriu ce am simţit atunci când o serie de copii,
tineri, au încercat să oprească T.A.B.-urile sărind din mers
pe ele. Eram aşa de disperaţi, încât eram în stare, crezând în
mintea noastră, că putem opri tancurile cu trupurile noastre.

352
 După repetate încercări de a ne căţăra, pentru că mulţi
din­tre noi făcuseră armata şi ştiau cum se poate imobiliza un
vehicul blindat fără arme, era suficient să punem o haină pe
vizorul conductorului, dar era imposibil, treceau cu viteză
mult prea mare. Pe maşinile de pompieri am reuşit să ne suim
pe două dintre ele, să tăiem furtunele de apă. Ei au plecat
şi a început construcţia baricadei, cu mese de la Dunărea şi
Pescarul, pe care le scoseseră pentru a profita de defluirea oa­
menilor de la miting. Coşurile de gunoi erau puse, a fost adus
un cărucior de Aprozar şi pus acolo, încet-încet am început
să ne organizăm şi oamenii au început să asculte din ce în ce
mai mult de mine, pentru că probabil eu am fost unul dintre
oamenii care au reuşit să depăşească chiar graniţa nebuniei,
reflexul de conservare dictează oricărui om să se ferească de
moarte. Am vorbit cu mulţi dintre băieţi şi au fost aduse nişte
containere de la Cocorul, Unirea, fiind tractate cu lanţuri, au
început să fie puse şi maşini în baricadă, încet-încet s-a format
o baricadă care practic ne-a departajat şi baricada s-a conturat
după ce s-a derulat acel eveniment tragic din faţa sălii Dalles,
când mulţimea a fost spartă în 2: jumate către Piaţa Romană,
jumătate către Piaţa Unirii. Cei de aici, de la Inter, am fost ceva
mai norocoşi ca cei din Piaţa Romană, am apucat să facem o
baricadă. Ieşirea din strada Batiştei a fost bine blocată de un
şofer care avea o izotermă, un TIR metalic, nu cu prelată. Apoi
erau câteva containere, apoi căruciorul de Aprozar, o maşină
de I.S.E.B., apoi erau câteva microbuze, mai era o maşină mai
mare de transportat materiale de construcţii, urma basculanta
despre care generalul Hortopan ne acuza că i-am dat drumul
spre trupe, dar nu e adevărat. Nu i-am dat dru­mul intenţionat
pentru ca să închidă baricada în dreptul subteranei gara­jului
de la Inter. S-a proptit într-un tei, lângă ea era o maşină de la
I.R.E.B. al cărui şofer a pus-o acolo şi care avea pe ea o rolă de
cablu gros, uriaşă. Cam aşa arăta baricada la început, iar după
această bari­cadă am început să ripostăm, au fost episoadele
pe care probabil că vi le-au povestit şi alţii, căţărarea pe firma
Ciclop unde făceam cu schimbul cu Romeo Raicu, Dincă,
Radu Silaghi, noi eram primii nebuni, care atunci când lumea
fugea, noi încercam să-i oprim. Unii, precum Petre Roman, au
parodiat, chiar de exemplu Petre Roman, a spus despre Dincă,
şi parcă m-a durut, că e «revoluţionar căţărat pe burlan»,

353
metaforă preluată apoi şi de Dinescu, dar fiecare gândeşte
cum crede. Apoi am primit o portavoce mai mică, care ne-a
fost luată. Trupele de represiune veneau în salturi, erau bine
echipate, aveau scuturi, bastoane, noi...
Dl. Necşeşti:
Spuneţi că aţi primit o portavoce, de unde aţi primit-o?
Dl. Dan losif:
Din mulţime, de la copii. A doua portavoce mare,
puternică, a adus-o un băiat, Bogdan, tatăl lui lucra la Casa
Poporului, el ştia că tatăl lui avea o astfel de piesă în dulap.
Pe acel băiat l-am mai văzut de 2 ori de la Revoluţie, dar nu
mi-a cerut nimic, ci a ve­nit sa-mi spună ce a realizat; ştiu că
acum e student, dacă mai e în România sau a obţinut o bursă
în afară nu ştiu, era visul lui acesta. El a adus acel gigafon
care nu avea alimentare. Unul dintre băieţi a scos o baterie de
la o Dacie, tot de acolo a luat o instalaţie elec­trică, 2 sârme şi
am făcut legăturile şi a început să funcţioneze. Cred că acest
moment a fost pentru noi o victorie: că am reuşit să re­zistăm
până la ora 2 noaptea în faţa atâtor forţe de represiune. Până pe
la ora 18,00 le-am vorbit oamenilor şi eu, şi Dincă mai mult;
nimeni nu se credea lider sau şef. În jurul orei18.00 când s-a
lăsat întunericul, au început focurile de armă. Deci, cu excepţia
incidentului de la Dalles când s-a tras, dar de ce s-a tras nu am
putut să ne dăm seama. De ce a intrat camionul în mulţime, noi
am conştientizat: pentru că mulţi aruncau cu pietre şi se pare
că o piatră l-a lovit pe şofer care a pierdut controlul pentru un
moment, era vorba de 1/2 cărămidă care l-a lovit, maşina a
intrat în plin. Orice om cu judecată înţelege că dacă era vorba
de o sarcină, maşina nu intra şi peste trupele aduse pentru
represiune. Camionul acela a făcut zob manifestanţi, militari
şi miliţieni. Ulterior fabulaţiile au transformat acest episod
într-un caz de genocid bine gândit, bine pus la punct. Pe la
ora 18.00 au început să tragă, când s-a lăsat întunericul, până
atunci au fost focuri de avertisment, în aer. Eram sus şi s-a
adus o maşină de transportat muncitori, după ce eu am făcut
apel la toţi tinerii care pot să aducă maşini grele să le băgăm
în baricadă. Maşina de transportat muncitori era cel mai înalt
punct din baricadă, noi vorbeam de pe ea şi de acolo se vedea
bine, în tabăra adversă. Am avut ocazia să-l văd pe generalul
Milea plimbându-se cu mâinile la spate, ca un Ceapaev român,

354
cu mantaua pe umeri, cu mâinile la spate, se vedea tocul
revolverului, descheiat, nu era siguranţa pusă la clapa de la
tocul revolverului. L-am văzut discutând cu Postelnicu, cu
Andruţă Ceauşescu. În momentul când generalul Milea s-a
retras din dispozitiv, a început sarabanda focurilor; s-a tras
ca la nuntă, fără discernământ. Ei spun că au tras cu gloanţe
oarbe, dar eu spun că au tras cu gloanţe trasoare. Oricine va
vedea o casetă din acele nopţi îşi va da seama că a fost folosită
muniţie fosforescentă, care luminează.
Dl. Gabrielescu:
Dumneavoastră sunteţi un soldat instruit, există muniţie
de manevră-trasoare?
Dl. Dan Iosif:
Nu există, dar ei au afirmat că au tras cu muniţie de
manevră...
Dl. Gabrielescu:
Dar nu cu trasoare.
Dl. Dan Iosif:
Sigur, că aia numai pocneşte şi nu face altceva nimic.
Dacă s-a tras cu muniţie trasoare, atunci de unde ciupiturile de
pe hotelul Intercontinental, am întrebat eu?
În seara de 21 decembrie, cineva a dat ordin să se
tragă în plin, se vede pe caseta filmată cum tirul este coborât
sistematic. Deci, se trage tot cu trasoare în continuare. Au
un coeficient mare de ricoşare faţă de muniţia de război, în
cămaşă de oţel. Probabil că din aceste ricoşee au început să
apară primele victime în rândurile noastre. Când au văzut că
nu pot să ne împrăştie, au încercat să spargă baricada cu 2
T.A.B.-uri. Primul care a încercat să spargă baricada a venit
pe partea restaurantului Pescarul, sau Dunărea, a lovit de
câteva ori în baricadă, a ales un punct vulnerabil, după părerea
mea, pentru că acolo era camionul acela care avea rola de
cablu electric, era o basculantă, şi maşinile erau bine puse una
lângă alta. În momentul când T.A.B.-ul a lovit în bari­cadă,
maşina aceea pe care eram noi a fost înclinată şi noi am căzut
de acolo. Nu au reuşit să o spargă. T.A.B.-ul a rămas agăţat
de una din maşinile din baricadă şi încerca să facă manevre
să scape. Cineva a adus o maşină-platformă pe care se aflau
vreo 8 butoaie de motorină, iar înainte de această maşină a
fost adus un TV militar kaki şi o salvare, tot TV. Băiatul care

355
a adus salvarea s-a repezit cu ea în baricadă în locul unde era
mai vulnerabilă, între maşina de I.S.E.B. şi containere, unde
T.A.B.-ul lovise şi făcuse o breşă. A venit şi a in­trat cu salvarea
acolo, iar cineva din partea opusă a tras. Cei care au fost acolo
îşi amintesc că pe şofer l-am luat din maşină plin de sânge, era
zob, dar nu ştiu dacă a murit sau a scăpat. Băiatul care era pe
TV-ul militar l-a băgat în baricadă în aceea breşă, apoi a sosit
şi autocamionul cu butoaiele cu motorină. Am sărit primul în
platformă şi am dat drumul la buşoane, acest lucru se petrecea
chiar în dreptul intrării în hotelul Intercontinental, deci de aici
mai erau vreo 25 m până la baricadă. I-am spus şoferului să nu
stea în maşină pentru că va fi împuşcat. S-a aşezat sub bord, cu
mâna pe volan şi a dus maşina spre baricadă, a tras de volan
şi, Dumnezeu i-a ajutat, astfel că maşina a fost literalmente
lipită de baricadă. În momentul impactului unul din butoaie
a sărit într-o gaură din baricadă, exact în faţa T.A.B.-ului. A
fost un mare noroc. T.A.B.-ul probabil că a trecut peste butoi
şi acolo s-a făcut numai motorină care nouă ne-a ajutat foarte
mult. A fost o greşeală atunci când pe la ora 10.00, un băiat
din rândurile noastre a aruncat o sticlă Molotov, prima, care a
căzut în platforma camionu­lui care purta rola de cablu electric.
Pe platformă, lângă rola cu ca­blu se afla o anvelopă mare de
camion care a luat foc şi, de la ea, rola cu cablu şi apoi a luat foc
tot camionul, o torţă care lumina toată baricada. În continuare
au început să apară sticle Molotov, dar nu pot să bag mâna în
foc că cei care le-au fabricat erau tot aşa de puri cum eram noi.
Acum, după 4 ani, când mă gândesc cum a fost şi
privesc ce a fost nu aş putea să spun că acei oameni erau simpli
muncitori sau elevi şi nu ştiu de unde le-ar fi putut veni ideea
cu sticlele Molotov, care după 1990 au devenit o modă. În
continuare, a doua sticlă Molotov a fost aruncată în direcţia
T.A.B.-ului care încerca să ne spargă baricada şi a trecut peste
butoiul de motorină, şi T.A.B.-ul a luat foc cu totul. Din strada
Batiştei a încercat să iasă o maşină de pompieri, dar nu a putut
din cauza izotermei care era pusă acolo, aceasta era încărcată
cu saltele care au luat şi ele foc, au stins-o. T.A.B.-ul a fost
inundat cu apă, dar exista atunci pericol de explozie pentru
noi, pentru că T.A.B.-ul era încărcat cu muniţie. Pompierii au
sesizat şi T.A.B.-ul a fost inundat cu apă şi aşa am scăpat.

356
 Ulterior am auzit că unii s-au suit pe el, au pus feţe de
masă pe el şi au încercat să-i dea foc, dar eu am curaj să fac
demonstraţie tehnică dacă se poate da foc unui vehicul blindat
cu feţe de masă. Sunt nişte aberaţii, speculaţii ale oamenilor
care au vrut să-şi aroge unele merite. Pe la ora 12.00 pot să
vă spun cu sinceritate şi cu frică de Dumnezeu că cineva a
dat ordin să se tragă în plin, să nu se mai ţină cont de nimic.
Şi spun acest lucru pentru că în jurul orei 0.00 au început să
apară primele victime împuşcate în zona pieptului. Până atunci
mai cădeau câte unul ici-colo, împuşcat în picior şi vă spun
sigur că s-a tras de pe clădiri, adică de după clă­direa Pescarul
şi Dunărea şi cea din colţul străzii Batiştei şi spun acest
lucru pentru că sunt trăgători de elită. Unghiul de incidenţă
al glonţului mie îmi spunea de unde se trage. Oamenii erau
majoritatea împuşcaţi în muşchiul piciorului, din faţă, de sus
în jos, iar glonţul ieşea undeva în apropiere de articulaţia
genunchiului. Dacă era împuşcat din spate acelaşi lucru se
întâmpla. Dar după ora 12.00 au început să tragă în plin. Eu
mă aflam cu portavocea în dreptul intrării în hotelul Dunărea,
în mijlocul străzii şi vorbeam de acolo mulţimii, pentru că, să
vă spun cinstit, nu ştiu dacă am fost 100 de oameni în aceea
baricadă, la ora 12.00, când a început să se tragă şi să se arunce
cu grenade lacrimogene. Eu le-am spus să-şi pună la nas
îmbrăcămintea care era udă şi să respire prin ele, iar grenadele
să le arunce înapoi. Mărturie că noi am aruncat grenade înapoi
este chiar emisiunea „Rondo” a domnului Hortopan care
aduce un maistru militar să ne convingă că ei au fost paşnici
şi nevinovaţi. El declară că nu au putut să facă nimic datorită
gazelor lacrimogene care îi sufocau şi că vântul bătea dinspre
Piaţa Unirii spre ei, ceea ce este o minciună sfruntată. Gazele îi
sufocau, într-adevăr, pentru că noi am avut curajul să aruncăm
înapoi la ei toate grenadele pe care le prindeam, aveam mâinile
arse, vârfurile degetelor arse. Dacă au văzut că nici aşa nu
fac faţă, au început să tragă în noi, în plin. Eu vorbeam din
centrul străzii, un băiat de 18-19 ani cu un pulover de lână
ţărănească ţinea gigafonul în mână, acesta avea microfon, iar
pe mine mă ţineau oamenii apăsat în jos, nu puteam să mă ridic
în sus, după ce au văzut că au început să pice unul câte unul
i-au spus să stea jos că vor să-l împuşte. Pe acest băiat l-au

357
împuşcat exact în coşul pieptului, care este foc de lunetist, tras
cu multă precizie. Au văzut portavocea şi au crezut că, dacă îl
împuşcă pe acel om, se termină cu vocea care incită. Am rugat
de mai multe ori mulţimea care era în scuarul din faţa Teatrului
Naţional, cel puţin să strige, să ne dea nouă curaj, să facem
noi ceea ce trebuia să facem cu toţii. Am mers pe Bulevardul
Republicii să încercăm să aducem oamenii înapoi, ple­cam cu
schimbul, nu numai eu, cei care eram oarecum lideri. În jurul
orei 1.30 eram sus pe baricadă şi mi-am dat seama că urmează
ceva bine gândit pentru ei şi rău pentru noi, că s-a dat comandă
la un moment dat şi trupele de ordine din faţa baricadei s-au
despărţit în stânga şi dreapta şi au lăsat culoar liber. Dinspre
strada Oneşti, erau masate tancurile acolo, şi au plecat 2 tancuri,
primul a intrat în baricadă cu o viteză de 45-50 km/oră, deci
viteza maximă pe care o puteau prinde acele T-34 din timpul
războiului. Baricada a spulberat-o ca pe o coajă de nucă. Eu
am strigat la oameni să se dea la o parte din baricadă că ne vor
omorî pe toţi, şi o persoană care poate depune mărturie este
domnul Bălăşescu, acum consilier al primarului Capitalei, se
ocupă de distribuirea spaţiilor pentru beneficiarii Legii nr. 42,
pe care l-am scos de sub şenila tancului. Alţii sunt Dincă, Dide
Nicolae care a căzut de pe acel camion şi i-a intrat piciorul
într-o navetă de pepsi, de bere, şi aşa fugea. Deci vă imaginaţi
în ce groază au trăit oamenii, dacă unul de gabaritul lui Dide
fugea cu piciorul în navetă. Primul tanc care a spulberat
baricada s-a dus în jos către Piaţa Unirii, cel de al doilea care
a trecut, a trecut prin breşă, a acroşat una din laturi, a ajuns la
intersecţia Bulevardului 1848 cu Republicii şi, când a ajuns
în staţia din faţa Ministerului Agriculturii, a început să tragă
cu mitraliera din dotarea tancului şi s-a dus către Rosetti; se
vede clar pe caseta filmată cum oamenii cad. Nu ştiu dacă s-au
culcat din instinct sau au fost unii împuşcaţi. A făcut stânga
spre Galaţi, a intrat în 6-7 Dacii, trecând peste ele, asta e ură
din partea conductorului, putea merge pe mijlocul străzii. Nu
ştiu dacă se vede pe casetă. Dacă mă gândesc bine, tancurile nu
aveau numere, ci numai M- alb.[...]

I.R.R.D., „Caietele Revoluţiei nr. 7(32)/2010, p. 35-42.

***

358
 Primii arestaţi de la Jilava.
Mărturii.

Subsemnatul Gâriuţă Lazăr, declar că în ziua de 21 de­

cembrie 1989, orele 15.30-16.00, în timp ce mă aflam în servi­
ciul de pază, escortare şi supraveghere din cadrul Penitencia­rului
Jilava, au fost aduşi de către organele de securitate şi mi­liţie,
primii manifestanţi reţinuţi, respectiv doi tineri, fată şi bă­iat, care
au participat la mitingul organizat în Piaţa Comitetului Central.
Precizez faptul că, aceşti doi tineri erau studenţi la o fa­
cultate din Timişoara. Maşina cu care au fost aduşi era o Dacie
1310, de culoare albă, cu numere de filaj. De remarcat este că
fata se afla pe bancheta din spate, iar băiatul era în portbagajul
maşinii, amândoi fiind legaţi cu sârmă, de mâini. Datele de
identificare au fost trecute în registrul de persoane din postul
de control al penitenciarului. Aceştia au fost conduşi în camere
separate pentru interogatoriu.
În jurul orelor 16.30-17.00 au început să sosească mani­
festanţi reţinuţi în număr foarte mare, fiind cazaţi în FORTUL
JILAVA NR.13 pentru a fi interogaţi de către organele de se­
curitate şi procuratură.

Arhiva I.R.R.D., Fondul I, Dosar 136

***

Alecu Ivan Ghilia – scriitor

(extras din interviu)

[…] Revenind la decembrie 1989, de unde aţi fost

arestat?
De la Inter.
Povestiţi-ne drumul până la închisoarea Jilava.
Rănit, stâlcit în bătaie şi strivit ca o râmă, pe podeaua
unui camion, cu două rânduri de trupuri rănite din care se
scurgea sânge deasupra mea.
[…] Odată ajuns la închisoare, care era grija dvs.?
La ce vă gândeaţi? La cine?

