PDF

PRELEGERILE VII & VIII
PARADIGME DE CERCETARE A LIMBAJULUI NATURAL (II)

PARADIGMA FUNCŢIONALĂ
Cele două tradiţii de cercetare pe care le-am înfăţişat în prelegerile

anterioare nu iau în considerare funcţia de comunicare a limbii – aspect
fundamental, recunoscut de către toţi lingviştii.
În ultimele decenii ale secolului trecut a început să se impună o altă
perspectivă, o altă „paradigmă de cercetare”, care are ca premisă de bază
tocmai faptul că limbajul natural – în totalitatea sa – există în virtutea
utilizării pentru anumite scopuri comunicaţionale. Această perspectivă este
cunoscută sub numele de „paradigma funcţională”. În cadrul ei au fost
propuse alte modele ale limbajului, şi anume „gramaticile funcţionale” (♠).
Precizare : De fapt, abordarea „funcţionalistă” a limbii are o lungă tradiţie

europeană reprezentată prin Şcoala de la Praga, Şcoala de la Copenhaga,
Şcoala de la Londra.
De asemenea, funcţionalismul se regăseşte în tradiţia cercetării
antropologice americane 1 , precum şi în lucrările de orientare etnografică
datorate lui Dell Hymes 2 - care, de altfel a introdus conceptul fundamental
de „competenţă comunicaţională”.
De consultat :
Maria Manoliu Manea, Structuralismul lingvistic, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1973, pp. 26-29 (Şcoala de la Praga); pp. 29-31 (Şcoala funcţională)
pp. 35-42; (Şcoala de la Copenhaga); pp. 43-45 (Şcoala londoneză).
1
Edward Sapir, Language; an introduction to the study of speech, New York, Harcourt,
Brace, 1921.
2
Dell Hymes, On communicative competence in J.B. Pride and J. Holmes (eds.).
Sociolinguistics: 269 - 293, Harmondsworth, Penguin, 1972.
Prelegerile VII & VIII 41
Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)
Paradigma funcţională
În lingvistica descriptivă funcţională există două direcţii: orientarea

europeană (reprezentată prin M.A.K. Halliday (♣), E. Coşeriu (♥), Simon C.
Dik (♦)) şi orientarea americană (Talmy Givon (■)).
În ultimii ani, au apărut abordări funcţionale care integrează semantica
cognitivă şi s-a dezvoltat lingvistica funcţională cognitivă.
Deşi nu este perfect unitară, gramatica funcţională în actualul ei stadiu
de dezvoltare prezintă anumite caracteristici care îi conferă o identitate
proprie 3 .
În ipostaza de mod de prezentare a organizării limbii (model al

limbajului), gramatica funcţională este un model în sensul strict al
termenului, ca şi gramatica formală; ea reprezintă un construct alcătuit pe
baza presupoziţiilor privitoare la organizarea şi funcţionarea limbajului
uman (vezi pentru detalii Prelegerile IX & X).
O b i e c t u l l i n g v i s t i c i i este, ca şi în tradiţia de cercetare
structurală, numai limba - aspectul constant al limbajului natural,
organizarea internă sistematică, specifică, inerentă a lui.
M a t e r i a l u l p r o p u s p e n t r u i n v e s t i g a r e , riguros stabilit,
este expresia lingvistică, concepută ca produs concret al sistemului (i.e. al
limbii).
Operaţiile necesare descrierii şi explicării
materialului supus cercetării (i.e. determinarea, delimitarea şi identificarea
expresiilor lingvistice) sunt precizate şi aplicate cu ajutorul unor concepte
operaţionale în parte comune cu celelalte modele, definite însă într-un mod
propriu.
M e t o d a d e c e r c e t a r e este consecventă cu presupoziţiile
referitoare la organizarea limbii: după cum vom vedea, demersul modelului
funcţional nu este analitic (ca în cazul modelului tradiţional şi a celui
structural clasic), ci holistic (de acelaşi fel cu cel din modelul formal
generativ).
3
Diversele orientări se constituie, de regulă, ca replică la modelul generativ chomskyan. De
exemplu, Talmy Givon arată că baza conceptuală a gramaticii funcţionale poate fi înfăţişată
în paralel cea a gramaticii formale, luând în considerare problemele fundamentale ale
limbajului : (1) structură şi funcţie ; (2) limbaj şi cunoaştere ; (3) formalizarea ; (4)
empirismul bazei de date ; (5) dezvoltare, schimbare şi evoluţie în limbaj ; (6) contextul
social şi cultural (cf. Givon, 1984, pp. 7-9).
42 Prelegerile VII & VIII
Spre deosebire de gramatica formală, gramatica funcţională prezintă

însă un caracter preponderent eclectic.
Eclectismul c o n s t ă în faptul că modelul funcţional al limbii

combină, prelucrează şi integrează anumite concepte operaţionale şi
principii de organizare preluate din diverse surse: gramatica tradiţională,
gramatica formală, teoria cazurilor, teoria prototipului, semantica
psihologică, semantica cognitivă, teoria comunicaţiei, pragmatică.
Eclectismul modelului p r o v i n e din modul în care este
conceptualizată limba, aşadar din teoria asupra organizării şi funcţionării
limbajului uman: perspectiva funcţională ia în considerare atât toate cele trei
relaţii recunoscute de modelul tradiţional (i.e. relaţia dintre expresia
lingvistică şi referent, relaţia dintre expresia lingvistică şi reprezentarea
mentală structurată (conceptul) şi relaţia dintre referent şi concept), cât şi
premisa de bază a modelului formal, şi anume aceea că limba este un
ansamblu sistematic de semne.
Totuşi, este important să observăm că perspectiva funcţională se
raportează diferit la perspectiva tradiţională asupra limbajului natural,
precum şi la perspectiva formală. Atât cele trei relaţii care constituie baza
gramaticii tradiţionale, cât şi modalitatea de organizare sistematică a limbii,
susţinută de gramatica formală, sunt reconsiderate.
Aşadar, se cuvine să ne referim în primul rând la gramatica

funcţională, înţeleasă ca mod de organizare a limbii. La modelul
funcţional (i.e. gramatica2 = modul de prezentare a organizării limbii) ne
vom referi în prelegerile următoare (vezi Prelegerile IX & X).
Paradigma de cercetare funcţională
1. Presupoziţiile asupra organizării şi funcţionării limbii
Ceea ce diferenţiază fundamental paradigma de cercetare funcţională

