JANE FALLON

DULCEA MEA
RĂZBUNARE
Original: My Sweet Revenge (2017)

Traducere din engleză de:

OANA DUȘMĂNESCU

virtual-project.eu

2018
VP - 2
 PARTEA ÎNTÂI

1.

Paula

Vreau să-l fac pe soțul meu să se îndrăgostească din nou de mine.

Să vă explic. Acesta nu este un exercițiu inspirat de gloriosul
matriarhat din anii ’50.
N-am citit niciun articol din revistele pentru babe, gen „Douăzeci de
metode prin care să-ți păstrezi bărbatul”. Nimic n-ar putea fi mai departe
de adevăr.
Vreau să se îndrăgostească din nou de mine pentru ca, atunci când o
să-l pun să dispară dracului din viața mea, să-l usture. Sau măcar să
priceapă ce i se întâmplă. Să nu-și spună, pur și simplu: „A, ce bine!”
Vreau să-l doară!
*
Robert stă la masă în bucătărie în timp ce eu gătesc. Cu un aer absent.
Cu nasul în telefon. Tastând repede cu degetele mari, ca un adolescent.
Probabil că-i scrie ei. El habar nu are că eu știu. Pare același tip
dintotdeauna. Tipul care ieri era soțul meu, bărbatul cu care am fost
măritată vreme de optsprezece ani. Astăzi e omul care-și înșală soția. Mă
trezesc holbându-mă la el, încercând să văd dacă-l dă ceva de gol. Cum
de nu mi-am dat seama? Ridică privirea și zâmbește.
— Ce-i? Ce-am făcut?
Vorbește și ferește de mine discret ecranul mobilului; probabil că nici
nu-și dă seama că face asta. Încerc să-i zâmbesc și eu.
— Nimic. Mă gândeam doar…
El ia sticla, îmi reumple paharul, apoi pe al lui. Acesta a fost
dintotdeauna ritualul nostru de câte ori e acasă seara. Eu mă agit
pregătind cina, în timp ce el se cocoață pe un scaun și-mi povestește

VP - 3
despre ce s-a mai întâmplat pe la muncă. Dar zilele astea are mai
degrabă chef să stea cu un ochi în telefon și să-mi acorde doar jumătate
din atenția sa. Măcar acum știu de ce.
— Periculos, spune el acum. Prea multă gândire n-a făcut nimănui prea
bine.
Râd forțat.
— Ah, ce noroc atunci că n-o fac prea des. De fapt, încercam să mă
hotărăsc dacă să fac orez sau piure, deci chiar era o chestiune de viață și
de moarte.
— Surprinde-mă. Vrei să te ajut?
Îi fac semn că nu. Ultimul lucru pe care l-aș suporta e să ne jucăm de-a
familia fericită. E prea curând.
Sare de pe scaun, cu paharul într-o mână și cu telefonul în cealaltă.
— Atunci mă duc să fac un duș.
— Nu sta prea mult, spun eu. I-am promis Georgiei că mâncăm
devreme. Trebuie să se vadă cu Eliza la 19:30.
— Zece minute, zice el, iar eu trebuie să mă abțin să-l întreb la ce-i
trebuie telefonul, dacă face doar un duș scurt.
*
Telefonul l-a dat de gol, apropo. Acest vechi clișeu. N-am tras cu
ochiul. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să trag cu ochiul. Nici măcar
nu m-am obosit vreodată să-i cer parola pentru că n-o folosește
niciodată, doar își trece degetul peste buton ca să-i citească amprenta.
Deci, pur și simplu, a fost noroc chior că am văzut ce am văzut. Dis-de-
dimineață, înainte să plece la studio – amețit de trezirea bruscă – l-a
lăsat pe blat când s-a dus să se îmbrace. Eu mă trezesc întotdeauna în
același timp cu el în zilele în care se duce la studio, chiar dacă trebuie să
iasă din casă la 6. Sunt destul de sigură că nici nu-mi dădusem seama că
există ora 5:15 dimineața până când alarma n-a început să sune, într-o
bună zi. Îmi place să-i țin de urât în timp ce-și mănâncă micul dejun. Să-l
sărut la despărțire când pleacă. Niciunul dintre noi nu funcționează total
la ora aceea, deci pot doar să presupun că nu s-a gândit că nu e bine să-și
lase telefonul la vedere.
Eu nici măcar nu l-am observat. Dar apoi a bâzâit, semn că a primit un
mesaj, iar eu m-am uitat fără să mă gândesc. Cuvintele „Te iubesc” mi-au

VP - 4
atras atenția, la fel ca numele de sus. Saskia. Fără să-mi dau seama ce
fac, l-am înșfăcat repede, înainte ca mesajul să dispară și să nu-mi mai
fie niciodată la îndemână.

Doamne! Era gata să fim prinși aseară! MULT PREA riscant!

Sper că Paula a crezut-o!!! Nu m-am simțit prea bine c-am fost
nevoită s-o mint în față! Te iubesc xxx

*
M-am holbat șocată la ecran, am apăsat câteva taste, sperând că pot
accesa în mod miraculos întreaga conversație, dar n-aveam nicio
speranță. L-am auzit pe Robert învârtindu-se prin dormitor, știind că se va
întoarce din clipă-n clipă. Am memorat mesajul și am aruncat telefonul la
loc pe blat când i-am auzit pașii pe hol, prefăcându-mă fascinată de ceva
din sertarul cu tacâmuri.
Și-a depistat mobilul care zăcea pe blat. Mi s-a părut mie sau chipul i-a
fost străbătut de o mică expresie de teamă? Am încercat să mă port
firesc, nu voiam să mă dau de gol că văzusem mesajul. L-a luat și l-a pus
în buzunar, fără să se uite la ecran.
Îmi doream foarte mult să-i zic câteva chiar în clipa în care iese pe ușă.
Sau să-l pocnesc. De fapt da, câțiva pumni m-ar fi făcut să mă simt mult
mai bine. Dar din fericire m-am stăpânit. Știam că trebuie să rumeg ceea
ce văzusem. Trebuia să mă asigur că nu există nicio explicație
nevinovată înainte de a o apuca pe o cale fără întoarcere.
Acum revine vioi în bucătărie, proaspăt dușat, mirosind ca un soi de
fruct chimic și îmbrăcat cu niște pantaloni vechi de alergat și un tricou
lălâu. Îmi pun un zâmbet fals pe chip.
— Vrei s-o strigi tu pe Georgia? Cinci minute.
— Sigur. Miroase senzațional.
Surâd extatic. Slavă Cerului pentru cursurile de actorie. Din păcate, n-
am urmat niciun curs numit „Cum să-ți convingi soțul că totul e-n regulă
când tu, de fapt, îți dorești să-l înjunghii cu o furculiță”. Să-mi aduceți
aminte. Dacă devin vreodată profesoară de actorie, asta va fi prima temă
pe care o voi da elevilor mei.
— E doar un chilii.

VP - 5
 Robert iese încet și-l aud strigându-i Georgiei că e gata cina. Știu că,
mai presus de orice, nu trebuie să mă dau de gol în fața fiicei noastre, așa
că-ncerc să-mi potolesc agitația și să mă autoconving că totul e drept pe
lume.
Mă strădui din răsputeri să nu plâng. Scot dopul unei sticle de vin roșu
și-mi torn un alt pahar. Când Georgia dă buzna pe ușă, cu geanta plină de
cărțile de care are nevoie pentru recapitularea de la prietena ei, stau lângă
blat sorbind din vin de parcă n-aș avea nicio grijă pe lume.
— Vrei un pahar? zic eu, știind deja răspunsul.
Georgia se strâmbă de parcă i-aș fi oferit pipi de pisică.
— Bleah. De ce n-ai niciodată vin alb? Sau vodcă?
— Pentru că atunci ai accepta când ți-aș oferi ceva de băut.
Ea izbucnește-n râs.
— Nu-i nimic. Fac Jägerbombs ieftine la Vogue în seara asta. Pot să
mă fac praf mai târziu.
— George… spun eu, dar ea mă-ntrerupe.
— Glumesc!
— Sper.
— Serios… e absint, de fapt.
— Foarte amuzant.
Se apleacă peste mine și mă sărută pe cap exact când intră Robert,
fără nicio grijă.
— O-o. Ce-ai mai făcut? spune el.
Vechea lui glumă: vezi Doamne, orice semn de afecțiune din partea
adolescentei noastre e un fel de a-și cere scuze.
Georgia râde și-și ciufulește părul, așezându-se la cină. Mă înclin și-i
umplu paharul lui Robert.

2.

Nu sunt răzbunătoare din fire. Parțial pentru că sunt prea leneșă. Să te

răzbuni cere efort. Dar n-am fost niciodată genul care să petreacă ore
întregi complotând cum să i-o întorc colegului de birou pentru că n-o
contrazice pe șefa când aceasta îl laudă pentru ceva ce am făcut eu.
VP - 6
Asta a sunat de parcă aș avea o supercarieră, unde colegii rivali sunt
angajați într-o luptă acerbă pentru supremație, croindu-și cu ghearele
drumul către vârf, aruncându-se reciproc la pământ și călcându-i în
picioare pe cei slabi. La drept vorbind, eu lucrez într-o patiserie. Ah, ce
glumă bună! Grasa lucrează la magazinul cu prăjituri. Citesc asta pe
chipurile oamenilor când le-o spun. Pariez că mor cu toții de nerăbdare să
mă întrebe dacă sunt plătită în produse sau dacă meseria mea e cea de
degustător-șef. Ca să fie clar, eu stau la vânzare, nu la bucătărie. Fac
cafele la mașina noastră elegantă, încălzesc panini și pateuri, încasez
banii.
Dar de data asta Robert mă scosese din minți. Știu că poate fi egoist.
Are tendința de a se lua prea tare în serios, pe sine și slujba pe care o are.
Și știu că ne-am înstrăinat puțin în ultima vreme. Ne înțelegem bine în
continuare, dar el nu-mi mai împărtășește lumea în care trăiește. Înainte
venea seara acasă și parcurgeam împreună replicile pentru următoarele
câteva zile, râzând de întorsăturile caraghioase pe care le lua scenariul.
Sau mă regala cu povești de la studio, la un pahar de Merlot. Nu mă
întreba niciodată prea multe despre ce am făcut eu în ziua respectivă –
probabil pentru că mie nu mi se-ntâmplă nimic notabil – dar poveștile lui
despre ceilalți actori, despre machieuzele incompetente și despre
producători băgăcioși mă distrau atât de mult, încât nici nu mă deranja.
Fiindcă întotdeauna am crezut că, în sinea lui, ține la mine. Doar că avea o
slujbă care-l presa enorm și pentru care își făcea atâtea griji.
N-aș fi crezut într-un milion de ani că mă înșală. De fapt, nu e adevărat.
M-am mai întrebat, din când în când, în ultimii câțiva ani. Doar așa, „cum
ar fi să…?”, când îmi spunea că lucrează până târziu sau că filmează în
deplasare. Dar am alungat întotdeauna acest gând. Îmi spuneam să nu
fiu paranoică. Și dacă mi-aș fi permis să cred că poate fi adevărat, nu m-
aș fi gândit în ruptul capului că e vorba de Saskia.
*
Robert și cu mine suntem împreună de douăzeci de ani. Ne-am întâlnit
la școala de actorie, amândoi având visuri mari despre carierele stelare
care ne așteptau, fără îndoială, în ciuda statisticilor care spuneau cu totul
altceva. Cred că am citit odată că nouăzeci și nouă la sută dintre actori
nu-și găsesc de lucru. Și nici nu luam în calcul faptul că doar vreo cinci

VP - 7
oameni vor ajunge la un rol principal pe ITV. Dar asta nu oprea pe nimeni
din anul nostru de la North London School of Speech and Drama să
creadă că eram meniți să devenim viitoarele vedete.
Dintre colegii noștri, numai Robert și alți patru sunt cei despre care veți
auzi vreodată. Una pentru că s-a dus la Hollywood și a devenit noua divă
ingenuă a cinematografiei, pentru vreo cinci minute. Ne-a dat cu asta
peste nas fără milă, până când a rămas fără muncă. Acum vorbește cu
un accent ciudat american și apare din când în când în presa britanică,
povestind despre noua sa obsesie în privința ventuzelor sau a meditației
tantrice ori despre proprietățile vindecătoare ale legumelor crucifere, deși
a dispărut de pe ecran de atâta vreme, încât nimeni nu-și mai amintește
cu adevărat cine e.
Alți doi au cariere respectabile în teatru, iar cel de-al patrulea face 15
ani de închisoare pentru fraudă.
Din punct de vedere financiar, Robert are, probabil, cea mai de succes
poveste.
Acum cinci ani a devenit actor în serialul dramatic de joi seara
Fermierul Giles. Din păcate, el nu este fermierul Giles, care, alături de soție
și de cei trei copii ai lor, este inima serialului, ci personajul secundar
Hargreaves, vecinul de treabă al fermierului Giles.
Saskia, apropo, este Melody Hargreaves. Soția grijulie, dar sexy, a
vecinului cumsecade. Soția de pe ecran a lui Robert. O femeie pe care el
o ura de ani întregi.
Cu redifuzările și cu nenumăratele vânzări ale serialului în străinătate –
americanii, mai ales, adoră scenele bucolice care nu seamănă cu niciun
loc pe care l-am văzut eu vreodată – Robert câștigă o mică avere. Dar ar
renunța bucuros ca să câștige laudele și respectul de care se bucură unul
dintre cei doi colegi de-ai noștri care joacă pe scenă, chiar dacă ei nu au
conturi bancare nici pe departe la fel de grase ca ale lui.
Dar n-ar recunoaște asta niciodată.
Avem – nu, greșesc – aveam o viață bună, noi trei. Eu, Robert și fiica
noastră în vârstă de șaptesprezece ani, Georgia.
Până acum.
*

VP - 8
 Când am terminat colegiul, ne-am mutat împreună într-o cameră
înghesuită din Finsbury Park și am încercat să ne găsim ceva de lucru,
căutând audiții pe internet și acceptând orice ofertă neremunerată care ni
se ivea. Treptat, Robert a început să primească niște roluri, ici-colo. A
ajuns să aibă un agent. Directorii de casting au început să-l cunoască.
Când m-am pomenit gravidă cu Georgia, părea că singurul lucru firesc de
făcut – așa cum a pus Robert problema – era ca el să muncească și să-și
clădească o carieră, în tip ce eu urma să am grijă de copil. Apoi, după ce
el își va fi găsit drumul, putea să ia o pauză, să devină casnic, ca să-mi
urmez și eu visul. Deși eram îngrijorată că rămân în urmă, chestia asta
avea sens chiar și pentru mine. Și, dacă e să fiu sinceră, visam să fiu
aceea care să aibă grijă de fiica noastră. Doar că nu mă așteptasem s-o
aduc pe lume atât de devreme.
În orice caz, sunt sigură că vă dați cu toții seama încotro se îndreaptă
povestea.
Anii s-au scurs și Robert n-a simțit niciodată că e momentul potrivit să
stea pe bară. Când Georgia a împlinit șapte ani am încercat, cu emoții, să
testez apele. Dar fără experiență, fără agent, fără nimic în CV în afara
îngrijirii copilului și un pic de muncă funcționărească atunci când am avut
nevoie de bani, nu puteam nici să vorbesc cu cineva la telefon, darămite
să pot intra pe ușa cuiva. Dacă aș fi fost pregătită să plec departe de
casă pentru un angajament neplătit, să joc într-un spectacol cu un singur
actor, în fața a trei oameni deasupra unei cârciumi la dracu-n praznic,
poate că mi-aș fi croit drum în lumea artistică. Dar trecusem bine de
treizeci de ani și aveam o fiică aproape adolescentă, care avea nevoie de
mama ei. În plus, Robert întotdeauna spunea că pentru el e important ca
lucrurile să fie stabile acasă, să nu-l tulbure nimic. Asta însemna că nu
trebuia să ne facem griji pentru detaliile obișnuite ale vieții noastre de zi
cu zi. Asta îi permitea lui să strălucească.
Da, m-ați înțeles corect. Așa a spus, că asta îi permite lui să
strălucească.
Cumva, asta a fost tot. Asta era viața noastră. Robert putea obține
orice slujbă, putea lucra după orice orar ciudat la mare distanță, pentru că
știa că acasă totul era în ordine.

VP - 9
 Apoi a primit rolul din Fermierul Giles, ceea ce a însemnat că zece luni
și jumătate din an cât filmau el era blocat, împărțindu-și timpul între
studioul din vestul Londrei și locațiile din Oxfordshire. Iar eu am aruncat
toate fotografiile lucioase cu care încă-i asaltam pe directorii de casting
(fotografii care nu mai erau conforme cu realitatea) și am acceptat slujba
de la cafenea.
Nu era nevoie de calificări. El a devenit o mică vedetă de televiziune,
sau cel puțin un chip ușor de recunoscut. Eu am devenit o persoană care
muncește într-o patiserie pentru că programul se potrivește cu dorința
mea de a fi acasă când Georgia se întoarce de la școală.
Îmi imaginez că aveți întrebări. Eu aș avea. De pildă, de ce o femeie
inteligentă, independentă ca mine ar accepta un astfel de aranjament?
Singurul răspuns pe care-l am e că l-am iubit pe Robert și că aveam
încredere că va veni și șansa mea. Și am crezut că vorbește serios când a
propus asta. Nu cred că se gândea să mă păcălească. Doar mai târziu,
când a început să se bucure de cariera lui, când nu mai voia să renunțe
nici măcar pentru câteva luni, când a început să-și facă griji că, dacă
refuză roluri, s-ar putea să nu mai primească nicio ofertă, atunci de-abia
s-a răzgândit. Și presupun c-aș fi putut să insist.
Să pun piciorul în prag și să refuz să mai spăl vreun rând de
echipament de sală până ar fi fost de acord să ia o pauză. Dar adevărul e
că atunci nu mai credeam c-o să-mi găsesc de lucru. Și gândul că-l voi
vedea pe Robert refuzând vreun rol ideal doar ca să stea acasă și să vadă
cum eu ratez fiecare audiție era pur și simplu prea umilitor.
Și pentru că nu mi-am imaginat niciodată că mi-o va scoate pe nas.
*
Seara e agonie pură. Încerc să mă prefac în fața lui Robert că totul e în
regulă în timp ce mă gândesc la ce am de făcut. Nu mă ajută deloc că
Georgia pleacă în clipa în care cina ia sfârșit, cu promisiunea că va fi
acasă cel mai târziu la ora 11:00. Nu are nicio apăsare.
Dacă Robert știe că i-am aflat secretul, are grijă să nu arate asta.
— Saskia a apărut azi cu două ore întârziere, îmi spune el cât stăm
împreună, în living.

VP - 10
 Caut disperată prin meniul Sky ceva care să-mi distragă atenția și care
să-nsemne că nu trebuie să ne petrecem seara conversând. Aproape că
mă înec cu băutura când îl aud pomenindu-i numele.
— Doamne, zic eu.
Cum aș reacționa de obicei? Brusc, parcă nu mai știu cum să mă
comport normal.
— A certat-o cineva?
Purtarea necuviincioasă a Saskiei e unul dintre subiectele lui preferate.
Și, ca să fiu sinceră, și eu aș fi supărată în locul lui. Deși acum îmi dau
seama că, probabil, nu e supărat deloc. E doar praf în ochi.
— Sigur că nu, oftează el. Pentru că nimeni nu rezistă lacrimilor și
amenințărilor că-și dă demisia.
Deși Robert susține că n-o poate suporta pe Saskia, trăiește oarecum
în teroare la gândul că ea s-ar putea hotărî să iasă din serial. El e foarte
conștient de faptul că show-ul n-ar putea supraviețui fără fermierul Giles,
dar ar putea merge mai departe bine-mersi dacă vecinii acestuia s-ar
muta și ar fi înlocuiți.
— Probabil o vor da afară în cele din urmă, spun eu și simt o mică
satisfacție când îi văd mutra panicată. Ah, ia uite, un nou serial pe BBC2
diseară. Trouble în Paradise. Nu te-ai dus la audiție pentru el?
Știu foarte bine că s-a dus și că a fost afectat când nu a obținut rolul.
— Hai să nu ne uităm, mormăie el. Trebuie să existe ceva mai bun de
văzut.
Robert urăște să se uite la serialele pe care le-a ratat. E și mai rău dacă
actorul care a primit rolul e acoperit de laude sau, Doamne ferește, e
nominalizat la vreun premiu.
Presupune, pur și simplu, c-ar fi beneficiat de același gen de atenție
dac-ar fi căpătat rolul. Nici nu-i trece prin minte că poate interpretarea lui
n-a fost la fel de convingătoare.
— Nu, ăsta pare ceva bun, spun eu, apăsând butonul ca să mă uit la
serial.
Fac eforturi enorme să mă prefac absorbită de film preț de o oră și
jumătate. Dar e mai bine decât să fiu nevoită să fac conversație.
Mă duc la culcare cât pot de devreme, dar nu pot dormi deloc,
copleșită de gânduri. Ce înseamnă mesajul acela? Ce s-a întâmplat de-o

VP - 11
face pe Saskia să simtă că sunt aproape de a fi prinși? Prinși făcând ce
anume? (Da, da, știu). Mă gândesc la ce s-a întâmplat în trecut. Aseară l-
am sunat pe Robert să-l întreb pe la ce oră crede că se va-ntoarce acasă.
Ziua de lucru se încheie la 19:00, dar actorii sunt liberi să plece când își
termină de filmat scena. Mi-a răspuns o femeie. Saskia, presupun acum.
Aproape uitasem, fusese un eveniment nesemnificativ. Robert trebuie să-
și lase tot timpul telefonul undeva când se duce să filmeze. Nimeni nu
vrea să fie idiotul care strică o dublă bună din cauza unui sunet de apel
ironic, cu un cântec din anii optzeci, care explodează brusc în mijlocul
unei scene.
Am vorbit cu nenumărați oameni de-a lungul anilor, care au răspuns în
numele lui. N-am întrebat cum o cheamă. De ce-aș fi făcut asta?
— Telefonul lui Robert Westmore, a zis ea când a răspuns.
Îmi amintesc că m-am simțit ca o sadică pentru că mi-am sunat soțul
la muncă ca să-l întreb la ce oră vrea să ia cina.
— Ah, bună. Sunt Paula, soția lui Robert.
Mi-aduc aminte că a spus „Bună!” într-un fel foarte prietenos.
— Nu e nimic important. Mă întrebam doar la ce oră termină în seara
asta. Poate îi transmiți tu să mă sune când are un moment liber?
— Nicio problemă, Paula, a zis ea.
Douăzeci de minute mai târziu, m-a sunat. Poate puțin agasat, dar așa
e el deseori dacă vorbim când e la muncă. A zis că vor sta peste program
puțin, dar că ar trebui să ajungă acasă pe la 21:15, cel mai târziu. O
conversație normală, de rutină.
În cele din urmă, a ajuns acasă la 21:00. Nimic din înfățișarea sau din
purtarea lui nu-l trăda că ar fi făcut altceva decât să fi muncit. Nu avea
nici ruj pe guler, nimic altceva din categoria asta. S-a dus la etaj să facă
un duș, dar asta face de obicei. Se comporta normal, ca de obicei. Ceea
ce mă face să cred că purtarea lui normală și obișnuită e cea a unui
bărbat care are o aventură.
*
După ce a plecat azi-de-dimineață, am pornit computerul și am căutat-
o pe Google pe Saskia Sherbourne. Desigur, știu deja cum arată, dar
acum am văzut sute de poze sofisticate cu ea pe covorul roșu sau la
ieșiri nocturne fițoase. Lucrul care mă enerva cel mai tare era cât de

VP - 12
încântată era de felul în care arată. Acel rânjet care spunea „o, da, credeți
că sunt atrăgătoare”. Mă făcea să-mi doresc s-o pocnesc. Desigur, ea e
subțirică, aproape subnutrită.
Dar are înfățișarea aceea cu față rotundă, cu decolteu proeminent,
genul care – din fericire – nu îmbătrânește frumos. Se va transforma într-
o barmaniță țâțoasă înainte să-și dea seama ce i se întâmplă. M-am
dojenit că sunt nemernică. Am încercat întotdeauna să nu judec oamenii
după aspect, pentru că știu din experiența personală cât de dureros poate
fi. Apoi mi-am amintit că e posibil ca ea să se culce cu soțul meu, așa că
am savurat două fotografii în care era îmbrăcată cu o fustă scurtă care-i
dezvăluia picioarele fără forme și genunchii osoși.
Potrivit paginii ei Wikipedia, e cu trei ani mai tânără decât mine, ceea
ce probabil înseamnă că suntem de aceeași vârstă. Născută Susan
Mitchell. Ha! Acum nu mai e atât de sofisticată.
A crescut în Exeter, a urmat LAMDA 1 (destul de discutabil, pentru că nu
e RADA2). Primul rol, într-o reclamă a băncii Nat West.
M-am uitat prin lista ei de roluri, nu foarte interesată. Am ajuns la Viață
Personală. Informațiile cu Susan Mitchell/Exeter/LAMDA se repetau. S-a
măritat la 27 de ani cu Simon, a divorțat doi ani mai târziu. Apoi s-a
căsătorit din nou în 2009 – ceea ce înseamnă că atunci avea 31 de ani
sau 34, depinde pe cine crezi – cu Joshua. Păreau să fie încă împreună;
nu se menționau copii, nu se știe cu ce se ocupă Joshua.
Exista și un link către un articol din revistele de duminică, așa că,
desigur, m-am torturat citindu-l pe tot. E foarte recunoscătoare pentru
rolul din Fermierul Giles, care a apărut exact când își punea problema să
renunțe la actorie. Nu ia acest rol în glumă. E important pentru actorii din
serialele de televiziune să-și amintească faptul că nu sunt decât o rotiță
într-o mașinărie uriașă. Își amintește asta regulat, ca să rămână cu
picioarele pe pământ. Dacă n-aș fi știut că totul e fals, m-aș fi gândit că a
nimerit-o destul de bine.
În paragraful următor bătea câmpii despre cât e de norocoasă să
lucreze alături de Robert. Cum au devenit prieteni buni și cât de bine
lucrează împreună, la nivel instinctiv. Am citit destule interviuri de genul

1 London Academy of Music and Dramatic Art (N. t.).

2 The Royal Academy of Dramatic Art (N. t.).
VP - 13
ăsta ca să știu că era numai aiureală de PR, dar asta nu însemna că nu
mă înfurie la culme. De parcă și-ar fi bătut joc de mine.
Am mai găsit și alte interviuri de-ale ei și apoi le-am recitit pe cele
vechi ale lui Robert, pe care înainte cred că le-am văzut cu alți ochi.
Amândoi încearcă întotdeauna să spună lumii cât de fabulos se înțeleg,
cât de relaxați sunt laolaltă, încât uneori se ciondănesc în privința
lucrurilor obișnuite, ca un cuplu veritabil. Îmi amintesc cât am râs cu
Robert când am răsfoit împreună paginile astea.
Cât l-am necăjit pe seama faptului că reușise să dea impresia că el și
Saskia erau atât de buni prieteni, când, de fapt, el o ura. Îmi aduc aminte
că-mi spunea cât e de important ca publicul să creadă cu adevărat în
relația lor.
Asta era cheia succesului.
— N-am lucrat niciodată cu cineva căruia să-i pese mai mult, spunea,
se pare, Robert cel din interviu, iar Robert cel din viața reală îmi citise
replica pe un ton serios, dar la mișto, și adăugase „de ea însăși”, ceea ce
mă făcuse să mor de râs, din câte-mi amintesc.
Când, de fapt, se pare că eu am fost victima acestei glume.