359
 Să supravieţuiesc coşmarului. Trăiam prin intermitenţe,
imaginar, regăsindu-mă în ficţiunile din manuscrisele lăsate
acasă şi de a căror soartă mă temeam – să nu vină Securitatea
şi să dispară. Evadam imaginar, proiectându-mă în viitor, cu
speranţa că voi scăpa, gândind viitorul, evocându-l mintal,
momentele formative din viaţa mea, fiinţele dragi, fetele mele,
în primul rând, urmărindu-le viaţa, prietenii, proiectele etc.,
atent totodată la ce se întâmpla în jurul meu, conştient că tră­
iesc într‑un delir al istoriei, şi că fac eu însumi parte dintre
entuziaştii înspăimântaţi din jurul meu, întăriţi prin curaj şi
uitare de sine, de moartea ce ne ameninţa.
[…] Într-una din cărţile dvs. caracterizaţi lumea
ca fiind un imens abator, noi fiind vitele duse la tăiere. Aţi
aplica această caracterizare şi închisorii Jilava din acele
zile?
Moarte, suferinţă, cruzime, solidaritate umană, bestiali­
tate, bărbaţi cu testiculele sfărâmate, copile şi femei lovite cu
bocancul în sex, un tânăr bărbat cu capul spart salvând pe un
bătrân care ţinea în căuşul palmei ochiul scos din orbite, apa
care se dădea muribunzilor amestecată cu sânge; am văzut
scris cu sânge Jos tiranul! Jos Ceauşescu!, Trăiască liberta­
tea! Jos comunismul! Am văzut un copil plângând lângă cada­
vrul tatălui său, împuşcat şi am păstrat mintal imaginea pe care
am transpus-o în ulei, pe pânză, în tabloul Orfanul.
Cum aţi simţit trecerea timpului cât aţi fost arestat?
Cum ai simţi clipă de clipă că vei muri şi nimeni nu
va şti de moartea ta. Am simţit groaza morţii când mi s-a luat
ceasul de la mână şi am fost întrebat, spre a se consemna în
registru, cui să fie predat. Sigur că scăparea noastră cu viaţa a
fost un miracol, cum un miracol, un mare miracol, a fost însăşi
Revoluţia ce reverberează azi după douăzeci de ani în numele
aceleaşi milostive Speranţe. Strigătul tinerilor, care parte din
ei aveau să şi moară: Cu noi e Dumnezeu, Vom trăi şi vom fi li­
beri, era un strigăt al sufletelor descătuşate din ateismul comu­
nist, încrezător în puterea lui Isus Salvatorul, prezent şi acum
din nou şi pretutindeni şi veşnic în creaturile sale.
Relataţi-ne întâlnirea cu domnul Horia Roman
Pata­pievici.

360
 Momentul m-a emoţionat până la lacrimă. Când plutoni­
erul care ne înregistra numele şi adresa în registru a întrebat
ce profesie am, din mulţimea trupurilor înghesuite în spatele
meu, înainte de a apuca eu să spun cine sunt, s-a auzit o voce
plă­pândă, ca de copil, pierdut în spaima generală: E scriitor, e
scriitor! Era tânăra celebritate de azi…care a beneficiat oneros
de un post nevisat atunci şi care, culmea ironiei sorţii, îmi face
pierdut tocmai manuscrisul coşmarului trăit atunci împreună.
Ce pot să spun de gingaşul filosof decât că aştept răbdător la
tinereţea mea să văd cum se vor isprăvi sorţii acestor zile chi­
nuite de blestemele neîmplinirii şi cu ce obraz se va arăta el,
mâine, autocontemplându-şi opera şi ţinuta morală!
Dar cea cu domnul Varujan Vosganian?
Lui Vosganian, marele Varujan Vosganian, care avea
după aceea, prin dăruirea politicii liberale să ajungă ministru
de Finanţe, îi datorez o caldă emoţie pentru cuvintele fierbinţi
rostite ca sinceritate confraternă pentru romanul meu Pira­mida,
în prezentarea din Sala Oglinzilor, de la sediul breslei noastre.
Cum se legau prieteniile în acea noapte?
Spontan, sincer, într-o revărsare de emoţii candide,
simţindu-ne toţi fraţi în sublimitatea clipei, exaltaţi de aceeaşi
bucurie a miracolului incredibil.
Care a fost prima senzaţie pe care a-ţi avut-o la
cobo­rârea în stradă, după eliberare?
Că am intrat în delirul unui vis fantastic, vis care a ţinut
până am intrat în apartament, constatând fericit că manuscrisul
şi tablourile sunt la locul lor. Starea de jubilaţie s-a sfârşit când
am format primul număr de telefon la Liana. Auzindu-mă, a
izbucnit în plâns. Într-un târziu am înţeles că au speriat-o la
telefon prietenii, cu arestarea mea, s-a temut de securistul din
imobil şi şi-a pus pe foc romanul la care lucrase în mare taină.
Ce se putea citi pe feţele oamenilor pe care i-aţi întâl­nit?
Multe şi bune, că într-adevăr le va aparţine libertatea.
Trăiau o stare ne mai încercată, că sunt liberi, că totul se va
schimba în bine, în ţară şi în familiile lor, nevenindu-le să
creadă că ei au făcut minunea şi că puterile lor nelimitate vor
schimba lumea. Starea beatifică a ţinut trei zile, cum ţine orice
minune. Atât de umanizată şi solidară era îmbrăţişarea de pe

361
stradă că au dispărut, ascunzându-se ca în gură de şarpe, secu­
riştii, cât a ţinut şi delirul revoluţionar, până ce torţionarii au
apărut din nou şi au preluat controlul.
Cum aţi caracteriza poporul român din acele zile?
Ce puteţi să ne spuneţi despre poporul român din aceste
zile? Ce sentimente vă încearcă faţă de ce se întâm­plă din
nou în stradă?
Admiraţie şi speranţă. Ce s-a pierdut, ce s-a mocicolit, ce
s-a mistificat, se poate câştiga, recâştiga, reîmpământeni într-o
Românie cu adevărat fericit cârmuită, nevegheată şi împinsă
spre viitorul ei mereu amânat şi înşelat, de o inteligenţă colec­
tivă etică, o conştiinţă de sine ieşită din înţelepciune, curaj şi
demnitate. Bravo! Bravo! Bravissimo! Bătrânul din mine, tre­
cut prin trei dictaturi, se înclină în faţa eroului anonim. De azi
care nu mai suportă prefăcătoria dictatorului amăgitor şi gro­
bian.

I.R.R.D., ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 1(39)/2012, p. 31-34;

Inter­viu realizat de Ioana Ciodaru.

***

Florin Iaru – poet

Cum era atmosfera în lumea scriitorilor în acea

toamnă a anului 1989?
Noi am avut aşteptări mari de la Congresul al XIV-lea
din noiembrie 1989, am aşteptat ori să demisioneze Nicolae
Ceauşescu, ori să existe o mişcare de refuz sau de contestatare
referitor la politica regimului comunist şi a lui Nicolae Ceau­
şescu. Nu s-a întâmplat acest lucru. În acelaşi timp, observam
că regimurile din celelalte ţări răsăritene cădeau încetul cu
în­cetul, se schimbau sau încercau să se schimbe. Acesta era
principalul punct de sprijin moral, în condiţiile în care noi nu
ne puteam coagula, mai ales în preajma Congresului al XIV-
lea, nu mai puteam ieşi mai mult de trei oameni pe stradă fără să
fim interpelaţi. Dacă ieşeam un grup de trei prieteni pe stradă,
eram imediat împrăştiaţi de patrulele mixte (Miliţie şi Gărzile
Patriotice). Cam aşa stăteau lucrurile în toamna anului 1989.

362
 În toate ţările, cu excepţia Germaniei de Est, presiunea
politică a fost mult mai slabă decât la noi. Aduceţi-vă aminte
că Václav Havel, în închisoare, a putut să dea interviuri! În
România, nici în libertate nu puteai să dai un interviu! Pleca
intervievatorul şi-i furau actele, fotografiile şi înregistrările!
[...]  Să înţeleg că trăiaţi într-o suspiciune perma­
nentă?
Da, sigur că da. Oamenii când discutau ceva, aveau obi­
ceiul să-şi acopere telefonul. În acea toamnă chiar începuse­
răm să avem anumite discuţii politice în casa pictorului Ion
Dumitriu, care a participat şi el la Revoluţie; discuţii despre
cum va arăta lumea de după căderea lui Nicolae Ceauşescu.
Nu ştiam dacă o să cadă comunismul, dar bănuiam că cel puţin
Nicolae Ceauşescu va pleca şi se va schimba ceva şi încercam
să ghicim cam cum va arăta lumea şi cine o va conduce.
Eraţi într-o stare de aşteptare?
Da, bineînţeles. Însă starea aceasta de aşteptare dura de
cel puţin zece ani. Sentimentul, pe de altă parte, era de nepu­
tinţă şi de frică, o frică de zi cu zi. Că vei fi turnat. Noi vedeam
ce se întâmpla la uşa lui Mircea Dinescu şi ce se întâmplase cu
Dorin Tudoran. Mircea Dinescu umbla tot timpul cu copiii în
spate de frică să nu cumva să păţească ceva pe stradă aceştia.
El se gândea la copii, şi mai puţin la viaţa lui!
Revenind la ce povesteam, ne strângeam la Ion Dumi­
triu, care făcea un ceai minunat, aşa precum şi picta, şi discu­
tam de toate! Chiar pe 1 decembrie 1989, cred, mergând cu
prietenul meu Alexandru Vlad, spre casa pictorului, pe drum,
ne întâlnim cu un miliţian căruia îi zic: Ce mai face tovarăşul
Honicker? Se simte bine? Aşa îi spunea Ceauşescu liderului
comunist Erich Honecker. Domn’e du-te acasă şi lasă-mă în
pace! mi-a spus miliţianul. Aha, zic, să înţeleg că nu face prea
bine! Ce bucurie mai mare căci tocmai fusese înlăturat de la
putere bunul lui prieten!
Ce funcţie aveaţi dumneavoastră la acea vreme?
Nu aveam nicio funcţie! Ce funcţie să am? Eram un
biet gestionar. Eu am terminat Filologia, şi pe vremea aceea,
în 1981, se dăduse o lege prin care unui om i se preschimba
bu­letinul în funcţie de locul de muncă. Ceea ce era un fel de
le­gare de glie, adică un fel de limitare de mişcare în ţară. Am

363
avut de ales între a-mi păstra postul şi a pierde buletinul de
Bucureşti. Atunci, ca foarte mulţi alţi oameni, am părăsit pos­
tul, m-am întors în Bucureşti şi am încercat să-mi găsesc ceva
de muncă. A trebuit să mă duc la Ministerul Învăţământului
şi să fac o cerere de renunţare la recunoaşterea studiilor ca să
mă pot angaja încărcător/descărcător, distribuitor în industria
textilă.
[...] Nu eram agreat de către sistem. Publicasem două
cărţi, am mai publicat şi în 1984, dar începând cu 1984 a
urmat interdicţia de a mai publica. Am avut „privilegiul” de
a avea alocat în revista Săptămâna un serial de 16 săptămâni
în care am fost dovedit duşman al poporului, nebun, agitator,
obraznic, schizofrenic. În urma acestei campanii, pentru mine
s-a încheiat orice fel de posibilitate de a mai publica ceva, în
pofida faptului că am dat o carte spre tipar, se chema Înnebu­
nesc şi-mi pare rău. Când a auzit redactorul de carte, mi-a spus
să-i schimb titlul. Bine, atunci să-i zicem Ferestruica! Şi au
sărit: Perestroika? Bineînţeles, că aceasta era intenţia mea...
Prin urmare, nu aveam niciun rol în sistemul administrativ al
literaturii române. Eram un om, un călător, aşa cum erau şi
prietenii mei. Mircea Nedelciu era librar, Dan Stanciu era şi
poet şi pictor, l-am sprijinit să devină şi încărcător/descărcător
de carte. A cărat cu spinarea vreo 20 de tone de carte! Alt pri­
eten, poet, venit de la Ploieşti, Călin Angelescu, a fost şi el că­
rător. Eram o mică celulă literară şi artistică, în subsolul Editu­
rii Cărţii Româneşti. N-aveam niciun rol.
Exista un conflict între dumneavoastră şi reprezen­
tanţii regimului comunist?
Nu pot să spun că era conflict. Era ca şi cum te-ai fi su­
părat pe o muscă. În sistem era un om, iar eu eram o muscă, o
gâzuliţă.
Simţeaţi un dezgust faţă de regimul comunist?
Dezgust simţea toată lumea. Sigur că simţeam,
problema însă era să ne şi manifestăm un pic.
Dumneavoastră cum vă manifestaţi?
Mai trânteam nişte poante, mai râdeam de partidul
co­munist, dar acestea erau doar discuţii, pentru că nu puteai să
aşterni în scris gândurile, frământările. În niciun fel!
Era atât de mare teroarea?

364
 Nu era teroare, era frică. Era frică pentru ziua de mâine,
era frica de oamenii din jur pe care-i suspectai permanent că
te toarnă. În plus, nu ştiam ce se întâmpla cu aceste turnătorii.
Nimeni nu ştia ce se întâmplă. Nu ştiam, dacă ceva e adevărat,
nu e adevărat? Te urmăreşte, nu te urmăreşte?
Cât priveşte scrisul, am fost în audienţă la tovarăşul Mi­
hai Dulea care era vicepreşedinte la Consiliul Culturii şi Edu­
caţiei Socialiste şi mi-a spus: Câtă vreme trăiesc eu, dumneata
nu mai publici niciun rând! N-a fost aşa. Revista Echinox din
Cluj, mi-a publicat un poem lung şi destul de ciudăţel. Pentru
acest poem i-au desfiinţat! Le-au desfiinţat revista! Săracii!
Acesta era un tip de solidaritate între scriitori, pentru că noi
discutam foarte liber între noi, în general.
Aveaţi legături cu scriitorii care se aflau în exil? Co­
municaţi în vreun fel?
Nu, nu aveam nici cum să-i cunosc. Eram foarte tânăr,
în ’84 aveam 30 de ani. Cum să-i cunosc? Nu comunicam cu
ni­meni din străinătate.
[…] În schimb, Nicolae Manolescu care era într-un fel
criticul şi mentorul nostru care ne-a supervizat la apariţia pri­
melor cărţi, a transmis mai departe cărţile noastre şi astfel au
fost “lăudate“ la Europa Liberă. Acest fapt a fost şi bine, dar
şi rău. Pentru că în clipa în care erai “lăudat“ la Europa Li­
beră, automat intrai pe lista neagră de supraveghere din ţară.
Să nu credeţi că lui Eugen Barbu îi spunea Securitatea pe cine
să atace. El ataca mai întâi, şi apoi Securitatea începea să se
manifeste. Eugen Barbu era stat în stat şi hotărârile lui veneau
în consonanţă cu hotărârile partidului, dar se bazau în primul
şi în primul rând pe ura personală. El nu avea nimic cu mine
per­sonal, avea cu mentorul meu, Nicolae Manolescu, care nu-l
lă­uda! Ca să vedeţi de unde pleacă! Numai de la faptul că nu-l
lăuda şi-l atacase pentru plagiat în urmă cu zece ani de zile.
Eugen Barbu şi-a dorit ca toţi tinerii din jurul lui Nicolae Ma­
nolescu să intre, pe rând, în colimatoriul revistei Săptămâna:
Mircea Cărtărescu, Mircea Scarlat, precum şi foarte mulţi alţi
scriitori care ajunseseră să se mândrească pentru faptul că erau
atacaţi în această revistă. Era considerată revista Securităţii.
Nu ştiu dacă era. Era probabil o Securitate în Securitate. Nu
m-a mai interesat subiectul după 1989.

365
 Ca să înţelegeţi absurditatea acelor vremuri, vă dau un
exemplu, cel al cenzorului Nicolae Sav de la Cluj. Era un lati­
nist, studiase şi limba greacă, îi studiase şi pe marii maeştrii
ai patristicii creştine şi avea şi ambiţii de poet. Tot în revista
Echinox, unde era şi cenzor, s-a gândit să publice o pagină de
poezie. A scris-o, a predat-o, i-au paginat-o la linotip, şi apoi
au trimis paginile spre cenzură. Paradoxul: i-a revenit lui pro­
pria pagină, în care urma să fie de acord sau nu să-i apară pro­
priile poezii! Ei bine, le-a refuzat! A zis: Aşa ceva nu se poate
publica! El s-a cenzurat pe sine însuşi! Ca să înţelegeţi în ce
lume nebună trăiam!
[…] Tulburător şi emoţionant. Se poate face o compa­
raţie între lumea dumneavoastră şi lumea intelectuală din
celelalte ţări răsăritene?
Noi aveam o serie de discuţii anti-regim, dar ştiam că
lumea cehă, sau lumea poloneză, erau diferite faţă de a noas­
tră. Regimul era într-o singură mână ca şi la noi, numai că
factorii de decizie, în cazul lor, erau mai mulţi, şi aveau chip,
aveau nume acele persoane. În România numai unul singur lua
hotărârile şi restul, toţi cei care executau nu aveau chip, nu
aveau personalitate. Noi ştiam că există tovarăşul Cornel Bur­
tică, tovarăşul Manea Mănescu. Gogu Rădulescu a fost singura
figură mai luminoasă dintre conducătorii României socialiste,
sigurul care i-a protejat cât de cât pe scriitori. Eu nu am avut
niciun fel de legătură cu oamenii politici ai vechiului regim,
niciodată, eram prea mic.
[…] Unde v-a surprins izbucnirea Revoluţiei
Române
Cât priveşte participarea mea la Revoluţia Română, în
17 decembrie 1989, duminică, am primit un telefon, spre seară
de la prietenul meu Paul Vinicius, care mi-a spus: Florin, a
înce­put la Timişoara!, după care, zdrang, mi-a închis telefonul.
M-am întrebat ce a început la Timişoara. Pentru că locuiam
ală­turi de Călin Angelescu, i-am dat un telefon şi i-am propus
să ne întâlnim pe Calea Moşilor. Mi-a spus că şi el a auzit ceva.
Şi am început să fojgăim...Noi în zilele acelea îl tot vizitase­
răm pe Stelian Tănase care încerca şi el să coaguleze un mic
grup de rezistenţă, cu nişte principii pe baza cărora să funcţio­
neze, dar nici acolo nu aveam încredere! Stelian Tănase lu­

