Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Ştiinţe Economice
Departamentul Administrarea Afacerilor

Lucru Individual

la Etica Profesională

Conflictul moral și rezolvarea acestuia

Autor:
Paiu Elena
student(a), anul IV, grupa BA
___161___
specialitatea Business şi Administrare

Conducătorul practicii:
Nina Pestusco
dr., conf. univ.

Chişinău, 2020
1
 CUPRINS

1. Conceptul de conflict…………………………………………………………………3

2. Cauze ale conflictului…………………………………………………………………5

3. Clasificări ale conflictelor……………………………………………………………7

4. .Consecinţele conflictelor……………………………………………………………..9

5. Conceptul de rezolvare a conflictelor ……………………………………………….11

2
 1. CONCEPTUL DE CONFLICT

Termenul de “conflict” provine de la verbul latinesc (confligo, ěre = a se lupta), a se bate

între ei, cu participiul substantivat de conflictus, având sensurile de ciocnire, şoc dar şi de ceartă,
luptă împotriva cuiva. Multe dicţionare definesc conflictul prin termeni similari violenţei,
ca disensiune, fricţiune, dispută, ceartă, scandal, luptă, război.
Într-adevăr, iată cum percep conflictul două dicţionare de referinţă: Mic dicţionar
enciclopedic român şi Webster’s New World Dictionary. Menţinându-se la o definire foarte
generală a termenului de “conflict”, apropiată de etimon şi de accepţiunea curentă, dicţionarul
românesc menţionează sensurile de: “Neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism;
ceartă, discuţie violentă”.
Mai analitic, Dicţionarul american adânceşte definiţia a ceea ce la modul general numeşte
“Un dezacord sau o coliziune acută între interese, idei etc., care se referă mai degrabă la proces
decât la rezultat” – şi pentru care se mai folosesc sinonime ca luptă sau orice alt cuvânt general
care desemnează bătaie (fizică), luptă (de ex. lupta pentru existenţă), ceartă (în plan verbal)
sau competiţie (lupta pentru supremaţie într-o anumită chestiune). Dicţionarul surprinde mai
multe faţete ale conflictului în accepţiunea lui actuală:
1. bătaie sau luptă; război;
2. dezacord sau opoziţie acută de idei, interese etc; ceartă zgomotoasă;
3. tulburare emoţională produsă de o ceartă puternică, de impulsuri contrarii sau de
incapacitatea de a împăca impulsurile cu principiile realiste sau morale.
4. Rareori, spune el, se mai foloseşte şi cu trimitere la coliziunea unor corpuri în mişcare.
În funcţie de loc, conflictele sunt de două mari categorii: psihice, intrapsihice sau (intra-)
personale şi extrapsihice sau extrapersonale, mai precis sociale.
Conflictul de natură internă exprimă tensiunile interioare: conflicte afective, conflicte cognitive
(intelectuale), conflicte perceptive. În limbajul curent, conflictele interne sunt numite “probleme”
sau sunt evocate prin sentimentul personal şi subiectiv produs de conflict: “Mă simt blocat.” “Nu
ştiu ce să fac.” “Sunt plictisit”.
Conflictele externe sunt numite ca atare: “conflicte”. Ele pot implica persoane, grupuri /instituţii
/organizaţii, comunităţi, state, blocuri de naţiuni, dar şi valori, ideologii, cunoaştere (c.
sociocognitiv) etc.
Să exemplificăm cu conflictele dintre generaţii, între copii,
de cuplu, între vecini, conflictul etnic, cultural,
religios, conflictulcomercial, conflictul consumatorului, conflictul salariaţilor şi
industrial, ambiental, conflictul generat de venituri inegale, conflictul din instituţiile
3
educative, conflictul dintre individ şi autorităţile statale, conflictul internaţional, sau chiar
conflictul de frontieră. Există, apoi, conflicte de un tip specific: vezi conflictul de competenţă
(în jurisdicţie), conflictul de legi sau conflictul literar.
Din punctul de vedere pe care se situează această carte, al psihosociologiei rezolvării
conflictului, conflictele interioare sunt studiate de psiholog (în alte contexte de psihiatru,
pedagog, logician), iar cele externe de sociolog (şi specialiştii de profil).