3.

De obicei, când Robert pleacă la serviciu, eu mă întorc în pat vreo oră,

dar azi aveam o misiune.
M-am decis să vânez probe care să-mi sprijine suspiciunile. Mesajul în
sine nu era suficient ca să-mi pot construi cazul pe baza lui. Dar, dacă
Robert punea ceva la cale, sigur mai existau și alte indicii. Dacă ar fi fost
vorba de locul crimei, aș fi umplut dormitorul de luminol ca să văd unde
sunt pete de sânge. Așa însă, tot ce puteam face era să răscolesc prin
lucrurile lui personale, în speranța că-mi va sări în ochi ceva care să-l
incrimineze.
Uram să fac asta, apropo. Nu sunt vreo băgăcioasă din fire. Am fost
întotdeauna persoana aceea care e de părere că nu trebuie să tragi cu
urechea, pentru că s-ar putea să auzi lucruri care nu-ți vor conveni. Așa că
nu aveam un sistem bine pus la punct. M-am gândit unde mi-aș ascunde
VP - 14
cele mai prețioase secrete dacă aș fi fost în locul lui și am început de-
acolo.
S-a dovedit că el nu credea că fundul unei valize pe care n-a folosit-o
de cel puțin cinci ani sau cotloanele unui sertar unde-și păstrează diverse
obiecte de care n-aș avea niciun motiv să mă apropii vreodată – chitanțe
vechi, două brichete de pe vremea când fuma, benzi elastice, un Sony
Walkman, un pedometru defect… un muzeu întreg al vieții sale; îi spune
„sertarul cu chestii” – nu sunt ascunzători atât de bune precum credeam
eu. În disperare de cauză, am sunat-o pe prietena și șefa mea, Myra.
— Ipotetic vorbind, dacă ai vrea să ascunzi în propria casă ceva ce n-ai
dori să găsească nimeni, unde l-ai ascunde?
— Vorbești despre Robert?
— Ipotetic.
— Gândește-te unde nu te-ai uita niciodată. Poate o cutie cu scenarii
vechi? Are așa ceva?
— N-am spus că e vorba de Robert. Dar da, are.
— Încearcă acolo. Dacă nu găsești, sună-mă iar și o să vin cu altă
sugestie genială. De fapt, sună-mă și dacă găsești ceva, pentru că vreau
să știu ce se întâmplă.
Am ignorat ultima parte și mi-am luat la revedere. A durat ceva să
găsesc teancul de scenarii vechi și de agende pe care Robert le strânsese
de-a lungul filmărilor la serial. Devine paranoic când vine vorba să le
aruncăm, pentru că acolo sunt informații despre actori și despre staff
care nu trebuie să se afle niciodată, de parcă toți jurnaliștii din lume stau
aliniați, ținându-și răsuflarea, așteptând să afle noua intrigă neplauzibilă
din Fermierul Giles. În cele din urmă, am dat peste ele în spatele unui
dulap dintr-o cameră pe care o numim aiurea birou, dar care este de fapt
un dormitor pentru o persoană foarte mică.
Cred că erau vreo douăzeci. Îmi amintesc că am făcut curățenie acum
câțiva ani și am scăpat de scenariile episoadelor deja difuzate. Robert
dăduse autografe pe câteva dintre ele și le donase pentru niște licitații
caritabile de-a lungul anilor. Le-am scuturat pe rând și, chiar dacă din
când în când mai cădea din ele un obiect ciudat (o amendă de circulație,
un șervețel), nu era nimic care să semene cu o pereche de chiloți de

VP - 15
damă sau cu o poză cu el și Saskia într-o poziție compromițătoare. Le-am
strâns la loc și le-am înghesuit din nou în fundul dulapului.
M-am gândit s-o sun din nou pe Myra, dar am hotărât să mai
scotocesc și prin restul gunoaielor, înainte să-mi recunosc înfrângerea.
Am scos niște cartușe pentru o imprimantă pe care n-o mai aveam de trei
ani, un laptop vechi, de un portocaliu-țipător, cutia goală a vechiului
aparat de fotografiat al lui Robert. Când am luat caseta ca s-o așez la
locul ei, am simțit o umflătură tare în centrul ei. Era o cutie de lemn pe
care n-o mai văzusem niciodată. Cam de dimensiunea unui pachet de
cărți, dar de trei ori mai groasă. Lemn lăcuit și plin de înflorituri, cu o
nuanță frumoasă de chihlimbar. Am ridicat-o și am sucit-o în mâini
înainte de a mă încumeta s-o deschid.
Înăuntru era o inimioară de argint cu filigran încâlcit, plată pe una
dintre părți. Un presspapier, am presupus. Cu o felicitare: „Iată inima mea,
ți-am spus că ți-o dau ție. S xxx”.
Am îndesat-o în cutie la loc, cutia în caseta aparatului de fotografiat,
caseta înapoi în dulap. Am îngrămădit lucrurile deasupra, am încercat să
creez harababura care era acolo înainte.
V-am avertizat că există întotdeauna motive pentru care nu trebuie să
vă băgați nasul peste tot.
*
De vreo oră patrulam prin apartament. Ce trebuia să fac? Cum să-mi
salvez căsnicia? Într-un final, m-a izbit revelația. Nu trebuia. Nu voiam.
Jucasem rolul secundar din viața lui Robert prea mult timp și iată cum
mă răsplătea. Nu mai suportam.
N-o să-l las însă să scape ieftin. N-o să-l las să dispară în lumina
asfințitului cu nemernica de Saskia Sherbourne și să trăiască amândoi
fericiți până la adânci bătrâneți. N-o să mă uit pur și simplu la paginile
pline de fițe din OK! și Hello! cum își unesc destinele. Ce drăguț! Au jucat
rolul unui cuplu căsătorit timp de cinci ani și s-au și îndrăgostit în viața
reală, cu magnetismul lor de vedete multiplicat exponențial de numărul
mare de fotografii făcute împreună. La naiba cu asta!
Așa că mi-am făcut un plan. Cum spuneam, ne-am îndepărtat. El a
început să nu mă mai observe, să nu-și mai deschidă sufletul în fața mea.
A-nceput să i-o tragă colegei de platou. Am sacrificat totul deoarece

VP - 16
credeam c-o scoatem împreună la capăt, dar se dovedește că Robert nu
se gândea decât la el însuși. Dar dacă-l confrunt pur și simplu cu ceea ce
am descoperit, mă tem că se va simți ușurat. Va putea să se mute fără
mare deranj în noua lui viață. Iar eu nu văd de ce ar trebui să-i fie atât de
ușor.
Cel mai probabil, o să vrea să aștepte până când Georgia se duce la
universitate în septembrie (la Medicină la Bristol, mulțumesc de întrebare,
e fată deșteaptă) înainte să renunțe la mariajul nostru. Mai ales din
egoism. Vrea ca ea să-l considere Cel Mai Bun Tată al Secolului. Și, ca să
fiu sinceră, nici n-aș îndrăzni să-i stric notele impecabile trântindu-i o
astfel de veste. Așa că am ceva timp la dispoziție. Trebuie să profit de el
cât pot mai bine.
Mă voi preschimba în soția perfectă a lui Robert. Mă voi transforma
din punct de vedere fizic – Robert pune mare preț pe înfățișare și știu că
felul în care m-am schimbat îl deranjează. Înainte se mândrea cu mine la
brațul lui; acum, când mergem undeva împreună, pare oarecum jenat.
Păstrează distanța, de parcă ar spera ca oamenii să presupună că sunt
asistenta lui cea grasă, nicidecum soția. Sunt sigură că el crede că eu n-
am observat, dar se înșală.
Nu mă-nțelegeți greșit, felul în care am decăzut mă deranjează și pe
mine, dar din motive diferite. E un simptom al faptului că am renunțat la
mine însămi. Mă simt letargică, inadecvată, mai bătrână decât ar trebui la
cei 41 de ani ai mei. Așa că voi face ceva în privința asta. Încet-încet, ca el
să nu observe. Mă bazez pe faptul că nu prea se mai uită la mine. Dacă
voi continua să port aceleași haine lălâi și fără formă care mi-au devenit
uniforme, nu cred că va fi curios să afle ce e sub ele. Apoi, după ce mă
transform, o să apar ca un fluture și o să-l las cu răsuflarea tăiată.
Nu cred că e atât de superficial, încât să fie recucerit doar pentru că-mi
voi recâștiga vechea înfățișare. O să pornesc și o ofensivă a seducției. O
să mimez interesul față de întâmplările din viața sa de zi cu zi, o să-i
povestesc ce se petrece la mine la muncă, o să rămân la curent cu
lucrurile care-l pasionează, o să râd la glumele lui și o să glumesc și eu cu
el, o să fiu acolo zâmbind, cu un gin tonic în mână și cu o tavă la cuptor,
când vine acasă de la muncă. O să-ncerc să-mi amintesc toate lucrurile
care ne legau înainte ca totul s-o ia razna – ce făceam în zilele libere,

VP - 17
detaliile de care râdeam. O să-i reamintesc de cine s-a îndrăgostit și să
sperăm că se va îndrăgosti din nou de mine. O va părăsi pe Saskia și va
face totul să-și salveze căsnicia.
Iar atunci o să-i spun că totul s-a sfârșit.
O să fie cel mai important rol pe care-l voi juca vreodată.
*
Vreau să-mi pun planul în aplicare înainte de a-mi pierde curajul. Nu
sunt foarte sigură totuși ce înseamnă asta. N-am idee cum îl voi face să
se conecteze din nou cu mine la nivel mental, dar pot începe să lucrez
asupra mea. Voi încerc s-o regăsesc pe femeia de care era atras fizic
odinioară. Dar a trecut mult timp de când n-am mai făcut sport, așa că
habar nu am ce trebuie să fac.
Lumea fitnessului e un mister pentru mine. Știu că principiul de bază e
să mănânci mai puțin, să te miști mai mult, dar în afară de astea sunt
pierdută. Mă hotărăsc că a merge pe jos până la muncă e un bun început.
Nu e atât de departe – patru stații de autobuz – dar nu am făcut vreodată
asta de când lucrez acolo. Orice altceva în afară de a sta jos mi se pare
un real progres. Îmi mănânc ca de obicei pâinea prăjită cu unt și
marmeladă la micul dejun, știind că și acest lucru trebuie să se schimbe,
dar nu sunt stare să mă gândesc deocamdată la asta. Fac duș, mă
îmbrac și-mi ia o veșnicie până mă decid asupra încălțărilor, de parcă mă
duc să alerg la maraton. Mă opresc la o pereche de teniși Converse roz,
pe care-i port când fac cumpărăturile săptămânale. Restul ținutei mele e
la fel ca de fiecare dată când mă duc la muncă – o bluză lungă și lălâie
peste o pereche de colanți negri strâmți. Foarte strâmți. Picioarele mele
seamănă cu niște cârnați care amenință să scape de sub piele. Părul mi-l
țin prins într-o coadă în vârful capului.
Aproape că renunț înainte de a începe când Georgia apare în bucătărie,
pe la 7:45. La prima oră a dimineții arată înduioșător de tânără în
pantalonii de pijama cu flori roz, tricoul gri și fără machiaj. Oare pot să-i
fac așa ceva? Îmi amintesc că Robert este cel care pare că vrea să ne
spulbere căsnicia. Eu aș fi rămas pentru totdeauna, ăsta e jurământul pe
care l-am făcut.
Georgia cască, întinzându-și brațele deasupra capului.
— Te-ai distrat aseară?

VP - 18
 Mama Elizei a adus-o acasă pe la 23:05, dar eu deja pretinsesem că
mă doare capul și mă băgasem în pat, ca să mă gândesc la ale mele. În
ciuda trezirii cu noaptea-n cap, Robert rămăsese să se uite la știri. Urăște
să se ducă devreme la culcare.
Cu tine, aud o voce din capul meu, iar eu încerc s-o alung.
— Mmm…
Știu că n-are niciun sens să-ncerc să discut cu ea până nu bea o
ceașcă de ceai și nu capătă un castron cu ceva ce pare a fi mâncare
sănătoasă, dar cu siguranță nu e.
— Te duci la școală de la prima oră?
Orarul de la școală al Georgiei a luat-o razna acum, când se apropie
examenele finale. Se duce la școală numai când are programat un curs.
Restul timpului a devenit „program de studiu” și elevii trebuie să se
înghesuie la bibliotecă sau să învețe acasă. În mod clar, cine a inventat
sistemul ăsta nu a cunoscut niciodată un adolescent.
Ea își dă ochii peste cap.
— De ce m-aș fi trezit dacă nu m-aș duce?
— Ai dreptate. Eu plec mai devreme. Ai grijă să încui.
O sărut pe creștet și ies înainte să mă-ntrebe de ce.
*
E o dimineață superbă. Soarele a răsărit și pare să fie o zi caldă de
primăvară. Mă simt optimistă. Am preluat controlul. Peste nouă minute și
jumătate, chiar înainte de a doua stație de autobuz, mă simt de parcă m-
ar fi călcat un camion. Pulpele mă ard și picioarele, neobișnuite să fie
folosite în scopul pentru care au fost proiectate, mă dor în locuri care nici
nu știam că există. Mi s-au format pete întunecate de sudoare la subraț.
Sunt o ființă bipedă. Cum de mersul pe jos poate fi atât de greu? Cum de
m-am delăsat în așa hal? Încerc să-mi amintesc ultima ocazie cu care am
mers mai departe de stația de autobuz de la capătul străzii noastre. Nu
sunt în stare.
În spatele meu aud un autobuz care se apropie huruind. Ducă-se naibii.
E destul pentru o singură zi. Mă târăsc practic ultimii pași și, când mă
arunc în el și mă așez, îmi aud răsuflarea întretăiată. Încerc din nou să mă
gândesc când am făcut ultima oară sport. Înainte să lucrez la patiserie,

VP - 19
asta e sigur. Deci cel puțin cinci ani. Simt deodată cum mi se face scârbă
de mine.
Nu e de mirare că Robert s-a uitat după alta.
*
N-am întâlnit-o pe Saskia decât o dată. Cu ani în urmă, când serialul
era la început și toată lumea era încă prietenoasă cu toată lumea. Înainte
ca toate resentimentele meschine și geloziile care se ivesc când lucrezi
în același grup de oameni să-și facă apariția. Înainte ca actorii să-nceapă
să-și numere reciproc articolele din ziare și să compare importanța pe
care o avea fiecare în serial. N-am întâlnit prea mulți membri ai familiei de
la serviciu a lui Robert (așa cum le spune el). Nu din perioada de la
început. Dar chipul ei îmi este atât de familiar, așa cum îmi este al meu
când mă uit în oglindă.
Mă-ntreb ce i-a spus despre mine și apoi mă decid că de fapt nu vreau
să știu. Soția mea nu mă înțelege. S-a culcat pe o ureche. Nu mai avem
nimic în comun. Bifați toate răspunsurile potrivite. Recitesc mesajul în
mintea mea, pentru a suta oară. Este vreun strop de ambiguitate aici? Pot
oare să mă-nșel? Poate fi doar un mesaj glumeț de la o colegă? Sper că
Paula a crezut-o!!! Te iubesc xxx. Nu.
— Iisuse, ce ai pățit?
Myra mă privește de sus până jos când mă strecor pe lângă coada de
clienți, îndreptându-mă spre camera din spate cu tricoul murat de
sudoare.
— Plouă?
— E o poveste lungă, spun eu.
Mă spăl repede la toaletă angajaților, amintindu-mi în ultima clipă că
nu am prosoape de hârtie cu care să mă șterg. Mă lipesc, așadar, cu
corpul de aparatul de uscat mâinile, lucru care nu este atât de simplu pe
cât credeam, pentru că aerul cald vine pe dedesubt, iar apoi mă îmbrac cu
aceleași haine transpirate pe care mi le-am scos. Salopeta mea (de
culoare roz-pal, model retro chic, cu numele Myrei brodat cu litere italice
pe buzunarul de la piept) va trebui să joace rolul unui scut. Să nu uit: să-
mi aduc un schimb de haine cu mine dacă am de gând să mai încerc
mersul pe jos. Sau poate să mă-ntorc acasă pe jos. E la vale.

VP - 20
 — Doamne, nu sta prea aproape de clienți, spune Myra când trec pe
lângă ea, încercând să servesc un cuplu de la masa din față.
Asta probabil înseamnă că hainele mele put puțin.
Când cafeneaua se mai golește, Myra mă încolțește.
— Deci care era treaba cu ascunzătorile? Ce-a făcut Robert?
— Nimic. Nu știu.
— Da, cum să nu, zice ea sceptică.
Iar apoi, din fericire, o lasă baltă. Știe că o să-i spun eu totul când va fi
cazul.
*
Termin programul în fiecare zi la 14:30, după nebunia de la prânz, un
compromis pe care i l-am smuls Myrei pentru că am fost de acord să
lucrez fără pauză, înfulecând un sandviș ca să am energie când am o
secundă să fug până în spate. Astăzi renunț la budinca obișnuită din
resturile nevândute de ieri și mănânc o banană. E un început.
Când ajung acasă (în autobuz, cu picioarele îndurerate și slăbită de
faptul că mi-am impus să nu mai mănânc ciocolată), plănuiesc ce să
gătesc pentru cină. Robert e nebun cu sănătatea. Trupul îi este templu.
Este dependent de zahăr, dar se află într-o continuă luptă cu sine însuși în
privința greutății, de teamă că revistele glossy pot scrie oricând un articol
despre burta lui. Ca urmare, eu de obicei încerc să stau departe de
deserturi și termin prin a mă înfrupta din biscuiți undeva pe la jumătatea
serii.
Azi petrec o veșnicie pregătind două feluri de negrese. Unul e practic
un atac de cord la farfurie, plin de zahăr și unt, celălalt fel e o ciudățenie
făcută din fasole, făină de cocos, îndulcitor și praf de cafea („NU CU
PRAF DE CACAO!” striga din laptop personajul agitat de pe YouTube pe
care l-am consultat deja în materie de idei de deserturi sănătoase. Se
pare că e o diferență, cine avea habar?) Cu toate acestea, magazinul cu
hrană bio pe unde trec zilnic în drumul meu spre stația de autobuz (dar în
care nu am intrat niciodată) avea așa ceva, alături de restul
ingredientelor. Dumnezeu știe ce gust o avea, dar o felie are doar 45 de
calorii. Arată aproape identic. Destul de apropiate ca să nu observi
diferența dacă n-o cauți cu lumânarea. Mai târziu, o să mă îndop cu
varietățile de superhrană, pretinzând că versiunea de 300 de calorii pe

VP - 21
care i-o servesc lui Robert este exact același lucru. Dacă pot face asta în
fiecare seară o să se îngrașe cam jumătate de kilogram la zece zile sau
ceva de genul acesta și asta mă va face foarte fericită. Meschină? Cine,
eu?
Vine acasă la șapte 19:30. Face duș și vine la masă la 19:40.
— Unde e George?
Își toarnă un pahar de vin roșu.
— Învață la Eliza.
Și asta e tot. Aici se termină conversația noastră. Îmi scormonesc prin
creier după un subiect de discuție. Zilele astea, dacă nu e Georgia aici,
tindem să mâncăm în tăcere. Îmi amintesc de vremurile în care ne luam
vorbele din gură reciproc, atât de multe aveam să ne spunem.
— Ai avut o zi bună?
Mormăie un da, cu gura plină de pui.
— Saskia a ajuns la timp?
— A ajuns.
Nu-mi vine să-l întreb altceva decât „I-ai tras-o azi?”, așa că mă întorc
la mâncarea mea. În mod clar, trebuie să caut niște subiecte comune de
discuție.

4.

Ce e de făcut în privința Saskiei? În afara faptului că-mi vine s-o

folosesc pe post de sac de box și apoi să-i așez capul pe peretele din
living. Trebuie să mă asigur că relația lor e moartă și îngropată înainte să-
i spun lui Robert să-și facă bagajele. Nu vreau să aibă niciun loc călduț
unde să se refugieze. Mi-am tot stors creierul ca să-mi dau seama care e
cea mai bună cale de a reuși chestia asta fără să mă dau de gol și cel mai
bun plan la care m-am putut gândi e acesta: să fac apel la partea ei bună
(dacă are așa ceva).
Dacă Saskia ajunge să mă placă, atunci cu siguranță – dacă nu e un
monstru, ceea ce poate fi cu ușurință – vina se va strecura în sufletul ei.
Una e să ai o aventură cu un bărbat însurat dacă-i înghiți gogoșile despre
faptul că nevastă-sa e o scorpie al cărei unic scop în viață e să-l facă
VP - 22
nefericit. E cu totul altceva s-o cunoști și să descoperi că e dulce și deloc
amenințătoare și că-și iubește soțul și e evident că are senzația că și el o
iubește.
OK, nu e un plan infailibil, dar e tot ce am deocamdată în minte. În plus,
îmi voi satisface curiozitatea și o voi observa îndeaproape pe femeia pe
care soțul meu a ales-o în dauna mea. Câștig pe ambele planuri. Trebuie
doar să plănuiesc cum se va întâmpla asta.
Trebuie să mă mișc repede, pentru că filmările se încheie peste două
săptămâni și apoi vine lunga vacanță de vară, după care nu voi mai avea
ocazia să fiu în același loc cu ea.
Din fericire, se apropie un fel de petrecere. Știu asta numai pentru că
încercam să găsesc o perioadă în care să-i vizităm pe părinții lui Robert în
Bath și, când am sugerat o posibilă dată, el mi-a spus că nu poate în acel
weekend pentru că în vinerea respectivă e ziua de naștere a
producătorului. Lui Robert îi place să-și facă întotdeauna apariția la orice
adunare legată de muncă. Acum știu de ce.
Înainte mă invita și pe mine, dar eu refuzam, gândindu-mă că m-aș fi
simțit a cincea roată la căruță și că, la urma urmelor, ar fi frumos să-și
petreacă vremea apropiindu-se de colegii lui. Da. Știu. După ceva timp nu
m-a mai invitat și, dacă e să fiu cinstită, m-am simțit ușurată. Conversația
cu străinii n-a fost niciodată punctul meu forte.
— Petrecerea lui Josh e vinerea asta? întreb eu când ne așezăm la
televizor.
Ne uităm la Countryfile. Omorâți-mă. Pe bune, omorâți-mă. Dar lui îi
place la nebunie și, în noul meu rol de nevastă ascultătoare, am fost de
acord să-l urmăresc și eu măcar o dată. De fapt, chiar a fost sugestia
mea.
Întrebați-mă orice despre creșterea porumbului. Haide, întrebați-mă.
— Mmm-hmm, face el, iar eu înțeleg că a încercat să spună da.
— Cred că vreau să vin și eu.
Expresia care i se aprinde pe față este incredibilă. Are un moment
când cred că se va îneca de-a binelea cu Cabernetul Sauvignon din care
ia o sorbitură. Se adună repede.
— Pe bune? Ce te-a apucat?
— Nu știu. Pur și simplu cred că ar trebui să fac un pic de efort.

VP - 23
 — S-ar putea să… adică, n-o să te simți ciudat? Necunoscând pe
nimeni?
— La început, probabil că da. Puțin. Dar… adică…
Ochi mari și inocenți.
— Nu mă vrei acolo?
Robert se uită oriunde, numai la mine nu. Nu mai e un actor atât de
bun.
— Ba da, desigur, dar…
Mă-ntreb ce-i trece prin cap. Să inventeze o scuză de ultim moment ca
să nu meargă? Oboseală sau o stare de rău? O va suna pe Saskia și-i va
spune să rămână acasă? Dar oare ea măcar va fi acolo? N-am de unde să
știu. E posibil să mă duc la o tâmpenie de petrecere degeaba. Dar e tot ce
am.
— E acasă la el? Unde locuiește?
— Undeva în vestul Londrei. E o bătaie de cap.
Nu se poate uita la mine.
— Dar te duci oricum, nu-i așa? De-asta n-am putut merge la mama ta.
— Trebuie să trec pe acolo. Așa se așteaptă lumea.
Da, sigur, mă gândesc. E un edict pe undeva care spune ca toată
distribuția și tot personalul trebuie să ia parte la o ocazie socială
oarecare la periferia Londrei, doar pentru că așa vrea producătorul.
— Păi, e foarte bine. Acum o să ai companie la drum.
— Nu mai aveam de gând să trec pe-acasă. E în direcția opusă.
— Ne întâlnim la studio. Pot să iau un taxi.
Nu mai poate spune nimic. L-am prins cu mâța-n sac.
— OK. Dar să știi că nu voiam să stau prea mult. Doar cât să creadă
Josh că mi-am dat silința.
— Bine. De-abia aștept.
Mă-ntreb dacă Saskia se aștepta s-o ia cu mașina. Dacă nu cumva
acum trebuie să vină singură. Poate va considera că e prea mare bătaia
de cap.
*
Vineri după-amiaza mă tot chinui să aleg cu ce să mă-mbrac. Pentru a
treia zi la rând am mers pe jos prima parte a drumului spre serviciu,
purtând niște pantaloni vechi de trening de-ai Georgiei, pe care nu i-a mai

VP - 24
pus pe ea de ani de zile pentru că au niște culori la modă în 2014.
Săptămâna viitoare am de gând să merg pe jos și dimineața, și după-
masa. Nu e antrenament pentru maraton, dar tot e ceva. Evident, nu e
nicio schimbare în privința aspectului meu fizic deocamdată. Tot măsura
48 port. Dar e-n regulă. Nu vreau ca Saskia să creadă că sunt o
amenințare. Trebuie să mă compătimească, nicidecum să se
ambiționeze și să devină competitivă.
Vreau să par dulce și din topor. Că-mi pasă cum arăt, dar nu prea mult.
Într-un final, aleg o fustă neagră care mă avantajează și o bluză verzuie,
care e drăguță și feminină, dar oarecum lălâie. Mă spăl și mă usuc în
tihnă pe păr – una dintre cele mai frumoase trăsături ale mele: lung, des,
strălucitor și castaniu – și mă machiez. La 17:30 sunt gata, deși taxiul
meu nu trebuie să sosească decât la ora 18: 00.
— Cum arăt? o-ntreb pe Georgia, care dă buzna în bucătărie să-și ia o
cola dietetică din frigider.
Mă măsoară din cap până-n picioare.
— Fabulos.
— Sunt cam emoționată. Nu știu de ce am zis că vreau să merg.
— Distrează-te, nu bea prea mult și nu face nimic din ce m-ar face să-
mi fie rușine cu tine, dacă aș afla, spune ea, repetând exact discursul pe
care i-l țin eu de fiecare dată când iese în oraș.
*
Taxiul mă lasă la poarta studioului și, așa cum am vorbit, îl aștept pe
Robert să mă ia. Nu m-a invitat înăuntru, ca să vizitez platoul. E finalul
zilei de filmare și zăresc plecând câteva chipuri pe care le recunosc de la
televizor. Probabil că se-ndreaptă acolo unde mergem și noi. David,
fermierul Giles în persoană, mă vede și-mi face cu mâna, dând jos geamul
mașinii. L-am întâlnit de câteva ori în timpul filmărilor primei serii, când
Robert și cu mine am ieșit să luăm cina cu el și cu soția lui. Dar nu a
existat chimie între noi patru. Sunt totuși flatată că mă ține minte.
— Bună!
Mă duc către mașină. David pare să fie o fotografie a sa în mărime
naturală. Cu șapca pe cap. În pielea fermierului Giles.
— Pentru cine să fie?