de celelalte tradiţii de cercetare este evidenţierea funcţiei de comunicare a
limbajului uman: limba nu există în sine şi pentru sine, ea este f o l o s i t ă în
interacţiunea socială dintre fiinţele umane.
De reţinut !
Trebuie subliniat că, în stadiul actual de dezvoltare a ştiinţelor, accepţiunea

conceptului operaţional de „comunicare” nu se restrânge la transmiterea /
primirea de informaţii factuale. Comunicarea interumană prin limbaj natural
este privită ca un tipar dinamic de activităţi prin care vorbitorii produc
anumite modificări în setul de cunoaşteri, credinţe, (pre)concepţii,
sentimente etc. care constituie „conţinutul de gândire” al fiecărui individ.
Acest „repertoriu” pe care o fiinţă umană îl posedă într-un anumit moment
al existenţei sale, este numit în mod curent informaţie pragmatică.
În acest context, setul de ipoteze privitoare la mecanismul limbii care

descriu paradigma de cercetare funcţională pot fi prezentate după cum
urmează:
(a3) O r g a n i z a r e a limbii este dependentă de utilizarea ei.
Limba este structurată pe baza regulilor, principiilor şi strategiilor care

guvernează folosirea ei „naturală” de către fiinţa umană.
(b3) C o r e l a t u l psihologic al limbajului natural este competenţa

comunicaţională, i.e. abilitatea de a desfăşura interacţiune socială prin
intermediul limbajului (în accepţia folosită de Hymes (1972)).
Vorbitorul posedă nu numai capacitatea de a forma reprezentări mentale

structurate („competenţă conceptuală”) şi abilitatea de a construi şi de a
interpreta expresiile lingvistice („competenţă lingvistică”), ci şi capacitatea

de a folosi aceste expresii în mod adecvat şi eficient în raport cu convenţiile
interacţiunii verbale ale unei anumite comunităţi.
(c3) A c h i z i ţ i o n a r e a limbii materne se produce prin

interacţiune comunicaţională.
Deoarece în tradiţia de cercetare funcţională, limba nu este separată de

contextul său de folosire, „învăţarea limbajului natural” poate fi explicată
prin acţiunea mutuală dintre copilul în creştere şi cadrul său de dezvoltare.
În paradigma funcţională nu se exclude intervenţia factorilor genetici. Se
consideră însă că factorii genetici sunt răspunzători doar de acele principii
de funcţionare a proceselor mentale care nu pot fi explicate prin
interacţiunea comunicaţională.
(d3) Ca şi celelalte tradiţii de cercetare, perspectiva funcţională recunoaşte

existenţa u n i v e r s a l i i l o r l i n g v i s t i c e .
În paradigma funcţională însă se pune accentul pe înţelegerea proprietăţilor

comune ale limbilor naturale în termenii factorilor externi care determină
natura lor şi pe stabilirea tipologiei limbilor.
Această concepţie – potrivit căreia limba nu este considerată un

intermediar pentru înţelegerea şi descrierea Realităţii (ca în modelul
tradiţional) şi nici un sistem autonom (ca în cel formal), ci un instrument de
interacţiune socială – impune anumite diferenţe faţă de modelele anterioare.
Cu alte cuvinte, descrierea limbii ca instrument utilizat pentru realizarea
acţiunii mutuale dintre indivizii unei colectivităţi presupune cu necesitate
luarea în considerare a unor aspecte ignorate programat de celelalte modele.
• Primul aspect adus în prim-plan este legat de factorul uman, în
ipostaza sa de „utilizator de limbaj”. În contextul ştiinţific actual, o descriere
riguroasă a mecanismului limbii nu poate da seama de factorul uman decât
prin realizarea unui model al acestuia în calitatea sa de utilizator de limbaj
(vezi infra, 2.1).
• Al doilea aspect priveşte relaţia de utilizare (folosire) a limbajului
natural de către fiinţa umană (vezi infra, 2.2).
• Modelarea utilizatorului de limbaj implică evaluarea rolului
(funcţiei) limbii, fapt care are drept consecinţă reconsiderarea dihotomiilor
fundamentale instituite de modelul formal şi preluate de cel funcţional: a
dihotomiei competenţă vs. performanţă (vezi infra, 3.1) şi a dihotomiei

limbă vs. vorbire (vezi infra, 3.2).
• Pe de altă parte, recunoaşterea relaţiei de utilizare impune
reintegrarea limbii în triada clasică (Limbă – Gândire – Realitate), dar
presupune, în acelaşi timp, reconsiderarea modului de manifestare şi a
importanţei în modelarea limbajului a relaţiilor stipulate de modelul
tradiţional (relaţia de adevăr, relaţia de exprimare, relaţia de desemnare
(vezi infra, 4).
• Relaţia de exprimare – considerată mai importantă decât cea de
desemnare –, este concepută şi descrisă într-un cadru teoretic diferit – al
realismului experienţialist (vezi Prelegerile XI & XII).
• Reevaluarea acestor relaţii are consecinţe profunde atât în plan
teoretic, cât şi metodologic: ea antrenează modificări în modalitatea de
definire a conceptelor operaţionale (categorii şi funcţii), în prezentarea
modului de organizare a limbii, şi ca urmare firească, şi în demersul
descriptiv şi explicativ al cercetării (vezi Prelegerile IX & X).
2. Utilizatorul de limbaj şi relaţia utilizare
Aşa cum am menţionat, introducerea factorului uman şi noua

modalitate de abordare a relaţiei de exprimare constituie două diferenţe
fundamentale faţă de celelalte modele, deoarece ele impun o serie de
modificări majore în modul de descriere şi de explicare a fenomenelor
lingvistice.
2.1. Modelul utilizatorului de limbaj. Spre deosebire de
gramatica tradiţională şi de cea formală, modelul funcţional are în vedere
fiinţa umană .
Evitarea introducerii acestui aspect al limbajului natural în gramatica
tradiţională şi în cea formală este legată de multitudinea factorilor pe care îi
implică natura fizică, socială şi psihologică a fiinţei umane, factori care nu
pot fi delimitaţi unitar şi riguros nici în contextul paradigmei tradiţionale (în
care fenomenele lingvistice sunt doar căi de rezolvare a problemelor
ontologiei şi eventual ale gnoseologiei) şi nici în cel al tradiţiei de cercetare
formală (în care lingvistica este autonomă, delimitată de toate celelalte
ştiinţe).
Impasul modelelor anterioare este depăşit de perspectiva funcţională
prin integrarea rezultatelor cercetărilor efectuate în diferite domenii
(biologie, filozofie, antropologie şi psihologie) cercetări bazate pe teorii
ştiinţifice moderne, teorii prin care se descriu şi se explică (din perspective

