UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

SPECIALIZAREA: DREPT
ANUL I
CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

REFERAT LA DISCIPLINA:
ORGANIZAREA PROFESIILOR LIBERALE

Tema:
Raspunderea in cadrul profesiilor
juridice liberale

COORDONATOR:
Conf.univ.dr. Sebastian SPINEI

STUDENT/A:
Buta Olimpiu Adrian

Anul universitar 2016-2017

Semestrul II
 Profesiile liberale reprezinta o realitate de necontestat a societatii contemporane, iar cei
care le exercita ocupa un rol important in desfasurarea in conditii optime a raporturilor juridice
dintre persoanele fizice sau juridice si autoritati.
Potrivit definitiei, profesia liberala reprezinta o ocupatie intelectuala, exercitata de o
persoana pe cont propriu (liber-profesionista) care face parte, in mod obligatoriu, dintr-un ordin
profesional. Desi nu exista o reglementare care sa defineasca aceste meserii in mod concret,
profesiile libere joaca un rol important in economie, contribuind la cresterea castigurilor si a
numarului locurilor de munca.Înfiintarea şi dezvoltarea profesiilor liberale în România, după
1989, a adus până in prezent, mai multe tipuri de abordari, in functie de factorii politici şi de
interesele pe care diferitele grupuri profesionale le-au promovat printr-un lobby mai mult sau mai
putin organizat şi eficient. Cu toate acestea în cadrul legislativ românesc actual lipseşte o abordare
coerentă si consecventă privind definirea şi reglementarea profesiilor liberale. Legislatia
românească prezintă un mare gol în ceea ce priveşte cadrul general pentru stabilirea,
reglementarea, exercitarea şi controlul legalitătii practicării profesiilor liberale.
Astfel avem în prezent:
- profesii liberale aprobate ca atare în baza unor legi speciale organice ordinare,aprobate de
Parlament;
- profesii liberale recunoscute în baza unei Ordonante de Guvern privind asociatiile şi
fundatiile;
- profesii reglementate prin recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale.
In lucrarea de fata, va voi prezenta urmatoarele profesii liberale:
 Profesia de avocat;
 Profesia de executor judecatoresc.
I. Profesia de avocat
1. Consideraţii introductive. Istoric
Avocatura este o instituţie cu o îndelungată tradiţie istorică. Se poate afirma că avocatura a
evoluat paralel cu justiţia şi a fost influenţată de organizarea politică şi statală.
Originea avocaturii este plasată, de majoritatea autorilor, în Roma. Instituţia avocaturii este
atribuită lui Romulus, în epoca căruia funcţionau aşa numiţii „patroni”; ei aveau misiunea de a
asista, în formă gratuită, pe justiţiabili. În epoca legii acţiunilor, „patronii” au fost utilizaţi numai
de către patricieni. Ulterior, în perioada procedurii formulare, avocatura a dobândit valenţele unei
adevărate profesiuni. În această epocă avocatura a încetat să fie un serviciu gratuit. Ea a început să
fie exercitată de adevăraţi jurisconsulţi, numiţi „advocati”. De aici provine şi denumirea actuală a
persoanelor ce exercită funcţia de apărare în faţa organelorjudiciare.
În epoca lui Justinian avocatura era organizată în colegii şi corporaţii cu caracter
profesional. Funcţia avocaţială era retribuită prin plata de onorarii.Organizarea avocaturii pe baze
profesionale a început să fie o caracteristică a societăţilormoderne. Totuşi, nu au lipsit tendinţele
de desfiinţare a corporaţiilor profesionale de avocaţi.Aşa s-a întâmplat la începuturile Revoluţiei
franceze. Se considera în această tumultuoasăepocă istorică că monopolul unor profesii
legale constituie o „ofensă adusă libertăţiiindividuale”. Avocatura a devenit astfel o profesie
liberă într-un mod absolut: lipsită de condiţii profesionale şi de orice control public. Prin urmare,
justiţiabilul francez era liber să-şi aleagă un apărător din rândul oricăror categorii de cetăţeni şi
chiar fără nicio pregătire profesională. Experimentul a fost de scurtă durată. Printr-o lege din 27
august 1830 s-a pus bazele organizării Baroului francez.
 În istoria avocaturii s-a manifestat însă şi o altă tendinţă semnificativă pentru a fi
prezentată în această „schiţă evolutivă” a instituţiei. Luând în considerare rolul esenţial al funcţiei
avocaţiale în administrarea justiţiei, s-a evocat şi posibilitatea organizării unei
magistraturi avocaţiale similare ordinului judecătoresc. În această concepţie, avocaţii ar fi trebuit
să fie retribuiţi de stat, întocmai ca şi judecătorii, şi numiţi din oficiu pentru fiecare caz în parte.
O încercare de organizare a unei „magistraturi a apărării” a avut loc în Prusia lui Frederic
cel Mare. Acesta a desfiinţat avocatura în anul 1781 considerând că o atare soluţie reprezintă cel
mai bun sistem pentru restabilirea justiţiei. În locul avocaţilor, organizaţi până atunci într-o
corporaţie profesională liberă, erau numiţi din oficiu de către tribunal consilieri asistenţi
(Assistenzrat) pentru fiecare caz în parte. Consilierii asistenţi erau numiţi dintre membri
tribunalului sesizat cu soluţionarea unei cauze concrete. Experienţa prusiană nu a dat rezultate
satisfăcătoare, iar în anul 1793 s-a revenit la sistemul anterior. Rusia sovietică a fost martora unui
experiment soldat cu „rezultate” similare celor din Prusia. Printr-un decret din anul 1918 a fost
desfiinţată avocatura vechiului regim. În locul acesteia s-au organizat colegii încadrate cu
funcţionari de stat. Treptat s-a revenit însă la sistemul organizării pe baze liberale a avocaturii.