Iniţial conflictul apare în minte. Aserţiunea că războiul începe în mintea oamenilor indică
necesitatea de a examina motivele, emoţiile, percepţiile şi atitudinile. Forma uzuală de exprimare
a conflictului sunt cuvintele, dar uneori el se exprimă prin violenţă fizică sau arme. De aceea
putem spune că, în formele sale cele mai evidente, conflictul se exprimă sau manifestă la
nivel verbal, fizic sau armat.
În mod obişnuit, conflictul este asociat cu violenţa, deşi aceasta este doar una din direcţiile,
consecinţele modului în care evoluează conflictul, ca atare violenţa nefiind pentru conflict nici
definitorie, nici termen sinonim. Este important este să nu reducem conflictul la ceartă sau luptă.
Lupta, cu sau fără violenţă şi agresiunea fizică şi verbală sunt posibile răspunsuri la conflict sau
manifestări ale conflictului. Ele pot fi simptome sau expresii ale conflictului în acelaşi mod în
care violenţa în familie poate fi manifestarea unui conflict relaţional. Mai mult încă, vom vedea
mai jos că accepţiunea modernă asupra noţiunii de conflict include şi modalităţile simplele
diferenţe dintre două persoane /grupuri, diferenţe a căror manifestare este neviolentă, cooperantă,
paşnică şi constructivă.

În fine, să începem prin a defini conflictul drept orice formă modificată, afectată, alterată a
relaţiilor social-umane aşa cum sunt ele acceptate sau aşteptate în cultura respectivă. El
este un anumit gen de relaţie psihosocială negativată. Mai concret, conflictul social apare
atunci când două “părţi” (persoane, grupuri) aflate în interdependenţă sunt (sau doar se
percep ca) diferite sau chiar incompatibile la nivelul scopurilor, valorilor, resurselor, nevoilor
sau al unor trăsături de personalitate.
Pe noi ne interesează abordarea psihosocială a conflictului şi rezolvării acestuia, ceea ce
înseamnă că prevalentă va fi natura externă, socială a conflictului, de interrelaţionare. Nu ne vom
ocupa de conflictele afective, nici de cele cognitive sau perceptive; nu vom face operă de
psihoterapeut /psihiatru, nici de pedagog /logician, ori de psihofiziolog. Focalizarea trainingului
nostru este asupra conflictelor interpersonale. Evident, multe din conflictele intergrupale,
organizaţionale, inter-organizaţionale ş.a.m.d. se revolvă de către indivizi având mandat de
reprezentanţi. Aceasta extinde, în mod implicit, aria de acoperire a trainingului.

