Student: Popa Andrei

Grupa 11, seria B, MG II

Genul Vibrio

Familia Vibrionaceae cuprinde:

 genul Vibrio,
 genurile Aeromonas şi Plesiomonas, mai rar întâlnite în patologia umană.
bgn, de formă încurbată, mobili, aerobi şi facultativ anaerobi, nesporulaţi, oxidazo-pozitivi, care
fermentează glucoza de obicei fără producere de gaz şi reduc nitraţii la nitriţi (excepţie V.
metschikovii).

Semnificaţie clinic

Epidemiile de holeră produse de V.holerae au o importanţă istorică deosebită, holera fiind

astăzi o boală prezentă în diverse regiuni ale globului sub formă endemică.
Alte specii de Vibrio produc infecţii extraintestinale, de la infecţii ale pielii, până la
septicemii foarte grave.

Habitat,morfologie, caractere generale

A fost izolat din materiile fecale ale bolnavilor şi purtătorilor sănătoşi;. supravieţuieşte
timp îndelungat în apele poluate şi pe obiectele contaminate.
Bacili gram negativi foarte mobil, cu aspect caracteristic de virgulă, fapt datorat unui
flagel polar. Creşte pe medii de cultură selective, suplimentate cu săruri biliare. Posedă LPS -O
care conferă specificitate serologică de grup.
Se cunosc cel puţin 139 grupe O. Grupele O1 şi O139 sunt asociate holerei epidemice iar
grupele non O1/non O139 sunt responsabile de afecţiuni holeriforme neepidemice. Serogrupul
O1 se subâmparte în 3 subtipuri (Ogawa, Inaba şi Hikoshima)
două biotipuri (clasic şi El Tor).
Student: Popa Andrei
Grupa 11, seria B, MG II
La nivelul flagelului polar se găseşte antigenul H ce induce apariţia de anticorpi care însă
nu au rol protector.

Factori de virulenţă

Secretă factori enzimatici care le permit accesul la celulele enterale, în ciuda stratului de
mucus existent la acest nivel. Cel mai important factor de patogenitate este reprezentat de
enterotoxina vibrionului holeric.
Enterotoxina este de natură proteică, formată din două subunităţi: A şi B. Cele 5 molecule
ale subunităţii B se fixează pe gangliozidul de pe suprafaţa enterocitelor.
Doar subunitatea A penetrează în celulă, activând la acest nivel adenilatciclaza celulară.
Creşterea secreţiei de AMP ciclic intracelular va determina o excreţie exagerată de ioni de Cl.
Apa şi electoliţii (Na şi K) sunt astfel antrenaţi în lumenul intestinal, datorită dezechilibrului
ionic creat. Consecinţa o reprezintă o deshidratare extracelulară intensă cu hemoconcentraţie, şoc
hipovolemic şi acidoză metabolică.
Enterotoxina holerică este asemănătoare din punct de vedere imunologic şi funcţional
celei secretate de E.coli.

Patogenie

Holera este o toxiinfecţie alimentară acută, caracteristică omului.

Nu este o infecţie invazivă. Vibrionii nu difuzează în sânge, ci rămân în intestin unde se
ataşează de microvilii de la nivelul epiteliului ciliat. La acest nivel se multiplică şi eliberează
mucinaze, endo- şi enterotoxina.
Evoluţia bolii este diferită de la un pacient la altul. Astfel, unii prezintă o simplă boală
diareică, cu evoluţie favorabilă, chiar în lipsa tratamentului, pe când alţii prezintă forme grave,
cu deshidratare masivă, urmată de exitus.
În evoluţia bolii pot fi individualizate două etape:
Vibrionii sunt introduşi în organism pe cale digestivă, fie prin alimente, fie pe calea
mâinilor murdare. Cei care supravieţuiesc acidităţii gastrice trec în intestinul gros, unde are loc
secreţia enterotoxinei. Această interval corespunde perioadei de incubaţie, care poate dura de la
câteva ore, la câteva zile.
Urmează o pierdere lichidiană masivă, care poate atinge până la 1 litru/oră, cu scaune
apoase ce conţin debriuri mucose (scaune riziforme).
Imunitatea instalată după boală este de scurtă durată, de tip umoral.Prezenţa anticorpilor
antitoxici nu conferă protecţie.
Student: Popa Andrei
Grupa 11, seria B, MG II