În ţara noastră organizarea avocaturii începe odată cu adoptarea Regulamentelor
organice. Pe baza Regulamentelor organice se constituie în Muntenia ş i Moldova câte un corp
restrâns de avocaţi, care la început erau salariaţi de stat şi funcţionau pe lângă instanţele penale.
Avocatura a fost organizată pe baze moderne printr-o lege din anul 1864. Modelul noii legislaţii a
fost cel francez. Reglementarea impusă în anul 1864 stabilea că avocatura poate fi exercitată
numai de persoanele care deţin „diploma de studiul dreptului de la una din facultăţile
de drept române sau străine”. Legislaţiei adoptate în anul 1864 i s-au adus succesive
îmbunătăţiri prin actele normative promulgate la începutul acestui secol. Una din cel mai
importante legi a fost cea pentru organizarea corpului de avocaţi din 19 februarie 1923. Principiile
organizării pe baze liberale a avocaturii s-au menţinut în întreaga perioadă interbelică. Prin
Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea şi exercitarea avocaturii s-a renunţat în mare măsură la
sistemul liberal tradiţional. În temeiul acestei reglementări, avocaţii erau organizaţi în birouri
colective de asistenţă juridică. Potrivit acestei reglementări, raporturile privitoare la acordarea
asistenţei juridice se stabileau între conducerea biroului colectiv de asistenţă juridică şi justiţiabil.
Avocatul era asimilat, în special în materia răspunderii juridice, cu funcţionarul de stat. În
prezent s-a revenit la sistemul de organizare democratică a avocaturii. Actuala reglementare este
consacrată în Legea nr. 51/1995. Principiile organizării şi exercitării profesiei de avocat
au fost detaliate în Statutul adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România la
data de 30 septembrie 1995. Legea nr. 51/1995 a suferit modificări succesive, cea mai importantă
fiind de dată recentă, respectiv cea realizată prin Legea nr. 255/2004.
2. Rolul avocatului în procedura judiciară.
Avocatul este persoana care, având o calificare juridică superioară, asigură apărarea
justiţiabililor în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor autorităţi publice, în condiţiile
determinate de lege. Rolul avocatului nu poate fi redus la apărarea intereselor legitime ale
justiţiabililor în faţa organelor judiciare. Este adevărat însă că acesta a fost sensul originar al
funcţiei avocaţiale. Trebuie să recunoaştem că această funcţie este primordială şi în dreptul
modern.
Într-adevăr, în toate ţările civilizate avocatura a fost organizată cu scopul de a asigura
persoanelor implicate într-un proces o apărare corespunzătoare. Părţile litigante nu au, cel mai
adesea, pregătirea şi cunoştinţele necesare pentru a face faţă „duelului judiciar”. De aceea, părţile
sunt nevoite să recurgă la serviciile unor profesionişti ai dreptului, buni cunoscători ai legislaţiei şi
jurisprudenţei, abili mânuitori ai „verbului” şi a formelor de procedură.
Rolul avocatului nu poate fi redus însă, aşa cum am subliniat, la funcţia de
reprezentare sau asistare a justiţiabililor. El este unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai
judecătorului. Prin pasiune pentru adevăr şi justiţie, avocatul poate contribui într-o manieră
decisivă la o corectă stabilire a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile conflictului
dedus judecăţii şi, în final, la pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale. Sunt motive esenţiale
ce au determinat considerarea avocatului ca un auxiliar al justiţiei. Iar o atare caracterizare se
întâlneşte şi în epoca contemporană.
Într-adevăr, în lipsa avocatului judecătorul ar putea întâmpina adeseori dificultăţi în
determinarea adevărului. Avocatul se interpune între parte şi judecător, iar prin activitatea sa
permite instanţei să se afle deasupra „duelului” dintre părţi şi să-şi păstreze obiectivitatea
necesară. El prezintă judecătorului cererile părţilor şi facilitează administrarea materialului
probatoriu pertinent şi concludent în soluţionarea cauzelor supuse judecăţii. O atare abordare,
firească, a profesiei nobile de avocat contribuie şi la o soluţionare rapidă a cauzelor.
Funcţiile activităţii avocaţiale rezultă, cu evidenţă, şi din reglementările actuale
privitoare la exercitarea profesiei de avocat. Astfel, potrivit art. (2) din Statutul profesiei de avocat:
„Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor
şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice de drept public ş i privat. În exercitarea
dreptului de apărare recunoscut şi garantat de Constituţie, de lege, de pactele şi de tratatele la care
România este parte, avocatul are dreptul şi obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru
realizarea liberului acces la justiţie, pentru un proces echitabil şi soluţionat într-un termen
rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea părţilor”.
Textul citat enunţă, în primul său alineat, principala funcţie a avocatului, aceea de
„reprezentare” a justiţiabililor. El sugerează, în cel de-al doilea alineat, şi funcţia de
colaborare cu organele judiciare. Această din urmă funcţie poate fi dedusă şi din referirea textului
la „asigurarea liberului acces la justiţie” şi la dreptul la un „proces echitabil”.
Funcţia de colaborare cu organele de justiţie este însă foarte sugestiv determinată în art. 7
alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Textul precizează în acest sens că: „Într-o societate
democratică întemeiată pe valorile democraţiei şi ale statului de drept, avocatul are un rol esenţial.
Avocatul este indispensabil justiţiei şi justiţiabililor şi are sarcina de a apăra drepturile şi interesele
acestora”.
