George Muller

îndrăzneala credinţei
Extrase din Autobiografia lui,
adunate şi prezentate de Alf
red Kuen
Editura Agape
Prefaţă
Prima ediţie 1995 Ediţia a 2-a
1999
Titlul original: L'Audace de la
Foi
Extrais de son Autobiographie
rassembles et presentes
par Alf red Kuen
Copyright 1982 by Editura
Emmaus (Elveţia)
Copyright 1994 by Editura
Agape
Traducerea: Olimpiu S. Cosma
Tiparul: Agape S.R.L.
Str. Podului 8
2300 Făgăraş
Tel. 068-214802
•
ISBN 973-96438-1-7
George Mliller: este mai întîi
un adolescent-problemă care
produce multe griji părinţilor
lui, apoi un tînăr care nu prea
are cu ce să se laude: alcool,
joc de cărţi, închisoare...
Cu multă sinceritate, el însuşi
ne povesteşte viaţa neînfrînată
de student, căutarea după
fericire, ca şi încercările
sincere de a scăpa de
strînsoarea patimii. în prefaţa
jurnalului său, el scrie:
„Am meditat multă vreme
asupra acestei mărturisiri: s-o
fac, sau să n-o fac. Ştiam prea
bine că poate să-mi atragă
dispreţul celorlalţi. Dar,
întrucît scopul acestei cărţi este
sublinierea bunătăţii lui Dum-
nezeu, mi s-a părut de bine că
trebuie să spun pe scurt ceea
ce am fost altădată, pentru ca
să iasă cu atît mai mult în
evidenţă ceea ce a făcut
Domnul pentru mine".
într-adevăr, dintr-odată s-a
petrecut o întoarcere cu 180 de
grade: o seară anume urma să-
i zdruncine din temelii întreaga
existenţă. Asistăm, uimiţi, la
reconstruirea vieţii sale pe
nişte baze noi. Etapă cu etapă,
atît eşecurile, cît şi reuşitele
sunt notate în jurnal cu o
sinceritate mişcătoare.
Un om al lui Dumnezeu
Citindu-i jurnalul intim, îl
însoţim aproape zi de zi, luăm
parte la căutările şi la
meditaţiile sale, la
descoperirile sale din Biblie şi
mai ales la răspunsurile
extraordinare la rugăciuni.
Puţin cîte puţin, Dumnezeu îi
încredinţează responsabilităţi.
Orfanii erau pe atunci izgoniţi
în azile sau închisori. Treptat,
gîndul de a face ceva pentru ei
se instalează tot mai mult în
mintea lui G. Miiller. Dar cum
să hrăneşti şi să adăposteşti
aceşti orfani? Dumnezeu însă
dispune de aceste mijloace. în
jurnalul său asistăm, cu un
interes eres-
cînd, la împlinirile unor
rugăciuni zilnice, care vor
permite creşterea a circa zece
mii de copii.
Pe vreo zece mii de pagini, el
notează, ca un contabil
conştiincios, cîte lire sterline,
şilingi şi peni a primit. Acestea
sunt tot atîtea mărturii ale
fidelităţii lui Dumnezeu.
Fondatorul unei societăţi
biblice şi misionare
G. MUUer îşi aută forţa şi
îndrumările lui Dumnezeu în
citirea zilnică a Bibliei. în
jurnalul său, el ne dă sfaturi
preţioase despre felul în care
să citim Scriptura. El vrea să
împartă cu alţii comoara pe
care a descoperit-o. De aceea,
el întemeiază „Societatea
pentru răspîndirea Sfintelor
Scripturi", adică o societate
biblică şi misionară care a tri-
mis şi susţinut financiar zeci
de colportori şi de misionari în
toată lumea, în Anglia, în
Europa şi pînâ în India au fost
fondate numeroase şcoli
creştine, pentru ca copiii
săraci, neglijaţi de guvernele
de atunci, să poată citi Biblia.
Jurnalul său este presărat cu
aluzii la aceste eforturi.
Conducător în Mişcarea
fraţilor
Majoritatea biografilor se
opresc aici. Dar G. MUller a
jucat de asemenea un rol de
primă mărime în „Mişcarea
fraţilor". Pe vremea cînd era
pastor al unei mici biserici din
Teignmouth, el a redescoperit,
împreună cu prietenul său
Craik, ce ne învaţă Biblia
despre Biserică, în jurnalul
său se citeşte felul în care au
explorat ei metodic Cuvîntul
lui Dumnezeu cu privire la
tema botezului, a Sfintei Cine,
a practicării diferitelor lucrări,
rolul prezbiterilor (mai-
bătrînilor)... şi modul în care
au pus imediat în practică
aceste învăţături.
în aceeaşi epocă, alţi creştini se
constituiau în adunări de
credincioşi în toată Anglia şi
Irlanda. G. Muller este
recunoscut în scurtă vreme
drept unul dintre conducătorii
acestei „Mişcări a fraţilor".
Sute de adunări iau naştere în
lume ca urmare a acestei
puternice treziri. Din
nenorocire, în 1848,
comunităţile sunt zguduite de
profunde deosebiri de păreri.
Tot în jurul lui G. Muller se
vor regrupa toţi cei care vor să
rămînă în învăţătura de
început a „Adunării fraţilor".
Jur-
nalul nu vorbeşte nimic despre
rolul său în această Mişcare,
dar istoriografii Adunărilor au
reconstituit tabloul datorită
documentelor de epocă. Toate
aceste date au fost regrupate în
capitole incluse în ordine
cronologică în paginile
povestirii.
Misionar
în fine, la apusul vieţii sale, G.
Muller poate să-şi realizeze
personal visul de a duce
Cuvîntul lui Dumnezeu în
ţările de peste mare. Prin
călătoriile sale neobosite vreme
de cincisprezece ani, el a ajuns
cu lucrarea sa pînă la
marginile lumii, atingînd, prin
predicile sale, zeci de mii de
ascultători de pe continente
diferite.
De-a lungul jurnalului său
vom descoperi în el, rînd pe
rînd, pe pastor, pe educator, pe
organizator, pe evanghelist, pe
misionar. Dar mai ales
personalitatea sa ne va lăsa
impresia cea mai profundă.
Citin-du-i autobiografia, nu
poţi decît să fii uimit de
multitudinea calităţilor sale şi
de echilibrul pe care a ştiut să-
1 realizeze între ele: cugetător
şi om de acţiune, teolog şi
organizator, pasionat de Biblie
şi de acţiunea socială, orator
cunoscut în toată lumea şi
totuşi unul dintre creştinii cei
mai umili. Astfel, se înţelege de
ce a exercitat el prin viaţa,
credinţa şi predicarea sa o
influenţă atît de profundă şi de
trainică asupra
contemporanilor săi, ca şi
asupra generaţiilor următoare.
în lunga sa existenţă - a rămas
în posesia tuturor facultăţilor
mintale pînă la vîrsta de 93 de
ani - a realizat o lucrare care
ar fi reuşit uşor să umple două
sau trei vieţi înde-ajuns de
remarcabile ca să justifice o
biografie.
Biografiile sale
El şi-a publicat prima sa
autobiografie înainte de vîrsta
de treizeci de ani. Relatarea
felului în care Dumnezeu 1-a
condus pe George MUller (A
Narrative of some of the Lords
Dealings with George Muller),
apărută în 1873 atunci cînd
autorul ei era la începutul
celui de-al treilea deceniu de
viaţă, a cunoscut imediat o
răspîndire extraordinară:
reeditată, completată, tradusă
în alte limbi, ea a făcut turul
lumii. Pentru ultimii ani de
viaţă, soţia sa preia ştafeta şi îi
relatează
călătoriile (Preaching Tours
and Missionary Labours of
George Miiller, Londra, 1883).
Acest jurnal a fost publicat mai
tîrziu în formă prescurtată*. El
a furnizat materialul a
numeroase biografii, dar, aşa
cum zice autorul celei mai
celebre dintre ele, A.T. Pierson,
nimic „nu poate avea valoarea
a ceea ce a scris însuşi G.
Miiller". De aceea, atît cît este
posibil, îi vom da cuvîntul,
mulţumindu-ne să adăugăm, la
nevoie, puţin mortar între
cărămizi.
Unii cititori se vor mira poate
de aparenta dezordine a unora
dintre capitole, dar nu este
oare lucrul acesta o oglindire
fidelă a vieţii, în care bucuriile
şi greutăţile, încercările şi
izbăvirile se succed, în care se
urmăreşte în acelaşi timp
realizarea diferitelor obiective,
în care se împletesc citirea
Bibliei, lucrul în serviciul lui
Dumnezeu şi viaţa bisericii?
Vorbind despre eroii credinţei
din vechiul legămînt, autorul
epistolei către evrei zice cu
privire la Abel: „Şi prin
credinţa lui vorbeşte el încă,
deşi a murit" (Evr.ll:4). Dacă
el şi-ar fi scris epistola în seco-
lul 20, ar fi adăugat fără
îndoială la acest impresionant
„nor de martori" pe eroii
credinţei din noul legămînt,
printre care George Miiller ar
fi avut cu siguranţă un loc de
cinste. Şi el continuă să ne
vorbească prin credinţa sa,
prin consacrarea sa, prin viaţa
sa de rugăciune, prin iubirea
sa pentru Domnul şi pentru
Cuvîntul. Său, prin zelul său
neobosit, prin statornicia sa, pe
scurt, prin toată viaţa sa. Fie
ca acest exemplu să ne
îmboldească să-i „imităm
credinţa", căci şi secolul
nostru are nevoie, mai mult ca
orice altceva, de oameni
echilibraţi, întemeiaţi în
Cuvîntul lui Dumnezeu, şi care
să pună acest Cuvînt în
practică.
A.K.
* Prin co-directorul
orfelinatelor, M.F. Bergin
(Autobiography of G. Miiller,
Londra, 1905), şi, mai recent,
de A. Rendle Short (The Diary
of George Miiller, Londra,
1954).
Capitolul 1
O tinereţe puţin promiţătoare
Copilăria
M-am născut la 25 septembrie
1805 în Prusia.
Tatăl meu îşi creştea copiii
după principiile lumii; el ne
dădea sume de bani destul de
mari, nu ca să-i cheltuim, zicea
el, ci ca să învăţăm să avem
avere fără s-o cheltuim. Mi se
întîmpla deseori să-mi risipesc
banii pe lucruri fără folos, apoi
să spun vreo minciună tatălui
meu. Mi se întîmpla adesea
chiar să iau banii care i se
dădeau tatălui meu şi care
aparţineau guvernului. Car
urmare, tatăl meu a fost obli-
gat în mai multe rînduri să
completeze din buzunarul
propriu ceea ce .lipsea. Iar eu
n-aveam zece ani!
Furturile urmau unul după
altul; de aceea, tatăl meu s-a
hotărît într-o zi să numere o
sumă de bani pe care a lăsat-o
în camera în care mă găseam,
apoi a ieşit. Cînd m-am văzut
singur, am luat o parte din ei
pe care am ascuns-o în pantofi,
între picior şi talpă. Cînd s-a
întors tatăl meu, a numărat
banii, şi-a dat seama că lipsea
ceva, m-a percheziţionat şi a
găsit banii pe care-i
şterpelisem.
Pedeapsa pe care am primit-o
cu această ocazie n-a însemnat
mare lucru pentru mine, ci m-a
făcut să meditez la modul în
care puteam să fiu mai
îndemînatic data următoare.
Deci, nu a fost atunci ultima
oară că m-am făcut vinovat de
furt.
Studii la Halberstadt
Aveam zece ani şi jumătate
cînd am fost trimis la
Halberstadt ca să încep acolo
studiile de limbi clasice
necesare intrării mai tîrziu la
universitate. Tatăl meu dorea
să devin preot. El nu se gîndea
la lucrarea lui Dumnezeu, ci
voia ca să am mai tîrziu o
situaţie frumoasă. La
Halberstadt, timpul meu era
împărţit între studiu, citirea de
romane şi distracţii, în ciuda
tinereţii mele. Am rămas acolo
pînă la vîrsta de doisprezece
ani.
l
10
în această epocă mi-am pierdut
mama. Chiar în noaptea în
care a murit, eu, neştiind de
starea în care se afla, jucasem
cărţi pînă la ora două noaptea.
A doua zi, duminică, m-am dus
la circiumă cu tovarăşii; apoi,
pe jumătate beţi, ne-am
plimbat pe străzile oraşului.
Luni am luat parte pentru
prima dată la cursurile
pregătitoare pentru
confirmare, dar nu eram prea
atent la ceea ce se zicea. Cînd
am ajuns în camera mea, l-am
găsit pe tatăl meu care mă
căuta pe mine şi pe fratele meu
ca să mergem la
înmormîntarea mamei mele.
Această încercare n-a lăsat o
urmă durabilă asupra mea, şi
eu continuam să mă adîncesc
tot mai mult în rău. Cu trei sau
patru zile înainte de
confirmarea mea, şi prin
urmare înaintea primirii mele
la Cină, m-am făcut vinovat de
un păcat grosolan; şi chiar în
ajunul zilei în care am fost
confirmat, pe cînd, după
tradiţie, îmi mărturiseam
preotului păcatele în sacristie,
am furat în deplină cunoştinţă
de cauză o parte din banii pe
care mi-i dăduse tata pentru el.
Cu aceste sentimente, şi
neştiind nimic despre
rugăciune, adevărata pocăinţă,
credinţă, planul de salvare, am
fost confirmat şi m-am
apropiat pentru prima oară de
Sfînta Cină în duminica care a
urmat după Paşte, în anul
1820.
Totodată, am rămas acasă
după-amiază şi seara, şi am
luat hotărî-rea să-mi părăsesc
viciile şi să învăţ mai mult.
Cu toate acestea, deoarece nu
mă bizuiam pe Dumnezeu, ci
numai pe mine însumi, aceste
hotărîri au rămas fără urmări,
şi în scurtă vreme am devenit şi
mai rău ca înainte. Pînă în
iulie 1821, studiul şi plăcerile
mi-au împărţit timpul. Acestea
din urmă aveau partea leului:
cîntam la pian şi la chitară,
citeam romane şi frecventam
circiumele, în ciuda tuturor
hotărîrilor mele de a-mi
schimba viaţa. Adesea,
cheltuiam în plăceri banii
destinaţi întreţinerii mele, şi
am ajuns de cîteva ori în
încurcături băneşti. Foamea
m-a împins într-o zi chiar să
fur raţia unui soldat în trecere,
găzduit în casa în care locuiam
eu.
Colegiul din Magdeburg
în iulie 1821, tatăl meu a fost
numit în funcţie aproape de
Magdeburg. L-am rugat să-mi
dea voie să plec din
Halberstadt şi să intru în
colegiul din Magdeburg. Mă
gîndeam că, despărţit de
tovarăşii mei de
11
destrăbălare şi departe de
anumite capcane, o să ajung să
duc o viaţă mai bună. Tatăl
meu a fost de acord. Dar, cum
eu nu-I ceream sfatul lui
Dumnezeu, am continuat să
cobor panta păcatului.
M-am instalat atunci în casa
părintească, unde am trăit
aproape fără supraveghere.
însărcinat să percep în contul
tatălui meu nişte sume mari de
bani care îi erau datorate,
dădeam chitanţe pentru banii
primiţi, dar luam din ei o bună
parte pentru mine, făcîndu-1
pe tatăl meu să creadă că nu
fusese decît o plată parţială.
M-am dus de două ori în oraş
ca să închiriez o cameră într-
un hotel de lux, şi mi-am
cheltuit acolo toţi banii.
M-am dus într-o zi în hotelul
dintr-un sat aflat în
împrejurimile oraşului
Brunswick, şi am stat acolo
fără să plătesc. După o
săptămî-nă, proprietarul,
bănuitor, mi-a dat nota de
plată. Pentru că nu aveam cu
ce plăti, a trebuit să-mi las
zălog cele mai bune haine. Am
trecut pe lîngă închisoare ca
prin urechile acului.
De acolo, m-am dus la
Wolfenbiittel, la vreo opt
kilometri, şi m-am instalat
confortabil la han, ca şi cum
aş avea buzunarele doldora de
bani. Am rămas acolo două
zile, apoi m-am gîndit cum să
fac să-mi iau tăpăşiţa, căci n-
aveam nimic să las în gaj. în
dimineaţa celei de a treia zi,
am ieşit liniştit din curte şi apoi
am luat-o la fugă. Dar am fost
văzut şi chemat înapoi cu
strigăte. Trebuia să mă întorc
şi să explic situaţia. Hangiul a
fost fără milă. A pus mîna pe
mine şi m-a dus la jandarmerie
între doi soldaţi. Ofiţerul m-a
supus unui interogatoriu lung,
care a durat trei ore. Apoi m-a
dus la închisoare. Astfel, la
vîrsta de şaisprezece ani, am
fost închis cu hoţii de profesie
şi cu criminalii şi supus
aceluiaşi regim ca şi ei. Am
fost ţinut în închisoare
douăzeci şi cinci de zile, pînă
ce tatăl meu a trimis banii pen-
tru ca să plătească hangiul,
şederea meu în închisoare şi
călătoria mea la întoarcere.
După ce m-a pedepsit cu
asprime, tatăl meu m-a dus cu
el la Scho-enebeck. Mi-am dat
silinţa să-i recîştig favoarea. în
aparenţă, purtarea mea a
devenit exemplară; de
asemenea, la puţin timp după
aceea, el a uitat totul. Cu toate
acestea, inima mea a rămas
aceeaşi: cu desă-vîrşire rea.
(De la colegiul din Magdeburg,
G. MUller a fost transferat la
cel din Nordhausen).
12
13
Gimnaziul din Nordhausen
Am rămas doi ani şi jumătate
în gimnaziul din Nordhausen.
Acolo, am studiat cu zel clasicii
latini, franceza, istoria,
germana. Fiind în pensiune la
director, i-am cîştigat rapid
stima prin munca şi purtarea
mea. Mă lua cu sine în
plimbări ca să converseze cu
mine în latină. Pe vremea
aceea aveam obiceiul de a mă
scula la ora patru, iarna ca şi
vara, şi de a studia toată ziua
pînă la ora zece seara.
în timp ce purtarea mea bună
îmi aducea stima semenilor
mei, de Dumnezeu nu-mi păsa,
şi în ascuns trăiam în păcat.
Cuvîntul lui Dumnezeu nu mă
interesa. Posedam o sumă
bunicică de bani, dar Biblie nu
aveam. Dădeam mai multă
importanţă operelor lui
Horaţiu, Cicero, Voltaire şi
Montaigne decît Cărţii
inspirate.
în multe rînduri, îmi zisesem
că trebuie să-mi schimb
purtarea şi să devin un alt om.
Gîndurile acestea mă obsedau
mai ales atunci cînd, de două
ori pe an, mă împărtăşeam
împreună cu ceilalţi elevi. Eu
încercam să mă schimb. în
ajunul zilei în care trebuia să
mă împărtăşesc mă abţineam
de la anumite lucruri. în ziua
respectivă, eram serios. O dată
sau de două ori, atunci cînd
aveam în gură pîinea ce
simboliza corpul frînt, am
promis să devin mai bun,
crezînd că din cauza acestui
jurămînt o să reuşesc să mă
schimb. Dar, încă de a doua zi,
recădeam în starea rea
dinainte.
Eram tot mai stricat: acum
puteam minţi fără să roşesc.
Viaţa dezordonată pe care o
duceam mă făcuse să
contractez nişte datorii pe care
nu le puteam plăti, deoarece
tatăl meu de abia îmi putea
plăti taxele şcolare. într-o zi,
am primit de la el o anumită
sumă de bani. Am arătat-o
intenţionat camarazilor mei.
La scurtă vreme după aceea,
am pretins că cineva a forţat
broasca cufărului meu şi că
mi-a furat banii. Ca să
îndepărtez bănuielile care ar fi
putut cădea asupra mea, am
spart şi cutia chitarei mele.
Simulînd groaza şi teama, m-
am repezit pe jumătate
dezbrăcat în camera
directorului ca să-i spun de
furtul căruia îi căzusem pradă.
Am fost foarte compătimit de
ceilalţi, şi nişte prieteni au
strîns bani ca să-mi ofere
echivalentul sumei pe care
pretindeam că o pierdusem. în
acelaşi timp şi pentru acelaşi
motiv, am obţinut de la
oamenii cărora le datoram
bani noi răgazuri. Dar
uneltirile mele necinstite m-au
făcut suspect, iar directorul şi-
a pierdut încrederea în mine.
Admir răbdarea lui Dumnezeu
cu privire la mine. De
asemenea bunătatea Sa: dacă
ar fi permis ca să fie chemată
poliţia, aş fi fost repede
descoperit. Din mai multe
motive (şi josnicia purtării
mele în această chestiune nu
era dintre cele mai mici
motive), am ■fost fericit să plec
din această şcoală la
Universitate.
Student la Halle
în sfîrşit îmi atingeam scopul
propus! De acum eram student
la universitate, şi fusesem
primit cu o medie onorabilă.
Prin aceasta, obţineam dreptul
să predic în Biserica luterană;
cu toate acestea, eram tot
nenorocit, tot depărtat de
Dumnezeu! Sosind la Halle
luasem cele mai energice
hotărîri ca să-mi îndrept viaţa
într-o cu totul altă direcţie şi
să-mi schimb comportarea.
Trebuia neapărat s-o fac, mă
gîndeam eu, şi asta din două
motive: primul, pentru că
presupuneam că nici o parohie
n-o să vrea să mă primească ca
preot cu viciile mele; al doilea,
pentru că ştiam că, fără o
cunoaştere profundă a
teologiei, nu voi putea obţine
una dintre acele parohii bune
păstrate, în Prusia,
candidaţilor care au primit cele
mai bune note la examene.
Vai, de abia ajunsesem la
universitate, că toate hotărîrile
mele s-au năruit. Mai mult ca
niciodată înainte, eram acum
singurul meu stă-pîn; nici un
control nu se mai exercita
asupra mea. Eram acum stu-
dent la teologie, şi totuşi am
căzut din nou în obiceiurile
mele vicioase. Cînd n-am mai
avut bani, am împrumutat pe
bază de amanet, şi astfel m-am
despărţit de ceasul meu, de
rufaria mea şi în cele din urmă
de hainele mele, ceea ce nu m-
a împiedicat să fac noi
împrumuturi. Această viaţă de
risipă, această viaţă nenorocită
era departe de a mă mulţumi,
şi nu găseam bucurie în ea.
Dar încă nu cunoşteam tris-
teţea, părerea de rău după voia
lui Dumnezeu, ca urmare a
faptului că ştii că L-ai supărat.
într-o zi, pe cînd eram în
circiumă în compania cîtorva
studenţi la fel de „la modă" ca
şi mine, am zărit pe unul din
foştii colegi de şcoală numit
Beta, pe care-1 dispreţuisem
altădată, deoarece era serios şi
disciplinat. M-am gîndit pe loc
că dacă aş avea nişte tovarăşi
mai buni, mi-aş îmbunătăţi
purtarea, şi îndată m-am
apropiat de el.
Dar, chiar în clipa aceea, Beta
era pe cale să se debaraseze de
creşti-
14
nismul lui ca să guste din
plăcerile lumii pe care, pînă
atunci, le ignorase aproape
total. Eu, care nu ştiam lucrul
acesta, am început să-i caut
prietenia ca să mă ajute să-mi
schimb viaţa! Iar el mi-a
mărturisit mai tîrziu că fusese
fericit de avansurile mele,
pentru că se baza să ajungă cu
ajutorul meu în cercurile
„unde te distrezi". Astfel că,
din nou, biata mea inimă o lua
pe căi greşite. Dar Dumnezeu,
în infinita Sa milă, a permis
totuşi ca acest tînăr să devină
pentru mine o unealtă de
binecuvîntare pentru viaţă şi
pentru eternitate, dar nu aşa
cum îmi imaginasem.
La începutul lui august 1825,
Beta, alţi doi studenţi şi cu
mine am plănuit să străbatem
ţara cu poştalionul timp de
patru zile. Această călătorie -
care m-a costat unul din
ultimele obiecte pe care le mai
aveam - n-a făcut decît să-mi
dezvolte dorinţa de a merge şi
mai departe. Am propus
camarazilor mei să
întreprindem o călătorie în El-
veţia. Am făcut rost de nişte
paşapoarte false şi, ca să
căpătăm bani, am dus la cel
care dădea împrumuturi pe
amanet toate lucrurile de care
ne puteam lipsi, chiar şi cărţile
noastre.
Călătorie în Elveţia
în 18 august am plecat din
Halle. Călătoria noastră a
durat patruzeci şi trei de zile;
aproape totdeauna am călătorit
pe jos, şi, în sfîrşit, mi-am
văzut visul împlinit: să văd
Elveţia!
Fusesem ales ca să am grijă de
punga cu bani a micii noastre
caravane, dar, ca şi Iuda, am
făcut ce am făcut şi nu am
plătit decît două treimi din
ceea ce au plătit prietenii mei.
După o vreme, oboseala s-a
făcut simţită, chiar în
contemplarea celor mai
minunate peisaje. Am fost
fericit să mă întorc acasă.
în 29 septembrie am sosit la
Halle, unde fiecare s-a grăbit
să ajungă la casa părintească.
în ce mă priveşte, trebuia să
potolesc neliniştea tatălui meu
cu privirile la cheltuielile
călătoriei, şi am reuşit lucrul
acesta prin minciună. în
timpul următoarelor trei
săptămîni de vacanţă am luat
din nou cele mai bune hotărîri.
Dar, încă o dată, a trebuit să
fac experienţa că eforturile
omului care se sprijină pe
propriile sale forţe sunt
zadarnice. De îndată ce am
revenit în Halle, cu banii în
buzunar, am uitat totul.
15
Pe atunci eram o mie două
sute de studenţi la universitate.
Din acest număr, nouă sute
studiau teologia şi aveau
autorizaţia să. predice. Dar
cred că dintre noi toţi nu s-ar fi
găsit nouă tineri care să se
teamă de Dumnezeu... Eu nu
aveam Biblie şi nu deschisesem
de ani de zile această Carte.
Nu mergeam decît rar la
biserică; dar, aşa cum era
obieciul, mă împărtăşeam de
două ori pe an. Pînă la
începutul lui noiembrie 1825,
nu auzisem încă niciodată
predicîndu-se Evanghelia.
Niciodată nu-mi spusese
cineva că vrea să trăiască după
învăţăturile Scripturii cu
ajutorul lui Dumnezeu. Pe
scurt, credeam că toată lumea
semăna cu mine mai mult sau
mai puţin.
Capitolul 2
O cotitură decisivă
Convertirea
într-o sîmbătă după-amiază,
către mijlocul lui noiembrie în
acest an 1825, m-am întors de
la plimbare cu prietenul meu
Beta; el mi-a spus că acum se
duce în fiecare sîmbătă seara
la o adunare în casa unui
comerciant creştin pe nume
Wagner. Am întrebat imediat
ce se face acolo. Prietenul mei
mi-a spus că se citeşte Biblia,
apoi oamenii se roagă, cîntă
cîntări, şi se citeşte o predică
tipărită. Cum mi-a spus lucrul
acesta, mi s-a părut că am
descoperit un lucru după care
am suspinat toată viaţa, şi i-am
zis lui Beta ce mult mi-ar
plăcea să merg şi eu acolo. Dar
prietenul meu, cunoscîndu-mi
deprinderile uşuratice, a
şovăit, temîndu-se că o să mă
plictisesc dacă o să mă duc
acolo... în sfîrşit, a promis că
va veni să mă ia chiar în
aceeaşi seară.
Am plecat deci împreună la
adunare. Necunoscîndu-i încă
pe creştinii, nici marea bucurie
pe care o simt atunci cînd îi
văd pe păcătoşi interesîndu-se
de lucrurile divine, mi-am
cerut scuze că am venit acolo.
Niciodată nu voi uita
răspunsul fratelui: „Vino ori
de cîte ori îţi va face plăcere,
casa mea şi inima mea îţi sunt
deschise". După ce s-a cîntat o
cîntare, fratele Kayser,
actualmente misionar al
Societăţii Misionare din
Londra în Africa, a
îngenuncheat ca să ceară lui
Dumnezeu să ne binecuvînteze
strîngerea. Acest mod de a se
prezenta înaintea lui
Dumnezeu a făcut asupra mea
o impresie extraordinară. încă
nu mai văzusem pe cineva
îngenunchind! Eu nu
îngenuncheasem încă
niciodată ca să mă rog!
Pe urmă s-a citit din Biblie şi
apoi o predică tipărită (în
Prusia este interzisă
comentarea Scripturilor dacă
nu este prezent un preot sau
pastor autorizat). După ce s-a
cîntat o altă cîntare, domnul
Wagner a terminat întrunirea
prin rugăciune. Am simţit
limpede că, în ciuda
cunoştinţelor mele, eram
incapabil să mă rog ca acest
om neînvăţat: am fost profund
impresionat, fericit, dar n-aş
putea explica de ce.
întorcîndu-mă acasă, i-am zis
prietenului meu: „Tot ceea ce
am văzut în Elveţia, toate
plăcerile noastre trecute nu
sunt nimic în com-
17
paraţie cu această seară". Nu-
mi mai amintesc dacă în
aceeaşi seară m-am pus pe
genunchi ca să mă rog, dar
ceea ce ştiu bine este că atunci
cînd m-am culcat, în inima
mea locuiau bucuria şi pacea.
Toate acestea arată că Domnul
poate să lucreze în diferite
feluri. Sunt convins că
Dumnezeu Şi-a început deja
lucrarea în mine dîndu-mi
bucuria Sa, deşi mă aflam încă
în cea mai mare neştiinţă, şi
nu simţeam nici tristeţea, nici
pocăinţa după voia lui
Dumnezeu. Această seară a
fost clipa decisivă din viaţa
mea. încă de a doua zi, şi
aproape în fiecare zi, am
revenit la domnul Wagner ca
să citesc Biblia cu el şi cu un
alt frate. Mi-ar fi fost imposibil
să aştept pînă sîmbătă urmă-
toare.
De atunci, viaţa mea s-a
schimbat. Am părăsit tovărăşia
vechilor mei prieteni; n-am
mai pus piciorul în cîrciumi;
n-am mai spus minciuni, deşi
foarte rar mi se mai întîmplă
încă să mă îndepărtez de
adevăr. Am renunţat şi la ideea
nutrită de cîtva timp de a face
o călătorie la Paris.
De acum, nu am mai trăit în
mod obişnuit în păcat, deşi
acesta mai reuşea uneori să
mă mai domine; dar atunci
resimţeam tristeţea cea mai
profundă. Citeam Biblia, mă
rugam deseori, îi iubeam pe
fraţi, mă duceam la biserică cu
sentimentele pe care le cere
Dumnezeu, şi am rămas fidel
lui Cristos In ciuda tuturor
batjocurilor studenţilor.
Ceea ce nu putuseră face nici
îndemnurile, nici poveţele
tatălui meu sau ale prietenilor
mei, ceea ce nu putuseră face
hotărîrile mele bune, iubirea
lui Isus (corect este: Iesus)
îndeplinea în mine şi mă făcea
să renunţ la viaţa mea de
păcat. Oricine vrea să găsească
forţa de a învinge răul trebuie
să o caute în Cristos. El o va
găsi acolo, pentru că, pe
Calvar, Cristos Şi-a dat sîngele
pentru noi.
începuturi în viaţa creştină
în ianuarie 1826, am început
pentru prima oară să citesc
ziare misionare, şi îndată am
simţit născîndu-se în mine
marea dorinţă de a deveni
misionar. Mă rugam mult cu
privire la lucrul acesta, şi
această dorinţă n-a făcut decît
să crească. Dar, vai, frumosul
meu zel n-a ţinut mult; şi iată
de ce: întîlneam deseori o fată
la adunările de sîm-
18
19
bată seara; era singura tînără
pioasă pe care o cunoşteam, şi
nu după multă vreme am simţit
pentru ea o simpatie deosebită.
Inima mea şi gîndurile mele s-
au întors de la lucrarea
misionară, căci aveam motive
să cred că părinţii ei n-o vor
lăsa niciodată să plece în
misiune. Rugăciunile mele au
devenit atunci reci şi
formaliste, şi curînd nu m-am
mai rugat deloc sau puţin.
Bucuria Domnului m-a
părăsit. Starea a-ceasta a durat
cam şase săptămîni. Cam pe la
Paşte, am asistat la plecarea
unui drag frate ca misionar:
Herman Ball, om învăţat şi fiu
al unor părinţi foarte bogaţi,
pleca ca să lucreze printre
evreii din Polonia, împins de
iubirea lui Cristos, el alegea
cîmpul de misiune mai degrabă
decît parohia confortabilă din
apropierea alor săi. Lucrul
acesta a făcut asupra mea o
impresie profundă. Am făcut o
comparaţie între noi doi, şi m-
am gîndit la atitudinea mea din
zilele trecute. Eu renunţasem
la lucrarea misionară - şi
aproape la Domnul însuşi -
pentru dragostea unei fete!
în urma acestui examen de
conştiinţă, am putut să renunţ,
cu ajutorul lui Dumnezeu, la
această afecţiune căreia mă
lăsasem pradă fără ca mai
înainte să mă rog şi care mă
trăsese departe de Dumnezeu.
De îndată ce-am luat această
decizie, Domnul S-a întors spre
mine; şi pentru prima dată în
viaţa mea, m-am predat Lui
total şi fără rezerve.
în această epocă am început să
mă bucur de „pacea lui
Dumnezeu care întrece orice
pricepere". Bucuria mea se
revărsa. I-am scris tatălui meu
şi fratelui meu ca să-i rog să-L
caute pe Domnul, şi le-am spus
cît eram de fericit. îmi
imaginam atunci că dacă ei şi-
ar da seama de calea fericirii,
ar intra pe ea cu bucurie. Spre
marea mea surpriză, am primit
de la tatăl meu un răspuns din
care străbătea iritarea şi mînia.
Atracţia misiunii
în acea perioadă, doctorul
Tholuck a fost numit ca
profesor de teologie la
Universitatea din Halle.
Numirea lui a atras îndată la
Halle pe studenţii creştini din
diferite localităţi. Simţeam din
nou dorinţa de a deveni
misionar, astfel că m-am dus la
tatăl meu ca să-i cer consimţă-
mîntul. Fără acest
consimţămînt nu putearrTintra
în nici unul dintre institutele
misionare germane. Tatăl meu
a arătat cea mai vie nemul-
ţumire. El cheltuise sume mari
de bani pentru studiile mele, în
ideea
de a-şi sfîrşi paşnic viaţa
alături de mine într-un
prezbiteriu... şi acum trebuia
să renunţe la această speranţă!
S-a înfuriat pe mine şi mi-a
spus că de acum nu mai eram
fiul său. în ciuda acestui lucru,
Domnul m-a ajutat să rămîn
ferm în hotărîrea luată. Atunci
tatăl meu a început să mă
roage cu lacrimi, ceea ce a fost
infinit mai dureros pentru
mine; cu toate acestea, cu
ajutorul divin, n-am slăbit...
înainte de a părăsi casa
părintească, am putut avea o
discuţie cu fratele meu. I-am
amintit de viaţa mea din trecut
şi i-am explicat că acum
trebuie să trăiesc pentru
Domnul care mă eliberase şi
mă binecuvîntase. Mai mult ca
niciodată, aveam nevoie de
bani pentru ultimii mei doi ani
de universitate, dar m-am
hotărît să nu mai recurg la
tatăl meu pentru cheltuielile de
întreţinere. Nu-i puteam
accepta ajutorul, pentru că-i
răpisem speranţa nutrită atîta
timp de a trăi mai tîrziu cu
mine. Datorită lui Dumnezeu,
mi-am putut ţine hotărîrea.
Am continuat să mă gîndesc la
misiune, şi eram nerăbdător să
iau o hotărîre într-un sens sau
în celălalt. în loc să aştept cu
răbdare şi să mă rog cu privire
la aceasta, am decis să trag la
sorţi ca să aflu gîndul
Domnului: am cumpărat un
loz de la Loteria regală
spunînd lui Dumnezeu că dacă
aş cîştiga ceva, aş crede că vrea
să plec, iar în caz contrar să
rămîn. Lozul meu a ieşit
cîştigător cu o sumă mică. Ca
urmare, am scris Societăţii
misionare din Berlin, dar
cererea mea n-a fost aprobată
din cauza opoziţiei tatălui meu.
Necesitatea pregătirii
La foarte puţin timp după
aceea, mi s-a dat să înţeleg,
într-o anumită măsură,
eroarea în care căzusem. Cum
ar fi putut învăţa pe alţii unul
aşa de neştiutor ca mine? Fără
îndoială, eram născut din nou,
şi mă bazam numai pe Cristos
în privinţa salvării mele; dar n-
aş fi putut în clipa aceea să
expun în mod clar adevărurile
fundamentale ale Evangheliei.
Era deci potrivit ca să caut mai
întîi să am o mai bună
cunoaştere a lucrurilor eterne
prin rugăciune, studiul
Scripturilor şi o viaţă
transformată. Cît despre
nerăbdarea mea de a fi lămurit
în chestiunea unei cariere
misionare, ea arăta că încă nu
eram gata de a înfrunta
dificultăţile şi încercările care
o însoţesc în general. Ori, în
loc de a examina cu grijă
starea inimii mele şi
cunoştinţele mele în
20
21
lumina declaraţiilor Scripturii
privind pe „cel care dă
învăţătură", eu recursesem la
tragerea la sorţi!
Ca să cunoaştem gîndul
Domnului, trebuie să folosim
nişte mijloace conforme cu
Cuvîntul lui Dumnezeu:
rugăciunea, citirea Bibliei şi
indicaţiile Spiritului
(Spiritului) Său. Să ne
apropiem într-un mod
statornic, repetat de
Dumnezeu, cerîndu-I să ne
înveţe prin Spiritul Său cu
ajutorul Cuvîntului Său. Zic:
„prin Spiritul Său cu ajutorul
Cuvîntului Său", pentru că
dacă presupunem că
Dumnezeu ne conduce să
facem cutare sau cutare lucru
pentru că faptele sunt cutare
sau cutare, deşi Cuvîntul Său
se opune acestei decizii, ne
înşelăm pe noi înşine.
Aş spune aici, în legătură cu
cele de mai sus, că Domnului
I-a plăcut să-mi dea, încă de la
începutul vieţii Sale în mine, o
măsură de simplitate
copilărească şi o deschidere
pentru lucrurile domeniului
spiritual. Pe cînd eram încă
foarte neştiutor despre
Cuvîntul Său, şi mi se întîmpla
uneori să păcătuiesc în
acţiune, puteam totuşi să aduc
Domnului în rugăciune
amănuntele cele mai intime
din viaţa mea, şi am făcut
experienţa că „pietatea este
folositoare la toare, avînd pro-
misiunea vieţii, a celei de acum
şi a celei viitoare".
Iniţierea în lucrarea creştină
Datorită lui Dumnezeu, deşi
eram încă slab şi neştiutor,
simţeam dorinţa de a fi
folositor altora. Cel care îl
servise pe Satan cu atîta zel
căuta acum să cîştige suflete
pentru Cristos. în fiecare lună,
expediam ici şi colo trei sute de
ziare misionare. Răspîndeam şi
vindeam un număr mare de
tractate cu care îmi umpleam
buzunarele ca să am ce să dau
în timpul plimbărilor mele;
acestea erau ocazii de
conversaţii cu oamenii săraci
pe care-i întîlneam. Am scris
de asemenea celor mai mulţi
dintre vechii mei tovarăşi de
păcat. Timp de trei luni, am
făcut vizite la un bolnav care
nu-şi cunoştea deloc starea de
ticăloşie şi de pierzare înaintea
lui Dumnezeu, şi care se
încredea în îndreptăţirea şi
moralitatea lui pentru a fi
salvat. La puţină vreme, şi prin
bunătatea Domnului, în el s-a
făcut o schimbare, şi ochii i s-
au deschis. Ca urmare, mi-a
exprimat în mai multe rînduri
recunoştinţa sa, şi mi-a zis că
fusesem mijlocul de care Se
servise Dumnezeu pentru a-1
aduce