specifice fiecărui domeniu în parte) “abilităţile “ fiinţei umane, natura
limbajului şi rolul său 4 .
N.B. În acest mod, lingvistica nu mai este o ştiinţă complet izolată, închisă
în sine şi perfect delimitată (ca în perspectiva formală), ci este integrată
într-un cadru larg, al ştiinţelor care cercetează - în scopuri diferite -
limbajul uman, precum biologia, antropologia, filozofia, sociologia şi
psihologia.
Caracterul de ştiinţă de sine stătătoare rezidă numai din faptul că, pentru
lingvistică, limbajul nu este un obiect de studiu colateral. În perspectiva
funcţională, lingvistica este ştiinţa structurii şi funcţionării limbajului
uman ca fenomen socio-cultural, ca expresie şi instrument.
Corelând cercetările din diferite domenii, lingvistica trebuie să ţină

seama de natura fizică, socială şi psihică a fiinţei umane.
Natura fizică a fiinţelor umane este legată de statutul de organisme

vii care există şi acţionează în împrejurări naturale extrem de complexe, faţă
de care trebuie să se adapteze. Acest aspect al naturii fiinţei umane este
obiectul biologiei moderne, unde funcţiile organismului sunt descrise ca
strategii sau sub-strategii prin care oamenii se adaptează la imperativele
împrejurărilor şi astfel, îşi asigură supravieţuirea.
În biologia modernă limbajul uman reprezintă una dintre sub-
strategiile de adaptare a organismelor umane la condiţiile de existenţă.
În acelaşi timp, existenţa fiinţelor omeneşti se desfăşoară nu izolat, ci

în colectivităţi aflate la confluenţa unor factori diverşi, care alcătuiesc aşa
numitul „context socio-cultural”. Natura socială a fiinţei umane impune
cercetarea problemelor privitoare la colectivitatea umană şi luarea în
considerare a existenţei unei „matrice” a structurii sociale şi ale perspectivei
asupra lumii, matrice specifică unei anumite colectivităţi determinate. Acest
aspect este cercetat de antropologia contemporană.
4
Talmy Givon remarcă interesul acordat limbajului într-o serie de ştiinţe contemporane şi
subliniază, în acelaşi timp, convergenţa dintre concepţia funcţională asupra limbajului şi
direcţia cercetării din alte domenii (cf Givon, I, 1984, pp. 1-3).
În cadrul antropologiei, limbajul uman se subsumează matricei

sociale, evidenţiând anumite constante sau variabile ale grupurilor umane.
Al treilea aspect al naturii fiinţei umane, cel p s i h o l o g i c , este, de

fapt, relaţionat cu celelalte două, alcătuind împreună un întreg
multidimensional şi multifuncţional, numit în ştiinţa contemporană
comportamentul uman individual, obiectul de cercetare al psihologiei
contemporane. Comportamentul uman presupune în primul rând
intenţionalitate 5 , adică facultatea de a reprezenta lumea într-un anume fel.
Importanţa primordială a intenţionalităţii conferă dimensiunii psihologice
rolul central în cadrul comportamentului uman.
În psihologie şi în semantica dezvoltată în ultimii ani, la confluenţa
dintre semantica psihologică, semantica logico-lingvistică şi semantica
computaţională, se consideră că funcţionarea cognitivă constă în a acţiona
pe baza reprezentărilor mentale care au o caracteristică specială: sunt
simboluri, ceea ce înseamnă că sunt susceptibile de interpretare.
Obiectivul psihologiei cognitive este acela de a construi modelele
reprezentărilor mentale ale indivizilor, modele capabile să dea seama de
intenţionalitate şi de alte comportamente care ţin de inteligenţă.
Bazându-se pe teoria conform căreia percepţiile şi conceptele,
împrejurările şi organismul, cu alte cuvinte, Lumea (Realitatea) şi Gândirea
au o natură interactivă, dependentă mutual, psihologia şi ştiinţele cognitive
consideră că limbajul uman este o cale de acces pentru înţelegerea
descrierea şi explicarea modelelor reprezentărilor mentale.
Această înlesnire oferită de limbajul natural în procesul de cercetare
specific domeniului psihologiei este posibilă în virtutea rezultatelor obţinute
prin modelarea sa din perspectiva formală, modelare în urma căreia s-a
demonstrat că limba operează cu un sistem simbolic în mod particular
bogat, şi furnizează date observabile care pot fi ulterior analizate într-o
manieră controlată şi printr-o metodologie coerentă şi, eventual,
experimentală.
Datele furnizate de diferite ştiinţe contemporane permit stabilirea în

mod explicit şi riguros a „profilului” simplificat al utilizatorului de limbaj
cu alte cuvinte, fac posibilă „modelarea lui”.
5
cf. John Searle,, Speech acts: An essay in the philosophy of language, Cambridge,
Cambridge University Press, 1969.
În construirea modelului utilizatorului de limbaj se iau în consideraţie