366
crase la o Casă de Cultură, organizase concerte, avea o poziţie
oarecum privilegiată, avea o casă frumuşică. El se temea la
rân­dul lui de cei care-i intrau în casă fără să ştie că cel mai bun
prieten al lui, Dan Oprescu, îl turna de zor. Ei discutau chesti­
uni de politică înaltă, occidentală, doctrine filosofice şi soci­
ale! Revenind la relatare, am luat legătura şi cu Stelian Tănase,
ne-am urcat în tramvaiul 20 şi am mers pe Bulevardul 1 Mai,
actualul Ion Mihalache, ne-am dus la el. Când am avut confir­
ma­rea din două locuri că lucrurile începuseră să ia amploare,
am început să ne pregătim şi noi. Am dat telefon în seara aceea
la nişte prieteni din Timişoara, Carmen şi Sandu, soţ şi soţie.
Am vorbit cu ei foarte normal, însă ei nu vroiau deloc să vor­
bească, erau foarte enigmatici.
Băi, zi-mi măcar dacă DA. Sandu mi-a spus: Da!
N-am discutat cu ruda fostei mele soţii pentru că era
ca­dru al Armatei, dar am mai dat telefon lui Mircea Mihăieş şi
Adrianei Babeţi, care mi-au confirmat. Chiar în seara de dumi­
nică, am început să ne strângem mai mulţi prieteni. Un amic
din Timişoara, poetul Petru Ilieşiu venise să-şi depună actele
de emigrare şi vroia să ceară protecţie din partea Ambasadei
Suediei. El a dormit la mine acasă, începând de duminică seara
până marţi sau miercuri, soţia mea şi copilul erau plecaţi. Du­
minică seara am început să dăm telefoane între noi: Ion Bog­
dan Lefter, Carmen Francesca Banciu, Magda Cârneci – pe
vremea aceea semna cu pseudonimul Magdalena Ghica –, şi
am propus ca în ziua de luni să ne vedem la mine. Luni ne-am
văzut: eu, Călin Angelescu, Magda Cârneci, Ion Bogdan Lef­
ter, Petru Ilieşiu. Deja aflasem şi de la Radio Europa Liberă că
s-a tras în Timişoara şi am început să discutăm. Erau două în­
trebări: când ieşim noi şi cum ieşim? Văzând care era situaţia
de pe străzi, am ajuns la o primă concluzie: cum că va trebui
să ne ataşăm unor grupuri mai mari de protestatari. A doua
con­cluzie: trebuia să încercăm să formulăm nişte pretenţii cât
de cât raţionale sau să avem un discurs, ce spunem sau cum
să vorbim, în cine avem încredere şi pe cine mai chemăm.
Aceasta a fost prima organizare, erau discuţii extrem de emo­
ţionale pentru că deja auziserăm de foarte mulţi morţi în Timi­
şoara. Atunci am luat hotărârea privind cu cine vorbim şi cu
cine nu. Aşteptam să vedem măcar 10-20 de oameni pe stradă,

367
eram convinşi că dacă ieşeam trei sau patru oameni ar fi fost
ca şi cum n-am fi ieşit. Ne era, totuşi, şi o frică de moarte!
Dacă se trăsese la Timişoara, era evident că se va trage şi în
Bucureşti! Între timp lucrurile luau amploare. Marţi, 19 de­
cembrie, deja discutam deschis la editură, toată lumea discuta
cu excepţia politrucilor, unii erau extrem de mefienţi, altora le
era foarte frică şi nu vroiau să comenteze în niciun fel. În ge­
neral, cu cât oamenii aveau mai puţină importanţă ca funcţie,
cu atât aveau mai mare libertatea de a comenta. Cu excepţia
librarului-şef de la Cartea Românească, care în fiecare sâmbătă
primea un om căruia îi dădea raportul. Ne-a şi spus: Scriu, dar
scriu foarte bine despre voi! Dar erau şi alţii. Acesta era cel pe
care-l ştiam, cel pe care nu-l ştiam era altcineva, însă o per­
soană foarte apropiată. Marţi începuserăm să ne coagulăm, iar
miercuri ne-am întâlnit mai mulţi oameni la Uniunea Scriito­
rilor. Nu aveam un alt loc în care să ne întâlnim şi să discutăm.
Era un loc care părea cât de cât sigur. La masa lui Eugen Je­
beleanu, ne strângeam şi mormăiam între noi. Miercuri a fost
ziua hotărâtoare. Au sosit soţia mea şi copilul, prin urmare Pe­
tru Ilieşiu s-a mutat la prietenul nostru Nicolae Prelipceanu.
Petru avea o infirmitate, avea o suferinţă fizică, căuta un tra­
tament care nu se putea face decât în străinătate şi era hotărât
să emigreze, era o chestiune de viaţă şi de moarte! În ziua de
joi, Nicolae Prelipceanu şi Petru Ilieşiu neştiind ce se întâmplă
au pornit spre Ambasada Suediei. I-au săltat de pe drum, n-au
apucat să ajungă acolo. În concluzie, oamenii regimului ştiau
tot ce se întâmpla!
Sistemul a funcţionat până în ultima clipă?
Da, sistemul a funcţionat! […] Ceauşescu s-a întors
din Iran, şi a avut loc acea transmisie televizată. La transmisia
televi­zată, ne-am uitat şi n-am înţeles nimic. În primul rând
din cauza locului din care se filma, o cămăruţă, cu un birou, cu
doi oameni într-o parte, trei în altă parte, Leana şi cu el. Eu şi
Că­lin ne uitam uimiţi, începuseră cu aceleaşi prostii. Dar, am
obser­vat un lucru neobişnuit, ni s-a părut că un colţ al covoru­
lui pe care era pus biroul era întors. Aşa ceva nu era posibil
când emitea tovarăşul! Ăsta emite dintr-un buncăr!. Aceasta a
fost convingerea noastră. Când am auzit că a doua zi urma să
aibă loc un miting, am luat legătura cu toţi să ne vedem la mi­

368
ting. Cele două fete au zis că ele vor fi primele. Şi într-adevăr
au fost! […]Stabilisem cu Călin Angelescu să ne vedem şi
cobo­rând pe Ştirbei Vodă, în dimineaţa de joi, 21 decembrie
1989, pe drum, înainte de a coti pe Cazzavillan, am văzut nişte
pancarte aruncate pe jos cu mesaje diverse: Jos revizioniştii!,
Să sprijinim poporul! Să spunem un NU!. Era furia completă!
Noi eram îmbrăcaţi mai gros, eu aveam o geacă sportivă, de
camuflaj, de la magazinul Vânătorul şi pescarul. Prietenul meu
avea o geacă şi mai lungă, tot de camuflaj, eu aveam barbă, el
avea barbă. Îmi pusesem seringile cu insulină în buzu­nar şi o
fiolă de rezervă pentru orice eventualitate. Am ajuns la sediul
editurii, am început să socotesc banii. A început mitin­gul care
se transmitea la radio. Tehnoredactorul Chiru stătea şi el acolo
şi înjura din cinci în cinci minute. Tot socotind, am auzit un
vuiet la radio (Strada Nuferilor, actuală Berthlot este la doi
paşi de Piaţa Palatului) şi dintr-o dată am auzit un răcnet a lui
Chiru: A început şi la noi!
Aşteptaţi ca cineva să facă ceva?
Da, asta era. Cineva trebuia să înceapă să facă ceva.
Între timp Călin Angelescu ieşise să vadă ce se întâmplă. Dar
toată zona era încercuită, tot mitingul era înconjurat de trupe, nu
puteai să pătrunzi. De la ce întreprindere sunteţi?, era întreba­
rea cu care ne abordau. Carmen Francesca Banciu a reuşit să
intre cu copiii de mână. Magda Cârneci nu a reuşit, dar a fost
în zonă. Când am auzit la radio ce se întâmplă, imediat am ţâş­
nit în strada Nuferilor şi am ieşit în faţă, la Hotelul Bucureşti.
[…] Am ieşit în sfârşit în Calea Victoriei. M-am uitat în
dreapta. Erau trupele U.S.L.A. În viaţa mea nu auzisem de tru­
pele U.S.L.A. I-am văzut cu scuturile transparente, cu arma
pe umăr, aşezaţi pe două rânduri. M-am îndreptat spre miting.
Tovarăşul, încotro? La manifestaţie, am zis eu. Între timp, am
văzut cum veneau oamenii de la manifestaţie fugind şi plân­
gând. Femei care plângeau. N-am înţeles care a fost mecanis­
mul, de ce s-au speriat şi de ce fugeau. Unul dintre uslaşi s-a
uitat la mine şi mi-a ”sugerat” să dispar! Atunci, m-am întors,
dinspre Sala Palatului, şi m-am uitat în spate. Mă gândeam
unde să mă duc. Deodată, am văzut un mic grup de oameni
care ardeau un steag. Reacţia oamenilor a fost imediată! Bi­
neînţeles, hop şi eu în mijlocul lor! Ne-am luat de braţ şi am

369
început să înaintăm. Şi tot strigam: Veniţi cu noi!, căci nu eram
mulţi, eram vreo 100 de oameni. Vreo trei-patru rânduri.
În faţa Hotelului Bucureşti?
Da. Strigam Veniţi cu noi!, iar oamenii din blocurile
din zonă se uitau la noi. Hai cu noi!, strigam. Am stat piept în
piept cu trupele de ordine vreun sfert de oră. Am dansat Hora
Unirii şi am strigat: Vrem Guvern Popular, vrem Guvern al
Poporului! Acestea erau luate din filmul de propagandă comu­
nistă Setea. Ce ironie a sorţii!
Acest tip de strigătură este foarte corect pentru că el se
foloseşte exact de limbajul adversarului şi nu poate fi negat.
Dintr-o dată a apărut lângă mine Călin Angelescu în stânga
mea, şi în dreapta mea, prietenul Ion Dumitriu despre care v-am
povestit. Florine, mi-a spus el, când am auzit că s-a între­rupt
emisia, am ieşit imediat. Dar am fost hotărât doar să mă uit,
să stau pe trotuar şi să mă uit. Dar când te-am văzut acolo
în mijloc mi-a fost ruşine, am zis hai să vin lângă tine! Prin
urmare, aveam alături vreo trei oameni cunoscuţi, iar în spate,
la vreo două-trei-patru rânduri, era scriitorul Ioan Groşan, cel
cu scandalul de colaborare cu Securitatea. Colaborare în care
eu nu cred. Cred în colaborarea din prima perioadă, nu cred în
cea de-a doua. Am intrat piept în piept cu trupele de ordine.
Din rândul lor, dintre ei, a ieşit un bărbat elegant, înalt, impo­
zant, cu o căciulă de astrahan. Căciula de astrahan era un semn
distinctiv! Mai târziu am aflat la proces că acela era generalul
Giani Bucurescu. Era şef, conducea trupele. Călin Angelescu,
mi-a spus: Bă, eu l-am văzut pe Ceauşescu! Nu era Ceauşescu,
era Tudor Postelnicu. Noi nu-l văzuserăm niciodată pe Ceau­
şescu în faţa noastră, de aici confuzia prietenului meu. Gene­
ralul Bucurescu ne-a întrebat: Da’ ce vreţi voi, bă?
În clipa aceea, m-am întors către mulţime şi am strigat:
Fraţilor avem printre noi un avocat care să ştie Constituţia
României!? A fost un moment de linişte, nu era niciun avocat
printre noi. Atunci am să vorbesc eu!, am zis şi am sărit la el
ca un cocoş. I-am spus că vrem democraţie, că este dreptul
nostru să participăm la manifestaţie, că aşa a cerut tovarăşul
Ceauşescu şi că vrem şi noi să mergem acolo, să spunem ce
credem! A durat câteva minute până când generalul Bucurescu
s-a retras în spate, şi în clipa aceea, din pământ din iarbă verde

370
au apărut două camioane cu băieţi care ne-au prins la mijloc ca
într-un sandvici. Călin a scăpat pe laterală şi a fugit spre Bise­
rica Albă, dar eu eram la mijloc! Scriitor la mijloc! Patru băieţi
m-au prins de mâini şi de picioare, unul mă ţinea de o mână,
altul de cealaltă. Mi-am luat ochelarii cu mâna stângă şi i-am
pus în buzunar. A venit spre mine unul mai mărunţel, cu o ha­
ină de doc, şi cu nişte bocanci...şi când a început să dea cu bo­
cancii ăia...Și dădea...Evident m-a umplut de sânge. Mi-a dat în
plămâni şi mi-a tăiat respiraţia. M-a călcat în picioare! Atunci
l-au prins şi pe Ion Dumitriu şi ne-au aruncat la colţul cofetăriei
Capşa, grămadă unii peste alţii. Am fost vreo 20-25 de oameni
prinşi, bătuţi, unii bătuţi mai rău că n-au ştiut să se apere.
În camion?
Nu în camion, pe stradă la început. Apoi a venit maşina
să ne ia. Din fericire, Călin Angelescu a reuşit să fugă şi apoi
a fost la Baricadă, dar a fost urmărit până în Piaţa Obor. Ne-au
dus la Circa 1 de Miliţie. Nenorocirea mea a fost că eu discu­
tasem cu generalul Bucurescu, eu am fost cel care a avut pre­
tenţiile. Ăla e!, au zis ei. Am fost primul la interogatoriu. Am
fost lovit iar, am căzut jos. Totuşi, nu toţi anchetatorii erau la
fel. Cel care m-a anchetat cred că era locotenent-major. Când
m-a văzut cu barba plină de sânge mi-a spus: Aoleu, domnule,
dar rău mai arătaţi! Asta e situaţia, am zis eu. Eu nu-mi pierd
simţul umorului în nicio situaţie! Acum să-mi spui ce ai făcut!
Am început aşa cum învăţasem: Permiteţi să raportez! O frază
militară, pe care dacă o spuneai nu te băteau! Le-am spus că
o să scriu tot ce am făcut, însă un singur lucru nu o să scriu.
Pu­teţi să mă bateţi cât vreţi, să mă omorâţi aici! Am strigat
şi Jos Ceauşescu, dar asta ţi-o spun dumitale şi nu o scriu,
am zis eu. Cum să facem noi? se întreba el. Hai, să zicem că
ai ieşit că nu ai insulină, e bine? Că eşti nemulţumit că n-ai
găsit me­dicamente! A încercat să mă salveze, iar o doamnă de
la Evi­denţa Populaţiei, mi-a adus o bucată de pâine, a învelit-o
într-un şerveţel şi mi-a pus-o în buzunar. Pe la ora şapte seara,
pe 21 decembrie 1989, ne-au încărcat 12 oameni într-o maşină.
Nu-i mai ţin minte pe toţi pentru că a trecut timpul şi pentru că
nu am mai vorbit cu ei de 20 de ani, deşi ne-am întâlnit, după
1989, un an, doi, exact în acel loc. Maşina era un Aro, afară
erau doi miliţieni cu armele în exterior şi noi stăteam acolo

371
cuminţei şi bătuţi, nu ştiam unde ne duc. Credinţa mea a fost
că ne duc în câmp şi ne împuşcă. Evident nu era chiar aşa, dar
abia acum pot să spun lucrul acesta. Atunci nu aveam noţiuni
de drept, de legislaţie, de ce era posibil sau imposibil. Era o
diferenţă foarte mare între litera scrisă şi ceea ce se întâmpla,
între ce era scris pe hârtie şi ce era în realitate. Nu aveai pe ce
să te bazezi. Le-am zis: Băieţi, dacă ne scot afară în câmp, ve­
deţi să nu vă pună mama dracului să alergaţi toţi în aceeaşi
direcţie! Vă răspândiţi ca potârnichile în cerc, măcar unul sau
doi să scape. Indiferent câte cartuşe au pe încărcător, mai mult
de două gloanţe nu ajung la un om, restul sunt risipite în aer.
Dacă o luaţi la fugă, avem mari şanse să scăpăm. Şi hai­deţi să
ne învăţăm numele între noi, şi dacă o să murim unii dintre noi,
măcar ăla care scapă să cunoască şi numele ce­lorlalţi! Cinci
minute ne-am repetat numele între noi ca să le învăţăm, iar unul
dintre ei care era zugrav ne-a zis: Doamne, dacă scap cu viaţă,
vă jur că vă zugrăvesc casele pe gratis!
Şi-a ţinut cuvântul, s-a dus la toţi pe rând şi le-a văruit
casele, cu excepţia casei mele, deoarece nu l-am chemat. Pe
drum mi-am zis că o să mor şi n-am băut o Coca-Cola! Era
tot ce regretam atunci! Ne-au dus la Penitenciarul Jilava unde
era reţinut şi Horia Roman Patapievici. Nu ne cunoşteam pe
atunci, abia mai târziu, când ne-am întâlnit în viaţa publică, am
descoperit că fuseserăm amândoi în acel infern, fără speranţe.
Acolo deja au început durerile după bătaie, în condiţiile în care
am stat patru ore cu mâinile ridicate la perete. Mulţi dintre cei
reţinuţi erau bătuţi rău, eu nu aveam decât un pic de sânge pe
faţă, haina de camuflaj avea o căptușeală groasă, care m-a pro­
tejat cât de cât de loviturile primite. N-a fost bună pentru insu­
lină şi pentru seringi, căci cel care mi-a dat cu bocancii în piept
mi-a spart fiola.
În timpul acesta, doi prieteni, Ioan Gro­şan şi Eugen
Suciu care locuia pe Calea Victoriei, s-au dus la D. R. Popescu
şi i-au spus: D. R., nu-ţi cerem să-l scoţi, că nu poţi, dar măcar
să-i dea insulină să nu moară!
La Jilava, evi­dent, că am fost luat, din nou, primul la
interogatoriu, de către grade mai grele decât cele de la Miliţie!
Nu înţelegeam ce se întâmplă. Într-un final, ne-au dus pe toţi în
celulă, la drept co­mun, şi ne-au aşezat pe un pătuţ. Mă uitam cu

372
jale la tinetă, mă uitam cu jale la zidurile închisorii, şi am auzit
la un moment dat: Care eşti bă Iaru?. Iarăşi!, îmi ziceam eu...
Care eşti bă Iaru Râpă? M-au dus la un interogatoriu, la unii
cu grade mai mari.
Tovarăşul, ai fost...?
Am fost!
Îl cunoşti pe tovarăşul general cutare? Mă întrebam ce
să zic, să zic că-l cunosc sau să zic că nu-l cunosc? Cum o fi
bine? Mare noroc ai! A intervenit tovarăşul general, a zis că e
o greşeală. Acesta a fost D. R. Popescu. Am ieşit de acolo, la
2 sau 3 dimineaţa, m-au scos pe mine şi pe sculptorul Vasile
Gorduz, pentru care interveniseră probabil cei de la Uniunea
Artiştilor Plastici. Ţin minte şi acum, că atunci când treceam
pe culoar, i-am auzit pe unii arestaţi pe care îi aduceau, spu­
nând: Ia uite bă, ăştia ies! Printre ei, l-am auzit pe unul care
striga: Vreau să ies de aici că sunt membru al Partidului Co­
munist, sunt de acord cu politica partidului!
Pe mulţi îi luaseră doar pentru simplul fapt că au fost pe
stradă, nu aveau legătură cu nimic! Ne-au urcat într-o salvare
care era pardosită cu sânge şi ne-au dus până la Cimitirul Bellu
unde ne-au dat jos şi ne-au spus: Dacă vă prind, tot la noi vă
aduc!
Pe la 5 dimineaţa am ajuns acasă. Radio Europa
Liberă anunţase arestarea mea şi represiunea, astfel încât toţi
vecinii mă întrebau despre ce mi se întâmplase. Restul nu mai
are nicio importanţă. Important a fost că eram în viaţă. Când
m-am dezbrăcat, am constatat că eram negru, mi se înnegrise
tot cor­pul de la bătaie. Am scăpat cu viaţă, nu mi-au rupt
nimic! Îi mulţumesc lui Andrei Sencovici că m-a învăţat cum
să mă apăr!
De exemplu, Ion Dumitriu, ducându-l la închisoare,
unde a rămas până a doua zi, a spart un geam în timp ce se
opunea arestării şi i-a intrat un ciob adânc în picior.
Ajuns acasă, am dat telefon la Călin Angelescu pentru
că eu luasem şi bătaia lui. Vă imaginaţi, eu cu barbă, el cu
barbă, eu cu geacă de camuflaj, el cu geacă de camuflaj...
Am vorbit cu soţia lui care mi-a spus că nu era acasă şi că
nu ştia pe unde umblă. Cum să-i spun soţiei lui că el a avut o
geacă asemănă­toare cu a mea, astfel încât am fost confundaţi

