Sunteți pe pagina 1din 9

TERAPIA EDUCAŢIONALĂ COMPLEXĂ ŞI INTEGRATĂ A COPIILOR CU CES.

Are la bază un curriculum structurat pe următoarele arii de dezvoltare :


-aria de dezvoltare intelectuală
-aria de dezvoltare perceptivă
-aria de dezvoltare fizică
-aria de dezvoltare personală şi socială.
Aceasta cuprinde cinci module :
►stimularea cognitivă–activităţi de învăţare ce vin în sprijinul activităţilor instructiv
educative realizate de profesorul psihopedagog,
prin completarea și consolidarea acestora;
►terapia ocupaţională-urmăreşte formarea unor deprinderi adaptive ce-i permit copilului
să-şi satisfacă nevoile personale şi să se adapteze la mediu ;
►formarea autonomiei personale-formarea capacităţilor copilului de a fi independent –
igiena personala, reguli de comportare ;
►socializarea –are scopul de a pregăti copii pentru integrarea optimă în viaţa socială şi
familială;
►ludoterapia-prin joc se vine în sprijinul copilului în dezvoltarea spiritului creator,
spiritului de echipă. Extinderea școlii cu un nou corp
terapeutic crește eficiența activității de recuperare a copiilor cu CES.

TEHNICI DE ERGOTERAPIE FOLOSITE ÎN ACTIVITATEA CU


PERSOANELE CU DEFICIENŢE
Cercetările în domeniul ergoterapiei au demonstrat că există o serie de tehnici artizanale, ce pot
fi considerate fundamentale deoarece oferă soluţii în ceea ce priveşte antrenarea la efort şi utilizarea
timpului în scop de recuperare pentru diferite categorii de persoane cu nevoi speciale.
Sunt diferite categorii de activităţi, ce îşi găsesc aplicabilitate şi în afara atelierelor, servind drept
modalităţi:
· ocupaţionale;
· recreative;
· utilitare.
Acestea se pot realiza în diferite moduri:
-în echipă;
-pe grupuri,
-individual.
Copilul instituţionalizat trebuie să aibă o viaţă pe cît posibil apropiată de cea normală şi, în
consecinţă, i se va permite orice activitate compatibilă cu tipul şi nivelul deficienţei sale.
Programul de activităţi trebuie astfel ales încît să ofere copilului satisfacţie personală şi, în acelaşi
timp, să-i permită o reintoarcere progresivă la un anumit grad de independenţă. În raport cu
preferinţele subiectului.
Terapia ocupaţională se va axa pe:
1. – ocupaţii pasive - muzică, poveşti, fotografii, proiecţii de film, desene animate, etc.
2. – ocupaţii uşoare - jocuri de construcţie, mai mult sau mai puţin dificile şi, jocuri colective, etc.
În cazul copilului imobilizat prin tracţiune sau gipsare, în cazul copilului cu poliomielită sau
alte boli ce au restricţii de activitate, terapeutul ocupaţional va căuta jocuri ce se adaptează la poziţia
copilului, la limitarea mişcărilor, jocuri ce evită obosirea lui sau limitarea timpului de joc.