VP - 25
 Îmi ia o clipă să-mi dau seama ce se-ntâmplă. Crede că sunt o fană,
care așteaptă o fotografie cu autograf și poate șansa de a-și face un
selfie cu el. Pentru o fracțiune de secundă îmi vine să-i dau apă la moară
ca să-l scutesc de stânjeneală, dar apoi mă hotărăsc că lucrurile vor fi
mai rele, de vreme ce-l voi vedea din nou peste o oră sau ceva de genul
ăsta.
— Nu. Adică… sunt Paula, David. Soția lui Robert.
Pare derutat preț de o secundă, apoi, din fericire, răsuflă ușurat.
— Paula! Mi s-a părut mie că te cunosc de undeva! Ce cauți aici?
— Îl aștept pe Robert. Vii la petrecere?
— Da, din nefericire. Mă duc totuși mai întâi acasă, s-o iau pe Grace. De
ce n-ai intrat?
Aproape că spun: „Pentru că Robert mi-a spus să aștept aici”, dar mă
stăpânesc. Mă-ntreb în trecere dacă David știe despre Robert și Saskia.
Dacă există vreo bârfă pe platou. Îmi alung acest gând din minte. Nu mă
pot gândi acum la umilință.
— Ah… păi… știi tu…
Din fericire, David nu e foarte interesat de răspuns și alte câteva mașini
s-au încolonat în urma lui, așteptând să plece.
— Păi atunci ne vedem mai târziu. Ești sigură că nu vrei totuși poza cu
autograf? Poți să obții zece lire pe eBay!
Se îndepărtează, chicotind în barbă.
Mă asigur că nu fac contact vizual cu niciunul dintre ceilalți șoferi, ca
să nu se întâmple din nou aceeași poveste. Ca urmare, când apare
Robert, eu examinez o crăpătură din asfalt.
— Tocmai m-am întâlnit cu David. Credea că sunt la vânătoare de
autografe, spun eu în timp ce mă sui în mașină, în speranța că-l voi face
să râdă.
Mă bucur când izbucnește în râs.
— Clasic, spune el. Probabil că le dă și părinților lui fotografii cu
autograf de Crăciun.
Înfumurarea lui David e unul dintre subiectele favorite ale lui Robert. N-
a recunoscut niciodată că are tendințe asemănătoare în ultima vreme.
— Trebuia să-l las și să văd dacă-și aduce aminte de mine la petrecere.

VP - 26
 — Nu! Trebuia să-i spui că vrei autograful meu, de fapt. Că nu-l vrei pe
al lui, mulțumesc foarte mult.
— Ha! Și să-i fac o poză să vedem ce mutră face!
Mai schimbăm câteva replici de genul ăsta preț de câteva minute,
făcându-ne reciproc să râdem, și aproape că mă simt ca odinioară, în
vremurile bune. Apoi Robert spune:
— Vreau doar să fac act de prezență la chestia asta. Nu mă simt prea
grozav. Migrenă, cred.
De obicei când Robert merge la o petrecere dată de cineva din echipă,
ajunge acasă la orele mici ale dimineții, trezindu-mă cu eforturile lui
exagerate de a nu mă trezi.
— Ah. Când te-a luat?
— După-amiază am simțit cum mă apucă. Pe bune, trebuia să
contramandez.
Nu am de gând să-l las să scape.
— Haide, vezi cum te simți când ajungi acolo.
Ce-o să facă? O să mă scoată de-acolo dând din picioare și urlând în
fața tuturor, înainte să-mi identific prada?
Robert se dă în spectacol, frecându-și tâmplele și oftând. Lecția de
actorie numărul 1: dacă personajul tău are o durere de cap, freacă-ți
tâmplele. Scot niște replici pline de compasiune (nu uitați, încerc să fiu
soția perfectă) și încerc să păstrez conversația la un nivel lejer.
— Deci cine va mai fi acolo? întreb eu cât stăm în trafic, aproape de
Chiswick.
— N-am idee, zice el, ceea ce mi se pare de-a dreptul ridicol.
— Păi, cine merge de obicei la chestiile astea?
— Doar actorii și echipa de filmare, pe bune. Cine e prin preajmă. Cred
că mâine se sărbătorește cu familia.
Freacă, freacă. Oftează, oftează.
— Vrei să conduc în locul tău?
— Nu, spune el, cu un glas de martir. Mă simt bine.
Locuința din Richmond a lui Josh e o frumusețe în vechiul stil Virginia,
înțesată de iederă, și are de trei ori dimensiunea casei noastre. Sunt deja
câteva mașini parcate pe alee și mă bucur că nu suntem noi primii. Vreau

VP - 27
să am ocazia de a mă pierde în mulțime înainte ca Robert să-nceapă să
mă bată la cap că trebuie să plecăm acasă.
— Ar trebui să parchez pe stradă, zău. Ca nu cumva să ne blocheze
careva.
Nu-l contrazic. Parcăm lângă trotuar. E o seară frumoasă, e încă
lumină. Inspir profund aerul dulce, parfumat.
— Ar trebui să ne mutăm într-un cartier mai liniștit.
Robert mormăie.
— Nu vreau să fac naveta în fiecare zi.
Nu vreau să-i demonstrez că-i ia mult mai mult timp să ajungă la
studio de acasă de la noi, din Chalk Farm, decât ne-a luat să ajungem aici.
Îmi imaginez că ultimul lucru pe care și-l dorește Robert e să-și
plănuiască viitorul alături de mine. Păi foarte bine, și eu la fel, vreau să-i
pot spune. Nici eu nu te mai vreau.
Un tip care presupun că e Josh ne întâmpină la intrare. Atrăgător. La
vreo 45 de ani, aș ghici. Foarte zâmbăreț, îmbrăcat cu jeanși și cu un
tricou uzat, dar scump. E clar c-a dat fuga acasă și s-a schimbat în haine
civile. Păr scurt, ten bronzat. Unul dintre acei oameni care se simt foarte
bine în pielea lor. Opusul meu. S-a alăturat serialului abia acum vreo doi
ani și știu că Robert n-are o părere grozavă despre el. Totuși e destul de
prietenos. Ne oferă câte un pahar. Robert refuză paharul cu Prosecco,
motivând că e la volan. Apropo, de obicei, când se duce la o chestie de
genul ăsta ia un taxi ca să se poată aghesmui după placul inimii. În seara
asta, în mod clar, vrea să fie pregătit s-o poată șterge rapid. În plus, mă-
ntreb dacă el crede că dacă nu bea, n-o să beau nici eu. Și dacă nu sunt
un pic alcoolizată n-o să am curajul să pun întrebări.
— Eu vreau, spun eu, luând un pahar de pe tavă. Mulțumesc.
— Începusem să cred că te-a inventat, spune Josh și tonul lui prietenos
mă mai liniștește puțin.
— Paulei nu-i place de obicei să vină la petreceri, zice Robert un pic
acuzator.
Îmi imaginez că e îngrozit c-o să-ncep să mă autoinvit la fiecare
eveniment de acum înainte.
— Păi, mă bucur că te cunosc, în cele din urmă.
— E un loc frumos, spun eu, privind în jur.

VP - 28
 De fapt, încerc să observ dacă Saskia este aici.
— Mulțumesc. Nu stăm aici de mult timp. Încă mai avem de lucru la
casă.
El și Robert încep o conversație despre ceva ce s-a întâmplat azi pe
platou. E o poveste destul de simpatică despre una dintre actrițele mai în
vârstă care își uitase rolul și repeta același lucru la nesfârșit, indiferent de
ce spunea Robert, care-i dădea replica. Era genul de lucru pe care
odinioară Robert mi l-ar fi povestit în mașină ca să mă facă să râd,
imitând acum faza pentru Josh.
Sunt deja vreo douăzeci de persoane adunate în livingul spațios,
iluminat discret. Le studiez rapid pe tipe. Pe două le recunosc, fac parte
din distribuție. Niciuna nu este Saskia. În camera alăturată e mai multă
activitate, dar nu văd destul de clar ca să-mi dau seama cine e acolo. În
timp ce-mi plănuiesc următoarea mișcare, ușa de la intrare se deschide și
intră vreo doisprezece oameni deodată.
— Eu mă duc la toaletă, zic eu, în timp ce Robert e asaltat de o ploaie
de saluturi.
Arată de parcă ar vrea să vină cu mine, dar cineva îl ia de după gât, iar
eu dispar. Josh îmi arată încotro e baia. Desigur, eu nu vreau să merg la
toaletă pe bune, așa că mă-ndrept spre cel mai întunecat colț și mă-nvârt
pe lângă un grup de oameni, întrebându-mă ce să fac mai departe.
Și atunci o văd. Sau, mai bine zis, o aud. Glasul acela pătrunzător. Doar
un strop din accentul ei de Exeter ridicându-se la suprafață când nu e
vigilentă.
— Pe bune, a fost un țipăt! chițăie ea.
Îmi răsucesc brusc capul și o zăresc, alături de altă femeie, care pare
că vrea să-i spună să tacă odată, dar știe că n-ar mai spăla-o toate apele
dac-ar face asta. Cu părul lung, des, de un blond-mieriu strălucitor, tuns
bob, cu un zâmbet de autosatisfacție pe buzele ei suspect de pline (îmi
amintesc titlul dintr-o revistă de bârfe, pe care o citești la dentist: „Oare
Saskia, nevasta fermierului, și-a făcut operații estetice?”, alături de mai
multe prim-planuri ale chipului ei, părți care arătau un pic ciudat. Nici nu
avea sens. Hargreaves, personajul lui Robert, nu e fermier. E vânzător de
antichități. Dar de când trebuie să lăsăm adevărul să strice știrea?) Ochi
albaștri-scânteietori, de culoarea cerului mediteraneean. Slabă ca naiba.

VP - 29
 Mă uit de jur-împrejur ca să văd dacă Robert e încă ocupat. Îi văd doar
creștetul prin mulțime, așa că-mi imaginez că-mi pot pune în aplicare
planul în siguranță. Îmi croiesc drum spre cele două femei, studiind-o pe
Saskia pe traseu. Fără tot machiajul ăla de pe ecran pare mai tânără, dar
nu chiar desăvârșită. Când mă apropii, ezit. Nu-mi vine să mă înfig să mă
prezint. Încerc să par un pic pierdută și autocompătimitoare, sperând c-o
să li se facă milă de mine, dar îmi închipui că, în realitate, își spun: „De ce
se tot învârte ciudata asta pe lângă noi?”
Vorbesc despre umărul înțepenit al Saskiei și despre faptul că nu pare
să se simtă mai bine, indiferent ce-ar face. Saskia are o voce pe care-mi
imaginez că ar folosi-o un chihuahua dacă ar putea vorbi. Sau un
pechinez. Schiau, schiau, schiau. Ori o muscă. Un țânțar mic și enervant,
care vrea să te muște de călcâi.
— Cel mai rău lucru e să-ți pierzi complet independența. Trebuie să ceri
ajutor la toate cele. Mai deunăzi a trebuit s-o rog pe Sarah să mă ducă
acasă pentru că mă durea atât de tare că nu puteam schimba vitezele!
Mă face să mă gândesc cum o să fie când o să fiu bătrână și neajutorată,
haha!
Chiar spune așa, „haha!”
Reușesc să-i întâlnesc privirea celeilalte femei și zâmbesc. Slavă
Cerului că există bune maniere. Acum se simte obligată să-mi
zâmbească și ea și sunt sigură că se va gândi să mă includă în discuție.
Din nefericire, nu pare să aibă o etichetă atât de avansată, pentru că se
întoarce din nou la Saskia și mă abandonează.
Încep să discute apoi despre sport. Saskia muncește mult să rămână
în formă, în ciuda durerilor sâcâitoare. Descopăr că pasiunea ei e Bikram-
yoga. Cea pe care, cum ar veni, o practici la saună.
— Mie mi se pare o formă de tortură, zice amica când reușește să
spună o vorbă și-mi devine mai simpatică, în ciuda faptului că mă ignoră.
— Devii dependent, spune Saskia. Eu mă duc în fiecare sâmbătă
dimineață și mă ține în formă tot weekendul. E acea senzație că scap de
tot răul strâns în timpul săptămânii, că o iau de la zero. Mă umple de
energie…
— Eu consider că weekendul este un succes răsunător dacă ies din
pijamale, o-ntrerupe cealaltă femeie, în mod clar disperată să poată

VP - 30
interveni în discuție. Unde mergi? Am o prietenă care se duce la sala de
pe Regent’s Park Road.
— La Marylebone. West One Hot Yoga. E mai discret. Mai puțină lume.
— Păi atunci ți se potrivește de minune. Să nu uit, trebuie să merg și să
aprovizionez bufetul înainte să se consume toate chestiile care îngrașă.
Vrei să-ți aduc ceva?
— Nu, mulțumesc. Am mâncat mai devreme.
Mincinoasă. Fac pariu că e genul care ronțăie dintr-o țelină și pretinde
că a luat cina.
— Mă-ntorc într-o secundă.
Cealaltă femeie dispare. Nu prea am vreme de subtilități. Saskia se
uită în jur după altcineva cu care să trăncănească. Nu pot să aștept să
intre în vorbă cu altcineva, sper că se decide să se împrietenească exact
cu mine. Mă uit rapid ca să mă asigur că nu ne-a remarcat nimeni.
Camera s-a umplut și nu mai văd unde, presupun, Robert încă mă
așteaptă să mă-ntorc. N-am nimic de pierdut. Arunc cu boltă paharul cu
Prosecco pe spatele înveșmântat în purpuriu al Saskiei. Ea țipă și se-
ntoarce acuzator.
— O, Doamne Dumnezeule, îmi pare atât de rău!
Scot o batistă din geantă și-ncep s-o șterg pe spate.
— M-am împiedicat de șemineu.
Văzută de aproape, Saskia e agreabilă, dar nu senzațional de
frumoasă. Nu știu de ce, dar asta îmi dă curaj.
— E-n regulă, spune ea. Nu-ți face griji.
— Dacă vii până la baie te ajut eu să te speli. Altfel o să duhnești a
alcool.
— N-ar fi pentru prima oară, zice ea și zâmbește.
Are un surâs minunat, naiba s-o ia.
— Te rog, lasă-mă să te ajut să te ștergi. Nu cunosc pe nimeni aici și nu
vreau să fiu ținută minte drept tipa care a stricat bluza cuiva.
— Nu e nimic special, zice ea, Nicole Farhi. O am de mult. De cel puțin
trei ani, pur și simplu mi-a plăcut nuanța. Nu crezi că roșul are ceva
aparte? E o culoare atât de veselă…
A terminat de vorbit? Îmi asum riscul.
— Chiar și așa…

VP - 31
 — Bine, cred că n-are ce să strice.
O conduc spre baie.
— Doamne, îmi pare extrem de rău. Eu sunt Paula, apropo.
Dacă-și dă seama cine sunt după nume n-o arată, deși sunt sigură că
Robert a avertizat-o că voi fi aici.
— Saskia. Și nu-ți mai cere atâtea scuze. A fost un accident. Putea să
se-ntâmple oricui. Eu am căzut odată peste bordură și am scăpat
înghețata pe un bebeluș! Îți imaginezi?
După ce intrăm în baia tradițională, aranjată cu bun-gust – cu vană,
faianță cu model floral deloc kitsch, chiuvetă originală, aș spune de
porțelan –, încep s-o șterg pe spate cu hârtie igienică și apoi îmi folosesc
paharul, pe care nu știu de ce-l mai am în mână, ca să picur apă pe pată.
— O să fie și mai ud, mi-e teamă. Apoi pot s-o mai usuc un pic din nou.
Îmi dau silința preț de un moment, storcându-mi mintea ce să mai
spun. Întregul scop al acestui exercițiu este ca Saskia să afle cine sunt și,
poate, să fie lovită de vinovăția pe care eu să mă bazez mai târziu. Am
rămas fără cuvinte din cauza încercării mele caraghioase. Din fericire,
Saskia simte nevoia de a trăncăni, în ciuda situației stânjenitoare.
— Deci de ce ești aici dacă nu cunoști pe nimeni? Doar pentru
mâncarea gratuită, haha? Că doar nu pentru compania strălucită, îmi
imaginez.
E momentul să-mi fac intrarea.
— Ah… pentru că soțul meu lucrează la serial. Robert Westmore.
Încerc să n-o privesc când îi rostesc numele, nu vreau să mă dau de
gol. Simt că atmosfera s-a schimbat, totuși. Aproape imperceptibil, dar s-
a schimbat.
— Ah! Tu ești soția lui Robert! Desigur.
Și mi se pare că văd o mică scânteie în ochii ei, când măsoară
concurența de sus până jos.
Îi zâmbesc cât pot eu de luminos și sincer. Deschis, prietenos.
Categoric, nu suspicios. Trebuie să-i captez atenția. Să-i câștig
încrederea. Să par vulnerabilă.
— Ne-am mai întâlnit o dată, de fapt… acum câțiva ani…
— Ah, da, la cina aceea, nu-i așa?

VP - 32
 Nu era așa deloc. Era la petrecerea de final de serie, dar treacă de la
mine.
— Nu știu de ce am venit, sincer. De obicei spun nu. Nu mă descurc
prea bine între oameni pe care nu-i cunosc.
Atenție. Nu deveni prea jalnică.
— Dar cine se descurcă? Nu cred că lucrul ăsta se află pe lista nimănui
de situații preferate.
I-am udat bluza mai mult decât era nevoie, în încercarea de a nu lăsa
conversația să lâncezească. Acum i-o flutur în stânga și-n dreapta, de
parcă așa s-ar usca.
— Nu te stresa prea tare.
Trage cu ochiul peste umăr în oglindă la propria spinare.
— Câteva minute în plus vor face diferența. Ar trebui să-ți plătesc nota
de la curățătorie, serios. Ca să fiu eu liniștită.
— Nu e deloc nevoie, spune Saskia, iar eu mă trezesc gândindu-mă că
pare destul de drăguță.
Probabil eu aș face un circ mult mai mare dacă m-ar uda cineva cu
ceva cu miros pătrunzător la o petrecere. Dar îmi amintesc că ea știe cine
sunt, știe bine că se culcă cu soțul meu. La urma urmelor, nu e atât de
drăguță.
Știu că nu pot continua la nesfârșit. Saskia se va enerva dacă n-o voi
lăsa să plece. Am un ultim impuls de inspirație.
— Gata, zic eu. Mai mult de-atât nu cred că pot să fac.
Vreau să se relaxeze, ca să-mi ofere o ultimă intrare.
— Mulțumesc. E atât de cald dincolo că se va usca oricum imediat.
Se răsucește să iasă.
— Ah, apropo, spun eu. Am auzit fără să vreau ce spuneai despre
umărul tău. Îl cunosc pe cel mai bun fizioterapeut. O prietenă de-a mea s-
a dus la toată lumea și când a ajuns la el s-a vindecat în câteva
săptămâni. A spus că diferența a început să se simtă imediat.
Ochii Saskiei se luminează imediat. Cum să nu muște momeala?
— Ai numărul lui telefon? Sau măcar numele lui…?
— Trebuie s-o-ntreb pe prietena mea. Dar o să-ți fac rost de el.
Probabil crede c-o să-i dau detaliile lui Robert ca să i le transmită. N-o
să aibă norocul ăsta.

VP - 33
 — Mulțumesc. Ar fi nemaipomenit. Mi se pare că am ajuns în punctul
în care am nevoie de un miracol.
— Păi, din câte înțeleg, cam așa stau lucrurile.
Acum tot ce trebuie să fac e să-l caut pe cel mai bun fizioterapeut din
Londra.
*
Saskia și cu mine ne luăm la revedere călduros și-mi croiesc drum prin
mulțime ca să mă-ntorc unde l-am lăsat pe Robert. Discută cu un bărbat
și o femeie, dar văd cum aruncă priviri neliniștite în jur, încercând să mă
localizeze.
— Unde ai fost? spune el când apar lângă el.
Aproape îmi vine să cred că i-am lipsit.
— Poveste lungă. Am vărsat paharul cu băutură pe cineva.
— Cred c-ar trebui să ne cărăm în curând, îmi șoptește el la ureche.
— Sigur, îi răspund.
Misiunea mea aici s-a terminat.

5.

Robert pretinde că simte nevoia să zacă în pat dimineața, așa că-l las
în pace. Îmi pun pantalonii de trening ai Georgiei și mă plimb în jurul
blocului, cumpărând două cafele la întoarcerea acasă, ca alibi. Robert
întotdeauna ieșea pe furiș și-mi aducea un latte când se trezea mai
devreme, în weekenduri. Nu-mi amintesc de când n-a mai făcut asta.
Când revin acasă fac un duș (nota bene: dacă mergi 400 de metri și
transpiri, ar trebui probabil să faci ceva în legătură cu asta) și apoi mă
gândesc ce pot sugera să facem tot restul zilei. Cumpărături? O chestie
prea solicitantă. Robert se enervează suficient acum, când e oprit pentru
fotografii la fiecare câteva minute de oameni care vor să-i spună
povestea vieții lor. O galerie de artă? Idem. Ne-am putea duce la un
talcioc sau la vreun târg de antichități nesimandicos. Pe vremuri
petreceam ore întregi la astfel de târguri, uitându-ne la rarități. La început
ne făceam iluzii despre ce o să cumpărăm când vom avea bani de
aruncat și, mai târziu, când cariera lui Robert a început să meargă bine,
VP - 34
achiziționam toate ciudățeniile. O cutie de lemn sculptat, o pereche de
sticle verzi vintage, un vechi poster de varieteu. Era una dintre activitățile
noastre preferate.
— Ai chef să mergem la Swan 3? zic și-i ofer paharul cald cu latte când
apare.
— Doamne, nu. Am de gând să lenevesc azi, să nu fac nimic. Ultimul
lucru pe care mi-l doresc e să stau cu orele în mașină.
Păi atunci, asta e.
*
Mai târziu, caut pe Google umeri înțepeniți. Se pare că Londra e plină
de fizioterapeuți care pretind că știu soluția. Nu există nicio cale de a ști
care spune adevărul și care nu. Îi trimit un mesaj rapid Myrei: „Știi pe
cineva care a avut un umăr înțepenit și poate recomanda un fizioterapeut
ca lumea?” Mă mai gândesc puțin și adaug: „Pe aici pe-aproape de
preferat?” Myra cunoaște pe toată lumea din apropiere și știe problemele
tuturor. Le discută în gura mare în fața altor clienți. Divorțurile, copiii
reușiți, hemoroizii.
Trei minute mai târziu primesc un răspuns: „Te simți bine? Ce ai pățit?”
Așa că trebuie să mai trimit un mesaj în care-i explic că nu pentru mine
întreb.
*
— Mai târziu vrei să repetăm replicile? întreb, în timp ce-i duc lui Robert
la prânz o salată de pui.
El stă tolănit pe canapea uitându-se la Sky Sports, la discuția dinaintea
meciului. Eu mi-am omorât timpul curățând dulapurile din bucătărie.
Suntem întruchiparea unui cuplu tipic din anii ’60.
— N-am apucat să mă uit deloc peste ele deocamdată.
— OK, dacă apuci…
— Dar îți mulțumesc.
Se concentrează asupra salatei. E o situație disperată.
— Azi e FA Cup, nu-i așa? spun eu, dând din cap spre televizor.
Și uitatul la meciuri era, odinioară, una dintre chestiile pe care le
făceam împreună. Orice sport, nu conta, câtă vreme puteam alege o
echipă cu care să ținem.

3 The Swan Fine Art Auction – casă londoneză de licitații (N. tr.).
VP - 35
 — Prima semifinală.
Îmi aduc și eu salata – lăsând deoparte cartofii noi și felia mare de
pâine pe care le mâneam odată – și mă așez lângă el, pe canapea. Dar nu
înainte de a căuta pe Google cine joacă și de a studia niște forumuri, ca
să văd care sunt subiectele controversate ale zilei. Îl simt încordându-se,
de parcă ar crede că am venit să-i stric tot cheful. Așa că tac. Fac un
comentariu la începutul meciului, despre cine va câștiga – informat, mi se
pare mie – iar după vreo zece minute e deja relaxat și discutăm despre
selecția echipei, de parcă vreunul dintre noi știe despre ce vorbește. La
pauză se ridică, face pentru amândoi câte o ceașcă de ceai și aduce doi
biscuiți pe o farfurie, iar mie mi se pare un gest prietenos. Iau un biscuit
și-l așez pe brațul de lângă mine ale canapelei, deși nu am deloc intenția
de a-l mânca (și trupul meu e un templu, nu știai?). Știu că nici el nu-și va
mânca biscuitul pentru că niciodată nu-l mănâncă, dar gestul contează.
Când văd că e absorbit de repriza a doua îndes biscuitul în buzunarul
puloverului. Dacă ar fi observat că refuz ceva dulce și-ar fi dat seama
categoric că se-ntâmplă ceva. Biscuitul stă acolo, arzându-mi o gaură
zaharisită în buzunar, cerând să fie mâncat, dar eu îl zdrobesc între
degete, ca să nu mă mai ispitească.
La finalul meciului am senzația că a fost o după-amiază oarecum
reușită. Și, ca să fiu cinstită, uitasem cât e de distractiv să te uiți la
competiții sportive.
— A doua semifinală e mâine, spun eu, luând ceștile de ceai.
— Ne vedem la meci, zice el și am senzația că da, am făcut un mare
progres.
Apoi telefonul îi bâzâie, semn că i-a venit un mesaj, și-mi amintesc
motivul pentru care fac toate astea. Mă-ntreb dacă e Saskia. Dacă i-a
scris să-i spună că seara trecută a petrecut cincisprezece minute închisă
cu mine într-o baie. Asta o să-l sperie de moarte. Nu pot decât să-i
urmăresc fața când citește mesajul. Apoi ridică telefonul, arătându-mi ce
scrie.
Mart, scrie la numele expeditorului, unul dintre asistenții principali de
platou.
— Au schimbat programul pentru luni. Perfect, că oricum n-am repetat
replicile.

VP - 36
 — Corect, spun eu, amintindu-mi să zâmbesc.
Totul e normal. Nu suspectezi nimic.
*
Luni, pe la amiază, Myra are un nume pentru mine. Știu că atunci când
o voi suna pe Saskia să-i dau informația trebuie să profit de ocazie. N-are
sens să-i dau, pur și simplu, detaliile despre fizioterapeut, să-i spun la
revedere și să sper c-a fost suficient. E complet împotriva firii mele să mă
împrietenesc cu cineva cu forța, dar de data asta este fix ceea ce trebuie
să fac. Din fericire, Saskia își va manifesta curiozitatea față de rivala ei
agățându-se de oferta mea.
Mulțumită internetului, acum știu numărul de telefon direct de la
birourile de producție. Inima îmi bate aproape în gât când formez
numărul.
— Bună ziua, Fermierul Giles, se aude o voce cântată de femeie.
— Ăăă…
Aproape că închid. Îmi spun să răsuflu.
— Aș putea vorbi cu Saskia Sherbourne, vă rog?
Face o pauză. Desigur, nu mi-a trecut prin cap că probabil primesc tot
felul de telefoane de la tot felul de nebuni, noapte și zi, care vor să discute
cu actorii. Știu că oamenii trimit coroane și scrisori de condoleanțe când
moare vreun personaj. Mă blestem că nu i-am cerut Saskiei numărul de
mobil.
— Sunt Paula Westmore, soția lui Robert.
Aștept un oftat care să-mi spună că numele meu este necunoscut, ca
al oricărei neveste disprețuite, dar nu aud nimic de genul ăsta.
— Sigur. Bună, Paula. Stai să văd dacă e la ea în cabină.
Îmi face legătură și aud sunând. Apoi aud un clic.
— Paula! Hei!
Sar în sus și aproape că scap telefonul din mână.
— Bună. Eu doar… cum ți-a fost weekendul?
— Grozav, mulțumesc. Am avut de învățat replici de mi-a venit rău, știi
și tu cum e. Sau probabil că nu știi, ce noroc pe tine. Te-ai distrat vineri?
N-ai stat prea mult.
Nemernică.

