30.11.

2011

Limfocitele
 Cele mai mici celule ale sângelui
 Diametrul 6-10µ
 Pe frotiu se găsesc limfocite circulante care sunt de două categorii:
o Limfocite mici cu diametru de 7-8µ
o Limfocite mari cu diametru de până la 25µ
 Nucleu intens bazofil, ”în pată de cerneală” ocupă aproape întreaga celulă
 Citoplasma are aspectul cerului senin
 Populaţia din limfocite este heterogenă şi cuprinde limfocite „T” şi „B”
 În citoplasmă există mici granulaţii ce conţin enzime tip lizozim, tripsină şi lipază
 Prezintă microvilii pe membrană
 Singurele elemente celulare care pot „reîntineri” suferind transformare blastică, proces care are loc în
prezenţa unui antigen pe care îl recunosc ca non-self
 Populează organele limfoide (splină, ficat) centrale în viaţa intrauterină şi puţin după naştere
 După naştere limfocitele sunt instruite şi diferenţiate în limfocite T şi limfocite B, apoi trec în circulaţie
şi populează organele limfoide periferice
 Stimularea cu un anumit antigen specific a limfocitelor T sau B se face în ţesutul limfoid şi este urmată
de transformarea lor blastică ducând la formarea de limfoblaşti care la rândul lor se multiplică şi dau
naştere la limfocite tip B sau T
 Limfocitele B la rândul lor dau naştere la plasmocite care secretă un singur tip de anticorpi care sunt
specifici pentru antigenul care i-a stimulat
 Limfocitele T sunt active faţă de antigenul care le-a stimulat
 Limfocitele B au ca funcţie secretorie producţia de anticorpi iar limfocitele T secretă limfokine care sunt
mediatori celulari ce au efecte asupra celulelor ţintă din sânge şi ţesuturi
 Limfocitele T formează 60-80% din totalul limfocitelor. Durata de viaţă este de 10-20 ani. Ele sunt
instruite în timus. Participă la imunitatea celulară. Instrucţia lor reprezintă capacitatea lor de a
recunoaşte complexul major de hitocompatibilitate (MHC) – recunoaşte self-ul. Ele răspund la acţiunea
unor elemente şi limfocitele T sunt cele care recunosc ce este în afara organismului sau non-self. În
contact cu un antigen limfocitele T îndeplinesc:
o Recunosc antigenele specifice prin intermediul unor receptori membranari
o Produc limfokine ce sunt substanţe cu rol în reglarea răspunsul imunitar şi în recrutarea
macrofagelor şi a neutrofilelor
o Unele limfocite T devin celule cu memorie care asigură răspunsul imunitar secundar (factorul rh
la mamă +, făt -)
 Subpopulaţii de limfocite T:
o Limfocite T citotoxice Tc – CD8 – clasa de diferenţiere 8 pe membrană. Omoară celulele
purtătoare de antigen cu ajutorul enzimei lizozomale. Ele se fixează pe celula ţintă, secretă
substanţe citotoxice care produc distrugerea membranei celulare ţintă. Efectul citotoxic se
exercită numai în cazul cooperării celulare cu limfocitele Thelper şi cu celulele prezentatoare de
antigen
o Limfocitele Thelper – Th – T4 – datorită prezenţei pe membrană a CD4. ele recunosc antigenul
specific numai când acesta este asociat cu complexul major de histocompatibilitate „MCH”,
secretă interleukine de tip 2, 4, 5, 6 şi 10 iar prin intermediul interleuchinelor limfocitele Th
stimulează limfocitele Tcitotoxice
o Limfocitele Tsupresoare – Ts – ele acţionează asupra limfocitelor Th şi Tc dar şi asupra
limfocitelor B inhibând răspunsul imun
o Limfocitele natural killer Lnk – au numeroşi receptori pe membrană, în câteva secunde se unesc
cu celula ţintă şi o lizează în câteva ore. Ele nu dobândesc memorie imunologică în urma
expunerii la celule infecţioase virale sau tumorale.
 o Limfocitele killer au acelaşi rol ca şi limfocitele natural killer numai că îşi exercită rolul prin
intermediul anticorpilor, adică celula ţintă trebuie să fie acoperită de anticorpi pentru a putea fi
lizată
 Limfocitele B formează 25-30% din totalul limfocitelor. Contactul cu antigenul prin intermediul
receptorilor specifici de pe membrana lor stimulează transformarea lor blastică şi formarea de
plasmocite care la rândul lor secretă anticorpi. Receptorii membranei se combină specific cu un anumit
antigen. L
 Limfocitoza este întâlnită la copii, în leucemia limfatică cronică şi în infecţii virale.
 Limfopenia apare după iradiere cu raze … sau în tratament corticoid sau în boala Kashin, în
hipersecreţia hormonilor glico-corticoizi