373
şi identificaţi uşor de către forţele de represiune în vederea
reţinerii şi an­chetării?
I-am zis soţiei lui: Spune-i să schimbe lamele vechi că
s-au cam tocit, cu unele noi şi să-şi ia o haină mai groasă pe
el, că vine frigul! A înţeles.
Peste o oră şi ceva, Călin Angelescu a venit la mine,
ras proaspăt şi îmbrăcat în paltonul lui taică-său, pentru că el
în afară de geaca aceea nu avea nimic altceva. Florine, unde
plecăm? Unde fugim acum?
La ora aceea, la 8 dimineaţa, nu ştiam nimic despre ce se
întâmpla şi am făcut un plan pentru a fugi în Uniunea Sovie­tică.
După plecarea lui Ceauşescu, am ieşit amândoi, am
fost la Radio, la Televiziune, la Uniunea Scriitorilor, în Piaţa
Pa­latului când s-a deschis focul...
Când aţi ajuns la Uniunea Scriitorilor?
La Uniunea Scriitorilor am ajuns după ce s-a declanşat
focul, erau toţi scriitorii acolo. Unii exaltaţi – care oricum nu
ieşiseră până atunci, şi care strigau: În genunchi toată lumea,
pentru eroii de la Timişoara! M-am văzut şi cu Mariana Ma­
rin, care mi-a spus: Iartă-mă Florin, am crezut că eşti un laş!
Eu nu sunt prea curajos, dar mi-a fost ruşine să rămân pe mar­
gine când mii de români se împotriveau deschis regimului, te­
rorii, dictatorului. Lipsiţi de speranţă în faţa unui sistem atât
de puternic, ne scăzuseră pretenţiile în raport cu idealurile şi
visu­rile noastre.
Murise speranţa?
Totuşi, nu, deşi evitam să vorbim direct despre Ceau­
şescu sau despre rolul conducătorului, ne limitam să subliniem
absurdităţile mici, să căutăm planuri de contracarare a măsu­rilor.
Era foarte complicat. Speram că lumea se va schimba, dar nu
credeam. Nu credeam că noi mai apucăm sfârşitul lui Ceauşescu.
Cu câteva zile înainte eram convinşi că Ceauşescu e nemuritor!
Ori asta însemna să ieşi împotriva propriei tale convingeri.
Singura noastră şansă era să ne grupăm mai mulţi şi
să ieşim împreună împotriva regimului, altfel eram pierduţi
având în vedere forţa represiunii în raport cu individul.
Unii care au acţionat pe cont propriu au rămas marcaţi
pe viaţă, ca de exemplu scriitorul Paul Daian sau Nicolae
Velea pe care l-au bătut până i-au scos dinţii din gură, Virgil

374
Mazilescu care a murit în condiţii suspecte.... Virgil a fost
arestat odată cu mine, în 1982. De ce? Era în 16 septembrie, la
deschiderea anului universitar.
Ceauşescu ţinea un discurs şi se oprise circulaţia. Nu
mai circulau troleibuzele. După o jumătate de oră de aş­teptare,
Virgil Mazilescu a tras o înjurătură la adresa lui Ceau­şescu.
Miliţia l-a legitimat imediat. Eu când am intervenit să cer să-i
dea buletinul înapoi, miliţianul mi-au cerut şi mie bu­letinul şi
ne-a umflat pe amândoi... N-am fost chiar un laş, dar nici prea
curajos. Simţeam că n-am niciun sprijin.
Mircea Dinescu a fost o pată de culoare în acest uni­
vers al deznădejdii?
Toată lumea spune că el a fost agent secret, dar Mircea
Dinescu este pericol pentru orice serviciu secret care l-ar avea
în organizaţie, la ce gură spartă are şi la ce fugă de idei! În plus,
a avut aceeaşi evoluţie lentă, nu a fost disident din prima.
A fost mai întâi o gură spartă, apoi bătut, şi el şi Dorin
Tudo­ran, cărora li s-a înscenat un proces într-o sâmbătă, cu
uşile închise, fiind condamnaţi şi dându-li-se dreptate celor
care i-au bătut.
Acesta a fost un fel de avertisment?
Da, şi de acolo lucrurile au început să se amplifice. În
loc să se teamă, curajul lor a crescut. Pe măsură ce acţiunile
erau mai dure, şi contraacţiunea lor era la fel. Să ştiţi că în
vremea aceea, 90% dintre oameni au refuzat să-i mai salute pe
stradă, n-au mai discutat cu ei.
Din fericire au rămas şi prieteni care i-au sprijinit
foarte mult. Dar cei doi erau cunoscuţi, erau într-o breaslă în
care aveau un statut, aveau premii ale lumii literare, pe noi nu
ne ştia nimeni! Fiii ploii! Eram nişte poeţi din România!
Diferenţa între Polonia, Cehia, pe de o parte şi România
pe de altă parte a constat în duritatea sistemului. În ciuda fap­
tului că avem impresia că regimul comunist a fost la fel, n-a
fost! Forţa opresivă a sistemului unic care a fost în ţara noas­
tră, a fost mult mai mare.
Este vorba de presiunea care vine de sus, presiunea
desface un conglomerat, îl rupe în bucăţele; cu cât presiunea
este mai mare, cu atât distanţa dintre indivizi creşte, şi
incapacitatea lor de aş acorda încredere creşte.

375
 Ro­mânia a avut o problemă pentru că a creat un partid
comunist în care nimeni nu a fost comunist şi prin urmare toţi
au lucrat de frică, din interes, într-o suspiciune permanentă.
Era un sis­tem care se autosuspiciona pentru că toţi informatorii
se su­pravegheau între ei fără să ştie.
Era o teamă generalizată, iar forţa şi capacitatea
Securităţii de a reacţiona era necunoscută, şi din cauza aceasta
frica era amplificată.

I.R.R.D., ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 3(41)/2012, p. 23-35.

Inter­viu realizat de Ioana Ciodaru.

***

376
 BUCUREŞTI* – Decedaţi în noaptea de 21 spre 22
decembrie 1989, în urma intervenţiei forţelor de
represiune.

Moraru Valentin
Numitul Moraru Valentin, fiul lui Gheorghe şi Elisabeta,
născut la 01.12.1952 în Dragomireşti, judeţul Vaslui, cu ultimul
domiciliu în Bucureşti (…) a participat la manifestaţia care a
avut loc în seara zilei de 21.12.1989 în centrul Capitalei. După
miezul nopţii, a fost călcat de un T.A.B. în zona baricadei de
la Intercontinental.
Potrivit raportului medico-legal nr. A3/11/1989 din
08.02.1990, moartea lui Moraru Valentin a fost violentă şi
s-a datorat unor multiple fracturi costale şi excoriaţii pe faţa
anterioară şi posterioară a toracelui, „cu hemoragie internă”,
produse prin „comprimare toracală (posibil călcare)”.
Achim Ştefan
Numitul Achim Ştefan, fiul lui Dumitru şi Frusina,
născut la 20.06.1946 în Făurei, cu ultimul domiciliu în
Bucureşti, (…) a participat la manifestaţia care a avut loc
în ziua de 21.12.1989 în centrul Capitalei. În noaptea de
21/22.12.1989, a fost împuşcat de forţele de ordine, fiind
transportat la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi internat
cu diagnosticul „plagă împuşcată subscapulară stânga toracico-
abdominală cu leziune pulmonară, frenică şi explozia splinei,
distinctieparieto-abdominală şi costală (orificiu delabrant),
glonţ exploziv-toxic, şoc traumatic şi hemoragic. În pofida
intervenţiei chirurgicale la care a fost supus şi a terapiei urmate,
a decedat în ziua de 25.12.1989, urmare unui şoc toxico-septic
ireversibil.
*
În zona Teatrului Naţional şi a Hotelului Intercontinental au fost aruncate
diferite obiecte asupra unei coloane de maşini militare. În aceste împrejurări,
sold. Cismaru Nicolae a fost lovit de o cărămidă în cap, situaţie în care a scăpat
camionul de sub control, intrând în masa de manifestanţi. Urmare acestei
situaţii şi-au pierdut viaţa Marcu Ruxandra Mihaela, Bădoi Vinerian,
Ionescu Radu-Alexandru, Scurtu Mihai, Baban Florin-Corneliu, Stanciu
George-Cristinel şi Brad Violeta-Dorina.

377
 Alexandru Călin
Numitul Alexandru Călin, fiul lui Ioan şi Teodora,
născut la 02.06.1952 în Bucureşti a participat la manifestaţiile
care au avut loc în ziua de 21.12.1989 în zona centrală a
Capitalei, fiind împuşcat mortal în cursul acţiunii forţelor de
intervenţie.
Bacalu Robert
Numitul Bacalu Robert, fiul lui Alexandru şi Elena,
născut la 24.01.1963 în Bucureşti a participat la manifestaţia
care a avut loc în centrul Capitalei în ziua de 21.12.1989. A
fost împuşcat în regiunea abdominală, în timp ce se afla în
zona Sălii Dalles şi transportat la Spitalul de Urgenţă, unde a
decedat în ziua de 24.12.1989.
Baldovin Cornel
Numitul Baldovin Cornel a participat la manifestaţia
care a avut loc în ziua de 21.12.1989 în centrul Capitalei. A
fost împuşcat mortal în timp ce se afla în faţa Sălii Dalles.
Bendorfean Emilian
Numitul Bendorfean Emilian, fiul lui Iosif şi Elisabeta,
născut la 24.09.1955 în Bucureşti a participat la manifestaţia
antidictatorială care a avut loc în ziua de 21.12.1989 în
centrul Capitalei. În timpul manifestaţiilor a fost împuşcat,
fiind transportat la Spitalul Municipal, unde a fost internat cu
diagnosticul „plagă penetrantă abdominală. Şoc hemoragic.” A
decedat la data de 24.12.1989.
Constantin Gheorghe Ioan
Numitul Constantin Gheorghe Ioan, fiul lui Ioan şi
Genoveva, născut la 04.12.1972 în Bucureşti a participat la
manifestaţia care a avut loc la data de 21.12.1989 în zona
centrală a Capitalei. A fost împuşcat în cap şi a decedat la
Spitalul Dr. Gheorghe Marinescu la data de 01.01.1990.
Cadavru neidentificat
Potrivit actelor medicale din dosar, la data de 22.12.1989,
ora 01:00, persoana în cauză a fost internată în stare de comă cu
diagnosticul „plagă împuşcată hipocondrul stâng, plagă zdrobită
de colon transvers” şi a decedat la ora 01.30.
Cadavru neidentificat
La data de 22.12.1989, ora 00.55, a fost internat în
Spitalul „Gheorghe Marinescu”, prin transfer de la Spitalul

378
„Colţea”, o persoană neidentificată, cu diagnosticul „plagă
craniocerebrală transfixiantă prin armă de foc, dilacerare
cerebrală”, care a decedat la ora 02.40.
Cadavru neidentificat
La data de 22.12.1989, ora 00.45, a fost internat în Spitalul
„Dr. Gheorghe Marinescu”, prin transfer de la Spitalul „Colţea”,
o persoană neidentificată, cu diagnosticul „plagă craniocerebrală
frontală stânga împuşcată”. A decedat la ora 04.00.
Duhnea Emil
Numitul Duhnea Emil, fiul lui Aurel şi Camelia,
născut la 15.07.1950, în Constanţa, a participat la manifestaţia
anticomunistă care a avut loc în centrul Bucureştiului în seara
zilei de 21.12.1989. A fost împuşcat mortal în timp ce se afla
în zona Piaţa Universităţii (plagă abdominală, cu hemoragie
internă şi externă).
Donea Diana Alexandra
Numita Donea Diana-Alexandra, fiica lui Vasile şi
Antoaneta, născută la 20.06.1972 în Bucureşti a participat
la manifestaţia care a avut loc în centrul Capitalei în ziua de
21.12.1989. A fost împuşcată mortal, în zona craniană, de
forţele de repesiune.
Don Radu Adrian
Numitul Don Radu-Adrian, fiul lui Cornel şi Maria,
născut la 09.03.1964 în Arad, fost student la Institutul Politehnic
Bucureşti (anul V) a participat la manifestaţia anticomunistă
care a avut loc în Bucureşti în ziua de 21.12.1989. În noaptea
de 21/22.12.1989 a fost împuşcat mortal.
Florea Cristian
Numitul Florea Cristian, fiul lui Teodor şi Jenica, născut
la 01.01.1966 în Bucureşti a participat la manifestaţia care a
avut loc în centrul Capitalei la data de 21.12.1989. În noaptea
de 21/22.12.1989 a fost împuşcat mortal (plagă împuşcată
cervicală în zona vaselor mari ale gâtului).
Gîtlan Mihai Laurenţiu
Numitul Gîtlan Mihai-Laurenţiu, fiul lui Ion şi
Cristiana-Mihaela, născut la 09.04.1970 în Bucureşti a
participat la manifestaţia anticomunistă care a avut loc în ziua
de 21.12.1989 în zona centrală a Capitalei. A fost împuşcat
mortal de forţele de represiune.

379
 Mândru Dumitrel
Numitul Mândru Dumitrel, născut la 04.05.1960 în
comuna Hangu, judeţul Neamţ, a participat la manifestaţia
care a avut loc în Bucureşti la data de 21.12.1989. În seara zilei
de 21.12.1989, ora 23.30, a fost internat la Spitalul de Urgenţă
cu diagnosticul „plagă împuşcată regiunea inghinală dreaptă”
şi a decedat la data de 23.12.1989.
Petre Eugen
Numitul Petre Eugen, născut la 22.09.1964 în comuna
Ceraşu, judeţul Prahova, fiul lui Stelian şi Neacşa, a participat
la manifestaţiile care au avut loc în Piaţa Universităţii în ziua
de 21.12.1989 şi a fost împuşcat în zona toraco-abdominală,
suferind leziuni care i-au cauzat moartea (raport medico-legal
nr. A.3/301/03.07.1990.
Pandele Valentina
Numita Pandele Valentina, născută la data de
25.10.1968 în Bucureşti, fiica lui Vasile şi Floarea, a participat
la manifestaţia care a avut loc în Piaţa Universităţii în ziua de
21.12.1989. Seara a mers la Spitalul Colţea, unde lucra tatăl
său vitreg. În jurul orei 20.30, în timp ce se afla la o fereastră,
a fost împuşcată mortal.
Mateescu Torino Nicolae
Numitul Mateescu Torino Nicolae, născut la data de
01.09.1937 în Bucureşti, fiul lui Mihai şi Maria, a participat la
manifestaţiile care au avut loc în Piaţa Universităţii în ziua de
21.12.1989. În noaptea de 21/22.12.1989, a fost împuşcat de
forţele de ordine, leziunile suferite cauzându-i moartea.
Mateescu Nicolae
Numitul Mateescu Nicolae, fiul lui Gheorghe şi Maria,
născut la data de 17.12.1963 în Bucureşti a participat la
manifestaţiile revoluţionare care au avut loc în ziua de 21.12.1989
în centrul Capitalei. În noaptea de 21/22.12.1989, în timp ce se
afla în zona Piaţa Universităţii, a fost împuşcat mortal.
Mitu Nelu
Numitul Mitu Nelu, fiul lui Gheorghe şi Maria, născut
la 16.05.1956 în Bălăbăneşti, judeţul Galaţi, a fost împuşcat
mortal în zona Piaţa Universităţii în seara zilei de 21.12.1989,
în timp ce participa la manifestaţiile anticomuniste.

380
 Munteanu Maria
Numita Munteanu Maria, fiica lui Neculai şi Valeria,
născută la data de 19.05.1965 în Costeşti, judeţul Vaslui
a participat la demonstraţiile care au avut loc în centrul
Capitalei în ziua de 21.12.1989. A fost împuşcată în timp ce
se afla în Piaţa Universităţii. Potrivit raportului medico-legal
nr. A3/2/1989 din 15.02.1990, moartea numitei Munteanu
Maria a fost violentă şi s-a datorat unei plăgi împuşcate cranio-
cerebrale.
Marin Liviu Iulian
Numitul Marin Liviu Iulian, fiul lui Constantin şi
Georgeta, născut la 23.11.1972 în Bucureşti, a participat la
manifestaţiile care au avut loc în centrul Capitalei. În jurul orei
22.00, a fost împuşcat în cap, în timp ce se îndrepta în zona în
care se afla baricada de la Intercontinental şi a suferit leziuni
care i-au cauzat moartea (dilacerare cerebrală).
Mirea Mariana
Numita Mirea Mariana, fiica lui Dumitru şi Ecaterina,
născută la 25.09.1967 în Bucureşti a participat la manifestaţia
care a avut loc în centrul Capitalei în ziua de 21.12.1989 şi a
fost împuşcată în cap în timp ce se afla în zona Sălii Dalles,
leziunile cauzându-i moartea.
Manea Ruslan Florinel
Numitul Manea Ruslan-Florinel, fiul lui Marin şi
Adela, născut la 03.01.1963 în Bucureşti, în timp ce participa
la manifestaţiile anticomuniste, a fost împuşcat în cap, suferind
o dilacerare cerebrală.
Moşneagu Ion
Numitul Moşneagu Ion, fiul lui Dumitru şi Elena, născut
la 29.08.1963 în Târgu-Neamţ, a participat la manifestaţiile
care au avut loc în Piaţa Universităţii în ziua de 21.12.1989.
A fost rănit prin împuşcare şi transportat la Spitalul Colţea, iar
apoi transferat, la data de 22.12.1989, la Spitalul Dr. Gheorghe
Marinescu cu diagnosticul „plagă prin împuşcare în regiunea
zigomatică dreaptă cu fractură de mandibulă şi tromboză de
arteră carotidă internă dreaptă, unde a decedat urmare unui
stop cardio-respirator.”