4
 2. CAUZE ALE CONFLICTULUI
Diferenţe reale sau percepute (aflate doar în imaginaţia unei părţi) dintre două sau mai
multe persoane: trăsături de personalitate (ex.: mobil vs. inert; extravertit versus introvertit
etc.), opinii (ex.: rolul principal în educaţia copilului îi revine tatălui vs. mamei /întregii
familii), atitudini (ex.: toleranţă vs. intoleranţă faţă de greşelile fiului), credinţe, valori,
nevoi (ex.: unul este mai termofil, celălalt preferă răcoarea) etc.
Valorile sunt acele credinţe care au importanţă pentru individ şi se constituie ca factori
energizatori şi direcţionali ai comportamentului acestora. Ex.: credinţe religioase, politice şi
morale. Valoarea este ceea ce preţuieşte individul şi, prin urmare, constituie un vector ce-i
orientează conduita, acţiunile şi sentimentele: “banul” poate fi o valoare, “cultura” etc.
În afara nevoilor fizice există nevoi legate de bunăstarea psihologică şi emoţională şi de stima
de sine, de identitatea de grup şi acceptanţă. Conflictul este deseori legat de status, putere,
prestigiu, stimă de sine, „principii”.
În mod “normal”, ideal, dezirabil diferenţele dintre noi nu ar trebui să producă disconfortul
cauzator de conflict, să ne deranjeze. Starea de facto este însă alta: de cele mai multe ori nu le
acceptăm. Înainte ca raţiunea să intervină, un impuls egocentric ne determină să ne instituim în
etalon al corectitudinii şi echităţii: „Cum sunt, gîndesc şi fac eu este bine, corect şi frumos; cum
eşti, simţi, gîndeşti sau faci tu, dacă este altfel, e greşit”. De regulă, conflictul datorat diferenţelor
are o formă uşoară şi incipientă, deşi nu întotdeauna el este cel mai inofensiv (dacă ne gîndim la
intoleranţa religioasă, de exemplu).
 Incompatibilităţi (interferenţe) de asemenea reale sau iluzorii, imaginare, percepute între
nevoi, interese, valori, percepţii. Două elemente sunt incompatibile dacă fiecare
îl contrazice /se opune celuilalt (de ex., credinţa că avortul este întotdeauna o crimă şi
credinţa că avortul nu este crimă), dacă obstrucţionează, interferează sau face mai
puţin probabilă realizarea celuilalt elemment (de ex. doi oameni care concurează pentru
acelaşi post).
 Nerespectarea normelor, explicite sau implicite. Normele sociale sunt standarde sau
comportamente comune, acceptate de membrii grupului şi aşteptate de ei. Unele norme
sociale sunt explicite şi pot fi afişate: “Fumatul interzis”, “În această mânăstire se intră
numai cu capul acoperit”. Altele sunt nerostite şi nescrise, dar şi ele influenţează
comportamentul.
De ex., probabil că nu există nici un motiv funcţional sau vreo interdicţie ca un profesor să se
prezinte în faţa elevilor în papuci şi halat în loc de costum, în afară de aceea că este o normă
socială nerostită şi aşa se aşteaptă ceilalţi să te vadă; există, apoi, reguli nescrise pentru

5
comportarea în medii aglomerate (lift, mijloace de transport în comun), aşezarea la rînd, salut
(prin forme încetăţenite la nivel de cultură ori subcultură).
Conştient sau nu, sistematic sau accidental, noi încălcăm norme şi în felul acesta lezăm, facem
atingere confortului celuilalt. Este una din cele mai răspândite cauze ale conflictelor.

Omul respectă normele sub imperiul a două forţe fundamentale care modelează comportamentul:
presiunea la conformare, pe de o parte, şi dorinţa de a se supune, pe de altă parte. Individul se
conformează din mai multe motive:

1. Comportamentul de conformare (ascultare, disciplină, respect al cerinţelor ce-i sunt

adresate) este întărit începînd din copilărie. Copilul este recompensat atât de frecvent pentru
actul de a se conforma, încât conformitatea lui tinde să se generalizeze la noi situaţii.
2. Rezultat al comparării sociale. De obicei ne comparăm cu alţi oameni, în special cu cei ca
noi, ca mod de evaluare a acurateţei atitudinilor noastre, dorinţelor şi convingerilor. Ne
conformăm nu la orice grup, ci la grupul de referinţă, adică la oamenii asemănători nouă, sau la
cei pe care-i luăm ca model spre care tindem. În consecinţă, tindem să fim “în rând cu lumea” şi
să ne comportăm ca cei din jur.
3. La rîndul lui, grupul face presiuni asupra persoanei deviante să se schimbe, conformeze.
Dacă nu reuşeşte, o respinge. În felul acesta grupul îşi păstrează standardele şi continuitatea.

 Comunicarea: absentă sau defectuoasă (care duce la înţelegere eronată).