Imunitatea
 Capacitatea organismului de a se adapta faţă de microorganismele şi toxinele care au tendinţa să
distrugă ţesuturile şi organele
 Tipuri de răspuns imun:
o Imunitate naturală, înnăscută sau moştenită. Ea este nespecifică. Se transmite ereditar şi se
instalează prin contactul cu antigene la generaţiile anterioare
o Imunitate dobândită, specifică şi este realizată de structuri imune specializate care răspund
selectiv la un anumit antigen. Se instalează ca urmare a îmbolnăvirii sau poate fi dobândită
artificial, activ sau pasiv
 Imunitatea artificială activă – se dobândeşte prin vaccinuri cu germeni atenuaţi sau morţi
 Imunitatea artificială pasivă – se dobândeşte prin administrarea de seruri imune
o Imunitatea specifică cuprinde mecanismele de răspuns selectiv ale organismului contra unui
singur tip de agent agresor care a fost recunoscut
o Imunitatea nespecifică cuprinde totalitatea modalităţilor generate de ripostă fără o adresă
specială împotriva agresiunii
o Ambele tipuri de apărare se pot realiza pe cale
 Celulară prin acţiunea directă a elementelor celulare
 Pe cale umorală prin diversele substanţe vehiculate de sânge.
o Răspunsul imun poate fi:
 Primar – care se realizează cu ocazia primului contact cu antigenul şi
 Secundar – care se realizează la contactele ulterioare repetate ale organismului cu
antigenul specific pentru care s-a elaborat deja răspuns primar
 Reacţiile de apărare evoluează în două faze:
o O fază nespecifică care apare în primele ore ale invaziei antigenice şi se caracterizează prin două
tipuri de reacţii şi anume:
 Reacţii generale respectiv frison, paloare, vaso-constricţie, febră
 Reacţii de apărare nespecifice caracterizate prin leucocitoză, creşterea puterii fagocitare a
leucocitelor eliberate de substanţe bactericide
o Faza specifică se instalează la câteva zile de la invazia antigenică şi se caracterizează prin reacţii
generale de tip vaso-dilataţie, transpiraţie precum şi prin reacţii de apărare specifice cu elaborare
de anticorpi

Antigenele
 Reprezentate de orice substanţă de origine endogenă sau exogenă capabilă să declanşeze un răspuns
imun. Răspunsul imun constă în:
o Stimularea proliferării celulelor specifice pentru acel antigen
o Sinteza unor molecule care recunosc antigenul şi care se combină specific cu el
 Se pot clasifica în
o Antigene timo-independente ai căror determinanţi antigenici pot realiza direct contactul cu
receptorul şi declanşează răspunsul imun
 o Antigene timo-dependente care necesită intervenţia limfocitei Th care recunoaşte o moleculă
imunogenă purtătoare de antigen, se activează şi secretă interleukină 2 şi alţi factori cu rol în
activarea limfocitelor B şi T
 Au două proprietăţi:
o Imunogenitatea – capacitatea unei substanţe de a declanşa un răspuns imun specific exprimat
prin formare de anticorpi şi de limfocite imune
o Specificitatea care se referă la faptul că un antigen reacţionează specific doar cu anticorpii sau cu
receptorii limfocitari a căror producţie a fost declanşată de acel stimul antigenic

Complexul major de hitocompatibilitate CMH

 Format din complexe proteice situate la nivelul membranei celulare şi numite antigen de
histocompatibilitate deoarece sunt responsabile de declanşarea rapidă a reacţiilor imune atunci când
ajunge într-un organism care le recunoaşte de non proprii. Acest CMH are rol în prezentarea antigenelor
formând situsul (locul) receptor pentru antigenele care urmează să fie prezentate
 Apărarea celulară nespecifică constă în acţiunea leucocitelor circulante şi a macrofagelor tisulare. Există
două linii de apărare nespecifică:
o Se instalează în câteva minute în focarul inflamator şi este reprezentat de neutrofile
o Apare după 1-3 ore de la debutul invaziei şi este asigurată iniţial de către monocitele sangvine
care migrează în ţesuturi şi devin macrofage
 Apărarea umorală nespecifică este realizată prin elaborarea de proteine specifice serice cu rol bactericid
care potenţează acţiunile leucocitelor. Din această categorie de proteine specifice fac parte properdina,
interferonul, lizozimul, complementul.

Complementul
 Este un sistem proteic plasmatic care cuprinde 20 tipuri de proteine dintre care 11 sutn mai importante şi
anume factorii de la C1 la C9 şi factorii B şi D. toţi aceşti factori provin din ficat şi din organe limfoide.
Aici sunt sintetizaţi de către macrofage şi sunt prezenţi în plasmă sub formă inactivă. Activarea
factorilor complement de la C1 la C9 se face enzimatic în cascadă, sintetizându-se fracţiunile
intermediare active. Activarea are loc pe două căi:
o Calea clasica sau directă care începe cu activarea lui C1 şi se datorează formării complexelor
antigen-anticorp
o Calea alternă de activare a complementului începe cu activarea proteinei C3 şi este declanşată
de mai mulţi factori respectiv:
 De microorganisme pe care se fixează factorii B şi D dar şi pe properdina şi endotoxinele
bacteriene şi lizozimul. În urma activării rezultă produşi intermediari cu roluri
importante şi anume:
 Complexul C5b, C6, C7, C8, C9 – rol citotoxic, adică ruperea membranei
bacteriene
 Proteinele C3b şi C5b au rol opsonizant adică favorizează fagocitoza neutrofilelor
şi a macrofagelor
 Proteinele C3a, C4a şi C5a produc o degranulare a bazofilelor şi mastocitelor
 Proteina C5a exercită un chimiotactism pozitiv pentru leucocite
 Calea clasică începe cu activarea lui C1 şi se datorează formării antigen-anticorp iar calea alternă începe
cu activarea lui C3 de către mai mulţi factori şi anume:
o Properdina este un complex proteic plasmatic care activează calea alternă a complementului