1
Pentru copiii ce sunt obligaţi să stea pe spate se pot folosi activităţi ce antrenează psihicul
copilului – imagini proiectate, jocul mîinilor, audiţii muzicale, etc.
Terapia ocupaţională nu are numai o valoare psihologică, ea contribuie la recuperarea psihosomatică a
copilului; copilul care oboseşte repede repetînd de mai multe ori aceeaşi mişcare, ajunge să o poată
face şi sub formă de joc fără a obosi. Jocurile sunt folosite pentru a orienta terapia ocupaţională pentru
reintegrarea în grup a copilului care se duce la sala terapie ocupaţională, în mijlocul copiilor, el uită de
frică, părăseşte bastoanele şi cîrjele, fiind preocupat de logica jocului.
Scopul terapiei ocupaţionale este pregătirea progresivă şi raţională a copilului pentru activităţi
cotidiene cu un grad cît mai mare de independenţă, educarea generală a copilului şi a familiei acestuia
pentru a şti cum să se poarte cu un copil deficient şi să contribuie la educaţia acestuia.
În privinţa activităţilor normale, copilului trebuie să i se confere, de la bun început, libertatea
gesturilor, deplasării şi apucării de obiecte, în scopul de a i se dezvolta psihomotricitatea. Copilul are
nevoie să vadă, să pipaie şi să manevreze obiecte cît mai diverse ca forme, şi destinaţie mai ales în
cazul copilului nevăzător pentru a-şi imbogăţi experienţa. Ulterior copilul va învăţa să confecţioneze
obiecte din hîrtie, lîna, piele, materiale plastice, fiecare după posibilităţi.
În toate activităţile de terapie ocupaţională folosirea jocurilor este primordială. Jocul contribuie
la dezvoltarea tuturor simţurilor, a afectivităţii inteligenţei, psihomotricităţii, sensibilităţii; jocurile îl
pregătesc pe copil pentru relaţiile sociale şi îl pun în contact şi cu artele, cu condiţia ca jocurile alese
pentru el să fie în concordanţă cu posibilităţile restante, ca urmare a deficienţei şi să aibă un caracter
formativ.
În cazul copiilor deficienţi motor toate aceste deprinderi ale unor activităţi legate de alimentaţie,
vestimentaţie şi viaţă cotidiană, inclusiv jocurile, se fac cît mai mult posibil prin renunţarea la fotolii
rulante, bastoane, cîrje sau aparate ortopedice. Aceşti copii trebuie deprinşi să se deplaseze singuri,
sprijinindu-se pe mobile, pe pereţi, fiind ajutaţi de unii dintre colegi, dar numai după o aşteptare plină
de bunăvoinţă şi răbdare.
Contactul cu lumea exterioară este o altă etapă, foarte importantă, în educarea copilului deficient.
Acest contact cu natura, cu plantele, cu animalele, îl ajută să se maturizeze şi îl îmbogăţesc,
determinînd un anumit progres afectiv şi psihomotor.
Principii privind metodele de lucru cu copii deficienţi Popescu Al. (1993):
 copilul să nu observe că se lucrează în alt mod cu el decât cu ceilalţi;
 să se respecte ritmul, sau stereotipul propriu al acestuia, având răbdare, în vederea obţinerii
celor mai bune rezultate, prin adeziunea copilului la activitatea propusă;
 copilul va fi îndrumat să confecţioneze obiecte care vor fi ale lui; să se converseze cu copilul la
nivelul lui de intelegere;
 evoluţia în activitatea din atelier se va face după , aprecierea stadiului de independenţă atins de
copil, a posibilităţilor sale fizice şi intelectuale.
În cazul copiilor nevăzători – luînd în discuţie deficienţa cea mai gravă – copilul nevăzător din
naştere-proiectarea activităţilor de terapie ocupaţională trebuie să ţină cont de unele aspecte
particulare, determinate de natura deficienţei.
Copilul care suferă de orbire totală este tentat să-şi folosească degetele şi mîinile pentru a avea o
experienţă tactilă care să-i permită explorarea mediului înconjurător.
Stimularea de care au nevoie aceşti copii trebuie să pornească de la lumea lor temporală şi să-i
ajute să-şi diferenţieze şi să-şi clarifice trăirile. Mijlocul cel mai recomandat este muzica. La copilul
nevăzător acest domeniu depăşeşte limitele persoanei normale. Popa M. (1997)
Eforturile depuse pentru a-l ajuta pe copilul nevăzător vor fi încununate de succes atunci cînd
profesorul şi terapeutul îi vor permite să-şi organizeze treptat propriile sale concepte spaţiale pe baza
conceptelor temporale pe care le deţin, după criterii ca: primul şi ultimul, după coordonate ca: sus,

