Energia întunecată

Înainte de anul 1998 lucrurile păreau să fie clare. Universul nostru se află în expansiune, așa cum o
demonstrase strălucit Edwin Hubble, încă din anii 1920. Privind către viitorul Universului, comunitatea
științifică era în bună măsură de acord cu ipoteza conform căreia, sub acțiunea gravitației, această
expansiune va încetini în timp, după care va începe un proces de contracție a Universului. Dar, așa cum
se întâmplă adesea în știință, această ipoteză larg acceptată avea să primească o lovitură decisivă.

Pe la începutul anilor 1990, două echipe de cercetători au încercat să determine această încetinire a
vitezei de expansiune a Universului. Prima echipă, numită Supernova Cosmology Project, era condusă de
către Saul Perlmutter, de la Lawrence Berkeley National Laboratory, iar cea de-a doua, High-Z Supernova
Search, era condusă de către Brian Schmidt, de la Australian National University și de către Adam Riess,
de la Space Telescope Science Institute. Ambele echipe și-au îndreptat atenția către un anumit tip de
supernove: cele de tip Ia.

maxresdefault

Supernovele de acest tip sunt adevărate jaloane în Univers, cu ajutorul cărora pot fi deteminate
distanțele până la galaxiile foarte îndepărtate. Ele se produc în sistemele stelare binare în care una
dintre componente este o pitică albă, care atrage o parte din materia astrului companion. La un moment
precis, atunci când masa piticei albe atinge 1,38 mase solare, aceasta „explodează” transformându-se
într-o supernovă.

Aspectul cel mai interesant, legat de subiectul nostru, constă în faptul că luminozitatea lor este foarte
bine determinată și aceste supernove pot fi luate ca surse etalon de lumină. Din momentul în care
cunoaștem luminozitatea absolută a unui obiect este ușor să determinăm distanța până la el.

Acum cred că este ușor de înțeles de ce ambele echipe s-au bazat pe măsurători asupra supernovele de
tip Ia. Cu ajutorul lor se pot măsura cu precizie distanțe în Univers. Dacă vom cupla aceste date cu viteza
de îndepărtare de noi, măsurată pe baza deplasării spre roșu, putem evalua evoluția în timp a vitezei de
expansiune a Universului.
În ianuarie 1998 echipa Supernova Cosmology Project a anunțat, în cadrul unei conferințe de presă
organizate la Washington, că, în urma măsurătorilor asupra a 40 de supernove de tip Ia s-a ajuns la
concluzia că asistăm la o expansiune a Universului accelerată. Un rezultat de-a dreptul surprinzător
pentru acea vreme și, din acest motiv a fost primit cu o oarecare neîncredere.

În februarie 1998, cea de-a doua echipă, High-Z Supernova Search, a anunțat că a obținut rezultate
similare cu cele date publicității în ianuarie de către Supernova Cosmology Project: asistăm la o
expansiune accelerată a Universului. Din acest moment lucrurile au devenit clare și foarte greu de
contestat.

Ceva, o forță teribil de misterioasă, face ca expansiunea Universului, în loc să încetinească (așa cum era
de așteptat), este accelerată! Un adevărat cutremur în lumea cosmologilor, dar, așa cum se întâmplă
mereu în știință, faptele au întâietate în fața unor idei puternic înrădăcinate în mintea oamenilor de
știință.

Ipoteze contradictorii

Ar putea exista mai multe explicații pentru această comportare stranie a Universului. Prima ne este
oferită de însuși Einstein. Deși am mai vorbit și cu alte ocazii despre ceea ce el considera că a fost „cea
mai mare greșeală” a sa, cred că este bine să ne reamintim despre ce este vorba.

În 1915 Einstein publica o ecuație fundamentală pentru descrierea Universului și a evoluției sale. Numită
tehnic, „ecuația de câmp”, aceasta descria gravitația ca fiind rezultatul curbării spațiu-timpului în
prezența materiei și energiei. Atunci când Einstein a aplicat această ecuație la scara întregului Univers a
obținut un rezultat cu care nu putea fi de acord. Universul acesteia era unul dinamic, în timp ce Einstein
pleca de la ideea unui Univers staționar.

Pentru a face ca ecuația sa să descrie Universul pe care și-l imagina, Einstein a introdus, artificial, un
termen suplimentar, care poartă numele de constantă cosmologică, notată cu lambda. Mai apoi, după
ce ipoteza de la care plecase a fost infirmată prin observațiile lui Edwin Hubble, care demonstrau
expansiunea Universului, Einstein avea să spună că această constantă lambda este „cea mai mare
greșeală” a vieții lui.
Ei bine, concluziile observațiilor asupra supernovelor de tip Ia, care ne arată imaginea unui Univers aflat
în expansiune accelerată, vin să arate că regretul lui Einstein era unul neîntemeiat. Constanta
cosmologică, lambda, își merită locul în ecuația care descrie evoluția Universului. Putem interpreta
această constantă ca fiind o proprietate a însuși spațiu-timpului. Este ceea ce se numește „energia
vidului”, care se manifestă, la scara foarte mare a Universului, ca o forță antigravitațională.

Deoarece avem de-a face cu o proprietate intrinsecă a spațiu-timpului, densitatea de energie a vidului
este constantă în timp și spațiu. Trebuie să mai remarcăm că datorită expansiunii Universului, datorită
„diluării” materiei și energiei din Univers, forța gravitațională tinde să scadă. Din acest motiv, o dată cu
trecerea timpului, contribuția energiei vidului (altfel spus: a constantei cosmologice lambda) la
expansiunea Universului devine din ce în ce mai importantă. De aici rezultă fenomenul la care asistăm
acum: o expansiune accelerată a Universului.

Toate bune și frumoase, numai că… din păcate nu s-a găsit, cel puțin deocamdată, o explicație pentru
constanta cosmologică și nimeni nu a putut explica de ce aceasta are valoarea pe care o putem
determina pe baza observațiilor. Această energie a vidului este tocmai „energia întunecată”, și
reprezintă circa 68,3% din Univers.