VP - 37
 — Robert avea o migrenă. Dar da, a fost distractiv. Vreau să-mi cer
scuze din nou că te-am făcut ciuciulete. De obicei nu mă plimb peste tot
vărsându-mi băutura pe oameni.
— Păcat, ar trebui s-o faci. E terapeutic. Și, oricum, bluza și-a revenit. E
ca nouă. Nu-i nicio problemă.
— Deci… spun eu. Ți-am făcut rost de numele tipului cu umărul.
— Mi-ai salvat viața. Mă doare atât de rău că nici nu pot să-mi desfac
sutienul.
Râde. De fapt nu râde, ci spune „Haha”. Încerc să alung imaginea pe
care comentariul ei mi l-a creat și îi comunic detaliile.
— O să-l sun chiar acum.
— E aproape de jobul meu, îi spun, ceea ce e oarecum adevărat, chiar
dacă nu e atât de aproape.
Cinci minute cu autobuzul mai degrabă decât o plimbare pe jos. Dar ea
nu trebuie să știe asta.
— Anunță-mă când te duci la el, poate ne vedem la o cafea sau ceva de
genul ăsta. Dacă vrei…
Mă simt ca un adolescent care invită o fată în oraș pentru prima oară.
De ce naiba ar accepta invitația? Ce-i iese la faza asta? Ezită preț de-o
clipă. Probabil încearcă să-și răspundă și ea la întrebare.
— Bine… minunat. Care e numărul tău de telefon?
Nu-mi dau seama dacă vrea să fie doar politicoasă. Las toată
povestea în seama ei. Altceva nu am ce face.
*
Am întârziat la muncă. Robert e plecat la vreo două filmări de noapte,
așa cum face cam din două în două săptămâni. Episoadele se filmează
de-a lungul a două săptămâni, zece zile în cel mai bun caz, dintre care
două în Oxfordshire, pentru turnarea scenelor de exterior. Depinde dacă
personajul lui Robert apare în aceste scene sau câte are de filmat, astfel
că poate fi plecat o singură noapte sau amândouă.
Întotdeauna am savurat acele seri când suntem doar eu cu Georgia,
sau chiar numai eu. Acum am sentimente amestecate. E o ușurare să iau
o pauză de la noua mea persoană, neobosită și interesată (de exemplu,
azi-de-dimineață, la micul dejun: Eu [după o căutare frenetică pe Google]:
„Ai auzit de individul ăla care intenționează să facă un transplant de cap?”

VP - 38
Lui Robert îi plac la nebunie poveștile despre oameni de știință demenți),
dar mă și chinui imaginându-mi ce se poate întâmpla într-un hotel de la
țară unde locuiesc cu toții pe perioada filmărilor. Georgia a plecat aseară
ca să învețe la Eliza, așa că am încercat să mă destind cu noua serie a
filmului House of Cards, care de-abia a apărut pe Netflix, și am sfârșit prin
a viziona patru episoade unul după altul. Apoi m-am dus la culcare prea
târziu și am dormit prea mult.
Aud autobuzul apropiindu-se huruind în spatele meu, în timp ce mă-
ndrept spre stație. N-am de ales și trebuie să alerg după el când mă
depășește. Gâfâi cât pot în pantalonii de trening ai Georgiei, fluturând din
brațe către oamenii care așteaptă, în speranța că unul dintre ei l-ar putea
opri ca să ajung și eu. Desigur, toți presupun că sunt nebuna cartierului și-
și întorc privirea în direcția opusă. Încă mai alerg deșelat când ultima
persoană urcă în autobuz și ușa se închide. La naiba.
Mă trântesc cu zgomot pe bancheta meschină din stație, încercând să-
mi recapăt răsuflarea. Și apoi îmi dau seama. Tocmai am alergat mai
mult decât în toată viața mea de adult la un loc. OK, au fost doar o sută,
maximum o sută cincizeci de metri. Și gâfâi mai rău decât am văzut-o
gâfâind pe Paula Radcliffe4 după ce a alergat maratonul. Dar am făcut-o.
O săptămână de mers pe jos o parte din drum m-a adus la această
reușită incredibilă.
De fapt, nu e chiar adevărat că n-am alergat de când m-am maturizat.
Acum câțiva ani, rușinată de o ședință de cumpărături când trebuia să-mi
iau o ținută pentru nunta unei prietene, m-am decis să mă ocup puțin de
mine. Am împrumutat altă pereche de pantaloni de trening de-ai lui
George și am anunțat că mă duc la alergare. Reacția lui Robert („Poftim?
Tu??”) nu m-a descurajat. Am plecat de acasă, mai întâi mergând. După
ce am cotit pe strada Prince of Wales am dat-o într-un fel de târâială
chinuitoare. M-am simțit epuizată imediat. Plămânii parcă stăteau să-mi
explodeze. Nu aveam o bustieră de sport (de ce să am așa ceva?), așa că
sânii îmi fluturau în sus și-n jos de parcă voiau să mi se desprindă de
piept. Dar nu asta m-a descurajat. Ci niște băieți care strigau „Vine
cutremurul!” și apoi râdeau de se spărgeau. Am văzut cum un trecător
chicotește când unul dintre băieți mi-a imitat mersul ondulat. Am cotit la

4 Atletă britanică, specialistă pe distanțe medii și maraton (N. tr.).

VP - 39
primul colț și m-am întors acasă, cu coada între picioare. Robert n-a
întrebat ce mi s-a întâmplat și eu m-am bucurat.
Îmi dau seama că-n dimineața aceasta nimeni nu s-a holbat la mine.
De fapt, s-au străduit cu toții să nu se uite la mine, ca nu cumva să fie
nevoiți să se implice în lupta mea disperată. Nu eram o grasă care
încerca să-și reintre în formă, adică un obiect de ridiculizat. Era o grasă
care alerga după autobuz, ceva aparent mult mai acceptabil din punct de
vedere social.
Am avut o revelație.

6.

Surprize, surprize! Saskia îmi scrie ca să-mi spună că are programare

la Omul Minune. Îi amintesc despre cafeaua pe care vreau să i-o ofer
după (dacă se miră de ce sunt atât de insistentă, nu mă întreabă. Probabil
crede pur și simplu că n-am prea mulți prieteni și are dreptate. Sunt unul
dintre cazurile clasice care „au pierdut legătura cu prietenele de când s-
au măritat”. Nu-mi place să recunosc, dar ăsta e adevărul. Lui Robert nu i-
a păsat niciodată prea mult de prietenele mele, iar eu am renunțat la
toate amicițiile în favoarea noilor cunoștințe – de obicei acolo unde
bărbatul era cineva cu care Robert avea o legătură, iar eu trebuia să mă
implic într-o camaraderie forțată cu soția acestuia. N-am niciun dubiu
cine rămâne cu toți acești oameni în caz de divorț. Nu că mi-ar păsa. O
prefer oricând pe Myra în locul a zece prieteni de-ai lui Robert), iar ea
acceptă cu grație.
Aranjez cu Myra să-mi iau liber (o programare la spital de care am uitat
să-i spun). Îi promit să lucrez o oră în plus sau ceva de genul ăsta la
sfârșitul zilei. Saskia și cu mine ne-am fixat întâlnirea la Pain Quotidien, în
Highgate, în apropierea clinicii. Iau autobuzul din stația de lângă patiserie
și ajung în mai puțin de zece minute, plimbându-mă relaxată, de parcă aș
fi apărut de după colț.
Saskia e deja afară când apar, sorbind ceva dintr-o cană mare, fără
mâner. Zâmbește când mă vede.
— Hei!
VP - 40
 V-am spus că urăsc oamenii care spun „Hei?”
— Bună. Cum a fost?
— Senzațional. Și, uite, mi l-a fixat cu bandă!
Își suflecă mâneca tricoului ca să-mi arate banda kinetică albastră.
— E prima oară când nu agonizez după câteva săptămâni, îți rămân
datoare grupa mare.
V-am spus că urăsc oamenii care spun „grupa mare”?
Fac semn chelneriței și comand un latte. Pălăvrăgim un pic despre
durerile și suferințele noastre și cât de nasol e să îmbătrânești. Încă nu
înțeleg de ce mi-a acceptat invitația, dar apoi spune:
— De cât timp sunteți căsătoriți tu și Robert?
Uite-așa, din senin. Ah! Deci vrea informații. Vrea să se tortureze cu
toate detaliile vieții de familie a amantului, detalii pe care el nu le
împărtășește. Mă pregătesc de interogatoriu. Să-mi amintesc: ochii mari
și să nu par ofensată. Dulce, deschisă și încrezătoare.
— De optsprezece ani, spun eu, zâmbind, de parcă gândul acesta m-ar
face fericită. Aproape. Peste câteva luni e aniversarea noastră.
Pot să-i arunc și ei o firimitură.
— Minunat. Faceți ceva special?
Ține minte, trebuie să i se facă milă de mine, nu să simtă că trebuie să
se lupte cu mine pe viață și pe moarte pentru bărbatul ei.
— Ah, nu știu. Robert e atât de ocupat…
— Toate devin monotone după o vreme, nu-i așa? Josh mereu spune…
Nu aud restul frazei pentru că nu mă pot gândi decât „Cine mama
dracului e Josh?” Și apoi îmi amintesc dintr-odată cum Robert bombănea
pentru că postul de televiziune l-a angajat pe soțul Saskiei ca nou
producător al serialului. Mormăind că acum ea o să primească cele mai
bune replici. L-am cunoscut. Am fost la ea acasă. Joshua, în treacăt
menționat pe Wikipedia, este soțul Saskiei, Josh.
— Josh e soțul tău?
Ea dă din cap.
— Nu știai? De opt ani.
Ne-ntrerupe o pereche care se apropie s-o roage pe Saskia să facă un
selfie. Ea reușește să fie rafinată și dominatoare în același timp.

VP - 41
 — Ești și mai frumoasă în realitate, se bâlbâie femeia, iar eu trebuie să
mă stăpânesc ca să nu mă strâmb.
Cei doi pleacă fericiți, iar Saskia mă privește de parcă mi-ar spune „Ce
să-i faci? Nu-i vina mea că sunt populară”.
— Nu aveți copii, nu-i așa?
Acum încep să fiu la fel de băgăcioasă ca ea, dar chiar vreau să aflu
dacă sunt singura victimă colaterală. Sunt destul de sigură că nu au copii,
dar știu că Josh are trei dintr-o căsnicie anterioară și Wikipedia nici
măcar nu s-a gândit să-i menționeze.
— Nu. Cel puțin nu deocamdată. Nu mă grăbesc. Nu că vreau să amân
până e prea târziu, dar știi, niciodată nu mi se pare momentul potrivit…
Privesc în gol, îmi imaginez cum mă îndepărtez de ea. Când îmi revin,
ea vorbește în continuare.
— … nu l-a făcut pe primul până la 43 de ani și totul a mers fără
probleme, dar nu poți ști niciodată, nu-i așa? Voi aveți o fiică, corect?
Mă concentrez din nou.
— Georgia. Pleacă la facultate anul acesta. În fine, să sperăm…
Examenele finale, știi tu.
Aș putea vorbi la nesfârșit despre George și despre trăsăturile ei
speciale și unice, dar trebuie să mă opresc. O s-o las pe Saskia să joace
rolul celei care vorbește prea mult.
— Pariez c-o să-i duci dorul. Trebuie să fie groaznic, după toți anii ăștia
în care trebuie să te gândești la fiecare mișcare de-a lor și apoi, brusc, n-
ai nici cea mai vagă idee ce au de gând să facă. Nu… Nu vreau să spun c-
o să intre-n belele sau ceva de genul ăsta. Doar că…
Simt cum lacrimile îmi înțeapă ochii. Înghit în sec cu zgomot. Încerc să
nu mă gândesc că Georgia se va muta de acasă. Nu cu toate celelalte
probleme pe cap. Mormăi în semn de aprobare și Saskia se uită la mine
cu ceea ce pare a fi compasiune autentică.
— Totuși, știi cum se spune. Pentru un cuplu, viața începe de la zero
când pleacă de acasă copiii. Poate că va fi ca a doua lună de miere, haha!
Nici măcar nu mă înjosesc să-i dau replica. Târfa.
Și, apropo, nu pot să-i suport pe oamenii care spun „haha” în loc să
râdă. Mai ales când e o reacție la ceea ce au zis ei înșiși.
*

VP - 42
 Iată ce cred despre Saskia. Dacă nu știam ce știu despre ea, probabil
aș fi plăcut-o destul de mult. Nu suficient cât să-mi doresc prietenia ei,
dar destul cât să nu vreau să-mi tai venele dacă mă-ntâlnesc cu ea la o
petrecere. E un pic enervantă dar, la suprafață, pare o persoană de
treabă. Dar eu știu adevărul. Și aici stă toată diferența.
Trebuie să-i mai arunc un pic de momeală.
— Nu pot niciodată să-l conving pe Robert să-și ia o vacanță, îi spun eu,
amărâtă.
— Mda, filmările se cam prelungesc. Dar nici în pauza din vară, totuși?
Atunci are timp la dispoziție.
Ridic din umeri, mă uit în jos, la masă.
— Uneori îmi vine să cred că nu vrea. Nu știu… n-ar trebui…
Asta o prinde.
— Nu. Continuă.
— Păi, uneori mi se pare că nu-i suntem suficiente, eu și Georgia.
Scuze, nu știu de ce-ți spun ție asta…
Îi place la nebunie. E cu urechile ciulite. Se agață de fiecare cuvințel de-
al meu.
— Sunt sigură că nu-i adevărat. Ce te faci să crezi așa ceva?
— Ah, e o prostie. Serios. Cred că lucrurile de genul ăsta se-ntâmplă
când ești căsătorit de multă vreme. O s-o scoatem noi la capăt și de data
asta, mereu o scoatem.
Clipesc, alungând niște lacrimi imaginare. Sau poate sunt reale. În
acest moment nu sunt prea sigură. Adevărul e că, deși am terminat-o cu
Robert, asta nu înseamnă că nu jelesc încheierea căsniciei mele.
— Nu te-am întrebat cu ce te ocupi, spune ea, schimbând vorba exact
când îmi beau ultima înghițitură de cafea.
— Lucrez la o patiserie, zic eu.
Aștept obișnuita privire aruncată „rotunjimilor” mele dar, spre lauda ei,
Saskia nu face chestia asta.
— La servire, desigur. Nu la…
— La ce patiserie?
— E secret. Adică, e o chestie particulară. Nu că nu vreau să-ți spun
unde lucrez. Nu e parte dintr-un lanț de magazine sau ceva de genul ăsta.
Încolo…

VP - 43
 Fac cu mâna vag înspre patiserie, dar nu dezvălui că se află la câțiva
kilometri distanță.
— Doamne, cum reziști tentației?
Îmi imaginez că se gândește că, în mod evident, nu rezist.
— Trebuie să-mi reintru în formă imediat.
Își trece mâna peste abdomenul perfect plat când spune asta.
Așteaptă s-o contrazic, așa cum fac de obicei oamenii ca ea. Și, pentru că
o joc perfect pe Doamna Dulcică și Inofensivă, mă forțez să fac asta.
— Mie mi se pare că arăți destul de bine.
Își dă ochii peste cap.
— Aparențele pot fi înșelătoare. Sunt una dintre persoanele acelea
slabe care se îngrașă imediat. Sunt mulțumită de dimensiunile mele, dar
nu sunt tonifiată.
— E mai bine decât o persoană grasă-grasă, ca mine.
Aproape că adaug „haha”, dar nu reușesc.
— Ah, dar tu nu ești… începe ea să spună, iar apoi se oprește, pentru că
până și ea știe că ar fi caraghioasă dacă ar termina propoziția.
Să vă explic niște chestii despre dimensiunile mele, pentru că
Dumnezeu știe ce vă închipuiți. Sunt mare, nu mă-nțelegeți greșit, dar nu
atât de mare, încât trebuie să mă dau jos din pat cu macaraua. Nu am
nevoie încă de centuri prelungite de siguranță în avion, dar au început să
mă strângă un pic. Sunt masivă peste tot – sâni, spate, coapse, brațe –
dar trăsăturile încă sunt identificabile, nu sunt deocamdată un trup imens
și amorf. Sunt destul de solidă ca prima insultă la care recurge cineva
când îl enervez – cum s-a întâmplat ieri, când m-am băgat fără să vreau
în fața cuiva la coada de la autobuz – să fie, totuși, „graso”. Vacă grasă.
Târfă grasă. Port măsura 48-50. 95 și ceva de kilograme ultima oară când
m-am cântărit, deși nu fac asta prea des. Când oamenii se uită la mine,
prima oară văd grăsimea și apoi orice altceva.
Când am plecat înapoi la serviciu, eu și Saskia eram cele mai bune
amice, deși m-am stăpânit din toate puterile ca să nu mă aplec peste
masă și s-o strâng de gât. Spunând „haha” în timp ce fac asta.
— Ar trebui să ne mai vedem și cu altă ocazie, zic eu.
Din fericire, se pare că Saskia e pornită să afle mai multe detalii despre
viața privată a iubitului ei.

VP - 44
 — Neapărat. O să te anunț când îmi fac următoarea programare.
— Minunat.
Se înclină și-și ia la revedere, îmbrățișându-mă.
— Ne vedem, spune ea, în timp ce eu mă îndepărtez, și mă opresc o
clipă, imaginându-mi că mai are ceva de spus.
Dar nu, desigur, nu are, așa că rămân oarecum suspendată în mijlocul
gestului, apoi plec, făcându-i cu mâna.
*
Dacă n-aș ști ce știu n-aș avea niciun motiv să nu-i spun lui Robert că
m-am împrietenit cu una dintre colegele lui. E cu dus și întors, pentru că
presupun că Saskia nu-i va spune, pentru că Robert s-ar panica îngrozitor
din cauză c-ar putea fi descoperit. Sunt destul de sigură c-o s-o roage să
nu se mai întâlnească niciodată cu mine. Dar ea probabil crede că eu îi
voi spune, la modul nevinovat. Deci, cântărind situația, fac lucrul cel mai
sigur de făcut.
Aștept până când ne așezăm la cină, toți trei, apoi lansez bomba, cât
de relaxată pot. O fac cu un zâmbet pe buze, ca să nu creadă că-l atac.
— Ah, ghici cu cine m-am văzut azi? Cu Saskia.
Pentru o clipă cred c-o să se înece cu risotto, dar el, ca un adevărat
actor ce este, se repliază.
— Serios, unde?
— Am băut o cafea împreună. E o poveste lungă. Adică nu-i așa lungă,
dar nu e deloc interesantă.
— Nici nu mi-am dat seama că vă cunoașteți.
— Nu prea ne cunoaștem. Pe ea am vărsat paharul de băutură la
petrecere.
— Corect.
Văd că moare să întrebe mai multe, dar nu vrea să se dea de gol.
— Pare OK. Dar plină de ea, desigur. Vorbește mult. E greu să mai spui
și tu ceva, adaug eu, ca să mă amuz puțin.
Robert râde scurt, dar nu pare a fi râsul lui.
— Cam așa ceva.
— Mi-ai spălat bluza albă? face Georgia, din senin.
Și uite-așa subiectul se închide. Îmi imaginez că Robert nu-l va
redeschide, ca să nu încep să mă-ntreb de ce.

VP - 45
 7.

Mi se pare frustrant că-n mare parte din timp nu fac altceva decât să
aștept. Să aștept ocaziile de a relua legătura cu Robert, să aștept să văd
dacă Saskia mă contactează din nou, să aștept ca eforturile mele jalnice
de a slăbi să dea roade.
O discuție prietenească despre fotbal în fiecare săptămână sau ceva
de genul ăsta nu va fi suficientă ca să reaprindă scânteile căsniciei
noastre. Mai ales că de-acum sezonul competițional se termină. Trebuie
să fiu mai hotărâtă pentru că altfel, înainte să-mi dau seama, se face
octombrie, iar Robert și Saskia vor dispărea în asfințitul tomnatic fără
nicio grijă pe lume. Am încercat să fac o listă a tuturor lucrurilor pe care
Robert și cu mine le făceam împreună, dar, în afară de vânătoarea de
antichități și de privitul competițiilor sportive, nu mă pot gândi la altceva
concret. Pur și simplu ne înțelegeam. Sfârșitul poveștii.
Cred că și eu eram pe atunci altcumva. Nu doar în privința înfățișării.
Mai puțin stresată. Mai încrezătoare. Dar și el era altcumva. Mai relaxat.
Mai puțin preocupat de felul în care-l privește lumea. Când mă gândesc la
noi doi în acele vremuri, ne văd mereu stând pe terasa unei cafenele,
prăpădindu-ne de râs. Petreceam ore întregi bând o cafea și privind
oamenii. Inventam povești despre ceilalți clienți și despre necunoscuții
care treceau pe lângă noi. Încercam să ne imaginăm ce spun aceștia,
scornind mici dialoguri, imitându-le vocile. Acum sună stupid, dar asta
este imaginea de când eram cei mai fericiți. Nu știu când am încetat să
mai facem asta.
Îmi dau seama că singurul lucru pe care-l pot controla sunt eu însămi.
De când am ratat autobuzul la mustață și am avut revelația aceea, am
conceput o întreagă strategie, în fiecare după-amiază merg pe jos prima
parte a drumului de la muncă spre casă, rămân în urmă, la câteva sute de
metri distanță de prima stație, până ce aud autobuzul venind și atunci,
când trece pe lângă mine, încep să alerg, fluturând din mâini. Întotdeauna
îl ratez la un kilometru. Și atunci, când îmi recapăt răsuflarea (după cinci
minute), gâfâi zgomotos, ca și cum m-aș hotărî s-o iau pe jos, și fac la fel
cu stația numărul doi. O pot face doar de două ori. E suficient ca să

VP - 46
transpir din greu, cu picioarele arzând și cu fața roșie pentru restul
drumului meu cu autobuzul.
Primele dăți m-am uitat în jur să văd cine-și bate joc de mine. Dar, ca și
înainte, nimeni nu se uita la mine, decât poate cu milă pentru că n-am
ajuns în stație la timp.
Sunt o adevărată masă de urme de bătături, bășici, iritații dubioase sub
sâni. Genunchii mă dor de parcă m-ar fi pocnit cineva peste ei cu un
baros. În unele dimineți gambele mele refuză să colaboreze și, practic,
am ajuns șchioapă.
Știu că am nevoie de ajutor, dar nu sunt pregătită să-l cer, deocamdată.
Nu sunt gata să întâmpin privirile surprinse și râsetele înăbușite când mă-
ntorc cu spatele. Nici măcar nu am cea mai vagă idee cui să-i cer ajutorul.
Așa că adaug povestea de dimineață cu autobuzul în programul zilnic.
Încep să-mi fac un rucsac cu haine de schimb și un prosop. Păstrez
secretul pentru mine.
*
Totuși Myra, ca o vrăjitoare ce e, și-a dat seama că se-ntâmplă ceva.
Mă hărțuie fără încetare. E ca un porc căutător de trufe când vine vorba
despre secrete. Știe că sunt acolo și le va dezgropa cu prețul vieții ei.
La început, cred că-și imaginează că am menopauză precoce. Cum
altfel se pot explica transpirațiile și nevoia de a-mi schimba hainele în
fiecare dimineață? Când îi spun răspicat că nu e cazul, presupune că am
ceva probleme îngrozitoare acasă (ceea ce e adevărat, dar, desigur, ea nu
știe nici jumătate) și că m-am mutat într-o grotă fără apă curentă, dar mi-
e prea rușine să recunosc. Simt că rămân fără moduri de a o pune la
punct când, într-o dimineață, spune:
— Ai slăbit cumva?
— Nu cred… mă bâlbâi eu.
Se oprește din ce făcea – adică din curățatul mașinii de făcut cafea –
și zăngănitul numeroaselor brățări pe care le are întotdeauna pe mâini,
sunetul obișnuit al zilei mele de muncă, se oprește brusc. Mă măsoară
critic de sus până jos, cu mâinile-n șolduri. Trebuie să mă abțin să nu-i
spun că părul ei scurt și roșu îi stă în cinci direcții diferite, așa cum face
de fiecare dată când se străduie prea tare. Mijește ochii la mine.
— Ba da. Te simți bine?

VP - 47
 Așa se întâmplă când nu ai grijă cum arăți ani întregi; oamenii
presupun că dacă slăbești înseamnă că ești bolnavă, nu c-ar putea fi
alegerea ta. Deși nu vreau să permit nimănui să-mi afle secretul, nici nu
vreau să-nceapă să se-ngrijoreze în privința mea și să-mi recomande
vindecători holistici și diete cu sucuri care lecuiesc cancerul.
— Mă simt bine, spun. Probabil din cauză că-mi fac griji pentru
examenele Georgiei sau ceva de genul ăsta.
— Nu credeți că Paula a slăbit? zice Myra cu voce tare, adresându-se
unei cliente obișnuite, doamna Cobham, care tocmai se așază la o cană
de ceai și o felie de tort cu fulgi de ciocolată.
Doamna Cobham mă studiază prin ochelarii ei cu rame groase.
— Nu sunt sigură. Poate. Ești la regim, drăguță?
— Nu, spun eu și mă prefac absorbită la culme de ștergerea tejghelei,
sperând că astfel vor înțelege că discuția a luat sfârșit.
— Ah, am uitat că sunteți oarbă ca un liliac, zice Myra cu afecțiune, iar
doamna Cobham râde îngăduitoare.
Asta-i faza cu Myra: le poate spune oamenilor cele mai îngrozitoare
chestii, dar scapă basma curată pentru că toți o iubesc și nu zice
niciodată nimic cu răutate.
— Doar glumește cu dumneavoastră, doamnă Cobham, spun eu.
Încearcă să mă stârnească pe mine.
*
Epuizată, o invit pe Myra la mine într-o seară, când știu că Robert și
Georgia nu sunt acasă.
— Ce se-ntâmplă? face ea.
Deși suntem prietene bune, n-o invit prea des pe la noi. Lui Robert nu-i
plac prea mult musafirii.
— Ah, la naiba! N-o să-mi spui că ți-ai găsit altă slujbă, nu-i așa? Sau că
vrei concediu de maternitate? Ești gravidă?
Se uită zâmbind, la burta mea.
— Sigur că nu! Vreau să vorbesc ceva cu tine, asta-i tot.
Cum poate să reziste?
Ajunge la exact 19:30, cu o cutie de prăjituri rămase nevândute. Încerc
să mă prefac că nu sunt acolo. E suficient de greu la muncă, dar acum
sunt gratis și la mine-n casă.