Realizarea celor două funcţii pare să fie ireconciliabilă. Aparent numai cele două funcţii
sunt antagonice. În realitate, apărarea intereselor justiţiabililor nu trebuie pusă în antiteză cu
obiectivele majore ale justiţiei. Funcţia principală a avocatului este şi va rămâne aceea de apărare
a intereselor legitime ale justiţiabililor. Din acest punct de vedere se poate susţine că avocaţii
îndeplinesc o funcţie de interes privat; avocaţii sunt auxiliari ai părţilor. O atare calificare rezultă,
în mod indirect, din reglementarea reprezentării judiciare în Titlul I (intitulat „Părţile”) din Cartea
a II-a din Codul de procedură civilă.
Funcţia de colaborare cu justiţia nu este mai puţin importantă, deşi trebuie să
recunoaştem că aceasta nu apare, adeseori, în prim planul activităţii avocaţiale. Ea este considerată
ca o funcţie de interes public, iar avocatul ca un auxiliar al justiţiei sau un partener ori colaborator
al judecătorului.
 Realizarea unui echilibru între cele două funcţii nu este adeseori uşor de realizat.
Interese uneori convergente fac totuşi dificilă o armonizare posibilă şi deopotrivă necesară. Ea
se face adeseori chiar şi în activitatea extrajudiciară a avocatului. Avem în vedere îndeosebi munca
preventivă a avocatului realizată în cadrul consultaţiilor juridice acordate de către acesta şi care
conduce nu arareori la evitarea unor litigii.
Dar „armonizarea” funcţiilor avocaţiale depinde de modul în care avocatul înţelege să-şi
îndeplinească obligaţiile sale profesionale. Pentru aceasta avocatul trebuie să dea dovadă de o
temeinică pregătire profesională, de o profundă cunoaştere a doctrinei şi jurisprudenţei, de o
verticalitate morală incontestabilă, respect faţă de lege şi pasiune pentru adevăr.
Istoria avocaturii a ilustrat, prin nume a căror celebritate este cunoscută,
onorabilitatea şi prestigiul profesiei de avocat. Un Cicero în Roma, un Demostene, Pericle şi
Socrate în Grecia, un Raymond Poincaré sau un Alexandre Millerand la francezi (foşti preşedinţi
ai Republicii) au făcut parte din elita avocaturii. Şi la noi profesiunea de avocat a fost onorată în
mod strălucit de Take Ionescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mircea I. Manolescu, Ionel
Teodoreanu, Alexandru Djuvara şi de Istrate Micescu.
Dar nu au lipsit nici vocile care s-au ridicat împotriva avocaţilor. Sunt cunoscute criticile
aduse corpului avocaţilor de Montesquieu, La Fontaine şi de Racine. Se impută adeseori avocaţilor
că apără pe oricine şi chiar pe criminali. Critici asemănătoare se aud şi azi, uitându-se că şi
criminalii au nevoie de apărare. Apărarea este întotdeauna utilă şi ea trebuie făcută cu onestitate,
demnitate şi echilibru. Ideea este foarte sugestiv exprimată de E. Herovanu, care
remarcă: „Ceea ce însă orice om de bun simţ trebuie să vadă şi să înţeleagă e că, într-o societate
liberă, oficiul de avocat, exercitat de cetăţeni luminaţi, oneşti şi independenţi, e tot atât
de indispensabil ideii de justiţie, ca şi acel de magistrat destinat la rândul său celor ce reprezintă
cumpătarea, demnitatea şi imparţialitatea”.
3. Raspunderea juridica.
A. Raspunderea penala a avocatului
Obligaţiile impuse avocatului prin lege şi statut nu ne pot conduce la concluzia
neresponsabilităţii penale a avocatului în legătură cu activitatea sa profesională. Astfel, de pildă,
nerespectarea dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, privitoare la
solemnitatea şedinţelor de judecată, la abţinerea de la folosirea unor expresii jignitoare la adresa
instanţei, părţilor sau celorlalţi avocaţi poate antrena răspunderea penală a persoanei vinovate.
Evident că fapta constituie infracţiune doar dacă sunt întrunite elementele constitutive ale uneia
din infracţiunile prevăzute de legea penală.
Reamintim însă că avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute în faţa instanţei sau
altor organe dacă acestea sunt „în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii
adevărului” [art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995].
Avocatul poate săvârşi, în exerciţiul funcţiei sale, şi alte infracţiuni, cum ar fi infracţiunile
de fals, încercarea de a determina mărturia mincinoasă etc. De asemenea, avocatul poate fi subiect
şi a altor infracţiuni prevăzute de legea penală, răspunderea urmând să se stabilească în condiţiile
dreptului comun. Săvârşirea unor asemenea infracţiuni poate determina, în condiţiile art. 13
lit. a) din Legea nr. 51/1995, nedemnitatea profesională a avocatului.
B. Raspunderea civila a avocatului
Legea nr. 51/1995 nu conţine prevederi legale privitoare la răspunderea civilă a avocatului.
Cu toate acestea, este evident că în cursul activităţii sale avocatul poate săvârşi unele fapte de
natură să aducă prejudicii părţilor din proces. Principial, problema răspunderii civile
a avocatului se poate invoca în raporturile acestuia cu propriul său client. De altfel, una din
obligaţiile fundamentale ale avocatului este aceea de a depune „toată diligenţa pentru apărarea
libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului”. În acelaşi sens, art. 221 din Statut
impune avocatului obligaţia de a depune toate diligenţele necesare pentru îndeplinirea serviciului
profesional ce i-a fost încredinţat.