la adevăr. Cititorul creştin să ia

de aici o încurajare ca să
răspîndeascâ sămînţa, chiar
dacă ar trebui să nu vadă
imediat roadele lucrării sale. •
Astfel a găsit Domnul de
cuviinţă să înceapă să Se
servească de mine după
convertirea mea. El n-a făcut-o
decît într-o mică măsură, după
capacitatea mea; căci nu
înţelegeam încă faptul că
Dumnezeu însuşi întreţine
viaţa spirituală a
răscumpăratului Său după ce
i-a dat-o în clipa convertirii.
în această perioadă, am auzit
vorbindu-se despre un dascăl
care organiza o adunare de
rugăciune la ora patru
dimineaţa pentru mineri,
înainte de lucru: el le citea şi o
meditaţie. Satul în care se
petrecea lucrul acesta nu era
decît la vreo opt kilometri de
Halle şi, gîndindu-mă că acest
dascăl era creştin, m-am
hotărît să mă duc să-1 văd.
Primele predicări
într-o zi, el m-a întrebat dacă
vreau să predic ca să-1 ajut pe
pastorul din loc, care era în
vîrstă şi bolnav. încă nu
predicasem niciodată de
cincisprezece luni de cînd
aveam autorizaţia în calitatea
mea de student la teologie.
în ziua de 27 august 1826, la
ora opt dimineaţa, mi-am rostit
prima predică, mai întîi într-o
capelă privată, iar după aceea
şi în biserica parohială. După-
amiază, un nou serviciu; cum
nu mi se spusese de a doua
predică, mi-a venit ideea de a
citi capitolul 5 din Evanghelia
după Matei, dînd în timpul
citirii învăţăturile şi explicaţiile
care îmi veneau în minte. Aşa
am şi făcut. De abia începusem
explicarea versetului: „Fericiţi
cei săraci în spirit...", că am
simţit ajutorul divin; şi în timp
ce predica de dimineaţă nu
fusese destul de simplă pentru
a fi înţeleasă, am observat
după-amiază că eram ascultat
cu atenţie, şi ascultătorii
păreau să înţeleagă. Am avut o
mare bucurie.
De atunci, am predicat adesea
în oraşe şi sate, dar nici una
dintre predicile mele nu păreau
să aducă roadă. Mă rugam atît
de puţin pentru lucrarea
Cuvîntului, umblam aşa de
puţin cu Dumnezeu, eram atît
de rar „un vas spre cinste,
sfinţit, folositor Stăpînului,
pregătit pentru orice lucrare
bună" (2.Tim.2:21), încît nu
era de mirare că Domnul nu
putuse să dea rezultate vizibile
lucrării mele.
22
23
Primul contact cu un orfelinat
La puţină vreme după această
perioadă m-am bucurat de
ospitalitatea oferită studenţilor
în teologie săraci în celebrul
orfelinat fondat la Halle de
A.H. Francke. Mijloacele de
graţie, adică predicile edifi-
toare de care puteam beneficia
atunci, erau extrem de rare.
Deşi mergeam regulat la
biserică atunci cînd nu
predicam eu însumi, auzeam
rar vestindu-se Adevărul. De
aceea, cînd se întîmpla ca
predicatorul să fie dr. Tholuck
sau vreun alt preot fidel
Cuvîntului lui Dumnezeu,
făceam deseori douăzeci de km
pe jos ca să-1 pot asculta. Cei
care au la îndemînă o
predicare fidelă Cuvîntului să
fie profund recunoscători
pentru lucrul acesta. Puţine
binecuvîntări sunt mai mari ca
aceasta. Se întîmpla că
Domnul este obligat să ne
lipsească de ea, pentru
moment, ca să ne înveţe să o
apreciem.
Luam parte regulat la
adunările care se ţineau
sîmbătă seara la fratele
Wagner. în plus, ne strîngeam
între studenţi în fiecare
duminică seara: mai întîi am
fost şase, dar la plecarea mea
din Halle eram douăzeci. După
Paşte, ne-am adunat la mine.
Adunări
Unul sau altul dintre noi,
uneori mai mulţi, se rugau,
apoi se citea din Biblie sau
dintr-un autor creştin şi se
intonau cîntări; se întîmpla de
asemenea ca unul dintre noi să
spună cîteva cuvinte de
îndemn. Aceste adunări au fost
pentru mine un mijloc de
binecuvîntare, fie pentru că m-
au readus, în cîteva rînduri, la
calea dreaptă, fie pentru că am
găsit în ele un timp de
reîmprospătare spirituală. într-
o zi cînd mă simţeam nenorocit
pentru că fusesem
necredincios Domnului, mi-am
deschis inima fraţilor; prin
rugăciunile şi îndemnurile lor,
ei m-au făcut să-mi regăsesc
comuniunea cu Dumnezeu.
Consider că supunerea la
porunca: „Nu uitaţi sfintele
noastre adunări" este un lucru
esenţial. Chiar dacă, pe
moment, nu avem impresia că
ne alegem cu vreun bine dintr-
o întrunire oarecare, nu este
mai puţin adevărat faptul că el
este unul dintre mijloacele pe
care le foloseşte Dumnezeu ca
să ne păzească de rău. Răcirea
spirituală rezultă adesea din
neglijarea frecventării
adunărilor.
l
în ceea ce priveşte un alt mare
mijloc de graţie (har): citirea
Cuvîntului lui Dumnezeu,
căzusem în capcana în care
cad în general noii convertiţi
care preferă Scripturii cărţile
religioase.
Prima citire regulată din Biblie
Niciodată pînă atunci nu
avusesem obieciul de a citi
Biblia. La paisprezece ani, în
clasă, trebuisem să parcurg
cîteva capitole, şi atît. Nu-mi
amintesc să fi citit nici măcar o
singură pagină la rînd pînă în
clipa cînd Dumnezeu Şi-a
făcut lucrarea în mine.
Pornind de aici, ar fi trebuit să
înţeleg că era necesar s-o citesc
şi s-o recitesc cu rugăciune şi
meditaţie în fiecare zi din viaţa
mea, deoarece Dumnezeu
însuşi binevoise să fie Autorul
acestei cărţi care dezvăluie
ceea ce are importanţă pentru
adevărata fericire, această
carte inspirată de Spiritul Sfînt
şi scrisă de profeţi, dar al cărei
conţinut eu nu-1 ştiam. în loc
de aceasta, dificultăţile pe care
le aveam de a înţelege Biblia,
puţina bucurie pe care o
aveam citind m-au făcut s-o las
deoparte. Neştiinţa şi
indiferenţa mai dăinuiau încă,
pe cînd o citire urmată de
rugăciune atrage inevitabil
după ea cunoştinţa şi bucuria.
în timpul primilor patru ani
după convertirea mea, am
preferat deci literatura
religioasă, operă a oamenilor,
cuvintelor Dumnezeului cel
viu. Rezultatul a fost că am
rămas multă vreme neştiutor şi
incapabil să înţeleg limpede
punctele fundamentale ale
sfintei noastre credinţe. Din
cauza acestei neştiinţe, multă
vreme am fost slab, poticnin-
du-mă adesea şi incapabil să
umblu cu perseverenţă pe căile
Domnului. Căci Adevărul este
cel care ne eliberează de
sclavia poftelor (I0.8: 31,32):
pofta cărnii, pofta ochilor,
mîndria lăudăroasă a vieţii.
Biblia o dovedeşte; la fel şi
experienţa sfinţilor şi propria
noastră experienţă. Cînd I-a
plăcut Domnului, în august
1829, să mă aducă la studiul
Scripturii, viaţa şi purtarea
mea s-au schimbat îndată. De
atunci, cu siguranţă că n-am
fost ceea ce aş putut fi, ceea ce
ar fi trebuit să fiu, totuşi, prin
graţia lui Dumnezeu, am putut,
mai bine ca înainte, să trăiesc
aproape de El.
Mai vreau să adaug lucrul
acesta: Dacă cineva înţelege
greu Biblia, trebuie s-o
citească mult, căci citirea
frecventă a Scripturii face ca
să ne găsim plăcerea în ea; cu
cît o citim mai mult, cu atît ne
place s-o
24
citim. Şi chiar dacă cititorul
meu nu are încă credinţa, i-aş
zice să citească Biblia cu
seriozitate. Să ceară însă mai
întîi lui Dumnezeu să-1
binecuvînteze, căci Dumnezeu
îl poate face „înţelept spre
salvare" (2.Tim.3:15-17).
Misionar printre evrei?
(în august 1827, George
Miiller şi-a oferit din nou
serviciile unei societăţi
misionare ca să lucreze în
Bucureşti; dar acest oraş era
în centrul ostilităţilor pe cale
să izbucnească între Rusia şi
Turcia, astfel că el a primit un
răspuns negativ din partea
societăţii).
Doctorul Tholuck mi-a vorbit
despre misiunea printre evrei;
i-am cerut cîtva timp ca să mă
rog, să meditez şi să consult pe
nişte fraţi cu experienţă. După
ce-am făcut-o, n-am ajuns la
nici o certitudine. Am răspuns
deci că, în neştiinţa în care
eram cu privire la voia lui
Domnului, urma să fac o
cerere comitetului, rugîndu-L
pe Dumnezeu să-i dicteze
hotărîrea. După şapte luni de
aşteptare, am primit răspunsul:
comitetul accepta să mă ia de
probă ca elev misionar vreme
de şase luni dacă eram de
acord să mă duc la Londra.
(Ca să obţină paşaport, trebuia
mai întîi să fie scutit de
serviciul militar. El a obţinut
această dispensă în timpul unei
călătorii la Berlin).
Deoarece am vorbit atît de
deschis despre căderile şi
încălcările mele de odinioară,
vreau de asemenea să spun
spre gloria lui Dumnezeu că în
timpul acestei şederi în Berlin,
în care eram pierdut în mul-
ţime şi fără supraveghere,
înconjurat de plăceri şi de
ispite ca niciodată înainte, şi
cu mai mulţi bani în buzunar
decît avusesem vreodată, am
fost totuşi păzit în chip
desăvîrşit de lucrurile de care
mă făcusem în general vinovat
atunci cînd nu eram încă
convertit.
în 3 februarie 1829, am părăsit
Berlinul. în timpul călătoriei,
am început să vestesc
Evanghelia celorlalţi călători.
După ce am trecut pe la tatăl
meu, am debarcat în Anglia în
19 martie 1829.
Capitolul 3
în Anglia
La seminar
Ceilalţi elevi ai seminarului,
aproape toţi germani, studiau
ebraica, latina, greaca,
franceza, germana, etc.
Aproape nici unul dintre ei nu
făcuse studii clasice. Mie nu
mi s-a cerut decît să iau parte
la cursul de ebraică, şi am fost
scutit de restul. Cînd, la cîteva
zile după sosirea mea la
Londra, am auzit pe un „frate"
german explicînd un pasaj din
Scriptură în engleză, mi-am
dorit arzător să fiu în scurtă
vreme în stare să fac la fel. îmi
amintesc de asemenea de
bucuria pe care am avut-o,
cîteva săptămîni mai tîrziu, de
a vorbi depre salvarea lui într-
o engleză mai mult sau mai
puţin stîlcită unui băieţel
întîlnit pe cîmp. Am început să
studiez aproape douăsprezece
ore pe zi; mă interesa mai ales
ebraica, dar am început şi
studiul aramaicii şi m-am
perfecţionat în citirea limbii
idiş scrisă cu caractere de tipar
rabinice; în fine, am învăţat pe
de rost pasaje din Vechiul
Testament în ebraică, în timpul
acestui timp de studiu, mă
puneam deseori pe genunchi,
re-curgînd la rugăciune ca să
fiu păzit de această răceală
spirituală care însoţeşte de
atîtea ori studiul intensiv.
Progresele mele la engleză
erau foarte lente. Trăind
neîncetat cu compatrioţi,
vorbeam deseori limba
maternă. Dar cînd, după cîteva
luni, m-am mutat în
Devonshire, complet despărţit
de ei, progresele mele zilnice
au devenit rapide. Puţin după
sosirea mea la Londra, am
auzit vorbindu-se despre un
domn Groves, un dentist din
Exeter care, din iubire pentru
Domnul, părăsise o profesie
care îi aducea aproape o mie
cinci sute de lire sterline pe an
ca să plece în Persia cu soţia şi
copiii, bazîndu-se numai pe
Dumnezeu pentru resursele
necesare. Lucrul acesta a făcut
asupra mea o impresie
profundă, şi mi-a produs o
mare bucurie. L-am notat în
jurnalul meu, şi l-am
menţionat în scrisorile pe care
le-am scris în Germania în
perioada aceea.
26
Boală binefăcătoare
în 15 mai, am căzut bolnav, şi
simptomele au fost curînd atît
de grave, încît vindecarea
părea imposibilă. Totuşi, pe
măsură ce corpul meu slăbea,
spiritul meu era inundat de
bucurie. Aveam convingerea
intimă că totul era iertat, că
eram cu desăvîrşire spălat şi
purificat de sîngele lui Isus.
Mă bucuram de o pace imensă
şi-mi doream arzător să mor ca
să fiu împreună cu Cristos.
(Dar George Miiller s-a vinde-
cat şi, la insistenţele prietenilor
săi, s-a dus să se odihnească la
Teign-mouth). Acolo urma să
fac cunoştinţă cu cel care a
devenit mai apoi tovarăşul meu
de lucru: dragul meu frate
Henry Craik.
Dumnezeu S-a servit de acest
timp de convalescenţă la nişte
prieteni ca să mă lumineze în
multe privinţe. El m-a făcut să
înţeleg, de exemplu, că, în
lucrurile spirituale, Cuvîntul
Său trebuie să fie singurul
nostru ghid, Cuvîntul Său
explicat prin Spiritul Sfînt care
călăuzeşte în tot adevărul, ca
în ziele Bisericii primare.
Numai Spiritul Sfînt poate să
ne înveţe ceea ce suntem noi de
la natură, să ne arate
necesitatea unui Salvator, să
ne facă capabili să credem în
Cristos, să ne explice
Scripturile, să ne ajute la
predicarea Cuvîntului. De
asemenea, cînd, pentru prima
oară, m-am închis în camera
mea ca să citesc Biblia şi să mă
rog, am învăţat în cîteva ore
mai multe lucruri decît în mai
multe luni. Dar, în aceste clipe
de conversaţie cu Dumnezeu,
am primit mai ales o adevărată
forţă despre care nu ştiusem
înainte, şi aceasta a fost şi
cauza pentru o mare
schimbare din viaţa mea. M-
am pus atunci să studiez în
lumina Scripturilor tot ceea ce
învăţasem pînă atunci, şi am
înţeles că numai ceea ce ieşea
învingător din această
încercare avea o valoare reală.
(El studiază, mai ales, doctrina
„alegerii" şi a graţiei
(harului), ca şi cea a revenirii
Domnului). Pînă atunci,
crezusem pur şi simplu că lu-
mea se îmbunătăţea, că
lucrurile mergeau tot mai bine,
şi că, în curînd, toată rasa
umană va fi convertită. Dar am
descoperit că Biblia nu spune
nimic asemănător, că ea nu
vesteşte convertirea neamului
omenesc înaintea revenirii lui
Cristos, că această revenire
precedă şi începe gloria
Bisericii şi bucuria eternă a
sfinţilor, şi că, pînă atunci,
lucrurile vor fi mai mult sau
mai puţin în confuzie şi haos.
Am descoperit de asemenea în
Cuvînt că primii creştini
aşteptau revenirea
27
lui Cristos şi nu moartea. Se
cuvenea deci ca şi eu să-I
aştept revenirea.
Am înţeles că Satan caută în
mod obişnuit să ne ispitească
făcîndu-ne să părăsim citirea
Cuvîntului şi rugăciunea
atunci cînd ne-am pierdut
bucuria; ca şi cum ar fi inutil
să citim Scriptura atunci cînd
nu ne bucurăm de ea, inutil să
ne rugăm atunci cînd nu avem
spirit de rugăciune. Dacă vrem
ca Cuvîntul să ne procure
bucuria, trebuie să continuăm
s-o citim, şi trebuie să
perseverăm în rugăciune dacă
vrem să căpătăm un spirit de
rugăciune, căci cu cît citim
mai puţin, cu atît mai puţin
dorim să citim, şi cu cît mai
puţin ne rugăm, cu atît mai
puţin dorim să ne rugăm.
Dumnezeu m-a făcut să văd că
adevărata mea glorie în
această lume constă în a fi
dispreţuit împreună cu Cristos,
sărac ca şi El. Am început de
asemenea să înţeleg că nu se
cuvine servului să fie bogat,
important, onorat în această
lume, în timp ce Stăpînul lui a
fost sărac şi dispreţuit.
Activităţi misionare la Londra
La întoarcerea în seminar, am
încercat să transmit fraţilor
mei ceea ce primisem, şi le-am
propus să avem o strîngere în
toate dimineţile de la şase la
opt pentru studiul Bibliei şi
rugăciunea în comun. Fiecare
urma să-şi exprime gîndul
asupra pasajului citit. Această
strîngere a fost acceptată, şi
toţi, cred eu, ne-am avut partea
de binecu-vîntare din ea.
Mi-a venit ideea că nu trebuia
să aştept titlul de misionar ca
să mă pun pe treabă; nu aveam
decît să mă întorc spre evreii
care locuiau în Londra. Am
început deci să le distribui
tractate pe care se afla adresa
mea, punîndu-mă la dispoziţia
lor pentru a vorbi despre
lucrurile divine; m-am dus să
le vestesc pe Cristos în locurile
în care ştiam că se adună;
citeam regulat Biblia cu
cincisprezece evrei tineri.
Ezitări
(Ca urmare a unor cugetări,
George Miiller întreabă
Societatea misionară dacă
poate să o servească ca agent
nesalariat pentru a predica
Evanghelia evreilor şi ne-
evreilor, acolo unde îl va
conduce Domnul. In urma
unui răspuns negativ al
comitetului, George Miiller se
des-
28
parte de Societate şi începe să
predice în Exmouth şi în
Teignmouth, acolo unde îi
deschide Domnul uşile).
Nu puteam să accept să fiu
consacrat de către nişte
oameni neconvertiţi, care şi-ar
atribui puterea de a-mi
încredinţa o lucrare misionară.
După cum Cuvîntul lui
Dumnezeu este singurul nostru
standard, iar Spiritul Sfînt
singurul nostru învăţător,
aveam obiecţii în ce privea
rămînerea ataşat unei Biserici
naţionale. Comparînd ceea ce
cunoşteam despre Biserica din
Anglia şi cea de pe continent
cu Cuvîntul lui Dumnezeu, am
înţeles că toate Bisericile
naţionale - prin însuşi faptul
că sunt Biserici naţionale,
adică lumea şi Biserica
amestecate -conţin în ele însele
nişte principii care se
îndepărtează în mod necesar
de la Cuvîntul lui Dumnezeu,
dar sunt incompatibile, atîta
vreme cît rămîn ca atare, cu o
ascultare deplină de Sfînta
Scriptură.
Pastor la Teignmouth
După trei luni, mica
comunitate care se formase (la
Teignmouth), adică
optsprezece persoane, mi-a
cerut să rămîn acolo. Invitaţia
lor nu făcea decît să confirme
indicaţiile primite de Sus, şi am
acceptat, dar rezervîndu-mi
viitorul, căci nu pierdusem
speranţa de a merge din loc în
loc după cum m-ar călăuzi
Domnul.
(George Muller se instalează
deci la Teignmouth şi predică
în multe din oraşele şi satele
dimprejur).
Iată ce consider eu ca cea mai
bună pregătire pentru
predicarea Cuvîntului vieţii:
1. îi cer înainte de toate
Domnului să mă înveţe care
este subiectul despre care
trebuie să vrbesc, sau pasajul
din Cuvîntul Său pe care
trebuie să-1 explic. Mi se
întîmplă adesea ca, înainte să
I-o cer, să-mi vină în minte un
subiect sau un pasaj; mă
apropiu atunci de Dumnezeu,
rugîndu-L să mă înveţe dacă
într-adevăr la această parte din
sfînta Carte trebuie să meditez;
şi dacă, după ce m-am rugat,
mă simt convins că trebuie s-o
fac, mă opresc definitiv la ea,
fiind totdată gata să iau în
primire alta dacă Dumnezeu
mi-o cere. Cu toate acestea, se
întîmplă deseori că nu m-am
oprit încă la nici un subiect
înainte de a mă apropia de
tronul graţiei ca să cunosc voia
Domnului. în acest caz, aştept
o anumită vreme în genunchi,
silindu-mă să ascult vocea Spi-
29
ritului Sfînt pentru a fi dirijat
de El. Dacă, în timp ce sunt
încă prosternat, sau după ce
m-am rugat, îmi vine în minte
un subiect, un text, cerf poate
de mai multe ori, lui
Dumnezeu ca să-mi arate dacă
trebuie să-1 expun
ascultătorilor; continuu mai
ales să mă rog atunci cînd,
omeneşte vorbind, este un
subiect special. Dacă, după ce
m-am rugat, spiritul meu este
liniştit, trag concluzia că
acesta este textul pe care mi-1
dă Dumnezeu, fiind totodată
gata să-1 las pentru a lua un
altul, ca în cazul precedent,
dacă El mă face să văd că m-
am înşelat. Alteori mi se
întîmplă nu numai să nu am
nici un subiect înainte de a mă
ruga, dar chiar să nu fiu mai
hotărît asupra alegerii unui
text după ce m-am rugat o
dată, de două ori şi chiar de
mai multe ori. Mărturisesc că
altădată această incertitudine
mă făcea din cînd în cînd să
fiu foarte nedumerit; dar, timp
de peste cincisprezece ani, I-a
plăcut în general Domnului să
mă păstreze în pace. în acele
momente, îmi continui citirea
regulată şi susţinută din
Scriptură, cerînd lui Dumne-
zeu să-mi facă cunoscut un
text; îmi las chiar din cînd în
cînd Biblia deoparte ca să mă
rog pînă ce m-am fixat asupra
alegerii unui subiect. Uneori
am citit cinci, zece, şi chiar
pînă la douăzeci de capitole
pînă ce I-a plăcut Domnului
să-mi asculte rugăciunea;
uneori chiar am plecat la
adunare în aceeaşi
incertitudine, şi doar la cîteva
minute înaintea predicării îmi
dădea Domnul să mă fixez
definitiv asupra pasajului din
Scriptură la care trebuia să
meditez. Dar ajutorul Său nu
mi-a lipsit niciodată, după ce l-
am căutat cu grijă şi în special
prin rugăciune. Predicatorul
nu poate cunoaşte starea
diferitelor persoane ca-re-1
ascultă, nici ceea ce cere
această stare, numai
Dumnnezeu ştie ceea ce li se
potriveşte; dacă deci servul
renunţă la propria lui înţelep-
ciune, Stăpînul său îl va ajuta;
dar dacă vrea să se lase condus
de propriile lui lumini, nu e de
mirare că lucrările lui rămîn
fără rezultate.
2. După ce am primit textul,
cer Domnului să mă înveţe
prin Spiritul Său Sfînt în timp
ce meditez la pasajul pe care
vreau să-1 dezvolt în public.
Am găsit că cea mai bună
metodă este să meditez cu pana
de scris în mînă şi să fac în
scris o schiţă, sau ideile
principale, după cum mă
luminează Dumnezeu asupra
conţinutului Cuvîntului Său.
Ca să obţin claritate, mă
servesc de originale şi de cîteva
traduceri bune în alte limbi, şi
mi se întîmplă foarte rar să fi
recurs la alte mijloace; marele
meu mijloc de ajutor este
rugăciunea. N-am întreprins
niciodată în acest spirit de
rugăciune studiul cutărei sau
cutărei
30
porţiuni din adevărul lui
Dumnezeu fără să capăt vreo
lumină asupra subiectului. Dar
am găsit deseori foarte dificil
acest mod de meditaţie;
slăbiciunea cărnii, neputinţele
fizice, multitudinea ocupaţiilor
şi, mai presus de toate, lipsa de
fidelitate faţă de Domnul sunt
nişte obstacole pe care nu le-
am trecut totdeauna.
3. După ce m-am rugat şi am
meditat asupra subiectului pe
care l-am cerut, dorinţa mea
este să mă las complet în
mîinile Domnului, îi cer să-mi
reamintească ceea ce m-a făcut
să înţeleg.
Trebuie totuşi să adaug că
există pentru lucrarea publică
cu Cuvîn-tul o pregătire şi mai
bună decît cea pe care tocmai
am arătat-o. A trăi într-o
comuniune statornică şi
adevărată cu Domnul, a avea
fără încetare spiritul ocupat cu
meditarea asupra adevărului,
astfel ca, fără efort, să
dobîndim hrană pentru alţii, şi
cunoaşterea gîndului Domnu-
lui despre subiectul din Cuvînt
pe care vrem să-1 dezvoltăm,
iată aici, fără tăgadă, cea mai
bună stare sufletească. Deşi nu
am făcut această experienţă
decît într-o măsură foarte
mică, dorinţa mea este totuşi să
devin acea persoană din care,
în orice împrejurare, „să curgă
izvoare de apă vie".
.Cît despre predicarea însăşi,
experienţele pe care le-am
făcut în cursul ultimilor
optsprezece ani mi-au arătat că
e mai bine să explic Scriptura
într-o înlănţuire logică, şi
chiar să mă ocup din cînd în
cînd de o evanghelie sau de o
epistolă de la un capăt la altul.
Acest mod de învăţare poate
avea loc în două feluri: se
poate intra minuţios în toate
amănuntele subiectului, după
cum se poate şi da numai
planul general, pentru ca
ascultătorii să înţeleagă sensul,
şi legătura care există între
diferitele părţi ale întregului.
Cel care explică Cuvîntul
trebuie să vorbească pentru
Dumnezeu, în vederea
eternităţii, dar învăţăturile pe
care le dă vor avea prea puţin
efect dacă el nu încearcă să fie
simplu. Nici elocvenţa, nici
profunzimea gîndurilor nu dau
pe marele predicator, ci
adevărata spiritualitate, o viaţă
de rugăciune şi de meditaţie
sunt cele care fac din el un vas
de cinste în casa Stăpînului şi
îl fac folositor atît pentru
convertirea sufletelor, cît şi
pentru edificarea lor.
Chestiuni privitoare la botez
(în aprilie 1830, trei surori în
Cristos discută înaintea lui
despre
31
chestiunea botezului, apoi se
referă la el).
„Nu văd de ce să mă botez din
nou, am zis eu. - Dar aţi fost
botezat? m-a întrebat sora care
ceruse botezul. - Da, am zis eu,
cînd eram copil. - Aţi studiat
vreodată Scriptura cu privre la
acest punct, şi v-aţi rugat
privitor la aceasta? - Nu, n-am
făcut-o. - Ei bine, aş vrea să vă
rog să nu spuneţi nimic despre
această chestiune cîtă vreme n-
aţi cercetat Cuvîntul lui
Dumnezeu". I-a plăcut
Domnului să-mi dezvăluie
importanţa acestei observaţii,
şi imediat am început să
studiez în profunzime
chestiunea, recitind Noul
Testament în întregime şi
rugîn-du-mă neîncetat lui
Dumnezeu ca să mă lumineze.
De abia m-am pus pe treabă,
că în faţa mea s-au şi ridicat o
serie de obiecţii:
1. Deoarece nişte oameni sfinţi
ai lui Dumnezeu, nişte oameni
luminaţi au păreri deosebite în
această chestiune, nu
dovedeşte lucrul acesta că este
imposibil să ajungi la o
concluzie satisfăcătoare în sta-
rea de nedesăvîrşire a
Bisericii? - La aceasta am
răspuns: „Deoarece Spiritul
Sfînt este Călăuzitorul celor
credincioşi, astăzi ca şi
odinioară, de ce n-aş putea să
cunosc gîndul Domnului
asupra acestui punct, aşa cum
este el revelat în Cuvîntul
Său?"
2. Foarte puţini dintre
prietenii mei sunt botezaţi,
majoritatea se opun botezului
adulţilor, şi dacă adopt acest
fel de botez, îmi vor întoarce
spatele. - La aceasta am putut
să răspund: „Chiar dacă toţi
oamenii m-ar părăsi, ce
contează! Important este să mă
primească Domnul Isus".
3. „Dacă te laşi botezat, cu
siguranţă că o să pierzi
jumătate de salariu". - Aici mi-
am zis: Cîtă vreme voi fi
credincios Domnului, El nu va
permite să duc lipsă de ceva.
4. „O să fii numit baptist; o să
fii considerat ca unul dintre ei,
şi tu nu poţi aproba în
întregime modul lor de a vedea
lucrurile". - Dacă mă las
botezat, lucrul acesta nu
implică deloc că trebuie să
urmez în toate pe cei care
practică botezul adulţilor.
5. „Iată că sunt mai mulţi ani
de cînd predici. A te lăsa
botezat înseamnă a mărturisi
public că, pînă aici, te aflai în
rătăcire". - Răspunsul meu la
acest punct a fost următorul:
Mai bine să mărturisesc o
eroare, o rătăcire, decît să
rămîn în ea.
6. „Chiar dacă botezul
adulţilor este scriptural,
deoarece el trebuie să urmeze
după convertire, acum este
prea tîrziu să te laşi botezat". -
32
La această obiecţie am răspuns
că era mai bine să ascult mai
tîrziu de poruncile Domnului
decît să n-ascult deloc de ele.
I-a plăcut Domnului în marea
Sa milă să-mi dea voinţa să mă
supun învăţăturilor Cuvîntului
Său de îndată ce le înţelegeam.
Mi-am continuat deci studiul
asupra botezului în condiţiile
voite: adică cu acest gînd bine
fixat: Voi face voia Sa.
După ce m-am hotărît să mă
supun de îndată ce se va face
lumină pentru mine, n-a durat
mult timp pînă să-mi dau
seama că botezul este pentru
cei credincioşi, şi că, potrivit
Scripturii, el se practica prin
cufundare. Puţin după aceea
am fost deci botezat, ceea ce
mi-a dat o mare pace. De
atunci, n-am regretat niciodată
decizia luată.
Voi adăuga două cuvinte
despre rezultatele deciziei mele
în ce priveşte obiecţiile care mi
se iviseră în minte pe cînd
studiam chestiunea în lumina
Scripturii.
1. în ce priveşte prima mea
obiecţie, am primit acum
convingerea că, dintre toate
adevărurile din Biblie, nici
unul nu este atît de clar revelat
ca botezul credincioşilor, nici
chiar îndreptăţirea prin credin-
ţă; subiectul a fost încîlcit şi
făcut neclar de către nişte
oameni care n-au vrut să ia
Scriptura ca singura regulă a
credinţei lor.
2. Nici unul dintre adevăraţii
mei prieteni în Domnul nu m-a
părăsit aşa cum presupuneam,
şi de atunci aproape toţi au fost
botezaţi.
3. Deşi faptul botezării mele
mi-a adus o oarecare pierdere
la bani, cu toate acestea,
Domnul n-a permis o pierdere
reală, chiar în ceea ce priveşte
bunurile trecătoare; ceea ce
am pierdut pe o parte, El mi-a
dat pe altă parte. în sf îrşit,
exemplul meu a fost urmat de
un mare număr de credincioşi
care, după ce au cercetat
chestiunea botezului, s-au su-
pus din convingere acestei
porunci. După ce-am fost
luminat cu privire la lucrul
acesta, am fost călăuzit să
vorbesc despre el, şi de şai-
sprezece ani de cînd sunt în
Bristol, peste opt sute de
persoane au fost botezate în
mijlocul nostru.
în 15 septembrie 1837, el scria:
„Printre cei cu care am avut
discuţii se afla E.W., care nu ni
s-a putut alătura, deoarece nu
credea că botezul celor
credincioşi este conform
Scripturii. Miercurea trecută,
ea asistase la botezul cîtorva
persoane. Am predicat despre
această temă, ceea ce nu mai
făcusem de peste doi ani; ea a
fost deplin convinsă de Cuvînt,
şi acum cere botezul. Ea se
gîndea că, deoarece fusese
bote-
33
zată cu Spiritul Sfînt, nu mai
avea nevoie de botezul cu apă.
Dar a-ceastă dificultate a
dispărut, căci ea îşi dă acum
seama că obiecţia ei nu poate fi
susţinută pe baza Scripturii"
(Fap.lO:44-47).
în jurul Sfintei Cine
în timpul aceleiaşi veri, mi s-a
părut potrivit Cuvîntului să
frîng pîinea în fiecare primă zi
a săptămînii, după exemplul
apostolilor. Iată cîteva gînduri
cu privire la Sfînta Cină:
1. Primii discipoli luau Cina în
fiecare duminică (Fap.20:7).
2. Cei care iau Cina afirmă
participarea lor la toate
binefacerile do-bîndite prin
moartea Domnului, şi
comuniunea lor reciprocă
(l.Cor. 10:16,17). în timpul
acestui serviciu trebuie să
domnească cea mai mare
libertate pentru exercitarea
darurilor de învăţătură şi de
îndemnare, pentru rugăciune
şi pentru daruri ale graţiei
(Rom.l2:4,8; Ef.4: 11-16). Cum
ar putea darurile fiecăruia să
fie practicate spre folosul
tuturor, dacă o singură
persoană ar face această
lucrare?
Potrivit lui Efeseni 4 şi
Romani 12, trebuie ca Spiritul
Sfînt să poată acţiona liber
prin cutare sau cutare frate pe
care crede El de cuviinţă să-1
folosească, valorificînd darul
pe care i 1-a încredinţat Dom-
nul. Prin urmare, fraţii au avut
libertatea de a putea da
îndemnuri în unele adunări,
atunci cînd aveau ceva de zis
care să fie de folos altora.
Mai tîrziu, la 28 august 1837,
el va scrie: „La începutul
lucrării noastre în Bristol,
fratele Craik şi cu mine ne-am
adunat ca biserică cu cîţiva
copii ai lui Dumnezeu în
capela Betesda; n-am vrut altă
bază decît Cuvîntul scris, fără
nici un regulament eclezistic.
Am convenit de la început ca,
cu ajutorul Domnului, să
verificăm orice lucru prin
Cuvîntul lui Dumnezeu, să nu
admitem şi să nu păstrăm decît
ceea ce ar putea fi dovedit de
Scriptură. Această hotărîre a
fost luată cu sinceritatea
inimii, deşi cu multă
slăbiciune, în data de 13
august 1832. Prin urmare,
nefiind deplin clarificaţi în
privinţa chestiunii: trebuie să
fie primiţi la Cină numai cei
care au fost botezaţi după ce
au crezut, sau să fie primiţi
fără deosebire toţi credincioşii,
nu s-a hotărît nimic cu privire
la aceasta. Domnul m-a făcut
să înţeleg că trebuie să-i
primim pe toţi cei pe care i-a
primit Cristos, fără deosebire
de măsura de graţie sau de
cunoştinţă pe care puteau s-o
fi dobîndit (Rom.l5:7).
Capitolul 4
A trăi în doi... prin credinţă
Căsătorie
în acelaşi an 1830, după un
timp de rugăciune şi de
cercetare personală, am ajuns
la convingerea că era
preferabil pentru mine să mă
căsătoresc. N-am regretat
niciodată această decizie, nici
alegerea pe care am fost menit
s-o fac. Vreau să-I spun aici
lui Dumnezeu toată re-
cunoştinţa mea pentru faptul
că m-a făcut să găsesc în
domnişoara Mary Groves (sora
dentistului din Exeter despre
care am vorbit deja) soţia
dorită.
Iată cum s-a întîmplat totul.
Cînd am părăsit Londra, la
sfîrşitul anului 1829, un frate
în Cristos mi-a dat o carte de
vizită cu adresa domnişoarei
Paget din Exeter, o creştină
binecunoscută, pentru ca să
mă duc s-o văd. Domnişoara
Paget mi-a cerut să mă duc să
predic în Poltimore, un sat mic
de lîngă Exeter, în localul pe
care-1 amenajase ea, şi unde
domnul Groves predicase o
dată pe lună înainte de a pleca
ca misionar la Bagdad. Am
acceptat cu zel această ofertă.
Ea mi-a dat adresa unui
anume domn Hake unde
puteam să găzduiesc cînd so-
seam de la Teignmouth. Acest
domn conducea un pension
pentru copii la Northernhay-
House, fosta reşedinţă a lui
A.N. Groves.
în ziua respectivă, am bătut la
uşa domnului Hake. Soţia lui
era bolnavă de multă vreme, şi
domnişoara Groves se ocupa
de menaj. După prima mea
predică la Poltimore, am fost
invitat să revin în luna
următoare; am acceptat.
Această a doua vizită a adus o
invitaţie de a predica la fiecare
opt zile în Exeter, astfel că în
fiecare săptămînă poposeam la
domnul Hake.
Pînă atunci aproape că mă
hotărîsem să nu mă căsătoresc,
ca să am toată libertatea
necesară de deplasare pentru
servirea Domnului. Dar, după
cîteva luni de experienţă
pastorală, am văzut că, din mai
multe motive, era preferabil ca
un pastor tînăr de cel puţin
douăzeci şi cinci de ani să fie
căsătorit. în momentul acela s-
a pus pentru mine chestiunea
unei tovarăşe de viaţă, şi mi-a
venit în minte domnişoara
35
Groves. Singurul obstacol era
că nu puteam suporta ideea de
a-i lua domnului Hake
singurul ajutor capabil şi
devotat de care avea atîta
nevoie. M-am rugat îndelung
cu privire la acest subiect, fără
să pot lua o hotărîre.
Iată ce m-a făcut să vorbesc
domnişoarei Groves: aveam
motive să cred că mă iubeşte;
era deci potrivit să-i fac o
cerere în căsătorie, chiar dacă,
acţionînd astfel, puteam să par
egoist în faţa dragului meu
prieten Hake. Puteam de altfel
să-I cer lui Dumnezeu ca să
facă ca el să-şi găsească un alt
ajutor calificat. în 15 august,
după ce m-am rugat multă
vreme cu privire la lucrul
acesta, am scris domnişoarei
Groves, cerîndu-i să devină
soţia mea. în ziua de 19, cînd
am trecut pe la domnul Hake
în drum spre Exeter, ea m-a
acceptat ca soţ. Primul lucru
pe care l-am făcut a fost să
cădem amîndoi pe genunchi,
ca să implorăm binecuvîntarea
lui Dumnezeu asupra noastră
şi asupra planurilor noastre de
unire.
După două sau trei săptămîni,
ca urmare a ascultării
rugăciunilor noastre, Domnul
ne făcea să găsim persoana
care putea să conducă
gospodăria domnului Hake, şi
căsătoria noastră a avut loc la
puţin timp după aceea: 7
octombrie. A fost o ceremonie
dintre cele mai simple. Ne-am
dus la biserică pe jos; ospăţul
de nuntă n-a fost mare, dar,
după amiază, cîţiva prieteni
creştini s-au adunat la domnul
Hake, şi am comemorat
împreună moartea Domnului.
A doua zi, am luat diligenta
pentru Teignmouth.
Domnişoara Groves primise o
educaţie excelentă şi o bună
instruire; ea stăpînea bine
franceza, începuse latina şi
ebraica. Era o artistă; picta
drăguţ, era o bună muziciană,
era expertă în lucrări de
interior şi mai ales în lucrul cu
acul. Dar mai presus de toate,
şi acesta era lucrul esenţial, îl
iubea pe Dumnezeu şi nu avea
decît o singură ambiţie: să-L
servească.
A trăi prin credinţă
La puţină vreme după
căsătoria noastră, am început
să simt o oarecare nesiguranţă
cu privire la salariul pe care-1
primeam. Aveam oare dreptul
să-1 accept? El provenea din
închirierea băncilor din
capelă. Dar această închiriere
era vădit împotriva învăţăturii
Cuvîn-
L
36
tului lui Dumnezeu, deoarece
fratele sărac nu-şi putea plăti
un loc la fel de bun ca cel
bogat (Iac.2:16). Suma
datorată pentru locul pe bancă
era percepută în fiecare
trimestru. La o dată fixă,
fratele sărac putea să se simtă
neplăcut; el nu putea deci să
dea cu bucurie, aşa cum cere
Dumnezeu. Ştiam că aceasta
era situaţia pentru mai mulţi.
Şi apoi, această închiriere a
băncilor putea să fie o capcană
pentru pastor. îmi dădusem
seama de asta cînd se pusese
pentru mine chestiunea botezu-
lui, şi cînd cele treizeci de lire
sterline vărsate de unul dintre
membri mă făcuse să ezit o
clipă. Pentru toate aceste
motive, m-am hotărît să renunţ
la această închiriere, şi mi-am
anunţat hotărîrea la sfîrşitul
lui octombrie după ce am citit
capitolul 4 din epistola către f
ilipeni. Dacă sfinţii ar vrea să
mă ajute prin daruri de
bunăvoie în bani sau în na-
tură, le-aş accepta bucuros,
oricît de mici ar fi ele. După
cîteva zile, gîndindu-mă că
acest mod de a face ar putea
lua mult timp, atît mie, cît şi
donatorilor mei, că pe altă
parte cei săraci ar putea şovăi
să-şi aducă cei cîţiva bănuţi ai
lor, privilegiu de care nu
trebuiau să fie lipsiţi, şi că în
fine unii ar da poate mai mult
dacă nu le-aş cunoaşte nu-
mele, m-am hotărît să recurg
la o cutie cu o deschizătură
pusă la intrare. Deasupra, o
scriere anunţa că cel care
dorea să ofere ceva pentru
mine putea s-o depună în
această cutie.
în anumite ocazii, îmi
împărtăşisem nevoile mele
fraţilor şi surorilor care mi-o
ceruseră, pentru că desele mele
călătorii atrăgeau după ele
cheltuieli mai mari decît ceea
ce primeam. Dar mi s-a părut
că lucrul acesta nu se cuvenea.
M-a hotărît deci să nu-1 mai
fac. Dar ca să iau această
decizie înaintea lui Dumnezeu
îmi trebuia mai multă graţie
decît ca să renunţ la salariul
meu.
Du-te, vinde ce ai
Cam prin această perioadă,
Domnul ne-a dat, soţiei mele şi
mie, o măsură suficientă din
graţia Sa pentru a ne putea
supune literal poruncii lui
Isus: „Vindeţi-vă averile şi daţi
milostenie" (Lc.l2:33). Cu
această ocazie, ne-am sprijinit
mai ales pe Matei 6:19-34 şi pe
Ioan 14:13-14. Ne-am hotărît
să ne punem încrederea în
Domnul.
în marea Sa bunătate,
Dumnezeu ne-a ajutat să
rămînem fideli hotărîrilor pe
care tocmai le-am enumerat,
hotărîri luate sub privirea
37
Sa. Această ascultare de
poruncile Sale ne-a permis să-I
contemplăm minunata Sa
iubire şi să experimentăm grija
pe care o are El pentru copiii
Săi pînă în cele mai mărunte
lucruri; ea ne-a ajutat de
asemenea să deosebim în El,
ca niciodată înainte, pe Cel
care aude rugăciunea. Redau
mai jos cîteva dintre
experienţele pe care le-am
făcut în acea perioadă, pentru
că ele arată cum îi place
Domnului să acţioneze cu noi,
şi pentru că lucrul acesta poate
să-i încurajeze pe fraţi.
în 18 noiembrie 1830, nu ne
mai rămîneau decît vreo opt
şilingi. în dimineaţa acelei zile,
pe cînd ne rugam, soţia mea şi
cu mine, Domnul mi-a
reamintit starea pungii mele cu
bani, astfel că I-am cerut să ne
trimită nişte bani. Cam după
patru ore, mă găseam la o soră
din Bishopsteignton care mi-a
zis: „Aveţi nevoie de bani?" I-
am răspuns la întrebare
reamintindu-i că după ce-am
renunţat la salariu, hotărîsem
să nu mai vorbesc despre
nevoile mele decît Domnului.
„El mi-a zis să vă dau ceva", a
reluat ea. „Asta mi-a răspuns
acum vreo cincisprezece zile
atunci cînd L-am întrebat ce-aş
putea face pentru El; în ultima
duminică, lucrul acesta mi-a
revenit în memorie cu putere şi
nu m-a părăsit, şi n-am putut
să nu vorbesc despre asta
fratelui P.". Inima mea era
plină de bucurie constatînd
fidelitatea lui Dumnezeu, dar
mi se părea că este mai bine să
nu spun acestei surori dragi
situaţia în care ne aflam, de
teamă ca lucrul acesta să nu-i
influenţeze darul. Eram de
altfel sigur că dacă gîndul
venea de la Dumnezeu, ea nu
putea face altceva decît să-1
pună în execuţie. Am schimbat
deci subiectul; dar, cînd am
plecat, ea mi-a dat două guinee
(1 guinee = 1 liră şi un şiling).
îl invit pe cititor să admire
împreună cu mine bunătatea
Domnului. El nu a permis la
început ca credinţa noastră să
fie pusă la o încercare prea
dură, dar ne-a făcut să
înţelegem voia Sa lămurită de
a ne ajuta totdeauna.
La începutul lui decembrie, m-
am dus la Collumpton unde
am predicat în mai multe
rînduri, precum şi într-un sat
din vecinătate. în timpul
călătoriei la întoarcere,
noaptea tîrziu, vizitiul nostru a
rătăcit drumul. De îndată ce-
am descoperit greşeala, şi cum
eram lîngă o casă, mi-a trecut
prin minte că Dumnezeu
permisese această rătăcire
pentru vreun motiv oarecare.
Deci, după ce-am trezit
oamenii, m-am oferit să dau
omului ceva dacă voia să ne
repună pe drumul bun. El a
acceptat. Am mers cu el
înaintea cabrioletei, şi am
început să-i vor-
38
besc despre Dumnezeu, fapt ce
m-a făcut să descopăr că
tovarăşul meu era un renegat
groaznic. Fie ca Dumnezeu, în
bunătatea Sa, să binecuvînteze
cunvintele pe care i le-am
adresat în acea noapte*.
Astfel s-a încheiat anul 1830 în
timpul căruia Dumnezeu ne-a
satisfăcut cu generozitate toate
nevoile, chiar dacă, la început,
nu aveam nici o siguranţă,
omeneşte vorbind, de a primi
un singur şiling. N-am pierdut
deci nimic în domeniul
material dacă m-am supus
poruncilor conştiinţei mele, ba
dimpotrivă; iar în domeniul
spiritual, am fost binecuvîntat
din belşug. Mai mult,
Dumnezeu a binevoit să Se ser-
vească de mine ca să-Şi facă
lucrarea.
12 iunie, Ziua Domnului. -
Joia trecută, l-am însoţit pe
fratele Craik la Torcuay pentru
predicare. Nu luasem cu mine
decît trei şilingi, şi lăsasem
şase soţiei mele. Domnul 1-a
îndemnat pe un frate să ne
ofere găzduire peste noapte.
Cînd m-am întors acasă, soţia
mea nu mai avea decît trei
şilingi, şi nu mai intrase nici
un ban, deşi eu înfăţişasem
Domnului în mai multe rînduri
nevoile noastre.
A trecut ziua de sîmbătă, şi tot
nimic! Nu ne mai rămîneau
decît nouă peni. în acea
dimineaţă, ne-am rugat încă o
dată şi am aşteptat izbăvirea.
Nu mai era decît puţin unt
pentru micul dejun, de-ajuns
pentru fratele E. şi o rudă care
locuiau sub acoperişul nostru
şi cărora nu le spusesem nimic
despre împrejurări pentru ca
să nu se simtă jenaţi, îndată
după serviciul de dimineaţă,
fratele Y. a deschis cutia şi mi-
a dat imediat conţinutul, două
lucruri pe care nu le făcea în
mod obişnuit. El mi-a explicat
că soţia lui şi cu el nu putuseră
dormi în noaptea precedentă,
deoarece erau obsedaţi de
gîndul că noi ne aflam poate în
nevoie. Dar eu, după ce m-am
rugat de mai multe ori fără să
fi primit răspuns, cerusem
Domnului să-1 facă pe Fratele
Y. să simtă că aveam nevoie de
bani şi astfel să se ducă să
deschidă cutia. în ea se afla o
liră, opt şilingi, zece peni şi
jumătate.
Avem o mare bucurie prin
această nouă izbăvire, şi-L
lăudăm pe Dumnezeu din toată
inima noastră.
"
* După opt ani, omul care ne
servise drept ghid a venit să mă
caute şi, găsindu-mă, mi-a zis
că devenise creştin şi că
începuse să mediteze la
salvarea lui în timp ce-i
predicam Cuvîntul. Fie ca
Domnul să ne înve{e prin
aceasta că noi, atunci cînd EI
permite anumite împrejurări,
să ne întrebăm: De ce? Acest
lucru să încurajeze creştinii să
semene fără să se lase doborîţi
de oboseală, chiar dacă nu pot
vedea recolta decît după opt
ani.
39
19 noiembrie. - Nu aveam cu
ce să plătim chiria lunară, dar
Domnul ne-a trimis astăzi
paisprezece şilingi şi şase peni.
Aş face aici observaţia că nu
facem niciodată datorii, lucru
pe care îl credem contrar
învăţăturii Scripturii
(Rom.l3:8). Noi deci nu avem
cont la croitor, la cizmar, la
băcan, la măcelar, la brutar,
etc, noi plătim peşin tot ceea ce
cumpărăm. Am prefera mai
degrabă să suferim decît să
contractăm vreo datorie. Ştim
deci totdeauna exact ceea ce
avem şi ceea ce avem dreptul
să dăm. Copilul lui Dumnezeu
care va citi aceste rînduri să
studieze această chestiune cu
rugăciune. Ştiu că multe
încercări vin peste creştini din
faptul că nu se conformează
învăţăturii date cu privire la
aceasta în capitolul 13 din
epistola către romani.
Către sfîrşitul vieţii sale, G.
Muller scrie:
Ţin să declar aici că dacă s-a
întîmplat să fim fără bani şi să
avem pe masă ultima bucată de
pîine, totuşi nu s-a întîmplat
niciodată ca punîndu-ne la
masă să ne lipsească hrana
substanţială. Mă simt obligat
să spun lucrul acesta, şi o spun
cu bucurie. Stăpînul meu a
arătat totdeauna o mare
bunătate faţă de mine; şi dacă
astăzi aş avea din nou de ales
cel mai bun mod de a trăi, iar
Dumnezeu mi-ar da graţia să
fac aşa, aş alege din nou cum
am făcut pînă acum.
Citind aceste relatări cu
răspunsuri la rugăciune,
cititorul va presupune poate că
eu am o capacitate spirituală
care depăşeşte media şi că din
cauza aceasta ne acordă
Dumnezeu favoarea Sa. Dar
adevăratul motiv este că dacă
noi ne punem viaţa în acord cu
gîndul Domnului, suntem
binecuvîntaţi şi în
binecuvîntare. Dar noi ne
conformăm viaţa la ceea ce
cere El, iar Lui îi face plăcere
să-Şi vadă copiii ducîn-du-se ia
El (Mt.6); de asemenea, deşi
sunt slab şi pot să greşesc în
multe privinţe, El mă
binecuvîntează în acest punct
anume, şi nu mă îndoiesc că va
continua să mă binecuvînteze
atîta timp cît mă va face
capabil să-I împlinesc voia.
în 31 decembrie 1831 am
aruncat o privire asupra
anului scurs, tre-cînd în revistă
în inimile noastre bunătăţile
lui Dumnezeu cu privire la noi
şi modul în care Se îngrijise de
toate nevoile noastre. La
această dată, ne rămîneau în
mînă zece şilingi, şi puţin după
aceea, Dumnezeu, în
providenţa Sa, ne-a cerut
înapoi această mică sumă,
astfel că nu ne mai rămînea
nimic. Astfel s-a terminat anul
în care n-am cerut nimic
nimănui; Domnul avusese
grijă de noi şi ne trimisese
exact trei