VP - 48
 Ne așezăm la masa din bucătărie și ea deschide cutia, împingând-o
spre mine. Îmi adun toată voința.
— Deocamdată nu, mulțumesc.
— Chiar ești la regim, croncăne ea. Știam eu.
O spune de parcă m-ar acuza de o crimă, ceea ce regimul chiar e, în
ochii Myrei. Unul dintre motivele pentru care o iubesc la nebunie pe Myra
Jones este că se declară pe de-a-ntregul fericită așa cum este. E mai
masivă și mai în vârstă decât mine, trăiește singură și nu-i pasă deloc de
lucrurile astea. E o adevărată inspirație.
— OK. Da. Sunt.
— De ce? Ești superbă.
— E o poveste lungă. E… O, Doamne, Myra, pot să am încredere în tine
și să-ți dezvălui ceva?
Ochii aproape că-i ies din cap. Se-ntinde după sticla de vin roșu ce se
află între noi pe masă și toarnă câte un pahar pentru fiecare.
— Desigur. Orice. Știu că-mi place un pic bârfa, dar n-aș spune nimic
mai departe dacă tu nu vrei.
Știu că e adevărat. Myra e o prietenă foarte loială.
— E vorba de Robert, spun eu. Are pe altcineva.
Aștept să priceapă ce i-am spus. Expresia ei trece de la șoc la
compasiune, apoi la furie și în cele din urmă din nou la compasiune.
— Nenorocitul. Ești sigură?
Îi povestesc ce s-a întâmplat până acum. Rămâne cu gura căscată
când îi spun că e vorba despre Saskia și o cască și mai tare când îi
povestesc că m-am întâlnit cu ea la cafea, dar intru-n amănunte și ea
așteaptă să termin.
— Doamne. O să-l dai direct pe ușă afară, nu-i așa?
— Categoric. S-a terminat.
— Bine. Mereu mi s-a părut că e cam cretin.
Sunt șocată.
— Poftim?
— E așa, mereu înfumurat. Ca și cum așteaptă ca toată lumea să-i
ridice statuie.
— Ca să fiu cinstită, o grămadă de lume îi ridică statuie.

VP - 49
 — Știu, dar nu asta-i ideea. E ca și cum s-ar crede mai bun decât toți.
De parcă e mai important ca toată lumea pentru că apare la televizor.
Știu că are dreptate. Asta e faza cu Myra. Observațiile ei pot fi
dureroase, dar au întotdeauna un sâmbure de adevăr. M-am obișnuit ca
Robert să fie Mister Popularitate, așa că e greu să recunosc.
— Credeam că te înțelegi bine cu el.
— E soțul tău. N-o să-ți spun că am impresia că omul pe care-l iubești e
un imbecil cu aere de superioritate. Rahat, nu, n-o să-ți schimbi părerea,
nu-i așa, și conversația asta ar fi fost foarte stânjenitoare.
— Pe care l-am iubit, spun eu. Omul pe care l-am iubit. Nu cred că-l mai
iubesc. Nu cred că-l mai iubesc de mult, de fapt.
— Deci care-i planul tău? Să-l faci să-și da seama cât de mult te iubește
și apoi să-i spui să totul s-a sfârșit?
— Cam așa ceva.
Sună imbecil, știu.
— Îmi place la nebunie, spune ea. I-o plătești așa cum trebuie. Totuși e
nevoie de ceva mai mult decât să slăbești câteva kilograme și să vorbești
cu el despre fotbal.
— Știu. Am nevoie de ajutor.
Își freacă palmele, cu o expresie pe care o capătă doar atunci când
caută niscaiva căi de a-și face afacerea și mai profitabilă.
— Elementul surpriză este crucial. Trebuie să se uite la tine și să-și
spună „Uau!” Ca și cum te-ar observa pentru prima oară. Ai noroc că, deși
ai grăsime pe corp, ești slabă la față. Pentru o vreme nu va fi evident ce
se-ntâmplă. Mă rog, în afară de atunci când… încă vă mai…?
Numai Myra poate întreba asta direct.
— Nu cât să se observe. Și în rarele ocazii când o facem deja am băut
amândoi câteva pahare…
— OK. Suficiente detalii. Poartă haine lălâi. Și e nevoie de ceva mai
mult decât alergatul după autobuz. Trebuie să mergi la sală.
— O, Doamne, nu.
Gândul la toate acele trupuri perfecte trăgând de fiare mă face să
plâng.
— Sau ia-ți un instructor personal. Trebuie să faci ceva ca să dispară
tot, nu să rămâi ca un sac imens de piele care atârnă.

VP - 50
 — De ce te-ai pornit așa dintr-odată cu chestia asta? Credeam că ai zis
că arăt bine așa cum sunt?
— Arăți bine. Poți să te îngrași la loc mai târziu, dar Robert e probabil
cel care vrea să strângă-n brațe o slăbănoagă. Pariez că Saskia e slabă
ca o coadă de mătură. Am dreptate?
— Da, am spus cu amărăciune.
— Știam eu. Deci e simplu. Poți să slăbești. Tot ce trebuie să faci acum
e să încerci să-l faci să se îndrăgostească de tine ca persoană, din nou.
— Din păcate, nu e atât de simplu.
— Încetul cu încetul, zice ea. Fă în continuare ce faci acum. Totul e de
ajutor.
*
— Iau astea cu mine, zice ea, strângând cutiile cu prăjituri la plecare, o
sticlă și jumătate de vin mai târziu. Nu vrem să ai ispita sub nas. Serios,
nici să bei n-ar mai trebui.
Ridic din sprâncene într-un fel care sper să transmită ce părere am
despre ideea asta.
Ea izbucnește în râs.
— Nu, ai dreptate. Ar fi deja prea mult.
Mă îmbrățișează din toată inima.
— Mulțumesc, Myra, spun eu, lipită de umărul ei.
Mă simt mult mai bine acum, că mi-am descărcat sufletul.
— O să fie totul bine, spune ea. De fapt, n-o să fie, dar măcar o să fie și
el nefericit.
*
Îmi reproșez că n-am întrebat-o pe Saskia mai multe despre relația ei.
Am fost atât de șocată de faptul că l-a pomenit pe Josh, încât nu mi-a
trecut prin cap să-ncerc să deslușesc dacă sunt genul de cuplu care
acceptă ca ea să se încurce cu un alt bărbat (chiar există oameni ca
ăștia?) sau dacă el e în aceeași situație ca mine. Oare el o suportă pentru
că e artistă ori vreun rahat de genul ăsta sau ar fi pur și simplu devastat
dacă ar afla adevărul? Nu mă pot abține să nu mă gândesc că mi-ar fi
fost util dacă aș fi știut.

VP - 51
 Nu se mai pune problema s-o sun din nou, dar mai am o armă în
arsenal. Pasiunea Saskiei pentru hot yoga, în particular pentru orele de
sâmbătă dimineața din Marylebone.
Desigur, Marylebone e plin cu ore cursuri de Bikram 5. Toți oamenii
aceia agili și frumoși care se scaldă în transpirația celorlalți, zi și noapte.
Eram atentă când trăgeam cu urechea, totuși. Îmi amintesc numele
centrului. West One Hot Yoga are trei ore de câte 90 de minute în fiecare
sâmbătă dimineață. Una cu noaptea-n cap pentru superfemei de la 7
a.m., apoi de la 9 și de la 11. Îmi închipui că între cursuri cineva trebuie să
intre și să dea cu mopul.
N-am nici cea mai vagă intenție să mă duc la curs, evident. Ar trebui să
cheme cineva ambulanța. Eu nu fac nici măcar yoga la rece. Planul meu e
să trec pe acolo întâmplător când iese ea de la curs. Ah, ce coincidență!
Ce drăguț să te-ntâlnesc aici! Merită încercarea.
N-am nicio șansă să-l conving pe Robert că trebuie să fiu în West End
la 8: 30 sâmbătă dimineață, când se termină prima oră de yoga. Îmi plac
prea mult lenevelile din weekend. Îmi pot imagina însă că Saskia poate
sări lesne din pat când se crapă de ziuă, gata să plece să-și modeleze
trupul până la perfecțiune, dar era prea mult. M-am decis să spionez
următoarele două ore de yoga. Dacă nu e, nu e și gata. Și chiar dacă e, s-
ar putea grăbi, ar putea fi cu o prietenă sau ar putea avea o viață de care
să-și vadă. Dar, în acest moment, e singura mea idee.
Vine un moment delicat, când Georgia declară că vrea să meargă la
cumpărături cu mine. Eu mi-am anunțat intențiile de la cina de vineri.
George, ca de obicei, e pe drum spre Eliza. Robert se luptă cu o altă
negresă „sănătoasă” care îngrașă. Aseară a ajuns la concluzia că piureul
meu de rădăcinoase e „fantastic” și m-a întrebat care era ingredientul
misterios. Am râs și nu i-am spus că în porția lui am adăugat jumătate de
tonă de unt (care nu s-a regăsit în farfuria mea și a Georgiei). Știu că vor
trece luni întregi până ca toate astea să se adune pe abdomenul lui plat,
dar faza asta mă face fericită. E ca și cum aș planta niște bombe micuțe
pe dinăuntrul lui știind că, într-una dintre zilele astea, ele vor exploda la
unison și-i va plesni nasturele de la pantaloni exact când o admiratoare
înfocată îi va cere un autograf.

5 Stil de hot yoga, care se practică în camere încălzite la peste 40 de grade (N. tr.).
VP - 52
 — Nu se poate, am zis eu, aproape violent. Îți caut cadou pentru ziua
ta.
Ziua de naștere a Georgiei e de-abia peste șase săptămâni dar, cu
încrederea în sine specifică tinereții, mă crede imediat pe cuvânt.
— Ah, Dumnezeule! Ce? Ce cadou e?
— Nu știu încă. E doar un raid preliminar ca să-mi fac oarece idee. E o
misiune de căutare.
Robert mormăie.
— Vrei să vin și eu?
Râd îngăduitoare.
— Nu! Data viitoare, când restrâng variantele.
— Poți să mă scoți pe mine la o gustare, îi spune Georgia, iar chipul lui
Robert se luminează.
Îi place că ea vrea încă să-și petreacă vremea cu el. E un tată minunat.
În toate sensurile, în afara unuia singur.
*
Sâmbătă ajung la West One Hot Yoga (care se dovedește a fi West1
Hot Yoga! – mă-ntreb dacă au plătit pe cineva să vină cu găselnița asta.
Adică, pe bune. Primesc puncte-n plus pentru semnul exclamării?) cu
vreo cincisprezece minute înainte să se termine cursul care a început la
9:00. E o cafenea oarecum vizavi (slavă Cerului pentru așa-zișii hipsteri
din Marylebone care vor să fie sănătoși și pentru obsesia lor pentru flat
white6), așa că aleg masa cu cea mai bună perspectivă, îmi comand un
ceai și aștept.
Încerc să inventez niște replici care să-i trezească interesul Saskiei, dar
care să nu-i dea impresia că mariajul meu e deja mort și îngropat. Când
hoardele de trupuri transpirate încep să iasă la 10:30 eu deja am scornit
un întreg scenariu care mă prezintă drept soția iubitoare, năucă și
sfâșiată de răceala bruscă din partea soțului. Ar trebui să ai inima de
piatră ca să nu-ți fie milă de mine.
Am pregătit și câteva întrebări importante despre mariajul ei. Trebuie
doar să găsesc o cale să le strecor în conversație fără să mă dau de gol.
Nu-ndrăznesc să-mi iau ochii nici măcar o secundă de la mulțimea
care iese; dacă o ratez n-am rezolvat nimic. Sunt surprinsă să văd și

6 Espresso cu spumă de lapte (N. tr.).

VP - 53
câțiva bărbați. Îmi imaginasem o încăpere plină de femei blonde și
slăbănoage, trase la indigo. Și, în majoritate, descrierea li se potrivește, de
fapt. E ca și cum te-ai uita după un urs polar pe un aisberg plin cu alți urși
polari. Pe viscol. Sunt orbită de atâtea capete blonde ca mierea. Mă uit în
continuare, până ies și ultimii. Cei mai mulți par să se ducă acasă fără să
facă duș (nici nu le trece prin cap), așa că presupun că toți locuiesc prin
apropiere. Cu toții își poartă cu mândrie costumele mulate de Lycra
pătate de transpirație. Uitați-vă ce-am îndurat! Dar nu-i așa că merită
pentru un asemenea corp?
Urmează o mică sincopă și, exact când credeam că toată lumea a
plecat, fără niciun semn din partea Saskiei, apar câteva femei cu părul ud,
dar curat, purtând haine obișnuite. Aproape imediat încep să sosească
altele, probabil pentru cursul de la ora 11:00. Desigur, nu-mi trecuse prin
cap că Saskia m-ar putea observa la venire și atunci n-aș mai avea niciun
fel de scuză că o oră și jumătate mai târziu stau în același loc.
Fac tot ce pot ca să nu atrag atenția asupra mea, adică stau acolo, pur
și simplu, fără să-mi dau exact seama ce trebuie să fac. Chelnerița vine și
mă-ntreabă dacă mai vreau ceva, dar eu o trimit la plimbare, atât sunt de
concentrată la misiunea mea. Pe la 10:50 o zăresc pe Saskia pe partea
cealaltă a străzii. Are părul strâns într-o coadă în creștet. Colanți și o
vestă colorată și strâmtă. Geanta cu echipamentul pe brațul drept.
Vorbește la telefonul mobil. Probabil cu soțul meu.
Țin capul în jos și-mi încrucișez degetele. Dacă mă observă stând aici,
nu spune nimic, și sunt destul de sigură că nu va rata ocazia de a-și
evalua încă o dată de aproape rivala. Respir ușurată. Acum că știu că e
chiar acolo, am la dispoziție o oră și jumătate pe care trebuie s-o fac să
treacă mai repede. Urăsc să-mi părăsesc locul în caz că pleacă mai
devreme (am auzit că oamenii mai leșină pe la ore din astea din când în
când, lucru la care-mi pare rău că n-am asistat până acum) sau că n-o să
mai găsesc alt loc mai târziu. Totuși, nu pot sta aici bând ceai la
nesfârșit. O să dau în bâțâială până iese ea. Și prăjiturile arată prea
apetisant. În plus, sunt oameni care trec pe aici, uitându-se urât la mine
ca să-mi dea de înțeles c-ar trebui să le cedez masa mea de la soare.
Plătesc nota și o iau spre Selfridges. Aș putea să caut cadouri pentru
Georgia cât sunt pe-aici. Face optsprezece ani, așa că va trebui să facem

VP - 54
tam-tam mare. Vrem să-i cumpărăm câteva lucruri care s-o ajute să se
descurce departe de casă (nici nu vreau să mă gândesc la asta), dar
Robert și cu mine am vorbit de asemenea aseară (o seară amicală
petrecută pe canapea, privindu-i pe unii bătându-se până la leșin la UFC.
Genul de lucruri care apropie un cuplu) despre lucruri pe care le poate
păstra. Ceva de care să-și aducă aminte întotdeauna. „O hotărâre de
divorț înrămată”, aproape că mi-a scăpat, dar am reușit să mă stăpânesc.
Acum mă-ndrept spre raionul cu bijuterii și mă holbez pentru o vreme la
prețurile enorme.
Când mă-ntorc la West1 Hot Yoga! toate mesele de la cafeneaua de
vizavi sunt, așa cum credeam, ocupate. Așa că mă învârt pe lângă
labradorul gras care își așteaptă sandvișul de la niște stăpâni care par
absorbiți de propria mâncare. Ideal ar fi să stau jos și să mă uit la un
meniu când va ieși Saskia. Ar fi mai ușor s-o invit să mi se alăture. S-o
întreb dacă vrea să stea în picioare pe trotuar nu mi se pare o propunere
atât de interesantă.
Chelnerița care m-a servit cu numai o oră și jumătate înainte nu dă
niciun semn că m-ar recunoaște. Cam așa de tare ies în evidență în
mulțime.
— Doar un loc? îmi spune ea, zâmbind.
— Deocamdată. Aștept o prietenă.
— Avem locuri înăuntru.
— Prefer să aștept, dacă e-n regulă.
Oamenii de la masa pe care o vânez ridică privirile, dezamăgiți.
Evident, sperau să-mi mut ochii triști și disperați în altă parte.
— Nicio problemă. Vă aduc meniul să vă uitați pe el cât așteptați.
Îmi verific telefonul. Mai sunt trei minute până la sfârșitul cursului.
Inima începe să-mi bată ca o vijelie. Și, ca la un semnal, încep să se
scurgă afară. Mai întâi cele încruntate și transpirate – nici picior de
Saskia – apoi, cinci minute mai târziu, exact când mă așez la masă – cele
care au făcut duș, cu părul curat și umed. Două, trei, apoi iat-o. Înainte să-
mi dau seama ce fac, îi fac semn cu mâna și-o strig pe nume.
Se uită la mine. Mă vede. Confuzie totală. Apoi un surâs.

VP - 55
 Arată excelent în jeanșii scurți și mulați și în tenișii Converse (sper să
aibă glezne de elefant, dar, din păcate, nu are așa ceva). Poartă aceeași
bluză roșie pe care i-am vărsat băutura.
— Paula! Ce Dumnezeu cauți aici?
Nu te bâlbâi. Nu vrei să creadă că ești un fel de urmăritoare obsedată.
— Cumpărături pentru ziua de naștere.
Dau ochii peste cap.
— Georgia împlinește optsprezece ani peste câteva săptămâni și-ncerc
să mă-ntrec pe mine însămi.
— Se pare că faci toate eforturile, haha, spune ea, arătând că am un
meniu în mână.
— M-ai prins. Ah, vrei să mi te alături? Beau doar o cafea și apoi mă-
ntorc la nebunie.
Mă bazez că se va gândi că e o ocazie prea bună ca să fie irosită.
Poate să afle niște informații în plus despre starea căsniciei amantului ei,
iar el nu se poate supăra pe ea, căci ce putea face? Șovăie doar pentru o
clipă.
— OK, minunat. O cafea rapidă.
Se așază lângă mine.
— Ce făceai pe-aici? întreb eu, mimând inocența.
Hot yoga? Care hot yoga?
— Bikram. Sunt obsedată. Dependentă de transpirație. Nu-ți face griji,
am făcut duș, haha!
— Întotdeauna mi-am dorit să-ncerc! Se face prin apropiere?
Premiul BAFTA pentru tipa îmbrăcată în albastru-pastel.
— Chiar acolo.
Face cu mâna înspre studioul care are un semn mare pe el: „West1 Hot
Yoga!”
— Ar trebui să vii într-o zi. Eu sunt aici în fiecare sâmbătă. Nu ratez ora,
orice s-ar întâmpla.
— Chiar și cu umărul?
— Chiar și cu umărul. Doar evit să apăs prea tare pe brațul acela
deocamdată. Ah, individul tău face minuni, apropo.
— Te-ai mai dus la el?
— De două ori. Voiam să te sun, dar a fost în ultima clipă…

VP - 56
 Sau mai degrabă, te-a rugat Robert să n-o faci.
— Ah, e OK. La muncă a fost nebunie așa că probabil n-aș fi putut… dar
te simți mai bine. Mă bucur mult.
Mă pune la curent cu tratamentul ei și-mi spune cât de mult și-a
îmbunătățit mișcările, iar eu mă prefac că-mi pasă.
— Asta-i bluza cu pricina? spun când epuizează subiectul.
— O, da! Deci, după cum vezi, nu e ireparabil distrusă.
— Acum mi-e frică să nu vărs din greșeală cafea pe el. Dacă am un soi
de compulsie?
— Îmi asum riscul. Ce-ai mai făcut?
— Ăăăm… bine, zic, cu o urmă controlată de îndoială în glas.
Nu exagera cu autocompătimirea sau o s-o calci pe nervi.
— N-a sunat foarte convingător.
Asta i-a captat atenția. Când chelnerița apare, ea se decide că-i e
foame și comandă o salată. („Nicoise, te rog, draga mea. Cu sosul
lângă”). Comand și eu. Cu sosul pe deasupra. Oricum l-aș turna pe tot. Nu
sunt încă pregătită pentru salată goală.
— Deci, ce se-ntâmplă? spune ea, după ce chelnerița ne ia comanda.
Îi zâmbesc scurt și suav. Biata femeie curajoasă, încercând din toate
puterile să se țină tare.
— Ah, nu mare lucru… Am… Avem o perioadă mai ciudată. Cred, cu… nu
știu… și mai e și Georgia…
— E un lucru dificil pentru cupluri, să se trezească dintr-odată cu cuibul
gol. Nu că m-aș pricepe prea mult la asta, desigur…
Dau din cap ca să-i dau de înțeles că mi-a spus asta deja.
— E de-nțeles că ție și lui Robert vă e greu să…
Așteaptă, sperând că voi dezvolta ideea. Cât de ușor i-ar fi dacă i-aș
spune că mariajul nostru e la final. Evident, n-o să-i dau satisfacția asta.
— Uneori… n-ar trebui să vorbesc despre Robert când el nu-i de față,
mai ales că voi doi lucrați împreună…
— Nu i-aș spune nimic, nu-ți face griji. Știu când trebuie să-mi țin gura.
Aproape că izbucnesc în râs, dar în schimb oftez, ca și cum cântăresc
problema.
— Uneori mi-e teamă că, atunci când vom rămâne doar noi doi, va-
ncepe să se gândească la faptul că nu mai are niciun sens…

VP - 57
 Când spun asta, o lacrimă autentică îmi izvorăște în colțul ochiului. Joc
teatru, dar nu joc teatru. Saskia se-ntinde și-mi pune mâna îngrijită peste
a mea și mă stăpânesc cât pot ca să nu i-o dau la o parte.
— Sunt sigură că nu-i adevărat. Aveți un trecut, asta trebuie să-nsemne
ceva…
Ridic din umeri.
— Poate…
Ne-au sosit salatele și chelnerița ne dă târcoale în mod bizar, neștiind
ce să facă. Saskia își dă mâna la o parte, ca să-i facă loc. Mă șterg la ochi
cu degetele.
— Doar că… noi întotdeauna am fost atât de apropiați, iar acum păream
foarte… distanți. Tu ai momente din astea… știi tu, cu Josh… când simți că
nu e acolo uneori?
— Oh, Joshie e un scump, spune ea. Sunt atât de norocoasă în privința
asta. Nu trebuie să-mi fac griji… scuze, sună groaznic să-ți spun așa ceva.
Nu voiam să sune așa.
— Nu-i nimic. Ești norocoasă. Mă-ndoiesc că există multe cupluri care
pot spune că nu au perioade în care unul dintre ei se simte nesigur.
— Am făcut un pact când ne-am cunoscut, spune ea, privindu-mă fix în
ochi.
E o actriță mai bună decât credeam.
— Că vom fi mereu sinceri unul cu altul. Dacă unul dintre noi face ceva
care-l calcă pe celălalt pe nervi sau ne facem reciproc nefericiți o să
mărturisim fără reținere. Funcționează.
— Dar dacă unul dintre voi crede că celălalt îl înșală…?
Ea râde ușor.
— I-aș tăia ouăle, haha!
Deci, în mod clar, nu au o relație deschisă.
— Cum a ajuns să lucreze la serial?
— N-a avut nimic de-a face cu mine! Mă rog, nu direct. El e liber
profesionist, știi, și tocmai terminase un alt job la BBC, așa că și-a oferit
serviciile. Nu spun că i-a dăunat că era soțul meu – de fapt, asta sună
oribil, să nu-i spui niciodată c-am zis așa ceva. Ar fi avut șanse să fie
acceptat oricum, dar i-am pus o vorbă bună și producătorii executivi au
înclinat balanța în favoarea lui.

VP - 58
 Nu-mi pot imagina de ce producătorii executivi ar asculta de o actriță
considerată o pacoste când trebuie să angajeze pe cineva nou care să
conducă serialul. Cel mai probabil ce mi-a spus atunci Robert era
adevărat: s-au gândit că n-ar strica să fie cineva pe acolo care să încerce
măcar s-o țină sub control.
— Cum v-ați cunoscut?
Își mută privirea în altă parte, ca o eroină a lui Tennessee Williams
care-și amintește ceva dulce-amar.
— La Under the Blue Sky, spune ea, referindu-se la un alt serial oribil în
care juca, înainte de a obține un rol principal în Fermierul Giles.
În acela era vorba despre un cuplu de expați stabilit în Spania. Cred că
și acolo juca rolul vecinei arțăgoase, dar sexy.
— El lucra în departamentul scenarii. Îl convingeam să-mi scrie toate
replicile suculente, haha!
Fac și eu haha odată cu ea, doar ca să fiu drăguță.
— Tu și Robert sunteți împreună încă din facultate, sau am visat eu?
Dau din cap și fac din nou o mutră jalnică.
— De douăzeci de ani. E greu de crezut uneori.
— E senzațional. Ce realizare.
Îmi mușc limba.
— De-asta e atât de greu, știi, în acest moment…
— E mare lucru, nu? Tot trecutul, spune ea, privindu-mă cu ceea ce pare
a fi sinceră compătimire.
Ăsta-i momentul în care mușcă momeala.
Îmi las ochii în jos. Ca Lady Di la o conferință de presă.
— E totul.
*
Când ne luăm la revedere știu că am prins-o. I-am insuflat o urmă de
vinovăție. Acum trebuie s-o fac să dureze.
— Nu… Poate nu-i pomenești lui Robert că ne-am văzut, spun eu când
ea mă-mbrățișează, după ce-am stabilit că ne vom întâlni curând. Pentru
că lucrați împreună și n-aș vrea să-și facă griji că am discutat cu una
dintre colegele lui despre viața noastră personală.
Ușurarea de pe chipul ei e atât de evidentă că aproape îmi vine să râd.
Îi ofer un bilet gratuit. Un loc în primul rând la spectacolul căsniciei mele.