2
jos, stânga, dreapta. Va trebui să-l ajutăm să treacă de la modul liniar şi unidimensional specific de
percepţie la perspectiva bi şi tridimensioanală a spaţiului. Exerciţiile pentru perceperea spaţiului în
relaţie cu propriul corp sunt extrem de utile în dezvoltarea copilului. Tot atît de importantă este
dezvoltarea şi diferenţierea simţului tactil. El îşi foloseşte degetele mai mult ca pe nişte ochi decît ca
pe nişte unelte; va trebui ajutat să-şi formeze deprinderi normale, iar vîrfurile degetelor vor fi astfel
exersate încît să-şi păstreze cea mai mare sensibilitate posibilă.
Sensibilitatea tactilă trebuie cultivată prin activităţi de modelaj, plastilină sau lut şi, alte
mijloace similare care să dezvolte în final o atitudine activă de luare în stăpânire a mediului prin
activitate.
La copiii deficienţi mintal şi la cei autişti, prezintă deosebită importanţă activităţile de creştere
şi îngrijire a animalelor domestice, mai ales a animalelor mici: cîini, pisici, hamsteri, peşti etc. Spre
exemplu, îngrijirea unui animal, prin ataşamentul care se creează între copilul autist şi animal poate
contribui la spargerea autismului şi deschiderea către lume a acestor copii. La deficientul mintal mai
sunt recomandate, pentru potenţialul lor terapeutic deosebit, activităţile de îngrijire a plantelor şi în
general cele cu caracter agricol.