381
 Niculae Nicolae
Numitul Niculae Nicolae, fiul lui Teodor şi Rodica,
născut la 25.08.1971 în Bucureşti, a participat la manifestaţiile
anticeauşiste care au avut loc în seara zilei de 21.12.1989 în
centrul Capitalei. A fost împuşcat mortal de forţele de ordine,
suferind un traumatism cranio-cerebral şi toracic drept.
Poptean Petru
Numitul Poptean Petru, fiul lui Teodor şi Maria, născut
la 27.01.1965 în Margîu, judeţul Cluj, a participat împreună
cu sora sa, Dan Mariana, la mitingul care a avut loc în Piaţa
Universităţii. A fost împuşcat în zona toraco-abdominală şi a
decedat ca urmare a unei hemoragii interne şi externe.
Rusu Gheorghiţă
Numitul Rusu Gheorghiţă, fiul lui Gheorghe şi Maria,
născut la 06.03.1964 în Iaşi, a participat la manifestaţiile
care au avut loc în ziua de 21.12.1989 în centrul Capitalei. A
fost împuşcat de forţele de ordine, suferind leziuni care i-au
provocat decesul.
Richard George Cristian
Numitul Richard George-Cristian, fiul lui Lucian
şi Maria, născut la 28.10.1964 în Bucureşti, a participat la
manifestaţia care a avut loc în ziua de 21.12.1989 în Bucureşti.
A fost rănit prin împuşcare în seara zilei de 21.12.1989 şi
transportat la Spitalul Colţea, unde a decedat pe masa de
operaţie în jurul orei 01.00, din noaptea de 21/22.12.1989,
urmare unei plăgi toracice prin împuşcare.
Rădulescu Ion
Numitul Rădulescu Ion, fiul lui Radu şi Ioana, născut
la 01.09.1946 în Bucureşti, a participat la manifestaţiile care
au avut loc în seara zilei de 21.12.1989 în centrul Capitalei. A
fost împuşcat de forţele de ordine (plagă penetrantă toracică,
politraumatism, paraplegie). A fost internat în noaptea
de 21/22.12.1989 la Spitalul Gheorghe Marinescu, fiind
transferat ulterior la Spitalul Sf. Ioan, unde a decedat la data
de 24.12.1989, ora 06.30, urmare unui stop cardiorespirator.
Radu Andrei Eugen
Numitul Radu Andrei-Eugen, fiul natural al Liviei,
născut la 22.01.1969 în Stănileşti, judeţul Vaslui, a participat la

382
manifestaţia anticeauşistă care a avut loc în ziua de 21.12.1989
în centrul Capitalei. În seara aceleiaşi zile a fost împuşcat
mortal în timp ce se afla în zona Sălii Dalles (plagă împuşcată
abdominală, evisceraţie, hemoragie mixtă).
Stermin Sorin
Numitul Stermin Sorin, fiul lui Mircea şi Gabriela,
născut la 25.04.1971 în Bucureşti, a participat la manifestaţiile
antidictatoriale care au avut loc în ziua de 21.12.1989, fiind
împuşcat în timp ce se afla în zona Teatrului Naţional. A fost
dus, decedat, la Spitalul Colţea la data de 22.12.1989.
Săvescu Gheorghe
Numitul Săvescu Gheorghe, fiul lui Ion şi Elena, născut
la 05.08.1971 în Bucureşti, a participat la manifestaţia care a
avut loc în ziua de 21.12.1989. A fost împuşcat în cap, suferind
o plagă împuşcată cranio-cerebrală, cu dilacerare cerebrală.
Sandu Roberto
Numitul Sandu Roberto, fiul lui Constantin şi Justina,
născut la 04.11.1967 în Bucureşti, a participat la manifestaţia
care a avut loc în centrul Capitalei în ziua de 21.12.1989.
Moartea a fost violentă şi s-a datorat împuşcării (plagă
împuşcată, hemoragie externă).
Sandu Călin
Numitul Sandu Călin, fiul lui Anton şi Ioana, născut
la 09.04.1949 în comuna Tutova, judeţul Vaslui, a participat
la manifestaţia care a avut loc în ziua de 21.12.1989 în Piaţa
Universităţii. A fost împuşcat în cap de forţele de ordine şi a
fost transportat la Spitalul Dr. Gheorghe Marinescu. A decedat
în ziua de 22.12.1989, ca urmare a unei plăgi împuşcate cranio-
cerebraleparieto-sinusală cu dilacerare cerebrală.
Stan Silviu
Numitul Stan Silviu, fiul lui Marin şi Elena, născut la
data de 25.09.1970, a participat la manifestaţia care a avut loc
în ziua de 21.12.1989. A fost împuşcat în abdomen de forţele
de ordine, în timp ce se afla în zona restaurantului Dunărea. A
fost reţinut şi transportat la Penitenciarul Jilava. În noaptea de
21/22.12.1989, în jurul orei 02.30, a fost transferat la Spitalul
Penitenciar Jilava – Secţia Chirurgie, fiind diagnosticat cu
„plagă împuşcată transfixiantă cu explozia colonului sigmoid
şi a unei anse ileale. Hemoperitoneu. Şoc hemoragic”. La

383
data de 22.12.1989 a fost transferat la Spitalul Sectorului 4
– Clinica de Chirurgie, şi ulterior, la data de 12.02.1990, la
Spitalul Fundeni – Clinica de Chirurgie generală, unde, după
intervenţia chirurgicală, bolnavul „intră în insuficienţă cardiacă
ireversibilă”, urmare căreia a survenit decesul celui în cauză.
Vlad Ilie
Numitul Vlad Ilie, fiul lui Marian şi Voica, născut la
04.10.1966 în Ciolăneşti, judeţul Teleorman, a participat la
manifestaţia revoluţionară care a avut loc în seara zilei de
21.12.1989 în Piaţa Universităţii. Moartea a fost violentă şi s-a
datorat împuşcării.
Voiculescu Radu Mihai
Numitul Voiculescu Radu-Mihai, fiul lui Radu-Emil şi
Maria, născut la data de 08.03.1966 în Bucureşti, a participat
la manifestaţiile care au avut loc în Piaţa Universităţii.
A fost împuşcat mortal de forţele de ordine în noaptea de
21/22.12.1989.
Potrivit raportului medico-legal nr. A.3/15/1989/
15.02.1990 moartea numitului Voiculescu Radu-Mihai
a fost violentă şi s-a datorat unei plăgi împuşcate
transfixiantehemitorace drept cu hemoragie mixtă.
Zamfirescu Răzvan
Numitul Zamfirescu Răzvan, fiul lui Emil şi Agripina-
Ioana, născut la 11.03.1969 în Târgu-Ocna, a participat la
evenimentele din 21 decembrie 1989. A fost împuşcat mortal
de forţele de ordine. La ora 00.35 a fost transportat la camera
de gardă a Spitalului Dr. Gheorghe Marinescu, constatându-se
decesul.
Din adresa nr. A3/320/1989 din 15.04.1991 a Institutului
Naţional de Medicina Legală „Prof. dr. Mina Minovici” rezultă
că moartea lui Zamfirescu Răzvan a fost violentă şi s-a datorat
unei plăgi prin armă de foc în regiunea hemitoracelui drept, cu
hemoragie internă şi externă.

http://mariusmioc.wordpress.com/2013/08/19/cercetarile-
parchetului-in-dosarul-revolutiei-24-bucuresti-raniti-si-ucisi-in-
zona-cc-5/

384
 Tabel cu arestaţii în decembrie 1989 Bucureşti – Ji­lava1

Nr. Numele şi Data

Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
1. Andrei Aurica 17.07.1960 Buc., sect. 4 Zidar
2. Avram Auraş 25.101937 Buc., sect. 4 şef complex
3. Antoniu Bogdan 30.07.1968 Buc.,sect. 6 Student
Arsenie
4. 06.07.1953 Urziceni Lăcătuş
Constantin
5. Alexe Călin 20.12.1955 Buc., sect. 2 Lăcătuş
6. Apostol Costin 07.09.1971 Otopeni Zidar
7. Anghel Dănuţ 18.10.1969 Buc., sect. 3 Sculer
8. Arsene Dumitru 11.01.1969 Flotant Muncitor
9. Albu Dumitru 02.12.1952 Buc., sect. 1 fierar betonist
10. Andrei Elena 20.05.1960 Buc., sect. 3 Ţesătoare
11. Aliţei Floare 11.04.1953 Buc., sect. 6 Fochist
12. Andrei Gabriela 18.10.1965 Buc., sect. 4 Biochimist
13. Alecu Ivan Ghilia 01.03.1930 Buc., sect. 1 Scriitor
14. Andrei George 11.03.1968 Buc. Lăcătuş
15. Andrei Ioan 22.02.1964 Flotant Economist
16. Andronescu Ion 24.12.1940 Pănătău, Buzău Inginer
17. Andrei Ion 31.03.1972 Slobozia, Ialomiţa Muncitor
18. Andrei Liliana 22.08.1968 Buc., sect. 4 Muncitoare
19. Andrei Nicolae 19.07.1970 Buc., sect. 6 Bucătar
20. Antonescu Petru 28.04.1957 Buc., sect. 3 Pictor
21. Anghel Pavel 29.06.1957 Buc., sect. 3 Bobinator
22. Alexandru Rodica 11.03.1964 Buc., sect. 3 fără ocup.
23. Anghel Ştefan 18.06.1962 Flotant Muncitor
24. Achim Teodor 07.08.1968 Buc. mec. auto
Albani Maria Plagă împuş-
25. 16.05.1970  
Andra cată reg. stângă;
26. Bucatariu Aurelia 17.06.1972. Buc., sect.1 Elevă
Brătianu Pandele
27. 06.12.1964. Buc., sect. 2 Croitor
Alexandru
28. Butia Anişoara 11.07.1968 Buc., sect. 3 Croitor
Brecău Ion
29. 22.01.1971 Buc., sect. 4 Elev
Cristian
30. Balter Constantin 13.06.1958 Buc., sect. 4 Achizitor
31. Bolozan Cremona 11.11.1968 Buc., sect.1 Plasator
32. Băbescu Andrei 09.02.1950 Buc., sect.1 Pensionar
33. Beraru Cristina 14.04.1969 Buc., sect.6 Sudor
34. Burcea Camelia 05.06.1964 Buc., sect. 6 Operator
35. Bordea Costel 04.04.1967 Brăila  
1
Această listă a persoanelor reţinute şi încarcerate la Penitenciarul Bucureşti
– Jilava în zilele de 21-22 decembrie 1989, ne-a fost furnizată de către instituţia
respectivă, conform adresei Nr. H – 64 469/ PBJB7 26 09 2012.

385
 Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
36. Berescu Cătălin 12.05.1966 Buc., sect. 1 Desenator
37. Bălan Costică 25.05.1960 Buc., sect. 5 Zugrav
38. Biţă Daniel 26.02.1956 Buc., sect.2 Barman
39. Burnaci Daniel 06.02.1967 Buc., sect. 1 Muncitor
40. Bacra Daniel 21.01.1960 Buc. lăcăt. mecanic

41. Balogh Doru 20.11.1974 Ciumeghiu, Bihor Elev

42. Badea Daniela 13.12.1966 Buc. Laborantă
43. Boingiu Ecaterina 28.06.1958 Buc., sect.6 Tehnician
Bleţoiu Iuliana
44. 19.07.1971 Ploieşti fără ocupaţie
Eugenia
45. Balaban Eustaţiu 11.03.1950 Buc., sect.6 Muzicant
46. Barb Laurian Emil 14.05.1961 Buc., cămin Electrician
47. Bratu C-tin Florin 20.04.1935 Buc., sect.3 asist. medical
48. Barbu Florian 13.07.1946 Buc., sect.1 ing. constr.
49. Balău Florentina 01.06.1951 Buc., sect.1 Economist
Badea Mihail
50. 05.11.1948 Buc., sect.1 Bijutier
Gavril
51. Badilaş Gabriel 03.01.1956 Buc., sect.4 Tehnician
Balea Vasile automa-
52. 11.04.1970 Ploieşti
Gabriel caragiu
Buzdugan
53. 14.08.1961 Năvodari Zidar
Gheorghe
54. Barb Ioan 19.09.1943 Bicaz Chei Sondor
55. Buzoianu Ion 19.04.1965 Buc., sect.4 fără ocupaţie
56. Botez Liliana 30.09.1968 Buc., sect.2 Laborant
57. Baciu Leon 03.02.1972 Buc., sect. 3 Elev
58. Burcea Marian 02.11.1957 Cosmeneşti TR Tâmplar
59. Berechet Marian 22.04.1953 Buc., sect. 2 Grafician
60. Bordei Marian 15.01.1970 Flotant Sudor
61. Bertea Mihail 27.05.1971 Buc., sect. 5 Elev
62. Butoiu Mariana 27.05.1956 Buc., sect.3 Gestionar
63. Băloiu Mihai 06.11.1962 Buc. Tâmplar
64. Boldeanu Mihai 28.05.1959 Buc., sect. 5 mecanic auto
65. Buzaş Nicolae 01.11.1946 Buc., sect. 2 Vânzător
66. Bobeică Nicolae 10.11.1947 Flotant Electronist
67. Bucătaru Nicolae 06.12.1964 Buc., sect. 2 Lăcătuş
68. Botuşan Roman 23.05.1953 Buc., sect.1 Lăcătuş
69. Brăiloiu Sever 17.07.1968 Buc., sect.4 Student
70. Breslaşu Tiberiu 18.04.1967 Buc. Lăcătuş
71. Burcea Vasile 03.10.1956 Bolovani, DB. Paznic
72. Bacer Viorel 25.12.1953 Putna, SV.
73. Botezatu Vasile 08.03.1955 Buc., sect. 3 Frezor
Balta
74. Bucur Valentin 06.09.1967 Lăcătuş
Doamnei,PH

386
 Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
75. Baban Valeriu 13.06.1958 Titu Târg, DB Zidar
Sarcină în luna a
76. Brînză Mariana 22.08.1960 şaptea-ameninţare  
naştere;
77. Barbu Ionel 14.01.1954 Politraumatism  
Traumatism
78. Balăşescu Eugen    
cranian şi toracic
79. Băbescu Gheorghe 09.02.1950    
80. Bratu Eugen 34 ani Plagă occipitală   
Traumatism
81. Bucur Nicu 21 ani toraco abdo-  
minal;
Creţu Valerian
82. 26.05.19544 Buc., sect.4 Economist
Apostol
83. Cristescu Teodor 11.08.1946 Buc., sect.1 ing. mecanic
84. Ciobanu Anica 16.04.1943 Buc., sect.1 Infirmier
85. Ciumatu Adrian 31.10.1973 Buc. Elev
86. Cucoş Cristinel 04.04.1952 Buc., sect.6 Electrician
87. Candiescu Călin 12.07.1948 Buc., sect.6 Cercetător
agent
88. Chirilă Cristina 28.07.1968 Buc., sect. 5
încasator
Ciumatu
89. 17.06.1964 Buc., sect. 3 Fără ocupaţie
Constantin
Calagian Ioana
90. 22.03.1957 Buc., sect.2 Gestionar
Constanţa
Cămăraş
91. 14.06.1970 Buc., sect. 4 Muncitor
Alexandru Corin
92. Chiriţă Cristina 28.03.1972 Buc., sect.4 Muncitoare
Cigusievici
93. 17.03.1922 Buc., sect. 1 Economist
Dragoş
94. Căliman Dorin 30.03.1958 Reghin, Mureş Figurant
95. Constantin Dănuţ 01.10.1964 Perieţi, Ialomiţa lucr. comer.
96. Caplea Didina 27.10.1950 Buc., sect.5 Ospătar
97 Cotelici Elena 05.10.1963 Buc., sect. 1 Educatoare
Constantinescu Petroşani,
98. 16.03.1962 Electronist
Emil Huned.
Dărăbani,
99. Călinescu Eugenia 02.06.1934 Pensionară
Botoşani
100. Călin Floarea 18.03.1945 Buc., sect.3 Impiegat
101. Cazacu Flavian 08.12.1972 Buc., sect. 2 Elev
102. Cazacu Gheorghe 11.07.1967 Buc., sect. 3 lăc. meecanic
103. Cocinef Gheorghe 31.08.1942 Buc., sect.2 Electronist
104. Cristea Gheorghe 01.11.1927 Buc., sect. 2 Pensionar

387
 Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
105. Coc Gheorghe 10.04.1944 Buc., sect. 4 Preot
Cărăşel Adrian
106. 15.11.1978 Buc. Elev
Gabriel
Poenari,
107. Covrig Ioana 25.06.1970 Şlefuitor
Dâmboviţa
Crainiciuc Dtru.
108. 04.08.1953 Buc., sect.6 Inginer
Iosif
109. Cîmpeanu Liviu 18.04.1931 Buc., sect.6 Scriitor
110. Crăciun Liviu 11.08.1969 Buc. brancadier
Constantinescu
111. 05.11.1967 Buc., sect.2 muncitor
Liviu
Ciobanu Mioara
112. 12.06.1972 Videle, Teleorman elevă
Luminiţa
113. Ciobanu Marin 21.05.1951 Pantelimon, SAI croitor
114. Ciubotar Mircea 26.07.1965 Buc., sect.1 desen.tehnic
Emil
115. Coranschi Marcel 15.07.1960 student
Bodnăraş,SV
116. Ceasîr Gh.Mihai 08.02.1959 Buc., sect.6 agent prim.
Capriţa Răducu
117. 28.11.1942 Buc., sect.1 inginer
Mihail
118. Cricov Mihaela 06.11.1961 Buc., sect.6  electrician
Ciodaru
119. 21.02.1968 Buc., sect.1 curier
Magdalena
120. Condacu Marian 24.01.1970 Buc. electrician
121. Cîrneală Mihai 09.04.1959 C. Lung Mold. mecanic
122. Ciobanu Mihail 05.02.1956 Buc., sect. 2 vopsitor
123. Cantemir Maria 27.11.1950 Buc., sect. 2 delegat ICRA
124. Cernea Nicolae 28.12.1925 Jariştea, VR. pensionar
Colniceanu
125. 03.02.1956 Celei, Gorj electronist
Nicolae
126. Costea Nealu 05.11.1960 Buc., sect. 3 f. ocup.
127. Ciobotaru Paula 10.04.1945 Buc., sect.2 proiectant
128. Călin Răzvan 16.02.1974 Buc., sect. 2 elev
Crăciunescu
129. 16.12.1955 Buc., sect. 2 casnică
Steluţa
Crăciun Adrian
130. 11.10.1967 Buc., sect. 2 student
Sorin
131. Cojocariu Tudor 09.09.1964 Iaşi dulgher
sportiv
132. Călin Tudor 23.08.1965 Popeşti Leordeni
Dinamo
Coroboianu
133. 01.12.1967 Buc., sect. 4 muncitor
Carmen Teodora
Constantinescu mecanic
134. 29.01.1951 Rm.Vâlcea
Vasile utilaj.
135. Chiriţă Viorel 30.08.1967 Buc., sect.1  

