Sunteți pe pagina 1din 3

Terapia cognitiv-comportamentală este o combinare teoretico-metodologică fundamentată ştiinţific a

terapiei comportamentale cu terapia cognitivă, cu aplicaţii în patologie si sănătate. Termenul de terapie


cognitiv-comportamentală îşi are originile atât în domeniul psihologiei cognitive, care pune accent pe
rolul ideilor asupra comportamentului cât şi al psihologiei comportamentale cu orientarea sa riguros
centrată pe obţinerea unor performanţe. Pentru faptul ca pune un accent deosebit pe tehnicile de
restructurare atitudinală , psihoterapia cognitiv-comportamentala conţine multe elemente comune cu
psihoterapia raţional-emotivă, multe metode utilizate fiind asemănătoare. “Terapia cognitiv-
comportamentală de cuplu (CBCT) este cea mai investigată metodă de intervenţie în cuplu dintre toate
modalităţile disponibile în prezent”(Dattilio, 2010).

Abordarea cocnitiv-comportamentala care echilibreaza accentuarea cunoasterii si a


comportamentului, ca o abordare mai extinsa si mai inclusiva prin concentrarea mai
profunda asupra paternurilor interactiunii familiei. Relatiile de familie, perceptiile,
emotiile si comportramentul sunt vazute ca exercitand o influenta reciproca una asupra
alteia, astfel o interferenta cocnitiva poate evoca emotia si comportamentul, iar emotia
si comportamentul pot influenta perceptia.

Abordarea cocnitiv-comportamentala a familiilor este compatibila cu teoria sistemica


si include premisa ca membrii unei familii sunt influentati simultan si se influentiaza unul
pe celalalt. In consecinta, comportamentul unui membru al familiei declanseaza
comportamente, perceptii si emotii in ceilalti membrii care, in schimb, aleg perceptii,
comportamente si emotii reactive in membrul familiei de origine. Asa cum acest proces
se expune, volatilitatea dinamicii familiei creste, facand familia vulnerabila la spiralele
negative ale conflictului.

Terapeuţii de orientare comportamentistă au aplicat pricipiile teoriei învăţării pentru a


antrena părinţii să-şi modifice comportamentele, să înveţe cuplurile tehnici de
comunicare şi de rezolvare de probleme. Problemele de comportament sunt privite ca
fiind cauzate de patternuri disfuncţionale de întărire între părinţi şi copii, sau între soţi.

Abordarea cognitiv-comportamentală creează un echilibru între cogniţii şi


comportament, se focalizează mai mult pe patternurile de interacţiune dintre membrii
familiei şi constituie o bază pentru terapia sistemica. Relaţiile din familie, emoţiile,
cogniţiile şi comportamentul, sunt văzute ca exercitând o influenţă mutuală asupra
membrilor, aşa încât o inferenţă cognitivă poate declanşa comportamente, emoţii şi
invers, menţinând în familiile disfuncţionale o buclă de feedback.

Pe măsură ce acest proces de influenţare reciprocă se desfăşoară, se pot crea


spirale negative de conflict. Odată cu creşterea numărului de persoane implicate în
conflict, dinamica devine mai complexă, conflictul devenind mai uşor de escaladat.
Epstein şi Schlessinger, (1996) citează patru modalităţi prin care cogniţiile,
comportamentele, emoţiile membrilor familiei pot interacţiona, creând un climat instabil:
1. cogniţiile, emoţiile şi comportamentul individului privind propria familie (de ex.,
persoana care se percepe ca retrasă faţă de membrii familiei); 2. acţiunile membrilor
familiei faţă de individ; 3. acţiunile combinate (nu întotdeauna în consens) ale
membrilor faţă de individ; 4. caracteristicile relaţiilor dintre ceilalti membri ai familiei.

Beck accentuează importanţa schemei, sau a ceea ce numeşte el credinţe adânci.


Teoria cognitiv-comportamentală nu spune că procesele cognitive sunt cauza tuturor
comportamentelor din familie, dar accentuează că au un rol semnificativ în
interrelaţionarea evenimentelor, cogniţiilor, emoţiilor şi comportamentelor (Epstein,
1988). În procesul terapeutic cognitiv-comportamental, restructurarea credinţelor
distorsionate are un impact esenţial asupra schimbării comportamentelor
disfuncţionale.

Într-o familie schema cognitivă funcţionează într-un mod similar, formându-se de


fapt, schema familiei. Dattilio (1993,1998) sugerează că acestă schemă este formată
din credinţe despre familie formate de-a lungul anilor, în urma integrării interacţiunilor
dintre membri. Există două seturi de scheme: cea a familiei de origine şi cea legată de
familie în general. Ambele influenţează felul în care individul gândeşte, simte sau se
comportă în familie (credinţe despre cum ar trebui să fie relaţiile în familie, cum ar
trebui să se poarte soţii între ei, ce probleme sunt suspecte de a apare în familie şi
cum ar trebui rezolvate, ce responsabilităţi ar trebui să aibă fiecare membru, distribuţia
rolurilor, ce costuri şi beneficii ar trebui să se obţina în urma mariajului, etc).
Se deduce că este foarte important rolul familiei de origine a fiecărui partener în
modelarea schemei familiei curente. Această schemă devine subiect al schimbării în
functie de apariţia unor evenimente de viaţă semnificative (moarte, divorţ) sau în
funcţie de rutina zilnică.