două aspecte: modul în care se succed „vorbirea” şi „adresarea” în procesul
de comunicare şi posibilitatea înţelegerii şi a influenţării informaţiei
pragmatice a partenerilor la comunicare prin intermediul expresiilor
lingvistice.
În relaţia dintre Limbă şi utilizator sunt antrenate o serie de proprietăţi
– atribute tipic umane – care interacţionează, fiecare dintre ele producând un
output care poate fi esenţial pentru input-ul celorlalte 6 (cf. Dik, 1989 : 1-2) :
1. capacitate epistemică: utilizatorul de limbaj este capabil să
construiască, să menţină şi să exploateze o bază organizată de cunoştinţe; el
poate să extragă cunoştinţe din expresii lingvistice, să le stocheze în forme
adecvate şi să le reutilizeze în interpretarea expresiilor lingvistice;
2. capacitate logică: bazându-se pe anumite informaţii (cunoştinţe),
utilizatorul de limbaj este capabil să infereze alte informaţii (cunoştinţe) prin
intermediul regulilor de raţionare care au la bază atât logica deductivă, cât şi
cea probabilistică (vezi Prelegerile XI & XII);
3. capacitate lingvistică: utilizatorul de limbaj este capabil să producă
şi să interpreteze corect expresii lingvistice complexe şi variate, într-un
mare număr de situaţii comunicaţionale;
4. capacitate perceptuală: utilizatorul de limbaj este capabil să
perceapă contextul în care se află, să inducă din percepţiile sale cunoştinţe
noi şi să folosească cunoaşterea achiziţionată pe cale perceptuală atât în
producerea, cât şi în interpretarea expresiilor lingvistice;
5. capacitate socială: utilizatorul de limbaj ştie să selecţioneze şi să
folosească expresiile lingvistice, pentru a-şi atinge anumite scopuri
comunicaţionale proprii în raport cu un potenţial partener de comunicare.
2.2. Relaţia de utilizare. Conceperea limbii ca instrument
implică ideea folosirii limbajului natural de către fiinţa umană. Astfel,
modelul funcţional trebuie să dea seama de o relaţie ignorată nu numai de
modelul formal, dar şi de cel tradiţional, şi anume relaţia care priveşte
raportul dintre limbă şi utilizatorul său, adică relaţia de utilizare (folosire).
Uzajul presupune în mod natural scop, astfel că o primă consecinţă a
introducerii relaţiei menţionate este (re)considerarea rolului limbajului
natural în existenţa omului:
6
Dik, Simon C., The Theory of Functional Grammar. Part I: The Structure of the
Clause, Floris Publications, Dordreht, - Holland / Providence RI –USA, 1989, pp.1-2.
• raportarea la contextul natural şi social;

• posibilitatea înţelegerii şi a achiziţionării cunoştinţelor ;
• crearea unui „repertoriu de informaţii” (altfel spus, totalitatea
cunoştinţelor, credinţelor, (pre)judecăţilor şi sentimentelor unui individ) şi
capacitatea modificării acestui stoc de cunoştinţe.
De reţinut !
Celelalte modele recunosc în mod explicit sau implicit că principalul

rol al limbii este cel de a asigura comunicarea interumană. În tradiţia de
cercetare funcţională, în care asumpţia fundamentală este că fiinţa umană
înzestrată cu gândire şi mobilitate fizică există şi acţionează într-o lume (un
context fizic, social şi cultural) faţă de care „ia act” într-un anume fel,
comunicarea prin limbaj natural este o modalitate de acţiune mutuală a
locutorilor, o interacţiune verbală.
Scopul acestei interacţiuni este acela de a produce anumite
modificări în modul de percepere şi reprezentare a lumii, în sistemul de
relaţii inter-umane şi în capacitatea fiinţelor omeneşti de a produce sau a
recepta „texte”.
Definirea comunicării lingvistice interumane ca interacţiune verbală
implică reconsiderarea rolului primordial al limbajului natural: principala
funcţie a limbii este funcţia de stabilire a interacţiunii verbale.
Observaţie: Din acest punct de vedere, gramatica funcţională poate fi

încorporată în teoria interacţiunii verbale integrându-se direcţiei de
evoluţie a lingvisticii din ultimele decenii în care se observă o deplasare a
interesului de la abordarea formală a limbii către concepţiile pragmatice.
3. Reconsiderarea dihotomiilor fundamentale ale modelului

formal
3.1. Competenţă vs. performanţă. Conceperea unui model

adecvat şi operaţional al utilizatorului de limbaj este o problemă extrem de
complexă care presupune remodelarea continuă a unor componente ale
limbii naturale şi realizarea unor relaţii între ele, precum şi stabilirea unor
strategii pentru aproximarea performanţei utilizatorului de limbaj.
Introducerea „modelului utilizatorului de limbaj” şi a relaţiei de
utilizare modifică, în consecinţă, modul de abordare a dihotomiei
competenţă vs. performanţă.
Din perspectivă funcţională se afirmă că una dintre coordonatele
modelului „utilizatorului limbii naturale” şi anume, capacitatea sa
lingvistică, nu conţine doar abilitatea de a c o n s t r u i şi a i n t e r p r e t a
expresiile lingvistice („competenţa gramaticală”, definită de Noam
Chomsky), ci şi abilitatea de a f o l o s i expresiile lingvistice într-un mod
propriu şi eficient în raport cu condiţiile interacţiunii verbale care predomină
într-o comunitate lingvistică, adică abilitatea de a transporta interacţiunea
socială prin intermediul limbii. Această abilitate de utilizare a expresiilor
bine formate din punct de vedere gramatical cu bune rezultate
comunicaţionale reprezintă competenţa comunicaţională şi cuprinde, după
cum se poate observa, competenţa gramaticală.
Gramatica funcţională operează o distincţie clară între ceea ce fac

participanţii la comunicare (performanţă) şi cunoştinţele şi abilităţile în
virtutea cărora ei sunt capabili să acţioneze într-un anume fel (competenţă).
Se vorbeşte astfel de două concepte perfect corelate şi care nu pot fi
studiate separat: competenţa, dată de cunoştinţele primite într-o anumită
activitate şi performanţa, care reprezintă manifestarea acestor cunoştinţe în
activitate.
O astfel de perspectivă nu este interesată de competenţă atâta timp cât
ea spune prea puţin, sau nu spune nimic în legătură cu performanţa.
3.2. Limbă vs. vorbire. Noul aspect luat în considerare de