388
 Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
136. Costaş Valentin 23.08.1965 Buc., sect. 3 muncitor
137. Calfa Valeriu 12.07.1953 Grumăzoaia,VS. instalator
138. Ciobanu Veceslav 26.12.1949 Buc., sect. 4 modelier lemn
Constantinescu
139. 27.11.1953 Buc., sect. 2 cercet. biolog
Vali
140. Ciobanu Vasile   Vidra, Giurgiu  
Sarcină luna a
141. Ciupitu Elena 12.09.1967  
treia 
142. Ciupitu Marian 11.07.1967 Rănit   
143. Contiu Dumitru 27.05.1959 Rănit  
Cămăraş Alex.
144. 14.06.1970 Buc. Rănit.  
Sorin
Cimnades
145. 17.07.1964  Rănit  
Constantin
146. Constantin Adrian 34 ani  Rănit  
147. Cucu Vasile 22 ani  Rănit  
148. Ciobanu Liviu 21 ani  Rănit  
149. Coman Dorin 30 ani  Rănit  
150. Cioprinzacu Marin 31 ani  Rănit  
Dumitrescu operat.
151. 15.11.1957 Popeşti Leordeni
Anastasia chimist
152. Dogaru Mariana 30.07.1971 Mihai Bravu muncitoare
153. Dumitrescu Victor 15.03.1972 Buc., sect. 1 Elev
154. David Tudor 16.03.1961 Ţăndărei, IL. strungar
155. Dragomir Costel 08.08.1975 Buc., sect. 2 Elev
156. Dinescu Corneliu 04.11.1946 Buc., sect. 4 economist
157. Drăgună Ion 24.01.1965 Buc., sect. 3 fără ocupaţie
158. Dreţcanu Petru 10.06.1955 Bucecea, BT. stungar
159. Dorica Vasile 16.02.1972 Corbeasca,BC. muncitor
antrenor
160. Doară Mihai 20.01.1944 Buc., sect. 5
-caiac
161. Durcă Ion 20.04.1924 Buc., sect. 1 croitor
162. Duculescu Florin 18.03.1964 Călăraşi, Dolj dulgher
163. Dobre Marin 21.12.1951 Buc., sect. 4 paznic
164. Dragomir Nicu 24.04.1963 Burduşani, IL. fierar betonist
165. Dumitru Costel 17.05.1955 Buc., sect. 4 muncitor
166. Diaconescu Gh. 19.10.1956 Dobreşti, Dolj zugrav
167. Diaconu Gheorghe 16.10.1946 Buc.,sect. 5 electronist
David Florin
168. 19.04.1970 Buc., sect. 1 pietrar
Marius
169. Dumitrescu Ilie 05.12.1971 Buc. tâmplar
170. Dorofte Marian 28.02.1977 Buc. elev

389
Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
Dolhan Maria
171. 16.01.1960 Buc. pictor
Rodica
Drăghici Radu
172. 27.10.1957 Buc., sect. 3 lăcătuş
Mihai
173. Dîrjan Teodora 11.02.1970 Buc., sect. 6 strungar
174. Doroftei Toader 22.05.1950 Buc., sect.1 preot
Dumitru
175. 26.01.1963 Grindu,Ilfov strungar
Alexandru
Dăbuleanu
176. 11.07.1956 Buc., sect. 2 muncitor
Eugeniu
177. Davis Iulia Rodica 08.03.1950 Buc., sect. 2  
Dumitrescu
178. 09.08.1972 Buc., sect. 6 elevă
Virginia
179. Dan Cerasela 11.01.1963 Gh. Dej, BC. infirmieră
180. Dinu Elena 06.01.1962 Buc., sect. 3  
oper.
181. Dan Adriana 04.01.1960 Buc., sect.1
calculator
Drăguş Lucian
182. 22.03.1948 Buc., sect. 4 subinginer
Paul
Dan Lucian
183. 06.10.1959 Buc., sect. 1 electronist
Marian
184. Dincă Aurelian 11.12.1959 Buc., sect. 3 mecanic auto
185. Delca Gheorghe 05.01.1945 Buc., sect. 4 lăcătuş
186. Doru Rîndunel 02.04.1968 căm. nefam. electrician
187. Dinu Gino Liviu 11.02.1966 Buc., sect.3 student
Dumitrescu
188. 04.01.1968 Buc., sect. 3 lăcăt. mecanic
Bogdan
Buc., sect. 6
Dinco Marian 05.07.1955
189. Traumatism progra-mator
Dinu Mariana 23.04.1973
craniu deschis
190. Elisevici Cristian 11.06.1950 Buc., sect. 4 şofer
191. Ene Constantin 03.09.1956 Buc., sect. 2 muncitor
Eremia Nicolae
192. 20.10.1968 Buc., sect. 1  
Daniel
193. Eugen Bratu 22.08.1955 Buc., sect. 5 antrenor lupte
194. Ene Viorel 29.03.1975 Olteniţa elev
Buc., sect. 4
Epure Dorel Plagă frontală,
195. 07.02.1975 elev
Ene Nicu, traumatism
cranian
196. Fecer Cristina 18.06.1973 Buc., sect. 6
197. Fieraru Florica 01.06.1940 Buc., sect. 3
198. Filip Dorina 29.03.1945 Buc., sect. 6
199. Fifea Rodica 02.05.1954 Buc., sect. 3
200. Floare Dorin 25.10.1964 Buc., sect. 2

390
Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
Filip Mihaela
201. 17.05.1973 Buc., sect. 6
Loredana
202. Fulger Doru 07.08.1961 Novaci, Gorj
203. Francis Cristian 13.01.1973 Buc.
204. Felciuc Titus 26.03.1966 Buc., sect. 4
205. Frangu Neagu 11.08.1954 Buc., sect. 6
206. Florea Andrei 28.11.1971 Buc., sect. 1
207. Ferdinant Ronţi 10.08..1967 Buc., sect. 5
Goldenberg
208. 27.11.1968 Buc., sect. 1 studentă
Anariţa
Baia de Aramă,
209. Grădinaru Daniela 16.12.1966 muncitor
MH
Gavrilescu
210. 24.10.1973 Buc., sect. 5 elevă
Cornelia
Gheorghe Nicolae
211. 31.07.1967 Buc., sect. 5 şofer
Victor
212. Grecu Gabriel 06.04.1968 Buc., sect. 4 macaragiu
213. Gologanu Mihai 22.09.1963 Buc., sect. 1 student
214. Garabeţ Gabriel 17.02.1958 Buc., sect. 6 electrician
Gherghiceanu
215. 30.09.1958 Buc., sect. 6 lăcăt. mecanic
Gheorghe
216. Gorduţ Vasile 08.10.1953 Buc., sect. 2 sculptor
217. Gadina Constantin 13.02.1954 Buc., sect. 5 subinginer
218. Ghiţiu Ioan 01.12.1944 Buc., sect. 4 turnător
219. Ghinea Ştefan 15.02.1939 Buc., sect. 2 distribuitor
220. Ghebăilă Adrian 27.03.1965 Buc., sect. 1 electrician
Georgescu
221. 03.10.1945 Buc., sect. 3 verificator
Hedriga Silvia
222. Gogan Marin 13.08.1935 Buc., sect. 4 turnător
Griuzeanu
223. 30.08.1960 Balaciu, Ialomiţa lăcătuş
Gheorghe
224. Gheorghiţă Petre 12.04.1963 Buc. muncitor
Buc., sect. 2,
Traumatism
Giurcă Constantin 11.11.1954
225. cranian, plagă ing. Chimist
Gogiman Viorel, 20. 05. 1960
împuşcată regiune
suprascapulară
Holmanu Mihail
226. 05.03.1970 Buc., sect. 4 Electrician
Cristinel
227. Hîrleşteanu Mihai 30.05.1975 Buc., sect. 6 Elev
228. Huţu Aurelian 25.09.1968 Buc., sect. 6 Electronist
229. Halas Vasile 16.03.1949 Buc., sect. 2 Gestionar
230. Huştea Carmen 16.11.1966 Buc. Studentă
Huştea Gabriela
231. 10.04.1968 Bucureşti Gestionară
Silvia

391
 Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
232. Higiu Vasile 22.04.1970 Buc., sect. 3 Finisator
233. Hry Mnczuk Ionel 05.05.1962 Buc., sect. 5 mec. Auto
Herculea Andronic
234. 15.10.1963 Buc., sect. 1 factor poştal
Valentin
235. Hoffman Robert 03.04.1970  Plagă împuşcată;  
236. Ionescu Valentin 10.06.194 Buc., sect. 2
237. Ioan Ştefan 23.04.1950 Buc., sect. 3
Obreja, Caraş
238. Iana Gheorghe 28.01.1967
Sev.
239. Iordache Dan 27.11.1962 Buc., sect. 2
Ionescu Victor
240. 29.10.1957 Buc., sect. 3
C-tin
241. Ionişor Vasile 22.09.1958 Buc., sect. 6
242. Iordache Elena 09.07.1964 Buc., sect. 3
Ionescu Gabriel
243. 15.09.1967 Buc., sect. 1
Ciprian
244. Ion Marin 02.05.1945 Buc., sector 2 Paznic
operat.
245. Iordănescu Elena 11.08.1961 Buc., sect.2
chimist
246. Ionescu Ştefan 25.06.1934 Buc., sect. 3 Tehnician
247. Iacob Mihaela 05.06.1967 Buzău Studentă
248. Ionescu Artemiza 13.12.1967 Buc., sect. 6 muncitor
Ignat Jucu Nichita
249. 17.09.1948 Buc. sect. 1 Laborant
Cornel
250. Ianoş Fernando 12.10.1970 Buc., sect. 2 Elev
251. Iacob Mircea 10.04.1928 Buc., sect. 2 şofer
252. Ionescu Tiberiu 12.07.1963 Buc., sect.1 instruct. sport
253. Istudor dan 16.03.1941 Buc., sect. 4 lăcătuş
admini-
254. Iorga Gabriel 08.10.1959 Buc., sect. 5
strator
255. Ion Luminiţa 29.12.1970 Buc., sect. 3  
256. Iaga Gheorghe 29.03.1947 Buc., sect. 5 mozaicar
257. Ionescu Mihai 08.11.1949 Buc., sect. 3 translator
258. Iordănescu Mihai 28.12.1955 Buc. sect. 2 frizer
259. Ivan Alexandru 05.09.1975 Buc., sect. 5 elevă
lăcăt.
260. Ioan Ruxandra 31.12.1969 Buc., sect. 3
mecanic
progra-
261. Ionescu Vladimir 02.07.1956 Buc., sect. 3
mator
262. Ion Aurelia 01.10.1957 Buc., sect. 6 casnică
263. Ion Ştefan 27.09.1959 Buc., sect. 3 muncitor
264. Iordache Valentin 04.04.1957 Buc., sect. 3 subinginer
265. Iordache Florian 13.09.1971 Buc., sect. 3 Elev
266. Ionescu George 24.09.1967 Buc., sect. 4 strungar
267. Ionescu Petre 25.12.1967 Buc. sect. 2 muncitor
268. Ilieş Iulian 25.08.1964 Buc., sect. 5 ajutor ospătar

392
 Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
269. Ilie Lucian 31.07.1969 Buc., sect. 6 lăcăt. mecanic
270. Istrate Dumitru 20.10.1961 Plagă abdominală   
271. Ionescu Anca 20.12.1957 Politraumatism  
Fractură coloană
272. Irimia Petre 06.06.1944  
vertebrală
Ianoşi Andreeva  Fractură membru
273. 15.03.1969  
Dimităr inferior
 Traumatism
274. Kiss Adrian 27.09.1965  
cranian deschis
275. Jascu Maria 23.06.1941 Buc., sect. 2 Tehn.. geolog
276. Leolea Ion 05.11.1956 Buc., sect. 6 mecanic
277. Lazăr Mihai 21.04.1965 Buc., sect. 3 tehnician
Laudescu Nicolae
278. 03.06.1954 Buc., sect. 5 frizer
Dan
279. Lupe Costel 13.10.1950 Buc., sect. 2 ospătar
280. Lungu Miţa 12.07.1955 Buc., sect. 4 dispecer
281. Licşor Ludmila 13.08.1957 Buc., sect. 6 pilot
Lăzăroiu Răzvan
282. 12.10.1967 Buc., sect. 2 bobinator
Cristian
Lixandru
283. 01.12.1953 Buc., sect. 5 lăcăt.mecanic
Constantin
284. Laslo Domnica 10.06.1945 Buc., sect. 3 telefonistă
285. Leonte Corneliu 07.08.1942 Buc., sect. 4 tehnician
286. Leolea Elena 05.11.1950 Buc., sect. 6 muncitor
Mateescu Andrei
287. 16.03.1970 Buc., sect. 6 Fără ocupaţie
Alexandru
288. Marchiş Eduard 24.06.1967 Buc., sect. 6 student
Maxim
289. 30.06.1948 Buc., sect. 5 bucătar
PetreVasile
Mădescu
290. 01.08.1953 Buc., sect. 4 muncitor
Alexandru
291. Mazilu Florin 17.08.1968 Buc., sect. 4 muncitor nec.
292. Manea Petruş 27.06.1954 Buc., sect. 5 sudor
293. Melian Dora 13.12.1967 Buc., sect. 3 studentă
Moldovan
294. 07.12.1953 Buc., sect. 6 rectificator
Valentin Valeriu
295. Marinescu Maria 22.10.1963 Buc., sect. 5 tehnician
296. Mangu Valeriu 04.07.1956 Buc., sect. 4 profesor
297. Miu Marian 27.06.1963 Buc., sect. 5 electronist
298. Mititelu Renuş 12.06.1968 Buc., sect. 4 lăcătuş
299. Marin Ion 10.03.1954 Buc., sect. 6 şef depozit
300. Mazilu Mioara 12.06.1968 Buc., sect. 4 macaragiu
Mutulescu Dacia
301. 10.11.1967 Buc., sect.1 studentă
Mădălina
302. Marin Liliana 31.01.1970 Buc., sect. 6 funcţionară
Manole Ioana
303. 07.10.1963 Buc., sect. 4 dactilografă
Eugenia
304. Mureşan Letiţia 17.03.1959 Gângău, Sălaj proiectant

393
 Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
305. Moraru Ovidiu 23.10.1960 Buc., sect. 6 muncitor
306. Manea Iuliana 04.04.1960 Buc., sect. 4 strungar
Mezdrea
307. 09.12.1964 Buc., sect. 2 muncitor
Constantin
308. Marica Florentin 27.06.1965 Buc., sect. 3 mecanic
309. Marin Florina 04.02.1967 Buc., sect. 3 lăcătuş
310. Manolache Florin 04.07.1972 Gurbăneşti,CL. Fără ocupaţie
Moroşanu
311. 18.07.1958 Buc., sect. 4 fizician
Octavian Ctin.
312. Miştreanu Mihai 03.06.1959 Buc., sect. 3 Fără ocupaţie
313. Marcu Sorin 04.11.1967 Buc., sect. 4 student
314. Mihai Adrian 14.09.1956 Buc., sect. 3 şofer
315. Miticăn Dragoş 01.02.1953 Buc., sect. 3 mecanic
316. Mihai Vasile 10.08.1944 Buc., sect. 3 contr. CEC
317. Matei Ion 23.08.1962 Buc., sect. 5 manevrant
318. Manea Cătălin 19.091970 Buc., sect. 2 Asist. medic.
319. Mateiescu Bogdan   Buc., sect. 6 Elev
320. Manea Mariana 30.10.1968 Bucureşti, casnică
321. Mititelu Marcel 09.05.1972 Buc., sect. 5 muncitor
322. Moraru Eugen 04.09.1951 Bâra, Neamţ sudor
Minculescu
323. 27.07.1929 Buc., sect. 5  
Carmen
Munteanu
324. 07.06.1962 Buc., sect. 3 presator
Florentina
325. Matei Rodica 19.03.1969 Buc., sect.1 vânzătoare
326. Mihalache Dorina 20.04.1960 Buc., sect. 2 muncitoare
Marinică D-tru Bucureşti, lăcăt.
327. 28.10.1954
Mircea sector 3 mecanic
328. Marinică Florin 28.08.1971 Buc., sect. 6 vânzător
329. Mitică Marian 11.09.1968 Buc., sect. 4 lăcătuş
330. Mircea Maria 22.01.1967 Buc., sect. 4  
331. Maxim Petre 30.06.1940 Buc., sect. 5 bucătar
332. Mănescu Mihai 26.01.1945 Buc., sect. 4  
333. Marcu Aurel 10.09.1948 Buc., sect. 3 lăcăt. mecanic
334. Mihai Petre 05.05.1962 Buc., sect. 2 mecanic auto
335. Marin Mihai 01.08.1973 Buc., sect. Elev
336. Mihăiescu Florin 06.04.1936 Buc., sect. 6 tehnician
337. Medrea Florica 22.08.1962 Buc., sect. 6 elevă
338. Mălinaş Vasile 02.11.1951 Buc., sect. 3 strungar
Plagă împuşcată
în regiunea
339. Minca Petrică 12.06.1961  
omoplatului
stâng.
Plagă împuşcată
340. Morărescu Sever 10.09.1971 abdominală – şoc  
hemoragic.
 Traumatism
341. Marin Adrian 28 ani toraco-  
abdominal.