Neprezentarea avocatului la proces, deşi s-a obligat prin contractul de asistenţă juridică să
asigure apărarea, pierderea unor termene procedurale (de exemplu, prescrierea dreptului la
acţiune, datorită nedepunerii cererii de chemare în judecată în termen, deşi avocatul avea
împuternicire în acest sens şi se afla în posesia tuturor actelor necesare), îndeplinirea unor acte
procedurale cu rea-credinţă etc. constituie împrejurări ce pot cauza adeseori clientului un
prejudiciu irecuperabil.
Răspunderea civilă a avocatului poate fi angajată numai în condiţiile dreptului comun. Ea
nu este însă operantă pentru simplul fapt al pierderii procesului. Ea trebuie să se raporteze la
obligaţiile avocatului, la conţinutul contractului de asistenţă juridică şi mai cu seamă la natura
obligaţiilor asumate de avocat. Obligaţiile avocatului nu sunt, în principiu, obligaţii de
rezultat, ci de mijloace. Pe de altă parte, poziţia avocatului faţă de client nu este una de strictă
subordonare, ci de relativă independenţă. Toate aceste elemente trebuie să fie avute în vedere de
instanţele judecătoreşti sesizate cu acţiuni în stabilirea răspunderii civile a avocatului. De aceea,
specificul activităţii de avocat nu justifică în niciun fel limitarea răspunderii pe care o instituie art.
34 alin. (2) din lege, cu cât mai mult cu cât, pe plan civil, răspunderea avocatului este aceea a unui
specialist, împrejurare care, prin definiţie, nu poate conduce la înlăturarea răspunderii pentru
culpă.
O prevedere notabilă privitoare la conţinutul răspunderii civile a avocatului regăsim totuşi
în art. 218 alin. (2) din Statut. Potrivit acestui text, prin „răspundere profesională” se înţelege
acoperirea daunelor efective suferite de client şi rezultate din exercitarea profesiei cu rerespectarea
prevederilor Legii, ale statutului şi ale regulilor deontologice.
Potrivit art. 40 din Legea nr. 51/1995, avocatul este obligat să se asigure pentru răspundere
profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei. Statutul determină şi limitele în care
avocaţii sunt obligaţi să se asigure pentru răspundere profesională. Astfel, avocaţii stagiari trebuie
să se asigure pentru un risc asigurat în valoare de minimum 3.000 de euro anual, iar avocaţii
definitivi, pentru un risc anual în valoare de minimum 6.000 de euro anual [art. 218 alin. (3) din
Statutul profesiei de avocat].
Primele de asigurare profesională, achitate de avocat şi de societăţile civile profesionale
de avocaţi reprezintă cheltuieli profesionale obligatorii, legal datorate şi integral deductibile pentru
anul fiscal în curs. Statutul determină ş i care sunt consecinţele nerespectării obligaţiei
profesionale anterior menţionate. Potrivit art. 218 alin. 7 din Statut, neîndeplinirea obligaţiilor de
plată a primelor de asigurare poate atrage neînscrierea în Tabloul anual al avocaţilor cu drept de
exercitare a profesiei, cu toate consecinţele prevăzute de lege şi de statut.
C. Raspunderea disciplinara a avocatului
Principiul răspunderii disciplinare a avocatului este înscris în art. 70 din Legea nr.
51/1995. Potrivit acestui text: „Avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea
prevederilor prezentei legi sau ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii
adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum şi pentru orice fapte
săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi
prestigiul profesiei sau ale instituţiei”.
Textul citat are un caracter general. El este reluat, într-o formulare parţial diferită, în art.
252 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat. Din coroborarea celor două dispoziţii legale rezultă
că, virtual, orice încălcare a normelor de exercitare a profesiei constituie abatere disciplinară.
Pentru angajarea răspunderii disciplinare mai este necesar ca avocatul să acţioneze cu vinovăţie,
iar fapta sa să fie de natură a prejudicia „onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei”. Aşadar,
condiţiile răspunderii disciplinare sunt cele de drept comun, astfel că nu este cazul să insistăm în
mod deosebit asupra lor.
Legea determină sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate avocaţilor. Acestea sunt:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) amenda de la 50 lei la 500 lei, care se face venit la bugetul baroului; Plata amenzii se va face
în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest
termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei.
d) interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an;
e) excluderea din profesie (art. 73 din Legea nr. 51/1995).
Organele de jurisdicţie disciplinară sunt: Comisia de disciplină a baroului, Comisia
centrală de disciplină şi Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Comisia de
disciplină a baroului are competenţa de a judeca abaterile săvârşite de avocaţii din baroul
respectiv. Ea este independentă de organele de conducere ale baroului şi este alcătuită din 5 până
la 11 membri, aleşi de adunarea generală pe o perioadă de 4 ani. Comisia este condusă de către un
preşedinte, ales de către membri acesteia. Funcţia de grefier se îndeplineşte de către un secretar
desemnat de consiliul baroului.
Potrivit art. 258 din Statutul profesiei, comisia de disciplină a baroului judecă, în primă
instanţă, în complet de 3 membri, abaterile disciplinare săvârşite de avocaţii înscrişi în cadrul
acestuia, cu excepţia abaterilor săvârşite de decan şi de membrii organelor de conducere ale
Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
Comisia centrală de disciplină este alcă tuită din reprezentanţii barourilor, desemnaţi de
adunările generale. Fiecare barou are dreptul la câte un reprezentant ales de Congresul
avocaţilor dintre candidaţii desemnaţi de adunările generale ale barourilor. Membrii Comisiei
centrale de disciplină se aleg dintre avocaţii cu o vechime mai mare de 15 ani în profesie.