METODE DE ERGOTERAPIE ŞI TERAPIE OCUPAŢIONALĂ


PENTRU RECUPERAREA TULBURĂRILOR DE
PSIHOMOTRICITATE LA ŞCOLARUL MIC CU DEFICIENŢĂ
MINTALĂ UŞOARĂ

Iată cîteva dintre metodele ce pot fi utilizate de către educator în procesul recuperării psihomotorii, în
vederea realizării obiectivelor prezentate prin combinarea unor diverse activităţi din domeniile terapiei
ocupaţionale:
1. Desenul indicat cu prioritate la clasele mici, este preferat de subiecţii de toate vîrstele. S-a
constatat că este deosebit de util şi îndrăgit de elevi desenul pe bază de indigou. Acesta este necesar
pentru că (la fel ca şi în cazul scrierii) copilul îşi poate controla singur mişcările şi apăsarea mainii.
Este foarte preţuit de elevi fiindcă materialul este rezervat în genere adulţilor, iar folosirea lui oferă
copilului posibilitatea de a se valoriza.
2. Colorarea cu ajutorul figurilor scobite (conturarea).
Aceste figuri sunt şabloane de carton sau şabloane scobite ce reprezintă diverse obiecte, animale,
persoane. Elevul trebuie să ţină obiectul cu o mană, în timp ce cu mana cealaltă duce creionul de-a
lungul marginii interioare sau exterioare a figurii săpată în material.
Coordonarea simplă a celor două maini nu se poate obţine uneori din capul locului nici chiar de la
elevii mai mari. În cazul acesta, trebuie să ţinem noi figura, iar subiectul să traseze linia. Treptat, el
ajunge să se descurce singur şi apoi să coloreze figura respectivă.
3. Decuparea cu foarfecele sau cu mîna a unor benzi de hartie sau a unor figuri desenate în
prealabil, explicîndu-se tehnica ce trebuie adoptată pentru a coordona mişcările şi luînd aminte la
coordonarea celor două mîini.
De obicei, acest procedeu se asociază cu lipirea figurilor tăiate. Decuparea figurilor colorate extrase
din reviste poate înlesni ideea de a propune elevilor exerciţii de motricitatea fină, exerciţii care le plac.
4. Îndoirea foilor de hârtie scoate foarte repede la iveală eventualele deficienţe ale simţului de
orietare spaţială.
În atare condiţii, acesta se cere a fi educat, căci cea mai fină adaptare motorie a copilului depinde în
mare parte de el.
Ca exerciţii posibile vom menţiona în ordinea crescîndă a dificultăţilor:
a. îndoirea simplă a foii de hîrtie de-a lungul unei axe;
b. îndoirea în patru a unei hartii de formă pătrată, de-a lungul a două axe mediane;
3
c. îndoirea imitînd cutele burdufului de la acordeon. Exerciţiul pretinde aranjarea exactă a cutelor,
apăsarea degetelor şi întoarcerea hîrtiei pentru a forma fiecare cută;
d. împletirea a trei benzi de hîrtie;
e. împletirea de ghirlande din două benzi de hîrtie rezistentă, de culoarea preferată (operaţie ce necesită
o succesiune de mişcări mai complexe).
5. Exerciţii cu plastilină
Le putem atribui un loc preferenţial dacă plac subiecţilor, plastilina fiind un material foarte
adecvat (deoarece nu opune prea mare rezistenţă) pentru dezvoltarea supleţei şi fermităţii gesturilor.
Pe lîngă plastilină se pot folosi perle, hartie, chibrituri sau beţişoare, elevul putîndu-se distra
confecţionînd diverse obiecte şi valorificîndu-şi imaginaţia.
Prin exerciţii analitice foarte scurte (2-5 minute) se pot cultiva mai sistematic flexibilitatea, disocierea
şi coordonarea mişcărilor mîinilor.
6. Jocurile cu bile
Jucîndu-se cu bile elevii învaţă treptat să le arunce în locuri precise, ţinînd bila între degetul mare
şi arătător, apoi lovind-o cu spatele unuia din cele două degete şi aruncand-o ca de obicei cu degetul
mare apăsat şi arătătorul îndoit.
7. Exerciţii cu cărţile de joc pot fi un pretext pentru manipularea cărţilor care oferă prilejul de a
exersa supleţea şi fineţea gesturilor ca şi coordonarea mişcărilor celor două maini.
În aceste imprejurări, elevul poate învăţa o serie întreagă de mişcări de cele mai diverse tipuri.
8. Diverse împletituri
Metodă importantă care familiarizează elevii cu un număr însemnat de materiale, cu proprietăţile
acestora precum şi cu diverse procedee de lucru menite a contribui la terapia psiho-motrică a elevului
deficient.
Împletiturile îmbogăţesc considerabil bagajul de cunoştinţe al elevilor prin faptul că provenienţa
materialelor fiind diferită (sfoară, pănuşi de porumb, papură, paie, sarmă, fire sintetice) educatorul va
avea prilejul să dea şi unele explicaţii elementare despre aceste materiale, despre ramurile de producţie
la care se referă.
9. Tehnica picturii şi a desenului liber cu creioane colorate, pensulă şi acuarelă pe hartie, panză,
sticlă, ceramică, pe langă faptul că impulsionează motricitatea, constituie o terapie complexă oferind
copilului posibilitatea de a se exprima, instalandu-se din capul locului o reeducare psiho-motorie pe
plan ludic (la copiii de varstă mai mică) sau tehnic (la copii de la 10-12 ani).
Chiar din momentul folosirii picturii libere educatorul trebuie să intervină continuu modificînd
poziţia corpului, a mîinii, să amelioreze mai ales statica generală a corpului. Totuşi, la acest nivel nu
este vorba de o reeducare psiho-motrică propiu-zisă, copilul trebuind să fie lăsat să acţioneze singur,
iar comportamentul lui cerînd să fie observat în vederea luării altor măsuri pentru dobandirea supleţei
şi a uşurinţei in gesturi.
10. Activităţi de expresie motrică ce se bazează pe folosirea de material plastic, lemn pentru
microsculpturi, material pentru broderii diverse şi complexa activitate de pirogravat.
În activitatea de educare psiho-motorie, educatorul, indiferent de metoda sau metodele folosite,
trebuie să aibă permanent în vedere elementul relaxării subiecţilor.
Scopul tehnicilor prezentate mai sus nu este numai acela de a ameliora psiho-motricitatea, ci de a
acţiona asupra întregii personalităţi a elevului în vederea recuperării lui totale pentru că totul este
subordonat perspectivei şcolarizării copilului ce prezintă tulburări psiho-motorii într-o viitoare profesie
utilă societăţii în care acesta să se realizeze.