 Agresivitatea
 Resursele limitate.
 Sensibilitate /jignire. O persoană se simte imediat ţinta criticilor, datorită fie structurii de
personalitate, fie unei conjuncturi temporare: slabă încredere în sine, susceptibilitate, se
confruntă cu anumite probleme stresante.

6
 3. CLASIFICARI A CONFLICTELOR

Conflictele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. În cele ce urmează ne vom raporta la
criteriile: arie socială, obiectivitate, evidenţă, nivel, rezultat al conflictului, natură intrinsecă,
sisteme /părţi implicate şi orientare.

1. Criteriul arie socială: conflicte intra şi inter-personale, grupale, naţionale

Conflictul intrapersonal cel mai frecvent este indecizia, legată de actul opţiunii voluntare,
dar şi dilema morală sau cazul de conştiinţă. Întîlnim cerinţe, nevoi şi drepturi aflate în
concurenţă; cele două pulsiuni Eros şi Thanatos; valori aflate în conflict; vinovăţia; cinstea vs.
necinstea; motivaţii în conflict, cunoscut fiind “conflictul de apropiere-evitare”. (Acest gen de
conflict intern apare atunci când un scop este şi atractiv, şi repulsiv. De ex. învăţarea conducerii
automobilului este tentantă – să te vezi la volanul unei maşini, să ai asigurată mobilitatea în
mişcare etc. – dar şi generatoare de nelinişte – te temi de accidente, de a “merge pe carosabil” în
rând cu alte maşini etc. Fiecare experienţă nouă implică un tip de conflict apropiere-evitare.)
Conflictul interpersonal apare între doi indivizi: persoane care locuiesc împreună, inclusiv
cupluri sau soţi; părinţi şi copii; vecini; patron şi angajat; client şi ofertant; specialist şi client;
profesor şi elev /student; colegi de serviciu; şef şi subordonat.
Conflictul intragrupal: în clasa de elevi, în colectivul didactic, în întreprindere; între facţiunile
unui partid politic, în familia lărgită.
Conflictul intergrupal: între grupări rasiale, etnice, politice, între bandele din oraşe sau
suburbii. Conflictul dintre grupuri va fi rezolvat tot de indivizi, rezolvarea lui depinzând de
discuţiile dintre persoanele care reprezintă grupurile.
Conflictul internaţional apare între state naţionale, blocuri de naţiuni, corporaţii ori organizaţii
internaţionale.

2. Criteriul obiectivităţii: conflictul real vs. imaginat. Conflictul nu debutează numai când
valorile sau nevoile sunt realmente şi obiectiv incompatibile sau când conflictul este manifestat
în acţiune, ci şi când una din părţi percepe existenţa lui, crede în mod eronat că se află în faţa
unui conflict.
Ex.: Cineva m-a sunat să-mi ceară cu împrumut un obiect. Mi-am dat seama că lângă el se afla
un alt amic de-al meu. Am presupus cu celălalt vrea obiectul şi m-am supărat pe el.
Multe conflicte se dezvoltă din presupunerea despre ce ar putea să se întâmple dacă sau când una
din părţi va face ceva. În mare măsură ostilitatea interpersonală este provocată de conflictele
imaginate. Percepţia nu este întotdeauna rezonabilă sau realistă.
7
3.Criteriul evidenţei: conflictul manifest şi nemanifest (subteran, de
substituţie). Morton Deutsch distinge între conflcitul subteran şi cel manifest, în termeni
medicali – „simptomul” şi „cauza”. Conflictul nemanifest este numit de el conflictul de
substituţie.