40
sute şi o liră, optsprezece
şilingi, opt peni, alimente şi
haine în valoare de douăzeci
de lire sterline. Dacă
menţionez aceste amănunte
este ca să arăt că nu pierdem
niciodată nimic atunci cînd ne
supunem lui Dumnezeu. Dacă
mi-aş fi avut salariul regulat,
n-aş fi fost aşa de impresionat,
şi am cea mai mare bucurie să
subliniez lucrul acesta. Căci
scopul acestor rînduri este
preamărirea Numelui Său,
pentru ca tovarăşii mei de
pelerinaj să poată fi încurajaţi
să se încreadă în El.
7 ianuarie 1832. - Am cerut în
mai multe rînduri Domnului,
astăzi şi ieri, să aibă grijă de
nevoile noastre materiale, ca
să ne putem plăti chiria
lunară. La ora 11 seara, un
frate ne-a adus nouăsprezece
şilingi, şase peni... dovadă că
acţiunea Stăpînului nostru nu
este limitată la anumite ore.
14 ianuarie. - în această
dimineaţă, n-am avut decît
pîine la ceai. Este a doua oară
cînd se întîmplă lucrul acesta
de cînd trăim numai prin
credinţa în Isus. Avem acasă
patruzeci de lire sterline
destinate plătirii a două poliţe
pe termen destul de lung, dar
aceşti bani nu ne aparţin şi am
prefera mai degrabă să suferim
decît să ne atingem de ei. îl
binecuvîntez pe Dumnezeu
care mă ajută să fiu mai fidel
în aceste lucruri decît eram
altădată. Odinioară, m-aş fi
folosit de aceşti bani zicîndu-
mi că am vreme să-i pun la loc
pînă la scadenţă. Astăzi, prefer
să privesc la Tatăl meu ceresc.
Şi El n-a îngăduit să fiu deza-
măgit. Noi am primit efectiv
doi şilingi, apoi cinci, pe cînd
nu mai aveam decît trei şilingi
şi o bucăţică de pîine.
Vindecat prin credinţă
18 februarie. — în această
după-amiază am avut o
hemoragie mare la stomac; am
pierdut mult sînge. îndată după
aceea, m-am simţit foarte
fericit.
19 februarie. - în această
dimineaţă, ziua Domnului, au
venit doi fraţi ca să mă întrebe
ce urma să decid: cîţiva fraţi
aveau obiceiul de a merge să
predice în patru sate din
împrejurime, dar în această
dimineaţă unul din ei trebuia
să rămînă ca să mă
înlocuiască. Ce să fac? Le-am
cerut să revină după o oră
pentru a primi răspunsul.
Domnul mi-a dat atunci
destulă credinţă ca sâ mă scol
şi să mă îmbrac, şi m-am
hotărît să mă duc la capelă.
Am primit forţele necesare
pentru
41
a mă duce acolo. Capela era
foarte aproape de noi, totuşi a
trebuit să fac apel la toată
energia mea ca să ajung pînă
acolo. Cu ajutorul lui
Dumnezeu, am putut să predic
cu o voce puternică ca de
obicei, şi destul de mult timp.
La ieşirea din biserică, un
doctor dintre prietenii mei a
venit la mine şi m-a rugat să
nu fac şi după-amiază acelaşi
lucru; se temea că lucrul
acesta ar putea să aibă urmări
grave. I-am răspuns că şi eu
mă temeam că voi face o mare
imprudenţă, dacă Domnul nu
mi-ar fi dat destulă credinţă
pentru ca să acţionez. După-
amiază am predicat din nou, şi
acest prieten a venit să mă
roage fierbinte ca să mă
îngrijesc şi să nu mai predic şi
seara. Cu toate acestea, avînd
credinţă înde-ajuns pentru a o
face, am predicat din nou
pentru a treia oară, simţindu-
mă mai tare după fiecare
serviciu, ceea ce arăta din
prisos că Dumnezeu mă
conducea.
în această perioadă am început
să mă rog fără condiţii pentru
copiii lui Dumnezeu bolnavi,
ca să primească
binecuvîntarea sănătăţii - ceea
ce n-aş mai putea face acum -,
şi aproape totdeauna am fost
ascultat. Deja în 1829, la
Londra, fusesem vindecat, ca
răspuns la rugăciune, de o
infirmitate fizică de care
sufeream de multă vreme;
această infirmitate n-a mai
apărut după aceea. îmi explic
astfel aceste lucruri: Domnul a
vrut fără îndoială să-mi dea în
aceste împrejurări darul
credinţei, astfel că puteam să
vin înaintea Lui cu cererile
mele fără nici o condiţie
restrictivă şi să aştept
răspunsurile. Mi se pare că
diferenţa între darul şi graţia
credinţei este următoarea: prin
darul credinţei, pot face un
lucru sau să cred că el se va
împlini; dar nu e păcat dacă
nu acţionez în consecinţă sau
dacă nu cred. Cît despre graţia
credinţei care ne face capabili
să facem un lucru sau să
credem că se va împlini, el este
bazat pe Cuvîntul lui
Dumnezeu, şi va fi păcat dacă
nu acţionăm în consecinţă sau
dacă nu credem. Astfel, trebuie
un dar al credinţei ca să crezi
că o persoană foarte bolnavă şi
pierdută din punct de vedere
omenesc îşi va recăpăta
sănătatea, căci nu există
promisiuni cu privire la lucrul
acesta (în Scriptură); dar
pentru a crede că Dumnezeu
îmi va da tot ce e necesar vieţii
dacă caut mai întîi Regatul
(împărăţia) lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui, e de-ajuns ca să
exercit graţia credinţei, căci
promisiunea există în
Scriptură (Mt.6:33).
Capitolul 5
Bristol
Apelul
8 aprilie 1833. - Am avut astăzi
sentimentul foarte viu că
lucrarea mea era terminată în
Teignmouth.
13 aprilie. - La întoarcerea
mea din Torquay unde mă
dusesem să predic, am găsit o
scrisoare de la fratele Craik. El
mă roagă să mă duc la Bristol
ca să-1 ajut; şi, după ceea ce
scrie, am impresia că locul
meu este mai bine acolo decît
aici. „Doamne, arată-mi
calea!..." Mă tem să nu fie
ceva carnal la gîndul acestei
posibile plecări...
14 aprilie. - Am răspuns
fratelui Craik că voi pleca dacă
va vrea Domnul... Simt că
trebuie să le spun fraţilor mei
despre lucrul acesta; ceea ce
vor zice mă va ajuta poate să
discern gîndul Domnului. în
orice caz, ei se vor ruga pentru
mine.
La Bristol
22 aprilie. - Am predicat în
această dimineaţă în Bristol la
„Gideon Chapel". Deşi această
predică a provocat nişte
clevetiri şi defăimări, I-a
plăcut Domnului să
binecuvînteze prin ea mai
multe persoane şi să Se
servească chiar de defăimări
pentru ca sufletele să vină să-I
asculte Cuvîntul. După-
amiază, am predicat la capela
Pithay, şi mulţi au fost atinşi;
ca urmare, mai mulţi oameni
au venit să ne audă predicînd,
pe fratele Craik şi pe mine. Voi
aminti numai convertirea unui
tînăr, un beţiv, care se ducea
să-şi cumpere alcool, cînd un
prieten 1-a întîlnit şi i-a spus
să vină să asculte un străin.
Aşa a făcut, şi s-a convertit.
Prin urmare, n-a mai pus
piciorul în circiumă...
16 mai. - Am predicat pentru
ultima oară la Bishopsteignton
şi mi-am luat rămas-bun de la
fraţi.
21 mai. - Am început să-mi iau
rămas-bun de la fraţii din
Teignmouth, făcînd vizite
unora şi altora.
7 iulie. - Fratele Craik şi cu
mine tocmai am primit două
scrisori
43
din Bristol. Fraţii ne acceptă
oferta în condiţiile pe care le-
am pus noi: adică, pentru
moment, noi ne vom face
lucrarea în mijlocul lor fără să
fim consideraţi ca pastorii lor,
şi de asemenea, dacă este voia
lui Dumnezeu, fără să ne
supunem vreunui regulament
existent în mijlocul lor; în
sfîrşit, va fi desfiinţată şi
plătirea locurilor. Cît despre
nevoile noastre materiale, vom
umbla cum am făcut-o pînă
acum în Devonshire.
15 august. - Am avut la
Bethesda o adunare cu
comitetul: un frate, patru
surori, fratele Craik şi cu
mine, şapte în total, şi am
constituit o Adunare de fraţi
fără program, fără
regulament, decît acela de a ne
lăsa călăuziţi numai de
Domnul prin Cuvîntul Său.
Holera
17 august. - în această
dimineaţă, de la ora şase la
opt, adunare de rugăciune din
cauza epidemiei de holeră.
Erau prezente două-trei sute de
persoane.
24 august. - Ravagiile
epidemiei par să se agraveze şi
să devină tot mai
înspăimîntătoare. Avem toate
motivele să credem că mulţi
mor în fiecare zi la Bristol.
Niciodată înainte n-am înţeles
ca acum ce înseamnă să fii
chiar în vecinătatea morţii.
Dacă Domnul nu ne păzeşte în
această noapte, mîine nu vom
mai fi pe pămînt printre cei vii.
Este ora şase seara. încă un
pahar! Au fost mai multe în
ziua de azi. Mă încredinţez în
mîinile Tale, Tată! Iată-mă
înaintea Ta, eu, copilul Tău
nevrednic. Dacă aş muri în
această noapte, singura mea
speranţă, singura mea
încredere ar fi în sîngele lui
Isus Cristos, care a murit pen-
tru iertarea numeroaselor mele
păcate. El m-a spălat în chip
desăvîr-şit, şi eu sunt acoperit
de dreptatea divină. Pînă
acum, nici unul dintre creştinii
în mijlocul cărora lucrăm fl-a
fost atins de holeră. G. Muller
va adăuga mai tîrziu: Unul
singur a murit, după cîtva
timp, ca urmare a
consecinţelor acestei boli. Ţin
să notez aici că fratele Craik şi
cu mine am vizitat bolnavii zi şi
noapte, şi Dumnezeu ne-a păzit
de mo-lipsire, pe noi şi
familiile noastre.
17 septembrie. - Domnul a vrut
să adauge o nouă favoare
nemeritată la toate celelalte cu
care ne-a copleşit pînă în
această zi, dăruin-du-ne astăzi
o fetiţă, căreia îi merge bine,
ca şi mamei ei.
44
„Ghedeon" şi Betesda
27 mai 1833. - Cele două
biserici care se adună la
Ghedeon şi Betesda s-au reunit
ca să bea ceaiul. Aceste
întîlniri, pe care le-am repetat
de multe ori după aceea, ne-au
părut folositoare din mai multe
privinţe:
1. Prin faptul că cei bogaţi şi
cei săraci sunt adunaţi laolaltă
ca să ia o masă împreună se
dovedeşte iubirea care există
între fraţi.
2. Aceste întruniri pot fi un
mijloc de strîngere tot mai mult
a legăturii de afecţiune care
există între sfinţi.
3. Ele sunt o gustare anticipată
a strîngerii noastre la ospăţul
nunţii Mielului. în aceste
adunări, timpul se foloseşte în
general pentru a ne ruga, a
cînta împreună, şi orice frate
poate profita de această ocazie
pentru a-i edifica pe ceilalţi.
29 mai. - Rezumatul activităţii
a douăsprezece luni scurse de
la sosirea noastră în Bristol:
Domnului I-a plăcut să adune
o biserică la Betesda cu
ajutorul nostru; ea are şaizeci
de membri, iar patruzeci şi
nouă au fost adăugaţi la
Gideon Chapel, ceea ce face în
total o sută nouă membri noi
în biserică. După cîte ştim noi,
şaizeci şi cinci s-au convertit
prin intermediul nostru. Mai
multe persoane care se depăr-
taseră de Dumnezeu au fost
readuse înapoi. Nişte beţivi au
fost convertiţi şi scăpaţi de
viciul lor; nişte soţi
necredincioşi au fost cîştigaţi
ca răspuns la rugăciune, unii
după ce şi-au ameninţat soţiile
că le omoară sau le părăsesc
dacă ar continua să meargă la
capelă. Unele strîngeri au adus
atîtea persoane care căutau
salvarea, încît a fost deseori
nevoie de a ne despărţi după
mai multe ore, din lipsă de
timp şi de forţe, fără să-i fi
putut primi pe toţi cei ce
doreau o întrevedere
particulară. Credincioşii au
fost întăriţi în credinţa lor.
Toate acestea dovedesc din
belşug că într-adevăr
Dumnezeu este Cel care ne-a
condus la Bristol.
31 decembrie 1833. - în timpul
a trei ani şi trei luni care
tocmai s-au scurs, n-am cerut
nimic nimănui; cu ajutorul
Său, am putut să-I înfăţişez
Domnului nevoile mele în
orice timp; El S-a îngrijit cu în-
durare de toate, şi sper să
continui astfel pînă în ultima
clipă a vieţii mele. Deşi sumele
încasate au fost considerabile,
la sfîrşitul fiecărui an nu mi-
au mai rămas decît cîţiva
şilingi, sau chiar nimic, şi la
fel
45
este şi astăzi, prin graţia lui
Dumnezeu.
1 ianuarie 1834. - Fratelui
Craik şi mie ni s-a părut de
bine să avem o strîngere
specială şi publică de aducere
de mulţumiri, ca să mulţumim
lui Dumnezeu pentru
numeroasele Sale bunătăţi faţă
de noi de la sosirea noastră în
Bristol, şi pentru succesele pe
care a binevoit să le acorde
lucrării noastre. Ne-am
mărturisit de asemenea tică-
loşia şi nevrednicia şi L-am
rugat să ne acorde favoarea
Sa. Ne-am strîns deci ieri seară
cu scopul acesta. începută la
ora şapte, adunarea a durat
pînă la ora douăsprezece şi
jumătate. Cam patru sute de
persoane ni s-au alăturat cu
această ocazie.
9 ianuarie. - împlinirea
rugăciunii. Iată un an şi
jumătate de cînd predicăm
amîndoi, o dată pe lună, fără
rezultat aparent, la Brisling-
ton, un sat situat aproape de
Bristol; lucrul acesta m-a făcut
să mă rog astăzi cu ardoare
pentru convertirea păcătoşilor
din Brislington. M-am rugat şi
la capelă cu privire la aceasta,
cerînd Domnului să bi-
nevoiască a converti în această
seară cel puţin un suflet în
acest sat ca să fim încurajaţi.
M-am simţit ajutat în timpul
predicării. Domnul, într-
adevăr, mi-a ascultat
rugăciunea, căci chiar în
această seară un tînăr a fost
adus la cunoştinţa adevărului.
14 ianuarie. - în 20 octombrie
îmi fusese imposibil să-mi fixez
gîndul asupra vreunui text
pentru predică. Am predicat
deci fără să simt vreo bucurie.
Totuşi, această predică a fost o
binecuvîntare pentru mulţi,
după cum am aflat după aceea.
în această zi, ştiu că am fost
mijlocul de care S-a servit
Dumnezeu ca să convertească
nouă persoane. Fie ca
lucrurile acestea să-i
încurajeze pe fraţii mei aflaţi
în lucrare, ca să meargă
înainte cu fidelitate în lucrul
pentru Domnul, în linişte şi
rugăciune, oricare le-ar fi
impresiile personale.
Şcoli
5 martie. - Fratele Craik şi cu
mine am prezentat în cursul
unei adunări publice care a
avut loc în această seară
principiile după care vrem să
vedem funcţionînd instituţia pe
care dorim s-o întemeiem
pentru răspîndirea Evangheliei
în Anglia şi pretutindeni:
1. Ne propunem să ajutăm
nişte şcoli pentru copiii săraci
de la şcolile duminicale, şi
şcoli de adulţi în care
instruirea să se bazeze pe
46
principiile Scripturii. în
măsura în care Domnul ne va
da mijloacele necesare, dorim
să angajăm dascăli capabili, ca
să deschidem pe urmă noi
înşine şcoli asemănătoare.
a) Prin şcoli fondate pe
principiile Scripturii înţelegem
şcoli dirijate de nişte dascăli
pioşi, în care calea salvării să
fie învăţată potrivit Cuvîntului,
şi în care să nu se dea nici o
învăţătură opusă principiilor
Evangheliei.
b) Şcolile duminicale în care
nu sunt folosiţi decît creştini, şi
în care învăţămîntul se bazează
numai pe temelia Sfintelor
Scripturi, sunt singurele
cărora Instituţia le va furniza
Biblii şi Testamente; noi nu
credem că o persoană care nu
cunoaşte ea însăşi pe Domnul
este autorizată de Biblie să dea
învăţătură religioasă altora.
2. Vom primi în asemenea şcoli
pe copiii din familiile sărace,
pentru ca ei să fie învăţaţi în
adevăr şi în lucrurile necesare
vieţii.
3. Ne propunem de asemenea
să răspîndim Sfintele Scripturi.
Bibliile şi Noile Testamente vor
fi vîndute la cei săraci cu
preţuri reduse. Noi credem că
în general este mai bine să se
vîndă cărţile sfinte decît să fie
distribuite gratuit; cu toate
acestea, în cazuri de mare sără-
cie, le vom da gratuit.
4. Dorim să contribuim la
lucrarea misionară: acesta este
cel de-al patrulea obiectiv al
instituţiei noastre. Dorinţa
noastră în acest sens este să
ajutăm mai ales misionarii al
căror mod de a acţiona ni se
pare cel mai conform
Scripturii.
19 martie. - întorcîndu-mă
acasă în seara aceasta după
predicarea de la Betesda, am
aflat fericita veste a naşterii
unui fiu. L-am numit Eliah
(Ilie).
23 aprilie. — Ieri şi astăzi am
cerut Domnului să ne trimită
douăzeci de lire sterline pentru
ca să putem avea un stoc mai
mare de Biblii şi Noi
Testamente decît cel ce care
dispune micul fond al Institu-
tului. Dar, în această seară, o
soră ne-a zis că ea venise la
cunoştinţa Domnului doar prin
citirea Scripturii; ca urmare,
are un mare interes în
răspîndirea ei, şi voia să ne
trimită douăzeci de lire sterline
în scopul acesta.
11 iulie. - M-am rugat mult ca
să găsesc un învăţător pregătit
pentru şcoala de băieţi pe care
vreau s-o deschid, şcoală care
va depinde de institutul nostru.
S-au prezentat opt persoane;
nici una nu mi s-a
47
părut potrivită. Dar Domnul
ne-a trimis în sfîrşit învăţătorul
care ne trebuia, şi acesta se va
pune pe lucru fără întîrziere.
Dumnezeu a permis ca noi să
ne rugăm multă vreme înainte
de a ne răspunde; dar acum El
ne-a răspuns în chip desăvîrşit
la rugăciune.
18 august. - Astăzi, fratele
Craik şi cu mine am angajat o
învăţătoare pentru o şcoală de
fete pe care avem intenţia s-o
deschidem, privind la
Dumnezeu pentru fondurile
necesare.
După cincisprezece luni,
Instituţia va fi dat naştere la
şapte şcoli cu 439 de copii. Ea
va fi permis distribuirea a 795
de Biblii şi 753 de Noi
Testamente şi a trimis 117 lire
unor misionari din Canada,
India şi Europa.
28 octombrie. - Am auzit
vorbindu-se despre un biet mic
orfan care, de cîtva timp,
urmase una dintre şcolile
noastre, şi la care începuse o
lucrare lăuntrică. De atunci, a
fost trimis la azilul situat la
cîţiva km de Bristol; plecînd
acolo, ne-a spus că este trist că
pleacă de la noi, că nu mai
poate să se întoarcă la şcoala
noastră şi că nu mai are ocazia
să ne audă. Dacă Domnul vrea
lucrul acesta, aş dori să fac
ceva şi pentru binele material
al copiilor săraci. Numai
sărăcia extremă 1-a trimis pe
copilul acesta la azil!
(Mulţi copii, neputînd să
găsească loc în azile, erau
atunci găzduiţi în închisori.
Gîndul de a face ceva pentru ei
nu-1 mai părăseşte de atunci
pe G. Miiller).
49
Capitolul 6
în căutarea unei convingeri
îşi face drum o idee
18 noiembrie. - Luînd în
această seară ceaiul la o soră,
am găsit o carte despre viaţa
lui Francke (fondatorul
orfelinatelor din Halle). De
multă vreme îmi vine deseori
gîndul de a întreprinde o
lucrare asemănătoare cu a lui,
deşi într-o sferă mult mai
limitată - nu ca să-1 imit pe
acest om al lui Dumnezeu, ci
sprijinindu-mă pe Domnul.
21 noiembrie. - Astăzi, inima
mea a fost foarte preocupată
de ide-ea că n-ar trebui să mă
mulţumesc doar cu gîndul la
un orfelinat, ci că era timpul
să întreprind această lucrare,
şi am cerut neîncetat
Domnului ca să-mi facă
cunoscut voia Sa cu privire la
aceasta.
25 noiembrie. - Ieri şi astăzi m-
am rugat iarăşi mult cu privire
la orfelinat, şi sunt din ce în ce
mai convins că Dumnezeu
aprobă acest proiect; fie ca El
însuşi, în graţia Sa, să mă
conducă! Iată cele trei motive
principale care mă fac să
întemeiez o instituţie publică
de acest fel: 1. Dacă
Dumnezeu îmi dă mijloacele de
a duce la bun sfîrşit această
întreprindere, dorinţa mea este
ca El să fie glorificat prin ace-
ea că se vede că nu e în zadar
să te încrezi în El, şi că lucrul
acesta serveşte şi la întărirea
credinţei copiilor Săi. 2. Am pe
inimă fericirea spirituală a
copiilor care nu mai au nici
tată, nici mamă. 3.... şi de ase-
menea fericirea lor materială.
Motivaţia
Munca mea de pastor,
corespondenţa mea
voluminoasă, conversaţiile cu
fraţii, mă obligă să constat în
fiecare zi mai mult că ceea ce
lipseşte cel mai mult creştinilor
din epoca noastră este
credinţa; ei au nevoie să fie
întăriţi în credinţă. Mă explic:
iată nişte fraţi care muncesc de
la paisprezece la şaisprezece
ore pe zi, şi lucrul acesta dău-
nează atît sănătăţii lor fizice,
cît şi spirituale, iar sufletul lor
este fără vlagă; lucrurile lui
Dumnezeu îi lasă indiferenţi.
Dacă îi sfătuiesc să
lucreze mai puţin din cauza
sănătăţii lor, şi să se întărească
spiritual prin citirea Bibliei şi
prin rugăciune, ei îmi răspund
în general: „Mai puţină muncă
înseamnă şi mai puţini bani
pentru întreţinerea familiei.
Ori, acum de abia o putem
scoate la capăt. Salariile sunt
atît de mici... încît trebuie să
acceptăm istovirea pentru a ne
descurca". Nu este oare
limpede că ceea ce le lipseşte
acestor fraţi este încrederea în
Dumnezeu, iar acest
raţionament dezvăluie lipsa lor
de credinţă în această
promisiune a Salvatorului:
„Căutaţi mai întîi Regatul lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi
toate acestea vi se vor
adăuga"?
Sau alt caz: Există copii ai lui
Dumnezeu care se lasă
înspăimîntaţi de fantoma
bătrîneţii: Ce vor face oare
după ce nu vor mai fi în stare
să lucreze? îi obsedează groaza
de azil; ei trăiesc în nelinişte
din cauza zilei de mîine. Dacă
le arăt că, în trecut, Dumnezeu
a ajutat neîncetat pe cei care se
încred în El, ei nu se simt
totdeauna liberi să răspundă
că vremurile s-au schimbat,
dar este vădit că Tatăl ceresc
nu este pentru ei Dumnezeul
cel viu.
Sau iată nişte fraţi angajaţi în
comerţ; ei nu sunt în regulă cu
Dumnezeu, pentru că se ocupă
de afacerile lor ca cei din
lume, şi conştiinţa lor suferă
din cauza aceasta. Iar ca să se
disculpe, ei zic că este
concurenţă, că vremurile sunt
grele, că pentru a reuşi trebuie
să faci ca ceilalţi, şi că dai
faliment dacă ai păzi în afaceri
poruncile lui Dumnezeu, etc,
etc.
Alţi fraţi şi surori exercită
profesii care nu sunt
compatibile cu principiile lor
creştine; dar ei se întreabă: Ce
se va întîmpla cu ei dacă ar
renunţa la profesiile lor? Ei se
tem să renunţe la o situaţie
care, totuşi, nu poate rămîne
sub binecuvîntarea lui
Dumnezeu, şi se tem că poate
nu-şi vor găsi un alt serviciu.
Sunt nerăbdător deci să pot
prezenta fraţilor o dovadă
vizibilă că Dumnezeul nostru şi
Tată rămîne fidel aşa cum a
fost dintotdeauna, şi că în
zilele noastre, ca şi în trecut, El
este gata să dovedească că este
Dumnezeul cel viu faţă de toţi
cei care se încred în El.
Această nelinişte care macină
pe majoritatea creştinilor,
îngrijorările lor, vinovăţia lor
prin faptul că refuză să-'L
creadă pe Dumnezeu, au fost
mijloacele de care S-a servit
Domnul pentru ca să aprindă
în mine dorinţa fierbinte de a
da în acest secol, Bisericii şi
lumii, dovada că El este
totdeauna Acelaşi. Iar în ce
priveşte această dovadă, mi se
50
pare că nimic n-ar putea-o
face aşa de bine ca şi crearea
unui orfelinat, deoarece acesta
va fi o dovadă vizibilă. într-
adevăr, dacă un om sărac
poate întemeia un orfelinat şi-1
poate face să-şi continue
existenţa doar prin rugăciune
şi credinţă, fără să ceară nimic
nimănui, lucrul acesta va
întări pe cei slabi, le va creşte
credinţa, şi, în plus, va arăta
celor necredincioşi realitatea
lucrurilor divine şi eterne.
Acesta este motivul primordial
care îmi duce neîncetat gîndul
spre întemeierea unui
orfelinat.
Desigur, doresc din toată inima
ca Dumnezeu să mă folosească
ca să ajut şi să fac bine
copiilor săraci care n-au nici
tată, nici mamă; cu ajutorul
Său, mă voi ocupa de corpurile
lor şi de nevoile lor materiale şi
spirituale, şi voi veghea ca ei
să fie crescuţi în temere de
Dumnezeu. Cu toate acestea,
scopul meu principal este ca
Dumnezeu să fie glorificat. El
să fie glorificat, pentru că
orfelinatele vor avea tot ce le
va trebui, doar ca răspuns la
rugăciune şi credinţă, şi fără
ca să se ceară ceva cuiva. Prin
aceasta, va fi limpede că
Dumnezeu este totdeauna fidel,
şi El ascultă totdeauna
rugăciunea*.
Cercetaţi-vă inimile
28 noiembrie. - M-am rugat
mult în această săptămînă
pentru orfelinat, cerînd în
fiecare zi lui Dumnezeu ca să
scoată acest gînd din mintea
mea dacă nu vine de la El. Mi-
am cercetat de asemenea cu
grijă inima, mi-am analizat
motivaţiile, nu o dată, ci de
multe ori, şi sunt tot mai
convins că acest plan vine de la
Dumnezeu.
2 decembrie. - în aceste ultime
zile, orfelinatul a fost din nou
subiectul unor rugăciuni
frecvente. Mi-am cercetat
deseori inima, cău-tînd să
descopăr dacă nu exista în
acest proiect o dorinţă secretă
de a-mi atrage vreo glorie
pentru mine însumi. De aceea,
am vorbit în legătură cu lucrul
acesta cu fratele Craik, ca să
mă poată ajuta să des-
• La mult timp după aceea,
aruncînd o privire înapoi,
Miiller a scris: „Anii care au
urmat după deschiderea
orfelinatelor arată că nu m-am
inşelat; mai mulţi păcătoşi au
fost convertiţi citind rapoartele
Lucrării; cît despre credincioşi,
ei au fost întăriţi şi
binecuvîntaţi prin ele.
Dumnezeu S-a servit de
această lucrare ca să-i facă să
aducă un belşug de roade, şi
vreau să-I exprim lui Dumne-
zeu din adîncul inimii
recunoştinţa mea. Lui I se
cuvine toată onoarea, toată
gloria, şi cu ajutorul Său îi fac
pe unii şi pe alţii să urce spre
tronul Său".
51
copăr ipocrizia care ar fi putut
rămîne ascunsă în inima mea
cu privire la această temă, sau
să-mi spună în ce fel putea fi
acest proiect contrar Scripturii.
în această dimineaţă, m-am
dus la fratele Caldecott, cerînd
Domnului în mod special ca să
Se servească de el în cercetarea
inimii mele.
Promisiuni şi garanţii
5 decembrie. - Citind Scriptura
în această seară, am fost izbit
de aceste cuvinte: „Deschide-ţi
inima, şi Eu ţi-o voi umple"
(Ps.81:10). Pînă atunci nu mă
rugasem niciodată pentru
resursele necesare, nici pentru
personalul pe care trebuia să-1
găsesc. Imediat mi-am însuşit
promisiunea din acest verset
pentru orfelinat, şi luîndu-L pe
Domnul pe cuvînt, I-am cerut
un local, o mie de lire sterline
şi nişte persoane calificate ca
să aibă grijă de copii.
9 decembrie. - Am primit astăzi
primul obiect de mobilier: o
foarte mare garderobă.
La ieşirea de la strîngerea în
capelă, mi s-au dat zece şilingi.
în mod intenţionat,
desfiinţasem colecta. Numai eu
vorbisem. Mă temeam să nu
emoţionez pe cineva, să nu
acţionez asupra sentimentelor,
vrînd mai presus de orice să
cunosc gîndul lui Dumnezeu.
La ieşirea din adunare, o soră
şi-a oferit serviciile. Plin de
bucuria Domnului, am plecat
spre casă, deplin sigur de acum
că lucrarea se va face, deşi nu
am acum în buzunar decît zece
şilingi pentru realizarea ei.
Deja la Teignmouth, cînd
vedeam pe străzi copii săraci,
mă întrebam dacă voia lui
Dumnezeu nu era ca să
deschid nişte şcoli pentru ei,
aştepînd de la El ajutoarele
băneşti necesare. După doi sau
trei ani, aceste şcoli au fost
deschise şi au devenit o
ramură a institutului nostru
biblic.
De atunci, de vreo paisprezece
luni, mi s-a fixat în minte
gîndul unui orfelinat. Mă
gîndesc neîncetat la el şi mă
rog tot mai mult la lucrul
acesta. De asemenea, cred că
Dumnezeu doreşte ca această
casă să se deschidă.
Dacă este bine aşa, Dumnezeu
poate să-Şi aducă servii,
oriunde ar locui ei în lume, şi
să ne trimită tot ceea ce ne este
necesar. în această chestiune
nu privesc la Bristol, nici la
Anglia, ci la Dumnezeul cel
viu.
52
Lui îi aparţin argintul şi aurul.
De aceea, cînd vom fi primit
ceea ce ne trebuie pentru a
închiria o casă şi a o mobila, şi
vom fi găsit persoanele
calificate ca să se ocupe de
copii, vom merge înaintea Sa,
siguri fiind că Cel care ne-a
învăţat să-I cerem pîinea cea
de toate zilele ne va ajuta să
privim la El, pentru nevoile
zilnice ale copiilor pe care îi va
plăcea să ni le încredinţeze.
în această problemă,
chestiunea ajutoarelor
necesare este la fel de
importantă ca cea a
fondurilor; am înfăţişat-o deci
înaintea lui Dumnezeu.
Daruri şi oferte de serviciu
10 decembrie. - în această
dimineaţă, am primit
următoarea scrisoare de la un
frate şi o soră:
„Dacă ne credeţi destoinici ca
să ajutăm în orfelinat, ne
oferim serviciile. Vă oferim de
asemenea tot mobilierul
nostru... Nu dorim salariu,
fiind convinşi că Dumnezeu,
dacă ne cheamă, va avea grijă
de toate nevoile noastre...". în
aceeaşi seară, un frate îmi
aducea, din partea mai multor
donatori, trei platouri,
douăzeci şi opt de farfurii, trei
ligheane, o cană, patru
crăticioare, trei solniţe, o
râzătoare, patru cuţite şi cinci
furculiţe.
12 decembrie. - în timp ce mă
rugam lui Dumnezeu în
această dimineaţă ca să ne dea
o nouă dovadă a bunătăţii
Sale, un frate a adus rei
platouri, dousăprezece farfurii,
un lighean şi o cuvertură.
După ce-am mulţumit
Domnului, I-am cerut o nouă
încurajare, şi puţin după aceea
primeam 50 de lire de la o
persoană de la care n-aş fi
putut spera o asemenea sumă,
şi asta dinmai multe motive.
Intervenţia Domnului era deci
cu atît mai vădită. M-am simţit
îndemnat să mă rog din nou în
aceeaşi zi, ca să primesc şi mai
mult, şi rezultatul este că ni s-
au adus în seara aceea
douăzeci şi opt de metri de
stambă. în fine, o altă soră şi-a
oferit serviciile pentru
orfelinat.
Bănuţul văduvei
18 decembrie. - în această
după-amiază, am primit o
cuvertură de ornament, un
suport de fier de călcat, opt
castroane şi farfurioare, o
53
zagraţieniţă, un vas de lapte, o
ceaşcă de ceai, şaisprezece
zaruri, cinci cuţite, cinci
furculiţe, şase linguri,
douăsprezece linguriţe, pa-
corpiepteni şi două râzătoare
mici; un alt prieten a adus: un
fier de călcat, un castronaş cu
farfurioara lui. El a adus în
acelaşi timp 100 de lire din
partea unei surori foarte
sărace. De atunci, I-a plăcut
lui Dumnezeu să ia la Sine
această donatoare, şi de aceea
pot să dau cîte-va amănunte
despre ea şi despre darul pe
care 1-a făcut, ceea ce va putea
să ajute la edificarea mai
multora prin graţia lui
Dumnezeu.
A.L. locuia în Bristol şi-şi
cîştiga viaţa prin lucrul cu
acul, primind între doi şi cinci
şilingi pe săptămînă, căci era
deseori suferindă şi nu putea
lucra mult. Dar această soră
scumpă, totdeauna atît de
smerită, era mulţumită cu ceea
ce avea; nu-mi amintesc s-o fi
auzit vreodată plîngîndu-se de
ceva. Cu puţin înainte de
deschiderea orfelinatului, tatăl
ei a murit, şi ea, ca şi fratele şi
cele două surori ale ei, a intrat
în posesia părţii care îi revenea
din moştenirea unei bunici:
fiecare a primit cîte 480 de lire.
Deoarece tatăl lor era beţiv şi
făcuse datorii, copiii lui s-au
hotărît să dea douăzeci la sută
din această sumă credinto-
rilor. Aceştia nu aveau din
punct de vedere legal nici un
drept la această sumă, dar au
acceptat cu grăbire. Atunci,
A.L. şi-a zis: „Vinovăţia tatălui
meu nu-1 împiedică să fie tatăl
meu; dar, pentru că am cu ce
să-i plătesc în întregime
datoriile, iar fratele şi surorile
mele nu vor să ştie de lucrul
acesta, eu, ca şi creştină,
trebuie s-o fac". Ea s-a dus
deci în secret la credintori şi le-
a plătit complet datoria.
Deoarece atît fratele ei, cît şi
surorile ei dăduseră mamei lor
cîte 50 de lire, A.L. şi-a zis:
„Ca şi copil al lui Dumnezeu,
eu trebuie să dau dublu", şi ea
a dat mamei ei 100 de lire. La
puţin timp, mi-a trimis aceeaşi
sumă pentru orfelinat. Am fost
foarte uimit de lucrul acesta,
căci o ştiam săracă. Nu aveam
cunoştinţă de acea moştenire,
iar hainele ei nu arătau o
schimbare a situaţiei. înainte
de a accepta darul, m-am dus
la ea şi am avut cu ea o
discuţie lungă ca să încerc să
descopăr motivul faptei ei. Nu
ascultase ea de vreun impuls
de moment pe care apoi să-l
regrete? Acest punct era dintre
cele mai importante, căci dacă
ea ar fi făcut acest dar dintr-un
motiv care n-ar fi fost în acord
cu Biblia, mai devreme sau
mai tîrziu ar fi venit momentul
regretelor, şi Numele
Domnului ar fi fost dezonorat.
Dar cîteva clipe de conversaţie
mi-au fost de-ajuns să
descopăr că, acţionînd astfel,
această soră iubită dorise să-L
urmeze pe Isus, şi că
54
făcea lucrul acesta cu bună
ştiinţă, calm, după ce şi-a
cîntărit bine acţiunea. Ea voia
să se supună poruncilor
Domnului: Nu vă strîngeţi co-\
ori pe pămînt (Mt.6:19).
Vindeţi-vă averile şi daţi
milostenie (Lc.l2:33).
Iar cînd am încercat s-o fac să-
şi schimbe hotărîrea, ca să mă
asigur că ea îşi cîntărise de-
ajuns decizia, mi-a răspuns:
„Domnul Isus Şi-a dat pentru
mine ultima picătură de sînge,
şi eu să nu-I dau aceste 100 de
lire? Aş da mai degrabă tot
ceea ce-mi rămîne, dacă
întemeirea orfelinatului ar
trebui să depindă de asta!"
Voi scoate în evidenţă în mod
deosebit următoarele patru
puncte care se raportează la
viaţa sorei noastre în perioada
de belşug:
1. Ea a făcut tot ce depindea de
ea ca să nu se ştie de
provenienţa darurilor ei,
arătînd prin aceasta că nu
căuta lauda oamenilor.
2. Ea a rămas în smerenie şi în
aceeaşi situaţie...
3. Ea nu a schimbat nimic în
modul de a se îmbrăca atunci
cînd se bucura de un belşug
relativ: deşi curată,
îmbrăcămintea ei a rămas
sărăcăcioasă. Locuinţa, felul
de trai au rămas ca şi înainte;
şi pentru! toţi, ea a continuat
să fie servitoarea săracă a
Domnului.
4. Şi iată ce este mai frumos
ca restul: ea a continuat să
lucreze ca să-şi cîştige
existenţa, cei doi pînă la cinci
şilingi pe săptămînă, în] timp
ce dăruia bancnote de una
pînă la cinci lire.
Cu cîţiva ani înainte de a
adormi în Domnul, ea dăduse
tot ceea ce poseda. Deoarece
sănătatea ei fizică lăsase
totdeauna de dorit, iar starea]
ei se agrava, ea a devenit strîns
dependentă de Tatăl ei ceresc,
care i-a purtat grijă de toate
nevoile pînă în ultima clipă.
Am povestit aceste cîteva fapte
din viaţa acestei lucrătoare
creştine pentru că ele sunt o
laudă la adresa lui Dumnezeu
şi pot trezi în alte inimi dorinţă
de a imita această fidelă
servitoare a Domnului.
Convingere
(După ce a notat de-a lungul
săptămînilor sosirea a
numeroase daru-j ri, George
Muller notează:) Aş dori să se
observe că fără să fi cerut noi]
ceva au fost date toate sumele
de bani şi toate obiectele
menţionate, şi au ajuns la noi
toate ofertele de serviciu.
Aproape toate aceste daruri
provin de la persoane de la
care n-aveam nici un motiv să
aştept să primesc cît de puţin;
mai multe dintre ele îmi erau
chiar necunoscute.]
55
Prin urmare, sunt deplin
convins că Domnul mă
cheamă să întreprind această
lucrare.
Domnul mi-a arătat că trebuia
să încep cu puţin. Dacă îi va
plăcea să-mi dea mijloacele
necesare, dacă o să-mi
întărească credinţa şi o să-mi
dea mai multă lumină în
această privinţă, o să extind
mai mult această lucrare.
25 februarie 1835. — în
Numele Domnului, şi
sprijinindu-ne numai pe El
pentru cheltuieli, am înfiinţat o
a cincea şcoală de copii orfani,
care a fost deschisă astăzi.
Avem acum două şcoli de băieţi
şi trei de fete.
încercări
(în timpul anului 1835, G.
Muller trece prin diferite
încercări: soţia lui este cît pe-
aci să fie răsturnată de o
maşină, cade şi se răneşte grav.
Ea va suferi mulţi ani urmările
căderii ei. în 22 iunie, el îşi
pierde socrul. Trei zile mai
tîrziu, băieţelul lor este pe
moarte. în ziua aceea, G.
Muller scrie în jurnalul lui:)
Drăguţul de el se simte aşa de
rău, încît nu cred că va
supravieţui. în seara aceasta,
am vorbit în capela Ghedeon
din Psalmul 145, v.1-4,
gîndindu-mă că nici moartea
socrului meu, nici starea
copilului meu aflat pe moarte
nu trebuiau să mă împiedice de
a face lucrarea Domnului.
Voia Sa sfîntă să se facă cu
privire la bietul nostru copilaş!
(A doua zi, el scrie:) Noaptea
trecută, L-am rugat pe Domnul
s-o ajute pe scumpa mea soţie
în timpul acestei încercări;
dacă găseşte de bine să-1 ducă
la El pe micuţul nostru, şi în
acest caz să-1 ia curînd ca să-1
cruţe de suferinţe mai lungi;
nu i-am cerut vindecarea.
După două ore, acest copil
drag a părăsit lumea aceasta.
Dumnezeu a luat deci la El în
aceeaşi săptămînă pe cel mai
în vîrstă şi pe cel mai tînăr
membru din familia noastră.
Draga mea Mary simte
profund pierderea pe care o
suferă, dar şi ea este puternic
susţinută. Cît despre mine,
sunt convins că acest copil
drag este infinit mai fericit cu
Domnul Isus decît cu noi.
27 septembrie. - Astăzi,
împlinesc treizeci de ani. Simt
că sunt un servitor nefolositor.
Oh, de-aş fi trăit mai bine
pentru Dumnezeu! Domnul să-
mi dea, dacă mai trebuie să
trăiesc cîteva zile pe acest pă-
mînt, să le cheltuiesc în
întregime pentru El!

57
Capitolul 7
Primele orfelinate
Deschiderea primei case
pentru orfani
21 aprilie 1836. - Am închiriat
pentru cel puţin un an imobilul
numărul 6 din strada Wilson.
El este spaţios şi ieftin. Iată-1
amenajat ca să primească cele
douăzeci şi sase de fetiţe
admise din data de 11 aprilie.
Ziua de 21 aprilie, cea a
deschiderii orfelinatului, a fost
pusă deoparte pentru
rugăciune şi pentru aducere de
mulţumiri. Hotărî-! sem să nu
luăm decît fetiţe de la şapte la
doisprezece ani. Dar am pri- j
mit deja mai multe cereri
pentru fetiţe de la patru la şase
ani. Oare n-; ar trebui să le
primi şi pe ele, deoarece este
încă destul loc, iar Dumnezeu
a răspuns cu dărnicie cererilor
noastre, dîndu-ne mai presus
de j ceea ce ne gîndeam noi?
După ce ne-am rugat mult
privitor la acest lucru, am
hotărît înaintea lui Dumnezeu
să deschidem şi o casă pentru
„cei mici": fetiţe şi băieţi, de
îndată ce vom avea imobilul,
mobilierul şi personalul
necesar.
16 mai. - De mai multe
săptămîni, nu mai aveam
aproape deloc bani, deşi îl
rugasem pe Dumnezeu în mai
multe rînduri. Nu putusem
deci să pun deoprate suma
cerută pentru impozite. Ceea
ce mă liniştea era gîndul că
Dumnezeu va trimite necesarul
înainte de perioada voită. Dar
o încercare mult mai serioasă
pentru mine decît nevoile
noastre personale este de a nu
putea ajuta aproape deloc pe
aceia dintre fraţii noştri care
sunt în sărăcie. Astăzi,
Dumnezeu ne-a trimis şapte
lire şi doisprezece şilingi. El
ne-a ascultat rugăciunile la
timpul potrivit şi înainte de a
veni să ni se perceapă suma
datorată.
Deschiderea unei noi şcoli
pentru băieţi
1 octombrie. - Din cauza
numeroaselor izbăviri care ne-
au fost date în ultimul timp, n-
am ezitat să ne mărim cîmpul
de acţiune prin deschiderea
unei noi şcoli de băieţi, de care
se simţea nevoia. Avem cereri
de admitere vechi de cîteva
luni.
25 octombrie. - Prin bunătatea
lui Dumnezeu, am putut să
dobîndim astăzi şi fără nici o
dificultate un imobil foarte
uşor trans-formabil în
orfelinat pentru „cei mici".
Dacă am fi cheltuit sute de lire
sterline pentru a-1 contrui, am
fi putut face cu greu mai bine
decît ceea ce am găsit făcut.
Intervenţia lui Dumnezeu este
vădită în toate acestea. Ce
important este vădită în toate
acestea. Ce important este să
încredinţăm în mîna Lui tot
ceea ce ne preocupă, lucrurile
mari şi mici, căci tot ce face El
este bine făcut! Dacă lucrarea
noastră este lucrarea Lui, El o
va face să prospere.
în luna decembrie a anului
trecut, cerusem de mai multe
ori Domnului să inspire inima
fratelui X ca să dea 100 de lire;
rugăciunea pe care am făcut-o
atunci este consemnată în
jurnalul meu în ziua de 12
decembrie 1835. în 25 ianuarie
1836, acest frate a prmis să dea
50 de lire; în 5 noiembrie 1836,
el s-a achitat de promisiunea
lui adăugînd încă 50 de lire la
suma promisă. După cîteva
zile, mi-am amintit că el
dăduse exact suma pe care o
cerusem de la Domnul.
Deseori sunt ascultate
rugăciunile noastre, dar nu ne
mai amintim că este un
răspuns la cererile noastre.
Dîndu-mi seama că această
rugăciune fusese înscrisă în
jurnalul meu, am arătat-o
donatorului, şi ne-am bucurat
împreună, el că a fost o
unealtă în mîinile lui
Dumnezeu pentru a da, şi eu
pentru că rugăciunea mea a
fost ascultată.
30 noiembrie. - Presupun că
din cauza altor cereri urgente,
altor preocupări grabnice, n-
am fost condus să mă rog, în
ultimul timp, pentru fondurile
necesare. Ieri dimineaţă, din
cauza foarte marii nevoi de
bani, m-am simţit îndemnat să
mă rog cu insitenţă privitor la
lucrul acesta. Ca răspuns, am
primit în aceeaşi seară 10 lire
de la un frate care voia să facă
acest dar de cîtva timp, dar
fusese împiedicat s-o facă
pentru că nu avusese
mijloacele pînă atunci.
Dumnezeu i-a furnizat aceste
mijloace chiar în clipa în care
aveam cea mai mare nevoie de
ajutorul Său, şi prin aceasta El
ne-a sprijinit. Apoi, am primit
chiar ieri seară 3 lire de la o
soră pe care n-o văzusem
niciodată şi de care Dumnezeu
S-a servit deseori ca să ajute în
nevoie. Iată ce mi-a scris: „Mi
se pare că aveţi o nevoie, şi că
Domnul vrea să-mi facă
onoarea de a fi unealta Sa
dîndu-vă prin mine necesarul.
Dar dacă aveţi ocazia să-mi
scrieţi şi să-mi spuneţi ceea ce
aveţi nevoie, o să vă trimit din
nou tot atît".
58
59
15 decembrie. - Această zi a
fost pusă deoparte pentru
rugăciune J şi pentru aducerea
de mulţumiri cu ocazia
deschiderii orfelinatului pentru
cei mici din data de 28
noiembrie. După-amiază,
rugăciune şi mulţumiri, apoi
adunare pentru copiii din
şcolile şi orfelinatele noas- j
tre, circa trei sute cincizeci.
28 mai 1837. - Va fi publicată
„Relatarea a ceea ce a făcut
Dum- j nezeu pentru mine".
Lucrul acesta m-a făcut să cer
Domnului cu insistenţă să-mi
dăruiască ceea ce lipseşte din
mia de lire pe care I-oj
cerusem la început pentru
orfelinat (în 15 august, primele
exemplare ] ies de sub tipar).
(în 15 iunie, G. Miiller scrie:)
în această seară mi-au fost
date 5j lire, astfel că acum
suma este deplin realizată, fără
ca să fi cerut ceval de la
cineva. M-am abţinut să mă
adresez oamenilor, pentru ca
minai lui Dumnezeu să fie mai
vizibilă în toată această
problemă, iar fraţii] mei de
credinţă să fie încurajaţi să I
se încredinţeze într-o măsură şi
mai deplină. Aş dori de
asemenea ca cei care nu
cunosc pe Domnul săj aibă o
nouă dovadă că nu este în
zadar să I te adresezi Lui în
rugăciu-j ne.
Un orfelinat pentru băieţi
15 iunie 1837. - Pînă aici,
Domnul a binevoit să-mi
asculte rugă-j ciunile; cred că
unul din principalele daruri pe
care mi le-a încredinţat! este
de a putea să apuc prin
credinţă efectul promisiunilor
Sale pentru! nevoile mele
materiale şi cele ale altora; îmi
fac deci planul de a des-l chide
o nouă casă pentru orfani.
Necesitatea unui orfelinat
pentru bă-j ieţi peste şapte ani
este mare în oraşul Bristol, şi
fără această casă n-j am şti
cum să plasă, vreo patruzeci de
copii care au atins - sau care}
vor atinge - această vîrstă în
orfelinatul „celor mici".
Totodată, de laj proiect la
realizarea lui, trebuie rezolvate
trei dificultăţi:
1. Am deja mai mult de lucru
decît pot face. îmi este deci
imposi-j bili să-mi lărgesc
cîmpul de acţiune dacă
Dumnezeu nu-mi trimitej un
frate care să îndeplinească
funcţia de administrator şi care
să mă] descarce de toată
munca de birou.
2. înainte de a deschide noul
orfelinat, trebuie să găsim un
om con-j sacrat pentru a-1
conduce şi personalul necesar
ca să se ocupe de copii.
3. Dacă Dumnezeu vrea ca să
merg înainte, mi-ar place să-
mi arate clar lucrul acesta prin
trimiterea a tot ceea ce este
necesar. Dacă, pe de o parte,
sunt gata să laud pe Dumnezeu
pentru credinţa pe care mi-a
dat-o ca să mă bizui pe El, pe
de altă parte cer ca să mă
păzească de orice îngîmfare şi
de un entuziasm nesocotit. Nu
am intenţia să aştept ca El să-
mi trimită mii de cărţi sau să
asigure viaţa lucrării prin dis-
poziţii testamentale, ci voi
aştepta ca El să dea necesarul
pentru ca să mobilez o casă de
patruzeci de copii, pentru ca
să-i îmbrac şi o mică sumă
necesară pentru început. Fără
aceasta, nu voi crede că
doreşte ca lucrarea să crească.
Prima dispoziţie testamentară
«
15 septembrie. - în această
dimineaţă, printre daruri, era o
mică sumă de şase şilingi, şase
peni şi jumătate, lăsate ca
testament de un băieţel care
era pe moarte. Copilul primise
cîţiva bănuţi din cînd în cînd în
timpul cît fusese bolnav, şi el îi
pusese deoparte. Puţin înainte
de a adormi în Isus, el ceruse
ca să ni se trimită mica sumă
adunată astfel. Aceastămică şi
preţioasă dispoziţie
testamentală în favoarea or-
fanilor este prima pe care am
primit-o.
19 septembrie. - Astăzi am
înţeles două lucruri:
1. Trebuie să-mi pun deoparte
nişte clipe de singurătate, chiar
dacă, în aparenţă, lucrarea
pare să sufere din cauza
aceasta.
2. Trebuie să-mi iau timp ca să
vizitez mai mulţi fraţi. O
biserică unde membrii nu
primesc vizite se anemiază mai
devreme sau mai tîrziu.
Deschiderea celui de-al treilea
orfelinat
21 octombrie 1837. - Acum
cîteva săptămîni, închiriasem
cu un preţ foarte bun un
imobil foarte mare pentru
orfelinatul băieţilor; dar af
lînd că oamenii din cartier îl
ameninţau pe proprietar cu un
proces pentru că închiriase
unei instituţii de caritate, am
renunţat îndată la drepturile
mele. Şi iată cuvintele
Scripturii care m-au călăuzit în
această problemă: „Cît
depinde de voi, trăiţi în pace cu
toţi oameni".
60
61
Renunţînd la această casă,
aveam siguranţa că Domnul
îmi va da o al-; ta. Lucrul
acesta se petrecea devreme
dimineaţa în 5 octombrie; în
acea dimineaţă, ca să ne atare
că continuă să ne
binecuvînteze, Dumnezeu ne-a
trimis cincizeci de lire printr-o
soră care era departe de a fi
bogată; aceşti bani erau
destinaţi mobilierului pentru
orfelinatul băieţilor. Astăzi, El
ne dă pentru acest orfelinat o
altă casă, situată ca şi celelalte
două dinainte pe strada
Wilson. La timpul Său,
Dumnezeu i ne-a ajutat deci.
într-adevăr, de fiecare dată
cînd, în această lucrare, nu m-
am bizuit decît pe El, n-am fost
niciodată dezamăgit.
Boală
» 7 noiembrie. - Mă simt atît de
slăbit mintal, încît înţeleg
necesitatea absolută de a lăsa
lucrarea pentru o vreme. De
abia este luată decizia de a
părăsi Bristolul pentru odihna
necesară, că primesc din Ir-
landa o scrisoare anonimă
conţinînd cinci lire pentru
nevoile mele personale.
Dumnezeu îmi trimite deci
mijloacele pentru această de-
plasare. Nu mai pot lucra,
capul este într-o asemenea
stare de slăbiciune provocată
de o muncă neîncetată, încît
sunt fericit că plec. Şi cu toate
acestea, omeneşte vorbind,
momentul nu este deloc
favorabil! unei deplasări!
Orfelinatul de băieţi va fi
deschis în scurtă vreme. Ar
trebui să pun personalul la
curent. Unele chestiuni
privitoare la biseri-1 că sunt în
suspensie şi-şi aşteaptă
soluţionarea. Dar Dumnezeu
ştie toate acestea mai bine decît
mine, şi va avea grijă de
lucrarea Sa mai bine decît aş
putea eu s-o fac. Prin urmare,
vreau să-I încredinţez totul.
(Din 16 pînă în 25 noiembrie,
G. Miiller merge să se
odihnească pe malul mării, dar
starea lui nu se ameliorează).
17 decembrie. - Ziua
Domnului. Am văzut trecînd pe
sub fereastra] mea în această
dimineaţă pe cele treizeci şi
două de orfane care au mai
mult de şapte ani. Cînd le-am
văzut pe fetiţe cu hăinuţele lor
curate, cu paltonaşele
călduroase şi cu sora care le
însoţea la capelă, am i fost
recunoscător faţă de
Dumnezeu care m-a ales ca
unealtă în! această lucrare,
căci tuturora le merge mult
mai bine cu noi, în orice j
privinţă, decît acolo unde erau
înainte.
în faţa acestui rezultat, am
înţeles că merita să fi muncit
timp de luni, chiar ani. Acesta
a fost un răspuns suficient
pentru mine înain-
tea obiecţiilor prietenilor, care
îmi zic: „Munceşti prea mult".
24 decembrie. - Iată a şaptea
duminică în care sunt
imobilizat. (Uneori este atît de
bolnav, încît se întreabă dacă
nu cumva va muri).
31 decembrie. - „O,
Dumnezeule, servitorul Tău nu
este decît un biet om! Dar el s-
a încrezut în Tine, el s-a
glorificat cu Tine înaintea
oamenilor, deci nu îngădui ca
el să fie redus la tăcere! Nu
permite ca să se spună despre
lucrarea Ta că este rodul unui
entuziasm fără urmare, un foc
de paie care nu poate să
dureze!"
Anul 1838
(în 6 ianuarie, medicul îi
ordonă lui G. Miiller o
schimbare de aer. în aceeaşi zi,
o soră care locuia la 54 de km
de Bristol îi trimite cinci-
sprezece lire specificînd că este
pentru o schimbare de aer).
Dumnezeu are grijă de ai Săi
în chip minunat, notează G.
Miiller. Am deci mijloacele ca
să urmez sfatul doctorului.
14 ianuarie. - Dorinţa mea este
să-L glorific mai deplin pe
Dumnezeu, mai puţin printr-o
activitate exterioară decît
printr-o conformitate
interioară după imaginea lui
Isus. Cine ar putea să-L
împiedice pe Dumnezeu să
facă dintr-o fiinţă aşa de rea ca
mine un ai doilea Whitefield?
Dacă Dumnezeu îmi reface
sănătatea, astfel ca să pot
continua să mă ocup de
lucrarea Cuvîntului, doresc ca
predicarea mea să fie mai mult
ca niciodată rezultatul unor
rugăciuni fierbinţi, al unei
îndelungi meditaţii, şi să-mi fie
dat să umblu cu Dumnezeu în
aşa fel, încît „din fiinţa mea
interioară să curgă rîuri de
apă vie".
16 ianuarie. — Astăzi am luat
această hotărîre: dacă
Dumnezeu îmi redă sănătatea,
voi avea o dată pe săptămînă
sau la două săptămîni, cu
elevii din şcolile şi orfelinatele
noastre, o strîngere specială la
capelă pentru ca să studiem
Scriptura.
(în cursul săptămînilor care
urmează, starea lui G. Muller
se ameliorează puţin cîte puţin,
astfel că în aprilie el poate face
o călătorie în Germania).
îa 8 mai, el ia parte la o
adunare de rugăciune în
capela Ghedeon; este pentru
prima oară din 6 noiembrie că
poate iarăşi să ia parte la o
întrunire publică).
62
11 iunie. - Am primit vizita
unui străin care mi-a cerut să
dau unor persoane, din partea
lui, împreună cu dobînda, o
mică sumă de bani pe care o
furase acum cîtva timp. El
citise Relatarea, ceea ce-1 fă-
cuse să aibă încredere în mine
şi să-mi ceară acest serviciu. El
mi-a dat deci numele şi
adresele celor două persoane
lezate, patru monezi de aur
pentru fiecare, plus o monedă
de aur special pentru mine ca
gaj de dragoste creştină. Am
expediat aceşti bani; nu pe
poştă, cum mi se ceruse, ci prin
bancă, ca să am recipisele în
caz de nevoie. în acest gen de
afaceri, nu poţi fi înde-ajuns
de prevăzător. Poate că vre-1
unul dintre cititorii acestor
rînduri are pe conştiinţă vreo
necuviinţă de acest fel. în acest
gaz, să nu ezite să dea înapoi
ceea ce a luat, ca Zacheu, şi
dacă are posibilităţi, să dea
înapoi cu dobîndă.
Capitolul 8
Credinţa pusă Ia încercare
Dificultăţi
12 iulie. - De la fondarea
orfelinatelor pînă la sfîrşitul
lui iunie 1838, Dumnezeu n-a
încetat să ne arate favoarea Sa
venind în ajutorul tuturor
nevoilor lucrării. Dar, acum, se
pare că „Tatăl orfanilor" vrea
să ne distribuie aceste resurse
în alt fel. Acum un an, aveam
în casă 780 de lire; astăzi, nu
mai avem decît 20 de lire ca
rezervă. Totuşi, datorită lui
Dumnezeu, credinţa mea este
la fel de tare astăzi ca mai
demult, şi este chiar mai
întărită. Niciodată nu m-am
îndoit de Domnul.
Totodată, cum El vrea să
mergem la El, şi cum credinţa
adevărată duce la rugăciune,
m-am dedicat în mod special
rugăciunii împreună cu fratele
T. de la orfelinatul de băieţi, ca
să primim necesarul. El este
singura persoană căreia îi
vorbesc despre starea
finanţelor noastre, în afară de
soţia mea şi de fratele Craik. în
timp ce eram în rugăciune, ni
s-a adus un orfan din Frome;
cîţiva creştini din locul acela
au strîns un dar de cinci lire şi
l-au trimis pe copil împreună
cu darul. Acesta a fost primul
răspuns la cererile noastre.
în această seară, am hotărît
admiterea a şapte copii; ne
gîndim să mai primim alţi
cinci, deşi casa de bani e
aproape goală; dar ne bizuim
pe Dumnezeu că ne va ajuta în
nevoia noastră. Observaţi
bunătatea Domnului: cînd
ajutorul este necesar, El
intervine îndată, El răspunde
imediat la rugăciune pentru
întărirea credinţei, şi pentru
pregătirea în acelaşi timp a
copiilor Săi pentru încercări şi
mai mari.
Isus este Acelaşi, ieri şi azi...
22 iulie. - Mă plimbam în
această seară în mica noastră
grădină şi meditam la aceste
cuvinte: „Isus Cristos este
Acelaşi, ieri şi azi şi în veci"
(Evrei 13:8). în timp ce mă
gîndeam la această dragoste, la
această putere, la această
înţelepciune neschimbată, îmi
ziceam că