ARTTERAPIA se bazează pe o gamă diversă de strategii şi tehnici ce pot fi adaptate atît la


activitatea cu indivizii normali cît şi cu cei cu deficienţe. În continuare enumerăm cîteva dintre acestea
bazîndu-ne pe clarificarea realizată de Popa M. (1997) şi Păunescu C. (1999):
4
1. modelajul în plastilină sau lut;
2. sculptura;
3. pictura sau desenul;
4. decoraţiunile;
5. confecţionarea de jocuri, jucării şi marionete;
6. artizanatul;
7. dansul, muzica, teatrul;
8. terapia verbală.
Activităţile artistice: desenul, pictura, modelajul sunt foarte importante în valorificarea la maxim
privind potenţialul existent- nivelul intelectual al deficientului mintal.
Prin intermediul terapiei de expresie plastică, urmărim la deficientul mintal:
a. dezvoltarea observaţiei;
b. reproducerea a ceea ce văd sau simt;
c. dezvoltarea unei bune coordonări ochi-mană;
d. dezvoltarea motricităţii fine prin dactilo-pictură, desen şi modelaj.
Deficientul mintal îşi poate dezvolta deprinderile specifice prin mînuirea materialelor (creionul,
pensule, vopsea, plastilină) folosid aceste activităţi.
Progresul pe care-l vor obţine se va înregistra în etape, după urmează:
1. Realizarea activităţilor simple cu materiale: hârtie, beţişoare, creioane etc;
2. Reproducerea anumitor idei prin:
-ruperea hîrtiilor;
-realizarea colajelor.
3. Reproducerea unor culori in desen/pictură:
-începand cu cele de bază: roşu, galben, verde etc;
-din imaginaţie proprie;
-după o temă dată.
Tematicile evocă anumite răspunsuri şi trăiri, ceea ce permite deficienţilor mintal să-şi descrie lucrul;
de exemplu: Mărul copt; Soarele mare, galben şi rotund; Cerul albastru şi senin etc.
b. Modalităţile de realizare a diferitelor activităţi de expresie plastică
Anumite activităţi se pot realiza cu un grup de copii deficienţi mintal în scop psihoterapeutic,
cuprinzînd deprinderi practice de bază, care devin din ce în ce mai complexe pe măsura înaintării în
vîrstă.
Pentru realizarea unor activităţi artistice, se vor folosi anumite categorii de materiale/unelte, printre
care:
a) hîrtii de scris/ de modelaj/ creponată; şerveţele; reviste; ziare; lînă; vată- de culori şi asperităţi
diferite;
b) materiale din natură: conuri de brad; bucăţele de lemn; ghindă etc;
c) alte materiale: zahăr; făină; boabe de fasole; semiţe etc;