Simptomatologia clinică, epidemiologie

După o perioadă de incubaţie de 1-4 zile, boala debutează brutal cu: greţuri, vărsături,
scaune diareice cu aspect caracteristic însoţite de crampe abdominale. Decesul poate surveni prin
deshidratare masivă cu colaps circulator şi anurie, sau prin sindrom septic.
Este o afecţiune răspândită frecvent în India, Indonezia, Iran, Irak, Africa şi America de
Sud.
Transmiterea se realizează pe cale digestivă, prin alimente, sau ape contaminate cu
dejecte. Sursa de infecţie este reprezentată cel mai frecvent de bolnavii care prezintă forme
inaparente sau minore de boală.

Tratament

Constă în rehidratarea masivă a bolnavului şi antibioterapie. De elecţie este tratamentul

cu tetraciclină (doxiclină) sau cotrimoxazole. Întrucât în anumite zone geografice s-a remarcat
instalarea rezistenţei la tetraciclină, se impune efectuarea antibiogramei.
Profilaxia bolii este nespecifică şi constă în respectarea măsurilor de igienă individuală şi
colectivă. Aceste măsuri sunt însă deseori greu de respectat în ţări cu un statut socio-economic
scăzut.
Profilaxia specifică se face prin vaccinare în zonele endemice şi este de durată scurtă.
produce gastroenterite acute, cu vărsături, crampe abdominale, scaune diareice, uneori
sanguinolente, manifestate fie sporadic, fie în epidemii, după consumul de animale marine ( în
special peşte crud, stridii, crabi). De asemenea produce şi infecţii extraenterale, infecţii ale
plăgilor, otite, conjunctivite.
Factorii de virulenţă ai acestei specii sunt reprezentaţi de producerea unei hemolizine şi a
ureazei. Posedă 13 antigene O şi 60 antigene capsulare K. Nu secretă enterotoxina.
Diagnosticul de laborator este bacteriologic şi se bazează pe izolarea germenilor din
materiile fecale şi alte produse patologice. Creşte pe medii hiperclorurate (NaCl 6%), iar pe
mediu TCBS dezvoltă colonii galben-verzui. Oxidaza este pozitivă. Identificarea se face pe baza
testelor biochimice.
Cauzează septicemii şi suprainfecţii ale plăgilor cutanate care progresează rapid şi au un
sfârşit fatal. Netratată, infecţia cutanată evoluează spre eritem vezicular şi bulos, urmat de
necroză.
Consumul de stridii, moluşte şi crustacee reprezintă sursa de producere a infecţiei
sistemice, însă spre deosebire de celelalte specii boala apare de regulă la persoanele cu suferinţă
hepatică preexistentă.
Student: Popa Andrei
Grupa 11, seria B, MG II
Conform ultimelor date din literatură V. vulnificus este încadrat sub denumire de
Beneckia vulnifica.
Diagnosticul se bazează pe izolarea vibrionului din sânge şi puroi.Pe mediu TCBS
produce colonii albastre-verzui, iar spre deosebire de ceilalţi vibrioni fermentează lactoza. Se
identifică pe baza caracterelor biochimice.
Este necesară testarea sensibilităţii sale la agenţii antimicrobieni deoarece V. vulnificus
este în mod natural rezistent la colistin şi sensibil la carbenicilină, ceea ce-l deosebeşte de ceilalţi
vibrioni din acelaşi grup biochimic.

Bibliografie

http://muhaz.org/genul-vibrio-familia-vibrionaceae-cuprinde.html