Legea îi recunoaşte Comisiei centrale de disciplină atât o competenţă de fond, cât şi una de
recurs. Ca instanţă de fond, judecă abaterile săvârşite de decanii barourilor şi de membrii
Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România. În acest caz completul este format din 3
membri. Ca instanţă de control, Comisia centrală de disciplină judecă contestaţiile
declarate împotriva deciziilor pronunţate de comisiile de disciplină ale barourilor, precum şi
cele promovate împotriva soluţiilor privind interdicţia de a exercita profesia conform art. 74 din
Legea nr. 51/1995. Completul instanţei disciplinare este format în acest caz din 5 membrii.
Contestaţia poate fi declarată de avocatul interesat, de decanul baroului şi de preşedintele
Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România se constituie, ca instanţă
disciplinară, în plenul său şi are competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva
deciziilor pronunţate, în fond, de Comisia centrală de disciplină.
Împotriva hotărârilor pronunţate de Plenul Consiliului, în condiţiile deja arătate, partea
interesată poate declara recurs la secţia de contencios a Curţii de Apel Bucureşti, a cărei hotărâre
este definitivă şi irevocabilă.
Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat cuprind şi reglementări detaliate privitoare
la procedura de soluţionare a abaterilor disciplinare. Acţiunea disciplinară poate fi exercitată de
consiliul baroului. În cazul abaterilor săvârşite de către decanii barourilor sau de membrii Uniunii
dreptul de exercitare a acţiunii disciplinare aparţine Consiliului Uniunii.
Consiliul baroului se poate sesiza din oficiu sau prin modalităţile prevăzute de art. 70 alin.
(2) şi (3) din Legea nr. 51/1995. Potrivit acestor texte legale, avocatul care conduce asistenţa
judiciară de pe lângă fiecare instanţă este obligat să sesizeze în scris consiliul baroului pentru
abaterile disciplinare săvârşite de avocaţi; instanţele judecătoreşti şi parchetele sunt obligate să
înainteze consiliului baroului orice plângere făcută împotriva unui avocat, precum şi să-l
informeze despre orice acţiune de urmărire penală sau de judecată declanşată contra unui avocat.
De asemenea, consiliul baroului se poate sesiza şi din oficiu [art. 264 alin. (2) din Statut].
Apreciem că dreptul la sesizarea consiliului baroului aparţine şi oricărei persoane
interesate: avocat, client, parte adversă etc. O atare soluţie rezultă şi din prevederile art. 264 alin.
(1) din Statutul profesiei de avocat, potrivit căruia „plângerea îndreptată împotriva unui avocat se
adresează consiliului baroului pe al cărui tablou avocatul figurează cu drept de exercitare a
profesiei”. Subliniem că dreptul la exercitarea acţiunii disciplinare aparţine însă numai consiliului
baroului, respectiv Consiliul Uniunii. După sesizare, consiliul baroului procedează la anchetarea
abaterii. În acest scop, consiliul va desemna un consilier pentru efectuarea cercetării
disciplinare prealabile. Anchetarea abaterii disciplinare a unui membru al Consiliului U.N.B.R.
sau a unui decan se efectuează de către Consiliul U.N.B.R. Consiliul va desemna pe unul dintre
consilierii săi pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Cercetarea abaterii nu se poate înfăptui fără citarea avocatului acuzat de săvârşirea
acesteia. Convocarea avocatului se face în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de
primire. Ea poate fi făcută şi prin înştiinţare scrisă printr-un mijloc de comunicare ce asigură
conservarea dovezii şi a datei la care s-a făcut înştiinţarea, ori prin luarea la cunoştinţă prin
semnătură. Avocatul va fi încunoştinţat şi cu privire la obiectul anchetei disciplinare prin luarea la
cunoştinţă a conţinutului plângerii ori al sesizării. Refuzul de a se prezenta la convocarea făcută nu
împiedică desfăşurarea anchetei.
În cursul cercetării va fi ascultată persoana care a formulat plângerea, precum şi orice alte
persoane ale căror declaraţii pot elucida cazul. De asemenea se vor face verificări de înscrisuri şi
se vor culege informaţiile considerate utile, prin orice mijloace legale. Activitatea consilierului
delegat se finalizează într-un referat scris ce va cuprinde menţiuni cu privire la faptele imputate,
probele administrate, poziţia avocatului cercetat şi propuneri pentru soluţionarea plângerii sau
sesizării. Referatul trebuie depus şi înregistrat la secretariatul decanului, respectiv al U.N.B.R., în
cel mult 30 de zile de la primirea însărcinării.
În prima şedinţă a consiliului – ulterioară înregistrării referatului – consiliul baroului
procedează la anchetarea abaterii pe baza referatului şi a lucrărilor de la dosar. După
efectuarea anchetei disciplinare, consiliul baroului va dispune una din următoarele soluţii:
exercitarea acţiunii disciplinare, completarea cercetărilor sau clasarea cauzei.
Dacă se decide că sunt motive pentru exercitarea acţiunii disciplinare consiliul baroului va
desemna şi consilierul însărcinat cu susţinerea acesteia în faţa instanţei disciplinare. Statutul
profesiei de avocat indică şi elementele pe care trebuie să le cuprindă acţiunea disciplinară. Forma
scrisă este obligatorie şi ea cuprinde, potrivit art. 268 alin. (4) din Statut, motivele de fapt şi de
drept, ară tarea persoanelor ce urmează să fie audiate şi semnătura decanului sau, după caz, a
preşedintelui U.N.B.R.
Primind sesizarea, preşedintele comisiei de disciplină va fixa termen de judecată cu citarea
avocatului, a organului ce a exercitat acţiunea şi a celorlalte persoane indicate în cerere. Citarea se
face şi în faţa instanţei disciplinare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În faţa
instanţei disciplinare, avocatul se va prezenta personal. El poate fi asistat însă de un alt avocat.