VP - 59
 — Sigur că nu. Hei, ar trebui să vii la Bikram săptămâna viitoare. Putem
lua prânzul după aceea.
— M-aș duce direct la Urgență. Poate altă dată. Hai să luăm doar
prânzul.
— S-a făcut, zice ea, îmbrățișându-mă din nou. Te sun.
*
Încă încerc să fac o listă a tuturor lucrurilor pe care Robert și cu mine
le făceam înainte cu plăcere, ca să mai avem câteva ședințe bune de
reconectare care să-i reamintească de ce a crezut dintotdeauna că sunt
sufletul lui pereche. (Sfatul Myrei: cumpără o oglindă, așază-i-o în față și
lasă-l să se uite la el însuși; asta o să-l facă fericit.) Să pui pe hârtie care
sunt pasiunile pe care le împărtășiți cu partenerul de viață e mai greu
decât credeți. Doar dacă nu mergeți încă la dansuri de societate sau nu
faceți sex în public, adică. Și majoritatea activităților care-mi vin în minte
– dansul până la 4:00 dimineața luând ecstasy, mersul la demonstrații
antirăzboi – nu mai sunt lucruri pe care tânjim să le facem niciunul dintre
noi, din câte-mi dau eu seama, de vreo optsprezece ani încoace. E ciudat
cum tot la ce mă pot gândi ca pasiune comună datează dinaintea
apariției Georgiei. După ce am devenit o familie și am început să facem
chestii în familie, restul lucrurilor ni se păreau un pic imature, un pic
triviale.
Până acum pe listă am așa: urmărirea competițiilor sportive, hoinăritul
prin târguri de vechituri, weekenduri petrecute în afara orașului, plimbări.
Am adăugat plimbările, deși și eu, și Georgia am renunțat la asta cu ani în
urmă. El pentru că a crezut că e un mod jalnic de a-ți petrece duminica, eu
pentru că eram prea ocupată să mă-ndop ca să mă calmez. E ceva ce
cred că putem resuscita acum, totuși.
În următoarea duminică, una foarte însorită, încep să pregătesc un
picnic chiar înainte să se trezească Robert. Am cumpărat toate chestiile
lui favorite de la un magazin de delicatese de pe stradă – ardei mici și
roșii umpluți cu brânză de capră, taramasalata 7 și pitta, mini-quiche. Le
împachetez alături de somonul afumat și de sandvișurile cu brânză
cremoasă (pline de grăsime pentru el, „mai ușoare” pentru mine) și o
jumătate de sticlă de Prosecco. Am planificat ruta, așa cum făceam

7 Salată de pește, specialitate grecească (N. tr.).

VP - 60
odinioară. La doar cinci sau șase kilometri depărtare (nu la cincisprezece,
cât mergeam în trecut, dar am presupus că Robert nu va fi prea bucuros
dacă va trebui să mă care-n brațe pe ultimii zece kilometri), înspre Heath 8,
în grădinile din Golders Hill Park. Înainte mergeam și stăteam acolo ore
întregi când Robert nu avea nimic de lucru, iar eu eram mamă casnică,
privind-o pe Georgia alergând în sus și-n jos pe scări, chicotind. Îmi
făceam griji că e singură la părinți. Încă-mi fac. I-ar fi fost mai ușor de
îndurat povestea asta dac-ar fi avut un frate sau o soră. Dar asta nu s-a
întâmplat, chiar dacă noi am încercat.
Îl aud foindu-se în dormitor. Îmi iau inima-n dinți. Îmi repet replicile în
minte. „Trebuie nu doar să le spui, trebuie să le simți”, îl aud spunând pe
unul dintre foștii mei profesori. Am crezut întotdeauna că era un idiot
fițos, dar în acest moment pare exact sfatul de care am nevoie.
Aud zgomotul toaletei, apoi pașii lui, poc, poc, poc pe coridor, până
apare. Zâmbesc strălucitor.
— ’neața!
— Hă, face Robert.
N-a fost niciodată o persoană matinală. Își dă părul la o parte de pe
față, un obicei pe care-l are de când îl știu. Singura diferență e că pe
atunci avea păr castaniu-închis și des, iar acum i se vede chelia în creștet.
Știu cât de mult urăște chestia asta. Detestă faptul că, orice-ar face, nu
poate opri exodul șuvițelor de păr, care-i părăsesc capul ca șobolanii
corabia care se scufundă. Se gândește să-și facă un transplant. Machiorii
îi fac ceva miraculos cu un fel de praf negru, ceea ce-nseamnă că nu i se
vede începutul de chelie la cameră, dar e numai o chestiune de timp. Ca
să compenseze, și-a lăsat barba să crească, ca orice alt bărbat din țara
asta în acest moment. El crede că-i conferă calități hipsterești. Eu cred că
seamănă cu Moș Crăciun când era tânăr.
Chipul altfel arătos, cizelat al lui Robert este tras un pic înapoi de ochi.
Nu c-ar fi ceva nasol la ei, dar sunt total neremarcabili. Nu are privirea
aceea pătrunzătoare care să-l ajute să obțină rolurile principale. Sunt de
un albastru-cenușiu pâclos. L-am văzut de nenumărate ori în oglindă,
exersându-și privirea oțelită, când credea că nu mă uit la el. Totuși nu-i
reușește. La vârsta mijlocie e în pericol să arate obișnuit. Păcat.

8 Hampstead Heath, vechi parc din Londra (N. tr.).

VP - 61
 Îi așez în față o cană cu cafea. Se-ntinde după ea cu ochii cârpiți și o ia
cu lăcomie.
— E o zi superbă, zic și-i surâd. Așa că am pus ceva la cale.
Mă privește rezervat.
— Oh, Doamne.
— Nu, o să-ți placă. Mergem, parcăm mașina sus în Hampstead și ne
plimbăm până la grădini. N-am mai făcut asta de ani întregi. Am pregătit
deja un picnic.
Aștept să obiecteze, întrebându-mă dacă nu trebuia să mai stau puțin,
ca să se trezească mai bine.
— De când vrei tu să mergem la plimbare?
— De acum. O să ne distrăm.
— Ultima oară când am propus asta cred că vorbele tale exacte au
fost: „De ce aș face așa ceva?”
Ridică din sprânceană la mine. O provocare, dar una ghidușă.
Izbucnesc în râs.
— Da, mă rog, hai doar să spunem că am văzut unde greșeam.
Se uită pe fereastră.
— Chiar e o zi superbă.
Știu că vrea să facă vreun comentariu apropo de faptul c-o să-ncep să
gâfâi pe la jumătatea drumului. Încerc să-i abat atenția. Îi flutur în față
punga de picnic.
— Am ardei umpluți cu brânză de capră.
Îmi zâmbește forțat.
— Păi, în cazul ăsta…
Bingo!
*
O oră mai târziu, ne plimbăm dincolo de iazul Whitestone, până în
vârful dealului. Robert merge mereu repede, de parcă-l urmărește ceva
mare și înspăimântător, totuși nu vrea să lase să se vadă c-ar vrea mai
degrabă s-o rupă la goană. În consecință, gâfâi deja, ceea ce-mi
afectează încercările sclipitoare de a face conversație. (Printre altele, m-
am documentat asupra evoluției pregătirilor pentru Jocurile Olimpice de
la Rio, asupra noilor piese din teatrele din toată țara și despre ce se mai

VP - 62
întâmplă în The Archers9, toate subiectele dragi inimii lui.) Încetinesc
pasul, sperând că va încetini și el, dar merge mai departe. Dacă așa
continuăm, în curând va trebui să mă așez.
— Putem să… ăăă… trebuie să mergem puțin mai încet…
Se întoarce și se oprește.
— Ah, sigur. Scuze.
Măcar acum șchiopătăm unul lângă altul. Pentru cineva din afară pare
un gest apropiat. Mă hotărăsc să testez unul dintre subiecte.
— Ah! Am citit că e o nouă producție a lui Noises Off10, spun, încă
răsuflând din greu. Începe turneul național luna viitoare.
— Corect, zice el.
Îmi dau seama că e ca un cățel Jack Russell care crede că a văzut un
șoarece; moare de nerăbdare să mărească pasul și să dispară în pădure.
Robert a crezut dintotdeauna că plimbarea trebuie să fie exercițiu fizic, nu
doar plăcere.
— Ar trebui să mergem s-o vedem. Se joacă în Windsor, probabil că e
cel mai aproape.
— Mmm-hmm.
— Vrei să mă uit după bilete? Am putea rămâne peste noapte pe
undeva pe acolo…
— Nu și dacă mai am de filmat. Știi că-mi place să-ncerc să evit alte
angajamente în weekendurile alea.
— Sigur, spun eu, dezumflată.
Noises Off era una dintre cele mai bune arme pe care le aveam. E o
piesă pe care Robert o iubește, într-un oraș pe care-l adoră.
— Mă rog, poate mergem totuși când ai pauză.
— Grozav.
Mai încerc o dată.
— Ah! Am citit și o chestie despre Stone Roses 11! S-au întors în turneu,
îți poți închipui? Am putea să râdem puțin.
Robert face o mutră care spune, practic: „ce mama dracului tot zici
acolo?”

9 Serial extrem de longeviv, difuzat de BBC (N. tr.).

10 Piesă scrisă de dramaturgul englez Michael Frayn (N. tr.).
11 Trupă engleză de rock din Manchester, care și-a întrerupt activitatea în 1996, dar și-a reluat-o în
2011 (N. tr.).
VP - 63
 — Mie mi se pare tragic.
Mergem în tăcere câteva minute și telefonul începe să-i sune în
buzunar. Aștept să se uite cine e, dar el merge mai departe, privind în
depărtare.
— N-ai de gând să răspunzi?
— Nu. Probabil e cineva care mă-ntreabă dacă vreau să reclam un
accident pe care nu l-am avut niciodată.
— Poate e ceva important. Dacă e de la muncă?
Soneria s-a oprit. Își scoate telefonul din buzunar și se uită la ecran,
ținându-l astfel încât să nu pot vedea eu, dar e foarte evident că asta
face.
— Număr necunoscut, zice el. Ți-am spus. O să-l pun pe silent.
*
Mergem pe poteca noroioasă care duce direct la grădini și ne-
ndreptăm spre porțile principale către Golders Hill Park. Nu discutăm s-o
luăm pe acolo, pur și simplu pe acolo ne plimbam înainte, și simt un pic
de tristețe pentru că relația noastră funcționează pe pilot automat.
E aglomerație astăzi pentru că e weekend și e soare. Familiile se joacă
pe iarbă. Unii deja s-au așezat la picnic, deși nu e nici ora 12:00. La
cafenea se vede coada până afară, dar eu vreau să rămânem la vechile
noastre ritualuri pe cât de mult se poate.
— Vrei să iau cafea?
Se uită la coada lungă.
— Serios?
— Desigur. Stai aici, n-o să dureze mult.
Se sprijină afară de un zid, iar eu mă așez la coada care înaintează
lent. Văd cum își scoate telefonul din buzunar și-l examinează. Scrie
repede un mesaj și-l trimite. Lasă-mă să ghicesc. „Nu mă mai suna! Sunt
cu Paula. La plimbare!!!!” Oricum, ceva de genul ăsta. Mi-o imaginez pe
Saskia proaspătă și strălucitoare după ședința de Bikram de ieri (și după
gustarea cu mine), zâmbind când citește mesajul. Dându-și peste umăr
părul șuvițat în timp ce naivul Josh îi aduce cu dragoste o cafea.
Când mă uit din nou, Robert își face un selfie cu un fan înfocat. Regula
pare a fi că, dacă o singură persoană prinde curaj și-l abordează fără să
primească un pumn în față pentru îndrăzneală, pe urmă toată lumea din

VP - 64
apropiere se gândește să-și încerce norocul. Știu c-o să se enerveze.
Blestemând faptul că e țintă sigură și nu poate pleca pentru că nu-l voi
mai găsi.
Mă bucur o clipă de disconfortul lui și apoi fac ce-ar face orice nevastă
bună și devotată. Îi trimit un mesaj, spunându-i să se ducă la grădini și o
să-l găsesc eu după ce iau cafeaua. Desigur, el presupune că-i scrie
Saskia – știu c-o să vrea să-i citească mesajul cât de repede cu putință –
și-l privesc cum ridică tăcut mâna spre o admiratoare de la coadă, care
cu siguranță trăiește povestea vieții ei, și vâră mâna în buzunar, privind în
jur cu vinovăție, nu cumva să-l prind asupra faptei. Când îmi vede numele
se uită înspre cafenea și eu îi fac cu mâna, încurajatoare.
Citește mesajul și zâmbește recunoscător. Văd cum îi respinge pe
restul vânătorilor de autografe, spunându-le, presupun, că a apărut o
urgență, și pleacă.
După ce am în cele din urmă marele premiu în mâinile mele, știu exact
unde-l voi găsi. Ne așezam întotdeauna în același loc, pe scări, după un
colț unde e o singură bancă. Desigur, dacă e deja ocupată când ajunge el
acolo, atunci nu am idee unde s-ar ascunde, dar când cotesc dau de el.
Măcar de data asta nu e cu nasul îngropat în telefon. Stă sprijinit pe
spate, cu fața spre soare și cu ochii închiși. A făcut efortul de a desface
coșul de picnic în mijlocul băncii. Mă stăpânesc să-i atrag atenția că
alimentele perisabile ar fi fost mult mai fericite dacă ar fi rămas în punga
termică un pic mai mult. Noua Paula nu i-ar face observație pentru
absolut nimic.
— Doamne, îmi pare rău, spun eu apropiindu-mă. N-am știut c-o să
dureze atât.
— Nu-i nimic. E destul de bine aici. E liniște.
Îi dau cafeaua și mă trântesc la capătul celălalt al băncii, îmi las capul
pe spate, închid ochii. Are dreptate. E plăcut.
*
Mai târziu, când mă murez în baie, încercând să-mi calmez mușchii
revoltați, mă felicit pentru această zi reușită. Nu cred că s-a reaprins
scânteia dintre noi – departe de așa ceva – dar am petrecut o după-
amiază plăcută unul în compania celuilalt. Pe la finalul plimbării înapoi
spre mașină gâfâiam ca un mops fumător, dar am reușit. Nu m-am

VP - 65
așezat pe nicio bancă refuzând să mă mișc și așteptând să aducă
mașina ca să mă recupereze. (M-am gândit la asta la un moment dat, dar
am reușit să-mi țin gura.)
Când am ajuns acasă am știut, din felul în care i-a povestit Georgiei pe
unde ne-am plimbat, cât de frumoasă era pădurea, despre iepurașii pe
care i-am văzut, că s-a simțit bine. 1-0 pentru mine.

8.

Cum îi dai cuiva vestea că soția lui are o aventură cu soțul tău? Nu
pare un subiect de conversație la un dineu.
Poate că mă joc cu focul, dar am decis că trebuie să provoc un
cutremur. Dacă stau și doar pierd un kilogram pe săptămână și aștept ca
fie Saskia, fie Robert să aibă remușcări și să se despartă nu e suficient.
Trebuie să preiau controlul.
Mă-ntreb dacă vreunul dintre ei și-a pus problema ce se va-ntâmpla cu
Josh când adevărul va ieși la suprafață. Nu mai poate rămâne la serial.
Nici nu-mi pot imagina cât va fi de umilit. Se așteaptă oare ca el să fie un
gentleman și să se dea la o parte, pierzându-și astfel slujba? Mă simt
indignată în numele lui.
Nu pot lua telefonul ca să-i spun că mariajul lui pare să fie pe
terminate.
Dar știu unde locuiește și știu și când poate fi singur acasă.
Doar trebuie să-mi adun curajul să fac asta.
*
Între timp, m-am decis s-o invit pe Alice, sora lui Robert, la noi la cină.
Nu știu cum de pot justifica un astfel de gest altruist. Hai să spunem doar
că Robert își adoră surioara. Eu, pe de altă parte, aș prefera să fiu încuiată
într-un studio uriaș de Bikram, înecată în transpirația Saskiei, și obligată
să fac mișcări de yoga la 40 de grade vreme de o săptămână decât să-mi
petrec timpul cu ea.
Știu că sună îngrozitor. E sânge din sângele soțului meu, singura lui
soră. Mi-ar displăcea profund dacă el ar simți față de oricare dintre
membrii familiei mele ce simt eu pentru Alice. Și nu e ca și când n-aș fi
VP - 66
încercat. Când Robert și cu mine ne-am întâlnit prima oară am fost
entuziasmată să aflu că Alice era cu doar câțiva ani mai mică. Mi-am
imaginat că vom fi cele mai bune prietene, aliate, confidente. Și apoi ea a
venit în vizită.
M-am simțit intimidată de ea imediat. Era de-a dreptul cool. Cumva, pe
ea, jeanșii prespălați, balerinii, tricoul în dungi și eșarfa înnodată artistic
sugerau stilul Andrey Hepburn, nu stilul vânzătoare de ceapă, cum mi-ar fi
stat mie dacă aș fi încercat. Avea părul lung și blond, cât trebuia de
dezordonat, ochii perfect conturați cu rimel și o țigară care-i atârna în
colțul gurii. Și dacă n-ar fi emanat șmecherie, emana încredere în sine.
Ceva ce mie mi-a lipsit întotdeauna. Visurile mele conform cărora ea mă
va privi cu respect când am primit-o în marele oraș s-au spulberat și au
ars în flăcări.
A spune că Alice era răsfățată era echivalent cu a spune că Hitler era
un pic răzbunător. Era clar că Alice obținea imediat tot ce-și dorea. Am
luat bilete pentru toți ca să vedem diverse piese la National – bani pe
care nu-i aveam, dar voiam să fac o impresie bună. Alice a arătat imediat
că-l voia pe Robert numai pentru ea. Actriță aspirantă (toți membrii
familiei lui erau actori; întotdeauna mi-am imaginat casa lor ca pe o
capitală a teatrului mondial), era disperată să vadă piesa, dar când a aflat
că erau trei bilete, și nu două, a-nceput să bată din picior ca Violet
Elizabeth Bott12 și a spus exact așa: „Eu am venit să te văd pe tine. Nu
vreau să-mi petrece toată seara cu ea”, chiar cu mine de față. Am
așteptat ca Robert să-i spună să nu fie proastă, dar el m-a luat deoparte
și mi-a zis că ea are, de fapt, dreptate. Așa că s-au dus singuri. Nici măcar
n-au încercat să vândă biletul în plus ca să-mi dea banii înapoi.
Ca să fiu cinstită, avea doar optsprezece ani când am cunoscut-o. Am
crezut c-o să mai crească și-o să-și dea seama, la un moment dat, că nu e
buricul pământului, dar asta nu s-a întâmplat niciodată. A intrat la RADA
anul următor și astfel, de fiecare dată când mergeam la ei în vacanțe,
trebuia să ascult tot clanul (inclusiv pe Robert) spunând că e cea mai
bună școală de teatru din lume și numai cei cu adevărat talentați au
șansa de a intra acolo (voind să insinueze că orice nimeni fără har putea
intra la North London School of Speech and Drama). Nu știu de ce, dar

12 Personaj feminin din serialul Just William, fiica răsfățată a unui milionar (N. tr.).
VP - 67
Robert n-o lua niciodată personal, așa cum făceam eu. Era convins că
sora lui era un fel de Mesia, așa cum și părinții lui erau convinși de asta.
Ar trebui să subliniez aici că-i ador pe părinții lui Robert și ai lui Alice.
Doar că au o slăbiciune, atâta tot. Și slăbiciunea aceasta se numește
Alice.
Oricum, ați înțeles ideea. A fost alintată și pupată-n fund până a
devenit insuportabilă.
Dar iată cum stă, de fapt, treaba cu Alice. Are aproape patruzeci de ani.
Treizeci și opt. N-a jucat niciodată în niciun rol la nivel profesionist. Bine,
nici eu n-am făcut-o. Dar ea încă se consideră actriță, în vreme ce eu m-
am resemnat și lucrez într-o patiserie. Ea încă merge la ateliere și la
audiții deschise și vorbește ca și cum ar avea agenda plină de
angajamente artistice. Ceea ce și are, doar că nu a scos niciodată bani de
pe urma lor. E una dintre cei 99 la sută pentru care treaba n-a mers
niciodată, oricât de mult s-au străduit. Și n-a avut niciodată vreo slujbă.
Din câte știu, încă trăiește pe banii părinților. LA TREIZECI ȘI OPT DE ANI!
Locuiește într-un apartament pe care i l-au cumpărat ei, în Islington.
Primește o rentă lunară în contul bancar. Și ne prefacem cu toții că asta
nu se-ntâmplă, de fapt. Între audiții bâjbâie în diverse căutări artistice,
niciuna neaducându-i vreun venit.
Totuși are tupeul să mă trateze în continuare ca pe o formă de viață
inferioară pentru că am renunțat la viața mea de aspirantă șomeră și mi-
am luat o slujbă plătită.
Multă vreme am încercat să mă-nțeleg bine cu ea. Slăbiciunea lui
Robert însemna că nu accepta nicio critică la adresa ei și, în plus, nu
voiam să devin persoana aceea care vorbește de rău familia partenerului
de viață de câte ori prinde ocazia. Dar vizitele ei au început să mi se pară
insuportabile. A devenit din ce în ce mai dificil s-o ascult vorbind la
superlativ despre rolurile ei și ratările la mustață (se afla mereu printre
ultimele două la orice rol dădea audiție, potrivit propriilor declarații, și,
desigur, n-aveai cum să dovedești că n-a fost așa, după cum bine știa), iar
regizorii care o sunau spuneau că erau disperați să-i găsească un rol
potrivit, știam că mănâncă rahat. În alte circumstanțe poate că mi-ar fi
fost milă de ea. Dar atitudinea ei și tendința întregii familii Westmore de a
o trata ca pe un fel de vedetă nedescoperită făcea acest lucru imposibil.

VP - 68
 Așa că n-am mai invitat-o pe la noi de multă vreme. De câte ori dă un
semn de viață întotdeauna îi sugerez lui Robert să se-ntâlnească ei doi,
fără mine. (încerc să fac să sune ca și cum ar fi de dragul lor.) Și când
sunt obligată să mă văd cu ea – de Crăciun, la nunți sau la înmormântări
– îmi mușc limba cât de mult pot și accept că, pur și simplu, voi fi exclusă
din conversațiile lor.
Alice nu s-a măritat niciodată (e o nemernică prea egoistă pentru
asta). Și n-a avut niciodată copii pentru că atunci, desigur, ar fi trebuit să-
și asume responsabilitatea și pentru altcineva decât ea însăși.
Georgia îi spune „Baby Jane13”, dar numai când n-o aude Robert.
Una peste alta, în strădaniile mele de a face lucruri care să-i arate lui
Robert ce soție fantastică sunt, i-am trimis un e-mail lui Alice și am
întrebat-o dacă are chef să vină la noi la cină, sâmbătă seară. Chiar dacă
sunt sigură că ar prefera să nu fiu acolo, gândul ispititor că-și va petrece
vremea cu fratele ei, alături de mâncare gratis și băutură, sunt niște
chestii la care, în mod evident, nu poate rezista. Primesc un răspuns
scurt, câteva minute mai târziu: „Da. Minunat”.
— Mătușica Alice vine pe la noi în weekend, îi spun Georgiei, care se-
nvârte pregătindu-se de școală.
— O, Doamne, pe bune? Când?
— Sâmbătă seară.
Îi cade fața. Știu deja că și-a făcut program și n-am de gând să încurc
agenda socială a unei fete de 17 ani în ultimul moment.
— Știu că ieși în oraș, dar ar fi drăguț să fii pe-aici doar cât s-o saluți.
Se relaxează vizibil.
— Bine. Dar trebuie să-mi iei apărarea dacă-ncepe cu predica.
Predica e o chestie legendară între mine și Georgia. Alice a presupus
dintotdeauna că Georgia va dori să urmeze tradiția familiei și va merge la
școala de teatru. Vestea că s-a înscris la Medicină și că nu are niciun
interes în a juca pe scenă, a stârnit stupefacție.
— Toți membrii familiei Westmore merg la școala de teatru, a spus
Alice, citând parcă din Biblie.
— Nu și ăsta de-aici, a replicat Georgia, pufnind-o râsul.

13 Titlul unui cântec al lui Rod Stewart (N. tr.).

VP - 69
 Cumva, a reușit întotdeauna să nu ia foarte în serios părerile mătușii
sale, așa cum și merită.
— Dar… s-a bâlbâit Alice.
M-am întrebat o clipă dacă va cere sărurile de leșin ca să-și trateze
acest șoc. Nu m-ar fi mirat deloc. În schimb, m-a privit acuzator.
— Cred că te moștenește pe tine.
— Eu… eu chiar am fost la școala de teatru, dacă-ți aduci aminte, i-am
răspuns șovăind.
— A, da, uit mereu, spune ea. Pare destul de incredibil.
Ăsta, desigur, din partea lui Alice, era cel mai jignitor lucru pe care s-a
gândit să-l spună.
— Ha! a pufnit Georgia, iar eu m-am minunat din nou la felul în care
fiica mea poate trata nesimțirile lui Alice drept glume nevinovate.
Asta o făcea inatacabilă.
— Sincer, mătușică Alice, nu mă interesează. Sunt foarte fericită cu ce
mi-am ales.
Alice s-a lansat într-o lungă (și plicticoasă) diatribă despre nobila artă
a actoriei și cât de important era să-ți exprimi creativitatea și să nu te lași
înrobit de o slujbă care să te sufoce. Mi-am suprimat dorința de a mă
amesteca și de a spune că totul era în regulă în cazul lui Alice, ea avea
părinți care erau fericiți s-o întrețină, dar George voia să-și croiască
propriul drum în viață. Am lăsat-o să bată câmpii, cu Robert dând din cap
din când în când la mesajul ei înțelept.
E un discurs care s-a repetat de multe ori de-atunci și e numit
„predica”, de Georgia și de mine.
— Așa o să fac, îți promit, îi spun acum. Mă gândeam doar c-ar fi
frumos față de tata.
Când îi dau vestea lui Robert mă simt prost pentru o clipă că asta
înseamnă atât de mult pentru el. Oare am stat în calea relației lui cu unica
soră doar pentru că nu-mi place de ea? Totuși, senzația aceasta nu
durează prea mult. Ea e un coșmar, iar el e… mă rog, știm cu toții ce este
el. Cu toate astea, știu că am făcut lucrul care trebuia. Am mai urcat
câteva trepte pe scara Soției Perfecte.
— Va fi și George aici? întreabă el, în drum spre ușă.
— O să iasă în oraș, dar o să rămână cât să spună bună seara.

VP - 70
 — Suficient cât să primească predica, spune el și chicotește.
Sunt luată prin surprindere. Habar n-aveam că s-a prins de gluma
privată a mea și a Georgiei. Îmi încălzește inima un pic. Un picuț.
— Exact.
*
Sâmbătă dimineață plec de acasă, chipurile către Selfridges’ Food Hall
ca să cumpăr delicatese pentru cină. De fapt, am luat deja tot ce-mi
trebuie de la magazinele din cartier și totul stă frumos în frigiderul de la
patiserie, de unde le pot lua mai târziu.
În realitate, mă-ndrept spre Richmond. Dacă Saskia nu s-a trezit cumva
fără vreun picior, ea merge acum în direcția opusă, la ora de la West1 Hot
Yoga! Simt că mi se face rău. Tremur. Mă-ntreb ce naiba am în cap de fac
asta.
Încerc să mă calmez gândindu-mă la seara care mă așteaptă, cu Alice.
Asta a fost întotdeauna strategia mea cu ea. Să-ncerc să gândesc clar și
să-mi măsor replicile la orice comentariu tăios pe care-l aruncă la adresa
mea, ca să nu-mi sară țandăra. E foarte terapeutic. Încerc să mă gândesc
la cel mai răutăcios și lipsit de tact lucru pe care mi l-a spus vreodată. În
final, reduc lista la două, între care nu pot alege.
Primul e „Ai fi aproape drăguță dacă ai mai slăbi”.
Asta a fost rostită acum câțiva ani, când petreceam Crăciunul alături
de familia lui Robert, iar eu mă îndopam cu delicioasa plăcintă cu carne
tocată, făcută în casă. Acel „aproape” m-a dat pe spate. Nici măcar atunci
când, în mintea ei sucită, s-a gândit să-mi facă un compliment, tot n-a
reușit să-l facă să sune măcar puțin flatant.
Și mai e „Sunt atât de încântată că Georgia pare să fi moștenit mai
multe gene din partea familiei Westmore. Cel puțin n-o să fie nevoită să-și
facă griji pentru ce mănâncă”. De parcă silueta slăbănoagă a lui Alice ar fi
fost naturală și nu rezultatul autoînfometării serioase, cuplate cu
douăzeci de Marlboro pe zi. De parcă Robert n-ar fi petrecut ore întregi pe
banda de alergat, încercând să țină cântarul la respect.
Când spune chestiile astea, tot ce pot face e să mă stăpânesc și să n-o
pocnesc. Dar când nu e prin preajmă, lucrurile astea mi se par de-a
dreptul amuzante. Fac ca timpul să treacă mai ușor. Când ridic privirea
din nou, trenul e aproape de Richmond. Merg pe jos vreo zece minute, în

VP - 71
zona unde casele sunt mai mari și mai retrase față de stradă, îmi
amintesc zidul scund de piatră cu nalbe de grădină în spatele lui și
acoperit de caprifoi. O idilă demnă de o carte poștală, dintr-o mică oază
din sud-vestul Londrei.
O zăresc de-a lungul străzii și încetinesc pasul. N-am de unde să știu
dacă Saskia s-a dus de fapt la Bikram sau nu. Mă uit la ceas – mai sunt
vreo zece minute până la începerea cursului. Mă gândesc să-i trimit un
mesaj, dar nu știu ce să spun, în afară de a o întreba direct unde e, ceea
ce i s-ar părea un pic ciudat. Dar acum sunt aici. Nu vreau să mă pierd cu
firea. Îmi pregătesc în cap un discurs în care explic că eram prin zonă și
m-am oprit așa, la plesneală, în caz că e acasă. O să creadă că sunt o
urmăritoare, dar tot ar fi mai bine decât să afle ce pun la cale cu adevărat.
Înainte să-mi dau seama ce fac mă trezesc în fața ușii lor de la intrare.
E o mașină pe alee, dar ar putea aparține oricăruia dintre ei. Cumva
reușesc să sun la ușă și să n-o iau apoi la goană.
Așteptarea e agonie pură. Apoi aud ceva mișcare. Un bărbat tușind.
Mutra lui Josh arată că mă recunoaște, dar nu știe exact de unde
anume.
— Bună.
Apoi își dă seama.
— A, ești Paula, nu-i așa? Mi-a luat puțin să-mi cadă fisa cine ești. Ce
Dumnezeu cauți aici?
E atât de deschis și prietenos – chiar dacă e și un pic contrariat – încât
știu că n-are habar ce vreau să-i spun.
— Ăăă… Ești… Saskia e acasă?
Acum pare de-a dreptul confuz. În mod evident, Saskia nu l-a pus la
curent cu prietenia noastră incipientă.
— Nu. Te aștepta?
— Nu. Deși am luat masa de câteva ori împreună în ultima vreme,
deci… Uite, Josh, știu c-o să ți se pară un pic bizar, dar pe tine voiam să te
văd. Putem sta de vorbă puțin?
Pare încolțit. Sunt sigură că-i stric planurile de a petrece o zi minunată
în liniște și mă simt prost că n-are idee cât de mult i-o voi strica. El crede
că e un mic inconvenient când, de fapt, sunt pe cale să-i distrug viața.
Aproape că-mi vine s-o las baltă.