DIFERITE TIPURI DE ACTIVITĂŢI ARTISTICE, PRECUM ŞI MODALITĂŢILE LOR DE


REALIZARE- FOLOSITE IN PROCESUL TERAPEUTIC CU DEFICIENŢI MINTAL.
A. Mânuirea simplă a materialelor:
Instructaj:
1. Observaţi caracteristicile diferite ale hârtiei;
2. Transformaţi-le astfel încât să devină diferite;
3. Descrieţi schimbarea sau comparaţi diferitele asperităţi.
Mijloace de realizare:
1. Mototolirea şi întinderea foliei de aluminiu;
5
2. Materiale uscate sau ude: hârtie, textile;
3. Materiale tari şi moi: creioane şi textile.
Modalităţi de exprimare:
· Să mototolim hârtia;
· Să netezim hârtia;
· Să facem mingi colorate – pentru descrierea schimburilor;
· Să rupem hârtia - hîrtia se rupe în fîşii de 2 cm şi urmează crearea de imagini ale obiectelor din
mediul inconjurător: panglici, scări, fulgi de zăpadă.
A. Lipirea diferitelor materiale pe o suprafaţă-colaje:
-Copiii sunt iniţiaţi în folosirea lipiciului;
-Se realizează un colaj mare cu diferite lucrări ale copiilor.
-exemplu: anotimpurile; confecţionarea felicitărilor de Crăciun etc.
Exemplu de activităţi:
¨ Fulgi mari de zăpadă;
¨ Poveşti cu imagini simple: copaci; casă; cîine;
¨ Covor de iarbă verde cu flori şi animale etc.
B. Modelaj:
-modelajul stimulează simţul tactil;
-copiii trebuie să cunoască:
 denumirea materialelor: plastilină; argilă, lut;
 caracteristicile materialelor: modelat, rupt, îmbinat, rulat etc.
-deprinderilor de bază se formează prin: modelarea materialelor, realizand diferite forme, lipindu-le
prin impreunarea capetelor.
Exemple de exerciţii de modelare:
 Inele colorate;
 Mingea fotbalului;
 Animale simple, copaci, case etc.

C. Încurajarea ,,Mărcilor de expresie”


-activitate artistică specifică atat copiilor, cît şi adulţilor;
Scop: dezvoltarea modalităţii expresive, personale, de a desena şi picta.
- se desenează figurativ anumite ,,mărci/urme”, care diferă de la o persoană la alta avînd caracter
personal;
- este o tehnică de grup folosită în terapia de expresie plastică;
- unii se pot înhiba, deoarece nu pot desena decît nişte ,,urme”, alţii manifestă interes şi talent în a-şi
lăsa amprentele – mărcile de expresie;
- terapeutul trebuie să asigure schimbarea materialului cu care lucrează ,,în cazul în care subiectul face
acelaşi desen;
- cei care desenează lucruri despre ei inşişi vor fi încurajaţi să povestească despre ceea ce fac, astfel
încît, interpretarea lucrării va evidenţia felul în care ei percep lumea.
Exerciţii practice:
-desene individuale, în care se folosesc: cărbune, creioane colorate, carioca;
-pictură colectivă: fiecare contribuie pe rînd la o pictură realizată pe o foaie mare de hîrtie;
-pictat colectiv - ce are ca model obiecte bi/tridimensionale:
Exemplu: ,,Trasaţi conturul unui copac mare sau al unei case şi lăsaţi-i apoi pe cei din grup să
adauge culoare, detalii şi textură”;
-trasarea unui contur în jurul corpului fiecărei persoane culcate pe o bucată mare de hîrtie, lăsînd apoi
pe fiecare să adauge detalii şi culoare.
6
Aceste activităţi artistice au şi rolul de a aduce o schimbare în rutina celorlalte metode
terapeutice; dezvoltînd exprimarea individuală a copiilor cu deficienţe şi facilitîndu-le integrarea.
Aşa cum am arătat, pictura şi desenul, în special, sunt activităţi cu un mare impact
psihoterapeutic, fiind indicate pentru toate afecţiunile/deficienţele, începînd cu cele mintale. Metodele
folosite în funcţie de deficienţă, merg de la pictura cu degetul (hemiplegicii pot desena şi picta cu
piciorul) sau cu pensula în gură (tetraplegicii) pană la cea cu rafinamente moderne prin aruncare,
pulverizare, tamponare etc. Picturile pot fi calme sau violente, în funcţie de starea sufletească a
persoanei. Atît copiii, cît şi adulţii îşi manifestă prin desen şi pictură întregul conţinut al vieţii psihice.