Şedinţele de judecată ale instanţei disciplinare nu sunt publice. Toate lucrările instanţei
disciplinare se consemnează în încheieri. Lipsa părţilor regulat citate în faţa instanţei disciplinare
nu împiedică judecata.
Decizia disciplinară se adoptă cu majoritate de voturi. Odată rămasă definitivă, decizia
este obligatorie faţă de părţi şi faţă de organele profesiei. În acest sens, art. 272 din Statut
dispune chiar că o atare decizie are „autoritate de lucru judecat”. Decizia de aplicare a unei
sancţiuni disciplinare, precum şi cea de încetare a acţiunii disciplinare se comunică avocatului
în cauză, decanului baroului în care avocatul este înscris şi preşedintelui Uniunii Naţionale a
Barourilor din România.
Procedura judecării abaterilor disciplinare este stabilită în statutul profesiei şi se
completează cu prevederile Codului de procedură civilă. În cursul judecăţii, instanţa disciplinară
poate dispune şi suspendarea avocatului din profesie. Potrivit art. 74 din Legea nr. 51/1995: „În
caz de abatere evidentă şi gravă, instanţa disciplinară poate lua măsura suspendării avocatului din
exerciţiul profesiei până la judecarea definitivă a cauzei”. În acest caz instanţa disciplinară
pronunţă, aşa cum o prevede în mod expres textul menţionat anterior, o încheiere. Împotriva
acestei încheieri se poate declara recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Aceasta înseamnă că
instanţa disciplinară trebuie să comunice încheierea şi avocatului în cauză.
Suspendarea prevăzută de art. 74 din Legea nr. 51/1995 vizează adoptarea unei măsuri în
cursul judecării acţiunii de către instanţa disciplinară. Prin urmare, legea are în vedere o măsură
aplicabilă „până la judecarea definitivă a cauzei”. În schimb, art. 272 alin. (1) din Statutul
profesiei de avocat consacră principiul autorităţii de lucru judecat a deciziei
disciplinare rămasă definitivă. Cel de-al doilea alineat al art. 272 din Statut se referă atât la decizia
de excludere, cât şi la cea de suspendare. Prima constituie o sancţiune disciplinară [art. 73 alin. (1)
lit. e) din Legea nr. 51/1995], iar cea de-a doua o măsură provizorie luată în cursul judecăţii.
Suspendarea din profesie este o măsură gravă, fapt pentru care legea a deschis calea de atac a
recursului împotriva încheierii.
Statutul determină şi locul depunerii cererii de recurs. Potrivit art. 272 recursul declarat
împotriva măsurilor luate prin încheiere în condiţiile art. 74 alin. (2) din lege şi împotriva deciziei
disciplinare se înregistrează la decanatul baroului, respectiv la secretariatul Uniunii Naţionale a
Barourilor din România.
Instanţa disciplinară de recurs exercită un control asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii
atacate. Înaintea modificării Legii nr. 51/1995, prin Legea nr. 255/2004, s-au purtat discuţii cu
privire la posibilitatea atacării în justiţie a deciziilor disciplinare pronunţate de organele
disciplinare din cadrul profesiei. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi literatura de
specialitate au promovat punctul de vedere potrivit căruia actele organelor profesiei, pentru care
nu este instituită o cale de atac, în cadrul organizatoric al avocaturii, pot fi atacate în justiţie
conform art. 6 din Legea nr. 29/1990, respectiv la tribunalul sau curtea de apel în a cărei rază
teritorială îşi are domiciliul reclamantul. Atare soluţii au fost considerate ca fiind singurele în
concordanţă cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie, privitoare la liberul acces la organele de justiţie.
Actuala reglementare înlătură însă orice comentariu în această privinţă. Într-
adevăr, potrivit art. 72 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, împotriva hotărârilor pronunţate potrivit
alin. (2) şi (3), partea interesată poate declara recurs la secţia de contencios a Curţii de Apel
Bucureşti, a cărei hotărâre este definitivă şi irevocabilă.
II. Executorii judecatoresti
1. Consideratii generale
Executorii judecătoreşti sunt acele persoane cărora legea le-a încredinţat sarcina de a
proceda la executarea silită a dispoziţiilor civile cuprinse într-o hotărâre judecătorească ori într-un
alt titlu executoriu.
În ultimele decenii, executorii judecătoreşti au fost consideraţi ca funcţionari publici cărora
legea le-a trasat sarcina de a proceda la urmărirea silită a creanţelor recunoscute prin hotărâri
judecătoreşti sau alte titluri executorii. Ei erau numiţi de ministrul justiţiei şi îşi desfăşurau
activitatea sub controlul administrativ al preşedinţilor de instanţe. Legiuitorul a renunţat, în urmă
cu mai puţin de un deceniu, la vechea reglementare şi a creat practic o instituţie nouă organizată pe
baze liberale.
Prin noua reglementare, concretizată în Legea nr. 188 din 1 noiembrie 2000 privind
executorii judecătoreşti, s-a urmărit, fără îndoială, o mai mare eficientizare a activităţii de
executare silită, dar, socotim noi, şi o degrevare importantă a statului de cheltuielile pe care le
implică un atare serviciu de interes public.
Economia românească se confruntă, adeseori, cu dificultăţi majore, unele dintre
ele determinate de neîncasarea unor creanţe la timp. Noua reglementare ar putea contribui la o mai
promptă urmărire a dispoziţiilor cuprinse în titlurile executorii. Ea poate determina o schimbare a
rolului executorilor judecătoreşti în realizarea executării silite şi considerarea lornu numai ca
auxiliari ai justiţiei ci şi ai părţilor.