64
această iubire, această putere
şi această înţelepciune
dăduseră pînă aici tot ceea ce
aveau nevoie orfanii noştri, şi
că ele vor continua s-o facă în
viitor, pentru că ele sunt mereu
aceleaşi. Un şuvoi de bucurie
mi-a umplut atunci sufletul, în
timp ce-mi dădeam seama de
iubirea neschimbată a
Salvatorului meu. După un
minut, mi s-a adus o scrisoare
conţinînd douăzeci de lire
însoţite de aceste rînduri: „Vă
rog să folosiţi cît mai bine
suma alăturată pentru Intitutul
biblic sau pentru orfani, sau în
vreun alt mod pe care vi-1
arată Stăpînul. Nu este o sumă
mare, dar este de-ajuns pentru
ziua de azi...".
Fără un peni în mînă
18 august. - Nu mai am nici un
peni în mînă pentru orfani, şi
într-o zi sau două îmi vor
trebui din nou multe lire
sterline. Dar eu pri- j vesc la
Domnul. în această seară:
înainte de sfîrşitul zilei, am
primit cinci lire de la o soră
care renunţase la bijuteriile ei,
acum cîtva timp, cu intenţia de
a le vinde în beneficiul
orfanilor. în această dimineaţă,
în timp ce era în rugăciune, i-a
venit în gînd ca, deoarece avea
cele cinci lire şi nu datora
nimic nimănui, trebuia mai
întîi să le dea pe ele, avînd în
vedere că putea să treacă ceva
timp înainte ca eu să pot dis-
pune de bijuterii. Prin urmare,
ea mi-a adus aceşti bani,
neştiind că nu mai aveam nici
un peni la dispoziţie şi că nu
putusem da decît patru lire, 15
şilingi şi 5 peni pentru nevoile
casei orfanilor, în loc de zece
lire în mod obişnuit; ea nu ştia
nici faptul că ne trebuia o
sumă mare de bani în cîteva
zile. Sufletul meu să fie
puternic încurajat de această
nouă garanţie a fidelităţii
Domnului nostru!
29 august. - Astăzi, şaisprezece
creştini au fost botezaţi.
Printre ei, un frate de optzeci şi
patru de ani, şi un altul de
şaptezeci de ani pen-1 tru care
soţia lui se rugase de treizeci şi
opt de ani!
5 septembrie. - încercarea
continuă. Dumnezeu dă zi de zi
necesarul, şi aproape oră de
oră. Pare ca şi cum ar zice:
„Ora Mea încă n-a i venit".
Dar am încredere în El, şi ştiu
că El va purta de grijă... în
timp i ce eram în rugăciune în
această dimineaţă, am primit
asigurarea îm- j plinirii
rugăciunii, şi L-am lăudat
anticipat pe Domnul... Ieri,
cerusem lui Dumnezeu ca
credinţa mea să nu slăbească.
Fratele T. a sosit, adu-cînd 4
lire, 5 şilingi şi 5 peni, din mai
multe donaţii.
L»U1
trin
L
65
încercarea continuă
8 septembrie. - Sîmbătă seara.
încercarea continuă. Alaltăieri,
am asistat la serviciul fratelui
Craik; el a predicat despre
Avraam. El a arătat că totul a
mers bine pentru Avraam cîtă
vreme umbla prin credinţă şi
după voia lui Dumnezeu. Dar
de îndată ce şi-a pierdut
încrederea, şi în loc să
privească la Dumnezeu, şi-a
urmat propriile lui gîn-duri, a
ajuns în necaz. Am aplicat
imediat în viaţa mea cuvintele
auzite: Dumnezeu să mă
păzească de-a o lua pe căi
lăturalnice, sau să recurg la
vreun mijloc care n-ar fi „al
Său". Am 220 de lire în bancă,
sumă dată de un frate şi o soră
pentru o altă ramură a
lucrării. Aş putea să iau o
parte din ea şi să le transmit
lucrul acesta. Ei iubesc orfeli-
natele şi au arătat adesea
lucrul acesta prin daruri
generoase; fratele mi-a zis
chiar să-i spun cînd am nevoie
de bani. Dar aceasta ar fi pro-
pria mea eliberare şi nu cea
trimisă de Dumnezeu. Şi ce
piatră de poticnire pentru
credinţă, atunci cînd
încercarea ar veni din nou! As-
cultîndu-1 pe fratele Craik, am
văzut pericolul de a-L dezonora
pe Domnul chiar acolo unde
am vrut să-L glorific
încrezîndu-mă în El. Am pledat
înaintea lui Dumnezeu ieri şi
azi, înf ăţişîndu-I unsprezece
argumente, unsprezece motive
de a trimite ajutor! Spiritul
meu se bucură acum de o mare
pace, de o pace care se
preschimbă în bucurie. Trebuie
să adaug că povara rugăciunii
mele în zilele trecute, gîndul
care mă stăpînea în cererile
mele, era că, în bunătatea Sa,
Domnul îmi împiedică credinţa
să se clatine. Eu privesc spre
El. El poate interveni în orice
clipă. Şi eu sunt sigur că El o
va face în felul Său şi la timpul
Său. Iată cele unsprezece
argumente pe care I le-am
adus:
1. Lucrarea orfelinatelor este
pentru gloria lui Dumnezeu, ca
să dea dovada vizibilă că, prin
simpla ascultare a rugăciunii,
El Se îngrijeşte de nevoile
orfanilor. El să Se reveleze deci
ca Dumnezeul cel viu care, şi
azi, ascultă rugăciunea şi îi
place să trimită ajutorul.
2. El este Tatăl orfanilor. El să-
i ajute deci (Psalm 78:5)!
3. Am primit copiii în Numele
lui Isus. Deci, pe El L-am
primit eu prin aceea că i-am
primit pe ei, şi le-am dat de
mîncare şi haine. Dumnezeu
să ia în considerare lucrul
acesta (Marcu 9:36,37).
4. Lucrarea orfelinatului a
întărit pînă aici credinţa
multora. Dacă Dumnezeu nu
intervine, credinţa celor slabi
va fi clătinată, dar dacă trimite
ajutor, ea va fi întărită.
66
5. Dacă El nu trimite
necesarul, va da duşmanilor
ocazia să-şi bată joc şi să zică:
„Nu zisesem noi că aşa o să
sfîrşească chestia asta?"
6. Dacă Domnul nu trimite
ajutorul, copiii lui Dumnezeu
încă prea puţin întăriţi sau
slabi se vor simţi îndreptăţiţi să
se unească cu j lumea în lucrul
pentru Domnul; eşecul nostru
va justifica recurgerea la nişte
mijloace nebiblice pentru
găsirea ajutoarelor băneşti
necesarei altor lucrări
asemănătoare.
7. Domnul să-Şi amintească
că eu sunt copilul Său. Să aibă
deci milă de mine, deoarece
nu-i pot hrăni pe toţi aceşti
orfani. Să nu permită ca
această povară să apese prea
multă vreme asupra mea şi să
binevoiască a trimite ajutorul.
8. Să binevoiască de asemenea
a-Şi aminti de colaboratorii
mei, care şi-au pus şi ei
încrederea în El, dar care ar fi
extrem de mult puşi la
încercare dacă El nu ne-ar
veni în ajutor.
9. Să-Şi amintească că, în
lipsă de ajutor, va trebui să-i
trimit pe orfani la vechii lor
tovarăşi, atunci cînd la noi
sunt crescuţi în cunoaşterea
Cuvîntului Său.
10. Să arate eroarea celor care
au zis: „Este foarte bine la
început, şi cîtă vreme este o
noutate, dar lucrul acesta nu
va dura".
11. Dacă refuză acum să ne
trimită ajutoarele necesare, n-
aş mai şti cum să interpretez
atît de numeroasele şi
remarcabilele împliniri de
rugăciuni date pînă atunci în
lucrare, împliniri care mi-au
dat dovada că lucrarea venea
de la El.
într-o anumită măsură, înţeleg
acum mai bine ca pînă aici
sensul expresiei pe care o
foloseşte de atîtea ori
psalmistul: „Pînă cînd?"
Chiar acum, în această situaţie
extremă, şi cu ajutorul Său,
îmi ţin ochii aţintiţi asupra lui
Dumnezeu, şi cred că El va
trimite ajutorul.
Ce să fac?
10 septembrie, luni. - N-am
primit bani ieri, nici alaltăieri.
Mi se j pare că este urgent să
iau o decizie şi să-mi avertizez
colaboratorii. Cu excepţia
fratelui T, toţi ceilalţi nu
cunosc starea finanţelor
noastre. Ar trebui să mă duc la
orfelinate să le expun situaţia,
să examinez cu ei ceea ce
trebuie făcut, să recomandăm
încetarea cumpărării unor
diferite obiecte, dar să nu se
suprime nimic din hrană şi din
îmbrăcă-
67
mintea orfanilor. Aş prefera
să-i trimit de aici decît să-i văd
ducînd lipsă de ceva. în fine, ar
trebui să vizitez casele noastre
şi să văd dacă nu este în ele
ceva nefolositor care ar putea
fi vîndut. Aş vrea de asemenea
să spun colaboratorilor mei
desăvîrşita mea încredere în
Dumnezeu, în ciuda acestei
mari încercări, şi să le propun
să ne strîngem pentru
rugăciune. Acest moment este
foarte solemn.
La ora nouă şi jumătate, am
primit şase peni. în ei văd
dovada că Dumnezeu va avea
milă şi va da mai mult. Am fost
la fratele Craik şi mi-am
deschis inima înaintea lui. Pe
la ora zece, atunci cînd mă
pregăteam să mă rog din nou,
o soră a venit să dea soţiei
mele două monede de aur, şi
puţin după aceea, tot atîta şi
mie. Domnul a trimis deci
puţin ajutor, fapt care mi-a
întărit mult credinţa. După
cîteva clipe, a venit cineva să
ceară bani pentru casa cu cei
mici; am dat două lire, apoi am
trimis o liră şi şase peni
orfelinatului de băieţi şi o liră
celui de fete.
Am întîlnit astăzi un frate tînăr
care a fost adus la Domnul, ca
şi una din surorile lui, prin
citirea „Relatării".
Măsuri de urgenţă
13 septembrie. - Din nou mi s-
a impus necesitatea de a
expune colaboratorilor mei
situaţia orfelinatelor. Trebuie
să fie avertizaţi să înceteze
cumpărăturile şi să împiedice
datoriile. Astăzi i-am adunat
deci laolaltă, şi i-am pus la
curent cu mersul lucrurilor,
cerîndu~le să păstreze secretul.
Apoi ne-am rugat împreună.
Nu a fost nici jenă, nici
constrîngere. Am găsit 12
şilingi şi 6 peni pentru
orfelinate; unul dintre
colaboratorii mei mi-a dat
doisprezece şilingi; vînzarea
unor lucrări de mînă cu acul
făcute de copii a adus o liră şi
un şiling.
Una dintre surori mi-a trimis
vorbă că nu mai trebuie să mă
îngrijesc de salariul ei; ea avea
tot ce-i trebuie pentru
douăsprezece luni. Ce
binecuvîntare să am asemenea
colaboratori!
14 septembrie. - Ne-am strîns
pentru rugăciune şi în această
dimineaţă, căci Dumnezeu nu
ne ajută decît clipă de clipă.
Un frate mi-a dat şaisprezece
şilingi, tot ceea ce are,
considerînd că nu s-ar cuveni
să ceară bani lui Dumnezeu
dacă păstrează ceea ce are. O
soră mi-a zis că o să-mi dea
şase lire în cîteva zile; ea le
pusese în bancă pentru o
68
vreme ca aceasta. Dumnezeu
să fie lăudat că mi-a dat nişte
colaboratori atît de preţioşi!
Directoarele celor trei
orfelinate ale noastre luaseră
obieciul de a-i plăti pe brutari
şi pe lăptar pe săptămînă
pentru că ei preferau aşa.
Uneori s-a făcut la fel cu
măcelarul şi cu băcanul. Dar
cum Domnul nu Se îngrijeşte
acum de noi mai mult decît zi
de zi, credem că ar fi rău să
continuăm a plăti o dată pe
săptămînă. începînd de astăzi,
se va plăti peşin.
f
După ce m-am întors acasă,
am găsit un colet mare cu
haine noi,! expediate din
Dublin pentru orfani. Acest
pachet ne aduce dovada că]
Domnul îşi aminteşte neîncetat
de noi. Ne-am rugat şi în
această seară;f suntem plini de
curaj şi credem că Dumnezeu
va trimite necesarul.
Este oare Dumnezeu surd?
15 septembrie. - Ne-am adunat
azi dimineaţă ca să ne rugăiru
Dumnezeu ne susţine inimile.
Proviziile mai ajung încă, dar
lipsesc! banii pentru pîinea de
a doua zi; noi o luăm
totdeauna din ajun ca să fie
rece a doua zi. Am primit astăzi
de la unul dintre ajutoarele
noastre! şi de la altcineva o
liră, zece şilingi şi şase peni,
ceea ce a permis cum pararea
pîinii. Dumnezeu să fie lăudat!
17 septembrie. - încercarea
continuă; şi ea se face cu
fiecare zi mai dureros simţită.
Sunt sigur că Dumnezeu
urmăreşte împliniri planurilor
Sale, impunîndu-ne această
aşteptare prelungită. El va mite
ajutorul dacă ştim să aşteptăm.
Unul dintre colaboratorii noş
aduce doisprezece şilingi şi
şase peni; un altul unsprezece
şilingi şi o peni, tot ceea ce-i
rămînea. Am putut astfel să
cumpărăm ceea ce e: necesar.
în această seară, avînd în
vedere că nu mai primisem de
mul vreme donaţii mari, m-am
simţit descurajat. Aşa cum am
obiceiul fac cînd mă simt
astfel, am căutat mîngîiere în
Biblie. Sufletul meu găsit o
mare înviorare în citirea
Psalmului 34, în timp ce
credinţa mi se întărea. Plin de
bucurie, m-am alăturat
colaboratorilor mei pentr ora
de rugăciune. Am citit cu ei
acest psalm, încercînd să le
reîncălzi inimile cu aceste
promisiuni scumpe.
Reduşi la o situaţie extremă
18 septembrie. - Fratele T.
avea douăzeci şi cinci de
şilingi, iar
69
trei şilingi; totalul a fost de-
ajuns pentru cumpărarea
alimentelor necesare, un pic de
ceai pentru unul din orfelinate
şi lapte pentru cele trei case.
Fusesem reduşi la o situaţie
extremă; fondurile noastre
erau epuizate, iar colaboratorii
noştri dăduseră .puţinul pe
care-1 posedau. Ei bine, iată
modul în care ne-a venit
Domnul în ajutor. Ne gîndi- s-
erăm deja să vindem unele
obiecte care nu ne sunt
indispensabile, cu toate că
cerusem Domnului să nu
permită lucrul acesta. Dar, o
doamnă din împrejurimile
Londrei, venită să petreacă
cîteva zile la Bristol, primise de
la fiica ei pentru noi o sumă de
trei lire, doi şilingi şi şase peni.
Ea a venit în această după-
amiază şi mi-a adus banii. E o
izbăvire preţioasă. Nu m-am
putut împiedica să nu
izbucnesc în laude şi să-mi
exprim cu voce tare
mulţumirile de îndată ce-am
fost singur.
27 septembrie. — Cei 9 şilingi
şi 6 peni primiţi alaltăieri au
fost daţi „casei celor mici".
Primisem informaţii şi ştiam că
exista tot ceea ce trebuia în
cele trei case pentru cele două
zile, chiar şi carne. Cum astăzi
nu mă simt prea bine şi nu mă
pot duce la adunarea de
rugăciune, am trimis fratelui T.
cei optsprezece şilingi şi şase
peni pe care i-am primit pentru
ca să-i împartă între cele trei
directoare. în această după-
amiază am aflat noua izbăvire
pe care ne-o dă Domnul. Acum
cîteva săptămîni, primisem
fiica unui fermier înstărit,
orfană de mamă, în schimbul
unei sume anuale de zecejire,
necesară cheltuielilor de între-
ţinere pentru un copil de vîrsta
ei. în această dimineaţă,
aducînd copilul, el a plătit
dinainte cele două lire şi zece
şilingi din primul trimestru şi a
adăugat o liră la preţul
convenit. Domnul să păstreze
vii în sufletele noastre
amintirea vie a acestor izbăviri,
şi fiecare semn nou al fi-
delităţii Sale să ne mărească
încrederea în El!...
29 septembrie. — Iată mai
multe zile de cînd ne rugăm ca
să avem bani pentru chiria
caselor. Cum nu avem încă
nimic, fratele T. şi cu mine ne-
am rugat de la ora zece pînâ la
douăsprezece fără un sfert. A
sunat amiaza. La această oră,
chiria ar fi trebuit să fie
plătită. M-am întrebat de mai
multe ori dacă tăcerea lui
Dumnezeu nu voia să spună că
trebuia să punem deoparte în
fiecare săptămînă şi în fiecare
zi banii pentru chirie. Acum
este a doua oară de cînd nu
suntem ascultaţi în Patru ani şi
jumătate. Prima dată a fost tot
cu privire la chiria unei săli de
clasă. Acum sunt convins că
trebuie să punem deoparte cîte
ceva în fiecare zi sau
săptămînă pentru lucrul
acesta...
71
Capitolul 9
Dumnezeu este fidel
Bunătatea Domnului
2 octombrie, marţi dimineaţa. -
Binecuvîntat să fie Numele
sfînt al Domnului! El S-a
purtat cu mare bunătate faţă
de noi în aceste ultime trei zile!
Alaltăieri, am primit cinci lire
pentru orfani; am trimis cîte
doi şilingi fiecărei case, ceea ce
le-a permis cumpărarea de noi
provizii înainte ca ele să fie
consumate. O, ce bun e
Domnul, El trimite totdeauna
ajutor înainte ca nevoile să fie
prea urgente! Ieri am primit
încă o liră şi zece şilingi, care,
cu cei patru şilingi şi doi peni
pe care îi aveam în mînă, au
fost folosiţi ca să acopere
nevoile prezente. Cheltuielile
făcute pentru menaj au fost
deci acoperite. Domnul m-a
pus chiar să plătesc ieri cele
nouăsprezece lire şi zece şilingi
pentru chirie. Iată cum: Unul
dintre angajaţii noştri, avînd
10 lire primite de la familia lui,
şi 5 lire de la o soră în
Domnul, precum şi alţi cîţiva
bani, ne-a înmînat 16 lire,
care, cu cele 3 lire şi 10 şilingi
care ne rămăseseră din cele 5
lire amintite mai sus, totalizau
19 lire şi 10 şilingi, exact suma
care trebuia. Dar astăzi ne
găsim din nou lipsiţi de bani;
nu erau bani de cumpărare a
pîinii pentru casa orfanilor,
nici pentru cea a celor mici,
dar Domnul ne-a venit şi acum
în ajutor. O soră, sosită azi la
amiază de la Swansea, a adus
o liră şi 7 şilingi; unul dintre
angajaţi a vîndut ceva, ceea ce
i-a permis să dea o liră şi 13
şilingi. Aveam deci 3 lire, cîte
una pentru fiecare casă, şi am
putut cumpăra pîine înainte de
sfîrşitul zilei. Pînă aici n-am
dus lipsă de nimic!
6 octombrie. - Fondul şcolilor
fiind de asemenea complet
epuizat, am primit ieri şi astăzi
nu numai ceea ce ne trebuia
pentru plătirea salariilor, dar şi
ceva mai mult de o liră de pus
deoparte pentru chirie.
Mai jos ca niciodată
9 octombrie. - Astăzi, am fost
aduşi la punctul cel mai de jos.
Ni mai existau provizii decît
pentru astăzi, şi un angajat,
prin vînzare uneia dintre
cărţile lui, a procurat banii
necesari cumpărării laptek
pentru una din case. în această
dimineaţă, guvernanta
orfanilor ni
mai avea decît doi şilingi.
Trebuiau oare folosiţi pentru
cumpărarea de pîine sau de
carne pentru completarea
mesei? A trecut brutarul şi a
lăsat cadou şase kg de pîine. în
această nevoie presantă, unul
din angajaţi, primind cîţiva
bani, a dat două lire cu care
am putut cumpăra carne, pîine
şi alte alimente. Astfel deci, şi
astăzi, deşi am fost la un nivel
aşa de jos înainte de a primi
cele două lire, casele au primit
ceea ce aveau nevoie.
15 octombrie. - Ştiind că azi
dimineaţă ar fi fost nevoie de
bani pentru multe lucruri în
casele orfanilor, mi-am înălţat
inima spre Domnul. în clipa în
care mă duceam la tovarăşii
mei de lucrare ca să mă rog cu
ei, am primit 4 lire din
Trowbridge; în orfelinate in-
traseră 7 şilingi şi 3 peni, la
care un angajat mai adăugase
o liră. Am putut deci să ne
îngrijim din belşug de tot ceea
ce era nevoie, şi să plătim un
butoi de melasă şi o tonă de
cărbuni. Cu toate acestea, cum
ne regăsim la fundul sacului,
iar angajaţii nu mai au ce să
ne dea, ia-tă-ne din nou în
situaţia de a apela la iubirea
Domnului nostru pentru
ajutoare ulterioare.
Domnul este fidel
10 noiembrie, simbătă. - Totul
părea întunecat cînd a început
această zi. Cu toate acestea, ca
totdeauna, Domnul ne-a venit
în ajutor, şi noi am putut face
faţă tuturor cererilor. în timpul
zilei, am primit o liră, 8 şilingi
şi 6 peni, doi dintre angajaţi au
mai adăugat fiecare cîte zece
şilingi, şi astfel am putut
termina o nouă săptămînă, în
timpul căreia a fost posibil să
ne îngrijim de nevoile celor
nouăzeci şi şapte de persoane
din orfelinate, fără să facem
cea mai mică datorie.
20 noiembrie. - Dacă
necesitatea în care ne-am găsit
a fost extremă, ajutorul
Domnului a fost proporţional
acestei mari lipse. Aflu că sunt
necesari douăzeci de şilingi
pentru nevoile de astăzi, şi nu
avem decît trei şilingi. Unul
dintre angajaţii casei intră în
clipa cînd vrem să ne punem la
rugăciune şi dă zece şilingi
după rugăciune. în timp ce
venim cu cererile noastre
înaintea Domnului, intră un al
doilea care a primit o liră.
Astfel, darul total se ridică la
treizeci şi trei de şilingi, adică
mai mult decît ne era necesar.
21 noiembrie. — Niciodată nu
ne-am găsit într-o lipsă aşa de
mare
72
ca astăzi. Guvernantele din
cele trei case nu aveau decît o
jumătate de peni între ele toate.
Cu toate acestea, a fost o masă
bună! Părăsind fraţii şi
surorile după rugăciune, le-am
spus că trebuie să aşteptăm iz-
băvirea şi să vedem cum ne-o
va da Domnul de data aceasta.
Eram sigur că va veni
ajutorul; cu toate acestea, ne
simţeam foarte jenaţi. Sosind
la Kingsdown, deoarece îmi
era tare frig, am vrut să fac
nişte I exerciţii. Prin urmare,
n-am mai luat drumul cel mai
scurt ca să] ajung acasă, ci am
făcut înconjurul prin piaţa
Clarence. La vreo douăzeci de
paşi de casa mea, întîlnesc un
frate care face drumul împre-
ună cu mine şi care, după o
clipă de conversaţie, îmi dă
zece lire pentru fraţii diaconi
în vederea cumpărării de
cărbune, pături şi veşminte
călduroase pentru copiii lui
Dumnezeu săraci; 5 lire
destinate or-l fanilor şi 5 lire
destinate altor nevoi ale
„Instituţiei pentru răspîndirea |
cunoaşterii Scripturii". Acest
frate venise de două ori în timp
ce mă găseam în orfelinate, şi
dacă aş fi ajuns acolo doar cu
jumătate de minut mai tîrziu,
nu l-aş mai fi întîlnit; am
trimis imediat guvernantelor
cele 5 lire.
24 noiembrie. - în această
dimineaţă, ne-am găsit mai în
lipsă ca ] nicicînd altădată, şi
ne trebuiau mai multe lire
sterline. Dar Dumnezeu, care
este bogat în îndurare şi care
declară atît de răspicat că nici
unul dintre cei ce se încred în
El nu va duce lipsă, S-a îngrijit
şi de noi. Spre ora zece
dimineaţa, cînd eram la
rugăciune în problema
fondurilor, am fost informat că
un domn voia să mă vadă. El
venea să-mi spună că o
doamnă comandase trei saci de
cartofi pentru orfelinate.
Niciodată n-ar fi putut cădea
mai bine. Lucrul acesta a fost
pentru mine o încurajare că
continui să aştept ajutor.
Sosind la adunarea de
rugăciune - era pe la amiază -,
am aflat că primisem doi
şilingi şi o liră prin vînzarea
unei chitare dată în acest scop.
Banii de pe această chitară
fuseseră aşteptaţi vreme de mai
multe săptămîni, şi ne zisesem
adesea între noi că o să vină
atunci cînd vom avea cea mai
urgentă nevoie de ei. Oare nu
se realizase astfel previziunea
noastră?
25 noiembrie. - Ziua
Domnului. Domnul, în graţia
Sa, îşi aminteşte de noi înainte
ca nevoile să fie prea presante.
O soră, care va părăsi
Bristolul, a venit să mă vadă ca
să-şi ia rămas-bun şi mi-a dat
la despărţire o liră şi 10 şilingi
pentru orfani. Nu este oare
remarcabil că, în ultimele
patru luni, adică de cînd
fondurile noastre sunt aşa de
coborîte, aproape toate
donaţiile ne-au venit din surse
neaşteptate?
73
Lucrul acesta s-a întîmplat,
fără îndoială, pentru ca
intervenţia lui Dumnezeu să fie
făcută cu atît mai vădită.
Situaţia este gravă
28 noiembrie. — Situaţia este
din nou foarte gravă. Există
alimente pentru micul dejun şi
prînz, dar pentru seară lipsesc
pîinea, ceaiul şi laptele la cei
mici şi la băieţi. Niciodată n-
am fost mai săraci ca acum.
Ne-am adunat la rugăciune şi
ne-am prezentat cererile
înaintea lui Dumnezeu cu
toată simplitatea. în timp ce
eram în rugăciune, cineva a
bătut la uşă, şi o soră a ieşit
afară. După o vreme de
rugăciune cu voce tare, cei doi
fraţi şi cu mine am continuat
să mijlocim în tăcere.
Personal, ceream lui
Dumnezeu să mă facă să văd
ieşirea din încercare; exista
oare alt lucru pe care să-1 fac
decît să mă dedic rugăciunii ca
să dau pîine copiilor? In acest
caz, îl rugam să mi-o
dovedească. în fine, ne-am
ridicat, şi eu am zis: „Sunt
sigur că Dumnezeu ne va tri-
mite ajutor". Nu mi-am
terminat bine propoziţia că am
zărit pe masă o scrisoare care-
mi fusese adusă în timp ce
eram la rugăciune. Era un plic
care conţinea 10 lire pentru
orfani.
6 decembrie. — Necesitatea în
care ne-am aflat astăzi a fost la
fel de mare ca totdeauna, dar
izbăvirea a fost proporţională.
Nu primisem bani, şi ştiam că
în această dimineaţă am fi avut
nevoie de ei în toate cele trei
case. Ne trebuia circa o liră
pentru alimentele zilei; aveam
de asemenea nevoie de
cărbune pentru două dintre
case, iar două din butoaiele cu
melasă erau goale. Ca de
obicei, am recurs la rugăciune.
După ce ne-am rugat, o
angajată dă o liră din salariul
pe ca-re-1 primise cu cîteva zile
mai înainte, o alta 6 şilingi, iar
din cutii s-au scos 4 şilingi şi 6
peni. Astfel, am avut o liră, 10
şilingi, 6 peni de împărţit, ceea
ce era mai mult decît necesar.
Un angajat comandase în plus
pe cheltuiala lui o jumătate de
tonă de cărbune pentru
orfelinat.
în această după-amiază, am
primit o sută de lire de la o
soră, cincizeci pentru orfani şi
cincizeci pentru fondul
şcolilor, Biblii şi misiuni.
Aceeaşi soră dăduse deja în 5
octombrie 1837 cincizeci de
lire pentru orfelinate, iar în
august 1838 o sută de lire
pentru nevoile creştinilor
săraci.
L
74
75
Bilanţ în încercare
11 la 13 decembrie. - Dacă
cineva, după ce-a citit
amănuntele din cele patru luni
prin care am trecut, şi-ar
închipui că am fost dezamăgit
în aşteptarea mea, i-aş spune
că nu este nici vorbă de aşa
ceva, ci dimpotrivă. Ştiam că o
să vină clipe grele şi că, cu
mult înainte de încercare,
spusesem deseori în public că
răspunsurile la rugăciune în
clipe de dificultate erau tocmai
dovada că Dumnezeu auzea, şi
că mî-na Sa putea totdeauna
să se îngrijească de cel care
aştepta de la El lucrul acesta.
în acest scop a fost fondat acest
orfelinat.
Voi adăuga aici că orfanii n-au
dus niciodată lipsă de nimic.
Dacă aş fi avut mii de lire
sterline în mînă, ei n-ar fi
primit mai mult, căci au avut
totdeauna o hrană bună şi nu
le-a lipsit nimic din îmbrăcă-
minte.
Totalul orfanilor încredinţaţi
îngrijirii noastre de la 11
aprilie 1836 pînă la 9
decembrie 1838: o sută zece.
Binecuvîntarea lui Dumnezeu
s-a aflat în mod vădit pe
această parte a lucrării; este
uşor să se constate lucrul
acesta din ceea ce urmează:
1. Fără să fi cerut nimic
nimănui, am primit ca donaţii
suma de 2111 lire, cinci şilingi,
4 peni şi jumătate pe care o
considerăm în totalitatea ei ca
rezultatul rugăciunilor
adresate lui Dumnezeu.
2. în afară de aceasta, am
primit mai multe haine,
mobile, alimente, etc.
3. Pînă la 9 decembrie 1838,
trei medici (unul pentru fiecare
casă) şi-au adus în mod gratuit
îngrijirile şi remediile, fără ca
noi să-i fi solicitat în vreun fel.
Dumnezeu veghează
7 februarie. - Zi remarcabilă.
în această dimineaţă, nu mai
avear bani. Fratele T. s-a dus
la Clif ford pentru demersurile
necesare admiterii a trei noi
orfani, căci chiar atunci cînd
nu mai avem nimic, lucrarea
continuă, iar încrederea
noastră nu s-a micşorat. Unul
dint colaboratorii noştri a dat 5
şilingi, iar eu am primit
aceeaşi sumă pe ora 4, înainte
de a părăsi casa pentru a mă
duce să predic. Cerusem de la
Domnul să-mi dea textul, şi El
m-a călăuzit să aleg Matei
6:19-34,
unul dintre pasajele cele mai
potrivite acestor împrejurări.
(„Nu vă îngrijoraţi cu privire
la corpul vostru").
Serviciul odată terminat, am
plecat la orfelinatul de fete ca
să mă rog împreună cu
personalul şi să dau banii
primiţi. Sosise aici o ladă pe
adresa mea; expeditorul plătise
taxele poştale. Din fericire,
căci n-am fi avut bani să le
plătim noi înşine. Lada a fost
deschisă; ea conţinea o donaţie
de 2 lire, 11 şilingi şi 2 peni de
la cîţiva fraţi din aceeaşi
localitate; în fine, o a treia de 5
şilingi. Lada mai conţinea
haine şi cîte-va bijuterii de
mică valoare pentru a fi
vîndute. Am întrebat atunci pe
colaboratorii mei de felul cum
decursese ziua. „Aveam tot
ceea ce trebuia pentru micul
dejun; după mîncare, a venit o
vizitatoare din Thornbury şi a
cumpărat un exemplar din
Relatare şi unul din Raport; ea
a dat în plus 3 şilingi. Cinci
minute mai tîrziu sosise
brutarul, şi banii care
rămăseseră au fost daţi pe
pîine". Diferitele donaţii pe
care le-am primit mi-au permis
să dau ajutor din belşug celor
trei case.
Ce minunat este să constaţi cu
ce îngrijire iubitoare suntem
înconjuraţi de Tatăl nostru
ceresc! Pentru oricine are ceva
discernămînt spiritual, o zi ca
aceasta arată providenţa divină
care intră în cele mai mici
amănunte din viaţa noastră. Şi
cîte zile asemenea ei nu sunt!
13 februarie. - Astăzi, un domn
şi o doamnă au venit ca să
viziteze orfelinatele. Ei s-au
întîlnit la casa băieţilor cu alte
două doamne, venite în acelaşi
scop. Una dintre ele,
întorcîndu-se spre directoare, a
zis: „Şi, desigur, nu puteţi
continua această lucrare fără
să aveţi un capital mare". Iar
domnul a adăugat: „Aveţi un
capital?" - „Fondurile noastre
sunt depuse într-o bancă care
nu poate da faliment", a
răspuns directoarea, în ochii
persoanei care pusese prima
întrebare au apărut lacrimi.
Plecînd, domnul a dat 5 lire.
Noi nu mai aveam nici un
singur bănuţ în caserie.
5 martie. - Pe lîngă ajutoarele
destinate cheltuielilor zilnice
obişnuite, îmi trebuie mai
multe lire sterline pentru
cumpărarea de cărbune.
Trebuie de asemenea să
reînnoiesc butoiaşele de
melasă ale celor două
orfelinate. în timp ce eram în
rugăciune, expunîndu-I lui
Dumnezeu nevoile noastre, G.
a trimis un cec de 7 lire şi 10
şilingi. Astfel ne dădea
Domnul din nou ajutorul la
timpul potrivit. Acestei sume,
am putut să-i adăugăm o liră,
19 şilingi şi 2 peni provenind
din vîn-zarea de articole date
în scopul acesta.
77
Capitolul 10
Structura bisericii din Bristol
Am scos deja în evidenţă în
jurnalul lui G. Muller cîteva
observaţii cu privire la lucrare,
la botez şi la Cină. De fapt,
această redescoperire a
principiilor biblice nu era un
fenomen izolat, ea se încadra
într-o Mişcare vastă care a
traversat toată Anglia din
epoca aceea. G. Muller a jucat
un rol considerabil în această
Mişcare, fiind socotit unul
dintre liderii ei. Pentru a
înţelege acest rol, precum şi
evoluţia bisericii din Bristol,
trebuie să ne întoarcem puţin
mai înainte în timp, la naşterea
a ceea ce se numeşte
„Mişcarea fraţilor*".
începuturile Mişcării fraţilor:
Dublin
Rădăcinile Mişcării trebuie
căutate într-un anumit număr
de mici grupări independente
născute în diferite locuri în
Marea Britanie, care vor intra
curînd în contact unele cu
altele ca să alcătuiască o
unitate.
Prima din aceste grupări s-a
format la Dublin în jurul unui
catolic convertit, Edward
Cronin, venit spre 1826 din
Irlanda de Sud în capitala ţării
sale. El vizitează mai multe
biserici disidente, şi în fiecare
din ele i se refuză participarea
la Cină atîta timp cît nu este
membrul lor. Dar Cronin
consideră că Biserica lui
Cristos este una singură, toţi
credincioşii formînd un singur
Corp. Un diacon al unei
biserici disidente îl aprobă şi-1
invită să se roage şi să frîngă
pîinea la el, în casa sa. Puţin
cîte puţin, li se alătură alţi
credincioşi, şi grupul creşte.
O altă grupare se constituie în
jurul viitorului cumnat al lui
Ge-orge MUller, Anthony
Norris Groves (născut în
1795). în 1816, el are un
cabinet de dentist înfloritor la
Exeter, dar este preocupat de
soarta paginilor de peste mare.
Din cauza împotrivirii soţiei
sale, îşi reţine zelul pentru
chemarea misionară pînă in
1825. în 1826, el intră Trinity
College din Dublin - primind
în sfîrşit deplinul acord al
soţiei sale - pentru a se pregăti
în vederea misiunii. Prin
contactele sale ci J.G. Bellett,
constată puţin cîte puţin cît de
puţin întemeiate sunt
* Cunoscuţi in România sub
numele de „creştini după
Evanghelie" - n. tr.
prejudecăţile sale anglicane
clericale, şi se duce în fiecare
duminică seara într-o casă din
împrejurimi unde „se citeşte şi
se explică Scriptura unor
oameni săraci". într-o seară, i-
a spus prietenului său că i s-a
părut că, potrivit Scripturii,
credincioşii care se strîng ca
discipoli ai lui Cristos sunt
liberi să frîngă pîinea
împreună, aşa cum i-a îndem-
nat Domnul, şi că, în măsura
în care practica apostolilor este
un model pentru ei, ar trebui
să pună deoparte fiecare zi a
Domnului pentru a-şi aminti
astfel de moartea lui Cristos şi
a se supune ultimei Sale po-
runci, în anul următor, ei pun
această convingere în practică.
Pregătirea misionară a lui
Groves ia o orientare diferită
în urma unei împrejurări
exterioare: un hoţ îi fură toţi
banii - astfel că nu se poate
duce la Dublin ca să-şi dea
examenele -, şi a unei evoluţii
interioare: el are îndoieli cu
privire la serviciul militar
căruia trebuie să-şi dea
acordul pentru a fi ordinat în
Biserica anglicană. El ia
lucrul acesta ca un indiciu al
voii lui Dumnezeu, şi îşi zice că
ar putea astfel să se ducă în
misiune fără să aibă o diplomă
eliberată de Biserica anglica-
nă. El îşi completează deci
pregătirea prin lecţii
particulare luate de la un tînăr
teolog scoţian, Henry Craik,
viitorul colaborator al lui G.
Muller.
în 1828, el îşi exprimă noua sa
convingere lui Bellett: „Ar
trebui să ne adunăm în toată
simplitatea, ca nişte discipoli,
fără să depindem de o predică
sau de un pastor ori preot, ci
aşteptînd de la Domnul ca să
ne edifice, să ne zidească
împreună, folosindu-ne după
cum doreşte şi avînd grijă de
binele nostru prin noi înşine".
„Acest minut*', va zice Bellett
mai tîrziu, amintind de această
întrevedere memorabilă, „a
fost pentru mine naşterea
spiritului meu". în anul
următor, Groves pleacă ca
misionar independent în
Bagdad.
în cursul anilor 1827-1828,
Bellett regăseşte la Dublin un
camarad de studii provenit
dintr-o familie aristocratică
din Irlanda, John Nel-son
Darby. După studii strălucite
de drept, Darby renunţă la
perspectiva unei situaţii
înfloritoare şi începe să
studieze teologia, împotriva
voinţei tatălui său. Un
camarad de studii, W. Kelly, îl
aduce la Cristos. La 26 de ani,
el este ordinat preot anglican şi
se dăruieşte cu zel şi fervoare
lucrării sale în cadrul unei
populaţii sărace din munţii
Irlandei. Rănit într-un
accident, pleacă la Dublin
pentru tratament şi face cu-
noştinţă cu mica grupare care
se întruneşte în jurul lui
Groves. Dar
78
convingerile lui anglicane sunt
încă prea puternice pentru o
asemenea formă de adunare, şi
contactele lui cu Mişcarea
fraţilor rămîn sporadice. Mai
tîrziu, după ce a avut îndoieli
cu privire la succesiunea ]
apostolică şi după ce a luat în
mod curajos poziţie faţă de
unele abuzuri ale Bisericii
anglicane, se apropie de Fraţi.
El iese din Biserica anglicană,
dar mai întîi e atras de Biserica
catolică. „La începutul con-
vertirii mele", a scris el mai
tîrziu, „Roma a fost pe punctul
de a-şi exercita asupra mea
puterea de atracţie". Dar el
este prea inteligent ca să
creadă mult timp că va reuşi să
transforme un sistem atît de
vechi şi de puternic. El se
retrage un an întreg într-o
cabană din munţi ca să se
roage şi să studieze Scriptura.
între timp, cele două grupări
din Dublin se contopesc, şi o a
treia se constituie în jurul lui
J.V. Parnell, viitor Lord
Congleton. în 1830, | acest
grup, constituit dintr-un
baptist, un pedo-baptist şi un
anglican, coîaborînd pentru
Domnul peste săptămînă,
ajunge la convingerea de a se
întruni duminica pentru a f
rînge pîinea.
în diverse locuri de pe insulă,
mai ales în sudul Angliei, nişte
credincioşi se adună mai mult
sau mai puţin spontan.
Trezirea din Geneva de la
începutul secolului 19 şi-a
exercitat şi eaj influenţa
asupra mediilor evanghelice
din Marea Britanie. Au avut
loc numeroase contacte în
ambele sensuri.
Unii oameni care vor juca un
rol hotărîtor în evoluţia
Mişcării fraţilor (G.V. Wigram,
B.W. Newton) au avut contacte
cu oamenii Trezirii din
Geneva, mai ales cu membrii
bisericii Bourg-de-Four. Cesar
Malan şi alţii au fost primiţi cu
căldură în mediile anglo-
saxone.
Bristol
Prin intermediul lui Craik, G.
Miiiler este iniţiat în principiile
biblice redescoperite şi puse în
practică de Groves.
Deja pe cînd se afla la
Teignmouth, el instituie o
reuniune săp-tămînală pentru
Cina Domnului, în care toţi
credincioşii au libertatea de a
contribui la edificarea
comună, „pentru ca fiecare
dintre fraţi să aibă ocazia de a
îndemna sau de a învăţa pe
alţii dacă socoteşte că are ceva
de zis care poate face bine
ascultătorilor" (Narrative I,
pag. 67-68).
79
La Bristol, predicile lui MUller
şi Craik atrag mulţimi conside-
rabile. Duminică seara, o mie
de persoane se prezintă la
capela Ghedeon, şi mai multe
sute rămîn afară. Betesda
devine curînd locul de adunare
al tuturor credincioşilor
doritori să-şi orienteze viaţa de
biserică după Noul Testament.
Cum am văzut, MUller
desfiinţează închirierea
băncilor din biserică care
constituie sursa principală de
venit şi renunţă la orice salariu
fix (ca şi A.N. Groves) şi
instituie partik-iparea liberă a
credincioşilor la edificarea
comună. El şi Craik se situează
deci în întregime în linia
adunărilor din Dublin sau a
celei din Plymouth care se
constituie între timp după
aceleaşi model în jurul lui
B.W. Newton şi J.N. Darby.
între aceste diferite grupuri au
loc contacte frecvente. Astfel,
în octombrie 1832, Darby vine
să predice în cele două capele
(Ghedeon şi Betesda) şi scrie
unui prieten: „Domnul ne-a
trimis o binecuvîntare şi a
pregătit favorabil faţă de noi
inima sfinţilor din Bristol, şi
mulţi au venit să ne asculte.
Noi am predicat în cele două
capele. Domnul este pe cale să
îndeplinească acolo o lucrare
remarcabilă în care sper că
dragii noştri fraţi MUller şi
Craik vor fi binecuvîntaţi din
belşug, dar aş dori mai multă
largheţe, lărgime în
comuniune (a little more
principie of largeness of com-
munoin). Mi-e teamă de
strîmteţea inimii mai mult ca
de orice altceva pentru
Biserica lui Cristos, mai ales
acum"*.
în acelaşi an, J.N. Darby scrie
fraţilor din Plymouth: „Sper că
vă veţi ţine foarte departe de
sectarism. Voi nu sunteţi
nimeni, voi nu sunteţi altceva
decît creştini. în clipa în care
veţi înceta să fiţi accesibili la
comuniune cu oricare creştin
adevărat, vă veţi distruge sau
veţi ajuta diavolul".
Principiul pe care-1 urmează
în acea perioadă J.N. Darby şi
G. Muller este cel pe care
acesta din urmă îl va enunţa în
1836: „Ar trebui să primim pe
toţi cei pe care i-a primit
Cristos (Rom.l5:7) fără să
ţinem seama de măsura de
graţie sau de cunoştinţă la care
au ajuns".
în februarie 1839, MUller şi
Craik se retrag pentru două
săptămîni ca să caute în
Cuvîntul lui Dumnezeu
indicaţii privitoare la insti-
tuirea de mai-bătrîni
(prezbiteri) în biserică, la
disciplină şi la Cina Domnului.
în jurnalul său, el notează la 6
martie:
* Utters of J.N. Darby (Voi. I,
pag. 8.15 octombrie 1832).
L
80
81
Tovarăşul meu de lucrare şi cu
mine am fost absenţi din
Bristol în timpul acestor două
săptămîni.
Chestiuni privitoare la
prezbiteri
După ce anume vedem noi că,
potrivit voii lui Dumnezeu,
trebuie să existe în fiecare
biserică prezbiteri recunoscuţi?
Răspuns: Vedem lucrul acesta
în pasajele următoare
comparate între ele: Matei
24:45; Luca 12:42.
Aceste pasaje ne învaţă că
Domnul însuşi îi aşează pe
unii ca şi conducători şi
învăţători, şi că acest serviciu
(în ciuda stării de decădere a
Bisericii) trebuie să existe pînă
la sfîrşitul economiei prezente.
Vom găsi prin urmare conform
lui Fapte 14:23; 20:17; Tit 1:5
şi l.Pe-tru 5:1 că, la puţină
vreme după convertirea
creştinilor şi asocierea lor în
biserici, au fost numiţi
prezbiteri ca să îndeplinească
serviciul de (sub)pastori, Isus
Cristos fiind „Pâstorul-şef"
(l.Pt. 5:4).
Nu trebuie să tragem de aici
concluzia că atunci cînd
credincioşii sunt adunaţi în
biserică trebuie să-şi aleagă
prezbiteri după cum vor - fie că
aceştia sunt calificaţi, fie că
nu. Ci, într-o asemenea
împrejurare, trebuie să se
bazeze pe Domnul, şi să-I
ceară să ridice bărbaţi dotaţi
care să înveţe şi să conducă în
Biserica Sa.
Cum sunt chemaţi asemenea
prezbiteri să intre în funcţie?
Răspuns: Spiritul Sf înt e Cel
care îi aşează în lucrare
(Fap.20:28).
Cum este transmisă această
vocaţie celor care sunt chemaţi
la acest serviciu, ca şi întregii
adunări?
Răspuns: Prin vocaţia
lăuntrică a Spiritului
(l.Tim.3:l), confirmată de
posesia calităţilor cerute
(l.Tim.3:2,7; Tit 1:6,9). în fine,
prin bine-cuvîntarea vizibilă a
Domnului asupra lucrării
acestor bărbaţi (l.Cor. 9:2).
Se porunceşte creştinilor să
recunoască asemenea
prezbiteri şi să ii se supună în
Domnul? Răspuns: Da (vezi
l.Cor.l6:15,16; l.Tes.5:12,13;
Evr.l3:7,17 şi l.Tim.5:17).
Aceste pasaje învaţă limpede
supunerea înaintea autorităţii
pastorale.
Membrii bisericii
Numai prezbiterii trebuie să
decidă în ultimă instanţă
punctele de disciplină, sau
asemenea decizii trebuie luate
în prezenţa bisericii şi printr-
un act al întregului Corp?
Răspuns: Ele trebuie să fie
decise în prezenţa bisericii
(Mt.l8:17; l.Cor.5:4,5;
2.Cor.2:6-8; l.Tim.5:20).
Ele trebuie să fie în ultimă
instanţă un act al întregului
Corp (Mt. 18:17,18). în acest
pasaj, excluderea ne este
prezentată ca fiind actul în-
tregului Corp. în l.Corinteni
5:4,5,7,12,13, Pavel (Paul) dă
indicaţii privitoare la
exercitarea disciplinei, făcînd
tot Corpul responsabil de
lucrul acesta (verset 7:
„Scoateţi deci răul din mijlocul
vostru"). Aflăm din
2.Corinteni 2:6-8 că
excluderea nu este numai un
act al prezbite-rilor, ci un act al
întregii biserici: „Este destul
pentru unul ca acesta pedeapsa
aceasta de la cei mai mulţi". în
fine, versetul 8 ne arată că
reintegrarea trebuie să fie un
act public al frăţietăţii: „De
aceea, vă îndemn să-i daţi o
asigurare a iubirii faţă de el"
(adică, „să vă confirmaţi
printr-un act public iubirea").
Primirea fraţilor în
comuniunea bisericii este un
act de simplă supunere faţă de
Domnul, atît din partea
prezbiterilor, cît şi din partea
întregii biserici. Noi suntem
ţinuţi să-i primim pe toţi cei
care fac o mărturie de credinţă
în Cristos care inspiră
încredere» potrivit acestui
cuvînt: „Primiţi-vâ unul pe
altul, cum v-a primit şi pe voi
Cristos, spre gloria lui
Dumnezeu" (Rom.l5:7), şi este
în acelaşi timp privilegiul
nostru.
Acte ale bisericii
Cînd trebuie să aibă loc
primirile, excluderile,
reprimirile, într-un cuvînt
actele de cult ale bisericii?
Răspuns: Deoarece nu se poate
decide cu certitudine, pe baza
Scripturii, dacă aceste lucruri
trebuie să fie rînduite atunci
cînd discipolii se strîng să
frîngă pîinea, sau în vreo altă
strîngere, atunci cînd bisericile
diferă între ele în acest punct
trebuie să se suporte reciproc.
Cînd era ceva de pus la punct
în mijlocul nostru, strîngeam
în general biserica într-o seară
din săptămînă; eram obişnuiţi
să facem aşa înainte de a
L
82
veni la Bristol, şi cum nu
vedeam în asta nimic contrar
Scripturii, am continuat în
acelaşi mod. Dar după ce am
studiat mai cu atenţie şi cu
rugăciune subiectul, am găsit
că era mai bine să ne ocupăm
de aceste chestiuni în ziua
Domnului, cînd creştinii se
strîng ca să frîngă pîi-nea. Noi
am fost aduşi la această
schimbare din următoarele
motive:
1. Acest mod de a proceda
împiedică amînarea lor pe o
altă zi. Uneori, cum nu erau
suficiente subiecte de discutat,
amînasem cu cîteva săptămîni
discutarea de către biserică a
unor probleme care ar fi tre-
buit să-i fie prezentate fără
întîrziere. Este important ca
ceea ce priveşte întreaga
biserică să fie prezentat cît mai
curînd posibil membrilor ei,
pentru ca ei să poată acţiona în
consecinţă; amînarea pe mai
tîrziu pare incompatibilă cu
faptul că poporul lui
Dumnezeu este compus din
pelerini.
2. Credincioşii se strîng în
adunare în număr mai mare în
ziua Domnului decît în serile
de peste săptămînă. Dacă avem
în vedere cît este de dorit ca tot
ce priveşte întreaga biserică să
fie expus unui număr cît mai
mare de membri, înţelegem
importanţa acestui argument.
Cum vor putea creştinii să se
roage pentru cei care vor fi ex-
cluşi, cum vor simţi ei
împreună cu cei necăjiţi, cum
se vor bucura sau vor aduce
mulţimiri pentru cei care au
fost primiţi sau reintegraţi,
dacă nu sunt puşi la curent cu
faptele despre care este vorba?
3. Acest mod de a acţiona mai
aduce mărturie în favoarea
unui adevăr: toţi cei ce frîng
pîinea sunt membri ai
Bisericii. într-adevăr, punînd
la punct problemele turmei în
adunarea în care se f rînge pîi-
nea, arătăm că nu facem nici o
diferenţă între cei care sunt
primiţi la Cina Domnului, fie
ei membri sau nu ai bisericii;
persoana care este primită la
Cină ia parte, chiar prin
aceasta, la privilegiile, la încer-
cările şi la responsabilităţile
membrilor bisericii.
4. Deoarece, luînd parte la
Cină, noi aducem mărturie
pentru comuniunea noastră
reciprocă, este deci normal ca
actele de excludere şi de
reprimire să aibă loc atunci
cînd creştinii se adună ca să
frîngă pîinea.
83
Chestiuni privitoare la Cina
Domnului
1. Frîngerea pîinii trebuie să
aibă loc des?
Răspuns: Deşi nu avem o
poruncă sigură privind
frecvenţa Cinei, exemplul
apostolilor şi al primilor
discipoli pare să ne înveţe s-o
luăm în fiecare duminică
(Fap.20:7).
2. Cînd creştinii sunt adunaţi
ca să frîngă pîinea, care
trebuie să fie caracterul
strîngerii lor?
Răspuns: Deoarece noi
proclamăm, prin Cină,
participarea noastră comună
la toate avantajele care decurg
din moartea Domnului nostru,
precum şi din unirea noastră
cu El şi unii cu alţii
(l.Cor.lO:16,17), trebuie să fie
lăsată toată libertatea
exercitării darurilor de
învăţătură, de îndemnare, de
rugăciuni şi de aducere de
mulţumiri (Rom.l2:4-8;
Ef.4:11,16). Cum am aduce
mărturie că tragem foloase de
pe urma darurilor care ne-au
fost încredinţate în vederea
unor asemenea adunări, dacă
ele ar fi în mod necesar şi în
întregime conduse de un sin-
gur om? Cu toate acestea,
acest mod de strîngere nu
împiedică pe cei cu dar de
învăţătură şi de îndemînare să-
şi exercite responsabilitatea de
a edifica biserica atunci cînd
se prezintă ocazia.
3. Este de dorit ca unul dintre
prezbiteri să frîngă pîinea
pentru toţi, sau fiecare
mădular al Corpului poate să-
şi frîngă singur bucăţica?
Răspuns: Nici unul din aceste
două moduri de a face nu este
atît de limpede dovedit de
Scriptură, astfel încît să fim
autorizaţi să spunem despre
unul din ele că ar fi contrar
Scripturii. Cu toate acestea:
1. Textul biblic
(l.Cor.lO:16,17) îndeamnă mai
degrabă pe fiecare frate şi soră
s-o facă: „Pîinea pe care noi o
frîngem".
2. Dacă fiecare din discipoli
frînge pîinea, se exprimă astfel
mai bine acest adevăr: noi toţi
am frînt, prin păcatele noastre,
corpul Domnului nostru.
3. Luînd parte la Cină în acest
mod, aducem mărturie că
suntem eliberaţi de eroarea atît
de obişnuită că Cina trebuie
administrată de vreun om
autorizat ca să facă lucrul
acesta, pe cînd ea este un act
colectiv de închinare lui
Dumnezeu şi de ascultare.
84
Biserica credincioşilor
Unul dintre principiile
directoare ale lui G. Miiller
este de a lupta împotriva ideii
că Biserica este alcătuită din
credincioşi şi necredincioşi. Cît
de mare este dragostea lui
pentru cei care nu au încă
credin-1 ţa, atît de mare este
zelul lui de a reface imaginea
biblică a Bisericii. Astfel, el nu
admite în adunările de cusut şi
croitorie ale bisericii decît
femeile credincioase, corul este
compus numai din credincioşi,
şi el nu | ezită de a concedia un
învăţător de şcoală duminicală
care nu are credinţa.
Cu atît mai mult, el cere de la
toţi colaboratorii lui, de la
evanghe-lişti şi de la misionari,
ca să fi trecut prin naşterea din
nou. „Fiecare predicator",
scrie el, „trebuie să fi trăit o
convertire adevărată. Cineva
care nu e sigur că este născut
din nou este incapabil să
lucreze la convertirea altora.
Lucrarea lui Dumnezeu nu
este o profesie omenească, ci o
vocaţie divină. Adevăratul
predicator este un herald
(crainic) şi] totdată un martor.
De aceea, el trebuie să-şi
sprijine mesajul pe o mărturie
care să ţîşnească din
experienţa sa personală.
„Dar convertirea însăşi nu este
de-ajuns. Trebuie să cunoşti
intim pe Domnul Isus. Trebuie
să ştii ce înseamnă să-L simţi
apropiindu-Se de tine, trebuie
să fi gustat bucuria şi tăria pe
care o dă celui care ştie să-I
caute prezenţa oră de oră. Cu
orice preţ, lucrătorul lui
Cristos trebuie să ajungă la
această intimitate cu Stăpînul
său. Pentru el, aceasta este o
condiţie absolută de pace şi de
putere".
Desfiinţarea cutiilor pentru
întreţinerea pastorilor de la
Bethesda Chapel
7 iunie. - De cîtva timp ne
întrebam, fratele Craik şi cu
mine, dacă era util să lăsăm
cutiile în capelă avînd înscris
pe ele numele noastre şi
indicarea de destinaţie a
darurilor. Oare aceasta este
cea mai bună soluţie? Am
hotărît astăzi să dăm
publicităţii următoarea
comunicare:
Către sfinţii în Isus Cristos
care se adună în capela
Betesda Bristol,
^85
Dragi fraţi,
Ni s-a părut bine să desfiinţăm
din capelă cutiile care primeau
darurile de bunăvoie destinate
cheltuielilor noastre de
întreţinere. Ca să evităm nişte
neînţelegeri şi să împiedicăm
denaturarea acestui act, vă
expunem astăzi motivele
noastre.
Sosind la Bristol, am refuzat să
acceptăm fie un salariu
regulat, fie banii rezultaţi din
închirierea băncilor. Aceasta
nu pentru că nu voiam să fim
ajutaţi în cele materiale de
către cei pe care îi servim în
cele spirituale, ci:
1. Nu voiam ca dărnicia
fraţilor să fie silită; ea ar
trebui să fie liberă şi de
bunăvoie.
2. închirierea locurilor de
şezut este contrară învăţăturii
Scripturii (Iac.2:l-6). Am
recurs deci la nişte cutii în care
fiecare putea să-şi pună darul,
aşa cum îi punea Dumnezeu pe
inimă, ca să se conformeze cu
ceea ce învaţă acest pasaj din
epistola către galateni: „Cine
primeşte învăţătură în cuvînt
să facă parte din toate bunurile
lui şi celui ce-1 învaţă" (6:6).
în vremea aceea, ni se părea că
trebuie să fim singurii care să
lucrăm printre voi în servirea
cu Cuvîntul şi cu învăţătura.
De atunci, împrejurările s-au
schimbat mult. Din cauza
aceasta, şi pentru că am primit
mai multă lumină, ni s-a părut
de bine să desfiinţăm cutiile cu
darurile de bunăvoie ale
sfinţilor. Totodată, să fie bine
înţeles faptul că nu ne-am
schimbat în privinţa marilor
principii care ne-au dictat pri-
mul nostru mod de a face.
Dimpotrivă, o experienţă de
zece ani ne-a întărit părerea de
atunci despre chestiunea
salariului pastoral şi cea a
taxei de bănci. Iată de ce am
desfiinţat cutiile:
1. Cită vreme existau, era
necesară o indicare a destinării
darurilor; trebuia deci să ne
scriem numele pe ele. Lucrul
acesta ne dădea impresia că ne
ridicăm deasupra celorlalţi
fraţi, că ne arogăm o putere
asupra lor, în vreme ce căutăm
doar să ne îndeplinim lucrarea
pe care ne-a încredinţat-o
Spiritul Sfînt în adunare.
2. Este posibil ca Domnul să
cheme şi să pregătească tot
mai mulţi fraţi ca să conducă
biserica şi să dea in ea
învăţătură. Atîta vreme cît
suntem consideraţi că ni s-a
dat o însăcinare de către
adunare, pentru că numele
noastre sunt înscrise pe aceste
cutii, lucrul acesta poate să dea
naştere la dificultăţi pentru cei
pe care sfinţii îi recunosc pe
faţă şi depUn ca ocupînd ca şi
noi locul pe care li-1 dă Dom-
nul.
3. Celor care nu ne cunosc,
aceasta ar putea să le dea
impresia că încercăm să ne
păstrăm un loc superior prin
vreun semn exterior, pe
86
cind noi vrem să-1 ocupăm
doar în supunere faţă de
Domnul, lăsînd Spiritului Său
grija de a-i face pe sfinţi să ne
recunoască călăuzirea.
4. în fine, din faptul că numele
noastre sunt astfel afişate în
public, cîţiya fraţi (avem
motive s-o credem) ne
consideră ca singurii lucrători,
şi se simt neglijaţi pentru
faptul că nu-i vizităm personal.
Ori, este o eroare să se
presupună că două persoane
pot fi de-ajuns ca să facă
vizitele pastorale şi să se ocupe
de îngrijirea sufletelor a circa
cinci sute cincizeci de
credincioşi. Niciodată nu vom
îndrăzni să ne asumăm o
asemenea responsabilitate.
De aceea, ne hotărîm să nu
mai recurgem la aceste cutii
publice pe care sunt puse
numele noastre ca să primim
darurile voastre. Cerem lui
Dumnezeu graţia de a vă servi
mai fidel ca în trecut, şi ne
încredinţăm, cum am făcut-o
pînă aici, în Cel care a zis:
„Dacă Mă serveşte cineva,
u
Tatăl îl va cinstî (Io.12:26).
Bristol, la 7 iulie 1841. Henry
Craik, George Miiller.
Preoţia universală
A. Pierson scrie cu privire la
aceasta:
„Biserica din Betesda n-a fost
niciodată limitată la unul sau
doi bărbaţi ca singuri
conducători recunoscuţi. Din
ziua în care, în 1832, şapte
creştini s-au strîns în jurul
Cinei Domnului, doctrina
Noului Testament despre
egalitatea credincioşilor atît în
însărcinări, cît şi în privilegii,
a fost păstrată la Betesda.
Conducătorul suprem este Spi-
ritul Sfînt, şi cei pe care El îi
cheamă şi-i pregăteşte conduc
sub îndrumarea Sa. Unul
dintre principiile fundamentale
care călăuzeşte pe fraţi este
acesta: Spiritul lui Dumnezeu
este suveran în adunările sfin-
ţilor. El încredinţează după
placul Său însărcinări tuturor
mădularelor Corpului, şi le
împarte darurile Sale, pentru
servirea în sînul Corpului, ,f
iecăruia în parte, după cum
vrea'. Singura consacrare ade-
vărată este consacrarea Sa.
Arătarea darurilor Sale este
de-ajuns pentru ca fraţii care
le posedă să fie recunoscuţi
apţi pentru exercitarea unei
însărcinări sau a unei funcţii,
căci posedarea darurilor
spirituale este suficientă
pentru a le autoriza
exercitarea. Cu Corpul lui
Cristos este la fel ca şi cu
corpul omenesc. Ochiul este în
mod vădit făcut ca să vadă,
urechea ca să audă, mîna ca să
pipăie şi piciorul ca să mear-
87
ga. Această adaptare prealabilă
face de cunoscut împreună
planul lui Dumnezeu în
privinţa acestor organe, şi
locul pe care trebuie să-1
ocupe în organism. Astfel că,
timp de peste şaizeci de ani,
creştinii din Betesda s-au bazat
pe Spiritul Sfînt, fie pentru ca
El să le dea, fie ca să
pregătească pe toţi învăţătorii,
pe toţi conducătorii, toate
ajutoarele de care aveau ei
nevoie. Ei n-au avut niciodată
prilej să regrete lucrul acesta.
Totdeauna a existat în mijlocul
lor un număr considerabil de
fraţi şi de surori cărora nu le-
au lipsit nici darurile, nici
bunăvoinţa necesară ca să
accepte diferitele însărcinări la
care îi chemase în mod vădit
Spiritul Sfînt, astfel că nimeni
în mijlocul lor n-a fost
vreodată indispensabil. Mai
mulţi fraţi au ajuns chiar să
consacre predicării, vizitelor,
conducerii bisericii mai mult
sau mai puţin timp şi forţe, şi,
chiar astăzi, sunt zeci de alte
persoane care, urmînd
exemplul lui Pa-vel, Acuila şi
Priscila, făcători de corturi, au
diferite profesii pămîn-teşti, în
care se silesc să „rămînă
înaintea lui Dumnezeu"
(l.Cor.7:24), dîndu-şi ajutorul
bisericii, după cum îi
călăuzeşte Dumnezeu, în cu-
tare sau cutare ramuri ale
lucrării creştine în care vocaţia
lor le îngăduie să se facă utili.
Astfel, pentru tot ceea ce privea
prosperitatea sa, creşterea sa,
călăuzirea sa şi edificarea sa,
adunarea nu s-a bizuit nicio-
dată decît numai pe
Dumnezeu, iar Dumnezeu, în
schimb, cînd a chemat la Sine
pe lucrători, unul cîte unul, a
dat mereu alţii, şi El continuă
s-o facă.
Dacă cineva vrea să-şi facă o
idee despre roadele care
rezultă în viaţa bisericii din
această învăţătură şi din
această practică, este necesar
să asiste, în capela Betesda, la
cel puţin una din adunările de
rugăciune de luni seara. Aceste
întruniri sunt de o foarte mare
simplitate, ca cele apostolice.
Nu este alt conducător decît
Spiritul nevăzut al lui
Dumnezeu. Unul sau altul
dintre fraţi indică o cîntare,
apoi se citesc cîteva cereri de
rugăciune, arătînd în general
numele celor pentru care şi
prin care sunt revendicate
cererile adunării. Apoi vine
rugăciunea, citirea Cuvîntului,
îndemnarea, dar nimic nu este
fixat dinainte, nici subiectul
tratat, nici ordinea în care să
urmeze diferitele acte de cult,
nici persoanele care să
vorbească sau să se roage.
Fraţii sunt încurajaţi să
acţioneze într-o libertate
deplină, sub călăuzirea
Spiritului, şi această călăuzire
apare adesea într-un mod
izbitor, fie în unitatea
remarcabilă a rugăciunilor, a
cîntărilor, a citirii Bibliei şi a
cuvintelor
88
89
rostite, fie în armonia evidentă
a inimilor. Iată peste jumătate
de secol de cînd aceste adunări
de luni seara sunt un cămin de
atracţie sfîn-tă, un centru de
întrunire pentru rugăciune şi
un centru de propagare pentru
acţiune".
Binecuvîntări legate de viaţa
de credinţă
Cu privire la desfiinţarea
cutiilor, G. Miiller notează în
jurnalul său:
Decizia luată mi-a dat o nouă
dovadă de binecuvîntările pe
care le atrage după sine
ascultarea credinţei. în alte
împrejurări, m-aş fi întrebat:
„Ce se va întîmpla? Cum vor fi
date darurile? Vor mai fi da-
ruri?" Nici o singură clipă nu
m-a tulburat vreuna din aceste
întrebări! Eram foarte convins
că, într-un mod sau altul,
Domnul va avea grijă de
nevoile mele, prin intermediul
sfinţilor din Bristol sau prin al
acelora care trăiesc departe.
Tot ce-mi revenea în sarcină
era să-L servesc pe Domnul şi
să mă încredinţez Lui, şi El o
să aibă grijă de mine. Ca şi în
trecut, ni s-au adus sau trimis
daruri în natură, haine,
alimente provenind de la
creştinii printre care lucrăm şi
de la cei de departe. Mici
pacheţele cu bani avînd scrise
numele destinatarilor, cel al
fratelui Craik şi mie, sau
amîndouă reunite, au fost
depuse în cutia cu daruri
pentru creştinii săraci, sau în
cea cu daruri pentru cheltu-
ielile de cult, de întreţinere a
capelei, etc, iar diaconii ne-au
înmînat aceste daruri. Uneori,
fraţii şi surorile ne-au dat
direct în mină banii; in fine,
Domnul a continuat să
influenţeze inima multor
creştini îndepărtaţi ca să ne
trimită daruri: unele provin de
la persoane pe care nu le-am
văzut niciodată, şi al căror
nume nici măcar nu-1 cunosc.
Singurul lucru de care mă
temeam atunci cînd am luat
decizia de a desfiinţa cutiile nu
a fost faptul că puteam astfel
să pierd nişte ajutoare, ci că
unii copii ai lui Dumnezeu ar
putea-o lua drept pretext ca să
neglijeze să ne ajute, sau ca cei
săraci să şovăie să-şi dea
contribuţia modestă pe care o
puteau pune deoparte,
lipsindu-ne astfel de o
binecuvîntare. Prin graţia iui
Dumnezeu, pot spune ca
apostolul Pa-vel: „Nu că eu
caut darul, ci caut rodul care
sporeşte în contul vostru"
(Fil.4:17). De asemenea, am ca
obiectiv să ajung ia această
stere de spirit pe care o arată
aceste cuvinte ale apostolului:
„Eu însă foarte
bucuros voi cheltui, şi mă voi
cheltui de tot pentru sufletele
voastre. Dacă vă iubesc mai
mult, sunt iubit oare mai
puţin?" (2.Cor-12:15). Deci
mă temeam că este un
dezavantaj pentru cei care s-ar
abţine să dea, pentru cei pe
care Satan i-ar ispiti să nu mai
facă nimic Totodată, din cauza
motivelor arătate mai sus, am
crezut preferabil să acţionăm
potrivit cu ceea ce ne pare că
este gîndul Domnului îfl
această chestiune.
Viaţa interioară în biserica din
Bristol
Explicînd motivul pentru care
fuseseră desfiinţate cutiile, G.
Miiller şi H. Craik spuneau că
nu vor să fie consideraţi ca
singurii Iu" crători ai bisericii.
De fapt, cînd G. Miiller trebuie
să ia decizii importante, cere
sfat de la opt fraţi pe care-i
numeşte „tovarăşii săi de lucru
(fellovf'fobour-ers) în
biserică" (Ex. Narrative II,
pag.52).
Biserica alege diaconi pentru
însărcinări materiale (E.K.
Groves: Bethesda Family
Matters, pag.71,113).
Prezbiterii şi diaconii se întîl-
neau în fiecare săptămînă ca
să discute chestiunile bisericii
ÎQ «adunarea de vineri". Unul
dintre membrii bisericii
rezumă astfel vederile Betesdei
asupra lucrării: „Această
biserică n-a invitat niciodată
pe cineva ca să lucreze în sînul
ei, ci este cunoscut că uşa e
deschisă pentru orice serv al
lui Dumnezeu acreditat de
Cristos, chemat de Dumnezeu
să vină printre noi şi să lucreze
la împărţirea Cuvîntului şi îfl
învăţătură, după cum îl va
călăuzi Domnul. Noi nu putem
deci să acţionăm ca bisericile
nonconformiste care ne
înconjoară. Noi n-am invitat
niciodată nişte bărbaţi să
devină pastori ai bisericii. Noi
nu găsim că Noul Testament
sprijină un asemenea mod de a
acţiona" (E.T. Davies:
Bethesda Church, Bristol
1917, pag.19).
G. Miiller rezumă astfel viaţa
lor de biserică: „Noi ne
adunăm numai ca nişte
credincioşi în Cristos, fără
referire la vreo deosebire sec-
tară, păstrînd Scriptura ca
singura noastră regulă de
doctfină şi de disciplină, dînd
libertatea de exercitare tuturor
darurilor spirituale pe care-I
va plăcea Domnului să ni le
acorde" (Narrative I, pag.324).
în ianuarie 1840, Craik
notează că 573 membri s-au
alăturat celor 68 care
alcătuiau biserica la sosirea
lor. Scăzînd din acest număr
90