4. Criteriul nivel, utilizat de Helena Cornelius & Shoshana Faire[5]: disconfortul, incidentul,
neînţelegerea, tensiunea şi criza.
Disconfortul. Este cea mai uşoară formă a conflictului. Individul are sentimentul neclar că
ceva nu este în ordine şi este vizitat sporadic de sentimente şi gînduri vis-à-vis de situaţie.
Disconfortul poate avea o acumulare în timp sau, dimpotrivă, se poate consuma pe loc. Nefiind
limpede pentru persoana care-l trăieşte, de obicei disconfortul nu este comunicat verbal (“N-ai
scos încă nici o vorbă”).
Incidentul. Este o “furtună într-un pahar”, un conflict neprevăzut dar nu devastator. El poate
consta într-un schimb scurt şi/sau acut de cuvinte, în gesturi sau fapte supărătoare. Ecoul este de
scurtă durată, cîteva minute-zile, pe măsura prejudiciului şi /sau a memoriei afective a
individului (primaritate sau secundaritate /perseverarea afectului).
Tensiunea. Este un alt palier al deisconfortului acumulat în timp. Are loc schimbarea
(negativarea) atitudinii constant şi fără echivoc, însoţită eventual de opinii fixe. Fiecare nouă
împrejurare confirmă şi agravează această atitudine negativă. Percepţia reciprocă este alterată.
Sentimentele se negativează. Relaţia devine sursă de stres şi îngrijorare. Situaţia prezintă
potenţial exploziv.
Ä Soţul şi soţia stau la masă. El spune: “Dă-mi, te rog, sarea” “Nu-ţi mai place cum
gătesc?”, răspunde ea înţepată. Realitatea este că în ultima vreme el întîrziase de mai multe ori
de la serviciu şi ea îl suspectează de infidelitate, dar nu are nici un indiciu concret care să-i
permită să deschidă discuţia. Îşi face însă raţionamentul că soţul nu o mai iubeşte pe ea, ci pe
“cealaltă”, pe care o consideră plină de calităţi.[6]
Ä Conflict latent între doi tineri căsătoriţi, privind repartiţia rolurilor în gospodărie. Ea are
impresia că el nu face nimic, dar tot ceea ce face este să-i adreseze uneori aluzii caustice. El nu
a reacţionat încă.
Ä Vecinul de la etajul superior face des inundaţie, producând pagube şi neplăceri celui de
dedesubt. Acesta nu-i vorbeşte.

8
 4. CONSECINTLE CONFLICTELOR

Conflictul poate reprezenta atât un pericol, cât şi o oportunitate.

Însuşi cuvântul chinezesc pentru conflict sau criză este un exemplu surprinzător: el constă din 2
simboluri, unul însemnând pericol, iar celălalt oportunitate.
a) Negative
§ Produc emoţii şi sentimente negative: furie, anxietate, teamă, suferinţă şi
agresiune; resentimente, tristeţe, stress; singurătate.
§ Îmbolnăviri psihice şi organice (cardiace, gastrice, etc.)
§ Confuzie afectivă şi cognitivă.
§ Duşmani
§ Distrug relaţiile, grupurile, blochează comunicarea şi obstrucţionează rezolvarea
problemelor.
§ Conflictele nerezolvate limitează autoanaliza critică şi împiedică dezvoltarea
personală.
§ Pot distruge coeziunea şi identitatea grupului.
§ Duc la activităţi neterminate, fundături; neîndeplinirea îndatoririlor.
§ Pierderi de vieţi omeneşti.
§ Pagube materiale.
§ Risipă de timp, energie.
§ Privarea de libertate.
b) Pozitive
§ Combate stagnarea; sursă a schimbării, dezvoltării, dinamismului şi vitalitatăţii.
§ Stimulează interesul şi curiozitatea.
§ Consolidează încrederea în sine şi stima de sine.
§ Contribuie la dobîndirea experienţei.
§ Eficientizează activitatea.
§ Contribuie la dezvoltarea personală – îl incită pe individ, încurajează reflecţia
autocritică.
§ Poate promova coeziunea şi identitatea de grup.
§ Duce la o mai mare adeziune la soluţii, o mai bună calitate a deciziilor.
§ Poate stabiliza şi integra relaţiile, ajutînd la scăderea tensiunilor.
§ Poate încuraja comunicarea interpersonală şi

9
 § Intercunoaşterea: explorarea şi conştientizarea sentimentelor, nevoilor şi opiniilor
altora.
§ Încurajează examinarea problemelor şi motivarea rezolvării acestora.
§ Ar trebui să încurajeze creativitatea şi inovarea.