Într-adevăr, potrivit art. 2 din Legea nr. 188/2000, „executorii judecătoreşti sunt învestiţi să
îndeplinească un serviciu de interes public”. Pe de altă parte, „actul îndeplinit de executorul
judecătoresc, în limitele competenţelor legale, purtând ştampila şi semnătura acestuia, precum şi
numărul de înregistrare şi data, este act de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de
lege”. În fine, mai este de observat că, în principiu, activitatea executorilor judecătoreşti se
desfăşoară la cererea persoanei interesate (art. 49 din Legea nr. 188/2000), iar pentru serviciile
prestate aceştia au dreptul la un onorariu (art. 37 din Legea nr. 188/2000).
Executorii judecătoreşti care funcţionează, în prezent, în conformitate cu dispoziţ iile Legii
nr. 188/2000, nu sunt singurele persoane sau organe cărora li s-a conferit dreptul de a proceda la
executarea silită a titlurilor executorii. Într-adevăr, creanţele bugetare se execută de
organele financiare, în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură fiscală, unele
creanţe se execută de executorii proprii ai instituţiilor de credit, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr.
99/2006, iar activele bancare se pot executa şi prin intermediul executorilor proprii ai Autorităţii
pentru Valorificarea Activelor Bancare.
Competența executorilor judecătorești.
- Competența materială.
- Competența teritorială
Legea nr. 188/2000 determină atât competența materială, cât si competența teritorială a
executorilor judecătoresti, precum si procedura de soluționare a conflictelor de competență. De
asemenea, în cuprinsul art. 10 din Legea nr. 188/2000 întâlnim si Dispoziții procedurale privitoare
la posibilitatea recuzării executorilor judecătoresti.
- Competența materială
Competența materială a executorilor judecătoresti este determinată prin dispozițiile art. 7
din Legea nr. 188/2000. Potrivit acestui text, executorii judecătoresti îndeplinesc următoarele
atribuții:
a) punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii;
b) notificarea actelor judiciare si extrajudiciare;
c) comunicarea actelor de procedură;
d) recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanțe;
e) aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanța judecătorească;
f) constatarea unor stări de fapt în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă;
g) întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de consemnarea
sumei de către debitor, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă;
h) întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin si a cecurilor;
- Competența teritorială:
Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se
execută de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel, după cum urmează:
a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de
rădăcini şi al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii
de apel unde se află imobilul;
b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe mobiliare,
executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află domiciliul sau, după caz,
sediul debitorului;
c) în cazul executării silite a obligaţiilor de a face şi a obligaţiilor de a nu face, executorul
judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde urmează să se facă executarea.
(d) Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor
curţi de apel, oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea
este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza
celorlalte curţi de apel.
(e) Dacă bunul mobil care face obiectul urmăririi silite ori al executării silite directe a fost
mutat în timpul procedurii de executare, competent teritorial este executorul judecătoresc care a
început procedura de executare.
(f) Nerespectarea dispoziţiilor prezentului articol atrage nulitatea necondiţionată a actelor
de procedură efectuate.
2. Raspunderea juridica a executorilor judecatoresti
Dispoziţiile legale privitoare la răspunderea executorului judecătoresc sunt relativ sumare.
Mai exact, trebuie să arătăm că doar răspunderea disciplinară este tratată mai amplu atât de
Legea nr. 188/2000, cât şi de Regulamentul de aplicare a acesteia. În privinţa răspunderii
penale, Legea nr. 188/2000 nu conţine norme derogatorii de la dreptul comun.
Totuşi, răspunderea penală a executorului judecătoresc este vizată în mod implicit de unele
dispoziţii cuprinse în reglementările privitoare la exercitarea profesiei. Astfel, de pildă,
potrivit art. 44 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de
executor judecătoresc, aceştia sunt obligaţi să respecte reglementările legale şi statutare în materie
financiar-contabilă, sub sancţiunea atragerii răspunderii juridice, conform legii. Este evident că în
acest caz legiuitorul are în vedere şi nesocotirea legii penale. Transgresarea legii penale poate
îmbrăca şi alte forme de manifestare, cum sunt falsul, uzul de fals etc.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă a executorului judecătoresc aceasta este
reglementată în art. 42 alin. (1) din Legea nr. 188/2000. Potrivit acestui text: „Răspunderea civilă a
executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii
prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale”.
Cel de-al doilea alineat al textului citat este şi el de o importanţă cardinală, căci stabileşte
modul de realizare a asigurării de răspundere profesională a executorului judecătoresc.
Potrivit textului menţionat: „Asigurarea de răspundere profesională a executorului
judecătoresc se realizează prin Casa de asigurări constituită în acest scop, potrivit art. 34”.
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 prevede, în art. 59 alin. (2), că la începutul
activităţii sale executorul judecătoresc devine membru al casei de asigurări pentru garantarea
răspunderii civile, care funcţionează în cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti,
potrivit statutului propriu.
Asigurarea de răspundere profesională a fost stabilită de lege după modelul
reglementărilor adoptate şi în legătură cu exercitarea profesiei de notar public [art. 38 alin. (2) din
Legea nr. 36/1995] şi de avocat (art. 40 din Legea nr. 51/1995). O atare asigurare este benefică atât
pentru executorul judecătoresc, cât şi pentru persoanele prejudiciate prin modul defectuos de
îndeplinire a sarcinilor profesionale. Pentru executorul judecătoresc asigurarea de răspundere
civilă evită dificultăţile legate de declanşarea unei proceduri judiciare împotriva sa şi în final chiar
obligarea sa la despăgubiri, desdăunarea părţii urmând să se facă din fondul de asigurare pentru
răspundere profesională. Sistemul de asigurare menţionat este deosebit de avantajos şi pentru
cetăţeanul prejudiciat căruia i se oferă astfel o cale mai rapidă şi eficientă de despăgubire.