pe cei care decedaseră (40),

care se mutaseră (55), care
părăsiseră bi- I serica (38) şi
care fuseseră excluşi din
motive de disciplină (33), mai I
rămîneau 475 de membri,
cărora li se vor mai adăuga
200 în anii ur- I mători.
Discuţiile „pastorale" ocupau
un timp considerabil din viaţa
celor I doi servi ai lui
Dumnezeu. G. Miiller a
descoperit că era posibil să I
cîştigi un timp preţios invitînd
pe cei care doreau să fie
consiliaţi să ] vină să-i vadă
mai curînd decît să le aştepte
vizita. Şi, efectiv, un ma- j re
număr de membri au profitat
de această invitaţie. Numai
între 1 aprilie şi 4 mai 1840 au
venit patruzeci şi una de
persoane ca să-1 gă- i sească
pe unul sau pe celălalt „cu
privire la sufletul lor"
(Narrative I, j pag.331).
Disciplina de biserică a fost
făcută potrivit îndrumărilor
Bibliei. în 1844, Craik notează
că cincizeci şi trei de persoane
au fost excluse din motive de
disciplină. Dacă era nevoie,
disciplina se îndeplinea în co-
muniune cu celelalte adunări.
O scrisoare scrisă de mîna lui
G. Miiller, păstrată în arhivele
adunării din Hereford, arată
lucrul acesta: „Domnul W.
Stone, domiciliat mai înainte
în Hereford, strada Unirii, a
cerut să fie primit în
comuniune. El a adus o
recomandare din partea
fratelui Rhind. Acesta îmi scrie
că a cerut să fie în comuniune
(adică să participe la Cină),
dar că răspunsul a fost amînat.
Era cazul? De ce n-a fost
primit domnul Stone? Aţi avea
amabilitatea de a-mi scrie
cîteva rînduri cu privire la
lucrul acesta şi la ceea ce ştiţi
referitor la...?" (Citat de H.H.
Rowdon: The Origins of the
Brethren. Picke-ring, London
1967, pag.128-129).
Capitolul 11
Convertirea şi siguranţa
salvării
Convertiri remarcabile
George Miiller va nota mai
tîrziu în Relatarea sa istoria a
două convertiri neobişnuite
care s-au petrecut în perioada
de care ne ocupăm. Soţia unui
fermier din Ashburton se
convertise; soţul ei s-a ridicat
imediat împotriva ei. Aflase în
călătorie că ea profitase de
absenţa lui ca să fie botezată. A
făcut imediat cale întoarsă şi,
pe drumul spre casă, şi-a tăiat
un ciomag mare, promiţîndu-şi
că-şi va snopi soţia în bătaie.
Şi-a pus efectiv hotarîrea în
practică. în clipa cînd, cu
trupul acoperit de vînătăi, ea a
vrut să se ducă la culcare, el i-
a poruncit să se ducă în patul
copiilor, apoi a alergat în
bucătărie, a apucat o bucată de
lemn şi a vrut din nou s-o bată.
Dar, deodată, a lăsat să-i cadă
bîta şi a plecat fără să zică
nimic. Toată noaptea
următoare, după ce a rugat-o
pe soţia lui să se culce în patul
ei, a gemut alături de ea,
nereuşind să adoarmă. A doua
zi era duminică. Soţul i-a
propus soţiei să o însoţească la
adunare. La început, ea a
crezut că el îşi bate joc de ea şi
că o să înceapă s-o lovească
iarăşi de îndată ce va fi pe
punctul de a pleca la locul de
adunare. După serviciul divin,
el a povestit înaintea tuturor cu
cîtă cruzime şi-a lovit soţia,
cum s-a dus repede în
bucătărie în căutarea unei
bucăţi de lemn cu care s-o bată
a doua oară, şi în sfîrşit cum,
după ce ridicase deja băţul de
jos, a auzit o voce zicîndu-i:
„De ce Mă persecuţi?" Atunci,
bucata de lemn i-a căzut din
mînă şi, chiar în clipa aceea, a
simţit că-L persecuta pe
Domnul Isus. De atunci, su-
fletul lui căzuse pradă
disperării, şi nu-şi putuse
regăsi somnul în timpul nopţii
de vineri spre sîmbătă. Sîmbătă
dis-de-dimineaţă a plecat din
casă şi a petrecut toată ziua
rătăcind pe ogoarele şi prin
satele învecinate. Nici noaptea
de sîmbătă spre duminică nu
fusese mai bună, şi nu putuse
să doarmă, deşi se reîntorsese
acasă.
Din acel moment, acest
persecutor a devenit un
discipol al lui Isus; a găsit
pacea în Numele Său, şi a trăit
încă vreo treizeci de ani în dra-
goste conjugală, aducînd cinste
Evangheliei graţiei lui
Dumnezeu. Apoi Miiller
povesteşte o a doua convertire
remarcabilă: un stu-
92
dent, auzind vorbindu-se
despre pietatea unui baron, s-a
decis să-1 pună la încercare. A
reuşit să ia o cameră în chirie
la el, şi a căutat să intre în
discuţie cu el pe teme
religioase. Cu toate acestea,
baronul evita cu grijă să
vorbească despre lucrurile
religioase. Dimpotrivă, cînd tî-
nărul se întorcea seara,
baronul se ducea înaintea lui
pînă la poarta casei, îi
aprindea felinarul şi-1 ajuta cu
ce putea pînă şi la scoaterea
cizmelor. Astfel s-a purtat cîtva
timp acest bătrîn şi vechi
discipol, în timp ce tînărul
student, tot căutînd neîncetat
ocazia de a intra în discuţie cu
el, se mira că se poate într-atîta
umili, de să-i fie şi servitor,
într-o seară, în timp ce baronul
era ocupat să-1 servească ca de
obicei, studentul nu s-a mai
putut ţine multă vreme, şi i-a
zis: „Domnule baron, cum de
puteţi să faceţi toate acestea
pentru mine? Vedeţi că nu-mi
pasă prea mult de
dumneavoastră, şi deci cum de
puteţi să continuaţi să fiţi bun
cu mine, şi să-mi faceţi atîtea
servicii?" - „Dragul meu
prieten", i-a răspuns baronul,
„am învăţat să fac lucrul
acesta de la Domnul Isus. Aş
dori să citeşti de la un capăt la
celălalt Evanghelia după Ioan.
Noapte bună". Pînă atunci,
studentul nu citise niciodată
Scriptura decît pentru a găsi în
ea argumente ca s-o combată.
S-a aşezat deci la masă şi,
pentru prima dată în viaţa lui,
a citit Cuvîntul lui Dumnezeu
într-o cu totul altă stare de
spirit şi cu dorinţa de a învăţa.
I-a plăcut lui Dumnezeu să-1
binecuvînteze şi, din acea
clipă, a devenit un imitator al
Domnului Isus, şi a continuat
să-L urmeze.
Cum să fii sigur de iertarea
păcatelor tale
O soră irlandeză care nu are
siguranţa că este un copil al lui
Dumnezeu, născută din nou şi
iertată, dar fără siguranţa
salvării, mi-a scris ca să-şi
verse necazul. Din nefericire,
cazul ei nu este unic; există
mulţi copii ai lui Dumnezeu
care nu ştiu că sunt fii şi fiice
ale lui Dumnezeu... De aceea,
redau aici cîteva gînduri
referitoare la acest important
subiect.
Cum aş putea să am siguranţa
că sunt un copil al lui
Dumnezeu, că sunt născut din
nou, că păcatele mele sunt
iertate, că nu voi muri, ci voi
avea viaţă eternă? Cuvîntul lui
Dumnezeu este cel care dă răs-
puns la această întrebare, şi el
este singura regulă, singurul
cod al creştinului... Ce spune
acest Cuvînt? „Voi sunteţi toţi
fii ai lui Dum-
93
nezeu, prin credinţa în Cristos
Isus" (Gal.3:26). „Tuturor
celor ce L-au primit (pe Isus),
le-a dat putere să devină copii
ai lui Dumnezeu: celor ce cred
în Numele Lui, care au fost
născuţi nu din sînge, nici din
dorinţa cărnii, nici din voia
unui bărbat, ci din Dumnezeu"
(Io.l:12-13).
întrebarea care se pune este
deci aceasta: L-am primit eu
pe Isus? Cred eu în Numele
Său? Dacă da, atunci sunt
născut din Dumnezeu, sunt
copilul Său. Cum pot să ştiu că
păcatele îmi sunt iertate?
Trebuie să simt lucrul acesta,
sau trebuie să-mi sară în ochi
vreun pasaj din Scriptură care
afirmă iertarea? Şi aici,
Cuvîntul lui Dumnezeu ne dă
răspunsul: Nu trebuie să ţinem
cont de ceea ce simţim. în ce
mă priveşte, iată peste 19 ani
de cînd sunt credincios*. De
cîtă vreme nu mai am nici o
îndoială asupra iertării
păcatelor mele? Nu pot să
spun exact. în orice caz, de
cînd sunt în Anglia (au trecut
de atunci 16 ani), n-am avut
niciodată măcar vreo umbră de
îndoială cu privire la a-ceasta,
totuşi n-am simţit niciodată
această iertare. A şti este ceva,
şi a simţi este altceva. Ca să
ştim, ne adresăm Cuvîntului
lui Dumnezeu. Citim în cartea
Faptelor cu privire la Domnul
Isus: „Toţi profeţii aduc
mărturie despre El că oricine
crede în El primeşte, prin
Numele Lui, iertarea
păcatelor" (Fap.lO:43).
Oricine se bazează pe El, şi nu
pe sine însuşi, ca să fie salvat,
oricine care crede că este ceea
ce declară Dumnezeu în
Cuvîntul Său, primeşte iertarea
păcatelor sale. întrebarea este
deci aceasta: Trăiesc eu fără
Cristos? Mă bizui eu pe
propriile mele eforturi ca să fiu
salvat? Sau singura mea
speranţă este în Isus, care a
murit pe cruce ca să-i salveze
pe păcătoşi? în Isus, care a
îndeplinit Legea pentru ca
păcătoşii să fie îndreptăţiţi?
Dacă mă aflu printre cei care
îşi pun speranţa doar în
Salvatorul, păcatele îmi sunt
iertate, fie că simt lucrul
acesta, fie că nu. Iertarea îmi
este cîştigată chiar de pe acum.
Nu trebuie să aştept ca să mor
sau ca să revină Isus... Dar tre-
buie să-L iau pe Dumnezeu pe
cuvînt, să cred că ceea ce zice
El este adevărat... Şi atunci
cînd cred ceea ce zice
Dumnezeu, simt imediat pacea
şi bucuria pe care o dă
credinţa.
Unii nu-şi pun încrederea în ei
înşişi, nici în bunătatea lor
naturală, ei privesc doar la
meritele şi la suferinţele lui
Cristos, şi totuşi, ei nu ştiu
dacă sunt copii ai lui
Dumnezeu, dacă păcatele le
sunt iertate, şi dacă sunt
salvaţi. De ce? Lucrul acesta se
datorează în general unuia
* Aceste rînduri au fost scrise
in 1845.
94
sau altuia din următoarele
motive: 1. Ei ignoră
simplitatea Evangheliei. 2. Se
bazează pe sentimentele, pe
emoţiile lor. 3. Ei aşteaptă un
in-puls puternic, un vis, o voce
din cer, sau un pasaj din Biblie
care să-i impresioneze în mod
deosebit şi ca să le dea
siguranţa salvării. 4. Sau, tot
atît de bine, ei trăiesc de
bunăvoie în păcat.
în acest ultim caz, ar fi în
zadar dacă ar înţelege
Evanghelia şi dacă ar căuta în
Cuvîntul lui Dumnezeu vreo
siguranţă a salvării, chiar dacă
s-au bucurat altădată de
această siguranţă... Atîta vreme
cît există păcat, bucuria şi
pacea nu pot locui în inimă.
Poate să existe multă
slăbiciune şi neputinţă la un
creştin, dar Spiritul Sfînt nu-1
mîngîie, şi nu va mîngîia
niciodată pe cineva care se
lasă atras să facă răul contra
gîndului lui Dumnezeu... Este
foarte important să ai o inimă
dreaptă şi sinceră înaintea lui
Dumnezeu ca să posezi
siguranţa salvării, iertarea
păcatelor, naşterea din nou, ca
să crezi că eşti copil al lui
Dumnezeu.
Capitolul 12
Orfelinatele se dezvoltă
Plîngerile unui vecin
(în octombrie 1945, unul dintre
locuitorii de pe strada Wilson
ia iniţiativa de a scrie lui G.
Muller o scrisoare politicoasă
şi amicală, fără îndoială, dar
în care semnalează
numeroasele inconveniente pe
care le atrage după sine
vecinătatea orfelinatelor
pentru locuitorii cartierului.
Semnatarul se lăsa în grija
spiritului de echitate al lui G.
Miil-ler ca să ia decizia care se
impunea. Solicitat de multe
alte activităţi în ziua cînd a
primit aceasta scrisoare, G.
Muller a pus-o deoparte pentru
a o citi mai tîrziu în linişte. în 3
noiembrie, îşi rezervă cîteva
ore libere ca să examineze
chestiunea cu meditare şi
rugăciune înaintea lui
Dumnezeu).
L-am rugat pe Domnul să mă
călăuzească în această
problemă şi să mă ajute să iau
o decizie echitabilă. Rezultatul
a fost că m-a făcut să mă
gîndesc la posibilitatea mutării
orfelinatelor.
Trebuie să ne mutăm?
Am luat o bucată de hîrtie şi
am început să scriu motivele
care îmi păreau că cer o
mutare, şi cele care păreau să
fie contrare acestui lucru.
1. Vecinii se plîng de zgomot în
timpul recreaţiei. Desigur,
această plîngere este
justificată. Ştiu că eu personal
n-aş putea suporta decît cu
greu această gălăgie. Bietul
meu cap n-ar mai rezista.
Trebuie deci să fac pentru alţii
ceea ce aş vrea să facă ei
pentru mine. încă niciodată nu
văzusem lucrurile din această
perspectivă.
2. Numărul persoanelor din
orfelinatele noastre este aşa de
mare, că în cîteva rînduri s-au
blocat canalele de ape
menajere, şi vecinii au fost
foarte incomodaţi de lucrul
acesta.
3. Nu avem terenuri de joc în
sensul propriu-zis al
cuvîntului. Dispunem doar de
un singur amplasament care îi
ţine locul, şi care nu
96
poate servi decît pentru copiii
unui singur orfelinat o dată.
4. Nu avem nici teren de
cultivat în împrejurimile străzii
Wilson. Dacă ne-am muta în
altă parte şi am putea avea o
proprietate înconjurată de
cîmpuri pentru grădinărit şi
pentru alte munci manuale, ar
rezulta de aici mari avantaje,
mai ales pentru băieţi. Am
putea atunci să le dăm o
ocupaţie mai folositoare decît
tricotatul, singurul lor lucru
manual de pînă acum. De
asemenea, ei îşi fac şi patul,
curăţenia în orfelinate şi ajută
la pregătirea mesei. Cu
siguranţă că lucrul în aer liber
ar fi cel mai bun exerciţiu fizic
şi ar favoriza dezvoltarea orga-
nismului.
5. Am putea avea o curăţătorie,
care este imposibilă pe strada
Wilson din lipsă de loc, astfel
că numai o parte din lenjerie
se curăţă în orfelinat. Fetele
noastre ar avea atunci mai
mult de lucru, un punct foarte
important, căci le va părea mai
puţin greu după aceea să intre
în serviciu.
6. Aerul străzii Wilson nu este
poate destul de tonic pentru
nişte copii mai predispuşi Ia
boli, cel mai adesea fiii sau
fiicele unor părinţi bolnavi. Un
aer curat le-ar fi deci favorabil.
7. Situaţia actuală nu este cu
siguranţă de invidiat pentru
personal. Colaboratorii noştri
n-au grădină, sau un loc viran
la marginea orfelinatului,
unde să se destindă în timpul
orelor de odihnă.
8. Pe vremea cînd bîntuie
bolile, lipseşte spaţiul; casele
noastre sunt prea mici pentru
numărul de ocupanţi.
9. Chiar şi într-o perioadă
obişnuită, ar fi de dorit să
avem mai mult spaţiu. Dar, în
vecinătatea imediată a
Bristolului nu există nişte
proprietăţi care ne-ar da
avantaje dorite. Sunt vreo zece
ani de cînd mă gîndesc la
aceasta şi caut inutil în toate
direcţiile. Nu pot să mă gîndesc
la varianta de a avea un
orfelinat într-un loc, şi altul în
altă parte. Pentru adunările de
rugăciune, pentru repartizarea
alimentelor sau pentru fonduri
în perioade în care trăim de pe
o zi pe alta, pentru strîngeri ale
personalului, pentru
vizitatori... orfelinatele noastre
nu pot fi răspîndite ici şi colo.
Pe de altă parte, dificultăţile de
adaptare sau de transformare
ale caselor particulare îmi apar
tot mai limpede. Aceste case nu
sunt făcute să răspundă unor
nevoi ca ale lucrării noastre.
Nici o casă particulară, de
exemplu, nu oferă mijloace de
ventilare suficiente pentru
97
toate persoanele care trăiesc
într-o instituţie de caritate.
Deci, nu există altă soluţie
decît aceea de a construi.
Şi acum, ce raţiuni ar putea să
ne facă să rămînem în strada
Wilson?
1. Faptul că Dumnezeu ne-a
condus în chip vădit aici. Da,
dar nu doreşte El oare să ne
conducă în altă parte?
2. Poate că n-ar fi imposibil să
închiriem imobilele cu nr. 2,5
şi 7 din strada Wilson, să
amenajăm două din aceste
case ca orfelinate şi a treia în
infirmerie. Dar protestele
vecinilor ar continua;
canalizarea ar fi încă şi mai
insuficientă, şi costul
lucrărilor pentru o nouă
instalaţie ar fi extrem de
ridicat. Singurul nostru teren
de joacă ar deveni de asemenea
mai insuficient ca înainte. în
fine, nimic nu dovedeşte că
aceste imobile ne-ar fi
închiriate.
3. în ideea de a construi văd
trei mari obiecţii: 1) cheltuiala:
sumele de care ar fi nevoie, şi
care altfel ar reveni orfanilor;
2) a construi înseamnă a
pierde din vedere caracterul
creştinului care este străin şi
călător pe pămînt; 3) lucrul
acesta va lua mult timp.
Dar toate aceste obiecţii ar fi
valabile dacă aş putea face
altfel, sau dacă aş începe să
construiesc fără să fiu obligat.
După cîteva ore de rugăciune,
am început să văd faptul că
Dumnezeu mă cheamă să
construiesc: lucrul acesta ar fi
mai favorabil nu numai pentru
binele orfanilor şi pentru o mai
bună organizare a muncii, dar
mai ales o nouă mărturie
adusă Celui care poate şi vrea
să dea din belşug binefacerile
Sale aceluia care are nevoie de
ele şi care se bazează pe El
pentru lucrul acesta... Aş
adăuga că în nici o altă pe-
rioadă n-am avut atîtea cereri
de primire în orfelinat ca în
luna anterioară momentului în
care am luat în considerare
posibilitatea de a construi.
în aceeaşi zi, am adunat în
biserică pe cei care lucrează cu
mine ca să-i informez despre
situaţie şi să-şi dea părerea
asupra chestiunii unei
eventuale mutări a
orfelinatelor. Toţi au căzut de
acord asupra faptului că
trebuia să plecăm din strada
Wilson; nimeni n-a obiectat la
proiectul de a construi.
în 4 noiembrie, iubita mea
soţie şi cu mine am început să
ne rugăm pentru această
problemă, hotărînd s-o facem
în fiecare dimineaţă. Ceream
mai multă lumină asupra a tot
ceea ce era legat de acest
98
proiect de construcţie; şi,
convinşi că acţionam după
voia lui Dumne-1 zeu, am
început şi să-I cerem banii
necesari.
în 7 noiembrie, mi s-a părut că
cumpărarea terenului,
construcţiile I şi dependinţele,
etc. pentru trei sute de copii
luaţi de la vîrstă mică şi i
crescuţi pînă la cincisprezece
ani sau şaisprezece ani, pentru
personal I şi pentru alte
lucrări... toate acestea ar putea
costa cam zece mii de lire I
sterline. Nu m-am lăsat
descurajat de această cifră şi
am privit la I Dumnezeu.
După cîtva timp de rugăciune,
încă n-am primit nimic. Cu
toatei acestea, mai mult ca
niciodată înainte, am
certitudinea că Dumnezeu I
îmi cere să construiesc, şi
această certitudine tot creşte.
Am spus deja 1 cîteva din
motivele care au adus această
siguranţă. Unul dintre princi- I
palele motive, cel care are cea
mai mare greutate pentru
mine, îl gă- I sesc în porunca
pe care o dă apostolul în
epistola sa către filipeni: I
„Blîndeţea voastră să fie
cunoscută de toţi oamenii"
(4:5). Am văzut I că a ignora
reclamaţiile întemeiate din
scrisoarea primită ar însemna
I să nu acţionez după gîndul
lui Cristos.
Semne concrete
9 decembrie. - La treizeci şi
cinci de zile după ce-am
început să ne I rugăm, am
primit o mie de lire. Acest dar,
cel mai important dintre ] toate
primite pînă acum, n-a
provocat la mine excitaţie sau
exaltare. 1 M-am rugat ca să
primesc fonduri, şi nu m-am
mirat că le primesc...
13 decembrie. — Cumnata
mea se reîntoarce de la
Londra. Ea a în-tîlnit acolo un
domn care citise cu un viu
interes Relatarea darurilor 1
lui Dumnezeu pentru George
Miiller, şi care dorea să aibă
cit mai j multe amănunte
posibile despre lucrare. Aflînd
prin ea că ne gîndeam să
începem curînd să construim,
s-a oferit să facă planurile şi să
su- 1 pravegheze gratuit
executarea lor. Mîna lui
Dumnezeu este vădită în I
această ofertă, nesolicitată, şi
provenind de la un arhitect
creştin.
(G. Miiller a vorbit doar
cîtorva prieteni despre
proiectele sale de construcţie.
S-a ferit să trimită circulare
sau să facă vreo altă comuni-
care în ziare, vrînd să aştepte şi
să primească totul de la
Dumnezeu. La sfîrşitul lui
decembrie, a primit cîteva
donaţii, dintre care una de 200
de lire, şi alta de 1000 de lire.
S-a gîndit atunci că venise
momen-

99
tul să cumpere un teren. Acesta
trebuia să fie suficient de mare
şi nu prea departe de Bristol.
Omeneşte vorbind, aşa ceva
costa foarte mult, căci oamenii
de afaceri cumpărau terenurile
din împrejurimi pentru a
construi pe ele imobile).
Este găsit terenul
2 februarie 1846. - Am auzit
vorbindu-se astăzi despre
terenul din Ashley Down care
s-ar potrivi planurilor noastre
şi care nu este prea scump.
3 februarie. — Am fost să-1
văd. Cu siguranţă că nu există
vreunul mai bun pe aici.
4 februarie. — Am încercat
să-1 întîlnesc pe proprietar. El
nu era acasă, ci la birou. M-
am dus imediat acolo; tocmai
plecase... M-am gîndit atunci
că Dumnezeu nu îngăduise să-
1 întîlnesc în ziua aceea.
5 februarie. — Am văzut
proprietarul. El mi-a zis că, de
la ora 3 la 5 dimineaţa, nu
putuse dormi, şi că cererea
mea din ajun, de care fusese
anunţat, nu încetase să-i ocupe
gîndurile în timpul acestor ore
de insomnie. Hotărîse că, dacă
mă prezint în calitate de
cumpărător al terenului pentru
ca să construiesc orfelinatele,
ar fi de acord cu o micşorare a
preţului de optzeci de lire
sterline pe acru (aproape jumă-
tate de hectar - 50 de ari). Ce
bun este Domnul! Am făcut
imediat tîrgul şi am cumpărat
terenul, care are aproape şapte
acri cu o sută douăzeci de lire
sterline acrul. Observaţi
bunătatea lui Dumnezeu, care
n-a permis să-1 găsesc pe
proprietar înainte ca să-mi
vorbească el.
19 februarie. — A venit
arhitectul din Londra. E de
părere că situaţia este
excelentă, foarte favorabilă
pentru săpături şi canalizare,
etc...
(George Miiller nu poate lua
terenul în posesie aşa de
repede cum credea, deoarece
cel care-1 vînduse murise la
scurt timp după aceea, şi au
apărut multe dificultăţi din
cauza acestui lucru
neprevăzut).
(El scrie cu privire la lucrul
acesta):
„Inima mea să află în cea mai
deplină pace, căci am
convingerea că dacă
Dumnezeu nu permite ca să
luăm înapoi terenul, El ne va
da altul mai bun".
(în sfîrşit, posesiunea terenului
îi este garantată, şi imediat
apar donaţiile, pe cînd înainte
veneau foarte rar. Donaţii
infime, donaţii
100
101
ale oamenilor săraci şi daruri
princiare, pe care George
Miiller le primeşte cu aceeaşi
recunoştinţă, ca fiindu-i toate
trimise de Dumnezeu, de la
şase peni pînă la 500, 800 şi
chiar 2000 de lire! „Nimic nu
valorează mai mult ca a te
adresa direct lui Dumnezeu", a
zis el. într-o zi, cînd Dumnezeu
tocmai i-a trimis una din acele
mari sume de bani în vederea
construcţiei proiectate, a fost
cuprins de un profund senti-
ment de adorare şi a izbucnit
în aduceri de mulţumiri şi
laude, con-sacrîndu-se din nou
şi în întregime în serviciul
Domnului. în timpul tuturor
acestor negocieri, viaţa de
familie a lui G. Miiller şi-a
urmat cursul).
Convertirea Lydiei Miiller
29 aprilie 1846. - Astăzi, la
Chippenham, unde suntem în
serviciupentru Domnul, iubita
mea soţie şi cu mine am avut
imensa bucurie de a primi de
la fiica noastră următoarea
scrisoare, astfel că rugăciunile
noastre s-au transformat în
mulţumiri şi laude:
„Dragii mei,
Sunt foarte fericită că vă
merge mai bine, şi foarte
recunoscătoare lui mămica
pentru bileţelul acela drăguţ.
Aş fi vrut să vă spun că am
găsit acum fericirea; nu am
făcut-o gîndindu-mă că mi-ar
fi uşor s-o scriu decît s-o zic cu
gura. Nu ştiu exact clipa cînd
am început să fiu fericită
gîndindu-mă la moarte şi la
veşnicie... Dumnezeu Şi-a
făcut treptat lucrarea în mine.
Pot să spun acum: Mulţumti
fie aduse lui Dumnezeu pentru
darul Său nespus de mare. Vă
rog, dragă tăticule şi mămico,
rugaţi-vă pentru mine ca să
nu-L dezonorez pe Domnul, ca
să am tot mai multă
recunoştinţă pentru darul
Fiului Său, şi pentru dragii
mei părinţi, pentru draga mea
mătuşă, pentru dragii mei pro-
fesori şi pentru toţi prietenii
buni care mă iubesc şi se roagă
pentru mine.
Cu toată dragostea fiicei
voastre, care vă iubeşte mult,
rămîn, dragă tăticule şi
mămico, a voastră Lydia".
„Era aşa de tînără, scrie G.
MUUer, că mi s-a părut de
bine să observ puţin lucrarea
care se făcea în ea. La sfîrşitul
anului, cu acordul colegilor
mei, ea a fost botezată şi
primită la comuniune. Ea
tocmai împlinea paisprezece
ani".