VP - 72
 — Sigur. Ăă… vrei să intri? E totul în regulă… Robert…?
Desigur, presupune c-o să-i spun că una dintre cele mai mari vedete ale
sale e la dezalcoolizare sau ceva de genul ăsta.
— Da. Nu e vorba despre muncă. Nu chiar.
Îl urmez în holul de la intrare, apoi la bucătărie.
— Cafea? spune el, iar eu zic da, doar pentru că mi se pare greu să
refuz pe cineva care-mi oferă cafeină.
Totuși, trebuie să-i curm repede suferința, știu asta.
— O să spun direct ce am de spus, încep eu, iar el se oprește, cu filtrul
de cafea în mână.
Nu e niciodată de bine când auzi vorbele astea. Are mâini frumoase.
Mâini capabile, ar spune mama mea. Îi plac la nebunie bărbații cu mâini
capabile.
— Cred că… s-a întâmplat că… cred că Robert și Saskia au o aventură.
Izbucnește în râs.
— Poftim? Nu fi caraghioasă.
— Îmi pare rău, Josh. E adevărat. Am citit un mesaj.
A pălit la față.
— Arată-mi.
— Nu pot. Nu am parola lui Robert, deci n-am putut să-i fac poză sau
ceva de genul ăsta, dar îl știu pe dinafară.
Se așază pe un taburet la bar, a uitat de cafea. Mi-ar fi prins bine
cafeina, să fiu sinceră, dar mi se pare nepoliticos să-i cer.
— Atunci cum de l-ai văzut?
Îi explic toată tărășenia. Până și mie mi se pare de necrezut, trebuie s-
o spun. Expresia lui rămâne neschimbată.
— Și ce spunea? Continuă.
Inspir profund. Trebuie s-o nimeresc la fix.
„Doamne. Semnul exclamării. Era gata să fim prinși aseară. Semnul
exclamării. MULT PREA riscant! Sper că Paula a crezut-o. Semnul
exclamării, semnul exclamării, semnul exclamării. Nu m-am simțit prea
bine să trebuiască s-o mint în față. Semnul exclamării. Te iubesc. Pupic,
pupic, pupic”.
Mă sprijin și mă uit la el, neștiind ce să mai spun. Își trece mâna prin
părul tuns scurt.

VP - 73
 — Apoi i-am căutat prin lucruri și am găsit o chestie. O inimioară. Un fel
de dovadă de iubire, nu știu. Oricum, mai era și o felicitare…
Repet cuvintele de pe felicitare, inclusiv cei doi pupici de la final, nu
vreau să omit nimic.
El tace o clipă, apoi spune:
— Ai avut vreo bănuială înainte?
Scutur din cap.
— Nu. Mă rog, câteodată m-am întrebat de ce întârzia uneori…
Pentru că nu am dovezi de arătat, îmi trece prin cap că-și imaginează
că inventez elaborat. Sau că sunt o nebună care-i poartă pică frumoasei
sale soții.
— Dar tu…?
Mă privește de parcă sunt dusă cu capul.
— Doamne, nu. Niciodată. Să-nțeleg că a recunoscut?
Fac o pauză pentru efect. Trebuie să priceapă exact ce-i spun.
— Nu i-am spus deocamdată că știu.
— De-abia azi ai aflat?
— Nu. Acum câteva săptămâni. Uite care-i treaba, Josh…
Încă stau în picioare și mă simt un pic amețită, așa că mă așez pe unul
dintre scaunele de la bar.
— Vreau să te rog să n-o pui deocamdată în fața faptului împlinit. Pe
Saskia. Știu că sună ridicol. Știu că tot ce-ți dorești acum e să pui mâna
pe telefon și s-o-ntrebi ce mama dracului se întâmplă. Așa eram și eu
când am aflat. Dar mi-e teamă că dacă află că știm, asta le va da scuza
perfectă ca să oficializeze relația…
— Nu, spune el, și seamănă cu un animal rănit.
— Îmi pare rău că a trebuit să fiu eu cea care-ți spune asta.
— O să-l omor, în gâtu’ mă-sii, zice el și mă abțin să-i amintesc că la
dans e nevoie de doi parteneri.
— Stai la coadă.
El nu râde, cum speram eu să facă. Sigur că nu, tocmai i-am spulberat
lumea.
— Spuneai că te-ai întâlnit cu ea? zice el, ca și cum ar fi auzit de-abia
acum informația.
— Da, dar…

VP - 74
 Mă-ntrerupe.
— De cât timp durează chestia asta?
Habar n-am.
— N-am idee. Nu s-a schimbat nimic cu adevărat, de-asta totul e atât
de derutant.
— Crezi că… Adică, vorbim de luni întregi? De ani?
— Nu știu. Sincer. Ți-am spus tot ce știu.
— Și ești categoric sigură, nu-i așa? Adică, ce scria în mesaj și de faptul
că era de la Sas?
— Da. În afara cazului în care el are pe altcineva în agendă sub numele
de Saskia.
Se agață de chestia asta de parcă i-aș fi aruncat un colac de salvare pe
timp de furtună. Sare de pe scaun și-ncepe să se plimbe-n sus și-n jos.
— Asta e. De ce ar risca să fie prins în halul ăsta?
Nu mint, deși m-am gândit și la asta. Dar m-am hotărât că am dreptate.
Poate că dacă ar fi avut o altă femeie ascunsă sub numele Saskiei ar
proteja-o pe respectiva dacă ar fi prins, dar tot ar fi în rahat până la gât.
Ideea e că Robert nu s-a gândit niciodată că eu aș vedea ceva
incriminator. N-avea niciun motiv să se ascundă.
Îndoiala lui Josh îmi oferă însă o plasă de siguranță.
— Poate că mai e un motiv pentru care să te abții s-o confrunți.
Imaginează-ți că eu m-am înșelat și tu o acuzi de ceva ce n-a făcut. Îi știi
parola?
Dă din cap.
— Sigur că da.
Asta mă ia ușor prin surprindere.
— Pe bune? Eu n-am idee care e a lui Robert. El își folosește amprenta
digitală.
— Sas și cu mine am împărtășit mereu lucrurile de genul ăsta. De-asta
toată chestia asta pare de-a dreptul…
— Nu te-ai uitat niciodată prin telefonul ei, totuși?
Se uită la mine de parcă l-am acuzat c-a jefuit un pensionar în scaun cu
rotile.
— Sigur că nu!

VP - 75
 — Păi cred că e momentul să-ncepi. Dacă te poți uita la alte mesaje
între ei, se poate confirma. Sau infirma, nu se știe niciodată.
— Rahat, face el, trântindu-se din nou pe unul dintre scaunele de lângă
superba masă de lemn vechi din mijlocul bucătăriei.
Acum sunt mai sigură că nu se va da de gol imediat și încep să observ
cât de elegant decorată e casa lor. Ca într-o revistă, numai că locuită. Cu
dragoste.
— Nu vreau să devin acea persoană.
Îmi dau seama că trebuie să mai aștept înainte să-l informez de restul
planului meu. Nu e pregătit.
— Doar promite-mi, te rog, că n-o să-i spui nimic până nu vorbim din
nou. Trebuie să ne punem de acord în privința a ce vom face și când vom
face. Altfel, dacă-i vei spune Saskiei, se va duce direct la Robert și-i va
zice și voi scăpa totul de sub control. Te rog, Josh, singurul lucru care mă
menține sănătoasă la cap e să știu că am toți așii în acest moment.
Deși-mi dau seama că e devastat, e un tip de treabă. Îi pare rău pentru
mine. Știu că fiecare fibră din el vrea să se ducă în Marylebone, s-o
scoată de la cursul ei idiot de hot yoga și să-i ceară să-i spună adevărul,
dar nu cred c-o va face.
Mă-ntreabă despre inimioară și i-o descriu cât pot de bine. Bilețelul.
„S”-ul.
— Îmi pare rău încă o dată că a trebuit să fiu eu cea care-ți dă vestea.
M-am gândit doar că meriți să știi…
— Ai procedat corect, zice el și măcar asta e o ușurare. E la fel de nasol
pentru tine cum e și pentru mine și știu că nu ți-a fost ușor.
Schimbăm numerele de telefon înainte să plec. Îl trec în agendă sub
numele de „Gail”. Eu nu sunt proastă.
*
Robert e în toane bune. De când i-am spus c-am invitat-o pe Alice, a
fost amabil cu mine. E oarecum enervant. El și Georgia au făcut curat în
apartament. Nu știu cum o fi convins-o să facă asta sâmbătă dimineață.
A mituit-o, îmi imaginez. O înțelegere secretă ca Georgia să poată încălca
vreo regulă pe care am impus-o eu.
Nu prea-mi pasă. Georgia e conștientă, cât poate fi o adolescentă, de
importanța examenelor sale. Robert a înțeles asta întotdeauna mai bine

VP - 76
decât mine. Eu tind să mă panichez. Simt nevoia să-i reamintesc la
nesfârșit să n-o dea în bară. O aud pe mama care-mi făcea la fel și, deși
țin minte că mă enerva la culme că nu avea încredere în mine, eu tot repet
ca papagalul aceleași lucruri.
Azi tac din gură. În parte pentru că sunt ușurată că nu trebuie să fac eu
curat. Mă concentrez pe despachetatul plasei pe care am recuperat-o de
la patiserie pe drum înspre casă (aproape că n-am mai scăpat de Myra,
care era disperată să mai afle detalii), punând conținutul în frigider.
Zâmbește, îmi spun. Nu mai are sens nimic dacă te dai de gol acum că te
roade ceva.
— Ce-a mai făcut Alice în ultima vreme? Ceva ce-ar trebui să știu?
Robert vorbește la telefon cu sora lui cam o dată pe săptămână. Am
încetat de mult să mai întreb despre ea. El râde sec.
— Ca de obicei. Cred că avea un iubit de-o vreme încoace, dar se pare
că s-a terminat acum.
Alice avea un șir nesfârșit de iubiți bogați, de obicei mai în vârstă decât
ea. Dacă mă-ntrebați pe mine, ea este una dintre acele persoane care se
hrănesc din conflicte. Îi plac extremele, certurile cu țipete și despărțiri
isterice, urmate de scuze devastatoare și de promisiuni că se va
schimba. Odată am întrebat-o – când încă mă prefăceam că-ncerc să leg
o prietenie cu ea de dragul lui Robert – de ce atrăgea întotdeauna relații
cu surplus de dramă, iar ea a ridicat din sprânceană, a tras un fum
prelung din țigară și spus:
— Mă face să simt că trăiesc.
M-am abținut cât am putut să nu râd. Dar asta e Alice. E vedeta
principală în propriul film din mintea ei. De obicei e un film în franceză, de
neînțeles și în alb-negru, îmi imaginez.
— Probabil că deja are pe altcineva, spune Robert acum, drept șarjă
prietenească.
— Cunoscând-o, probabil că așa e, aprob eu.
— Mi-aș dori să se stabilească la cineva, zice el.
N-am vorbit niciodată serios despre asta, de ani întregi, pentru că eu
exprimam întotdeauna un sentiment similar, iar Robert devenea defensiv
și spunea ceva penibil, gen „Alice e un spirit liber sau un fluture”. Așa că
sunt de-a dreptul surprinsă să-l aud spunând asta acum. Chiar și mai

VP - 77
surprinsă, având în vedere faptul că stabilitatea mea pare să fie ultimul
lucru la care se gândește de câtva timp încoace.
— Știu. Nu că ne-ar fi recunoscătoare dacă-i spunem asta.
— Nu, spune el. Mai bine să nu-i dăm niciun sfat pe tema asta.
*
Alice sosește într-un vârtej de eșarfe de mătase și parfum Chanel No.
5. Între degetele mâinii drepte îi flutură cu delicatețe o țigaretă
electronică, iar în stânga strânge o sticlă cu ceva efervescent.
Se aruncă în brațele fratelui ei, mimând zgomotos că-l pupă pe ambii
obraji, apoi face același lucru cu Georgia și, cu mult mai puțin entuziasm,
cu mine. Chiar o aud spunând „Muah! Muah!” când se apropie de urechea
mea. Arată bine într-o bluză marinărească și jeanși prespălați suflecați.
Balerini în picioare. Practic, aceleași haine pe care le purta când am
întâlnit-o prima oară, acum aproape douăzeci de ani. Părul ei lung și
blond e pieptănat într-o parte și răvășit la modul studiat. Ochii verzi îi sunt
machiați cu rimel. Încă e o frumusețe, nu încape nicio îndoială.
— Ai slăbit.
Mă ține la distanță de un braț, prinzându-mă în capcană, în timp ce
Robert și Georgia se răsucesc să privească. Eu mă înroșesc de vinovăție.
Era clar că Alice, care e obsedată de aspect – și la fel de slabă și astăzi –,
va observa.
— Ah, nu cred. Poate puțin. Am mers la o plimbare… adaug eu, de parcă
un urcuș pe Heath ar fi putut aduce o diferență vizibilă.
Deși probabil nu e departe de adevăr.
Mă prinde de talie și strânge. Ca de obicei, sunt îmbrăcată într-o bluză
largă și colanți. Apucă o bucată destul de mare de carne – mie așa mi se
pare, în vreme ce eu stau acolo, simțindu-mă ca o vită evaluată la piață.
— Ai slăbit. Categoric.
— Chiar, mamă, parcă ai slăbit puțin.
Georgia îmi zâmbește larg. Știu cât de mult ar însemna pentru ea să-mi
reintru în formă.
De fapt, chiar mă simt flatată că Alice a observat, deși asta îmi aduce
aminte că a fost dintotdeauna obsedată de faptul că m-am îngrășat atât
de mult. E de la poliția măsurilor la haine. Pentru ea, o femeie care se
delasă și se îngrașă mult e echivalentul uneia care-și neglijează copiii. De

VP - 78
câte ori are o relație sordidă cu vreun bărbat însurat spune într-un fel
atotștiutor, că soția „s-a delăsat”, insinuând astfel că e vina nevestei că el
a fugit cu o narcisistă slăbănoagă care-și petrece fiecare minuțel
făcându-și griji pentru cum arată. Și uitându-se mereu dezaprobator la
mine.
Din fericire, Robert și-a pierdut deja interesul față de trupul meu.
— Ce să-ți aduc, Alice? Sticla aia e rece?
Ea îi întinde șampania.
— Nu chiar, dar merge.
— Avem și rece, mă bag eu în vorbă, cu un zâmbet mare și fals pe față.
Șampania e pe lista chestiilor favorite ale lui Alice și în plasa mea de
cumpărături se găsește o sticlă de șampanie.
— Avem? întreabă Robert și mă privește întrebător.
Nu avem niciodată.
— Am cumpărat eu, spun. Ocazie specială.
El mă recompensează cu un surâs, impresionat că satisfac gusturile
scumpe ale soră-sii.
— Excelent. Pe asta o pun la rece pentru mai târziu, bine?
— Arăți minunat, ca de obicei, Alice, zic eu, cu ochii mari, fără strop de
sarcasm.
Ea încearcă să fie modestă:
— O, nu, mi-am pus și eu pe mine vechitura asta.
Aproape că mă pufnește râsul. Sunt o actriță mai bună decât ea.
Ne așezăm la masa din bucătărie, cu ușile balconașului deschise,
pentru că e o seară frumoasă. Alice începe monologul „Povești despre
mine” – ceea ce practic înseamnă că vorbește despre ea și despre viața
ei fabuloasă pentru următoarea jumătate de oră. Sunt povești despre
iubiți care au răpit-o și au dus-o în sudul Franței și despre pețitori nedoriți
care sunt pe jumătate morți după ea.
În timpul tiradei, mă deconectez și doar o privesc. În ciuda bănuielilor
mele că a recurs la Botox (plătit de Dumnezeu știe cine), tenul ei începe
să arate un pic ca hârtia. Ridurile fine se insinuează ca niște plante
agățătoare în jurul ochilor. Chestia asta mă frapează ca un amănunt
aproape tragic. Să fii cineva pentru care înfățișarea a fost întotdeauna cel
mai important lucru. Să te consideri o frumusețe răvășitoare toată viața

VP - 79
ta, doar ca să observi cum aceasta începe să pălească înainte ca altceva
să-nceapă să aibă însemnătate. Măcar eu am încetat să mă bazez pe
aspectul meu exterior în urmă cu ani buni. Nici nu-mi imaginez cât de
obositor trebuie să fie.
Primul lucru care m-a șocat la Alice când am cunoscut-o n-a fost lipsa
ei totală de interes în privința mea, ci încrederea în sine. Știa întotdeauna
că toată lumea din încăpere a remarcat-o. Îmi amintesc că o dată mi s-a
plâns că fetele n-o plăceau pentru că erau intimidate de frumusețea ei.
Fusese mereu o maestră a laudei de sine ascunsă sub o falsă modestie.
Biata de mine, săraca de mine – apropo, ai observat că sunt superbă?
Credea cu tărie în faptul că oamenii care nu voiau să-i fie prieteni erau pur
și simplu geloși.
Eu, pe de altă parte, credeam că indiferența ei față de mine înseamnă
că sunt ștearsă. Provincială și naivă, în contradicție cu sofisticarea ei
urbană și sclipitoare. Mi-a luat ani întregi ca să-mi dau seama că era, pur
și simplu, speriată c-o să devin mai importantă decât ea în viața lui
Robert.
Mă ridic și-mi fac de lucru, pregătind mâncarea. Măslinele sunt deja pe
masă și, în timp de vorbește, Alice ronțăie una cu dinții ei mici și perfecți.
Apetitivul e salată cu brânză de capră, gata preparată, în afara faptului că
a trebuit să prăjesc un pic brânza. Brânză din care știu că Alice va lua o
îmbucătură, o va declara delicioasă și apoi o va lăsa în farfurie. În acest
moment mi-ar plăcea să fiu în stare să fac același lucru, dar arată atât de
apetisant, încât îmi iau liber o seară de la dietă. E și așa suficient de
traumatizantă.
— Deci, spun eu, făcând un efort să fiu prietenoasă, ce mai faci? Nu
cumva mi-a spus Robert că ai un spectacol nou sau ceva de genul ăsta?
Chiar mi-a spus, acum câteva săptămâni, înainte de nașterea noului
eu. Știu asta pentru că a închis telefonul și mi-a spus că Alice se hotărâse
să scrie și să joace o piesă despre propria viață fascinantă, iar eu am zis
ceva de genul: „Iisuse Hristoase, cine-o să se ducă să vadă așa ceva?”
Se luminează la față, are o nouă ocazie de a vorbi despre sine.
— Da! Sunt de-abia la început, știi. M-am gândit, pur și simplu, că am
câteva povești extraordinare de spus și ar trebui să le pun pe hârtie.
Deocamdată caut un regizor.

VP - 80
 — Senzațional, spun.
Nu-i senzațional deloc. Am auzit povestea asta de mai multe ori, piese
pe care Alice e pe punctul să le producă și-n care să joace.
Niciuna dintre ele nu apucă să vadă lumina zilei.
— Unde te gândești s-o pui în scenă?
Ea clatină șampania în pahar.
— Ah, mă rog, ideal ar fi ceva gen Donmar…
Georgia pufnește, apoi își revine. Depozitul Donmar are o capacitate de
vreo 250 de locuri. Nu sunt 250 de oameni pe lume care să vrea să
meargă și s-o vadă pe Alice bătând câmpii despre ea însăși, nici dacă
piesa s-ar juca de-acum până la sfârșitul vieții ei.
— Corect. Wow! Nu e așa că… vreau să spun, chestia asta va fi
rezervată cu mult timp înainte…
— Da, desigur, spune ea. Și mă-ntreb oarecum dacă n-ar fi mai bine
într-un loc mai intim. Știi tu, mai conversațional. Cum ar fi King’s Head.
Sau Etcetera.
Locurile pe care le pomenește sunt din ce în mai mici, dar tot
fabulează. O singură reprezentație într-un teatru de dimensiunea unei
debarale, cu un singur loc, ar trebui să fie suficientă. Ar putea să-l ducă pe
tipul cu care se vede în acea perioadă. Ah, probabil că și Robert ar vrea să
meargă. Ar putea să facă o stagiune prelungită cu două reprezentații.
Desigur că nu spun nimic din toate astea.
Îl văd pe Robert că mă privește, fără-ndoială așteptându-se să mă
încrunt, așa că-mi păstrez expresia deschisă și prietenoasă.
— Va trebui să spui povestea despre tipul care te-a distribuit în filmul
acela care nu exista. E extraordinară.
Știu că asta e una dintre poveștile preferate ale lui Alice despre ea
însăși. Nu cred niciun cuvânt. E vorba despre un tip foarte atrăgător, de
mare succes (se pare că toți bărbații care o curtează pe Alice sunt
atrăgători și plini de succes), care a organizat o falsă audiție doar ca s-o
cunoască. Îmi amintesc că prima oară s-a enervat când mi-a spus asta
pentru că i-am răspuns că, în mod evident, era un infractor sexual
periculos și c-ar trebui să-l reclame la poliție. Acum o ascult repovestind
toată faza, dar râd și mă minunez în momentele potrivite.

VP - 81
 Scot grătarul și pun brânza pe farfurii. Georgia simte că e clipa să
evadeze. Se produce un iureș cu îmbrățișări și mult parfum.
— N-am avut timp să vorbesc cu tine ca lumea, spune Alice
bosumflată.
— Ne vedem în curând. Am întârziat, minte Georgia și dispare înainte
să-nceapă predica.
Din păcate, asta înseamnă că trebuie s-o suport eu.
— Ce păcat, începe Alice de-ndată ce ușa de la intrare se închide. Dar
presupun că trebuie s-o lăsăm să facă propriile greșeli.
De obicei, aici aș fi izbucnit. Nu suport felul în care crede că le știe pe
toate despre toată lumea. Și cel mai rău e că-și închipuie că toată lumea
trebuie s-o sfârșească așa, ca ea. Astăzi îmi mușc limba.
— Exact. Nu poți forța pe nimeni să facă nimic din ce nu-și dorește.
Oricât ai vrea asta.
— E adevărat, din păcate.
Soarbe din șampanie. Apoi își îndreaptă atenția spre fratele ei.
— Așadar, Robbie…
E singura persoană care-i spune vreodată Robbie. El nu e deloc un
Robbie. I-am spus o dată Rob, la începuturile relației noastre, și a fost
foarte categoric, zicând că el este un Robert.
— … ce mai face marele fermier Giles?
Pălăvrăgesc veseli, iar eu îi las în pace, concentrându-mă să ciugulesc
din brânză, exact ca Alice. Minunat, uite cum devine noul meu model în
viață.
Robert zâmbește relaxat.
— Nu-i așa că e plăcut? Ar trebui să facem asta mai des.
*
Când pleacă într-un taxi sunt deja extenuată din cauza efortului
prelungit de a mă preface că-mi pasă, dar Robert este atât de bine dispus,
încât probabil că a meritat chinul. Se-ntinde după sticla de vin și toarnă în
ambele pahare.
— Mă duc să mă pregătesc de culcare, spun căscând. Mă întorc să
beau vinul. Lasă curățenia pentru mâine.
— O să umplu doar mașina de spălat vase.

VP - 82
 Îl las s-o facă. Mă duc în dormitor să mă schimb. Pe la jumătate, fac
ceva ce nu fac niciodată – mă duc și mă postez în fața oglinzii imense,
doar în chiloți. Știu că Alice are dreptate. Hainele mi se par mai largi și
sunt sigură că am slăbit câteva kilograme. Deși mă așteptam să fiu
plăcut surprinsă, am o dezamăgire. Colăceii de grăsime încă mi se
revarsă în toate direcțiile. Brațele îmi flutură când le mișc și genunchii mă
dor, din cauza efortului de a-mi susține trupul în fiecare zi. Deși încep să
mă simt mai puternică, nu există nicio urmă de mușchi pe nicăieri.
Poate c-am slăbit, dar nu se vede. Desigur, am evitat să mă uit în
oglindă de atât de mult timp, încât nu m-am zărit niciodată când eram
foarte grasă. Dar eram mai grasă de-atât, în mod clar. Grasă și imensă.
Mă bag nefericită în pijamale (un alt tricou larg și o altă pereche de
colanți, ce caraghios!) și mă-ntorc la bucătărie. Robert s-a reașezat la
masă, cu paharul în mână.
— Cred c-o să mă duc la culcare, de fapt. Sunt praf.
— Ah, spune el și pare dezamăgit.
Nu e genul care să bea de unul singur. Știu că-mi permit să pierd
punctele albe pe care le-am câștigat în seara asta, așa că mă forțez să
cedez.
— OK, bine, o să beau un pahar, dacă tot mi l-ai umplut.
Mă așez vizavi de el.
— Mulțumesc pentru seara asta, spune el. Știu că poate fi uneori
dificilă, dar înseamnă mult pentru mine s-o văd pe la noi.
O altă steluță aurie în dreptul meu. Încerc să fac conversație – nu pot
merge mai departe cu subiectul „n-a fost minunat s-o avem pe Alice
musafir?”. Sunt înspăimântată c-o să vrea s-o invite în fiecare weekend.
Din fericire, mă salvează Georgia care dă buzna pe ușă, cu câteva vodci la
bord.
— Gata, pot să intru? șuieră ea, șoptind conspirativ.
— Domnișoară, sunteți beată? râde Robert.
— Doar un pic. A mai rămas ceva șampanie?
— Nu! spunem Robert și cu mine la unison.
— Mi-ați stricat tot cheful.
— Acum chiar că mă duc la culcare.
Dau pe gât ultima înghițitură de vin roșu.