Despăgubirea părţii din fondul de asigurare pentru răspundere profesională este însă
condiţionată de săvârşirea unui fapt prejudiciabil de către executorul judecătoresc în legătură cu
îndeplinirea atribuţiilor sale profesionale. Cu alte cuvinte, condiţiile răspunderii civile trebuie să
fie întrunite, în prealabil, în persoana executorului judecătoresc respectiv. Această precizare este
importantă şi necesară, dar ea ridică şi problema de a cunoaşte care este natura juridică a
răspunderii executorului judecătoresc. Este ea o răspundere civilă delictuală, care urmează
principiile statornicite în art. 998 C. civ. sau o răspundere contractuală? Considerăm că
răspunderea executorului judecătoresc este de natură contractuală, iar nu delictuală. Într-adevăr,
creditorul are libertatea de a-şi alege executorul judecătoresc din raza teritorială a instanţei de
executare, iar onorariile se stabilesc pe baza acordului dintre părţi.
Răspunderea disciplinară are, astfel cum am arătat, o reglementare amănunţită în actele
normative privitoare la exercitarea profesiei de executor judecătoresc. Acestea cuprind norme
privitoare la abaterile disciplinare, la sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate
executorilor judecătoreşti şi la procedura de aplicare a acestora.
 Abaterile disciplinare ce pot fi săvârşite de executorii judecătoreşti sunt:
a) nerespectarea secretului profesional;
b) încălcarea incompatibilităţilor şi interdicţiilor prevăzute de lege;
c) săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri;
d) neîndeplinirea obligaţiilor privind formarea profesională a executorilor judecătoreşti
stagiari, angajaţi pe bază de contract;
e) întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor;
f) absenţa nejustificată de la birou.
Enumerarea abaterilor disciplinare, în art. 44 din Legea nr. 188/2000, are un caracter
limitativ, unele dintre acestea fiind foarte riguros circumstanţiate la săvârşirea anumitor fapte, cum
sunt cele legate de nerespectarea secretului profesional; încălcarea incompatibilităţilor şi
interdicţiilor prevăzute de lege şi neîndeplinirea obligaţiilor privind formarea profesională a
executorilor judecătoreşti stagiari.
Totuşi, constatăm şi existenţa unor abateri disciplinare ce permit încadrarea în
conţinutul lor a unui complex mai larg de împrejurări sau de fapte ce aduc atingere disciplinei ce
trebuie urmată de orice executor judecătoresc. Prima dintre aceste abateri este cea
privitoare la săvârşirea unor „fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor
moravuri”. Determinarea concretă a faptelor care se încadrează în spaţiul normativ al acestei
abateri nu poate fi făcută decât prin raportarea la gama relativ variată a obligaţiilor de natură
profesională ş i de deontologie şi care sunt precizate în Legea nr. 188/2000, în
Regulamentul de aplicare, în Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor judecătoreşti şi al profesiei
de executor judecătoresc.
Aşa fiind, considerăm că se încadrează în această abatere şi nesocotirea obligaţiilor
prevăzute de art. 12 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de
executor judecătoresc, cum sunt cele privitoare la respectarea normelor eticii şi principiilor
deontologiei profesionale sau la un comportament demn atât în afara profesiei, cât şi în exercitarea
acesteia. Interpretarea noastră este legitimată şi prin dispoziţiile art. 50 din Statutul Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc. Potrivit
acestui text: „Nerespectarea prevederilor prezentului statut constituie abatere disciplinară”.
A doua abatere având un caracter generic este cea prevăzută de art. 44 lit. e) din Legea nr.
188/2000: întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor. Această abatere disciplinară
prezintă două modalităţi de realizare: întârzierea sistematică şi neglijenta în efectuarea
lucrărilor. Oricare dintre aceste fapte poate antrena răspunderea disciplinară a executorului
judecătoresc vinovat. Prima modalitate se poate realiza numai în cazul unei întârzieri
„perseverente” în efectuarea lucrărilor, respectiv sistematice, formulă care presupune după
părerea noastră cel puţin trei asemenea întârzieri. Cea de-a doua modalitate este şi cea care conferă
un caracter de relativă generalitate abaterii analizate, întrucât se raportează la o gamă variată de
acţiuni de natură a reprezenta o exercitare defectuoasă a obligaţiilor profesionale.
Sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate executorilor judecătoreşti, potrivit art. 46 din
Legea nr. 188/2000, sunt:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) amenda de la 500 la 3000 lei, care se face venit la bugetul Camerei executorilor
judecătoreşti în a cărei rază teritorială este situat biroul executorului judecătoresc respectiv;
d) suspendarea din funcţie pe o durată de la o lună la 6 luni;
e) excluderea din profesie.
Bibliografie:
1. Gheorghe Moroianu – Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, Bucuresti 2008
2. Ioan Les – Institutii judiciare contemporane, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2007
3. Ioan Les – Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii si a activitatii notariale, Editura Lumina
Lex, Bucuresti 1997
4. I.T. Stefanescu – Disciplina muncii si raspunderea disciplinara, Editura Academiei Republicii
Socialiste Romania, Bucuresti 1979
5. Ligia Danila – Organizarea si exercitarea profesiei de avocat, Editia a II-a, Editura C.H. Beck,
Bucuresti 2008.