(într-o perioadă de treisprezece

luni, din 10 decembrie 1845
pînă în 25 ianuarie 1847, G.
Miiller a primit 9285 de lire
sterline, doar ca răspuns la
rugăciune.
în 5 iulie 1847, s-a început
construcţia. Darurile s-au
îndesit din nou. în iunie 1849,
construcţia a fost terminată.
înaintea acestei daţi, G.
MUUer se roagă în vederea
cheltuielilor de mobilare. Şi în
acest domeniu îl ascultă
Dumnezeu şi îi dăruieşte mai
mult decît a cerut).
9 februarie 1849. - Cu cît mă
preocupă acest gînd cu
mobilarea, cu atît îmi dau
seama de sumele necesare.
Astăzi însă am avut vizita unui
creştin care mi-a înmînat două
mii de lire sterline pe care să le
folosesc cum cred eu de
cuviinţă.
Trei sute de copii
(Noul orfelinat a fost construit
pentru o sută optzeci de fete,
optzeci de băieţi şi optzeci de
copii de ambele sexe peste zece
ani, în total trei sute de orfani
în locul celor o sută douăzeci
de copii care locuiau în casele
de pe strada Wilson. în 9
martie, citim în Jurnalul lui G.
MUUer):
Noul orfelinat este aproape
gata. Trebuie să ne gîndim la
materialul necesar pentru
îmbrăcarea noilor veniţi. Am
comandat deci cîteva mii de
metri de stofă, şi vor mai trebui
cîteva mii, ca să nu mai vorbim
de alimentele de tot felul pe
care trebuie să le prevedem.
Tocmai am primit 300 de lire
care vor fi afectate în
întregime acestor cheltuieli.
Acest dar a fost pentru duhul
meu ca o briză răcoritoare. în
acest moment, pe cînd începe
marea creştere a cheltuielilor
antrenate de adoptarea a trei
sute de copii în loc de o sută
douăzeci, îmi place să consider
această sumă ca o garanţie din
partea lui Dumnezeu, o pro-
misiune că Se va îngriji de
toate nevoile.
Dumnezeu să fie lăudat pentru
toate binefacerile Sale!
(în 18 iunie 1848 şi în zilele
următoare, cam peste 12 ani de
la fondarea lucrării din strada
Wilson, se transferă succesiv
orfanii în noua lor casă. Cîteva
luni mai tîrziu, ei sunt în
număr de două sute şaptezeci
şi cinci. Cu personalul didactic
şi cu cel auxiliar, noile
construcţii adăpostesc în mai
1850 trei sute opt persoane.
Dar departe de a se mulţumi cu
lucrarea îndeplinită, G.
MUUer este
102
urmărit zi şi noapte de gîndul
la cei dezmoşteniţi, la copiii
lăsaţi fără! îngrijire, fără
cămin, fără educaţie, fără
Dumnezeu. în 5 decembrie
1850, el scrie):
în noul orfelinat sunt acum
trei sute de copii şi un personal
de trei- | zeci şi cinci de
persoane. Am multe de făcut;
şi cum trebuie să fiu aici j o
bună parte din zi, sunt
neîncetat despărţit de soţia mea
şi de fiica) mea, resimţind
foarte dureros lucrul acesta.
Cu toate acestea, sunt urmărit
de gîndul de a face mai mult
pentru orfani, şi am început să
mă rog cu privire la aceasta...
Domnul să binevoiască a-mi
arăta care i este voia Sa...
Singura sa ambiţie
26 decembrie. — Nu am nici o
ambiţie personală în această
ches-! tiune. Singurul lucru pe
care-1 doresc este să fac voia
lui Dumnezeu. Din cauza păcii
imense care locuieşte în inima
mea, am certitudinea I că
extinderea la care mă gîndesc
nu provine din gîndurile rele
care ar | avea drept mobil
„eul"... Totuşi, şi în timp ce
scriu, simt bine că nu j pot face
altcumva decît să suspin după
onoarea şi privilegiul de a fi j
un instrument de care
Maestrul să Se folosească încă
multă vreme, j Am servit
destulă vreme lui Satan în anii
de altădată, pentru a dori ar- j
zător să-I servesc lui
Dumnezeu cu toată puterea
mea, în timpul \ anilor de
pelerinaj pămîntesc care-mi
mai rămîn. Tocmai am împli- i
nit patruzeci şi cinci de ani. Cu
fiecare zi se micşorează
numărul celor j care îmi rămîn
de petrecut pe pămînt; şi eu
doresc arzător să lucrez... j
Există mulţimi de orfani care
au nevoie de ajutor. Un frate în
Cristos j mi-a zis că a avut
înaintea ochilor un raport
oficial care susţinea că în
închisorile din Anglia se află
şase mii de tineri orfani*.
Doresc arzător ca Dumnezeu
să mă folosească la remedierea
aces-tei stări de lucruri, şi să
împiedice ca asemenea copii
mici să fie obligaţi să trăiască
în închisori. Mai presus de
orice, vreau să fie vădit în
ochii tuturor, şi tot mai mult,
că Dumnezeul nostru aude şi
împlineş-
* Din cauza numărului
insuficient de tocuri din
orfelinatele existente, în care
era foarte dificilă intrarea
copiilor complet săraci, lipsiţi
de orice ajutor şi de orice
protecţie, aceştia erau trimişi
în închisori. în 1834, în toate
orfelinatele reunite, nu existau
în Anglia decît trei mii de
locuri, şi aproape şase mii de
orfani sub opt ani erau plasaţi
în închisori. Mai tîrziu,
exemplul lui Miiller a fost
urmat, şi au fost deschise
numeroase alte orfelinate).
103
te rugăciunea... Onoarea lui
Dumnezeu este pentru mine
lucrul cel mai de seamă din
această chestiune. Dacă-L
glorific mai bine abţinîn-du-
mă să extind lucrarea şi să
merg înainte, abandonez orice
idee de a primi o mie de orfani.
„Cu siguranţă, Tatăl meu
ceresc, deoarece prin Duhul
Tău Sfînt m-ai condus în
această stare de bucurie
perfectă, în care vreau ceea ce
vrei Tu, nu vei lăsa ca să se
rătăcească copilul Tău... Mă
bazez pe Tine; n-aş vrea să fac
nici un singur pas cîtă vreme
nu mi-o ceri".
(în ianuarie 1851, G. Miiller
primeşte o donaţie de trei mii
de lire sterline. Urmează altele,
mari şi mici, care au aproape
fiecare o istorie interesantă sau
chiar emoţionantă. Lucrarea
se continuă cu diversele
activităţi pe care le antrenează
ea (una din ele era plasarea
orfanilor), şi Dumnezeu care,
drept răspuns la rugăciune,
hrănise cei o sută douăzeci de
copii în strada Wilson, Se
îngrijeşte acum de nevoile
celor trei sute de orfani din
casa din Ashley Down).
Capitolul 13
Tulburări în Betesda
în timp ce lucrarea printre
orfani se dezvoltă, biserica
Betesda trece printr-o perioadă
foarte tulbure. Am notat rolul
lui Miiller şi Craik în
redescoperirea principiilor
biblice ale adunării Fraţilor.
Aceşti doi bărbaţi vor mai avea
o influenţă hotărîtoare asupra
evoluţiei adunărilor într-un
moment crucial din istoria lor.
Luînd poziţie într-o chestiune
de disciplină în ceea ce s-a
numit „cazul din Betesda", ei
au ferit un procent important
din Mişcarea fraţilor de a
cădea într-o îngustime
periculoasă.
Pentru a înţelege ceea ce s-a
întîmplat în 1848 la Bristol,
trebuie să ne reîntoarcem la
începutul anilor 1830 şi să
urmărim evoluţia adunării din
Plymouth (care şi-a dat numele
unei fracţiuni din Mişcarea
fraţilor).
Rădăcinile „Cazului Betesda":
Plymouth
La finele lui 1831, la Plymouth
se năştea o adunare în jurul lui
Francis Newman, fratele
viitorului cardinal, P.F. Hali,
un ofiţer de marină în
retragere, şi B.W. Newton, un
intelectual de marcă preocupat
de chestiuni profetice. Acesta
din urmă îi convinge pe Darby
şi Wigram să vină la Plymouth.
Wigram cumpără o capelă
unde se va predica - peste
săptămînă - despre subiecte
profetice. Apoi se va lua Cina
împreună şi, duminica, se vor
regăsi în capelă pentru
strîngeri, în care fiecare va
contribui liber la edificarea
comună. în această epocă,
Darby, care continuă să
predice în Biserica anglicană,
nu vede această evoluţie cu
ochi buni. Newton se separă
înaintea lui de Biserica oficială
şi ia conducerea adunării din
oraşul său natal cu acordul de-
plin al lui Darby, care „îi cere
să se aşeze într-un loc de unde
să poată uşor supraveghea ce
se petrece şi să împiedice pe cei
care n-ar avea nimic edificator
sau profitabil de spus"*. El va
tinde prin urmare să limiteze
lucrarea cu Cuvîntul lui
Dumnezeu la trei sau patru
fraţi capabili şi aleşi dinainte.
♦W. Trotter. The Whole Case of
Plymouth and Bethesda
(1849), p.9.
105
W.H. Cole descrie astfel
strîngerile: „Reuniunile
adunării erau calme, paşnice şi
sfinte; cîntatul era blînd, lent şi
cu meditare; închinarea lor
respira prezenţa Domnului... în
acest cadru am avut privilegiul
să intru în 1843. în această
epocă, biserica se mărise mult.
Ea începuse într-o căsuţă de pe
King Street, a crescut rapid şi
în final s-a mutat la Ebrington
Street, unde se puteau aduna
1400 persoane".
Prin darurile naturale şi
pregătirea sa academică,
Newton s-a distins ca un
învăţător de primă mărime.
„Predicile sale erau calme,
bine structurate, lucide,
captivante, notează Cole, se
simţea în el marele savant, un
om profund învăţat în Cuvînt
şi doritor să îndrume pe alţii".
începînd cu 1834, s-a început
la Plymouth publicarea unui
periodic (The Christian
Witness) şi a unor cărţi (dintre
care primele au fost o
concordanţă greacă-engleză şi
ebraico-caldee-engleză ale dr.
S.P. Tra-gelles). Mai ales din
cauza faptului că diferitele
publicaţii ale adunării Fraţilor
purtau numele de Plymouth au
fost ei numiţi „plymouthişti" -
deşi începînd cu 1838
adunarea de coordonare unde
se discutau chestiunile privind
ansamblul adunărilor s-a ţinut
la Londra în fiecare sîmbătă.
Evoluţia doctrinară a lui J.N.
Darby
Creşterea rapidă a adunării
din Plymouth nu s-a făcut fără
să se creeze probleme.
Conducerea unei adunări aşa
de numeroase a cerut din
partea lui Newton o fermitate
despre care Darby a afirmat
curînd că este clericală.
Pe de altă parte, în cursul
călătoriilor sale în Franţa şi în
Elveţia, în 1837 şi 1838, Darby
a dezvoltat puţin cîte puţin o
învăţătură din care va face
doctrina sa: Dumnezeu nu
restabileşte niciodată ceea ce
omul a risipit prin greşeala sa,
Biserica a „apostaziat" (adică
a devenit infidelă chemării ei),
nu poţi deci să vrei să
reconstruieşti o biserică după
modelul apostolic, nu poţi decît
să te aduni „doi sau trei" în
Numele Domnului. Singura
expresie tangibilă a unităţii
Corpului lui Cristos este Cina.
Această unitate se realizează
prin separarea de „cel rău", cf.
Ieremia 15:19. Ceea ce se
înţelege prin „cel rău" a
evoluat în gîndirea lui Darby.
în 1836, el mai scria:
„Deoarece masa noastră este
cea a Domnului şi nu a
noastră, primim deci la ea pe
cei pe care Domnul i-
106
a primit, toţi cei care, ca nişte
bieţi păcătoşi, ,au fugit ca să
apuce nădejdea pusă înaintea
4
lor , şi care nu se mai bazează
pe ei înşişi, ci pe Cristos,
«singura lor speranţă'". Pe
această bază, el spune că ar fi
primit chiar şi pe un catolic
care L-ar fi mărturisit pe
Cristos ca Mîntui-torul său,
adică ca „Mielul care a ridicat
păcatul lumii".
Cu toate acestea, puţin cîte
puţin, acest termen de „rău" se
va aplica şi tuturor celor care
rămîn în comuniune cu vreo
organizaţie ecleziastică
oarecare, constituită sau
independentă.
Deja în 1836, A.N. Groves
observase tendinţele sectare ale
prietenului său Darby şi îi
zisese franc: „Te-ai întors de la
principiile fundamentale pe
care doreai mai înainte să le
vezi realizîndu-se... îmi dau
seama că nu mai ai decît cîţiva
paşi de făcut pînă ce tot răul
sistemelor de care te-ai separat
se va reproduce în mijlocul
adunării tale... unirea voastră
va deveni tot mai mult o
chestiune de doctrină şi de
opinie mai curînd decît de
viaţă şi dragoste. Dominaţia ta
va deveni atît de preponderentă
şi unică - chiar dacă ascunsă şi
neexprimată, poate -, încît
oamenii vor avea impresia că
autoritatea omului are primul
loc. Vei fi cunoscut mai mult
ca cel care aduce mărturie
împotrivă decît cel care aduce
mărturie pentru cineva sau
pentru ceva. Vei ajunge astfel
să aduci mărturie împotriva a
tot, cu excepţia ta însăşi...
Lumina, şi nu viaţa, va deveni
măsura comuniunii"*.
O asemenea luciditate nu poate
fi atribuită decît darului de
profeţie, şi este mare păcat că
Darby n-a luat mai mult la
inimă avertismentul frăţesc şi
curajos al prietenului său.
„Este ceva tragic", scrie G.
Ischbeck, în istoria „Adunării
lui Dumnezeu" (astfel se
desemnau discipolii lui Darby).
„Această latură tragică stă în
faptul că nu se vo- j ia fondată
nici o „biserică", dar în
realitate, după patru ani, se
crease un organism ecleziastic
pe care nici o altă
denominaţiune n-o posedă,
nici n-o cunoaşte"**.
în Elveţia, autoritarismul lui
Darby se afirmase deja. Von
der Goltz scrie: „Darby,
secondat de un mic număr de
adepţi dotaţi şi absolut
devotaţi, domină atît de
complet adunările care îi
poartă numele, încît, cu
excepţia papei, nici un
conducător al Bisericii nu a
exercitat vreodată o asemenea
putere asupra turmei sale".
(* Scrisoare citată in întregime
în R. Coad: A History of the
Bretbren Movement
(Paternoster Press 1976),
p.291-2.
" G. Ischbeck: J.N. Darby,
Lausanne 1937, p.39.
107
Separare la Plymouth
în 1845, un frate din adunarea
din Plymouth, temîndu-se de o
evoluţie clericală a bisericii
sale, a scris lui Darby, care
revenise în Elveţia, să se
întoarcă în Anglia şi să
intervină la Plymouth. „Văd
clericalismul introdus", i-a zis
acesta la reîntoarcerea sa. Pe
deasupra au apărut divergenţe
doctrinare: Credincioşii vor fi
răpiţi înainte, sau după Marea
Tribulaţie (Necazul cel mare)?
Israelul din vechiul legă-mînt
făcea oare parte din Corpul
Bisericii?
J.N. Darby preluase de la
biserica irvingiană ipoteza
răpirii secrete a credincioşilor.
Nunta Mielului ar avea loc în
timpul Marii Tribulaţii. Dar, a
obiectat Newton, Biserica
cuprinde toţi credincioşii
răscumpăraţi de Cristos. Ce se
va întîmpla deci cu cei care vor
rămîne fideli lui Cristos în
timpul Tribulaţiei? Răspunsul
lui Darby: O mare parte din
Noul Testament nu se aplică
Bisericii, ci unei viitoare
dispensaţii a rămăşiţei
Israelului restabilit.
Evanghelia după Matei este
Evanghelia Regatului
(împărăţiei), nu a Bisericii.
Newton a strigat: „Dacă faci
această deosebire, abandonezi
în mod virtual creştinismul".
Craik, G. MUller, Chapman,
James Wright, S.P. Tragelles şi
mulţi alţi fraţi conducători ai
adunărilor au fost de părerea
lui Newton în acest punct. Din
nefericire, aceste divergenţe au
distrus liniştea adunării din
Ebrington Street.
Cu toate acestea, Darby nu 1-a
atacat pe Newton în doctrina
sa - ar fi fost în poziţie de
inferioritate -, ci în modul său
de a acţiona, unde putea mai
uşor să-1 izoleze de colegii săi.
L-a acuzat de faptul că a dat
un raport fals despre o întîlnire
în faţa altor treisprezece fraţi
şi, în final, în duminica din 26
octombrie 1845, Darby a
reţinut adunarea după
strîngerea de dimineaţă ca s-o
anunţe că se retrăgea din
biserică. „O să plec de aici, şi
cine vrea poate să mă urmeze",
a zis el lui Chapman, Acesta a
fost începutul darbysmului în
Anglia. Din toate părţile,
oamenii cei mai de vază printre
fraţi au încercat să acopere
spărtura, dar Darby le-a
respins cu uşurinţă medierea.
Timp de treisprezece luni, au
fost întreprinse zadarnic mai
multe eforturi de împăcare. în-
cepînd cu sfîrşitul lui 1845,
Darby s-a strîns într-o nouă
adunare la Plymouth.
în primăvara lui 1847, el a
descoperit o confirmare
retroactivă a
108
luării sale de poziţie. Bazîndu-
se pe notele luate de doamna
Harris la o predică a lui
Newton din Psalmul 6, un
prieten al lui Harris, fervent ]
adept al lui Darby, a găsit că
Newton dădea prea multă
importanţă părţi omeneşti a
suferinţelor lui Cristos. Fără
să se verifice dacă acest extras
corespunea într-adevăr
modului de a vedea lucrurile al
predica-1 torului, aceste note
au fost tipărite. Newton însuşi
va zice: „N-am văzut niciodată
măcar un singur rînd din
aceste note. Existenţa lor mi-a
fost necunoscută pînă ce-am
auzit că ele fuseseră viu
dezapro- \ bate într-o adunare
convocată special în scopul
acesta la Exeter. Nici- j odată
n-am fost întrebat cu privire la
exactitatea lor".
George Miiller a condamnat
aspru acest mod de a acţiona
ca fiind o lucrare a
întunericului, ca gestul unui
„zelos laş". Această îndrep-
tăţită luare de poziţie i-a adus
multe atacuri.
Darby a publicat o broşură
împotriva lui Newton,
acuzîndu-1 de erezie şi de a fi
„primit direct de la Satan
sistemul său profetic". New- \
ton a respins energic sensul
anumitor fraze care îi erau
atribuite, dar a recunoscut că a
insistat cam prea mult asupra
unui aspect anume al
adevărului.
în noiembrie 1847, el a
publicat un referat în care
recunoştea că a emis nişte
erori de doctrină pe care le
retracta în întregime şi cu umi-
linţă: „N-ar fi trebuit să fac
niciodată o legătură între
Cristos şi Adam ca şef federal.
Vreau să afirm limpede că ţin
la perfecţiunea lui ! Cristos şi
la caracterul complet al
sacrificiului Său ca la nişte
ade-văruri aflate în afara
oricărei îndoieli: toate
doctrinele şi toate părerile
trebuie să fie subordonate
acestor adevăruri
fundamentale şi directoa- ] re,
toate trebuie să se orienteze
după ele... îmi recunosc deplin
eroa- { rea, şi o recunosc ca
păcat. Vreau s-o mărturisesc
înaintea lui Dumnezeu şi
înaintea Bisericii Sale. Doresc
ca lucrul acesta să fie
considerat ca o expresie a
regretului meu şi a supărării
mele profunde şi sincere, mai
ales cu privire la cei care au
putut fi întristaţi sau răniţi
prin j falsele mele afirmaţii sau
prin vreo urmare care ar fi
rezultat de aici. Am această
încredere că Domnul nu
numai că mă va ierta, dar va şi
neutraliza toate efectele
negative care au putut rezulta
de aici"*.
Darby s-a străduit să arate că,
în ciuda acestei retractări
explicite, Newton nu renunţase
la rătăcirile sale, şi că nu se
pocăise niciodată
•Ciut de W. Trotter op. cit. p.
23.
109
aşa cum se cuvenea de păcatul
său. Iată de ce continua să-1
considere drept „om
periculos", „blasfemator", şi
să vadă în el „inamicul numă-
rul unu" (arch-enemy).
Dezgustat de toate aceste
certuri, Newton a părăsit
definitiv adunarea şi oraşul în
decembrie 1847. Odată ce
„falsul învăţător" îşi retractase
învăţătura şi se retrăsese din
lucrare, odată ce învăţătura
falsă fusese stigmatizată şi
respinsă, te puteai aştepta ca
valurile ridicate să se
potolească, iar pacea să revină
în adunări. Din păcate, nu aşa
s-a tn-tîmplat. Darby nu s-a
mulţumit cu această retractare,
şi el va face din această luare
de poziţie faţă de Newton
criteriul „învăţăturii sănătoa-
se" a indivizilor, ca şi a
adunărilor. Oricine nu arunca
anatema împotriva lui Newton
şi a adunării din Plymouth nu
putea să rămînă în comuniune
cu el.
Problema de la Betesda
Conflictul între vederile lui
Darby şi cele ale unui mare
număr de conducători ai
adunărilor Fraţilor şi-a atins
punctul culminant într-un caz
examinat în adunarea Betesda
din Bristol. „Problema din
Betesda" a rămas - şi rămîne
încă în unele adunări —
„şiboletul" (criteriul) care
permite acceptarea sau
respingerea cuiva din
comuniune.
încă din 1847, adunarea din
Betesda se distanţase de
învăţătura lui Newton şi-şi
primea membrii în adunare
numai după ce s-au asigurat
că ei nu împărtăşeau erorile
lui doctrinare puse sub
acuzaţie.
în aprilie 1848, o asemenea
primire i-a fost fatală. Un
colonel Woodfall şi fratele său,
mutîndu-se din Plymouth la
Bristol, au cerut să fie primiţi
ca membri în adunarea
Betesda. La sfatul înţelept al
lui Craik, membrii care
ridicaseră obiecţii la primirea
lor au fost însărcinaţi să
cerceteze cazul. Ca urmare a
avizului lor favorabil, cei doi
Woodf all au fost primiţi.
în 20 aprilie, Darby a venit la
Bristol şi, după obiceiul său, a
făcut o vizită lui G. Miiller,
care 1-a rugat să ţină predica
din seara duminicii următoare
de la Betesda. Darby a răspuns
că nu putea s-o facă, deoarece
se angajase să predice la
Exeter. Discuţia a fost amicală
şi n-a lăsat să se prevadă
nimic.
Cîteva zile mai tîrziu, într-
adevăr, Darby anunţa public,
într-o
110
mare strîngere de fraţi la
Exeter, că nu mai putea reveni
la Betesda, deoarece adepţii lui
Newton fuseseră primiţi aici.
El a confirmat ulterior această
decizie printr-o scrisoare
trimisă lui G. Muller.
Adepţii lui Darby din adunarea
Betesda au cerut ca biserica să
facă o cercetare aprofundată a
erorilor lui Newton (renegate
de autorul lor). Prezbiterii au
convocat deci o strîngere a
adunării pentru sfîrşi-tul lui
iunie, unde s-a citit şi aprobat
de către majoritatea din
biserică o proclamaţie a zece
prezbiteri, cunoscută de atunci
sub numele de „scrisoarea
celor zece". în această
scrisoare, ei condamnau
categoric învăţăturile eronate
atribuite lui Newton. în ea se
spunea mai ales: „Respingem
afirmaţia că Fiul lui
Dumnezeu ar fi fost implicat în
greşeala primului Adam sau că
S-ar fi născut sub blestemul
Legii încălcate din cauza
legăturilor Sale cu Israel...
Afirmăm divinitatea Persoanei
Sale, natura Sa fără păcat,
perfecţiunea sacrificiului
Său..."
„Dacă această scrisoare, scrie
Neatby, ar fi fost aprobarea
tuturor erorilor doctrinare ale
creştinătăţii începînd din zilele
lui Cerintus, cu greu ar fi
putut dezlănţui o mai mare
furtună de blesteme"*.
Pasajul cel mai contestat din
această scrisoare este
următorul: „Chiar
presupunînd că autorul acestor
lucrări (adică Newton) ar fi
fundamental eretic, lucrul
acesta nu ne-ar autoriza să
respingem fraţii care ar veni
din această adunare, înainte de
a fi dobîndit convingerea că ei
au înţeles şi au acceptat aceste
opinii dezastruoase pentru
adevăr; cu atît mai mult cu cît
cei care s-au strîns în
Ebrington Street la Ply-mouth,
în ianuarie trecut, au emis o
declaraţie prin care renegau
erorile semnalate în aceste
broşuri".
în aceeaşi scrisoare, cei zece
afirmau că vor să rămînă în
comuniune cu toţi credincioşii
şi să se considere ca „asociaţi
în mod deosebit cu cei care se
strîng, ca şi noi, în Numele
Domnului Isus", fără să fie
obligaţi să examineze toate
erorile care pot fi susţinute în
lume. „Dacă un frate este în
drept să ne ceară să cercetăm o
carte de cincizeci de pagini,
poate la fel de bine să ne ceară
să analizăm o eroare conţinută
într-o lucrare cu mult mai
importantă, astfel că tot timpul
nostru ar fi risipit în cercetarea
erorilor cuiva, în loc să fie
folosit pentru o lucrare mai
importantă".
Aceste consideraţii pragmatice
sunt caracteristici ale
diferenţei în-
(•W.B. Neatby: A History of the
Plymouth Brethren (1902)),
p.159).
111
tre G. Muller şi J.N. Darby.
Cum zice R. Coad: „Muller,
Craik şi Chapman erau prea
ocupaţi cu munca lor ca
atenţia să le fie distrasă de
nişte controverse teoretice şi,
temperamental, ei le evitau"*.
Extinderea conflictului
Groves, întors din India,
povesteşte că „la puţin timp
după citirea ,scrisorii celor
zece' în adunare, a venit Darby
la Bristol şi a avut o în-
trevedere cu Muller şi cu
Craik, în cursul căreia a cerut
din nou ca Betesda să
examineze temeinic broşurile
lui Newton şi să le condamne.
Dar, constatînd că atitudinea
lor nu putea fi schimbată,
Darby a căutat să-i intimideze
prin ameninţarea că-i va
separa de ei pe toţi credincioşii
din celelalte localităţi cu care
ei întreţineau de ani de zile
relaţii frăţeşti".
Şi Darby nu s-a mulţumit
numai să ameninţe, ci a
desfăşurat în punerea în
aplicare a ameninţărilor o
energie extraordinară. „El s-a
dus dintr-un loc în altul,
continuă Groves, căutînd să
obţină pretutindeni aprobarea
faţă de poziţia pe care o luase
împotriva Betesdei... Nişte
adunări de sfinţi au fost
excluse pentru singurul motiv
că nu puteau recunoaşte că
Darby avea dreptate şi că
Betesda greşise! Cînd a ajuns
la Leeds, el a publicat
circulara litografiată din 26
august 1848 prin care el,
Darby, excludea nu numai
Betesda, ci şi toate adunările
care ar primi un credincios
aflat în comuniune cu
Betesda!"
în ea se zice mai ales: „Vai de
cei care ar ajunge să-i
iubească mai mult pe fraţii
Muller şi Craik - sau propriile
lor afaceri - decît sufletele
sfinţilor care au preţ pentru
Cristos (şi care ar putea fi
contaminate prin învăţătura
falsă). Aş vrea să ştie limpede
că faptul de a primi pe cineva
care vine de la Betesda
înseamnă să deschizi uşa
contaminării cu un rău
înspăimîntător... Cît depre
mine, nu mă voi duce la
Betesda în starea ei actuală,
nici acolo unde au fost primite
persoane care vin de la
Betesda"*.
„De atunci, scrie G. Ischbeck,
este justificată din punct de
vedere istoric eticheta de
darbysm".
în 31 octombrie, G. Muller
anunţa public că el condamna
învăţătu-
•Op. cit. p.124.
•The Bethesda Circular (Coli.
Writings Vol.15, Stoww HM),
p.165-166.
112
ra lui Newton - cum mai
făcuse în iunie şi iulie. în
noiembrie şi decembrie au avut
loc şapte întruniri ale adunării
din Betesda, unde au fost
examinate, pagină cu pagină,
caietele lui Newton. în final, s-
a ho-tărît că nişte persoane
care apără, afirmă sau menţin
opiniile ori scrierile lui Newton
nu ar trebui să fie primite în
comuniune. Această decizie a
fost anunţată în mai multe
adunări de către fraţii Groves,
Miiller şi Craik.
Din nefericire, această luare
de poziţie, cum nu se poate mai
limpede, n-a schimbat situaţia,
şi adunările darbyste au
continuat „să judece problema
Betesda". Cu toate acestea, se
pare câ Darby a avut cî-teva
scrupule. în iulie 1849 s-a dus
să-1 vadă pe G. Miiller, în noul
orfelinat, la ora unu fără zece.
Ei şi-au întins mîna, şi Darby a
zis: „Acum că ai condamnat
broşurile lui Newton, nu mai
este nici un motiv pentru ca să
rămînem despărţiţi". Miiller a
răspuns: „Nu am în clipa
aceasta decît zece minute la
dispoziţie, căci am o convenţie
importantă de negociat.
Deoarece ai acţionat cu atîta
răutate în chestiunea aceasta,
nu pot să revin asupra ei în
cîteva minute". Atunci Darby
s-a sculat şi a plecat*. Cei doi
servi ai lui Dumnezeu nu s-au
mai revăzut niciodată, şi Darby
a continuat să ceară cu
stricteţe punerea în aplicare a
decretului său. El a rămas pînă
la sfîrşitul vieţii în anatemele
sale împotriva Betesdei. în
1864, el a scris: „Răul, la
Betesda, constă în a primi,
împotriva oricărui principiu
(biblic), nişte oameni care îl
blasfemiază pe Cristos"**. în
1867, el a mai repetat:
„Resping Betesda ca pe o
ticăloşie (wickedness) — cum
am făcut-o totdeauna. Cînd a
apărut doctria blasfematorie a
lui Newton, Betesda a apărat-o
şi acreditat-o în deplină
cunoştinţă de cauză"***.
Epoca excluderilor
Atacînd Betesda, „darbysmul
s-a înşelat pe sine însuşi, a zis
Coad. Miiller şi Craik erau de
departe bărbaţi profund
respectaţi, din cauza lucrării
lor creştine deosebite, şi
punctul culminant al
campaniei îm-
* Jurnalul lui G. Miiller este
din nefericire mut asupra
acestei întrevederi, ca si asupra
a tot ce priveşte chestiunea
Betesda. Pentru diferitele
argumente por sau contra
acestei întrevederi, vezi G.H.
Lang: A.N. Groves, p.333-341.
**Letters II, p.216. '"Citat de
Neatby: op. cit. p.172.
113
potriva Betesdei a despărţit de
Darby pe unii dintre cei mai
influenţi bărbaţi din Mişcare.
Puterea dură a personalităţii
lui Darby, precum şi călătoriile
sale, care făcuseră din el
prietenul personal al unor oa-
meni pentru care Miiller nu
era decît un nume, poate să
explice de ce gruparea lui
Darby a ieşit cea mai puternică
din dezbinarea care a urmat;
dar numele celor care au
refuzat să-i aplice decretul
împotriva Betesdei şi care, prin
urmare, au suferit aceeaşi
excludere, arată grăitor că
darbysmul nu va fi o forţă
durabilă"*.
într-adevăr, Chapman, Groves,
Lord Congleton, Rhind, Săltau
şi chiar Harris care dăduse foc
prafului de puşcă la Plymouth,
au rupt-o cu Darby. Vechi
prieteni ai lui Darby au rămas
în comuniune cu Betesda.
Nişte adunări au fost excluse
de Darby şi apropiaţii lui pen-
tru că ele primiseră un
membru din Betesda sau din
Plymouth la Cina Domnului.
De atunci, ele au fost
stigmatizate ca „adunări cu
învăţătură falsă". Aşa a fost
cazul adunării din Tottenham
la Londra care 1-a primit pe
Groves, a celei din Bath care
1-a primit pe un alt membru
din Betesda, a celei din Leeds,
care 1-a acceptat pe colonelul
Woodfall... „Cînd - nu importă
unde pe continent - un
membru al unei comunităţi
găseşte primire undeva, cercul
care-1 primise, precum şi toată
adunarea erau declarate
întinate şi erau lovite cu
excluderea... Nobilul dr.
Cronin era atît de ataşat de
învăţătura lui Darby, încît a
interzis accesul în casă al
prietenului său Groves,
colaboratorul său cel mai
apropiat, pentru că ,lua parte
la păcatul altuia'. Lucrul
acesta nu 1-a împiedicat să fie
exclus la rîndul lui, în 1879, la
vîrsta de optzeci de ani, de
către Darby, octogenar ca şi el,
după douăzeci şi cinci de ani
de prietenie strînsă. Motivul:
odată, la o Cină, nu acţionase
exact după regula darbystă"**.
Ceea ce era mai grav, este că
Darby şi cei care îl urmau
considerau o asemenea
excludere nu numai o ruptură
de comuniune cu cercul lor,
dar şi ca o excludere din
Biserica lui Dumnezeu. Ca
răspuns la o întrebare care i-a
fost pusă în 1864, Darby a
răspuns: „îl consider pe
Goodal ca exclus sau
schismatic şi, datorită acestui
fapt, în afara Bisericii lui
Dumnezeu de pe pămînt, căci
el a fost tăiat de către
adunarea din Londra, şi nu
există două Biserici pe pămînt.
Scriptura mă obligă să-1
consider astfel".
R. Coad: op. cit. p.160. •
Ischbeck: op. cit. p.99-100.
114
Aceste evenimente au divizat
profund acest fluviu de
binecuvîntări care fusese
Mişcarea Fraţilor. De acum, în
lume, se vor găsi două curente
separate: pe de o parte, cei care
rămîneau în comuniune cu
Darby şi care vor fi conduşi de
guvernul central al adunărilor,
unj comitet de fraţi care se
strîngea în fiecare sîmbătă
seara la Londra, cei care
urmau să fie numiţi de atunci:
Fraţii exclusivi sau darbyşti;
pe de altă parte, cei care
doreau să continue în aceeaşi
linie ca şi adu- j narea Betesda
şi care vor fi numiţi: Fraţii
largi.
Cîţiva ani după excluderea lui
Newton, J.N. Darby a fost el
însuşi acuzat de propriii săi
discipoli că deviază de la
doctrina biblică a suferinţelor
lui Cristos, deoarece a susţinut
că Fiul lui Dumnezeu îndurase
mînia divină într-un alt mod
decît vicarial şi ispăşitor. „Deşi
teza sa nu a fost identică cu
cea a lui Newton, era fondată
pe aceleaşi erori de exegeză",
zice F.F. Bruce, şi adaugă:
„Cei doi bărbaţi şi-au
identificat interpretarea lor a
adevărului revelat cu însuşi
adevărul j revelat... Deoarece
interpretările lor nu se
armonizau, fiecare credea că
apără adevărul împotriva
erorii"*.
„Perioada excluderilor" a
durat zeci de ani. Partidul
darbyst s-a subdivizat de
numeroase ori. Chestiunea
botezului (Darby a rămas adept
al botezului copiilor), a
atitudinii faţă de lume,
chestiuni cu privire la
persoane, profeţii şi asociaţie
au fost la originea
nenumăratelor divizări în
rîndurile „Fraţilor
exclusivi"**.
Adunarea din Betesda a fost la
rîndul ei profund tulburată de
aceste evenimente. Una dintre
membrii ei, doamna Anne
Evans, scrie: „Am fost zguduiţi
dintr-o parte şi alta: au fost
rupte legături de familie, de
afaceri, a naufragiat sănătatea
şi chiar şi raţiunea multora.
Am fost profund umiliţi; de-am
fi crescut la număr, de-am fi
avut conducători ireproşabili,
am fi fost ispitiţi sa ne umflam
de mîndrie. Dumnezeu a
permis lui Satan să ne atace...
în tot acest timp, G. Miiller a
fost un mare sprijin pentru
noi: el nu şi-a pierdut capul, a
ţinut frîiele cu o mînă fermă.
Cînd, la sfîrşit, Betesda a ieşit
din furtună, biserica era mai
puternică şi mai liberă ca
niciodată. Crescuserăm chiar
la număr: eram pe atunci şapte
sute de mebri în comuniune".
• Christian Brethren Research
Fellowship Journal 1979.
•* în Brief History of the
Brethren (Victory Books 1968,
p.10), Ian Mc Dowell
întocmeşte o cartă
„simplificată" a diferitelor
grupări ieşite din darbysm:
exclusivi-Stoney, -Kelly,
-Grant, Stuart, -Lowe,
-Tunbridge, -Clanton, -Raren,
-Taylor...
115
Două orientări
G. Miiller declara în 1863:
„Atunci cînd ne ţinem tare de
adevăr, de tot adevărul în care
am fost învăţaţi de Scriptură,
trebuie totdeauna să ne
amintim că ceea ce ar trebui să
unească credincioşii nu este
gradul de cunoaştere la care
au ajuns, ci viaţa comună pe
care o au în Isus, faptul că
sunt răscumpăraţi prin sîngele
lui Isus, membri ai aceleiaşi
familii, pe cale spre Casa
Tatălui unde vor fi în curînd
adunaţi toţi; din cauza acestei
vieţi comune la care iau toţi
parte, fraţii ar trebui să
trăiască împreună în unitate.
Aceasta este voia Tatălui şi a
Fiului binecuvîntat care Şi-a
dat viaţa pentru noi, ca noi să
ne iubim unii pe alţii!"*
Principiul lui Darby se află în
întregime rezumat în titlul
uneia dintre scrierile lui:
„Separarea de rău: principiul
divin al unităţii". Dar el
numea „rău" tot ceea ce nu
concorda cu propriile sale
opinii.
în Biblie, „singurul motiv de a
exclude pe cineva a cărui
calitate de frate nu este pusă la
îndoială era comportarea
rea"**.
Dacă cineva avea alte opinii
decît Pavel (Paul), apostolul
folosea argumente în
chestiunea respectivă
(l.Cor.15) sau aştepta ca
Dumnezeu să-i lumineze
(Fil.3:15), dar nu excludea
biserica. Cele două principii au
adus roade diferite odată cu
separarea de la Betesda:
adunările dar-byste au rămas
închise, grijulii să păstreze
învăţătura sănătoasă - fie şi cu
preţul separărilor (care
continuă pînă în zilele
noastre); adunările zise ale
„Fraţilor largi" au adus în
numeroase ţări o contribuţie
importantă la evanghelizare, la
misiune şi la opere de
binefacere - exact cum făcuse
George Miiller.
Mesaj predicat la conferinţa de
la Clifton în octombrie 1863
(reprodus in Jehovas
Magnifici
fţQ'7jC\ n Oft 00
•• G.H. Lanr- The Cburcher of
God (Londra 1959), p.95.
Capitolul 14
Perspectivă în ciuda încercării
Boala Lydiei Miiller
Iulie 1853. - I-a plăcut
Domnului să-mi pună la
încercare credinţa într-un fel
pe care nu l-am cunoscut pînă
acum. în 20 iunie, fiica mea
iubită a căzut bolnavă de febră
tifoidă. în 8 iulie, draga
noastră fiică era condamnată
de doctori. Domnul ne-a ajutat,
pe mine şi pe soţia mea, s-o
încredinţăm în mîna
Domnului. El ne-a susţinut.
Dar nu voi spune decît ceea ce
mă priveşte pe mine. Deşi
unicul meu copil, fiica « mea
iubită, se afla la marginea
mormîntuîui, sufletul meu a
rămas I într-o pace perfectă,
gata să aprobe decizia Tatălui
ceresc, deplin asi- J gurat că
această decizie ar fi spre cel
mai mare bine al copilului şi al
părinţilor lui. Starea de
gravitate extremă a continuat
pînă în 20 iulie, apoi S-a
produs o ameliorare. în 18
august, deşi era încă foarte
slabă, fiica noastră se simţea
destul de bine ca să suporte
călătoria din Cle-vedon.
Căzuse bolnavă acum 55 de
zile.
în acest timp de încercare, de
foarte mare încercare, am fost
păzit într-o stare de spirit
perfectă, nu numai cu privire
la încercarea însăşi, dar şi
referitor la raţiunea încercării.
Mai înainte, se întîmplase ca
mîna lui Dumnezeu să apese
asupra mea, şi atunci
înţelesesem imediat că El voia,
în înţelepciunea şi iubirea Sa,
să mă vindece de starea de
căldiceală în care căzusem. De
această dată, nu mai aveam
deloc sentimentul acela. Deşi
eram conştient de multe
slăbiciuni, de numeroase
lipsuri în lucrare şi de greşeli,
şi fiind gata să strig împreună
cu apostolul Pavel (Paul): „O,
om nenorocit ce sunt!", ştiam
că nu exista de data aceasta o
mustrare de-a Domnului, ci o
punere la probă... Credinţa
mea era pusă la încercare.
Se crede în general că în
chestiuni băneşti este pusă
credinţa la încercare. De data
aceasta, în mod deosebit,
Domnul mă punea la încercare
în ceea ce mi-era mai drag pe
pămînt: cea mai scumpă dintre
posesiunile mele pămînteşti,
după iubita mea soţie. Părinţii
ştiu ceea ce înseamnă un
singur copil, un copil iubit, şi
mai ales ce înseamnă pentru
nişte părinţi creştini un copil
care se teme şi-L serveşte pe