Lizozimul
 Factor antibacterian nespecific, a fost izolat de Fleming in 1922
Opsoninele
 Glicoproteine plasmatice care cresc puterea fagoctiară a macrofagelor. Ele intervin în apărarea
nespecifică antivirală şi antitumorală

Apărarea celulară specifică

 Este asigurată de către limfocitele T din organele limfoide. Limfocitele T asigură apărarea prin
elaborarea de limfokine şi prin elaborarea de substanţe citotoxice ca exemplu perforinele

Secreţia de anticorpi durează zile, chiar săptămâni, iar plasmocitele mor apoi.

Anticorpii – imunoglobulinele. Clasificarea anticorpilor:

 Imunoglobulina G IgG – ele traversează bariera placentară asigurând apărarea imună la nou-născut. Au
acţiune opsonizantă şi favorizează fagocitoza
 Imunoglobulina M IgM – reprezintă primul tip de anticorpi proprii ce apare în sânge la copil dar şi
primul tip de anticorpi care se formează în contact cu antigenul. Favorizează fagocitoza
 IgA – apare şi în salivă şi lacrimi fiind prezentă la sugarul de 10 zile. Nu traversează bariera placentară
 IgD – nu traversează bariera placentară şi nici nu activează complementul
 IgE – se fixează pe mastocite şi pe bazofile, le degranulează şi eliberează histamină şi alţi mediatori
vasoactivi fiind responsabilă de instalarea alergiei

Grupele Sanguine
 Hematiile prezintă pe membrană antigene care se transmit genetic şi sunt caracteristici fiecărui individ
 Landsteiner 1901, Jansky 1907 şi Moss 1908 au descris primele grupe sanguine din sistemul OAB
împărţind subiecţii umani în patru grupe principale în funcţie de repartiţia antigenelor pe hematii şi a
anticorpilor în plasmă. Deoarece reacţia antigen-anticorp constă în primul rând în aglutinare antigenele
au fost numite aglutinogene, iar anticorpii aglutinine.
 Antigenul A are aglutinina omoloagă specifică aglutinina alfa sau anti A
 Antigenul B are ca aglutinină specifică omoloagă aglutinina beta sau anti B
 În sângele unui individ normal nu coexistă niciodată aglutinogenul şi aglutinina omoloagă. În acest fel
aglutinarea hematiilor este exclusă
 Regula excluderii reciproce este cea care stă la baza criteriilor compatibilităţii de grupe sanguine în
vederea stabiliri unei transfuzii
 Principalele grupe sanguine în sistemul OAB sunt grupa O, A, B şi AB
 Genotipul este ansamblul genelor conţinute în celulele unui organism şi care constituie patrimoniul său
ereditar
 Grupul A2
o Conţine aglutinogenul A pe hematie şi aglutinina beta în plasmă
 Grupul B3
o Conţine aglutinogenul B pe hematie şi aglutinina alfa în plasmă
 Grupul AB4
o Conţine ambele aglutinogene pe hematie şi nu are aglutinine în plasmă
 Grupul O1
o Nu conţine aglutinogenul A sau B pe hematie, în plasmă are aglutinine alfa şi beta
 Formarea antigenelor OAB
o Sinteza antigenelor pe membrana eritroblastului începe in luna 3 de viaţă intrauterină. Antigenele
A şi B au structura de bază comună, ele formându-se în felul următor:
 Un substrat mucopolizaharidic de bază este modificat sub acţiunea unei gene H prin
adăugarea unei molecule de L fucoză intr-o anumită poziţie. Se formează în acest fel
substanţa antigenică H sau antigenul H care este comun pentru A şi B. Gena H codifică
glicoliza transferază necesară pentru sinteza antigenelor A şi B
 Dacă în genotip există gena A atunci aceasta determină şi ea sinteza unei glicozil
transferaze care va determina ataşarea la substanţa H a unui rest de N-acetil-
galactozamină rezultând antigenul A
 Dacă în genotip există gena B ea determină sinteza unei glicozil transferaze care ataşează
la substanţa H un rest de degalactoză rezultând antigenul B
 Dacă genotipul cuprinde atât gena A cât şi gena B relaţia dintre ele este co-dominantă
fenotipul rezultant prezentând ambele aglutinogene în cantităţi egale, adică grupa
sanguina AB
 Sub influenţa unei gene yero nu se sintetizează nicio altă transferază după formarea
substanţei antigenice H care rămâne. Singurul antigen eritrocitar caracteristic grupului O