Transformarea conflictelor, prin natura lor negative şi distructive, în oportunităţi, şanse

de progresse poate realiza prin convertirea, reorientarea energiei conflictului în direcţii acceptate
şi utile social sau, cel puţin post factum, după manifestarea acestuia, prin valorificarea lui ca
experienţă de viaţă, ca act de învăţare cu beneficii profilactice (cum să evităm repeterea lui) sau
diagnostice, epistemice (aprofundăm înţelegerea celuilalt, a noastră înşine, a fenomenelor
psihosociale). Vom învăţa, deci, să înlocuim exclamaţia „Vai, un conflict!” cu „Un conflict! Ah,
ce ocazie!”.
Conflictele nu pot fi total distructive sau creative. O discuţie despre alegerea meniului poate duce
la o relaţie mai solidă, mulţumită comunicării mai bune şi înţelegerii fiecărei părţi de către
cealaltă; sau, invers, poate duce la întreruperea comunicării, separare şi durere pentru ambii
parteneri; în cazuri extreme, chiar la violenţă.

10
 5. CONCEPTUL DE REZOLVARE A CONFLICTELOR

A fost mai puţin studiat decît conflictul în sine, pentru care s-au elaborat teorii începînd cu
Darwin, Freud şi Marx-Engels şi terminînd cu K. Lorenz în etologie, sau cu teoriile agresivităţii.

Atâta vreme cît conflictul poate fi privit ca o “problemă” de o factură specială (psiho-
socială), rezolvarea lui este o rezolvare tipică de probleme. În sens extrem de larg, am putea
spune că rezolvarea conflictelor este orice proces care duce la rezolvarea unui
conflict. Aceasta poate include lupta (chiar violentă), judecata în instanţă, negocierea sau
discuţia şi renunţarea (abandonul).
Rezolvarea conflictului înseamnă lichidarea lui prin metode analitice, care presupun
accederea la rădăcina problemei şi obţinerea unui rezultat care este văzut de ambele părţi ca
fiind o soluţie permanentă a problemei.Este definiţia ideală. Ea optează pentru termenul exact
de “lichidare” a conflictului, în locul celor de rezolvare, încheiere, stingere, eliminare.
Rezolvarea conflictului implică cogniţia (sau gîndirea), afectivitatea (emoţiile şi
sentimentele) şi comportamentul (inclusiv comunicarea). Ea se vrea o abordare
multidisciplinară, analitică, problem-solving a conflictului, care să-i facă pe participanţi apţi de a
lucra împreună pentru lichidarea lui.
Una din premisele rezolvării conflictului este acceptarea lui, recunoaşterea prezenţei sale
universale. De fapt, nu ideea omniprezenţei conflictului este nouă (vezi-l pe Heraclit – „Totul se
naşte din lupta contrariilor şi din cea mai adîncă discordie rezultă cea mai perfectă armonie”,
vezi dialectica lui Hegel, sau chiar pe a lui Engels), ci aşezarea ei la temelia unei noi
discipline – rezolvarea conflictelor.
A ignora conflictul interuman sau a-l nega jenaţi, a-l ascunde acolo unde este exclus ca el
să nu existe, a declara demagogic că eu (sau noi) trăim într-un climat absolut steril, fără germenii
contradicţiilor, înseamnă a duce politica păguboasă a struţului, lăsînd liber conflictul să se
dezvolte malign. La nivel macrosocial, s-a văzut că mascarea deliberată a conflictului, negarea
lui publică ţin de natura regimurilor autoritare, iar cetăţenii născuţi şi crescuţi într-un astfel de
climat vor fi inevitabil marcaţi de această atitudine.

11