MELOTERAPIA (MUZICOTERAPIA)
- Muzicoterapia poate fi definită ca o terapie non-verbală care utilizează sunetul şi muzica,
sub toate formele sale, în vederea promovării, menţinerii şi restaurării sănătăţii mentale, fizice,
emoţionale şi spirituale.
Muzica are multiple calităţi non-verbale, creative, emoţionale şi structurale. Aceste calităţi sunt
utilizate în relaţia terapeutică pentru a facilita contactul, interacţiunile, conştientizarea de sine,
înţelegerea, exprimarea emoţiilor, comunicarea şi dezvoltarea personală (Canadian Association for
Music Therapy, 1994)
Cui se adresează?
Muzicoterapia se adresează unui mare numar de persoane, indiferent de vârstă, maladie sau formare
muzicală.
Copii:
 dificultăţi de învăţare
 tulburări senzoriale
 tulburări de comportament
 probleme de dezvoltare
 autism
 maladii psihice
 handicap fizic sau mental
 copii cu nevoi emoţionale ridicate, victime ale abuzului fizic, sexual sau emoţional
Adulţi:
 dezvoltare personală
 handicap fizic sau mental
 dependenţa de substanţe sau alcool
 incarcerare in penitenciare
 maladii psihice
 geriatrie, psiho-geriatrie
Muzicoterapia se poate desfăşura în cadrul şedinţelor individuale sau de grup, în instituţii sau în
cabinet privat.
Metode
Identificarea cu muzica este o condiţie esenţialǎ pentru ca terapia prin muzicǎ sǎ funcţioneze. Ea
se poate realiza fie prin intermediul tehnicilor active (improvizaţia instrumentală, cântul vocal,
compoziţia unei piese muzicale), fie prin tehnicile receptive (audierea unei lucrari muzicale).
1. Muzicoterapia activă se bazeazǎ pe improvizaţia vocalǎ sau instrumentalǎ, precum şi pe
compoziţia unor piese muzicale. Improvizaţie se face fie dual, împreunǎ cu muzicoterapeutul, fie în
grup. Un instrument simplu, ales în mod liber, reprezintǎ contactul fizic cu realitatea.
Muzicoterapia activǎ este foarte eficientǎ în lucrul cu cei care au dificultăţi în a verbaliza şi are
un efect foarte profund prin faptul cǎ permite o mai bunǎ eliberare, defulare a afectivitǎţii sau
agresivitǎţii.
7
Jocul cu instrumentele, jocul muscular, sunetul obţinut, plǎcerea resimţitǎ odatǎ cu apariţia
muzicii, tăcerea, toate acestea vor facilita apariţia comunicǎrii şi a deblocării emoţionale.
2. Muzicoterapia receptivă are la baza muzica înregistrată ce urmează a fi audiată de către
client, în compania terapeutului. Atunci când o lucrare muzicalǎ ne impresioneazǎ profund, muzica în
sine devine expresia sentimentelor, emoţiilor şi senzaţiilor trǎite. O identificare cu muzica (aici
incluzand toate elementele componente ale acesteia, de la ritm şi melodie pâna la orchestraţie), sau cu
cel care interpreteazǎ muzica, poate avea efecte foarte puternice la nivel emoţional.
FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂŢILOR EDUCAŢIONAL – TERAPEUTICE
DE TIP MUZICAL
Terapia educaţională realizată prin muzică apelează la următoarele tipuri şi forme de organizare şi
desfăşurare a activităţilor muzicale: Popovici D. V.; Niculcea D. (1997)
1. cîntecul;
2. jocurile muzicale;
3. iocurile muzicale-exerciţiu;
4. jocurile cu text şi cîntec;
5. audiţiile muzicale.
Fiind cea mai complexă artă și în același timp accesibila tuturor oamenilor, muzica dispune de
cel mai fin și mai penetrant limbaj artistic – SUNETUL.
În cazul copiilor cu dizabilități meloterapia este folosită – în special – pentru stabilirea unui alt
tip de comunicare, diferit de cel verbal. La aceștia este mai puțin important nivelul de dezvoltare al
aptitudinilor muzicale. Principalul obiectiv al meloterapiei este acela de a stabili contactul cu copilul
cu deficienţe şi de a facilita comunicarea cu terapeutul şi cu participanţii la şedinţa de terapie.