394
 Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
342. Neguţ Mihai 17.04.1967 Adun.Copăceni student
343. Nicolae Victor 27.09.1976 Buc., sect. 4 Elev
344. Niţă Eleonora 22.07.1957 V. Călug., PH casnică
345. Nicolae Ştefan 19.06.1963 Buc., sect. 2 muncitor nec.
346. Nicolae Gheorghe 21.10.1951 Buc., sect. 2 muncitor
347. Nemţeanu Victor 06.07.1961 Buc., sect. 2 muncitor
348. Nanu Ştefan 02.07.1955 Buc., sect. 2 frizer
349. Niţă Vasile 02.03.1965 Buc., sect. 2 zugrav
350. Niţă Ioana 10.01.1954 Buc., sect. 2 Fără ocupaţie
351. Neghină Angela 26.02.1972 Buc., sect. 2 Elev
352. Nica Sanda 02.03.1971 Buc., sect. 3 Fără ocupaţie
353. Nica Florea 01.04.1936 Buc., sect. 3 muncitoare
354. Nicolaescu Lucian 01.01.1951 Buc., sect. 6 tipograf
355. Neacşu Jeanu 26.10.1970 Buc. instalator
356. Neagoe Gheorghe 30.03.1930 Buc., sect. 4 tractorist
357. Nedelea Dumitru 15.03.1958 Balta Sărată, TR zidar
358. Neţulescu Gh. 23.08.1957 Buc., sect. 3 muncitor nec.
359. Netedu Elena 01.02.1952 Buc., sect. 1 confecţioner
360. Neacşu Cristina 21.01.1961 Buc., sect. 5 oper. principal
361. Niţa Ion 14.03.1962 Buc., sect. 4 sortator
362. Nitrai Eugen 15.10.1971 Tecuci, Galaţi Elev
363. Negru Gheorghe 01.01.1944 Buc., sect. 3 muncitor
364. Noaghe Florian 26.07.1961 Buc., sect. 3 mecanic
365. Nicolae Adrian 06.12.1948 Buc., sect. 4 profesor
366. Nicu Niculina 11.10.1953 Buc., sect. 3 director
367. Niţu Constantin 07.06.1970 Buc., sect. 1 lăcătuş
368. Neamţu Florentina 14.04.1970 Buc., sect. 6 agent ADAS
operat.
369. Naghiu Vasile 05.04.1939 Buc., sect. 3
chimist
370. Neacşu Marian 29.07.1955 Buc., sect. 3 gunoier
Contuzie
371. Nechifor Liliana 04.05.1960 crano-toraco-  
abdominală 
Sarcină luna a
372. Niţă Magda 05.08.1970 cincea, amenin-  
ţare avort.
Traumatism
373. Niţă Sorin 07.10.1957  
toracic
374. Niţulescu Şerban 45 ani Traumatism  
375. Oneaţă Doina 06.11.1959 Bucureşti desen. tehnic
electro-
376. Olteanu Nicolae 06.01.1948 Buc., sect. 6
mecanic
377. Onica Dimitrie 28.10.1934 Buc., sect. 4 judecător
Traumatism
378. Olaru Ion 25.05.1961  
cranio-cerebral
379. Pavel Mihai 14.10.1930 Buc., sect. 3 lăcăt. mecanic
Păcurar Ileana
380. 26.02.1968 Buc., sect. 5 structurist
Silvia

395
 Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
381. Popa Laurenţiu 12.08.1959 Brăila lăcătuş
382. Prager Viviana 23.07.1955 Buc., sect. 5 traducătoare
383. Pădureanu Mihai 06.09.1967 Buc., sect. 6 instalator
384. Paralescu Damian 30.12.1968 Buc., sect. 6 fierar betonist
385. Protopopescu Gh. 26.11.1952 Buc., sect. 2 şef unitate
386. Pleşa Ion 19.05.1950 Buc., sect. 2 portar
387. Pop Petru 26.05.1933 Buc., sect. 5 electrician
Paraschivescu
388. 17.12.1910 Buc., sect. 1 medic
Alex. Petru
389. Popa Marcel 15.06.1963 Buc., sect. 6 student
390. Preda Vasile 23.09.1961 Buc., sect. 4 Fără ocupaţie
391. Pungă Dumitru 14.03.1914 Buc., sect. 1 pensionar
Paraschiv
392. 18.09.1967 Buc., sect. 6 marochiner
Marinela
393. Puiu Petrică 04.04.1957 Buc., sect. 2 electronist
394. Pachiţa Mihail 24.09.1936 Buc., sect. 2 ing.constr.
395. Pascu Fane 01.01.1962 Buc. zugrav
396. Paraschiv Mihai 29.01.1968 Buc., sect. 5 Fără ocupaţie
397. Popescu Dumitru 04.02.1941 Buc. electrician
398. Pălmaciu Marian   Buc., sect. 4 Elev
399. Popa Cristian 28.10.1960 Piteşti electronist
400. Panaite Eugen 06.03.1955 Buc. şofer
401. Popa Ilinca 14.05.1967 Buc., sect. 1 muncitoare
402. Petre Dan Marian 17.02.1974 Buc., sect. 5 Elev
Patapievici
403. 18.03.1957 Buc., sect. 2 fizician
Roman Horia
404. Ploscaru Zoe 03.05.1922 Buc., sect.1 pensionară
405. Pop Ioana Silvia 20.11.1962 Buc., sect.1 pictor
Pascaluţa Blîndu
406. 29.10.1947 Buc., sect. 4 operator TV
Nicolae
Paraschiv
407. Alexandru 26.04.1964 Buc., sect. 2 tehnician
Florin
408. Prunariu Eugeniu 16.07.1936 Buc., sect. 3 sudor
Petriuc Ştefan
409. 04.12.1970 Buc., sect. 6 electrician
Nicolae
mecanic
410. Paşaluc Constant. 01.02.1961 Buc., sect. 4
întreţ.
411. Pauşan Vasile 13.12.1956 Buc., sect. 2 lăcătuş
412. Popa Ionel Florian 09.04.1971 Buc., sect. 5 sudor
413. Pop Gheorghe 18.04.1919 Buc., sect. 3 muncitor
414. Preda Eugen 04.05.1954 Buc., sect. 6 bucătar
415. Popa Sorin 08.09.1971 Buc., sect. 6 Elev
416. Petrescu Daniel 16.07.1973 Buc., sect. 6 Elev
417. Pascale Viorel 24.05.1964 Buzău inginer
418. Pascu Valentin 01.07.1954 Buc., sect. 6 subinginer
419. Pripici Marian 09.07.1966 Buc. lăcătuş
420. Petrescu Marinela 08.02.1931 Buc., sect. 5 pensionar

396
Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
Traumatism
421. Poparcea Daniel 29.09.1973  
cranio-deschis
Politrau-
422. Purice Gheorghe 10.04.1944 matism  
cranio-cerebral
Peter Florescu  Multiple plăgi
423. 17 ani  
Ovidiu reg. facială.
424. Rusu Gheorghe 19.03.1955 Iaşi oper. chim.
Rotiliuc
425. 06.05.1970 Putna, Suceava zidar
Constantin
426. Radu Alexandru 16.03.1967 Buc., sect. 5 muncitor
427. Răţoi Sorin 06.06.1962 Buc., sect. 5 electrician
428. Roşescu Petruţa 20.01.1949 Buc., sect. 6 sortator mărf.
Romanescu
429. 29.04.1962 Buc. electrician
Cristian
430. Răutescu Radu 11.01.1965 Buc., sect. 4 student
431. Raţă Petre 20.09.1967 Văreşti, Giurgiu electician
432. Radu Ion 12.08.1964 Buc. muncitor
433. Radu Maria 13.03.1951 Buc., sect. 6 dactilografă
434. Rîpanu Luminiţa 19.07.1971 Buc., sect. 2 casnică
435. Răduţ Vasile 13.11.1950 Buc., sect. 2 vânzător
Rădulescu Lucian
436. 19.08.1966 Buc., sect. 3 muncitor
Teodor
437. Rizac Mircea 07.07.1946 Buc., sect. 4 instructor auto
438. Rădulescu Stelian 01.09.1957 Buc., sect. 2 lăcătuş
439. Rucsăndoiu Nistor 18.01.1951 Buc., sect. 6 muncitor
440. Radovici Ion 23.08.1947 Buc., sect. 6 strungar
441. Ruse Ilie 16.05.1970 Buc., sect. 4 vulcanizator
442. Răducu Ilie 20.04.1938 Traumatism  
Plagă împuşcată
443. Rădoiu Constantin 28.09.1965  
coapsă dreapta
444. Ripa Florin 24.05.1954    
Entorsă şi
445. Ruseanu Joiţa 45 ani fractură,  
pus în gips.
446. Stoenică Aurel 24.02.1955 Buc., sect. 3 Fără ocupaţie
Socolescu
447. Mariana 01.03.1949 Buc., sect. 6 proiectant
Alexandra
448. Stănescu Anton 13.01.1952 Buc., sect.2 subinginer
449. Sîrbu Alexandru 09.05.1972 Buc., sect. 2 muncitor
450. Stoian Beniamin 19.08.1967 Buc., sect. 5 fotbalist
Sfirschi Dionisie
451. 18.05.1969 Buc., sect. 4 şofer
Cristian
452. Stoian Constantin 19.03.1965 Buc., sect. 5 electrician
453. Strat Constantin 21.05.1970 Buc. bucătar

397
Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
Samoilă Adrian
454. 02.05.1969 Buc., sect. 1 Elev
Dan
455. Sava Daniel 17.11.1967 Buc., sect.3 strungar
456. Simiganovchi Dan 30.05.1957 Buc., sect. 1 ing. horticol
457. Ştefan Doina 11.02.1969 Buc., sect. 4 casnică
458. Stanciu Dragoş 20.09.1956 Buc., sect. 6 gestionar
459. Stan Daniela 21.01.1973 Buc., sect. 3 elevă
460. Stancu Daniel 24.10.1968 Buc., sect. 4 strungar
Ştefănescu
461. 26.10.1939 Buc., sect. 3 electronist
Dumitru
Stănculescu
462. 25.06.1950 Buc., sect. 6 compozitor
Doru Emil
463. Stefogiu Ecaterina 23.10.1954 Buc., sect. 3 recepţioner
464. Santea Eugenia 11.05.1972 Buc., sect. 1 Elev
Skrobotovitz
465. 14.12.1953 Buc., sect. 2 ajutor maistru
Eugen
466. Stavarache Florin 03.06.1970 flotant sudor
467. Smeu Florentin 07.05.1970 Buc., sect. 6 muncitor
468. Ştefan Gheorghe 27.08.1951 Călugăreni conduc. auto
469. Ştefan Georgeta 07.09.1952 Buc., sect. 1 îngrijitor
470. Sbirlea Gheorghe 17.03.1954 Buc., sect. 2 merceolog
471. Samoilă Gheorghe 27.09.1966 Buc. conduc. auto
472. Stancu George 04.04.1963 Buc., sect. 6 lăcătuş
473. Şelaru Geta 13.08.1953 Buc., sect.1 arhivar
Ştefănescu
474. 18.02.1951 Craiova şofer
Gheorghe
475. Stănculescu Gh. 05.02.1965 flotant electrician
Stoian T.
476. 27.07.1954 Gârbovi, IL. tâmplar
Gheorghe
477. Sode Gheorghe 14.08.1955 Buc.
Spiridon
478. 27.01.1952 flotant muncitor
Gheorghe
479. Şerb Ionel 11.03.1966 Buc., sect. 2 muncitor
480. Stănilă Ilie 11.05.1966 jud. Dâmboviţa instalator
481. Stroe Ion 07.01.1944 Buc., sect. 6 CTC-ist
482. Sabău Ioan 28.11.1958 Zalău, Sălaj lăc. mec.
483. Stoica Ionel 21.01.1971 Mereni, TR instal. sanitar
484. Senteş Ionică 02.02.1962 Buc., sect. 5 şef unitate
485. Stoicănel Jeni 02.09.1967 Roşiori de Vede muncitoare
486. Staicu Marian 12.08.1970 Buc., sect. 3 dulgher
487. Stamenco Marian 23.09.1954 Buc., sect.1 electrician
488. Şerb Marin 28.06.1949 Buc. şofer
489. Sicoe Marian 17.11.1959 Sohodol, Alba matematician
490. Soica Nicolae 30.01.1973 Buc., sect. 2 Elev
491. Silache Nicolae 25.12.1957 Buc., sect. 1 magazioner
492. Scrieciu Nicu 07.07.1963 Buc., sect. 3 electrician
493. Şerban Nicolae 27.06.1968 Buc., sect. 5 vopsitor
494. Sandu Ovidiu 28.12.1958 Buc., sect. 5 sculer matriţer
495. Simionescu Petru 27.03.1927 Buc., sect. 2 redactor

398
 Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
496. Stoica Segheraş 1975 Buc., sect. 3 Fără ocupaţie
497. Szikszai Ştefan 14.03.1964 Buc., sect. 5 frizer
498. Ştefănescu Sandu 19.06.1972 Buc., sect. 5
499. Şerban Titi 25.08.1960 flotant mecanic
500. Şerban Valentin 08.08.1967 Buc., sect. 2 muncitor IPS
501. Ştefan Victoria 12.07.1954 Buc. casnică
502. Sebastian Viorel 18.02.1952 Oradea maistru
503. Silvestru Victor 07.10.1952 Buc., sect.1 subingine
504. Stoica Valentin 20.02.1960 Buc., sect.1 profesor
505. Stan Viorica 03.04.1953 Buc., sect.3 casnică
506. Şerban Vanda 03.10.1964 Buc., sect.1 operator
507. Stroe Valentina 09.11.1969 Buc., sect.6 vânzătoare
508. Stoenescu Virgiliu 01.07.1941 Buc., sect.5 muncitor
509. Sălceanu Victor 28.06.1957 Ploieşti sculer matriţer
Traumatism
510. Stanca Gheorghe 07.05.1947  
cranio-cerebral; 
 Traumatism
511. Stan Daniel 08.04.1970  
cranio-facial;
512. Stan Silviu 20 ani  Plagă împuşcată;  
 Sarcină lună a
513. Şerban Rada   doua, ameninţare  
de avort;
514. Tomescu Aurel 20.03.1967 Cândeşti Vale mecanic utilaj
515. Tache Aurel 15.07.1965 Buc., sect. 1 lăcătuş
516. Tănase Alexandru 22.08.1936 Buc., sect. 5 lăcăt. mecanic
517. Turcu Adrian 30.11.1967 Buc., sect. 2 sculer matriţer
518. Toader Antonel 13.09.1970 Buc., sect. 5 turnător
519. Teianu Aurel 20.03.1966 Buc., sect. 4 electronist
520. Tenuf Bogdan 21.01.1968 Buc., sect. 3 vopsitor
Trandafirescu
521. 19.01.1965 Buc. controlor ITB
Cătălin
Teodoşescu
522. 12.06.1965 Buc., sect. 4 merceolog
Corina
523. Trandafir Cristina 17.08.1970 Buc., sect. 4 calculator
524. Tănăsie Camelia 02.01.1958 Buc., sect. 4 vânzător
525. Tudor Dorel 22.06.1967 cămin nefam. zidar
526. Tănase Daniela 01.12.1969 Buc., sect. 4 învăţător
527. Tocu Dana 03.06.1969 Buc., sect.1 laborant
528. Tudor Eugen 17.06.1963 Buc. sculer matriţer
529. Tucă Dorin Eugen 26.11.1953 Buc., sect. 2 oper. calculat.
530. Ţigănuş Florentin 03.05.1969 Focşani,Vrancea zidar
531. Tudorache Gabriel 08.07.1960 Buc., sect. 4 strungar
532. Triculescu Grigore 16.12.1967 Buc., sect. 3 muncitor
533. Tudose Gheorghe 22.03.1970 Vasilaţi, CL. găuritor
534. Titichi Georgian 01.06.1972 Buc., sect. 5 Elev
535. Tomescu Grigore 29.03.1954 Buc. jurist consult
536. Taban Gelu 17.09.1965 Corbeasca, BC. lăcătuş

399
 Nr. Numele şi Data
Domiciliul Profesia
crt. prenumele naşte­rii
537. Tucă Cristian Ion 01.12.1970 Buc., sect. 6 f. ocupaţie
538. Trifan Ion 12.12.1950 Medgidia, CT. macaragiu
539. Turcaş Ion 29.01.1938 Buc., sect.5 vânzător
540. Temereancă Olivia 06.06.1971 Buc., sect. 4 elevă
Teodorescu
541. 06.09.1965 Buc., sect. 4 student
Marius
542. Toader Paula 20.08.1965 Buc., sect. 3 electrician
Toader Izabela
543. 13.03.1972 Buc., sect. 4 Elev
Ştefania
544. Ţepeş Vlad 05.02.1697 Buc., sect. 3 strungar
545. Ungureanu Mihai 19.08.1951 Buc., sect.6 maistru
546. Ursu Dan Mircea 14.05.1967 Buc. student
547. Vas Camelia 25.11.1964 Buc., sect. 5 casnică
548. Vâlcu Camelia 26.08.1967 Buc., sect. 2 gestionar
Vlioncu Cristian
549. 30.05.1969 Chitila, SAI tâmplar
Doru
550. Vlăduţ Elena 04.10.1972 Buc., sect. 6 elevă
551. Vasilica Florin 07.11.1967 Buc., sect. 5 strungar
552. Voiculescu Florina 22.03.1969 Buc., sect. 4 oper. calculat.
553. Varlan Florin 05.08.1971 Buc., sect. 4 Elev
554. Vasiliu Gheorghe 21.10.1953 Buc., sect. 6 lăcătuş mec.
Vrînceanu
555. 09.11.1967 Bârlad electrician
Gabriela
556. Vasu Georgeta 10.04.1976 Buc., sect.4 Elev
557. Vlad Gheorghe 02.10.1948 Plop, DB manevrant
558. Vasile Gheorghe 01.11.1940 Buc. tâmplar
559. Vâlcu Gabriel 22.04.1975 Buc., sect. 4 elev
560. Vlad Ion 18.11.1949 Periş SAI reglor
561. Voiculescu Ion 26.11.1961 Buc., sect. 6 operator
562. Voicu Liliana 19.09.1967 Buc., sect. 2 bucătar
Vlaicu Aurel
563. 24.04.1962 Găeşti, DB lăcătuş
Laurenţiu
Student-
564. Vlad Laurenţiu 19.06.1967 Piteşti
Istorie
565. Vlad Tibi Marius 23.07.1963 Buc.
566. Vecliuc Mihai 22.10.1966 Buc., sect.1 Muncitor
567. Voineag Mihai 22.09.1967 Buc., sect.1 student
568. Vatamanu Maria 04.09.1968 Roznov, NT vânzătoare
569. Vasile Marian 1975 flotant, sect. 3
570. Zanidache Venus 06.10.1968 Buc., sect.1 samponeză
571. Zainea Petruţa 22.02.1956 Buc., sect. 6 lăcăt. mont.
572. Zanfir Lazăr 12.01.1952 Tunari, SAI muncitor
573. Zeleniuc Luminiţa 18.04.1970 Buc. muncitor
574. Zainea Gheorghe 22.04.1955 Buc., sect. 6 pensionar
575. Zamfir Sanda 13 ani    

400
NOTĂ

La data de 20 decembrie 1989 în unităţile Ministerului Turis-

mului se afla un număr de 971 turişti străini, din care:

Sosiţi Organizaţi Pe cont propriu

Din ţările socialiste 444 305
Din ţările capitaliste 103 119

401
 XII. BIBLIOGRAFIE

I: IZVOARE

A. Inedite;
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.), Fond
C.C. al P.C.R. – Cancelarie, Dosar nr. 22, 31,78, 91, 131,
338/1989;
Idem, Fond C.C. al P.C.R.– Secţia Organizatorică, Do­
sar nr. 58/1989;
Idem, Fond C.C. al P.C.R.– Secţia Relaţii Externe, Do­
sar nr.22/1989;
Idem, Fond C.C. al P.C.R.– Secţia Probleme de Apă­rare,
Dosar nr. 9/1989
Arhiva Institutului Revoluţiei Române din Decembrie
1989 (Arhiva I.R.R.D.), Documentele nr. 73, 75; Sinteza aspec­
telor rezultate din anchetele efectuate de Parchetul Militar în
perioada 1990-1994, în cauzele privind evenimentele din de­
cembrie 1989, manuscris dactilografiat, 1994;