perspectiva funcţională afectează şi dihotomia limbă vs. vorbire.
Ca şi formalismul, funcţionalismul asumă că limba se caracterizează
prin organizare internă, inerentă, specifică. În tradiţia de cercetare
funcţională se consideră însă că această organizare nu este autonomă: ea
este dependentă pe de o parte, de structurarea sistemului conceptual al
participanţilor la interacţiunea verbală, iar pe de altă parte, de condiţiile de
utilizare oferite de contextul natural.
Definită ca o funcţie de stabilire şi realizare a interacţiunii verbale
„funcţia de comunicare” este de fapt, un ansamblu de funcţii
interrelaţionate care vizează modificarea informaţiei pragmatice a
partenerilor la comunicare 7 .
Acest ansamblu este alcătuit din trei componente
denumite de către Halliday: funcţia ideaţională, funcţia interpersonală şi
funcţia textuală 8 .
Altfel spus, postularea unei relaţii între limbajul natural şi un utilizator
înzestrat cu anumite proprietăţi ca cele definite în secţiunea 2.1. impune
recunoaşterea anumitor funcţii ale limbii care pot fi corelate cu prpprietăţile
(capacităţile) specifice fiinţei umane: funcţia ideaţională corespunde
capacităţilor epistemice şi logice, funcţia interpersonală corespunde
capacităţii perceptuale şi celei sociale, iar funcţia textuală – capacităţii
lingvistice. (vezi supra, 2.1.)
a) Funcţia ideaţională serveşte la structurarea experienţei şi determină
modul în care vorbitorii îşi „reprezintă” lumea. Prin funcţia ideaţională
se reflectă experienţa vorbitorului asupra lumii reale, experienţă care
include şi „datele înnăscute” şi „conştiinţa” utilizatorului limbajului.
b) Funcţia interpersonală asigură menţinerea relaţiilor sociale. Prin
intermediul ei se exprimă „rolurile sociale” în care se includ şi rolurile
de comunicare (emiţător / receptor al unei aserţiuni, al unei al unei
întrebări sau al unui răspuns).
c) Legătura dintre trăsăturile specifice limbii şi circumstanţele situaţionale
în care ea este folosită este asigurată de funcţia textuală. Această funcţie
este răspunzătoare pe de o parte, de capacitatea vorbitorului de a
construi texte sau porţiuni de discurs relevante din punct de vedere
7
Ceea ce înseamnă întregul „conţinut de gândire” al unui individ într-un anumit moment:
cunoştinţe, credinţe, (pre)concepţii, sentimente etc.
8
MAK Halliday, Language structure and language function, in Lyons, John, (ed.),
1972, New Horizons in Linguistics, Middlessex, England, p. 143
situaţional, iar pe de altă parte, de abilitatea receptorului de a distinge un

text dintr-un ansamblu întâmplător de enunţuri.
În raport cu aceste trei componente ale funcţiei ei principale, limba

este concepută ca:
a) un mijloc de reprezentare a tiparelor (configuraţiilor) experienţei;
b) un eveniment interactiv, o formă de schimb de tipul „oferte şi
servicii”, sau, pur şi simplu, de schimb de informaţii;
c) un mijloc de constituire a mesajelor în raport de scopul
comunicaţional.
În concluzie în gramatica funcţională limba este un instrument

judecat în termenii c o n d i ţ i i l o r în care este utilizat şi ai s c o p u r i l o r
pentru care este folosit.
Relaţionată cu utilizatorul de limbaj şi cu lumea înconjurătoare
(contextul de folosire), limba (concepută în acelaşi mod ca în gramatica
formală, ca un ansamblu de sisteme relaţionate unele cu altele) este
ipostaziată ca o parte a unui întreg.
În calitatea sa de parte, limba îndeplineşte anumite „roluri” în
mecanismul care permite funcţionarea întregului (adică a limbajului natural
în totalitatea sa).
Pentru acest tip de gramatică esenţa limbii constă în funcţionarea ei
proprie şi eficientă în interacţiunea verbală.
Astfel se poate spune că abordarea funcţională nu este interesată de
limbă (fr. langue) decât în măsura în care limba poate explica vorbirea (fr.
parole).
4. Reintegrarea limbii în triada tradiţională
O modalitate de abordare a relaţiei de folosire şi a funcţiilor limbii

care decurg din ea, ca aceea prezentată mai sus, presupune întâi de toate, o
reintegrare a obiectului lingvisticii în triada Limbă – Gândire – Realitate, şi
ca urmare, o recunoaştere a relaţiilor de desemnare, de exprimare şi de
adevăr.
În acelaşi timp însă, integrarea fiinţei umane în calitatea sa de
utilizator al limbajului în prezentarea mecanismului limbii impune o
reconsiderare a raporturilor stabilite în triada tradiţională, în contextul şi sub
incidenţa naturii complexe a factorului uman.
Relaţiile corespunzătoare raporturilor dintre Limbă, Gândire şi

Realitate prezintă în modelul funcţional aceleaşi caracteristici ca şi în cel
tradiţional: între concept şi referent există o relaţie directă, convenţională şi
necesară; între expresia lingvistică şi concept relaţia este directă şi
convenţională; între expresia lingvistică şi referent există o relaţie indirectă
(vezi Prelegerile I & II).
În condiţiile stipulării relaţiei de folosire, cele trei relaţii care
constituie baza modelului aristotelic sunt reevaluate din mai multe
perspective: din punctul de vedere al importanţei lor, din acela al unităţilor
prin care se realizează, din punctul de vedere al focalizării unor caracteristici
ale lor etc.
Relaţia de adevăr. Relaţia dintre concept şi referent constituie
suportul celorlalte relaţii recunoscute de gramatica funcţională (inclusiv a
relaţiei de folosire), în acelaşi mod ca şi în celelalte modele.
Mai precis, asumpţiile filozofice privitoare la Realitate şi cunoaşterea
ei sunt comune tuturor tipurilor de gramatică: lumea reală există, omul
posedă o cunoaştere stabilă a ei, există o noţiune validă de adevăr bazată pe
coerenţă internă.
Totuşi între cele trei modele există o diferenţă fundamentală. Primele
două (i.e. modelul tradiţional şi modelul formal) asumă că existenţa este
independentă de credinţe, cunoaşteri, moduri de înţelegere, şi de orice alt
aspect al capacităţii cognitive umane: nici un fapt adevărat nu depinde de
credinţa omului asupra lui, de cunoaşterea lui, de conceptualizarea lui sau de
alt aspect cognitiv (aşa-numita „asumpţie a independenţei” cf. Lakoff:
1987) 9 .
Baza celui de-al treilea model (i.e. funcţional) este teoria epistemică
potrivit căreia lumea şi gândirea au o natură interactivă, se află într-o
dependenţă mutuală. Adevărul depinde de înţelegere, care presupune o bază
de experienţe ce se constituie pe mai multe căi:
¾ prin acţiunea mutuală a fiinţelor umane (activităţi de diverse feluri
între care şi comunicarea interpersonală)
¾ prin conştiinţa propriei identităţi individuale
¾ prin contactul natural cu mediul cultural în care omul trăieşte (i.e.
ritualuri, mituri, religie, experienţă estetică, context politic).
9
“Existence and fact are independent of belief, knowledge, perception, modes of
understanding, and every other aspect on human cognitive capacities. No true fact can
depend upon people’s believing it, on their knowledge of it, on their conceptualisation of it,
or on any other aspect of cognition.” (George Lakoff, Women, Fire and Dangerous
Things, Chicago, University of Chicago Press, 1987, p.164).
Setul de experienţe se configurează, de asemenea, şi prin interacţiunea