Pentru copiii cu nevoi speciale – tulburări de învaţare, deficienţa mintală etc, muzica
ocupă un loc central în joc şi în procesul de învatare prin unitatea:
 sunetului;
 mişcarii;
 limbajului.
În cadrul meloterapiei pentru copiii cu nevoi speciale (în special pentru deficientul mintal),
acestia sunt îndrumati, prin diferirite activităţi muzicale să exploreze/cerceteze cîte sunete poate scoate
un instrument, schimbînd instrumentele muzicale între ele. Această cercetare, investigare se realizează
prin folosirea corpului, a sunetelor vocale, vocii şi mediului. Astfel, copiii vor fi motivaţi în
exprimarea şi învăţarea unor lucruri noi.
Meloterapia urmăreşte prin diferite activităţi specifice deficientului mintal, următoarele aspecte:
Ø îmbogătirea vieţii personale;
Ø dezvoltarea sensibilităţii;
Ø comunicarea cu cei din jur;
Ø facilitarea integrării /contactelor sociale;
Ø prevenirea/reducerea tulburărilor de comportament;
Ø liniştirea angoaselor.

LUDOTERAPIA - Terapia prin joc reprezintă o modalitate de corectare a comportamentului copiilor,


care din diverse motive nu pot sau nu vor să verbalizeze problemele cu care se confruntă. Terapia prin
joc se adresează copiilor cu probleme de adaptare socială, copiilor care au fost abuzaţi, fizic, emoţional
sau care au suferit diverse pierderi.
În cadrul şedinţelor de terapie, terapeutul este cel care ghidează jocul copilului, încercând să
scoată la iveală problemele ascunse, pe care copilul nu doreşte sau nu poate să le gestioneze. În
funcţie deficienţa(ele), precum şi de vârsta copilului, acestuia i se dau materiale, jocuri şi jucării cu
8
care participă alături de terapeut la jocurile propuse. Fără jucării, terapeutul nu poate decât să
vorbească cu copilul, deci prin joc el poate să pătrundă în lumea copilului şi să participe alături de
acesta la exprimarea sentimentelor.
Activităţiile din cadrul terapiei cu copilul au dovedit astfel eficienţa utilizării tehnicii ”lăzii cu
nisip”, tehnică descrisă ca fiind o modalitate de utilizare a „lăzii cu nisip” şi a unor jucării în „lada cu
nisip”. Copilul are posibilitatea de a explora spaţiul de joacă, de a manipula şi nu în ultimul rând de a-
şi dezvolta creativitatea, dezvăluind astfel idei ascunse care pot fi interpretate de către terapeut.
O altă tehnică utilizată este, modelarea în terapia prin joc, utilă în lucrul cu copilul deoarece
acesta are posibilitatea de a explora cu mânuţele diverse materiale ale lumii înconjurătoare, cum este
nămolul, de altfel puţin agreat de adulţi.
Muzica este un alt aliat de nădejde în lucrul cu copilul la terapia prin joc. În terapia prin joc este
utilă folosirea muzicii în special la copii cu sindrom Down care sunt atraşi de sunetele muzicale, dar nu
numai aceştia.
Drama în terapia prin joc este modalitatea prin care copilul este ajutat să-şi rezolve problemele.
Cu ajutorul marionetelor, a jucăriilor de pluş, copilul poate învăţa să se transpună în rolul unei alte
persoane, jucând un rol, sau chiar interpretând propriul rol într-un context diferit, pe care terapeutul în
alte condiţii, nu ar fi putut să-l exploreze alături de copil.
O altă modalitate de învăţare a comportamentului dezirabil îl constituie povestirea. Povestirea
poate fi scrisă special pentru copilul cu care se lucrează în terapie sau pot fi folosite alte poveşti
cunoscute din care copilul să poată extrage în funcţie de potenţialul de care dispune, tocmai acele
răspunsuri pe care le caută, sau care se doresc a fi rezolvate de către terapeut.
Terapia prin joc reprezintă o experienţă de învăţare pentru copil. Ea se adresează tuturor
categoriilor de vârstă dar cu precădere copiilor cu vârste cuprinse între 3 şi 12 ani.