117
Domnul. Ei bine, mă atingea
acea încercare, şi Tatăl ceresc
îmi zicea: „Eşti gata să-Mi dai
copilul tău?" Şi inima mea a
putut să răspundă: „Cum
găseşti de bine, Tată, facă-se
voia Ta". Dar cum părinţii
erau gata să-I dea pe cea pe
care le-o dăduse El, iar El era
gata să le-o lase, ea a trăit.
Domnul să-ţi fie desfătarea, şi
El îţi va da tot ce-ţi doreşte
inima (Ps.37:4). Eu voiam mai
presus de orice tot ce voia
Dumnezeu, şi să nu-mi păstrez
copilul iubit decît dacă aceasta
era voia lui Dumnezeu; şi
mijlocul de a o păstra era
tocmai găsirea voii divine
bune, plăcute şi desăvîrşite,
oricare ar trebui să fie ea.
în toate încercările credinţei
prin care a trebuit să trec,
aceasta a fost cea mai
dureroasă; şi, prin marea
bunătate a lui Dumnezeu, zic
lucrul acesta spre lauda Sa, am
fost făcut în stare să fac din
voia Sa desfătarea mea... De
aceea, inima mea a fost păzită
în pace, o pace perfectă, fără
nici un singur moment de
nelinişte. Aşa ar trebui să fie
ea totdeauna pentru creştin,
dacă credinţa lui în Dumnezeu
ar fi eficace.
A te bizui numai pe Dumnezeu
31 decembrie 1853. - în acest
an, I-a plăcut Domnului să-mi
dea 638 de lire. Unii cititori vor
zice poate: Aproape 640 de
lire! Ce de bani! Poate numai
unul la sută dintre pastori
ajunge la o asemenea sumă!...
Şi le-aş răspunde că felul meu
de a obţine ceea ce-mi trebuie
pentru a trăi este desigur cel
bun. Dar dacă cineva doreşte
să meargă pe această cale,
trebuie s-o facă într-adevăr şi
nu numai să zică. Unii zic că
se încred numai în Dumnezeu,
dar apucă toate ocaziile
posibile ca să-şi arate nevoile
lor altora, ca să-i îndemne să
le ofere concursul sau
ajutorul. Nu zic că este rău să-
ţi faci cunoscute necesităţile;
dar zic că nu se cade să le
relatăm altora ca să fim ajutaţi
atunci cînd declarăm sus şi
tare că ne bizuim numai pe
Dumnezeu... Dacă într-adevăr
ne bizuim numai pe El, ne e
de-ajuns să rămînem cu El şi
să vorbim doar cu El...
Oricine se încrede numai în
Dumnezeu trebuie să vrea să
fie bogat sau sărac, după cum
va vrea Domnul. Trebuie să fii
gata să ştii ce înseamnă să fii
în belşug şi în lipsă, şi să laşi
această lume fără să posezi
nimic în ea. Trebuie să fii gata
să primeşti în modul în care-I
118
va plăcea lui Dumnezeu să-ţi
dea: sume infime, contribuţii
modeste sau donaţii
importante... Trebuie să fii
gata să te consideri administra-
torul Domnului, şi să împărţi
cu alţii ceea ce primeşti. Altfel,
dacă servitorul s-ar pune să
adune banii, sau să-i
cheltuiască pentru sine,
Domnul n-ar întîrzia să sece
canalele folosite ca să vină în
ajutor nevoilor sale,
influenţînd altfel inima
creştinilor pe care-i foloseşte
pentru această lucrare.
Pentru multe motive, cred că
ar fi de preferat să nu public în
fiecare an totalul sumelor
primite, dar o fac avînd în
vedere numai gloria lui
Dumnezeu, şi-mi găsesc
desfătarea în a vesti bunătatea
Stăpî-nului pe care îl servesc.
Ceea ce scriu, scriu pentru
îmbărbătarea şi încurajarea
tovarăşilor mei de călătorie, ca
să fie gata să se încreadă tot
mai mult în Dumnezeu...
în raportul din 1855 al
Instituţiei pentru răspîndirea
Bibliei, se dovedeşte că în
cursul ultimilor douăzeci de
ani au fost consacrate şcolilor
7.204 lire, iar 16.115
misiunilor. în acest timp, au
fost distribuite 13.949 Biblii şi
9.047 Noi Testamente.
Construirea unei a doua case
(Ianuarie 1856. — în mai
1853, G. Miiller are deja
12.600 de lire pentru
construirea unui nou orfelinat,
dar el estimează că-i trebuie de
două ori mai mult înainte de a
începe să clădească. în
ianuarie 1856, nişte prieteni
creştini se angajează să verse
împreună 5.680 lire. G. Miiller
a primit opt sute de cereri de
admitere, cărora nu le-a putut
răspunde favorabil. Se
hotărăşte deci să înceapă
lucrările la al doilea orfelinat.
Donaţiile în bani şi în natură îi
susţin şi îi încurajează cre-
dinţa, în această perioadă,
primeşte o dată 4.000 de lire.
Un prieten se angajează să
pună pe cheltuiala sa
geamurile la cele trei sute de
ferestre mari. „Dar, scrie
George Miiller, se constată că
de data aceasta cheltuiala n-a
fost cuprinsă în contract ca la
prima casă". Lucrările mari
sunt duse la capăt, şi se începe
acum amenajarea interioară a
„căminului orfanilor". într-o
zi, întorcîndu-se acasă după ce
a verificat instalaţiile de gaz şi.
cele o sută cincizeci de
arzătoare, G. Miiller găseşte la
sosire un cec de o mie de lire
cu această notă: „Mi se pare
bine şi avantajos să plasez
această sumă în orfelinate...").
1
119
Ispită
12 octombrie 1856. - Am primit
astăzi un cec de 100 de lire pe
care donatorul voia să-i plasez.
în gîndirea lui, această donaţie
trebuie să fie începutul unui
fond destinat nevoilor mele şi
nevoilor celor ai mei, atunci
cînd vom îmbrătrîni. Această
propunere, atît de plină de
bunătate, atît de binevoitoare,
mi s-a părut totuşi o ispită, o
tentaţie subtilă, destinată să
mă facă să ies de pe calea pe
care mi-am trasat-o de 26 de
ani, şi să mă facă să-mi
părăsesc principiile directoare
ale vieţii mele şi ale lucrării
orfelinatelor. Reproduc mai jos
scrisoarea respectivă şi
răspunsul meu, gîndindu-mă
că vor avea poate vreo utilitate
pentru cititor.
„Dragă domnule, admir
serviciile pe are le aduceţi
cauzei orfanilor şi omenirii în
general, de aceea cred că este
drept să vă gîndiţi la
dumneavoastră. Vă trimit deci
100 de lire pentru
dumneavoastră şi pentru ai
dumneavoastră. în gîndirea
mea, este doar începutul unui
fond pe care alte persoane îl
vor creşte cu donaţiile lor. Sper
că veţi ţine într-adevăr seama
de dorinţa pe care mi-o exprim.
Dumnezeu să continue să vă
binecuvinteze, pe
dumneavoastră şi lucrările
dumneavoastră, aşa cum a
făcut-o pînă acum...".
Prin graţia lui Dumnezeu, n-
am avut nici o clipă de şovăială
despre ceea ce aveam de făcut.
Deşi am apreciat marea
bunătate a donatorului, am
văzut în ea o ispită permisă de
Dumnezeu, o cerere de a mă
încrede într-o siguranţă
materială, în loc să privesc
doar la El. Am răspuns deci
după cum urmează:
„Dragă domnule, mă grăbesc
să vă confirm primirea
amabilei dumneavoastră
scrisori, ca şi a cecului care o
însoţea.
Eu nu posed nimic, şi nici
iubita mea soţie; de douăzeci şi
şase de ani am renunţat la
salariul de pastor şi, din
această cauză, nu încasez
nimic ca director al
orfelinatelor şi al altor lucrări
ale institutului nostru biblic.
Cînd am nevoie de ceva,
îngenunchez înaintea lui
Dumnezeu şi-I cer să-mi dea;
atunci, El pune pe inima unuia
dintre copiii Săi ca să-mi dea.
Astfel, de douăzeci şi şase de
ani, El a venit în ajutorul
tuturor nevoilor mele, şi pot să
spun, spre lauda Sa, că nu am
dus niciodată lipsă de ceva.
Soţia mea şi fiica mea sunt
complet de acord cu acest fel
de trai...
120
N-am crezut niciodată că
trebuie să pun ceva deoparte
pentru mine, pentru soţia mea
sau fiica mea, decît în acest
mod: cînd sunt în contact cu
vreo văduvă bătrînă şi săracă,
sau vreun bolnav, vreun copil
fără ajutor, îi ajut din toată
puterea, cheltuind ceea ce mi-a
dat Dumnezeu, deplin convins
că, dacă ne aflăm vreodată în
vreo nevoie, eu, soţia sau fiica
mea, Domnul ne va restitui din
belşug ceea ce I-am dat,
deoarece cine dă săracului, dă
lui Dumnezeu.
De aceea, nu pot să accept
suma pe care mi-o oferiţi
pentru începerea unui fond în
vederea viitorului nostru. Tot
ceea ce vrea cineva să-mi
trimită pentru mine personal,
sau pentru familia mea, sau
pentru orfani, accept cu
recunoştinţă; dar mă tem că-L
supăr pe Dumnezeu care mi-a
dat cu atîta dărnicie pînă acum
pîinea zilnică dacă constitui un
fond pentru viitor. Vă pun deci
cecul la dispoziţie... Vă rog să
credeţi că bunătatea
dumneavoastră m-a emoţionat
profund, şi-I cer lui Dumnezeu
să binevoiască a vă răsplăti cu
cele materiale şi spirituale...".
După două zile, primeam un
răspuns din partea
corespondentului meu că
dădea suma pentru orfani. A
doua zi, primeam un alt cec de
100 de lire de la acelaşi
donator pentru orfani, şi după
alte patru zile o sumă identică,
cu aceeaşi destinaţie.
Gustaţi şi vedeţi ce bun este
Domnul
28 decembrie 1856. - La
sfîrşitul anului 1855, am zis că
Domnul avusese grijă din
belşug de toate nevoile mele...
Am spus lucrul acesta în
dependenţă de Dumnezeu şi
pentru a-L glorifica. Mi-a
trecut prin gînd că, citind cifra
sumei pusă la dispoziţia mea,
cîţiva prieteni creştini dragi
care, pînă aici, se interesează
de problemele mele materiale,
vor gîndi că de acum darurile
lor sunt de prisos, deoarece am
un asemenea belşug... Cu toate
acestea, am vrut să public spre
gloria lui Dumnezeu darurile
Sale în privinţa mea, fără să
mă ocup de interesele mele
materiale şi de repercusiunile
pe care-ar putea avea lucrul
acesta asupra mea.
Şi care a fost rezultatul? Cîţiva
dintre prietenii mei creştini şi-
au zis efectiv: „George Miiller
primeşte atîtea donaţii, că nu
mai e nevoie să ne gîndim la
el". Şi ce a făcut Domul? El
ştia că eu mă consider doar ca
administrator al belşugului pe
care mi-1 trimitea, că nu pu-
121
neam nimic deoparte, şi
consideram ca o onoare să
cheltui pentru El ceea ce îmi
încredinţa, astfel că, dacă unii
au stat deoparte din cauza
belşugului meu, El,
dimpotrivă, a onorat tot mai
mult încrederea pe care mi-am
pus-o în El şi principiile după
care mă conduc ca adminis-
trator al Său. în loc de a avea
mai puţin, am avut mai mult.
în luna care a urmat publicării
Relatării am primit mai mulţi
bani decît am avut vreodată; de
atunci, fluviul de belşug n-a
încetat să curgă pentru mine.
Şi cînd mi-am calculat soldul,
am văzut că primisem şapte
sute optzeci şi una de lire
sterline şi şapte peni!
Astfel, bietul străin, care nu
avea decît 5 lire în buzunar
cînd a început să lucreze
pentru Dumnezeu în această
ţară, a primit în cursul anului
care tocmai se încheiase
această mare sumă de bani ca
răspuns la rugăciune...
„Gustaţi şi vedeţi ce bun este
Domnul: fericit este omul care
se încrede în El" (Ps.34:8).
Inaugurarea celui de al doilea
orfelinat
12 noiembrie 1857. — Ziua atît
de mult aşteptată şi pentru care
mă rugasem atîta vreme a sosit
în sfîrşit. Dorinţa inimii mele
s-a împlinit, şi pot sa deschid al
doilea orfelinat care este în
stare să primească patru sute
de orfani... Rugasem de
asemenea pe Dumnezeu ca, în
providenţa Sa, să pregătească,
prin Spiritul Său Sf înt,
personalul auxiliar necesar; şi
atunci cînd casa a fost
terminată, şi ei erau gata, fără
să fi recurs la anunţuri. Astfel,
primesc preţioasa recoltă a
miilor de rugăciuni pe care le-
am înălţat către Dumnezeu.
(După plata tuturor
cheltuielilor, în mîinile lui G.
Miiller rămîne suma de 2.280
de lire pe care o pune deoparte
în vederea construcţiei celui de
al treilea orfelinat, căci el
doreşte să poată primi o mie de
orfani, încă de la începutul
anului următor, el primeşte o
sumă de 3.000 de lire sterline.
Urmează alte donaţii, şi el se
ocupă mai întîi de cumpărarea
unui teren, gîndindu-se că e
preferabil să nu construiască
iarăşi, cum plănuise mai întîi,
pe proprietatea unde există
deja primele două orfelinate.
în septembrie, achiziţionează
un teren Ungă orfelinate.
Deoarece cererile de primire
tot depăşesc locurile vacante,
G. Mul-ler, după ce a cerut
părerea arhitecţilor, decide să
construiască un orfelinat care
poate,primi patru sute cincizeci
de copii. Lucrul acesta va
122
da un total de o mie o sută
cincizeci de locuri, în loc de o
mie propuse. Se începe
construitul la 17 iulie 1859. în
12 martie 1862 se inaugurează
orfelinatul. Cererile de
adoptare a orfanilor se
înmulţesc, în timp ce
Dumnezeu are grijă de toate
nevoile, şi copleşeşte lucrarea
de credinţă şi dragoste a
servului Său cu cele mai
bogate binecuvîntări ale Sale.
De aceea, acesta continuă să
privească în viitor. în mintea sa
capătă contur alte construcţii,
care au fost ridicate în anii
următori, şi în 6 ianuarie 1870,
cînd au fost terminate al
patrulea şi al cincilea orfelinat,
toate cele cinci orfelinate din
Ashley Down pot adăposti
două mii de orfani şi tot
personalul necesar).
Peste două mii de persoane de
hrănit
„Peste două mii de persoane de
hrănit în fiecare zi! Dar hrana
nu este singura cheltuială, mai
este îmbrăcămintea, lenjeria,
întreţinerea, încălţămintea!
Gîndiţi-vă numai la aceasta:
Copiii noştri au şase mii de
perechi de pantofi! în fiecare
an primim sute de noi orfani,
şi alte sute pleacă ca ucenici,
ca servitoare, ca studenţi. Toţi
duc cu ei un tru-sou complet.
Mai mult, noi plătim patronilor
15 lire de ucenic.
Pentru toată această mică
lume a copiilor, avem un
numeros stat major de
inspectori, de directori şi
directoare, de institutori şi
institutoare, un întreg personal
medical, în fine mult personal
auxiliar în toate serviciile.
Pe lîngă cheltuielile care au
legătură directă cu orfanii, cu
întreţinerea, cu educaţia, cu
instruirea lor, ca să nu mai
vorbim de cheltuielile în caz de
boală, şi uneori de cele care
însoţesc decesul, mai există o
serie de cheltuieli ocazionate
de reparaţiile acestor clădiri
imense.
Avem cheltuieli de întreţinere
ale celor cinci grupe de
construcţii, care numără o mie
şapte sute de ferestre mari şi
cinci sute de săli! încercaţi să
vă imaginaţi numai cheltuielile
de tencuire, de zugrăvit,
precum şi de reparaţiile de
orice gen de care au nevoie
clădirile... Trebuie să curăţim,
să întreţinem, să reparăm, să
reînnoim mobilierul a cinci
sute de săli; să întreţinem
acoperişurile, canalizările,
etc...
Avem impozite mari de plătit, şi
în fiecare an sume
considerabile pentru lucruri
neprevăzute... Totuşi, deoarece
ne bizuim pe Dumnezeu care e
infinit de bogat, totul merge
bine; El are grijă de tot.
Capitolul 15
Dumnezeu este viu
Povestea unui cazan
Noiembrie 1857. — Spre
sfîrşitul lunii, am aflat că
exista o scurgere la cazanul
nostru de încălzit, lucru care
era grav şi care cerea reparaţii
imediate. Deoarece el era
complet zidit, era necesară mai
întîi dărî-marea zidului pentru
a se constata situaţia exactă.
De opt ani de cînd
funcţionează aparatul, nu se
mai produsese ceva
asemănător. Eram foarte
supărat, şi mă gîndeam mai
ales la copilaşi. Ce să fac ca să
nu sufere de frig? înlocuirea
cazanului ar cere probabil
cîteva săptămîni; cît despre
reparat, ar fi oare posibil? în
orice caz, pentru a ne da sea-
ma de starea cazanului,
trebuia să îndepărtăm zidirea
din jurul cazanului, lucru care
ar necesita, după cît se pare,
mai multe zile. în această
perioadă, cum să-i încălzim pe
cei trei sute de copii ai noştri?
Mă gîndeam la sobe cu gaz,
dar instalaţia noastră se pare
că era insuficientă şi nu putea
furniza încălzitul în acelaşi
timp ca şi iluminatul. Aş fi dat
bucuros 100 de lire pentru
această instalaţie, sau pentru
vreo altă măsură, pentru ca
copiii să nu sufere de frig.
Nevăzînd nici o soluţie, am
hotărît să pun toată problema
în mîinile lui Dumnezeu, care
este totdeauna milos şi
îndurător, şi dau ordin să se
demoleze zidul din jurul
cazanului.
A fost fixată ziua pentru
reparaţii; focul trebuia desigur
să fie stins. Ei bine, iată ce s-a
întîmplat: fixasem ziua
reparaţiilor în săp-tămîna
următoare, miercurea. Dar joi
(sau vineri?), a început să sufle
un vînt îngheţat dinspre nord.
Erau primele friguri mari ale
iernii, care soseau pe la
începutul lui decembrie. Era
imposibil să mai amînăm
reparaţiile. Am cerut atunci de
la Domnul două lucruri: să
schimbe direcţia vîntului şi să-
1 facă să sufle dinspre sud; să
pună pe inima lucrătorilor să
lucreze cu ardoare. îmi
aminteam de lucrarea făcută
în 52 de zile pe vremea lui
Neemia, pentru că „poporul
lucra cu inimă". Ziua se
apropia, marţi seara tot mai
sufla vîntul dinsgre nord, dar,
miercuri, vîntul s-a pornit să
bată dinspre sud aşa cum Ii
cerusem lui Dumnezeu.
Vremea era aşa de blîndă, încît
încălzitul era de prisos.
124
După ce s-a îndepărtat zidul de
cărămizi, s-a descoperit
imediat locul care trebuia
reparat, şi muncitorii au
început să lucreze cu ardoare.
Către ora opt şi jumătate seara,
pe cînd mă întorceam acasă,
mi s-a spus, aproape de
cămăruţa portarului, că sosise
unul dintre directori ca să vadă
ce avea de făcut; m-am dus şi
eu imediat la subsol ca să-1
întîlnesc. El mi-a zis că
oamenii vor fi din nou acolo a
doua zi dis-de-dimineaţă. Eram
aproape de muncitori, şi
aceştia au auzit discuţia.
Atunci maistrul, luînd cuvîntul
în numele tuturor, a zis:
„Iertaţi-ne, domnule, dar am
prefera să lucrăm toată
noaptea". Mi-am amintit
atunci de a doua parte a
rugăciunii mele. Dumnezeu le
pusese într-adevăr pe inimă să
lucreze cu ardoare. Dimineaţa,
reparaţia era terminată; după
treizeci de ore, zidăria era
refăcută; în tot timpul cît au
durat lucrările, a continuat să
sufle vîntul de sud, aşa cum îi
cerusem lui Dumnezeu...
Totul a mers bine timp de trei
luni. La începutul lui
februarie, alte rugăciuni, altă
scurgere. Am recurs la
rugăciune, şi reparaţiile au
fost făcute foarte repede,
aproape în treizeci de ore.
Primăvara, am înlocuit
cazanul.
Dumnezeul vîntului şi al ploii
în ianuarie 1865, sau
dezlănţuit nişte furtuni
înspăimîntătoare asupra
oraşului Bristol şi a
împrejurimilor. Acoperişurile
orfelinatelor au avut mult de
suferit. Ele au crăpat în cel
puţin douăzeci de locuri. Au
fost sparte mai multe geamuri
mari. Era sîmbătă. Era
imposibil ca geamgiul şi
ţiglarul să poată veni mai
devreme de luni. De aceea,
Dumnezeul vîntului şi ploii a
fost rugat să protejeze între
timp imobilul ameninţat.
Vîntul s-a potolit, iar ploaia a
scăzut pînă la mijlocul zilei de
miercuri, adică pînă în clipa
cînd s-au terminat reparaţiile.
Totodată, nişte averse
puternice de ploaie duseseră cu
ele ţigle de pe acoperiş. Una
dintre găuri rămăsese, şi ar fi
putut avea ca rezultat o mare
stricăciune. Dar, ca răspuns la
rugăciune, s-a oprit ploaia, şi
lucrările au putut fi reluate. De
fapt, în timp ce rămăsese
această ultimă gaură, nu s-a
produs nici o pagubă, căci ea
se afla pe partea sudică a
clădirii, în timp ce ploaia venea
dinspre nord.
125
Trezire în orfelinate
(în anul 1866, un val de trezire
a atins orfelinatul fetelor, aşa
cum se întîmplase cu un an
înainte în cel de băieţi. Peste o
sută dintre ele erau tulburate
cu privire la starea lor
spirituală şi căutau salvarea.
G. Muller, împreună cu soţia
sa şi cu colaboratorii săi L-au
rugat pe Dumnezeu ca această
trezire să cîştige în profunzime
şi în întindere. O fată de 17
ani, intrată la orfelinat la
vîrsta de trei ani, rămăsese în
cea mai deplină indiferenţă
faţă de lucrurile spirituale, în
ciuda dragostei cu care o
înconjurau domnul şi
doamnna Mttller, precum şi co-
laboratorii lor. Cu toţii nu
încetau să se roage pentru ea.
Convertirea ei este mijlocul de
care S-a servit Dumnezeu
pentru a-i face pe numeroşi
orfani să-şi schimbe viaţa. într-
un singur orfelinat, trei sute
cincizeci de copii au fost
determinaţi să caute pacea în
Isus, şi să o apuce prin
credinţă. Convertirea şi
mărturia Emmei Bunn, orfana
recalcitrantă, au fost ocazia
celei mai mari treziri care a
izbucnit vreodată la Ashley
Down...).
„Faptul acesta prezintă multe
învăţăminte: 1) inima cea mai
dură poate fi zdrobită prin
rugăciune; 2) cunoaşterea
Bibliei, chiar dacă nu pare să
aducă imediat roade, nu este
niciodată inutilă; de îndată ce
graţia lui Dumnezeu a pătruns
în inimă şi dezleagă limba, ea
devine o sursă de
binecuvîntare; 3) în general,
lumea se ocupă prea puţin cu
instruirea religioasă a copiilor
şi nu acordă destulă încredere
convertirii celor tineri.
înaintând în viaţă, G. MUller
era din ce în ce mai frapat de
triumfurile graţiei pe care le
observa la copiii convertiţi la
vîrsta de nouă sau zece ani şi
care au rămas totdeauna fideli
credinţei din copilăria lor" (R.
Pierson).
Privire retrospectivă
(în 1865, la 31 de ani de la
inaugurarea primului orfelinat
din strada Wilson, George
Muller, aruncînd o privire
înapoi în timp, a observat că,
prin graţia lui Dumnezeu,
rămăsese fidel principiilor
puse la baza lucrării. Nu
făcuse niciodată datorii, nu
căutase vreun alt sprijin decît
pe cel al lui Dumnezeu, vreo
altă ocrotire decît cea a Tatălui
ceresc. Cît despre colaboratorii
săi, el i-a ales dintre cei care-L
onorează pe
126
Dumnezeu şi îl servesc. El
reaminteşte că scopul său
primordial este să-L glorifice
pe Dumnezeu arătînd ceea ce
pot să îndeplinească credinţa şi
rugăciunea, şi poate să aducă
mărturie că „pînă aici Domnul
a ajutat". Dacă timp de
aproape cinci ani colaboratorii
săi şi el şi-au văzut aproape
zilnic credinţa pusă la
încercare, tot ei au fost zilnic
martori ai fidelităţii lui
Dumnezeu. Lucrarea n-a făcut
decît să crească, dar ajutorul
divin a crescut în aceeaşi
proporţie.
în acest timp, nici misiunea,
nici misionarii, nici lucrarea
de distribuire a tractatelor şi a
Bibliei, nici şcolile creştine n-
au fost uitate. G. Miiller
veghează ca să dea din
fondurile pe care le primeşte
lucrării care are cea mai mare
nevoie de ele, la nevoie luînd şi
din ceea ce-i era destinat
folosirii personale.
Este imposibil să amintim aici
trimiterea de misionari, de
fonduri, numeroase şcoli
fondate sau subvenţionate,
colportajul şi vînzarea de Biblii
şi tractate religioase.
în 1865, cînd s-a ocupat de
repartizarea sumelor de care
dispunea pentru lucrarea
misionară, George Miiller s-a
aflat în prezenţa a o sută
douăzeci şi două de nume de
misionari. Pentru a trimite
fiecăruia fondurile pe care i le
destinase, îi trebuiau 460 de
lire. Dar lui îi lipseau aproape
100 de lire. I-a cerut atunci lui
Dumnezeu această sumă, şi a
primit mai mult decît a cerut).
Moartea lui Henry Craik
22 ianuarie 1866. — în această
seară, spre ora zece şi
jumătate, iubitul meu coleg şi
prieten de treizeci şi şase de ani
a intrat în odihnă. El era
bolnav de vreo şapte luni.
Amîndoi îl cunoşteam pe
Domnul de peste patruzeci de
ani, şi amîndoi trecusem de 60
de ani. Iubitul meu frate şi
prieten şi-a terminat acum
alergarea. Am onoarea şi
privilegiul să continui să lucrez
pentru Domnul aici pe pămînt,
dar fără el! Ca şi în încercările
anterioare şi în toate
dificultăţile mele, privesc la
Dumnezeu; asupra Lui mă
sprijin de peste treizeci şi şase
de ani.
Dumnezeu împlineşte
rugăciunile
(3 aprilie 1866. - Lucrarea s-a
mărit. Ea înghite zilnic sume
mari. Vremea „începuturilor
slabe" a trecut, e nevoie de
donaţii mari pen-
127
tru a face faţă cheltuielilor.
Prima distribuire a
corespondenţilor îi aduce 26 de
lire. G. Miiller îi mulţumeşte
lui Dumnezeu şi îi cere mai
mult. La ora 11, a doua
distribuire: 10 lire:
„Mulţumesc, Doamne, mai dă-
ne astăzi". La ora 14,14 lire, la
ora 15, 20 de lire. Puţin după
aceea, i se aduc 6 lire. „în acea
zi, scrie Miiller, am mai cerut,
şi am primit încă 5 lire". La
ora 19 i se înmînează 16 lire.
După ce a mulţumit lui
Dumnezeu, a zis soţiei sale:
„Chiar şi la această oră,
Dumnezeu ne poate trimite mai
mult decît în întreaga zi".
După o oră, soseşte o cutiuţă
conţînd bancnote în sumă de
100 lire însoţite de o bucăţică
de hîrtie pe care era scris doar
un pasaj biblic: Matei 6:3.
Astfel, într-o zi, ca răspuns la
rugăciune perseverentă, G.
Miiller a primit aproape 200
lire.
într-o zi de decembrie, G.
Miiller calculează că i-ar
trebui 11 lire ca să facă faţă
nevoilor următoarelor 24 de
ore. în aceeaşi seară, primeşte
1 liră de la un prieten. Atunci,
pledează înaintea lui
Dumnezeu ca să primească
cele 10 lire restante. în aceeaşi
zi, la Liverpool, un om de
afaceri îşi aminteşte brusc că a
pus undeva o bancnotă de 10
lire pentru orfelinatele din
Bristol. „Oare unde-am pus
bancnota?" se întreabă el. Dar
sunt atîtea lucruri urgente care
îl aşteaptă. „O s-o găsesc cînd-
va..." „Nu, Dumnezeu mai
întîi, i-a spus o voce, afacerile
pot să aştepte!" Cînd a regăsit
bancnota, a scris un bileţel:
„Această bancnotă aşteaptă de
cîtva timp pe biroul meu, dar
am fost aşa de ocupat, că n-am
găsit ocazia să v-o trimit. Fac
deci acum lucrul acesta". A
doua zi, în clipa cînd G. Miiller
se scoală după ce I-a spus încă
o dată lui Dumnezeu nevoia,
un mesager bate în poartă,
aducînd plicul cu bancnota.
„Exact cît îmi trebuia!"
exclamă G. Miiller
deschizîndu-1).
Distribuire de Biblii
(în 1867, G. Miiller distribuie
Biblii la expoziţia din Paris
prin intermediul a doi fraţi,
dintre care unul vorbeşte trei
limbi, iar celălalt opt. Sunt
distribuite două mii de Biblii
sau părţi din Biblie, în trei-
sprezece limbi.
în anul următor, are loc o
expoziţie la Le Havre. Din nou,
G. Miiller distribuie Biblii cu
această ocazie. Cînd, într-un
mod neaşteptat, se deschide o
uşă în Spania, în ţara
Inchiziţiei, se grăbeşte să ia
128
măsurile necesare pentru a
distribui aici Cuvîntul lui
Dumnezeu. Pentru prima oară
se văd atunci Biblii pe străzile
Madridului. Se vînd pînă la
două sute cincizeci de
exemplare pe oră, şi curînd
cererile depăşesc stocurile
disponibile.
Revenirea Domnului
în toţi aceşti ani, G. Miiller
continuă să predice la Bristol
şi în întruniri creştine. Unul
dintre subiectele sale favorite
este speranţa glo-rioasă a
revenirii lui Isus Cristos. El
rămîne foarte sobru în detalii.
El nu 1-a urmat pe Darby în
teoria sa despre răpirea
secretă. El zicea: „într-o zi, am
văzut că trebuia să iau o
decizie: sau să abandonez
Biblia, sau să mă distanţez de
Darby. Am rămas deci cu pre-
ţioasa mea Biblie"*.
* Ciut de RX. Thomas: 71»
Restitutioa of AU Things
(Ravensthorpe, Australia,
1960) şi J. Grâu: Curso de
formacion Teologic»
evangetica (Clie, Tarraca
1977), voi.VII, p.162.
Capitolul 16
încercări şi bucurii în familie
Decesul doamnei Miiller
(La începutul lui 1870,
doamna Miiller a răcit. Medicii
au diagnosticat o febră
reumatismală).
Marţi, 1 februarie, am rămas
acasă, lîngă iubita mea soţie,
scrie G. Miiller. în camera ei
era o carte care conţinea texte
biblice. Am deschis-o:
Vremurile mele sunt în mina
Ta (Ps.31:15). Am putut să
răspund din toată inima
acestui mesaj: „Da, Tatăl meu,
vremurile copiilor Tăi sunt în
mîna Ta. Şi, desigur, ceea ce
decizi Tu va fi spre cel mai
mare bine al soţiei mele şi al
meu, fie viaţa, fie moartea.
Dacă este posibil, vindec-o
iarăşi. Tu poţi s-o faci, deşi este
aşa de bolnavă; dar indiferent
ce hotărăşti, Tată, ajută-mă ca
să găsesc totdeauna că voia Ta
este bună, plăcută şi
desăvîrşită...". în timpul
acestei săp-tămîni, cînd soţia
mea era atît de grav bolnavă,
am avut neîncetat în rninte
versetul uneia dintre cîntările
noastre care vorbeşte despre
tandreţea infinită şi iubirea de
nepătruns a Tatălui ceresc:
„Best of blessings He will
provide us, nought but good
shall He betide us, Safe to
glory He will guide us, Oh how
He lovesf
(El ne va da cele mai bune
binecuvîntări. Vom avea doar
ce este bun. El ne va duce în
siguranţă spre glorie: O, cît de
mult ne iubeşte El!)
Şi inima mea răspundea: „Da,
El ne iubeşte desăvîrşit, şi nu
vrea decît cel mai mare bine al
nostru".
Miercuri, deoarece iubita mea
soţie suferea mult mai puţin,
am putut, înainte de apleca la
orfelinat, să-i citesc versetul 11
din Psalmul 84: „Domnul
Dumnezeu este un soare şi un
scut; Domnul dă îndurare şi
glorie, şi nu lipseşte de nici un
bine pe cei ce duc o viaţă
curată".
După ce am citit acest pasaj, i-
am zis: „Iubita mea,
Dumnezeu ne-a dat graţia Sa
şi unuia, şi celuilalt, deci vom
primi şi gloria; şi, deoare-
130
ce, cu ajutorul Său, umblăm
cinstit şi drept, nu ne va lipsi
de nici un bine". Acest verset a
fost o mîngîiere pentru ea, şi în
cursul zilei ea i-a vorbit din el
fiicei noastre...
Joi, am văzut că doctorul îi
considera starea ca fiind foarte
gravă.
Vineri, acesta mi-a spus că
dorea o consultare cu un
confrate, starea soţiei mele
fiind dintre cele mai grave.
Noaptea care a urmat a fost
foarte rea; ea a suferit mult.
Aproape toată noaptea am fost
în picioare, încercînd într-un
fel sau altul să-i uşurez
suferinţa şi s-o ajut, deoarece
ea nu-şi mai putea mişca nici
un singur membru. în fine,
către ora două dimineaţă,
durerile au părut] să cedeze
pînă spre ora patru. Dar ceea
ce îndurase în noaptea aceea ]
urma să-i grăbească sf îrşitul
pelerinajului pămîntesc.
La ora zece dimineaţa, nu mai
era nici o speranţă de
vindecare, şi 1 am simţit că era
de datoria mea să-mi avertizez
iubita că Domnul ur- ] ma să
vină s-o caute. Ea mi-a
răspuns: „El va veni curînd".
Voia oare j să spună că
Domnul va veni în curînd, şi
că vom fi împreună unii cu ]
alţii? Aşa am presupus.
Cu Isus. — La ora unu şi
jumătate, cînd am încercat să-i
dau nişte medicamente, apoi o
linguriţă de vin amestecată cu
apă, am văzut că 1 de abia
înghiţea. După cîteva minute,
nu mai pronunţa decît cu greu
J cuvintele. După un sfert de
oră, am observat o schimbare
în ochi. Am chemat-o imediat
pe Lydia şi pe mătuşa ei, Miss
Groves, avertizîn- 1 du-le de
sfîrşitul apropiat. Ele au venit
în cameră; la puţin timp, intra
| şi doamna Mannering (o altă
soră de-a soţiei mele).
Toţi patru, în tăcere, o
înconjuram pe iubita mea...
Spre ora patru j şi douăzeci, ea
a adormit în Isus, în ziua
Domnului, în după-amiaza )
lui 6 februarie 1870 (la vîrsta
de şaptezeci şi trei de ani).
Atunci, am căzut în genunchi
şi L-am binecuvîntat pe
Dumnezeu care o izbăvise,
implorîndu-L totodată să ne
ajute şi să ne susţină şi pe noi.
(însoţit de mii de prieteni,
corpul neînsufleţit al doamnei
Miiller este dus la cimitir.
Convoiul este urmat de o mie
două sute de orfani, şi tot
personalul a cărui prezenţă la
orfelinat nu este neapărat
necesară. George Miiller ţine
el însuşi serviciul funebru).
131
Cheile unei căsnicii fericite
(într-o predică pe care o
rosteşte la cîtva timp după
aceea, el evocă amintirea soţiei
sale şi fericirea lor): „O
fericire care a crescut cu anii.
Nu mi s-a întîmplat niciodată
să-mi întîlnesc pe neaşteptate
iubita mea soţie, la Bristol, la
orfelinate sau altundeva, fără
să simt imediat o mare bucurie,
şi aceasta nu numai în timpul
primului nostru an de
căsătorie sau în timpul celor
zece sau douăzeci sau treizeci
de ani care i-au urmat, ci în tot
timpul, şi pînă la sfîrşit. în
fiecare zi, cît era posibil,
petreceam cu ea în camera ei,
la orfelinate, douăzeci sau
treizeci de minute, stînd în
şezlongul pe care i-1 oferise un
frate creştin la prima ei criză
de reumatism. Rămîneam
aşezaţi unul lîngă altul, mînă
în mînă, nevorbind decît puţin,
fericiţi unul de altul şi fericiţi
în Domnul. Fericirea noastră
de a fi ai lui Dumnezeu şi unul
altuia era de nedescris...
Deseori, mi s-a întîmplat să-i
spun iubitei mele soţii: „Crezi,
draga mea, că poate exista în
Bristol sau undeva în lume o
unire mai fericită ca a
noastră?"
Care au fost motivele acestei
fericiri?
1. Amîndoi urmăream acelaşi
scop aici pe pămînt: să trăim
pentru Cristos, şi nu ne-am
abătut niciodată de la scopul
acesta. Dacă această unitate de
scop lipseşte din viaţa a doi soţi
creştini, să nu se aştepte să
cunoască fericirea.
2. Aveam şi unul şi altul multe
de făcut, şi munceam amîndoi.
Acest belşug de muncă a fost
de asemenea unul din factorii
fericirii noastre. Nu era nevoie
niciodată ca să ne întrebăm
dimineaţa: „Ce să facem
astăzi?" Aveam mai mult de
lucru decît puteam face. Mulţi
oameni, chiar creştini
adevăraţi, fac greşeala de a
suspina după o situaţie în care
să nu mai fie supuşi la munca
de fiecare zi şi să aibă timp li-
ber. Ei nu ştiu că-şi doresc un
mare rău, în loc de un mare
bine. Fără nişte ocupaţii
regulate, s-ar găsi expuşi la
multe ispite.
3. Oricît de numeroase ar fi
fost ocupaţiile noastre, n-am
permis niciodată ca ele să ne
absoarbă atît de mult, încît să
neglijăm îngrijirea sufletelor
noastre. înainte de a începe
lucrul, luasem obiceiul să ne
rugăm şi să citim Biblia,
fiecare separat. Dacă copiii lui
Dumnezeu neglijează să aibă
în fiecare dimineaţă clipe de
comuniune cu Domnul,
momente în care îşi hrănesc
sufletul, dacă se lasă absorbiţi
de
132
serviciul lor, chiar dacă este
vorba de servirea lui
Dumnezeu, nu pot păstra
multă vreme bucuria lui
Cristos, şi fericirea căminului
se resimte imediat.
4. Mai mult încă, soţia mea şi
cu mine ne rugam împreună, şi
acesta este în mod special un
factor esenţial al fericirii
conjugale. De mulţi ani,
douăzeci sau treizeci, pe lîngă
clipele noastre de reculegere
individuală, pe lîngă serviciul
divin făcut în cadrul familiei,
ne rugam împreună în fiecare
dimineaţă, ca să-I spunem lui
Dumnezeu recunoştinţa
noastră şi să venim înaintea
Lui cu lucrurile cele mai im-
portante din ziua aceea. Dacă
treceam printr-o încercare
deosebită, sau dacă aveam în
mod special nevoie de ceva
anume, ne rugam din nou
după prînz, sau chiar o dată
sau de două ori în cursul după-
amie-zii. în sfîrşit, seara,
convenisem ca ultima oră pe
care o petreceam în orfelinat
să fie consacrată rugăciunii,
deşi totdeauna aveam multe de
făcut la ora aceea, mai mult ca
în oricare perioadă a zilei:
rugăciune, cerere, mijlocire,
aducere de mulţumire. Toate
acestea durau în general între
patruzeci şi cincizeci de
minute, şi uneori şi o oră
întreagă. îi prezentam lui
Dumnezeu vreo cincizeci de
chestiuni diferite, conti-nuînd
să ne rugăm în fiecare zi
pentru aceleaşi subiecte pînă la
împlinire; atunci, lauda lua
locul cererii... Niciodată nu ne-
am reunit la rugăciune fără să
fi avut un nou motiv de a
mulţumi, în timp ce o altă
povară era depusă la picioarele
Domnului. Recomand în mod
deosebit părinţilor creştini să
se unească astfel la rugăciune.
în ceea ce ne priveşte, cred că
mai ales aici trebuie căutat
secretul fericirii noastre con-
jugale şi al dragostei noastre
reciproce care n-a făcut decît
să crească odată cu anii.
Domnul a fost bun şi
binefăcător dîndu-mi o
asemenea tovarăşă de viaţă,
lăsîndu-mi-o în ciuda bolilor şi
a accidentelor care i-au pus de
mai multe ori viaţa în pericol.
El a fost bun şi binefăcător că
mi-a îndepărtat dorinţa
ochilor.
Toţi creştinii care m-au auzit
sunt gata probabil să zică
împreună cu mine că Domnul
a fost bun cu mine că mi-a dat-
o şi mi-a lăsat-o. Să facă un
pas mai departe împreună cu
mine şi să zică că Dumnezeu a
fost bun luînd-o la El. în timp
ce spun lucrul acesta, simt
golul din inimă. în fiecare zi,
ea îmi lipseşte tot mai mult. în
fiecare zi, descopăr tot mai
mult ceea ce au pierdut orfanii
prin moartea ei. Cu toa-
133
te acestea, fără efort, sufletul
meu se bucură de fericirea ei.
Bucuria ei îmi dă bucurie.
Fiica mea şi cu mine n-am
vrea s-o chemăm înapoi, chiar
dacă ne-ar sta în putere.
Dumnezeu e Cel care a luat-o.
Ca soţ, ca director de
orfelinate, îi simt în fiecare zi
tot mai mult pierderea; dar, ca
şi copil al lui Dumnezeu, ca
serv al lui Isus, vreau ceea ce
vrea Domnul, şi încerc să-L
glorific printr-o ascultare
totală de voia Sa sfîntă...
Logodna Lydiei Miiller
4 august 1871. - (La un an şi
jumătate de la moartea
doamnei Muller). Astăzi,
domnul Wright, unul dintre
principalii mei colaboratori la
institutul biblic, mi-a cerut
mîna fiicei mele. Această
cerere m-a surprins foarte
mult, şi în acelaşi timp sunt
obligat să recunosc că nu
există nici o altă persoană
căreia i-aş încredinţa cu atîta
plăcere cea mai preţioasă
comoară care îmi rămîne pe
pămînt. Timp de cincisprezece
zile, în inima fiicei mele s-a dat
o luptă dureroasă, pentru că
nu-şi putea imagina că mă
poate lăsa singur. Dar am
rugat-o să nu lase ca eu să fiu
un obstacol pe drumul ei, şi i-
am zis ce bucurie şi ce
mîngîiere ar fi pentru mine s-o
ştiu unită cu un asemenea
bărbat. Ea a acceptat deci
cererea domnului Wright.
A doua căsătorie a lui G.
Muller
Logodna fiicei mele şi multe
alte motive m-au făcut în cele
din urmă să iau în considerare
posibilitatea unei asemenea
uniri. Fie că este vorba despre
lucrarea în orfelinate, căreia
soţia mea i se consacrase, şi în
care ea îmi lipsea în fiecare
clipă, fie că este vorba despre
mine, cred că, după ce-am luat
totul în considerare, e
preferabil să mă recăsătoresc.
Am adus această chestiune
înaintea lui Dumnezeu, şi am
ajuns la convingerea că
această decizie avea aprobarea
Tatălui meu
ceresc.
în 10 noiembrie a fost
celebrată cununia fiicei
mele cu
domnul Wright.
în 30 noiembrie 1871 m-am
căsătorit cu Miss Susannah
Grace San-gar, pe care o
cunosc de douăzeci şi cinci de
ani ca o creştină încer-
134
cată şi care, am toate motivele
s-o cred, îmi va da ajutorul de
care am nevoie în diversele
mele activităţi.
James Wright este numit co-
director
1872. - De peste douăzeci de
ani, mulţi oameni mi-au
repetat: „Ce se va întîmpla cu
orfelinatele cînd nu veţi mai fi,
domnule Miiller?" Şi,
invariabil, am răspuns că
proprietatea construită şi
terenul fuseseră puse în mîna
a unsprezece administratori,
astfel că, din acest punct de
vedere, orfelinatele din Ashley
Down se aflau în aceeaşi
situaţie ca alte instituţii publice
similare. „Dar, după
dumneavoastră, cine va!
conduce lucrarea în acelaşi
spirit ca dumneavoastră,
bizuindu-se nu-1 mai pe
Dumnezeu?" Şi răspunsul
meu: „Cînd îi va plăcea
Domnului să mă cheme la
Sine, îmi va arăta că El,
Domnul, nu depinde de mi-ne,
şi că poate cu uşurinţă să aibă
grijă de înlocuirea mea..."
Nişte j prieteni creştini mi-au
arătat de asemenea în mai
multe rînduri că ar j trebui să
mă rog lui Dumezeu şi să-I cer
un succesor. în sensul acesta,
le spuneam în general că mă
rugam pentru lucrul acesta.
Iar acum, < am bucuria să
anunţ că Dumnezeu mi-a
dăruit ceea ce-mi dorea inima.
Am găsit în ginerele meu,
domnul James Wright,
lucrurile după j care suspina
inima mea: colaboratorul pe
care-1 cerusem lui Dumne- j
zeu ca să mă ajute la
conducerea institutului şi, cînd
El mă va chema la Sine,
succesorul meu.
Nu l-am ales pentru că este
ginerele meu. Sunt treizeci şi
unu de ani de cînd îl cunosc, şi
de peste douăzeci de ani i-am
putut urmări de aproape
evoluţia vieţii, care este în
armonie cu titlul său de
creştin; în fine, de peste
treisprezece ani, el este unul
dintre cei mai buni colabo-
ratori ai mei, braţul meu drept,
în toate chestiunile importante.
De doisprezece ani, soţia mea
şi cu mine ne-am rugat pentru
el, cerînd lui Dumnezeu să-1
pregătească pe domnul Wright
să fie succesorul meu. Am
formulat această rugăciune de
sute de ori, şi aveam tot mai
mult sentimentul că Dumnezeu
ne va împlini cererea.
în februarie 1870, după ce
iubita mea soţie mi-a fost
luată, am căzut bolnav. Atunci
am trimis pe cineva să-1 caute
pe domnul Wright, şi i-am
destăinuit dorul inimii mele.
Soţia sa mai trăia pe atunci; şi,
din punct de vedere omenesc,
nu părea că Dumnezeu era pe
punctul
135
de a o lua la Sine; deci, nici o
probabilitate ca domnul Wright
să devină vreodată ginerele
meu. El a acceptat. După
optsprezece luni, devenit văduv
la rîndul său, domnul Wright
mi-a cerut fiica în căsătorie...
Prin bunătatea lui Dumnezeu,
pot din nou să muncesc ca
altădată... Totuşi, simt că este
bine să mă descarc parţial de
lucrul meu. De aceea, l-am
asociat începînd cu mai 1872
pe domnul Wright la
conducere, mai apoi
desemnîndu-1 ca succesor.
Capitolul 17
Semănat şi secerat
Semănatul prin carte
1874. - Citirea Raporturilor
lucrării şi cea a Relatării
darurilor lui Dumnezeu cu
privire la G. Miiller a fost
mijlocul de care S-a servit
Dumnezeu pentru convertirea
multor oameni. Pe de altă
parte, mii de creştini au fost
întăriţi şi încurajaţi de această
lectură; ei au fost readuşi la
Scriptură, făcuţi să se
încredinţeze mai mult lui
Dumnezeu şi să înainteze pe
drumul credinţei, pe care merg
eu însumi cu ajutor de sus. De
treizeci şi şase de ani, aproape
că nu trece o zi fără să am noi
dovezi despre lucrul acesta, şi
aş putea cita mii de exemple de
binecu-vîntări. Lucrul acesta
m-a făcut să mă rog cu şi mai
multă ardoare pentru ca
Dumnezeu să continue să
binecuvînteze aceste publicaţii
pentru edificarea
credincioşilor şi pentru
convertirea necredincioşilor.
Cred deci că fac bine dacă dau
următoarele amănunte care îi
vor încuraja pe credincioşi să
se roage, şi în acelaşi timp le
vor furniza relatarea exactă a
faptelor citate adesea în
legătură cu trezirea:
în noiembrie 1856, un tînăr
irlandez, James MacQuilkin a
fost adus la cunoaşterea
Domnului. Puţin după aceea,
văzînd anunţul referitor la
primele două volume ale
Relatării, a simţit o mare
dorinţă să le citească, şi le-a
procurat în ianuarie 1857.
Citirea lor a fost, prin bu-
nătatea lui Dumnezeu, un
izvor de mari binecuvîntări
pentru el. El a văzut mai ales
ce putea obţine rugăciunea, şi
şi-a zis cam aşa: „Iată ce
obţine domnul Miiller doar
prin rugăciune. Deci şi tu poţi
să obţii bi-necuvîntarea prin
rugăciune".
Şi el s-a pus pe rugăciune,
cerînd în primul rînd lui
Dumnezeu ca să-1 ajute să
găsească un prieten creştin
care să-L cunoască pe Dom-
nul. Puţin după aceea, îl
întîlnea pe prietenul căutat.
Amîndoi au început atunci o
adunare de rugăciune într-una
din şcolile duminicale din
Connor. D-1 MacQuilkin a
cerut din nou ca Domnul să-1
conducă spre alţi creştini, şi
Domnul i-a mai dat doi tineri...
în acelaşi an, toamna, a spus
celor pe care Dumnezeu îi
dăduse ca răspuns la rugă-
ciunea credinţei ce
binecuvîntare primise citind
Relatarea, şi le-a pro-
137
pus să ceară împreună
binecuvîntarea Domnului
asupra diferitelor lor activităţi:
şcoli duminicale, reuniuni de
rugăciune, evanghelizare. Toţi
patru au căzut de acord, şi s-au
strîns ca să se roage în fiecare
vineri seara, într-o şcoală mică
aproape de satul Kells (parohia
Connor). în acea vreme,
Spiritul Sfînt acţiona cu putere
în Statele Unite. Domnul
MacQuilkin şi-a zis: „De ce nu
s-ar întîmpla lucrul acesta şi la
noi, întrucît domnul Miiller a
făcut nişte lucruri aşa de mari
doar prin rugăciune?"
în 1 ianuarie 1858, Domnul le-
a dat o împlinire minunată a
rugăciunii prin convertirea
unui servitor de la fermă, care,
de atunci, li s-a alăturat. Apoi
a fost rîndul unui tînăr de
douăzeci de ani. Au fost atunci
şase, ceea ce i-a încurajat
foarte mult. S-au convertit şi
alţii, care li s-au alăturat
pentru citirea Cuvîntului,
rugăciune şi îndemn în comun.
Toate acestea se petreceau pe
teritoriul parohiei Connor.
Aproape de Crăciun, un tînăr
din Aboghill, convertit la
Connor, s-a întors acasă şi a
vorbit prietenilor săi despre
salvarea lor şi despre ceea ce
se petrecea în Connor. Aceştia
şi-au exprimat dorinţa de a-i
întîlni pe unii dintre convertiţi.
Astfel, J. MacQuilkin şi alţi doi
s-au dus la Aboghill şi au ţinut
o adunare într-una din
bisericile prezbiteriene, în 2
februarie 1859. Cîţiva dintre ei
au crezut, alţii şi-au bătut joc,
alţii au crezut că aceşti tineri
erau plini de înfumurare, mai
mulţi au cerut o nouă
întrunire. Ea a avut loc în 16
februarie, şi cu această ocazie
Spiritul lui Dumnezeu a
început să lucreze cu putere.
Au avut loc mai multe
convertiri, şi numărul acestora
nu a încetat să crească. Unii
dintre ei s-au deplasat, ducînd
cu ei flacăra trezirii, astfel că
acţiunea divină s-a întins în
multe locuri...
Acesta a fost începutul unei
treziri puternice care a
provocat convertirea a sute de
miii de suflete... Ea s-a întins
în Anglia, în Ţara Galilor, în
Scoţia, şi a trecut în Europa
continentală... Inutil să adău-
găm că toată onoarea îi revine
Spiritului Sfînt şi nu
oamenilor, care au fost simple
unelte; şi dacă reamintesc
aceste fapte, în ordinea
corectă, este ca să arăt că lui
Dumnezeu îi face plăcere să
împlinească în chip minunat
rugăciunea acelora dintre
copiii Săi care cred în
împlinire.
138
Bilanţ
(în 1874, G. Muller publică un
bilanţ al sumelor primite
începînd cu 1831.
Din an în an, el primeşte mai
mult, şi să tot mai mult altora.
Dar, în 1840, el primeşte mai
puţin decît în anii precedenţi).
Domnul îşi schimbă adesea
metoda, scrie el cu privire la
aceasta. Nu numai că în acel
an na fost creştere, ci a fost
chiar o scădere serioasă. Astfel
pune deseori Dumnezeu la
încercare credinţa copiilor Săi
pentru cel mai mare bine al
lor; El îi învaţă lecţii foarte
preţioase şi permite anumite
dificultăţi ca să le încerce
inimile. Şi ce am făcut noi,
soţia mea şi cu mine? N-am
zis: „Domnul ne-a uitat"; nici
n-am zis că, de acum înainte,
ar trebui să economisim; ci am
continuat să dăm în măsura
posibilului.
în 1841, încercarea credinţei
noastre a continuat. Dar, în
anul următor, I-a plăcut
Domnului să ne încredinţeze
mai mult, ceea ce a permis să
dăm mai mult pentru lucrarea
Sa.
O aud încă pe iubita mea soţie
pe care mi-a luat-o Dumnezeu:
cînd o anunţam că putusem să
aloc cutare sumă de bani
fondului de construire a
orfelinatelor sau celui de
misiune, ea îmi răspundea
atunci cu un surîs afectuos:
„Mulţumesc, prietene". Sau,
dacă o consultam, aveam
imediat cea mai caldă dintre
aprobări; mai mult, ea simţea o
mare bucurie la gîndul că
puteam da atîta. îmi amintesc
de asemenea că-i ziceam
deseori, ca şi fiicei mele:
,Dragele mele, dacă I-ar plăcea
lui Dumnezeu să mă ia la Sine
înaintea voastră şi aţi avea
nevoie de ceva, duceţi-vă la El
cu o simplitate copilărească:
cereţi să vă dea puţin din ceea
ce am dat eu săracilor şi
pentru lucrarea Sa. Cu
siguranţă că nu vă va părăsi...'
Ar fi o greşeală să se creadă că
mă grăbesc să cheltui ceea ce
primesc, ca şi cum ar fi o
crimă faptul că posed nişte
bilete de bancă. Nu, ceea ce
vreau este să nu mă consider
niciodată proprietarul a ceea
am - fie puţin, fie mult - şi să
am viu în minte faptul că totul
aparţine lui Dumnezeu şi nu
mie... Am putut deci să dau de
la 1 ianuarie la 26 mai 1874
mult mai mult din ceea ce am
primit şi să am grijă de
cheltuielile lucrării pe care
donaţiile nu le mai acopereau.
Mulţi cititori vor zice, sunt
sigur: ,Ce bine face că poate să
dea ast-
139
fel! Ce plăcut este că poate să
dea cu atîta dărnicie! Cît mi-ar
place să fac la fel!' Efectiv,
aceasta este o experienţă
binecuvîntată. Nu vrei să faci
şi tu la fel? Dă, pe măsură ce
Dumnezeu te binecuvîntează
şi-ţi dă îndestulare. Nu da decît
puţin dacă nu ai destulă
credinţă pentru a da mult; dar
ceea ce faci, fă-o din toată
inima, cu fidelitate, cu perse-
verenţă. Nu fă o încercare de
cîteva săptămîni numai,
continuă oricare ar fi
împrejurările, şi vei avea tot
mai multă bucurie să dai.
încă un cuvînt. Ca
administratori ai Domnului,
nu se cuvine să cheltuim mult
pentru noi înşine. Totdeauna
mi-am cumpărat ceea ce era
necesar, şi chiar ceea ce face
viaţa confortabilă, uşoară, mai
ales de cînd am îmbătrînit; dar
m-am ferit totdeauna de lux...
Şi acum, la apusul vieţii, crezi
că regret cele 27.000 de lire pe
care le-am dat pînă aici? Sigur
că nu! Şi-L binecuvîntez pe
Dumnezeu pentru onoarea pe
care mi-a făcut-o permiţîndu-
mi să le dau.
Bilanţul instituţiei pentru
distribuirea Sfintelor Scripturi
(în 1897, în ultimul raport pe
care G. Muller îl va publica
despre institutul pentru
distribuirea Sfintelor Scripturi,
el notează că în cursul
ultimilor şaizeci şi trei de ani
trecuţi, 121.683 elevi au fost
învăţaţi în diferitele şcoli
fondate. Uneori, pe semestru se
înregistrau vreo şaizeci de
convertiri. Instituţia a
distribuit 281.652 Biblii,
1.448.662 Noi Testamente,
21.343 psaltiri, 222.196 de alte
părţi din Scriptură, şi
111.489.067 tractate şi broşuri.
Cîmpul de activitate al
instituţiei se întindea în Anglia,
Irlanda, Scoţia, Franţa, Italia,
Spania, Australia şi China. O
sută de misionari din aceste
ţări, ca şi din Africa, Palestina
şi diferite ţări din America au
primit 259.776 lire ca
subvenţie. Raportul mai
notează că 2.813 de orfani au
părăsit casa în calitate de
credincioşi, şi mai multe sute
dintre ei s-au convertit după
plecarea lor de aici).
Capitolul 18
Călătorii
Misionar la apusul vieţii
(„La apusul vieţii!" zicea G.
Miiller aruncînd o privire
asupra anilor scurşi. E departe
de a-şi imagina că Dumnezeu
îi va cere încă mai bine de
douăzeci de ani de serviciu
activ în afara Bristol-ului; un
serviciu misionar peste mări,
aşa cum îşi dorise odinioară. în
cinci, rînduri, în timpul celor
opt ani care au urmat după
convertirea sa, G. Miiller a
încercat să plece în misiune;
de fiecare dată, Dumnezeu i-a
barat calea. Acum, unealta este
gata, Dumnezeu 1-a îmbogăţit
din toate experienţele făcute în
serviciul Său, şi-1 va trimite.
Iată cum este condus G.
Miiller în această nouă sferă
de activitate: Doamna Miiller
se îmbolnăveşte atît de grav,
încît îşi fac griji pentru viaţa
ei. Ea se restabileşte, apoi se
impune o schimbare de aer, şi
pleacă amîndoi în insula
Wight, unde G. Miiller predică
în parohia unui frate în
Cristos. Acesta, deşi avînd o
mare experienţă în predicare,
este foarte uimit auzindu-şi
prietenul, şi îi zice că ziua în
care i-a auzit prima predică a
fost cea mai fericită din viaţa
sa. Această remarcă pătrunde
în gîndi-rea lui G. Miiller, şi el
întrevede posibilitatea unei
lucrări de predicare dincolo de
hotarele Bristol-ului. Incepînd
cu 1832, el predică aproape
exclusiv în Bristol unde îl reţin
obligaţiile faţă de lucrarea pe
care a întemeiat-o. Dar, în
prezent, nu se duce lipsă de
fraţi capabili şi experimentaţi
la Betesda. J. Wright şi-a
dovedit aptitudinile: el este
capabil să conducă singur
orfelinatele şi instituţia pentru
cunoaşterea Bibliei. De aceea,
G. Miiller se întreabă dacă
Domnul nu-1 cheamă să-şi
consacre ultimii ani de viaţă
unei lucrări de predicare
itinerantă. Imediat, începe să
caute călăuzirea Domnului cu
privire la aceasta. Se roagă
îndelung, cum face
dintotdeauna, temîndu-se să ia
o decizie care să nu fie după
voia lui Dumnezeu. în timpul
acestei perioade de aşteptare, i
se pare că într-adevăr Domnul
este Cel care îl cheamă la acest
nou apostolat. Lucrarea din
Ashley Down este atunci
universal cunoscută, şi el are
cu adevărat un mesaj pentru
Biserica universală: lunga sa
lucrare, corespondenţa
voluminoasă, mărturisirile pe
care le
141
găseşte uneori în scrisori,
numeroşii vizitatori atraşi de
orfelinate şi de fondatorul lor,
toate acestea adăugate propriei
sale experienţe care îl ajută să
înţeleagă punctele slabe ale
predicării în general şi insufi-
cienţa creştinismului
majorităţii creştinilor, lipsa lor
de supunere, anemia lor
spirituală. Atunci, sub privirea
lui Dumnezeu, se decide:
1. Să predice Evanghelia în
simplitatea ei, şi să arate că
salvarea nu se întemeiază pe
sentimentele sau pe credinţa
noastră, ci pe lucrarea
îndeplinită de Cristos.
2. Să-i facă pe creştini să
înţeleagă ceea ce le dă
salvarea. Atîţia credincioşi şi
chiar atîţia păstori ignoră
pacea şi bucuria pe care o da
Domnul! Ei nu pot deci să le
dea altora.
3. Să-şi dea osteneala să-şi
conducă ascultătorii la Biblie
ca să descopere bogăţiile pe
care le cuprinde ea, ca să
evalueze toate lucrurile după
acest criteriu divin, ca să
mediteze zilnic asupra
Scripturilor şi ca să se supună
învăţăturilor din ea.
4. Să pledeze cauza iubirii
frăţeşti printre credincioşi,
încurajînd pe toţi cei care
iubesc acelaşi învăţător şi se
încred în acelaşi Salvator să se
ridice deasupra barierelor care
împiedică comuniunea
frăţească. „Deşi nu sunt de
acord cu toate părerile şi
practicile acestor fraţi, spunea
el, mă duc totuşi printre ei,
căci am simţit de mulţi ani cît
de întristat trebuie că este
Domnul din cauza neunităţii
care domneşte între discipolii
Săi. De aceea, am căutat ca, în
măsura slabelor mele mijloace,
să-i unesc pe toţi credincioşii
adevăraţi. Şi cum este
imposibil s-o fac dacă stau
deoparte de fraţii şi surorile
noastre în Cristos, pînă ce văd
şi ei în toate punctele ca şi noi,
rn-am dus în mijlocul lor şi m-
am asociat cu ei în măsura în
care nu mi s-a cerut nimic pe
care să nu-1 fac cu conştiinţă
curată".
5. Să lucreze pentru întărirea
şi dezvoltarea credinţei
creştinilor, îndemnîndu-i la o
încredere mai simplă, mai
copilărească, mai adevărată,
mai de nezguduit în
Dumnezeu, care răspunde
invariabil la rugăciunea făcută
cu credinţă, cînd aceasta se
sprijină pe promisiunile
categorice, precise din
Cuvîntul Său.
6. Să arate că creştinul trebuie
să se despartă, să se separe de
lume, să moară faţă de lume;
dar i-ar pune şi în gardă
împotriva exagerărilor
fanatismului religios.
7. în fine, să îndrepte privirile
ascultătorilor săi spre speranţa
142
binecuvîntată a revenirii
Domnului Isus. El le-ar
reaminti în acelaşi timp
adevăratul caracter al
dispensaţiei actuale, în timpul
căreia Dumnezeu adună, din
mijlocul naţiunilor, Biserica
militantă care este soţia mistică
a lui Cristos. Astfel, ar
reaminti creştinilor care este
poziţia Bisericii în raport cu
lumea.
Primele „călătorii de
predicare"
în 26 martie 1875 părăseşte G.
MUller Bristol-ul, însoţit de
soţia sa, ca să spună Bisericii
şi lumii experienţele fericite pe
care le-a făcut cu graţia şi cu
fidelitatea lui Dumnezeu. în
două luni, vorbeşte de şapte-
zeci de ori în public, în
Brighton, Sunderland, Londra
(în Tabernacolul lui Spurgeon
şi în alte săli), în New-Castle
on Tyne. Numărul
ascultătorilor depăşeşte adesea
o mie; în trei rînduri, vorbeşte
înaintea a vreo trei mii de
persoane. La sfîrşitul anului,
G. MUller împlineşte şaptezeci
de ani.
A treia călătorie durează şi ea
aproape un an; începută în 16
august 1876, se termină în 25
iunie 1877. Ea ne interesează
în mod special, pentru că, de
această dată, G. MUller îşi
îndreaptă paşii spre Europa şi
vizitează Franţa, Elveţia,
Germania, Olanda. „După ce a
lucrat cîteva săptămîni la
Ashley Down şi a rezolvat
problemele diferitelor sec-toare
ale institutului biblic, scrie
doamna MUller, după ce a
predicat regulat în cele trei
capele din Bristol, el fiind unul
din pastorii lor, domnul
MUller întreprinde a treia sa
călătorie, simţindu-se chemat
de Domnul să lucreze în
serviciul Evangheliei în Elveţia
şi Germania". Rămîne vreo
zece zile la Paris, unde predică
de cinci ori în engleză la
capela din strada Regală.
Domnul şi doamna MUller
vizitează Versailles şi
Charenton, şi profită de lucrul
acesta ca să distribuie
Evanghelii. în 28, pleacă la
Dijon unde petrec noaptea; a
doua zi, în drum spre
Neuchatel şi Berna, unde
sosesc în 31. La 1 septembrie,
G. MUller vorbeşte în germană
la biserica liberă. Sunt treizeci
şi unu de ani de cînd nu mai
predicase în această limbă.
Numărul ascultătorilor este
atît de mare, că trebuie să ţină
un al doilea serviciu la biserica
franceză, al cărei local este
mai mare. La 3 septembrie, se
adresează unui auditoriu de
aproape o mie cinci sute de
persoane, în FesthUtte.
Vizitează orfelinatul doctorului
Bloesch şi predică în fieca-
143
re seară pînă duminică iO
septembrie. La ora trei, mai
predică încă o dată în Fest-
hutte înaintea unui auditoriu
de vreo mie nouă sute de
persoane, iar seara, la biserica
franceză, ţine predica de
rămas-bun în faţa unui
auditoriu estimat la două mii
de persoane. După cîteva zile
de destindere la Lucerna, îşi
continuă turneul de predicări
la Zurich, Saint-Gall,
Constanz, Schaffhause,
Winterthour, Basel, apoi în
Germania şi Olanda... După a
treia călătorie, găsim în
jurnalul lui G. MUller acest
scrut rezumat:
„Am predicat de trei sute două
ori în şaizeci şi opt de locuri
diferite... Pretutindeni, fusesem
invitat, căci lucrările şi
scrierile mele sunt cunoscute
pe continent la fel de bine ca în
Anglia. Pretutindeni, bine-
cuvîntarea lui Dumnezeu mi-a
însoţit paşii într-un mod
evident, ceea ce mă
încurajează să perseverez în
această lucrare cu Cuvîntul, şi
să-mi folosesc apusul vieţii
mergînd din loc în loc, din ţară
în ţară, cît timp îmi va da
Domnul putere, şi va deschide
calea înaintea mea.
în timpul absenţei noastre,
totul a mers în Bristol ca şi
cînd am fi rămas acolo. Cînd
este necesară părerea mea, o
transmit prin scrisoare şi, în
fiecare săptămînă, d-1 Wright
îmi scrie o dată sau de două
ori.
Ţin să fac observaţia că
serviciul meu de predicare
itinerantă nu depinde de
lucrarea din Bristol. Nu am
întreprins aceste călătorii pen-
tru a colecta fonduri, ci numai
pentru a împărtăşi creştinilor
şi mai ales celor tineri
experienţa mea şi cunoaşterea
mea despre cele divine, şi ca să
vestesc Evanghelia celor
neconvertiţi. Nu fac nici măcar
aluzie la institutul nostru, decît
dacă mi se cere".
în Lumea Nouă
A patra călătorie: Canada şi
Statele Unite (18 august 1877 -
8 iulie 1878). - „La revenirea
noastră din Europa, am
petrecut cîteva săptămîni la
orfelinate, scrie doamna
MUller. Totul mergea bine
acolo. După ce ne-am rugat
mult timp, domnul MUller s-a
decis să răspundă de data
aceasta invitaţiei colective pe
care o primise din America;
astfel că, în 18 august, am
ajuns la Liverpool ca să ne
îmbarcăm pentru Canada".
în cursul acestei călătorii,
domnul şi doamna MUller sunt
invitaţi
144
la Casa Albă, unde sunt primiţi
cordial de către preşedintele
Hayes şi soţia sa, care le pun
multe întrebări despre
orfelinate şi despre toată
lucrarea lor. în Carolina de
Sud, Camera Reprezentanţilor
cere lui G. Miiller să-i
deschidă deliberările prin
rugăciune. în diverse locuri, G.
Miiller îi întîlneşte pe foştii lui
orfani; la San Francisco, unul
dintre ei a fost mijlocul de
convertire a mai multor
persoane.
în această a patra călătorie, G.
Miiller a vorbit de trei sute opt
ori în public şi a făcut 30.000
de km pe uscat şi pe mare.
„Am predicat la Quebec şi în
toate oraşele principale ale
Statelor Unite... în mai multe
rînduri, şi la cerere specială,
m-am adresat unui auditoriu
exclusiv compus din pastori. Ei
erau adesea între o sută şi
două sute, dar uneori şi trei
sute, iar o dată cinci sute.
Vorbeam în general timp de o
oră sau peste; apoi îmi puneau
întrebări în problemele care îi
interesau mai mult. Eu
consider că aceste întruniri
speciale au fost printre cele
mai importante din acest
turneu.
Am avut de asemenea ocazia
să vorbesc în universităţi,
colegii, se-1 minare, şi în faţa
unor adunări de cinci sute
pînă la două mii cinci sute de
lucrători creştini. Am predicat
de 299 de ori în engleză, şi de
asemenea în germană printre
cei din naţiunea mea, înaintea
congregaţiilor de albi şi negri,
şi în biserici din toate
denominaţiunile, căci eu
iubesc pe toţi cei care îl iubesc
pe Domnul Isus Cristos, şi
încerc tot mai mult să mă
unesc cu copiii lui Dumnezeu.
Am predicat printre
episcopalieni, prezbiterieni,
congregaţionalişti, metodişti
episcopa-lieni, luterani şi
baptişti. Pretutindeni se
deschideau porţile, şi eu in-
tram prin ele cu bucurie,
deoarece nu se cerea nimic
care să fie contra conştiinţei
mele.
Totul a mers bine în Bristol în
timpul absenţei mele.
Unele ziare au publicat faptul
că primisem sume mari de bani
în America pentru lucrarea din
Bristol, ceea ce este fals. Ceea
ce mi-a fost dat în acest scop n-
ar fi de-ajuns ca să acopere
jumătatea cheltuielilor dintr-o
singură zi".
în Europa
A cincea călătorie: Elveţia,
Franţa, Spania şi Italia (din 5
septembrie 1878 pînă la 18
iunie 1879). — „In timpul
acestui turneu de predi-
145
care, am vorbit în engleză şi
germană, dar şi în franceză,
după ce mă ocupasem cîtva
timp cu învăţarea acestei limbi.
în Spania şi în Italia m-am
servit de una din aceste trei
limbi care erau traduse în
spaniolă, respectiv italiană,
dacă lucrul acesta era necesar.
I-a plăcut lui Dumnezeu ca să-
mi dea binecuvîntări foarte
mari în această călătorie de
predicare. După ce-am
predicat de trei ori la Paris, am
ajuns la Berna trecînd prin
Neuchatel. în Elveţia am avut
cea mai călduroasă primire.
De la Yverdon m-am dus în
Geneva, unde am predicat de
douăsprezece ori; apoi la Lyon,
Marseille, Nîmes, Montpellier,
şi în Spania. Aş dori mult să
văd cu ochii mei şcolile care
sunt întreţinute, de mulţi ani,
de către institutul nostru din
Bristol, şi aş vrea să iau con-
tact cu lucrarea misionară
căreia i-am trimis atîtea mii de
lire sterline într^o perioadă de
zece ani. Am avut o şedere de
zece zile în Barcelona, în acest
oraş am avut bucuria să
întîlnesc mulţi fraţi în lucrarea
Evangheliei pe pămîntul
Spaniei. Am vizitat cele zece
şcoli ale noastre, al căror
director este domnul Payne.
Ele sunt frecventate de 756 de
elevi, aproape toţi catolici.
Părinţii îi lasă la noi, în ciuda
ameninţărilor preoţilor, pentru
că apreciază mult învăţătura
care este în ele". La întoarcere,
G. Miiller predică în Bayonne,
Biarritz, Pau, Bordeaux, La
Force, apoi la Cannes, Nice,
Menton, unde îl întîlneşte pe
C.H. Spurgeon, şi în fine se
duce în Italia.
Pînă la marginile lumii
A şasea şi a şaptea călătorie au
ca scop America şi Canada.
Plecaţi în august 1879, domnul
şi doamna Miiller observă la
întoarcerea din prima călătorie
că rămîn o sută cincizeci şi
patru de invitaţii scrise cărora
nu le-a putut răspunde. De
aceea, după două luni de
şedere la Biarritz, traversează
din nou Atlanticul, revenind în
Anglia de abia în
mai 1881.
în timpul acestor călătorii, dr.
Pierson îl întîlneşte pe G.
Miiller şi-1 invită să predice la
Detroit. A.T. Pierson va deveni
unul dintre cei mai buni
biografi ai lui G. Miiller.
în timpul unei călătorii în
America, nava se afla prinsă
într-o ceaţă deasă aproape de
ţărmul estic. Zilele trec,
vaporul nu mai înain-
146
tează. Atunci G. Miiller se duce
la căpitan:
„Domnule căpitan, am venit să
vă avertizez că trebuie să fiu
sîm-bătă după-amiază în
Quebec. (Era deja miercuri) -
Imposibil! - Dacă vaporul
dumneavoastră nu mă poate
duce acolo, reia G. Miiller,
Dumnezeu va găsi un alt
mijloc. N-am lipsit niciodată de
la o întîlni-re în 57 de ani. - Aş
dori mult să vă ajut, dar nu văd
ce-aş putea face. - Coborîţi cu
mine, o să ne rugăm. - Dar,
domnule Miiller, aţi văzut ce
deasă este ceaţa? - Eu nu mă
uit la ceaţă, ci la Dumnezeu
care stă-pîneşte ceaţa, ca şi
toate împrejurările vieţii
mele".
„Doamne, s-a rugat el, ridică
această ceaţă în cinci minute.
Tu ştii că sunt aşteptat sîmbăta
viitoare în Quebec". - „O
rugăciune de copil de nouă
ani", va zice mai tîrziu
căpitanul, care a vrut să se
roage la rîndul său, dar G.
Miiller i-a pus mîna pe umăr:
„Nu merită osteneala. Mai
întîi, nu credeţi că Dumnezeu o
va face, şi apoi, eu cred că deja
a făcut-o. Deschideţi uşa,
domnule căpitan, şi veţi vedea
că nu mai este ceaţă". Efectiv,
dispăruse orice urmă de ceaţă,
şi domnul Miiller a fost
sîmbăta următoare în Quebec.
A opta călătorie, începută în 23
august 1881, a durat pînă în 30
mai 1882. G. Miiller vizitează
Germania, Egiptul, Palestina,
Siria, Asia Mică, Turcia şi
Grecia.
El se adresează pelerinilor ruşi
care merg în Ţara sfîntă,
studenţilor, evreilor, predică în
bisericile misionare, în
închisori, vestindu-L pe Cristos
„în prilejuri potrivite şi
nepotrivite".
Anul 1882 este un an greu
pentru institutul din Bristol.
Nişte prieteni ai lucrării insistă
ca G. Miiller să rămînă la
Ashley Down; ei cred că
absenţele acestuia sunt cauza
scăderii donaţiilor. G. Miiller
ascultă sfaturile, dar vrea să
caute la Dumnezeu călăuzirea
supremă. El a constatat că
împreună cu domnul Wright şi
cu numeroşii săi colaboratori,
toate sectoarele lucrării n-au
încetat să se dezvolte armonios
şi să aducă roade. Pe de altă
parte, Dumnezeu îşi dă în mod
evident bi-necuvîntarea asupra
lucrărilor Sale misionare de-a
lungul şi de-a latul lumii. în
fine, el are convingerea tot mai
mare că trebuie să îndepli-
nească lucrarea pe care i-o
cere Dumnezeu în ultimii ani
ai vieţii sale. De altfel, chiar
absent, rămîne în legătură cu
institutul din Bristol; şi
rugăciunile sale, din orice loc
s-ar înălţa la Dumnezeu, au tot
atîta valoare ca şi de la Bristol.
Dar, pentru el, motivul suprem
este acesta: să
147
admită că prezenţa sa ia
Bristol este necesară bunului
mers al lucrării înseamnă să se
pună în opoziţie directă cu
principiile care i-au determinat
fondarea. Adevărata încredere
în Dumnezeu nu se lasă zgudu-
ită de împrejurări sau
aparenţe. Iată de ce, în ciuda
sfatului afectuos al prietenilor
institutului, care sunt şi
donatori, G. Miiller crede de
bine să pornească la drum
pentru a face dovada, dacă mai
este nevoie, a faptului că
prezenţa cuiva nu este
necesară pentru ca Dumnezeu
să-Şi facă lucrarea. El îşi
continuă deci activitatea
misionară şi face încă nouă
călătorii în timpul următorilor
zece ani, adică pînă în 1892.
Ultimele călătorii
în 1882, vizitează Europa
centrală, Austria, Ungaria,
Boemia, Polonia, Rusia. în
1883, se întoarce spre India şi
scrie cu privire la aceasta:
„La puţin timp după
convertirea mea, în noiembrie
1825, încercasem să plec
misionar în India... şi, în cei
opt ani care au urmat, m-ara
oferit în patru rînduri, într-un
mod foarte serios şi cu
rugăciune, dar degeaba. Cu cît
mă rugam mai mult, cu atît
devenea vădit că Dumnezeu
voia ca eu să rămîn în Anglia,
şi acolo să lucrez pentru El. La
79 de ani, deci la vreo cincizeci
de ani de la ultima mea ofertă
de plecare, am vorbit din nou
Domnului despre India şi, de
data aceasta, El mi-a împlinit
cererea".
La bordul vaporului care îl
ducea în India, în porturile
unde se făceau escale, apoi în
oraşele vizitate, pretutindeni,
G. Miiller evanghe-lizează,
predică, întăreşte pe fraţi. Este
deosebit de emoţionat la vede-
rea mulţimilor fără Cristos,
mai ales în Benares, oraş sfînt
al hinduşilor, cu cele două sute
de mii de locuitori ai lui, cu
cele o mie cinci sute cincizeci
de temple, cu moscheile, cu
fîntînile sacre şi cu băile de pe
malul stîng al Gangelui, cu
sutele lui de şcoli, cu cei
douăzeci şi cinci de mii de
pândiţi (învăţaţi) care predau
în ele şi cu milioanele lui de
pelerini. Este contactul cu
păgînismul; şi marea dragoste
pe care o are deja pentru
misiuni şi pentru misionari
creşte şi mai mult... Anii 1884
şi 1885 sunt consacraţi Ţării
Galilor, Scoţiei şi Angliei. în
noiembrie 1885, G. Miiller are
optzeci de ani; el pleacă în
Australia, China, Japonia,
Malaiezia. El doreşte să-i
întîlnească pe misionarii
ajutaţi de institutul biblic, ca
să-i încurajeze, să-i întărească.
Pretutin-
148
deni pe unde trece, el vesteşte
Evanghelia. în 1887,
călătoreşte în Australia de Sud,
şi vizitează apoi Tasmania,
Nouă Zeelandă, Ceylon şi
India. La Calcutta se
îmbolnăveşte atît de grav din
cauza căldurii foarte mari (44
grade la umbră), încît soţia lui
crede că va muri.
„în timpul unora dintre
călătoriile noastre, scrie G.
Miiller, am fost expuşi la
temperaturi foarte aspre. Pe
mare, am avut de înfruntat
multe furtuni, şi chiar un
taifun. Pe calea ferată am
călătorit pînă la şapte zile şi
şapte nopţi fără întrerupere. în
două rînduri, am avut mult de
suferit din cauza insectelor, a
ţînţarilor în mod special; pe do-
uă dintre vapoarele de clasa
întîi cu care am călătorit erau
atîţia şobolani, încît noaptea
fugeau peste pasageri. Cu toate
acestea, Dumnezeu ne-a ajutat
pînă aici, şi credem că ne va
ajuta pînă la sfîrşit".
(La Jubbulpore, o telegramă a
domnului Wright îi anunţă lui
G. Miiller trista veste a morţii
fiicei sale. G. Miiller scrie cu
privire la această încercare):
„O iubeam cu duioşie pe fiica
mea, şi lovitura a fost foarte
dureroasă. Dar, pentru ea, este
capătul încercărilor şi
durerilor din această viaţă, şi
este limpede că se simte mult
mai bine lîngă Domnul. Cît
despre mine, deoarece am
convingerea intimă că toate
lucrează împreună spre binele
celor ce-L iubesc pe
Dumnezeu, inima mea rămî-ne
într-o pace perfectă. Aş dori ca
toţi fraţii mei dragi care trec
prin încercare şi care n-au
înţeles încă adevărul cuprins
în acest pasaj din epistola către
romani (8:28) să şi-1
însuşească în sfîrşit, astfel ca
inima lor să rămînă în pace, în
clipa încercării", în martie
1890, călătorii se reîntorc la
Bristol. A şaisprezecea
călătorie îl conduce în
Germania şi Elveţia pe neo-
bositul misionar, care are
acum 85 de ani. Plecat din
Bristol în 8 august cu soţia sa,
se reîntoarce în 5 iunie 1891,
ca să întreprindă aproape
imediat cea de a şaptesprezecea
şi ultima sa călătorie, în
Germania, Olanda, Austria şi
Italia, pînă în mai 1892.
Mulţi creştini competenţi
estimează că aceste călătorii
misionare sunt lucrarea cea
mai importantă din viaţa sa.
Aceste călătorii se întind pe o
perioadă de şaptesprezece ani,
timp în care parcurge patruzeci
şi două de ţări, şi vorbeşte unor
auditorii care depăşesc deseori
o mie de persoane. Aceste
călătorii atrag după ele
cheltuieli mari. Sumele
necesare sunt primite ca
răspuns la rugăciune, aşa cum
se în-
149
tîmplă şi în celelalte sectoare
ale institutului.
Cea de a doua soţie a lui G.
Miiller este victima unui grav
accident, astfel că medicii nu-i
mai oferă nici o şansă de
salvare:
„Unul dintre medicii cei mai
eminenţi din Londra m-a
asigurat că nu văzuse încă
niciodată pînă atunci un
pacient redobîndindu-şi sănă-
tatea după o hemoragie ca cea
a soţiei mele... Pentru a treia
oară, am cerut sufletului meu
să fie mulţumit în Dumnezeu,
să-şi găsească bucuria în El, şi
să sărute mîna care m-a rănit.
Prin graţia lui Dumnezeu, mi-
a fost posibil s-o fac... Ştiu,
prin revelaţia pe care
Dumnezeu mi-a dat-o despre
Sine însuşi în Cuvîntul Său, că
El este o Fiinţă plină de iubire,
de graţie şi de dărnicie. Ştiu de
asemenea, din experienţă
personală, că această revelaţie
este adevărată. Prin urmare,
mi-am găsit bucuria în El.
Astfel, El mi-a acordat dorinţa
inimii mele, adică restabilirea
sănătăţii iubitei mele soţii".
Retragere activă
•
De acum, domnul şi doamna
Miiller rămîn la Ashley Down
unde se instalează într-una din
case. Toată viaţa, G. Miiller a
fost un lucrător neobosit, şi
acum continuă să fie tot aşa.
Sculîndu-se foarte devreme
dimineaţa, iarnă şi vară, el şi-a
citit deja corespondenţa pînă la
ora opt. Atunci îşi primeşte
colaboratorii şi le împarte
însărcinările.
în 1892, un reprezentant al
ziarului Commonwealth
Christian se duce să-1 vadă pe
G. Miiller la Ashley Down, şi el
scrie cu ocazia acestei zile
următoarele:
„Mă aşteptam să văd un
moşneag slăbit, cu înfăţişarea
venerabilă, şi încovoiat sub
povara anilor săi. Spre marea
mea surpriză, domnul Miiller
mi-a făcut o cu totul altă
impresie: cea a unei vigori
fizice foarte mari. Se ţine
perfect drept, şi după cît mi-am
putut da seama atunci cînd m-
a însoţit pe coridor, pasul era
întins şi iute. Faţa este austeră;
trăsăturile accentuate
dezvăluie că trebuie să fie în
multe privinţe un om de fier.
Totuşi, ştie să zîmbească, şi
cînd i se întîmplă, vezi omul
sub un cu totul alt aspect. El
dă o profundă impresie de
demnitate. Manierele îi sunt ca
ale unui prinţ: este curtenitor
şi amabil. Se exprimă în mod
clar, simplu, cu un uşor accent
german.
Iată un om de optzeci şi şapte
de ani care conduce lucrarea
cea mai
150
151
remarcabilă din lume.
întinderea activităţii sale se
poate măsura după simplul
amănunt că are şapte secretare
numai pentru corespondenţă...
Se întîmplă că se aude această
întrebare: Oare Dumnezeu
ascultă rugăciunea? Cel care
caută sincer un răspuns în
această privinţă să studieze
istoria institutului din Bristol...
Scepticii, ca profesorul Hux-
ley, vor dovezi. Iată una, şi ea
nu este constituită numai
dintr-un singur fapt, ci din mii;
ea nu este efemeră, ci se
întinde pe mai mult de o
jumătate de secol. Dacă faptele
au vreo valoare, vreo
însemnătate, este imposibil ca
ştiinţa să ignore monumentul
ridicat de credinţa lui G.
Miiller: existenţa orfelinatelor
din Ashley Down".
Decesul celei de a doua soţii a
lui G. Miiller
13 ianuarie 1895. — „I-a
plăcut lui Dumnezeu s-o ia la
Sine pe iubita mea tovarăşă de
viaţă din ultimii douăzeci şi
trei de ani. Mai mult ca
niciodată, vreau să-mi ţin ochii
aţintiţi asupra lui Dumnezeu şi
să-mi amintesc această
promisiune din Cuvîntul
Său: ,Toate lucrurile lucrează
împreună spre binele celor ce
iubesc pe Dumnezeu' (Rom.
8:28).
... în martie 1875 am început
împreună seria de călătorii mi-
sionare. Doamna Miiller n-a
vorbit niciodată în public, dar
colaborarea ei mi-a fost extrem
de preţioasă. Ea m-a ajutat să
distribui mii şi mii de Biblii şi
de tractate în numeroase limbi;
ea a primit numeroşi vizitatori
şi a discutat cu mii de persoane
neliniştite cu privire la salva-
rea lor.
Consider că aceste călătorii
misionare pe care le-am făcut
constituie partea cea mai
importantă a lucrării pe care
mi-a cerut-o Domnul. Dar, din
multe motive, n-aş fi putut să
călătoresc singur, şi iubita mea
soţie din primii mei ani, dacă
ar fi trăit, ar fi fost prea în
vîrstă ca să suporte oboseala
unor călătorii lungi. Am înţeles
deci, la mulţi ani după marea
mea încercare, căile lui
Dumnezeu privitoare la mine,
şi am putut să constat încă de
pe pămînt că toate lucrurile lu-
crează împreună spre binele
celor ce-L iubesc pe Domnul".
O persoană prezentă la
înmormîntarea doamnei
Miiller scrie: „Am putut să
asist vinerea trecută în ,Stokes
Croft Chapel' la serviciul fu-
nebru al doamnei Miiller,
ceremonie de o austeră
simplitate, care este
poate unică în istoria lumii.
Acolo, patriarhul venerabil şi
venerat a oficiat el însuşi
serviciul, în ciuda vîrstei sale
înaintate, susţinut de această
credinţă care 1-a făcut capabil
să îndeplinească lucruri mari
şi care 1-a purtat prin toate
necazurile, prin toate
încercările, prin toate muncile
unei vieţi îndelungi, mărturie
vie a unui creştinism poate fă-
ră precedent în istoria
neamului nostru omenesc.
Credinţa sa nu pare să fie
atinsă nici de încercare, nici de
vîrstă: sub lovitura cea mai
dureroasă, rămîne
nezguduită".
Invitat să ia cuvîntul în 1897 la
o reuniune a Societăţii biblice
pentru Marea Britanie şi
străinătate, şi neputînd să se
ducă, G. Miiller scrie aceste
rînduri:
„Aţi avea bunătatea să citiţi
asistenţei acest mesaj? ,De
şaizeci şi opt de ani şi trei luni
sunt îndrăgostit de Cuvîntul lui
Dumnezeu, şi aceasta fără
întrerupere. L-am citit de peste
o sută de ori cu meditaţie şi
rugăciune, în general de patru
ori pe an. Marea mea dragoste
faţă de Biblie şi convingerea
mea intimă că trebuia s-o
răspîndesc m-au făcut deseori
să-I cer lui Dumnezeu să mă
folosească ca unealtă a
răspîndirii ei şi să-mi dea
mijloacele necesare pentru a
face lucrul acesta. El a vrut
într-adevăr să-mi asculte
rugăciunea, astfel că am putut
trimite un mare număr de
exemplare pe tot pămîntul şi în
diferite limbi. Rezultatul: mii
de persoane au fost aduse la
cunoaşterea lui Isus doar prin
citirea ei'".
Ultimii ani
Conducerea institutului biblic,
cea a orfelinatelor şi lucrarea
pastorală ocupă ultimii ani ai
lui G. Miiller; dar el încetează
să predice seara. îşi dă
totdeauna concursul bisericilor
care îl invită, şi vorbirile sale,
în care adevărul este subliniat
prin exemple luate din viaţa sa
extraordinară, sunt o mare
binecuvîntare, mai ales pentru
cei tineri. Nu oboseşte
niciodată în a zice ce a făcut
Dumnezeu pentru el.
Moartea lui G. Miiller
Duminică dimineaţa în 6
martie 1898, G. Miiller predică
în Alma Road Chapel. Luni
seara, asistă la adunarea de
rugăciune de la Betes-
1
152
da. Marţi şi miercuri, îşi face
munca obişnuită la orfelinate.
în aceeaşi seară, conduce el
însuşi adunarea de rugăciune
săptămînală din casa numărul
3, aceea unde locuieşte el. Apoi
se retrage la ora obişnuită. A
doua zi dimineaţă, joi 10
martie, la ora şapte,
servitoarea aduce ceaiul pe
care el îl bea în general la
această oră. Ea bate la uşă şi,
cum el nu răspunde, intră şi-1
vede pe domnul Miiller întins
pe duşumea, aproape de pat.
Doctorul, chemat în grabă,
declară că moartea survenise
probabil înainte cu o oră, şi că
fusese produsă de o sincopă.
Vestea morţii produce în toate
cercurile o emoţie profundă.
Ea loveşte Biserica întreagă:
mulţimea celor pe care
credinţa sa creştină i-a primit,
înconjurat, crescut, sau pur şi
simplu ajutat, îi plîng plecarea
aşa cum este plînsă cea a unui
părinte iubit şi venerat.
în 14 martie 1898, bărbaţi şi
femei de orice poziţie socială şi
de orice credinţă lasă munca şi
distracţiile, şi merg cu zecile de
mii lungul drum care duce de
pe înălţimile lui Ashley Down
pînă în Bristol la capela
Betesda, şi de acolo la cimitirul
„Arno Vale". Drapelul cate-
dralei şi al celorlalte biserici
sunt în berna. Clopotele sună,
şi pe toate arterele principale
ale oraşului, magazinele rămîn
închise cu storurile lăsate:
Bristol este în doliu!)
Capitolul 19
Donaţii şi donatori
Felurimea donaţiilor
G. Miiller a notat cu grijă
donaţiile în bani sau în natură
pe care le primea. Acestea din
urmă erau dintre cele mai
variate: o bibliotecă, o maşină,
o colivie cu opt canari, doi boi
vii de tăiat pentru orfani, că-
ruţe încărcate cu legume,
bijuterii, haine. Unii dintre
donatori trimit produsul unei
bucăţi de pămînt pe care au
pus-o deoparte pentru or-
felinat; alţii, o parte din
vînzarea găinilor, porcilor,
vacilor, oilor, fructelor,
legumelor. Unii au avut
obiceiul donaţiilor regulate,
alţii dau cu ocazia unei
izbăviri, a împlinirii unei
rugăciuni, a unei binecu-
vîntări, alţii îşi refuză o
călătorie, o maşină, zahăr la
ceai, un desert, şi trimit banii
economisiţi; un armator
renunţă la asigurarea navelor
sale şi dă pentru orfani suma
de asigurare; un prinţ renunţă
să se ducă la o seară de gală şi
trimite economia realizată,
care este de-ajuns ca să
plătească prînzul a o sută de
copii; fiul unui baron renunţă
să mănînce unt şi ouă timp de
şase săptămîni, şi adaugă la
banii primiţi pe cei cîştigaţi cu
prinsul şobolanilor şi
şoarecilor.
O croitoreasă trimite salariul
primei lucrări făcute cu o
maşină de cusut pe care o
primise cadou, o văduvă
salariul copilului ei pe prima
săptămînă.
Să nu ceri nimic de la nimeni
„Am primit bani; aveţi acum
nevoie de ceva pentru
instituţie?" îl întreabă un vechi
donator pe G. Miiller. „Ştiu că
nu veţi cere nimic, decît lui
Dumnezeu. Dar a răspunde
cînd vi se face o cerere mi se
pare altceva. Şi am un motiv ca
să vă întreb: dacă instituţia
dumneavoastră nu are nevoie
de nimic, poate că alte lucrări
ale lui Dumnezeu au nevoie".
G. Miiller răspunde: „Vă
mulţumesc pentru grija
dumneavoastră. Sunt de acord
că există o diferenţă între a
cere şi a răspunde cînd eşti
154
155
întrebat. Cu toate acestea, nu
am libertatea să vă răspund
privitor la starea fondurilor
noastre, avînd în vedere că
primul scop al lucrării noastre
este să arătăm celor care sunt
slabi în credinţă că există o
realitate în faptul de a trata o
problemă numai cu
Dumnezeu".
Dar, chiar în clipa aceea, casa
de bani este goală; în ea nu se
află nici măcar un peni. Dar
G. Miiller ştie că se poate baza
pe Dumnezeu. Corespondentul
lui răspunde trimiţînd 100 lire.
într-o seară, pe la ora opt, un
străin cere să-1 vadă pe G.
Miiller. „Am întîrziat, i-a zis el,
dar trebuia să vă aduc nişte
bani", şi îi întinde 2 lire.
„Mulţumesc; cum vă numiţi,
vă rog?: - N-are importanţă,
puteţi să scrieţi în raportul
dumneavoastră ,trimis', căci
sunt sigur că sunt trimis de
Domnul". într-adevăr, nu
rămîne nimic în casa de bani,
dar ajutorul soseşte în clipa
potrivită, ca răspuns la multe
rugăciuni.
Dumnezeu veghează asupra
darurilor
O femeie săracă ia de jos o
scrisoare în parcul public Hyde
Park din Londra. Această
scrisoare îi este adresată lui G.
Miiller, la Bristol, nu e
semnată, nu este lipită, şi nu
conţine decît o bancnotă de 5
lire, cu aceste cuvinte:
„Jumătate din această sumă
pentru nevoile personale ale
fratelui Miiller, jumătate
pentru lucrările sale. Fie ca
Dumnezeul milei să continue
să-1 binecuvînteze din belşug".
Femeia săracă îi trimite lui G.
Miiller bancnota şi rîndurile
care o însoţesc: „Vedeţi cum
veghează Dumnezeu asupra
lucrării Sale?" a spus G.
Miiller cu privire la lucrul
acesta.
într-o seară, lui G. Miiller nu-i
mai rămîn decît doi peni. A
doua zi dis-de-dimineaţă, în
timp ce-şi face plimbarea
obişnuită înainte de micul
dejun, se abate de la drumul
său obişnuit. După ce a trecut
de o barieră, se întreabă de ce-
1 conduce Domnul într-acolo.
Se apropie cu-rînd un domn
care îi dă 2 lire pentru orfani.
Banii săracilor
în timpul serviciului religios de
la capelă, o văduvă săracă şi în
vîrstă pune în cutia destinată
orfanilor o scrisoare anonimă
care
conţinea 86 de lire. Ea îşi
vînduse căsuţa şi grădina, tot
ceea ce avea, şi cele 86 de lire
sunt rezultatul acestei vînzări.
G. Miiller este sigur că
scrisoarea vine de la ea, de
aceea se duce la ea şi încearcă
tot ce poate ca s-o facă să-şi ia
banii înapoi, dar degeaba. Sunt
mai mult de zece ani de cînd
doreşte ea să facă această
donaţie, şi Miiller trebuie să ia
înapoi bancnotele. El pune
atunci donaţia deoparte şi nu
se atinge de ea. Nouă luni mai
tîrziu, îi scrie văduvei,
oferindu-i din nou să-şi ia
înapoi toţi banii, sau măcar o
parte din ei. Dar primeşte
acelaşi răspuns, în cele din
urmă, suma este trimisă
misionarilor care lucrează în
ţări păgîne, căci lucrul acesta
corespunde cel mai bine
dorinţelor
văduvei.
Un creştin se prezintă la G.
Miiller şi îi dă 20 de lire pentru
misiuni; este ceea ce o creştină
în vîrstă a economisit toată
viaţa ei ca servitoare; dar, cum
tocmai primise o rentă anuală
de 30 de lire, este constrînsă de
iubirea lui Cristos să-şi dea
economiile. Ea n-a cîştigat
niciodată decît 5 sau 6 lire pe
an, şi trimite în fiecare an de
multă vreme 1 liră sau mai
mult pentru orfani.
Un biet colector de oase şi
cîrpe scrie din Derby lui G.
Miiller: „în ianuarie trecut am
auzit vorbindu-se despre
lucrarea dumneavoastră de
credinţă şi dragoste printre
orfani, şi am hotărît să dau
pentru ei ceva din puţinul meu
cîştig. Cînd am putut pune
deoparte primul meu bănuţ,
am îngenunchiat înaintea lui
Dumnezeu şi I-am cerut să mă
ajute să fac mai mult; de
atunci, punînd din cînd în cînd
deoparte cîte un bănuţ rezultat
din vînzarea cîtorva oase, am
putut să strîng suma de 3 la 6
peni pe care vă rog să-i
primiţi... Domnul să fie cu
dumneavoastră, şi să vă
încununeze lucrările cu un
mare succes!"
O femeie săracă are un soţ
bolnav, incapabil să
muncească. într-o zi, starea lui
se înrăutăţeşte, astfel încît cere
o îngrijire neîncetată, şi soţia
lui trebuie să renunţe la
serviciu. Nu mai au cu ce trăi
(pe atunci nu erau asigurări
sociale)! Parohia le alocă trei
şilingi şi jumătate pe
săptămînă pentru nevoile lor şi
ale copilului lor plăpînd. Cîţiva
prieteni miloşi îi ajută din cînd
în cînd. Această femeie greu
încercată simte atîta
recunoştinţă, încît îşi zice:
„Domnul Şi-a dovedit iubirea
pentru mine; cum I-aş putea-o
dovedi pe a mea?" Ea se
hotărăşte cu acordul soţului ei
să pună deoparte, pentru
fiecare şiling pe care-1 va
primi, o jumătate de peni
pentru lucrarea lui Dumnezeu.
După cîtva
156
timp, trimite o jumătate de
coroană (doi şilingi şi
jumătate) lui G. Muller, ca
pîrgă a donaţiilor ei.
Rugăciune precisă - răspuns
precis
Un mare negustor din Londra
a trimis de mai multe ori 100
de lire lui G. Muller care, de
altfel, nu-1 cunoştea. Aflîndu-
se într-o zi în nevoie, G. Muller
îi cere lui Dumnezeu bani, şi-L
roagă să atingă inima
negustorului din Londra. A
doua zi, sau în următoarea,
negustorul trimite un nou cec
de 100 lire cu aceste cuvinte:
„Dragul meu domn, cred că vă
trimit acest cec printr-o acţiune
a lui Dumnezeu exercitată
asupra mea..." - „Sunt sigur de
asta, scrie G. Muller, şi sunt
ascultat de două ori:
Dumnezeu îmi trimite bani, şi
El mi-i trimite prin omul pe
care I-am cerut să-1
folosească".
în mai 1842, primeşte un ceas
şi un lanţ însoţite de o scurtă
scrisoare al cărei conţinut ne
arată cîte resurse am găsi
pentru lucrarea lui Dumnezeu
dacă am şti să ne limităm puţin
nevoile noastre artificiale sau
imaginare. Iată această
scrisoare: „Un pelerin nu are
nevoie de un ceas ca acesta
pentru a-1 face fericit. Un ceas
de calitate inferioară va servi
la fel de bine ca să-i arate cu
cîtă promptitudine fuge timpul,
şi cu ce rapiditate înaintează el
spre acest Canaan unde nu va
mai fi timp. Faceţi deci ceea ce
vreţi cu ceasul acesta. Pentru
mine este ultimul rest al
vanităţilor pămînteşti. O, de-aş
putea, cîtă vreme voi mai fi în
acest corp, să fiu păzit de orice
idolatrie!"
într-o zi, casa de bani este
goală, şi trebuie să se dea de
mîncare orfanilor şi celor o
sută doisprezece angajaţi.
Soseşte un săculeţ anonim,
foarte greu. Evident, trebuie să
fie bani, „farthing"-ii pe care
cei săraci îi pun deoparte
pentru orfani. G. Muller îl dă
cuiva ca să numere monedele
de aramă. Se deschide sacul, şi
în el sunt monede de aur, două
sute la număr, deci 200 de lire.
în ziua dinaintea sabatului,
israeliţii în deşert primeau o
porţie dublă de mană. Sîmbăta,
G. Muller îi cere lui Dumnezeu
banii necesari pentru nevoile
zilei şi ale celei următoare.
într-o sîmbătă seara, el n-a
primit decît cîţiva şilingi, şi îi
trebuie mai mult ca să aibă cu
ce să cumpere şi să-i
hrănească pe toţi duminica.
Tocmai în acea zi, prietenul
său R. Chapman este invitat la
el. Seara, la ora opt, el a zis
unui
157
angajat: „Hai cu mine să
vedem cum va răspunde
Domnul rugăciunilor
noastre". La ora opt şi
jumătate, soseşte Chapman. De
abia ajuns de cîteva minute, el
dă zece şilingi lui G. Muller. Şi
iată acoperite nevoile de a
doua zi. „Vedeţi cum a aşteptat
Domnul pînă în ultima clipă ca
să ne pună la încercare
credinţa? Totodată, cînd a sosit
fratele Chapman, n-a aşteptat
pînă a doua zi ca să-şi dea
darul".
în timpul verii lui 1861, la
Bristol a sosit familia
Townsend. Micuţa Abigail,
care nu împlinise încă trei ani,
îşi auzise părinţii povestind
împlinirile minunate ale
rugăciunii acordate de
Dumnezeu lui G. Muller. într-o
zi, ea a spus celui care
devenise un mare prieten
pentru ea: „Mi-ar place mult
ca Dumnezeu să-mi
împlinească şi mie rugăciunile
cum le împlineşte pe ale tale".
„O va face", a răspuns G.
Muller şi, luînd-o pe genunchi,
i-a explicat promisiunile lui
Isus. Apoi a întrebat-o:
„Spune-mi, ce ţi-ar plăcea să
ceri de la Dumnezeu?"
„Lînă". „Atunci, repetă: Te
rog, Doamne, trimite lînă lui
Abbie". Şi fetiţa a repetat cu
fidelitate cuvintele, apoi a fugit
în grădină, sigură că
Dumnezeu îi va răspunde.
După cîtva timp, ea a fugit din
nou la G. Muller: „Aş mai vrea
să mă rog". „Nu acum, draga
mea, sunt ocupat". „Dar am
uitat să-I spun lui Dumnezeu
ce culoare a lînii aş vrea".
„Drept", i-a zis G. Muller
luînd-o pe genunchi, „trebuie
totdeauna să fii precisă în
rugăciuni. Atunci, zi lui
Dumnezeu ce culoare ai vrea
să aibă lîna". „Te rog,
Doamne, trimite-mi lînă de
diferite culori".
A doua zi dimineaţă, bucuria ei
n-a mai cunoscut margini cînd
a primit un pachet care
conţinea lînă de tot felul de
culori. învăţătoarea ei de la
şcoala duminicală, amintindu-
şi brusc că Abigail îşi avea ziua
de naştere cîndva în luna
aceea şi ştiind că ea începuse
să tricoteze, i-a trimis pachetul
exact la timp pentru a împlini
rugăciunea fetiţei.
Altădată, Abigail a fost
martora uneia dintre cele mai
spectaculoase împliniri ale
rugăciunii lui G. Muller. într-o
dimineaţă, ea era pe cale să se
joace în grădina soţilor Muller,
cînd papa Muller a luat-o de
mî-nă: „Hai să vezi ce-o să
facă Tatăl nostru ceresc". A
dus-o în sufragerie. Farfuriile
şi castroanele erau pe mese,
dar toate erau goale. Nu mai
era nimic de mîncare în
cămară, nici bani în casă cu
care să cumpere de mîncare.
„Copiii mei", a zis G. Muller
orfanilor, „voi ştiţi că trebuie
să fiţi la timp la şcoală". Apoi,
ridicîndu-şi mîinile, s-a rugat:
„Dragă Tată, îţi mulţumim că
ne vei da de mîncare". S-au
auzit
n
ţc:nB
;!Jîf
o C" o 2 o « 4 '-•
Pp-rOrî^BOQPr^
3 s p< m ~- ?
t 8 1. I
ii
" 3 C i» 2. O* N
- -SSs g *e o a Om ^ C
 Mi
►- C
§.
o K " g " n c; P K p< a,