omului cu împrejurările fizice din lumea „reală”. Aşadar, putem afirma că şi
înţelegerea depinde de adevăr. După cum vom vedea, la rândul ei
înţelegerea stă la baza constituirii reprezentărilor mentale structurate, adică,
în termenii realismului experienţialist, a semnificaţiei 10 (vezi Prelegerile
XI & XII).
Relaţia de exprimare. Relaţia dintre expresia lingvistică şi concept
este de altfel şi cea mai importantă în modelul funcţional; ea subordonează
relaţia de desemnare care trece pe plan secund.
Aşa cum am arătat, natura şi modul de organizare ale limbii sunt
relaţionate cu necesităţile sociale şi personale ale vorbitorilor: limba este un
instrument de interacţiune umană, şi în acest sens este privită în raport cu
condiţiile în care este folosită şi cu scopurile pentru care este utilizată.
De reţinut !
Din perspectivă funcţională, preocupările referitoare la fenomenele

lingvistice se circumscriu, în fapt, în domeniul semioticii – „ştiinţa
generală a semnelor”.
De asemenea, gramatica funcţional - cognitivă se integrează şi în
domeniul ştiinţelor cognitive: natura şi modul de organizare a limbii sunt
dependente de capacităţile utilizatorului de limbaj, i.e. structurile lingvistice
sunt considerate universale în virtutea naturii lor de reflexe ale realităţii
mentale.
Acest aspect apropie modelul funcţional de cel formal. Diferenţa
constă însă în faptul că în tradiţia de cercetare funcţională structurile
lingvistice sunt şi explicate prin procesele şi operaţiile cognitive.
Să ne amintim !
Roman Jakobson (◙) a propus o schemă a factorilor esenţiali ai comunicării
pe baza cărora se pot stabili funcţiilor limbii.
10
Din acest punct de vedere se poate spune că strategia realismului experienţalist constă în a
caracteriza înţelegerea în termenii semnificaţiei, adevărul în termenii înţelegerii, cunoaşterea
în termenii adevărului şi înţelegerii şi obiectivitatea în termenii modului în care înţelegem
(cf. Lakoff., op. cit., p. 267).
De consultat:
Roman Jakobson, Funcţiile limbii, în Crestomaţie de lingvistică generală, ediţie
îngrijită de acad. Ion Coteanu, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de mâine”,
1998, pp. 50-57.
(♠) Wikipedia, the free encyclopedia

Functional grammar is the name given to any of a range of functionally-
based approaches to the scientific study of language, such as the grammar
model developed by Simon Dik or Michael Halliday's Systemic functional
grammar; another important figure in recent linguistic functionalism is
Thomas Givón.
Dik characterises functional grammar as follows:
In the functional paradigm a language is in the first place conceptualized as
an instrument of social interaction among human beings, used with the
intention of establishing communicative relationships. Within this paradigm
one attempts to reveal the instrumentality of language with respect to what
people do and achieve with it in social interaction. A natural language, in
other words, is seen as an integrated part of the communicative competence
of the natural language user.
Because of its emphasis on usage, communicative function, and the social
context of language, functional grammar differs significantly from other
linguistic theories which stress purely formal approaches to grammar, for
instance Chomskyan generative grammar. Functional grammar is strongly
associated with the school of linguistic typology that takes its lead from the
work of Joseph Greenberg.
(♣) From Wikipedia, the free encyclopedia

(Redirected from M.A.K. Halliday)
Michael Alexander Kirkwood Halliday (born 1925) is a linguist who
developed an internationally influential grammar model, the systemic
functional grammar (which also goes by the name of systemic functional
linguistics [SFL]). In addition to English, the model has been applied to
other languages, both Indo-European and non-Indo-European.
Halliday was born and grew up in England. He took a BA Honours degree
in Modern Chinese Language and Literature (Mandarin) at the University of
London, then studied for three years in China (Peking University and
Lingnan University), returning to take a PhD in Chinese Linguistics at
Cambridge. Having taught Chinese for a number of years, he changed his
field of specialisation to linguistics, and developed systemic functional
grammar, elaborating on the foundations laid by his British teacher J. R.
Firth and a group of influential European linguists of the early 20th century,
the Prague School. His seminal paper on this model was published in 1961.
He became the Professor of Linguistics at the University of London in 1965.
In 1976 he moved to Australia as Foundation Professor of Linguistics at the
University of Sydney, where he remained until he retired. He has worked in
various regions of language study, both theoretical and applied, and has
been especially concerned with applying the understanding of the basic
principles of language to the theory and practices of education. He received
the status of emeritus professor of the University of Sydney and Macquarie
University, Sydney, in 1987, and is currently Distinguished Visiting
Professor in the Faculty of Education, University of Hong Kong. With his
seminal lecture "New Ways of Meaning: the Challenge to Applied
Linguistics" held at the AILA conference in Saloniki (1990), he became one
of the pioneers of eco-critical discourse analysis (a discipline of
ecolinguistics).
Halliday (1975) identifies seven functions that language has for children in
their early years. Children are motivated to acquire language because it
serves certain purposes or functions for them. The first four functions help
the child to satisfy physical, emotional and social needs. Halliday calls them
instrumental, regulatory, interactional, and personal functions.
• Instrumental: This is when the child uses language to express their

needs (e.g.'Want juice')
• Regulatory: This is where language is used to tell others what to do
(e.g. 'Go away')
• Interactional: Here language is used to make contact with others and
form relationships (e.g 'Love you, mummy')
• Personal: This is the use of language to express feelings, opinions
and individual indentity (e.g 'Me good girl')
The next three functions are heuristic, imaginative, and representational, all
helping the child to come to terms with his or her environment.
• Heuristic: This is when language is used to gain knowledge about
the environment (e.g. 'What the tractor doing?')
• Imaginative: Here language is used to tell stories and jokes, and to
create an imaginary environment.
• Representational: The use of language to convey facts and
information.
Retrieved from "http://en.wikipedia.org/wiki/Michael_Halliday"
(♥) Wikipedia, der freien Enzyklopädie