B. Edite;
***,,Buletinul Oficial” nr. 48/1974
***Codul Penal. Text oficial cu modificările până la
data de 1 iunie 1958, urmat de o anexă de legi penale speci­
ale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958
*** Comisia Prezidenţială pentru analiza Dictaturii co­
muniste din România. Raport final, coordonatori: Vladimir
Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Bucureşti, 2007;
*** Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. I,
Editura Mirton, Timişoara, 2004;
*** Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. II,
Editura Mirton, Timişoara, 2004;
*** Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. III,
Editura Mirton, Timişoara, 2005;
*** Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. IV,
Editura Mirton, Timişoara, 2006;

402
 *** Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. V,
Editura Mirton, Timişoara, 2007;
*** E un început în tot sfârşitul... Culegere selectivă
din programele radiodifuzate în zilele de 17-25 decembrie
1989, Societatea Română de Radiodifuziune. Departamentul
Secreta­riat General. Direcţia Patrimoniu. Secţia de Istorie
Orală, Edi­tura Casa Radio, Bucureşti, 1998; ***Întrebări cu şi
fără răs­puns, Editura Mirton, Timişoara, 2001;
***Revoluţia Română din Decembrie 1989. Documente,
Ion Calafeteanu (coordonator), Editura Mega, Cluj -Napoca,
2009;
***România 1945-1989: Enciclopedia Regimului
Comunist: Instituţii de partid şi de stat, obşteşti şi cooperatiste,
Dan Cătănuş (coordonator), INST, Bucureşti, 2012;
***Proclamaţia Frontului Democratic Român, Timi­
şoara, 20 decembrie 1989, în „Clio 1989”, an. I (2005), nr.
1-2, p. 194-195;
***Punct de vedere preliminar al Serviciului Român
de Informaţii privind Evenimentele din Decembrie 1989,
,,Omniapres” - ,,Ordinea” Supliment, Bucureşti, f.a.;
***Raportul Comisiei Senatoriale privind acţiunile
desfăşurate în Revoluţia din decembrie 1989, material aflat in
Biblioteca Senatului României, Inventar nr. 8/373/104, Bucu­
reşti;
***Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea Su­
premă de Justiţie, Secţia Parchetelor Militare, întocmit la 29
mai 1998;
*** Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu din data de
28 oct. 1993, în „Clio 1989”, an. IV (2008), nr. 1, p. 123-146;
***Trupele de Securitate(1949-1989), Documente se­
lectate şi editate de: Florica Dobre, Florian Banu, Camelia
Duică, Silviu B. Moldovan, Liviu Ţăranu, Editura Nemira,
Bucureşti, 2004;
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, Ediţia a
III, Editura Pentru Literatura Politică, 1953;
Ibidem, Articole şi Cuvântări, iunie 1961-decembrie
1962, vol. 3, Editura Politică, Bucureşti, 1962 ;
Marx, Karl şi Engels, Friederich, Manifestul Partidului
Comunist, Editura Partidului Comunist din România, 1945;

403
 Muraru Ioan, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu,
Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile Române. Texte. Note.
Prezentare comparativă. Regia Autonomă ,,Monitorul Ofi­
cial”, Bucureşti, 1993.
Oprea, Marius, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii
în documente, 1948-1989. Editura Polirom, Iaşi, 2002
Preda, Dumitru; Retegan, Mihai, 1989. Principiul domi­
noului. Prăbuşirea regimurilor comuniste europene, Editura
Fundaţiei Culturale Române Bucureşti, 2000;
Sava, Constantin, Monac, Constantin, Revoluţia din De­
cembrie 1989 percepută prin documentele vremii. Mărturii
incendiare din arhivele militar, Editura Axioma, Bucureşti
2000.

C. Publicaţii;
*** Memorial 1989, Buletin ştiinţific şi de informare,
Editat de Centrul Naţional de Documentare, Cercetare şi In­
formare Publică despre Revoluţia din Decembrie 1989, Timi­
şoara, nr. 1; 2/2007, 2007;
*** Clio 1989, Editate de Institutul Revoluţiei Române
din Decembrie 1989, Editura IRRD, Bucureşti, nr. 1 – 2 / 2005;
1 – 2 / 2006; 1 (5); 2 (6) / 2007; 1 (7) ; 2 (8) / 2010;
***Caietele Revoluţiei, Editate de Institutul Revoluţiei
Române din Decembrie 1989, Editura IRRD, Bucureşti; 2; 3 /
(2005); 1(8) ; 3 (10) ; 4 (11) /2007; 1(14); 2 (15); 3 (16); 4 (17);
6 (19) /2008; 1 (20) / 2009; 6 (31); 7 (32) / 2010; 1 (33); 2 (34);
5 (37); 6 (38) /2011; 2 (40); 3 (41); 4 (42) / 2012;

D. Presa;
Scînteia, 21 decembrie 1989;
România Liberă, 21 decembrie 1989;
Jurnalul National, 20; 26; 27 ianuarie 2006;

E. Instrumente de Lucru: Dicţionare, Cronologii;

Enciclopedii;
*** Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Secu­
rităţii, Membrii C.C. al P.C.R., 1945-1989. Dicţionar. Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1989, 2004.

404
 ***Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981;
***România: 1945-1989: Enciclopedia Regimului Co­
munist: Represiunea: vol. I, A-E. p. 115, Octavian Roske (co­
ordonator), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Tota­
litarismului, 2011; vol. II, F-O, 2012;
***România 1945-1989: Enciclopedia Regimului
Comunist: Instituţii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste,
Dan Cătănuş (coordonator), I.N.S.T., Bucureşti, 2012;
Duţu, Alesandru, Revoluţia din Decembrie 1989, Cro­
nologie, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Sitech,
Craiova, 2010;
Marin, Valentin, Mărtirii Revoluţiei în date statistice,
Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989,
Bucureşti, 2010;
Stoica, Stan, Dicționarul partidelor politice din România
(1989-2004), Ediţia a 4-a, revizuită şi actualizată, București, 2004;
Ştefănescu, Domniţa, Cinci ani din istoria României, o
cronologie a evenimentelor din România. 1989-2005. O istorie
cronologică, Bucureşti, 2005;

F. Memorii, Interviuri, Convorbiri;

Betea, Lavinia, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Cea­
uşescu şi Iliescu, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti,
1997;
Idem, Maurer si lumea de ieri. Mărturii despre
stalinizarea României, Editura Fundaţia Ioan Slavici, Arad,
1995;
Idem, Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în di­
alog cu Lavinia Betea, Editura Polirom, Iaşi, 2001;
Brateş, Teodor, Trilogia Revoluţiei Române în direct.
Câteva zile dintr-o viaţă. 22-24 decembrie ’89 în Studioul 4 al
RTV, vol. I-III, Bucureşti, 2004;
Brucan, Silviu, Generaţia irosită. Memorii, Editura Uni­
versul şi Calistrat Hogaş, Bucureşti 1992;
Burciu, Grigore, Cum mi-am petrecut revoluţia în Mi­
nisterul Apărării Naţionale, Bucureşti, 2008;
Coposu, Corneliu, Dialoguri cu Vartan Arachelian,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1991;

405
 Curticeanu, Silviu, Mărturia unei Istorii trăite. Imagini
suprapuse, Editura Historia, Bucureşti, 2008;
Idem, Meditaţii necenzurate, Editura Historia, Bucureşti,
2007;
Gorbaciov Mihail, Memorii, Editura Nemira, București,
1994;
Stoenescu, Alex Mihai, Interviuri despre revoluţie, Edi­
tura RAO, Bucureşti;
Suceavă, Ion, În numele adevărului – memorii –, Editura
Venus, Bucureşti, 1991;
Marele şoc. Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu
în dialog cu Vladimir Tismăneanu. Despre comunism, post­
comuinism, democraţie (prefaţă de Dinu C. Giurescu), Bu­
cureşti, Editura Enciclopedică, 2004.

G. Lucrări generale;
Avram, Cezar, Roxana, Radu, Regimuri politice compa­
rate, Fascism, Nazism, Stalinism, Editura Aius Printed, Cra­
iova, 2008;
Andrew, Christopher, Gordievski, Oleg, KGB. Istoria
secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov,
Editura ALL, Bucureşti, 1994;
Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Editura Hu­
manitas, Bucureşti, 1994;
Bernstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria secolului XX.
Lumea între război şi pace (1945-1993), vol. 2, Editura ALL,
Bucureşti, 1998;
Boldur, Lăţescu, Gheorghe, Genocidul comunist în Ro­
mânia, vol. II, Editura Albatros, Bucureşti, 1994;
Ciupercă, Ion, Totalitarismul, fenomen al secolului XX,
partea I, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”,
1997;
Carpinschi, Anton, Doctrine politice contemporane,
Editura Moldova, Iaşi 1992;
Idem, Deschidere şi sens în gândirea politică, Editura
Institutul European, Iaşi, 1995;
Câmpeanu, Pavel, Ceauşescu, anii numărătorii inverse,
Iaşi, 2004;

406
 Conquest, Robert, Marea Teroare, O reevaluare, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998;
Courtois, Stephane (coordonator), Dicţionarul Comu­
nismului, Editura Polirom, Iaşi, 2009;
Czeslaw, Milosz, Gândirea captivă, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999;
Deletant, Dennis, Ceauşescu şi Securitatea. Constrân­
gere şi disidenţă în România anilor 1965 - 1989, Editura Hu­
manitas, Bucureşti, 1998;
Idem, Securitatea şi statul poliţienesc în România (1948-
1989). Studiu introductiv în Bastionul Cruzimii. O istorie a
Securităţii (1948-1964), Editura Polirom, Iaşi, 2008;
Dobre, Florica, Duţu, Alesandru, Distrugerea elitei mi­
litare sub regimul ocupaţiei sovietice în România, 2 vol., In­
stitutul Român pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti,
2000-2001;
Ibidem, Drama generalilor români, (1944-1964), Edi­
tura Enciclopedică, Bucureşti, 1997;
Dobrincu, Dorin, Listele morţii. Deţinuţi politici dece­
daţi în sistemul carceral din România potrivit documentelor
Securităţii, 1945-1958. Editura Polirom, Iaşi, 2008;
Giurescu, Dinu C., Ştefănescu, Alexandru, Ţiu, Ilarion,
România şi Comunismul. O istorie ilustrată, Editura Corint,
Bucureşti, 2010;
Hentea, Cătălin, Armata şi luptele românilor, Editura
Nemira, Bucureşti, 2004;
Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României.
1859-1991.Editura Humanitas, Bucureşti, 1992;
Kolakowski, Laszek, Principalele curente ale Marxis­
mului, Fondatori, vol. I, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2009;
Oprea, Marius, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securită­
ţii (1948-1964), Editura Polirom, Iaşi, 2008;
Kolodziejski, Jan, Bialecki, Konrad, Solidarni z Rumunia
– Solidari cu România, decembrie 1989 – ianuarie 1990,
Institutul Memoriei Naţionale, Varşovia – Poznan, 2009, apud
Liza Kratochwill, ,,Memorial 1989”, Nr. 2(7)/2010, Ti­mişoara
Solidari cu România, decembrie 1989-ianuarie 1990;

407
 Mizil, Paul, Niculescu, De la Comintern la Comunism
Național, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1998;
Scurtu, Ioan, (coordonator), Structuri Politice în Europa
Centrală şi de Sud-Est (1918-2001). România. Vol. II, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003;
Suciu, Mircea, Levy, Robert, Panaite, Laurenţiu, MAI şi
Securitatea: date şi documente inedite, p. 61-64, în Dosarele
Istoriei, An I, nr. 5/1996, p.47-64;
Şperlea, Florin, De la Armata Regală la Armata Popu­
lară. Sovietizarea Armatei Române, 1948-1955), Editura Ziua,
Bucureşti, 2003;
Thom, Françoise, Sfârşiturile comunismului, Editura
Polirom, Iaşi, 2003;
Tănase, Stelian, Anatomia mistificării, 1944-1989, Edi­
tura Humanitas, Bucureşti, 1997;
Ţăranu, Liviu, Evoluţia structurilor de Securitate în ca­
drul structurilor MAI în Arhivele Securităţii , Editura Nemira,
Bucureşti, p.296-310;
Ulam, Adam, B. Bolşevicii. Triumful comunismului în
Rusia. O istorie intelectuală şi politică, Editura Corint, Bucu­
reşti, 2009
Zinoviev, Alexandr, Homo sovieticus, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1991

H. Lucrări Speciale;
*** Lugoj, Decembrie 1989, Ediţie îngrijită de Gino
Rado, Editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara, 2011;
***Timpul care a învins teama. Martori ai istoriei. De­
cembrie 1989-Decembrie 2007. Ediţie alcătuită de Puşa Roth,
Editura Ars Longa, Iaşi, 2008;
Balint, Costel, 1989, Timişoara în Decembrie, Editura
Helicon, Timişoara 1992;
Codrescu, Constantin (coordonator), Seteanu, Mircea,
Olaru, Radu, Preda, Costin, Monac, Constantin, Săraru, Dan,
Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989, Editura
Romfel, Bucureşti, 1994;
Cesereanu, Ruxandra, Decembrie ‚89. Deconstrucţia
unei revoluţii, Iaşi, 2004;

408
 Cristea, Romulus, Revoluţia 1989, Editura România Pur
şi Simplu, Bucureşti, 2006;
Domenico, Viorel, Revoluţia de Ghips, Editura Adevărul
Holding, Bucureşti, 2011;
Ibidem, După Execuţie a Nins, Editura Adevărul Hol­
ding, Bucureşti, 2011;
Fortuna, Lorin Ioan, (coordonator) Rolul Frontului De­
mocratic în cadrul Revoluţiei Române din Decembrie 1989,
Editura Artpress, Timişoara, 2011;
Gabanyi, Anneli Ute, Revoluţia neterminată, Editura
Fundaţiei Culturale Române, București, 1999;
Iliescu, Ion, Revoluţie ca reformă, Editura Enciclope­
dică, București, 1994;
Idem, Revoluţia română, Editura Enciclopedică
București, 2001;
Iordache, Claudiu, Isus s-a născut la Timişoara, Decem­
brie 1989, Editura Helicon, Timişoara,1994;
Idem, Revoluţia Românilor. Sfârşit de poveste, Editura
IRINI, Bucureşti, 2010
Kali, Adrian, Hosu,Virgil, Timişoara 89. 6 zile de ase­
diu. Editura Saol Timişoara
Mazilu, Dumitru, Proclamaţia Revoluţiei Române. 18
ani de la speranţele din 1989, Ediţia a 3-a, Bucureşti, 2007;
Miodrag, Milin (coord.), Timişoara în arhivele ,,Europei
Libere” 17-20 Decembrie 1989, Fundaţia Academia Civică,
Bucureşti, 1999;
Idem, Timişoara în Revoluţie şi după, Editura Marineasa,
Timişoara, 1997;
Nicolaescu, Sergiu, Revoluţia. Începutul adevărului. Un
raport personal, București, 1995;
Idem, Cartea Revoluţiei Române. Decembrie 89, Editura
,,Ion Cristoiu”, București, 2000;
Idem, Lupta pentru putere: Decembrie 1989, Edit. BIC
ALL, Bucureşti 2005
Lungu, Victor Eugen Mihai, Domşa, Tit-Liviu, Împuş­
caţi-i că nu-s oameni!, Fundaţia Academia Civică Cluj, Cluj
Napoca, 2005;
Oşca, Alexandru, (coordonator), Revoluţia Română în
Banat, Editura Sitech, Craiova, 2009 Idem, Dincolo de Rubi­
con 1989-Timişoara-1990, Edit. Sitech, Craiova, 2011.

409
 Peter, Siani-Davies, Revoluţia română din decembrie
1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006;
Pitulescu Ion (coordonator) Şase zile care au zguduit
România. Ministerul de Interne în Decembrie 1989, vol.I, Bu­
cureşti, 1995;
Pop, Adrian, Tentația Tranziției. O istorie a prăbuşirii
comunismului în Europa de Est, București, 2002;
Idem, Originile şi Tipologia Revoluţiilor Est-Europene,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010
Rado, Gino, Departamentul Securităţii Statului în 1988-
1989. Structură şi ,, plan de măsuri”, în Caietele Revoluţiei,
nr. 1(3)/2006
Sava, Constantin, Monac, Constantin, Adevăr despre
Decembrie 1989. Conspiraţie – Diversiune - Revoluţie..., Edi­
tura Forum, Bucureşti, 1999;
Scurtu, Ioan, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în
context internaţional, Bucureşti, 2006;
Spiridon, Cassian Maria, Iaşi,14 decembrie 1989. Înce­
putul Revoluţiei Române, Edit. Timpul, Iaşi, 1994;
Stoenescu, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat in Ro­
mania. IV . „Revoluţia din decembrie 1989” - o tragedie ro­
mânească, Editura Rao, Bucureşti, 2005;
Suciu, Titus, Reportaj cu sufletul la gură, Editura Facla,
Timişoara, 1990;
Idem, Lumea bună a balconului, Editura Institutului Re­
voluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti;
Şimandan, Emil, Întrebătorul din agora. În amintirea
eroilor martiri ai revoluţiei de la Arad, Editura Fundaţiei
Culturale ,,Ioan Slavici”, 2003;
Ungheanu, Mihai Un război civil regizat? Redefinirea
Revoluţiei, Editura Romcartexim, Bucureşti, 1997;
Ursu, Doru, Viorel, Acvariul groazei. Sibiu, Decembrie
1989, Editura Bibliostar, Râmnicu Vâlcea, 2011.
Zărnescu, Constantin, Revoluţia Română din 17-22
de­cembrie 1989 (la Cluj-Napoca), Editura Eurograph, Cluj,
2005.

410
 XIII. Album

Listă arestaţi Jilava

Interiorul unei celule din penitenciarul din strada Popa Şapcă

411
 Rănit în Revoluţie

Forţe de represiune blochează străzi din Timişoara

412
Gura de canal din Popeşti-Leordeni, unde a fost
aruncată cenuşa martirilor timişoreni arşi
la crematoriul din Bucureşti

Numele celor 44 de timişoreni arşi la crematoriu

413
Scutieri în dispozitivul de represiune

Morţi şi răniţi pe străzile din Cluj

414
Forţele de intervenţie şi demonstranţi (Arad)

Coloană de manifestanţi (Sibiu)

415
Urmări ale represiunii

Mame îndurerate

416
 Forţe de represiune în centrul capitalei

21 Decembrie 1989, Bucureşti, Piaţa Palatului – actualmente

Piaţa Revoluţiei. Mulţimea părăsind în dezordine mitingul

417
Trupe de intervenţie cu TAB-uri şi demonstranţi

Jilava – Interior celulă

418
 Jilava – Izolare

Jilava – Intrare în Fortul 13

419