2
2 3 « °- c: « -*• £■ S, 5" s=
— ST. o. o 2
S i6 c c » „>
5 Z 5?
2> 5 2. 2
i p ja o> fcT T <T
«■eass-tlspi.
n S- « „
3
&3c«l ^^ ?'■§. S 5 8" S-g"8
•d 5 * 8 c 2 * "
9
fu
tec
II
3. I
1
B
s.
B'
f^-Stf
n
B
c
^ o. 5 P< 2 g p 3 ^
01
o.
B «
la1
S'B
S 2.
o
SoSo
fl 8 r- 3
2». 3" o. <
S5cP
< T3 O. C
S' 3. ° S a.-!' 8 B'
-e« - P p
-o ° S*
un
P< 3 ^^2.
O
c
s»5 »S
P—
sP
I
i.l8
a
o
nps
3 Z
6.U
P«
T3 O

B
O g » tn B
C3 P 3 N<
2. I
o
. "O 2 B. o p p
»" . &• 5 n P
SSSo 3 3 ie
(B
O3Oe;
§ | -l 1
 c
3 «f 3 FT g S§3 2.| 3. P P o
S:
.; 3*1 §
8 &*-plg
ÎD ^ *" -2. P
g>| g 8 §
B O ^ ia 3 P *î 5
IP
O " c»
23
3*8
• g P " O rf
•ff. o o ~
n
pgp
8-1°
pe ^n
ii|«litll2
2-« ţ 3
I-s&
£ S 3 B.
Hi
■— & s» ST

160
să găsim prieteni, ne întăreşte
sănătatea, ne binecuvîntează
acţiunile şi activităţile, etc...
Dar dacă Dumnezeu nu ne
permite să secerăm în această
viaţă, secerişul se va face în
viaţa eternă.
Mulţi creştini nu simt nici o
nevoie de a consacra lui
Dumnezeu tot ceea ce le
aparţine; ei n-au ajuns nici
măcar la statura lui Iacob
care, în vechiul legămînt, la
prima lucire a Spiritului divin
în el, a strigat: „Dacă
Dumnezeu este cu mine şi mă
păzeşte, îi voi da a zecea parte
din tot ce-mi va da". Ei nu se
îngrijesc să dea lui Dumnezeu
zeciuială din tot ceea ce le dă
El. Ei consacră de bunăvoie
sume mari de bani cumpărării
caselor lor, educării copiilor
lor, întreţinerii numeroşilor lor
servitori. Ei vor o viaţă
confortabilă, şi dau prea puţin
pentru convertirea paginilor şi
necredincioşilor, pentru
hrănirea celor înfometaţi şi
pentru îngrijirea bolnavilor.
Care e urmarea? Trăind mai
mult pentru ei înşişi şi pentru
copiii lor decît pentru
Dumnezeu, nu sunt fericiţi în
Domnul, şi scopul pentru care
sunt puşi pe pămînt nu e atins.
Lucrul acesta nu se adresează
numai creştinilor bogaţi, ci şi
creştinilor nu prea înstăriţi, şi
chiar şi celor mai săraci.
Creştinul care cîştigă puţin din
comerţul pe care îl practică,
sau care are un salariu foarte
mic, îşi zice: „Ceea ce pot
economisi pentru alţii este atît
de puţin, în-cît nu merită
osteneala s-o dau"; şi tot ceea
ce cîştigă foloseşte pentru el
sau, dacă economiseşte ceva,
şi-o păstrează cu grijă pentru
sine. Ce se întîmplă atunci? El
este nenorocit din punct de
vedere spritual, şi Dumnezeu
nu-1 face să prospere. Pentru
că el nu este „fidel peste pu-
ţin(ul care i-a fost
încredinţat)" (Mt.25:21),
Dumnezeu nu poate să-i
încredinţeze mai mult.
Adesea, Dumnezeu este obligat
să trimită acestor creştini
infideli încercări, boli care le
iau înapoi ceea ce n-au vrut să
dea gratuit şi cu inimă bună
din iubire pentru Cristos.
Să dăm pentru Dumnezeu, nu
pentru oameni, şi după felul
cum suntem călăuziţi în
rugăciune.
Pe cît e posibil să punem
deoparte banii consacraţi lui
Dumnezeu.
Să nu facem datorii.
Să nu ne punem garanţi
pentru cineva.
Să nu folosim niciodată
reclame care nu sunt strict
conforme cu adevărul şi care
nu se acordă cu porunca: „Să-
ţi iubeşti aproapele ca pe tine
însuţi".
Capitolul 20
Biblie şi rugăciune
Reculegere zilnică
I-a plăcut Domnului să mă
înveţe, fără ajutorul uneltelor
umane (atît cît pot să-mi dau
eu seama), un adevăr a cărui
binecuvîntare nu am pierdut-o
niciodată. Am descoperit cu
cea mai mare claritate că
marea problemă, problema
principală a fiecărei zi, este
hrănirea fiinţei mele
interioare, lăuntrice.
Căci, chiar dacă aduc mărturie
despre adevăr înaintea celor
neconvertiţi, chiar dacă încerc
să-1 împărtăşesc celor
credincioşi, chiar dacă încerc
să am grijă de cei necăjiţi şi
dacă fac eforturi ca să mă com-
port în această lume aşa cum
se cuvine unui copil al lui
Dumnezeu, dacă nu sunt
fericit în Cristos, Salvatorul
meu, dacă nu sunt hrănit şi
întărit în interiorul meu zi de
zi, toată activitatea mea nu
decurge din spiritul care îmi
trebuie, adică dintr-un spirit
aflat într-o stare normală de
echilibru.
în timpul acestor ultimi zece
ani cel puţin, iată cum
procedam dimineaţa: mă
îmbrăcam, apoi mă puneam să
mă rog.
Acum, înţeleg că lucrul cel mai
important este să citesc
Cuvîntul lui Dumnezeu şi să
meditez la el, astfel ca inima
mea să fie întărită, încurajată,
reangajată (în luptă), instruită,
şi, în această meditaţie, să fac
experienţa comuniunii cu
Domnul. Am meditat deci la
Noul Testament încă de
dimineaţă, începînd cu primele
pagini, după ce-am cerut lui
Dumnezeu binecuvîntarea Sa
asupra acestui studiu al Cuvîn-
tului Său. Apoi, m-am silit să
găsesc o binecuvîntare în
fiecare verset, nu gîndindu-mă
la predicări viitoare, ci numai
cu scopul de a-mi hrăni
sufletul.
Iată rezultatul: aproape
invariabil, sunt condus la
mărturisire sau la aducere de
mulţumiri, sau la mijlocire,
sau la cerere, astfel că, în-
cepînd cu meditaţie şi nu cu
rugăciune, sunt făcut aproape
imediat să
mă rog...
Cînd vine ora micului dejun,
fiind hrănit şi întărit lăuntric,
aproa-
162
163
pe totdeauna mă bucur de o
mare pace interioară, sau
chiar de o mare bucurie.
Astfel, Domnul îmi comunică
ceea ce devine, prin urmare,
hrană pentru alţii, deşi meditez
în fiecare zi la Cuvînt nu
pentru aproapele meu, ci
pentru a-mi hrăni sufletul.
Altădată, cînd mă puneam să
mă rog de îndată mă sculam,
nedes-chizînd Biblia atunci
cînd sufletul meu uscat avea în
mod special nevoie de hrană şi
de înviorare, mi se întîmplă
adesea să petrec pe genunchi
un sfert de oră înainte de a
căpăta vreo înviorare, înainte
de a ajunge să mă umilesc... şi
după ce m-am chinuit destul de
mult cu hoinăreala gîndurilor
mele, de abia după aceea
începeam să mă rog cu
adevărat.
Astăzi mi se întîmplă extrem de
rar lucrul acesta. Deşi sunt un
nimic, şi sunt nevrednic de
lucrul acesta, cum mă hrănesc
din adevăr intru imediat în
comuniune cu Dumnezeu, şi-I
vorbesc Tatălui şi Prietenului
meu despre ceea ce tocmai mi-
a spus în Cuvîntul Său preţios.
Acum că I-a plăcut lui
Dumnezeu să-mi reveleze
aceste lucruri, îmi apare
absolut evident că lucrul
esenţial în fiecare dimineaţă
este obţinerea hranei necesare
fiinţei interioare. Noi n-am
putea lucra prea mult timp
fără să-i dăm corpului hrana
pe care o cere, şi hrăni-rea este
unul din primele lucruri pe
care le facem într-o zi. La fel
este şi cu fiinţa interioară.
Această hrană nu este
rugăciunea, ci Cuvîntul lui
Dumnezeu. Nu este doar o
lectură care ne trece pur şi
simplu prin cap, ci o meditaţie
a textului care devine un
subiect de meditare şi pe care îl
aplicăm sufletului nostru.
Numai atunci cînd ne-am
hrănit sufletul cu meditaţia
Cuvîntului putem să ne rugăm
mai bine. Oricît de slabi am fi
din punct de vedere spiritual,
tot putem să medităm la cele
scrise în Scriptură într-un mod
profitabil, cu binecuvîntarea
lui Dumnezeu; mai bine încă:
cu cît suntem mai slabi, cu atît
ne este mai folositoare această
meditaţie.
Dacă insist asupra meditaţiei
Cuvîntului, este pentru că
primesc din ea cel mai mare
bine, extrag din ea un imens
profit spiritual; o ră-corire
unică pentru sufletul meu. De
aceea, îi rog pe fraţii mei în
Cristos să binevoiască a
încerca lucrul acesta. Prin
această meditare, cu
binecuvîntarea lui Dumnezeu,
am primit ajutorul şi forţa
necesară trecerii în pace prin
încercări foarte dureroase care
au depăşit tot ceea ce am
cunoscut pînă atunci. Sunt
patruzeci de ani de cînd
procedez
astfel. Deci în cunoştinţă de
cauză şi în temere de Domnul
recomand această meditare
matinală din Cuvînt. Ce
diferenţă este atunci cînd
sufletul s-a înviorat şi s-a
săturat, cînd el a fost
îmbucurat încă de dimineaţă!
Atunci, el nu este slab pentru
serviciu, şi e gata să întîlneas-
că încercări şi ispite zilnice.
(Acest ultim paragraf a fost
adăugat în 1881 cu ocazia unei
noi ediţii. G. Muller avea
atunci 76 de ani).
Citirea regulată a întregii
Biblii
în 13 iulie 1834, G. MUller
scrie: „Astăzi, în clipa noastră
de rugăciune în familie, am
ajuns la sfîrşitul Bibliei. Este
deja a doua oară de cînd o
citim în întregime fiind în
Bristol, adică de ceva mai mult
de doi ani. Menţionez acest
fapt pentru a arăta de cîte ori
putem parcurge ansamblul
Scripturilor necitind decît
puţin în fiecare zi, dacă facem
lucrul acesta în mod regulat şi
la rînd.
Dacă cineva m-ar întreba ce să
facă pentru a citi Biblia cu
profit, aş răspunde mai întîi: să
înţeleagă faptul că numai
Dumnezeu poate să-I
ilumineze prin Spiritul Său; şi
deoarece Dumnezeu vrea ca
noi să-I cerem ce este bun
pentru noi, este drept să-I
cerem binecuvîntarea înainte
de a citi Sf înta Scriptură, şi în
timp ce citim.
Spiritul Sf înt este cel mai bun
dintre învăţători şi un învăţător
suficient; dar lucrul acesta nu
înseamnă că ne răspunde
imediat la cereri; se poate ca
noi să-L întrebăm de multe ori
privind explicaţia unui pasaj
înainte de a fi ascultaţi, dar
împlinirea este sigură dacă noi
căutăm răbdători lumina în
scopul glorificării lui
Dumnezeu.
Sfaturi pentru a citi Biblia
Este extrem de important de a
citi în fiecare zi şi la rînd un
pasaj din Vechiul şi din Noul
Testament:
1. Lucrul acesta ajută la
înţelegerea contextului. Să
alegi un capitol de aici şi unul
de dincolo te împiedică să
înţelegi prea mult din Scrip-
tură.
2. De asemenea, cîtă vreme
trăim în corpul acesta,
schimbarea ne este necesară,
chiar în lucrurile spirituale.
Dumnezeu are grijă de ma-
164
65
rea varietate pe care o găsim în
Cuvînt.
3. A citi în întregime Biblia îl
glorifică pe Dumnezeu; lăsînd
ici şi colo cîteva capitole,
facem cunoscut: în fapt, dacă
nu în cuvinte - că pentru noi,
unele pagini sunt mai bune
decît altele, sau că există pa-
gini inutile.
4. A citi Scriptura în mod
regulat de la un capăt la altul
poate să ne dea o vedere de
ansamblu, deci să ajute la
înţelegerea ei. Lucrul acesta ne
împiedică să punem prea mult
preţ pe anumite concepţii
îndrăgite.
Scripturile conţin tot ceea ce I-
a plăcut lui Dumnezeu să ne
dezvăluie din voia Sa. Trebuie
deci să facem tot posibilul ca
să citim complet documentul
pe care-1 exprimă. Mă tem că,
în zilele noastre, sunt mulţi
creştini care n-au citit
niciodată în întregime Biblia;
şi totuşi, ar putea s-o facă în
cîteva luni, citind cîteva
capitole în fiecare zi.
Este necesar să medităm toată
ziua asupra ceea ce am citit, fie
asupra unei părţi, fie asupra
întregului.
Ceea ce inima a înţeles te face
în general umil, voios, şi
conduce mai aproape de
Dumnezeu. Cunoştinţa
dobîndită în felul acesta nu se
lasă clătinată de vreun
raţionament oarecare, şi de
îndată ce a prins rădăcină în
inima noastră, o folosim
aplicînd-o la viaţa noastră.
Rugăciune
Martie 1875. - „în cursul vieţii
mele creştine, adică şaizeci şi
nouă de ani şi trei luni, nu-mi
amintesc să fi căutat voia lui
Dumnezeu nici măcar o dată,
cu sinceritate şi perseverenţă,
cu ajutorul Cuvîntului lui
Dumnezeu prin Spiritul Sfînt,
fără să fi fost invariabil condus
pe calea dreaptă. Dar cînd
spiritul de echitate al inimii şi
integritatea înaintea lui
Dumnezeu mi-au lipsit, şi n-
am ştiut să aştept cu răbdare
sfatul lui Dumnezeu, preferind
sfatul altor oameni
declaraţiilor Cuvîntului
Dumnezeului cel viu, atunci
am făcut greşeli grave".
Cum să deosebeşti voia lui
Dumnezeu
1. Caut mai întîi să mă asigur
că nu există în inima mea nici
o voinţă proprie asupra unui
subiect oarecare. Nouă zecimi
din chinul an-
umitor persoane provin în
general din acest fapt. Nouă
zecimi difl . ficultăţi sunt
învinse cînd inimile noastre
sunt gata să facă voia
Dumnezeu oricare ar fi ea.
Cînd eşti într-adevăr într-o
asemenea ***" re, voia lui
Dumnezeu nu întîrzie să fie
revelată.
2. Dacă am rezolvat acest prim
punct, nu-mi pierd vremea cu
sen" timentele şi cu impresiile.
Dacă aş face aşa, aş cădea
 ian
curînd în ji dezamăgiri.
3. Caut voia Spiritului lui
Dumnezeu în Cuvîntul lui
eu
Dumne^ " Spiritul şi Cuvîntul
merg împreună. Dacă eu îl
consult numai Pe Spiritul Sfînt
fără Cuvînt, pot încă să fiu
amăgit. Dacă mă con<Juce
Spiritul Sfînt, lucrul acesta va
fi totdeauna în armonie cu
Scripturi.
4. Pe urmă, pun în balanţă
împrejurările. Acestea din
urmă iirica adesea voia lui
Dumnezeu, în acord cu
 t#
Cuvîntul şi cu Spiritul Sf îfl
5. îl rog apoi pe Dumnezeu să-
mi dezvăluie toată voia Sa.
6. Astfel, prin rugăciune,
studierea Cuvîntului, meditare,
ajun8 să-mi formez o părere şi,
după cunoştinţa şi capacitatea
mea, sufte. meu fiind în pace,
iau hotărîrea să acţionez într-
clu
un spirit de rug£ J ne. în
lucruri obişnuite şi în chestiuni
de mare importanţă, ac^asta
metodă mi-a reuşit totdeauna.
Cinci condiţii pentru
rugăciunea eficace
1. Să avem o încredere deplină
şi întreagă în meritele şi
mijloC11"^ Domnului Isus
Cristos este singurul teren pe
care am putea cere vreo
binecuvîntare (vezi Io.l4:13;
15:16).
2. Să lăsăm orice păcat
cunoscut; dacă păstrăm vreo
re in
nelegiui inima noastră,
Domnul nu ne va asculta, căci
ar trebui să pedeps^asca păcatul
(Ps.66:18).
3. Să posedăm o credinţă
implicită în Cuvîntul lui
 u
Dumnezeu» ^- " vîntul
promisiunii pe care Dumnezeu
1-a confirmat cu jurămînt- "■
nu crede ceea ce zice El
înseamnă a-L face mincinos şi
sperjur (^vr-
11:6; 6:13-20).
4. Să nu cerem decît ce este
după voia Sa. Motivele noastre
e u e
tr b * să fie pure; să nu
urmărim nici un dar al lui
Dumnezeu ca să-J nsl~ pim în
poftele noastre (l.Io.5:14;
Iac.4:3).
5. Să fim pisălogi în cerere.
Trebuie să ştim să aşteptăm
a
cev* <*e *
166
Dumnezeu, şi să aşteptăm cu
răbdare, aşa cum agricultorul
aşteaptă cu răbdare rodul
preţios al pămîntului (Iac.5:7).
Mai bine aşteptăm luni, chiar
ani, decit să facem un pas fără
siguranţă, sau să nu fim decît
pe jumătate siguri că este voia
lui Dumnezeu să facem cutare
sau cutare acţiune.
împliniri
1880. Am ţinut totdeauna un
registru cu împlinirile pe care
mi le-a dat Dumnezeu la
rugăciuni, şi recomand fraţilor
şi surorilor mele să ţină şi ei
unul. în partea stingă a cărţii,
scrieţi rugăciunile pe care le
adresaţi lui Dumnezeu, cu data
în care aţi început să vă rugaţi,
şi lăsaţi pagina din dreapta în
alb ca să înscrieţi pe ea
împlinirile cu data lor. Veţi
vedea curînd cîte răspunsuri
veţi primi. Veţi fi tot mai încu-
rajaţi, credinţa vă va fi întărită.
Veţi vedea ce bun şi milos e
Dumnezeu; veţi fi tot mai plini
de iubire pentru El; veţi zice:
„Ce bun a fost Tatăl meu
ceresc! Vreau să mă încred în
El, vreau să mă bizui pe El!"
(în 1880, Miiller scrie în
jurnalul său): „în noiembrie
1844, am început să mă rog
pentru cinci tineri. M-am rugat
pentru ei în fiecare zi, fără nici
o singură întrerupere, fie
sănătos, fie bolnav, pe mare ca
şi pe uscat, şi oricare ar fi fost
toate activităţile mele. După
optsprezece luni, unul dintre ei
s-a convertit. I-am mulţumit
lui Dumnezeu şi am continuat
să mă rog pentru ceilalţi. După
cinci ani, s-a convertit al
doilea. I-am mulţumit lui
Dumnezeu pentru al doilea şi
am continuat să mă rog pentru
ceilalţi. După şase ani, s-a
convertit al treilea. Am
mulţumit lui Dumnezeu pentru
cei trei şi am continuat să mă
rog pentru cei doi. Omul
căruia Dumnezeu, în graţia Sa
nemărginită, i-a dat zeci de mii
de împliniri ale rugăciunii
chiar în ora sau în ziua în care
fusese făcută rugăciunea,
chiar în ora sau în ziua în care
fusese făcută rugăciunea, a
fost timp de treizeci şi şase de
ani în rugăciune în fiecare zi
pentru convertirea acestor doi
oameni, şi cu toate acestea ei
rămîn neconvertiţi. Dar sper în
Dumnezeu, continui să mă rog,
şi aştept un răspuns".
G. Miiller a mai aşteptat
şaptesprezece ani. Unul dintre
ei, cel puţin, s-a convertit după
moartea mijlocitorului lui.
Epilog
Căutînd cheile reuşitei lui G.
Miiller, A.T. Pierson găseşte la
el şapte calităţi „a căror
întrunire a făcut din el ceea ce-
a fost: integritate fără cusur,
simplitate de copil, precizia
unui om de afaceri, urmărire
tenace a ţelului, credinţă
îndrăzneaţă, obiceiul
rugăciunii, consacrare plină de
bucurie". Şi el a conchis:
„Viaţa sa sfîntă a fost condiţia
necesară a lucrării sale
fecunde". Dar mai ales prin
ascultarea sa necondiţionată
de Cuvîntul lui Dumnezeu —
pe plan individual, ca şi pe
acela al bisericii - şi prin
caracterul său transformat, G.
Miiller va rămîne un model
pentru noi.
Cuiva care îi ceruse să-i spună
secretul lucrării sale, el i-a
răspuns: „A fost o zi în care
am murit, am murit de-a
binelea, am fost mort faţă de
G. Miiller, faţă de părerile lui,
faţă de preferinţele lui, faţă de
gusturile lui, faţă de voinţa lui,
faţă de lume, faţă de aprobarea
şi de criticarea ei, chiar faţă de
aprobarea şi blamarea fraţilor
şi prietenilor lui, şi de atunci
nu m-am ţinut decît de un
lucru: să mă prezint înaintea
lui Dumnezeu ca un lucrător
încercat (2.Tim.2:15)".
Isus a zis: „Dacă grăuntele de
grîu care a căzut în pămînt nu
moare, rămîne singur; dar
dacă moare, aduce mult rod"
(Io.l2:24). Viaţa lui G. Miiller
este o ilustrare convingătoare a
acestei legi. Ea rămîne pentru
noi o dovedire vie a realităţii şi
puterii lui Dumnezeu. Ea ne
încurajează credinţa, ne
stimulează zelul şi ne
înviorează rugăciunea.
„Amintiţi-vă de cei ce vă
conduc, care v-au vorbit
Cuvîntul lui Dumnezeu, şi
privind atent la rezultatul
purtării lor, imitaţi-le cre-
dinţa!" (Evr.l3:7).

Cuprins
Prefaţă
Cap. 1 O tinereţe puţin
promiţătoare Cap. 2 O
cotitură decisivă Cap. 3 în
Anglia Cap. 4 A trăi în doi...
prin credinţă Cap.5 Bristol
Cap. 6 în căutarea unei
convingeri Cap. 7 Primele
orfelinate Cap. 8 Credinţa
pusă la încercare Cap.9
Dumnezeu este fidel Cap. 10
Structurarea bisericii din
Bristol Cap. 11 Convertirea şi
siguranţa salvării Cap. 12
Orfelinatele de dezvoltă Cap.
13 Tulburări în Betesda Cap.
14 Perseverenţă în ciuda
încercării Cap. 15 Dumnezeu
este viu Cap. 16 încercări şi
bucurii în familie Cap. 17
Semănat şi secerat Cap. 18
Călătorii Cap. 19 Donaţii şi
donatori Cap. 20 Biblie şi
rugăciune
Epilog
5
9
16
25
34
42
48
56
63
70
76
91
95
104
116
123
129
136
140
153
161
167