Eugenio Coseriu (* 27. Juli 1921 in Mihăileni, Rumänien; † 7. September
2002 in Tübingen; eigentlich rumänisch Eugen Coşeriu war Romanist und
Allgemeiner Sprachwissenschaftler an der Universität Tübingen. Er zählte
zu den bedeutendsten Geisteswissenschaftlern des 20. Jahrhunderts, und
vertrat die Meinung, dass die Sprache nichts Starres ist, das man in Lexika
und Grammatikbüchern festhalten kann. Er erforschte den Sprachwandel,
die Semantik und die Ursachen sozial begründeter Sprachvarianten.
Er hat sich beispielsweise mit der Gliederung der Sprache und Betrachtung
ihrer Funktionen als Stufen der Kompetenz beschäftigt.
Grundlegend für Coserius Sprachtheorie waren unter anderem Wilhelm von
Humboldt, Aristoteles und Ferdinand de Saussure.
Pentru alte aspecte ale activităţii lui E. Coseriu se pot consulta :

http://de.wikipedia.org/wiki/Eugenio_Coseriu ;
http://www.uni-tuebingen.de/kabatek/coseriu/hauptseitefr.html
Eugenio Coseriu (1921-2002)
Eugenio Coseriu est né en 1921 à Mihaileni, en Roumanie, petit village

appartenant aujourd'hui à la république de Moldavie. Après des études en
Roumanie et en Italie, il devient, en 1951, professeur de linguistique
générale et indo-européenne à l'université de Montevideo (Uruguay). Dans
les années 50, il développe les principes fondamentaux de sa théorie
linguistique, approfondissant tout d'abord le domaine de la linguistique
structurale. S'appuyant sur les théories de Wilhelm von Humboldt, d'Hegel
et d'Aristote, les principaux écrits de cette période traitent l' uvre de

Ferdinand de Saussure d'un point de vue critique, complétant ou modifiant
une conception linguistique qui n'accepte que la perspective structurale. En
ce sens, l'article Determinación y entorno (1955-56) (Détermination et
entours) de 1955-56 offre par exemple une première esquisse d'une
linguistique du texte. En 1961, Coseriu s'établit en Allemagne, d'abord à
Bonn, puis, à partir de 1963, à Tübingen où il est nommé professeur de
linguistique romane et générale. Dans les années 70, l'école coserienne de
Tübingen devient l'une des plus prestigieuses en linguistique romane,
exer‫ח‬ant une énorme influence au delà de son " territoire ", surtout sur le
domaine de la linguistique générale et de la philosophie du langage, mais
aussi sur d'autres philologies. Eugenio Coseriu est mort le 7 septembre 2002
à Tübingen.
vezi: http://www.text-semiotics.org/Coseriu.html
(♦) Simon C. Dik
From Wikipedia, the free encyclopedia

Simon C. Dik (1940 – 1995) was a Dutch linguist, most famous for
developing the theory of functional grammar. He occupied the chair of
General Linguistics at University of Amsterdam between 1969 and 1994.
During these 25 years he developed the theory of functional grammar, the
foundations for which had been laid in his 1968 dissertation on
coordination.
As much as his illness allowed, he worked on developing his theory until his
death. The second part of his work, The Theory of Functional Grammar,
was published posthumously in 1997.
Pentru alte aspecte ale activităţii lui Simon C. Dik se poate consulta
http://en.wikipedia.org/wiki/Simon_C._Dik
(■) Talmy (Thomas) Givón
From Wikipedia, the free encyclopedia

(Redirected from Talmy Givon)
Talmy "Tom" Givón
Born June 22, 1936

Afula, Palestine
Occupation Linguist
Talmy "Tom" Givón (born 1936) is is a linguist and educator and one of
the founders of functionalism in linguistics. He also founded the linguistics
department at the University of Oregon based on his functionalist approach
to the subject.
He is currently Distinguished Professor Emeritus of Linguistics and
Cognitive Science at the University of Oregon.
Givón is also notable for coining the aphorism that "Today's morphology is
yesterday's syntax".
Givón earned his bachelor of science cum laude from the Hebrew
University of Jerusalem in 1959. Attending UCLA, he received a master of
science degree in horticulture in 1962, a C.Phil in Plant Biochemistry in
1963. He also received two linguistics degrees from UCLA: a master of arts
in 1966, and a PhD in 1969. Givón also received a TESL certificate in 1965
from UCLA.
Pentru alte aspecte ale activităţii lui Talmy Givon se poate consulta
http://en.wikipedia.org/wiki/Talmy Givon
(◙) Roman Jakobson
Wikipédia, l'encyclopédie libre

Roman Ossipovich Jakobson (11 octobre 1896 - 18 juillet 1982) fut un
penseur russe qui devint l'un des linguistes les plus influents du XXe siècle
en posant les premières pierres du développement de l'analyse structurelle
du langage, de la poésie et de l'art.
Jakobson naît dans une famille russe aisée, où, très jeune, il est pris d'une
fascination pour le langage. Etudiant, il est un membre éminent du Cercle
Linguistique Moscovite et participe à la vie de l'avant-garde moscovite de
l'art et de la poésie. La linguistique de l'époque est essentiellement celle des
néogrammariens et affirme que la seule manière scientifique d'étudier le
langage est d'étudier l'histoire et le développement des mots au cours du
temps. De son côté, Jakobson, qui a eu connaissance des travaux de
Ferdinand de Saussure, développe une approche qui se concentre sur la
manière par laquelle la structure du langage elle-même permet de
communiquer.
1920 est une année de bouleversements politiques en Russie, et Jakobson
part à Prague pour continuer son doctorat. Avec Nikolai Trubetzkoi et
quelques autres, il fonde "l'Ecole de Prague" de la théorie linguistique. Ses
nombreux travaux sur la phonétique l'aident là-bas à poursuivre ses
développements sur la structure et la fonction du langage.
Jakobson quitte Prague au début de la Seconde Guerre mondiale pour les
pays scandinaves. La guerre avançant à l'ouest, il fuit à New York et
s'intègre à la communauté déjà large des intellectuels ayant fuit l'Europe en
guerre. A l'Ecole Libre des Hautes Etudes, une sorte "d'université
francophone des exilés", il rencontre et travaille avec Claude Lévi-Strauss
qui deviendra un soutien important au structuralisme. Il fait aussi la
connaissance de plusieurs linguistes et anthropologues américains comme
Leonard Bloomfield.
En 1949, Jakobson s'installe à l'université d'Harvard où il enseigne jusqu'à la
fin de sa vie. Au début des années 60, Jakobson élargit ses travaux en une
vue plus générale du langage et commence à publier sur l'ensemble des

sciences de la communication. Il élabort un modèle linguistique divisé en
six fonctions.
Articles connexes
• Schéma de Jakobson
Pentru alte aspecte ale activităţii lui Roman Jakobson se poate consulta
http://fr.wikipedia.org/wiki/Roman_Jakobson
BIBLIOGRAFIE
COŞERIU, Eugenio, Principes de syntaxe fonctionnelle, Travaux de Linguistique

et de Philologie, XXVII, 1989.
DIK, Simon C., Functional Grammar, Dordrecht : Floris, 1978.
DIK, Simon C., Some Principles of Functional Grammar, in Rene Dirven,
Gunter Radden (eds.), 1987: 37-53.
DIK, Simon C., The Theory of Functional Grammar. Part I: The Structure of
the Clause, Floris Publications, Dordreht, - Holland / Providence RI –USA,
1989.
GIVON, Talmy, Syntax. A Functional - Typological Introduction, I, Amsterdam
- Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, 1984.
GIVON, Talmy, Syntax. A Functional - Typological Introduction, II, Amsterdam
- Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, 1990.
HALLIDAY, M A K, An Introduction to Functional Grammar, Edward Arnold
(Publishers) Ltd., USA, 1985.
HALLIDAY, M A K, Explorations in the functions of language, London, Edward
Arnold, 1973.
HALLIDAY, M A K, Language structure and language function, in Lyons, John,
(ed.), 1972, New Horizons in Linguistics, Middlessex, England.
HYMES, Dell, On communicative competence in J.B. Pride and J. Holmes (eds.).
Sociolinguistics: 269 - 293, Harmondsworth, Penguin, 1972.
LAKOFF, George, Women, Fire and Dangerous Things, Chicago, University of
Chicago Press, 1987.
SAPIR, Edward, Language; an introduction to the study of speech, New York,
Harcourt, Brace, 1921.
SEARLE, John, Speech acts: An essay in the philosophy of language, Cambridge,
Cambridge University Press, 1969.

PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PRELEGERILE VII & VIII

PARADIGME DE CERCETARE A LIMBAJULUI NATURAL (II)

Cele două tradiţii de cercetare pe care le-am înfăţişat în prelegerile

Precizare : De fapt, abordarea „funcţionalistă” a limbii are o lungă tradiţie

În lingvistica descriptivă funcţională există două direcţii: orientarea

În ipostaza de mod de prezentare a organizării limbii (model al

Spre deosebire de gramatica formală, gramatica funcţională prezintă

Eclectismul c o n s t ă în faptul că modelul funcţional al limbii

Aşadar, se cuvine să ne referim în primul rând la gramatica

Paradigma de cercetare funcţională

1. Presupoziţiile asupra organizării şi funcţionării limbii

Ceea ce diferenţiază fundamental paradigma de cercetare funcţională

Trebuie subliniat că, în stadiul actual de dezvoltare a ştiinţelor, accepţiunea

În acest context, setul de ipoteze privitoare la mecanismul limbii care

(a3) O r g a n i z a r e a limbii este dependentă de utilizarea ei.

Limba este structurată pe baza regulilor, principiilor şi strategiilor care

(b3) C o r e l a t u l psihologic al limbajului natural este competenţa

Vorbitorul posedă nu numai capacitatea de a forma reprezentări mentale

interpreta expresiile lingvistice („competenţă lingvistică”), ci şi capacitatea

(c3) A c h i z i ţ i o n a r e a limbii materne se produce prin

Deoarece în tradiţia de cercetare funcţională, limba nu este separată de

(d3) Ca şi celelalte tradiţii de cercetare, perspectiva funcţională recunoaşte

În paradigma funcţională însă se pune accentul pe înţelegerea proprietăţilor

Această concepţie – potrivit căreia limba nu este considerată un

dihotomiei competenţă vs. performanţă (vezi infra, 3.1) şi a dihotomiei

2. Utilizatorul de limbaj şi relaţia utilizare

Aşa cum am menţionat, introducerea factorului uman şi noua

ştiinţifice moderne, teorii prin care se descriu şi se explică (din perspective

Corelând cercetările din diferite domenii, lingvistica trebuie să ţină

Natura fizică a fiinţelor umane este legată de statutul de organisme

În acelaşi timp, existenţa fiinţelor omeneşti se desfăşoară nu izolat, ci

În cadrul antropologiei, limbajul uman se subsumează matricei

Al treilea aspect al naturii fiinţei umane, cel p s i h o l o g i c , este, de

Datele furnizate de diferite ştiinţe contemporane permit stabilirea în

În construirea modelului utilizatorului de limbaj se iau în consideraţie

• raportarea la contextul natural şi social;

Celelalte modele recunosc în mod explicit sau implicit că principalul

Observaţie: Din acest punct de vedere, gramatica funcţională poate fi

3. Reconsiderarea dihotomiilor fundamentale ale modelului

3.1. Competenţă vs. performanţă. Conceperea unui model

Gramatica funcţională operează o distincţie clară între ceea ce fac

3.2. Limbă vs. vorbire. Noul aspect luat în considerare de

situaţional, iar pe de altă parte, de abilitatea receptorului de a distinge un

În raport cu aceste trei componente ale funcţiei ei principale, limba

În concluzie în gramatica funcţională limba este un instrument

4. Reintegrarea limbii în triada tradiţională

O modalitate de abordare a relaţiei de folosire şi a funcţiilor limbii

Relaţiile corespunzătoare raporturilor dintre Limbă, Gândire şi

Setul de experienţe se configurează, de asemenea, şi prin interacţiunea

Din perspectivă funcţională, preocupările referitoare la fenomenele

(♠) Wikipedia, the free encyclopedia

(♣) From Wikipedia, the free encyclopedia

• Instrumental: This is when the child uses language to express their

(♥) Wikipedia, der freien Enzyklopädie

Pentru alte aspecte ale activităţii lui E. Coseriu se pot consulta :

Eugenio Coseriu (1921-2002)

Eugenio Coseriu est né en 1921 à Mihaileni, en Roumanie, petit village

et d'Aristote, les principaux écrits de cette période traitent l' uvre de

(♦) Simon C. Dik

From Wikipedia, the free encyclopedia

(■) Talmy (Thomas) Givón

From Wikipedia, the free encyclopedia

Born June 22, 1936