VP - 83
 — Și tu la fel, îți sugerez.
Își dă ochii peste cap, dar se duce împleticindu-se în camera ei,
făcându-ne cu mâna.
— Crezi că suntem niște părinți oribili pentru că ne lăsăm fiica de
șapteșpe ani să vină acasă amețită?
— Și ce dacă, noi n-am făcut asta niciodată la vârsta ei? zice el, cu un
zâmbet.
Doamne, mă gândesc, eram doar cu câțiva ani mai mari decât Georgia
când ne-am cunoscut. Ce deprimant!
— Era altceva.
El ridică din sprânceană.
— În ce sens?
— N-am idee.
Lucrurile merg atât de bine încât încep să mă-ntreb dacă nu cumva o
să vrea să facem sex. Robert are întotdeauna inițiativa. Eu am renunțat la
asta acum câțiva ani, pentru că am început să-mi fie teamă că se va uita
la burta mea umflată și mă va respinge. Și nu se-ntâmplă prea des. Chiar
rar, de fapt. Mai ales în ultima vreme – acum îmi dau seama – din motive
evidente. Dar când o face, se-ntâmplă de obicei într-o seară ca asta.
Câteva pahare de alcool, un pic de conversație despre zilele de mult
trecute, amândoi făcând un mic efort. O, Doamne, sper că nu. Nu când
știu că de fapt nu cu mine vrea să fie.
Mă înclin și-l sărut pe creștet.
— Noapte bună.
Când ajunge și el în pat mă prefac cu talent că dorm buștean.

9.

Când telefonul zbârnâie anunțându-mă că am un mesaj și văd pe ecran

numele Gail sunt o clipă derutată. N-am nici cea mai vagă idee cine e.
Apoi îmi aduc aminte și mă uit în jur cu vinovăție, ca și cum urmează să
fiu descoperită.
E scurt și la obiect.
Putem vorbi?
VP - 84
 Robert doarme adânc, din cauza șampaniei și a vinului roșu. Trimit un
mesaj înapoi, „Sună-mă în 5 minute”, îmi pun pantalonii de trening ai
Georgiei și ies în stradă, tot în pijama, cu un hanorac pe deasupra. Cu
telefonul lipit de mână, așteptând să sune. Nu îndrăznesc să-l sun pentru
că nu știu dacă e undeva unde poate răspunde în siguranță. Impulsurile
acestea simultane de teamă și entuziasm.
Sunt înnebunită din cauza așteptării și, exact când cotesc pe strada
principală, soneria telefonului meu – melodia generică pe care nu m-am
obosit niciodată s-o schimb, ceea ce-nseamnă că-mi verific geanta ori de
câte ori sună telefoanele oamenilor din jur – se aude dintr-odată. Mă uit
la numele de pe ecran și răspund, înainte de a suna și a doua oară.
— Bună.
— Paula. Sunt Josh, zice el, ca și cum nu mi-aș fi dat seama de asta
până acum.
— Da. Bună. Ce mai faci?
— La alergat. Tu?
— Mă plimbam. Deci?
Îl aud cum inspiră profund.
— Cred că s-ar putea să ai dreptate.
— Rahat. Spune-mi.
— Am prins ocazia să mă uit târziu aseară, când ea s-a dus să facă
baie. Era un singur mesaj între ei…
— Serios?
Mi se pare greu de imaginat cum un singur mesaj poate fi atât de
devastator, încât să constituie o dovadă irefutabilă.
— Și…?
— E un răspuns la cel pe care l-ai văzut tu. Scrie doar: „Totul e-n regulă.
Nu-mi scrie; ar putea vedea”.
Aștept continuarea, dar asta e tot. O parte din mine vrea să se încrunte
și să-i spună lui Josh că asta nu dovedește nimic, dar știu că, de fapt,
dovedește.
— Rahat.
— Este… Nu știu dacă pot suporta una ca asta.
Vocea lui Josh se frânge. Îmi pare extrem de rău pentru el. Spre
deosebire de mine, el tot mai credea că mariajul lui este perfect, până ieri.

VP - 85
 Hai să-ncepem.
— Uite ce cred eu. Vreau ca Robert să primească exact ce dorește. Știu
că probabil nu simți la fel ca mine. Probabil că tu vrei să-ncerci să-ți
salvezi căsnicia. Dar, oricum privești problema, trebuie să ne străduim să-
i despărțim. Încercarea noastră de a-i separa o să-i facă să ne urască și
probabil îi va uni.
Traversez strada, ajungând în parc. Aerul e greu de mirosul lavandei.
Câinii, fericiți cu atâta libertate după ce au stat îngrădiți o seară întreagă,
aleargă în jur, înnebuniți. Îi explic lui Josh planul meu, așa cum e el. El mă
ascultă fără să mă-ntrerupă.
— Nu sugerez să faci același lucru sau să cauți și tu răzbunare, vreau
doar să te rog să mă ajuți să-i despărțim. Și să nu-i lăsăm să afle că știm
până când nu-i despărțim.
Asta e oferta mea. Cine l-ar putea condamna dacă refuză să aibă de-a
face cu chestia asta?
— Nu știu, Paula. Nu știu dacă mă pot purta normal în prezența ei. Sau
în prezența lui. Trebuie să lucrez cu ei, pentru numele lui Dumnezeu.
— Nu spun că va fi ușor. Dar cel puțin așa, când se vor despărți, va fi
pentru că așa vor ei, nu pentru că tu i-ai spus ei că așa trebuie.
Tăcerea se prelungește atât de mult, încât mă-ntreb dacă nu cumva s-
a întrerupt legătura. Îmi desprind telefonul de ureche și mă uit la el. Trei
liniuțe.
— Josh?
— Aici sunt, spune el. Mă gândeam.
— După ce se termină, vei avea toate atuurile. Te poți hotărî s-o
confrunți sau nu.
— Știu, știu, spune el nerăbdător. Scuze, nu voiam să mă răstesc la
tine. E mult, știi bine.
— Poți să renunți în orice moment. Doar să te asiguri să mă anunți.
Încă o pauză, apoi spune:
— OK. O să-ncerc, asta e tot ce-ți pot promite.
— Mulțumesc.
— Deci care e planul tău ca să-i despărțim?
— Trebuie doar să-i facem să se simtă vinovați, atât.
Cădem de acord să ne întâlnim peste câteva zile. E un început.

VP - 86
 *
Am prea multă energie ca să mă duc direct acasă. Urc până în vârful
dealului, dorindu-mi ca disconfortul provocat de epuizarea fizică să
copleșească orice alt sentiment. Mă gândesc la cum se va trezi Saskia,
plină de bucuriile unei zile de duminică, și dacă va observa că soțul ei și-a
schimbat perspectiva în privința ei pentru totdeauna. El îi va zâmbi cu
îngăduință, dar ochii îi vor rămâne triști. Aproape că mă-nfior când mă
gândesc la asta. Când ajung în vârf, sunt leoarcă de transpirație și gâfâi
ca o locomotivă cu aburi. Mă răsucesc pentru a mă întoarce și mă
trezesc cuprinsă de dorința de a alerga. Așa că alerg. Cu grația lui Lee
Evans14 care se tot împiedică pe scenă, mă rostogolesc la vale, fluturând
din brațe. E o chestie entuziasmantă. Și e la vale, desigur, lucru care ajută
mult.
*
Mă-ntâlnesc cu Josh două zile mai târziu. M-a sunat și m-a întrebat
dacă vreau să ne vedem la o cafea. Sunt cel puțin surprinsă, dar nu pierd
șansa de a afla ce se petrece. Ne întâlnim la o cafenea din Holland Park.
Cu ceai verde de chi-chi și pudră de macha15.
— Nu trebuia să fii la muncă? îl întreb când mă așez.
E deja acolo, bând ceva care seamănă cu ciocolata albă, dar care ar
putea fi latte. Provoc pe oricine să observe diferența. E în toiul zilei de
filmare și, presupun, producătorii sunt o necesitate.
— N-or să-mi simtă lipsa pentru câteva ore.
Ridică din umeri.
— Robert și Sas filmează o serie de scene în bucătărie, deci măcar
sunt sigur că vor fi ocupați.
— Cum a mers?
Are ochii roșii ca și cum n-ar fi dormit, cu reprize lungi de plâns. Mă
panichez. Dacă s-a dat de gol?
— Rău, spune el. Nu-ți face griji, încă nu s-a prins că știu, adaugă, de
parcă mi-ar citi gândurile.
— Nu vreau s-o jignesc, dar trebuie să fie oarbă dacă nu vede că e ceva
în neregulă. Arăți ca naiba.

14 Actor englez de comedie (N. tr.).

15 Tot un soi de ceai verde (N. tr.).
VP - 87
 — Mulțumesc, râde el. I-am spus că am făcut o alergie oribilă. Pufnesc
și-mi trag nasul și mă tot frec la ochi.
— Ai observat ceva diferit la ea… acum, că știi?
El ezită un moment, în vreme ce se apropie chelnerița, căreia îi comand
un ceai de mentă. Eram atât de emoționată că mă-ntâlnesc cu el, încât
am băut rapid trei cafele de dimineață și apoi a trebuit să fac o plimbare
ca să mă liniștesc.
— Nu, dar am știut dintotdeauna că e o actriță bună.
Reușesc să nu mă strâmb.
— Chiar a vorbit despre Robert. S-a plâns că el își încalecă replicile cu
ale ei într-o scenă sau alta.
— Clasic. Și Robert se plânge tot timpul de ea. Asta e în mod evident
strategia lor.
Ia o înghițitură din cafeaua lui uriașă.
— Cred că la început chiar nu se înțelegeau. Doar dacă nu crezi că
povestea asta a început în primul sezon?
Nici nu mă pot gândi la asta. Că Robert mă-nșală poate de cinci ani.
Clatin din cap.
— Nu. E ca intriga unei piese proaste. Doi oameni se detestă reciproc
atât de mult, încât e evident că între ei e o tensiune sexuală.
Josh râde și chipul i se transformă, trăsăturile tăioase dispar.
— De fapt, am avut o poveste ca asta anul trecut, mai ții minte?
Credeam la vremea respectivă că e un clișeu nenorocit. Voiam s-o scot
din scenariu, dar tocmai venisem și nu voiam să devin antipatic tuturor
scenariștilor.
— O, da! Personajul Saskiei și veterinarul! Vezi tu, adevărul oglindește
ficțiunea.
Expresia i se schimbă din nou.
— Crezi că scenariștii știau despre Sas și Robert și s-au gândit c-ar fi
nostim să scrie un episod bazat pe ei?
Ridic din umeri.
— S-au întâmplat lucruri și mai ciudate. Nu poți să-ncepi să-ți faci griji
dacă oamenii știu sau nu. Nu acum.
Plimbă lingurița prin cafeaua lui îmbibată în alcool. Ridică privirea la
mine, cu un surâs mic pe față.

VP - 88
 — Săptămâna viitoare e ședința serialului.
Fermierul Giles e o combinație între telenovelă și dramă la care
filmările nu-ncetează, de fapt, niciodată. Fac 23 de episoade pe an, cu
două săptămâni pauză de Crăciun și o lună liberă în timpul verii. Oamenii
nu se mai satură de intrigile rurale și familiare ale serialului. E ridicol de
demodat și melodramatic și trece de la o intrigă la alta așa cum Taylor
Swift trece de la un iubit la altul.
În fiecare an, chiar înainte de vacanța de vară, producătorii și
scenariștii participă la o ședință și toată lumea vine cu idei, ca să se
asigure că au suficient material pentru sezonul următor. Tot acesta este
momentul în care se decide ce personaj părăsește serialul sau dacă apar
unele noi. Pentru o clipă mi se pare că vrea să spună că-l va da afară pe
Robert. Oricât de mult îmi doresc răzbunarea, nu cred c-ar fi o idee bună
ca tatăl fiicei mele să-și piardă locul de muncă.
Cred că Josh mi-a citit expresia pentru că spune:
— Nu voiam să spun că… ne-am putea distra însă puțin cu intrigile…
După ce actorii se asigură că le-au fost reînnoite contractele pentru
încă o serie, atenția lor se-ndreaptă spre traiectoria poveștii. Pentru că,
după ședință, personajele heterosexuale au devenit gay sau invers, iar
amanții s-au dovedit a fi frați. Un actor care jucase rolul unui tată și soț
dulce și tandru poate descoperi peste noapte că a fost, în tot acest timp,
un criminal în serie. Hai să spunem că nu are sens ca un membru al
distribuției să dea personajului său profunzime, pentru că nu-l cunoaște
cu adevărat. Nimeni nu-l cunoaște.
E întotdeauna uluitor cât de personal iau unii dintre ei chestia asta.
Robert râdea de protestele anuale, când actorii spuneau „personajul meu
n-ar fi făcut niciodată așa”, caracterizându-le drept prețioase. Dar asta
probabil pentru că Hargreaves rămăsese, în mare măsură, același de la
început.
— Ha! Ah, Doamne, putem să le dăm niște roluri nasoale?
Dintr-odată mă simt mai optimistă decât în ultimele câteva săptămâni.
Chiar dacă e o tentativă ilogică de a-i despărți pe Robert și pe Saskia, mă
va face fericită. Și-mi va oferi șansa de a juca rolul soției empatice.
— Care ar fi cel mai groaznic coșmar al Saskiei?
El nu pare să șovăie când răspunde:

VP - 89
 — Să nu mai fie frumoasă.
— Poate-o desfigurați cumva. Un accident.
— Nu, ar fi prea dramatic. I-ar plăcea la nebunie, pentru c-ar crede că va
câștiga un premiu BAFTA. Poate ar fi mai bine să se delase, ca temă
continuă.
— Să se-ngrașe! Ai putea s-o faci foarte grasă.
Deși toată lumea trebuie să păstreze secretul după ședință, până când
scenariile apar, peste câteva săptămâni, mereu se află câte ceva. Robert
vine mereu acasă cu câte-o informație pe care a prins-o din zbor, cu
chipul strălucind de bucurie răutăcioasă. Pentru că Josh și Saskia sunt
căsătoriți, el îi poate povesti ce se-ntâmplă în serial când are chef. Și
oricum, în acest caz, actrița va afla mai devreme secretul, oricine-ar fi ea,
ca să-nceapă să se îndoape din timp cu plăcinte.
Josh râde.
— Ar trebui să-și petreacă toată vacanța de vară îngrășându-se. O,
Doamne, asta e genială. Fă-o, te rog.
— O să mă omoare.
— Dar va merita. O să ne și ajute. Robert pune mare preț pe aspectul
exterior.
— Va trebui să-i conving și pe scenariști, evident. Cumva, nu cred că va
fi prea greu. Nu sunt sigur că e persoana lor favorită.
Am auzit povești despre cum Saskia se năpustea pe platou, strigând
că ultimul scenariu era de căcat și cine l-a scris nu poate redacta nici
măcar un manual de utilizare pentru un congelator. Să nu uit însă că am
auzit chestia asta numai din gura lui Robert, deci cine știe cât adevăr e în
ea?
— Și o să trebuiască să inventez o poveste bună care să meargă cu
asta. Nu poți să spui „cineva se îngrașă”. Trebuie să existe un motiv.
— Detalii, zic eu. Poți s-o faci. Altceva?
— OK, spune el, iar eu văd că-i place din ce în ce mai mult ideea. Ceva
pentru Robert.
— N-ar suporta să fie personaj negativ. Adoră să fie idolatrizat. Toate
bătrânelele cred că e un scump.
Josh surâde.

VP - 90
 — Care e cel mai urât lucru în care-l putem transforma? Știu! Într-un
pedofil!
— Iisuse. Mergem prea departe. Nu cred că Georgia…
— Ai dreptate. Nu e oricum serialul potrivit. Ne-am pierde jumătate din
audiență. Ce altceva? Bețiv violent? Își bate soția?
— N-ai mai făcut asta cu celelalte personaje?
— Dumnezeu știe. Probabil. Escroc? Gata, știu. Zici că-l plac
bătrânelele? Atunci, hai să-l facem pe Hargreaves un impostor, care
escrochează bătrânii din localitate și le fură economiile.
— Perfect. Se dovedește că le fură moștenirile prețioase de familie de
ani întregi. Trebuie să fie cu adevărat rău.
— Malefic, mă aprobă el. Și o să-ncerc să strecor ideea și în primele
câteva episoade.
Primele două sau trei episoade ale sezonului următor sunt deja scrise
în oarecare măsură, din cauza schimbărilor rapide, îmi zice el. După
ședința de creație, scenariștii fac mereu eforturi să rescrie unele secțiuni
pentru a integra noile întorsături ale poveștii. În acest fel, Robert va afla
curând veștile. N-are niciun sens să plantăm explozibili și să nu-i
detonăm decât la final.
Ne mai gândim și la alte lucruri care le-ar putea face viața nefericită pe
platou. Hargreaves va avea un flirt cu Marilyn, barmanița mai tânără (și-n
curând mai drăguță, de vreme ce personajul Melody, interpretat de
Saskia, „s-a delăsat”). Voluptuoasă, cu părul negru ca pana corbului. În
mod clar, lui Robert îi va plăcea asta la nebunie, ideea că Hargreaves e
încă perceput suficient de viril cât să atragă o femeie care are jumătate
din vârsta lui, dar va fi o mare lovitură pentru mândria Saskiei. Ei îi place
să se creadă sirena serialului. În schimb, hotărâm noi, va flirta și ea cu un
grăjdar arătos, iar acesta îi va râde în față.
Personajul lui Robert, Hargreaves, va intra într-o afacere cu Smyth,
nerușinatul mascul alfa. Asta nu-i o problemă în sine, doar că Robert îl
disprețuiește cu înverșunare pe Jez, actorul că-l joacă pe Smyth. (Atenție
însă, el o „disprețuia” și pe Saskia, din câte știam eu, până acum câteva
săptămâni, așa că cine știe, poate el și Jez au, la rândul lor, o aventură.)
Nu poate suporta să fie în aceeași încăpere cu el și, din câte-mi spune

VP - 91
Josh, îi e chiar teamă de el, pentru că Jez e un psihopat violent. Robert nu
se pricepe să fie speriat, în mod clar nu-i convine deloc.
— Trebuie să lucrez la ideile astea ca să mă asigur că scenariștii vor fi
de acord cu ele. Cu toții votăm la fiecare intrigă, așa că trebuie să-i
conving, spune el din nou, și sper că nu e vreun fraier ineficient căruia or
să i se opună toți și-l vor călca în picioare dacă nu le plac ideile lui.
Nu pare să fie așa, dar nu se știe niciodată. Îmi aduc aminte că Robert
mormăia despre el că e total neremarcabil, dar să nu uităm că Robert are
propriile lui bătălii.
— Desigur, zic eu, chiar dacă numai una dintre ele are succes, tot e
ceva.
Îmi privesc telefonul. Suntem aici de o oră și timpul a zburat. Cine știa
că răzbunarea poate fi atât de distractivă? Cred că Josh are aceleași
sentimente. Nu-mi pot imagina că viața cu Saskia e plină de voioșie. E
greu să mi-i imaginez pe ei doi murind de râs din cauza unei prostii.
— Probabil ar trebui să mă-ntorc, spune el acum, făcându-i semn
chelneriței ca să-i aducă nota.
Îmi refuză hârtia de cinci lire pe care i-o flutur prin față.
— Te simți bine, totuși? spun eu, un pic vinovată.
Îi cade fața și-mi doresc să nu-l fi întrebat așa ceva. Poate că ora asta
în care ne-am făcut reciproc să râdem și am făcut planuri împotriva
oamenilor care ne înșală a valorat mai mult decât discuțiile despre cât
suntem noi de supărați.
— E un căcat, ce pot să spun? O să fiu bucuros când luăm pauza de
vară.
— Nu poate fi ușor să-i vezi împreună.
— De ce crezi că te-am întrebat dacă ne putem întâlni acum? Ori
făceam asta, ori mă uitam la ei cum se împacă giugiulindu-se în bucătărie
de cinșpe ori la rând.
Mi se-ntoarce stomacul pe dos. N-am avut niciodată nimic împotriva
scenelor de dragoste ale lui Robert cu partenera de pe ecran. Nu e ca și
cum ar juca în Cele cincizeci de umbre ale lui Grey. În Fermierul Giles, a sta
în pat aproape de cineva de sex opus, chiar și complet îmbrăcat și cu
pătura trasă până la bărbie, e considerat ceva un pic îndrăzneț. Dar
săruturi, îmbrățișări, toate chestiile astea, nu-mi păsa de ele. De ce să-mi

VP - 92
pese? Actoria e o meserie ca oricare alta. Dar ideea că le face acum,
gândindu-mă că ne păcălesc pe toți ascunzându-se la vedere, mă face să
vomit.
— Fără scene cu săruturi, zic eu, înainte să mă pot stăpâni.
— De acord.

10.

— Plec numai pentru câteva săptămâni!

Georgia pare îngrozită. Se duce în Ibiza cu câțiva prieteni, pentru că
examenele s-au terminat. Am condus-o amândoi la aeroportul Luton ca
să ne luăm la revedere. A mai fost plecată cu colegii ei de câteva ori și
înainte, deci nu e mare scofală, dar de data aceasta pare ceva simbolic. A
terminat școala. Va ieși pe ușa casei noastre pentru totdeauna. Am
impresia că Robert se gândește cam la același lucru, pentru că-și
stăpânește cu greu o lacrimă, în timp ce ne luăm la revedere de la ea la
terminalul Plecări.
— Trei săptămâni, spun eu. N-am stat trei săptămâni fără să te văd din
ziua în care te-ai născut.
Ea se uită în jur, observă că părinții Elizei sunt și ei cam plângăcioși și
se relaxează, acceptându-ne îmbrățișările. Robert și cu mine o
înconjurăm cu brațele în același timp, ceea ce face să părem că ne
îmbrățișăm unul pe altul, cu George storcită la mijloc. Mă-mpotrivesc
dorinței de a mă desprinde și de a-l împinge cât colo, în același timp.
După ce ea pleacă, Robert și cu mine rămânem acolo așteptând,
neștiind ce să facem mai departe. Apoi o pereche de bătrânele, îmbrăcate
elegant pentru călătorie, așa cum numai oamenii în vârstă o fac, de parcă
s-ar duce la cină, îl observă și se-ndreaptă spre noi, ca să ceară o poză,
fără îndoială.
— Vrei să mergem? spun eu, fără să mă dau de gol că le-am văzut.
— Sigur, zice el, dar bătrânelele sunt mai rapide decât mine, strigându-l
zgomotos, lucru care-i face pe toți să se răsucească și să se uite curioși.
Dintr-odată totul arată ca un film cu zombi, deși protagonistul nu e în
pericol de a fi mâncat, ci fotografiat până la moarte.
VP - 93
 — La naiba, murmur eu în barbă, fără să mă pot stăpâni.
Știu că jumătate din dimineața mea se va irosi aici.
— Eu mai bine… îmi cer scuze…
Se întoarce către mulțime cu un zâmbet strălucitor, mereu
profesionist.
Îl privesc încercuit, înghiontit din toate părțile de bătrânele simpatice,
și-mi verific telefonul să văd dacă am vreun mesaj. Așa am făcut toată
săptămâna, de parcă asta ar fi fost slujba mea cu normă-ntreagă, să
aștept vești de la Josh. Până acum o singură misivă scurtă. Ca răspuns
la întrebarea mea „Cum merg treburile?” de joi am primit un „Totul e bine”,
deloc lămuritor. Ședințele, știam eu, fuseseră miercuri și joi. Mă-ntreb
dacă a impus măcar una din ideile noastre sau dacă ăsta e un semn că a
reușit cu mai multe dintre ele, la un nivel superior.
Sunt pe punctul de a mai scrie un mesaj când Josh îmi răspunde, ca
prin farmec.
Poți vorbi?
Desigur, Saskia va fi la Bikram, tonifiindu-și trupul ei superb. Sunt
tentată să-mi asum riscul. Robert e în continuare înconjurat de morții vii și
se pare că așa vor sta lucrurile pentru o vreme. Mă hotărăsc că merită
riscul. Josh va înțelege cu siguranță că trebuie să închei convorbirea,
dacă va fi cazul.
— Dacă-nchid, să nu mă suni din nou, îi zic eu înainte să mă poată
saluta.
— Normal, spune el, de parcă ar fi cel mai firesc lucru de pe lume. O să
fiu scurt, oricum. Voiam doar să te anunț că a mers perfect. Toate ideile
noastre au fost aprobate.
— Ha! E uimitor. Bravo ție.
— Scenariștii le mai rumegă, dar pot să-ți spun că Saskia va trebui să
mănânce de-acum înainte pentru trei sau patru persoane.
— Ai apucat să-i spui?
— Nu. O să mă omoare. Desigur, n-o să recunosc niciodată c-a fost
ideea mea. O să-i zic că m-am opus, dar am fost depășit numeric. O să
creadă pur și simplu că sunt incapabil.

VP - 94
 Mă-ntorc spre mulțimea din jurul lui Robert, chiar atunci el se uită la
mine spunându-mi din priviri: „Poți să vii să mă salvezi?” și revin la
telefon.
— Bravo ție.
— M-am gândit că vrei să știi. Și vom planta primul semn al carierei
malefice de escroc a lui Robert chiar în primul episod. Asta înseamnă că-i
pot spune despre asta în timpul vacanței.
Mă uit la soțul meu, înconjurat de publicul lui iubitor, niciunul dintre
fani neavând sub 70 de ani.
— Perfect.
Deodată îmi dau seama că Robert vine spre mine, surâzând de parcă
și-ar cere scuze admiratorilor să-i și făcându-mi semn să-i spun că
trebuie să plecăm, nu contează de ce. În secunda în care scapă din
ghearele lor, expresia i se schimbă într-o iritare acuzatoare.
— Trebuie să-nchid, zic eu și închei convorbirea cu Josh, fără să mai
apuce să-și ia la revedere.
— De ce mama dracului nu m-ai salvat? spune Robert furios.
Apropo, acesta a fost rolul meu întotdeauna. Trebuie să fiu personajul
negativ și să-l iau de-acolo, în vreme ce el protestează, spunând c-ar vrea
să mai rămână și să mai discute cu „marii nespălați”, așa cum îi numea el
în particular.
— Scuze. A sunat Myra.
Dă ochii peste cap.
— Credeam că n-o să scap niciodată de acolo.
— E drăguț cât de mult te adoră, totuși, nu-i așa? Măcar tu ai noroc că
joci un personaj atât de simpatic.
Încerc să nu rânjesc când spun asta.
*
Pentru că Robert susține că n-o suportă pe Saskia, am voie să vorbesc
urât despre ea de câte ori prind ocazia, fără să pară că sunt o scorpie. E
un hobby. Lui Robert îi place întotdeauna să urmărească serialul. Spune
că-l ajută să-și îmbunătățească personajul, dar eu știu că-i place să-și
vadă mutra și să se minuneze cât de bine joacă el în comparație cu
ceilalți. (De fapt, mi-a și spus asta odată. Îi place să atragă atenția asupra
nuanțelor prestației sale și să fie sigur că știu și eu cât e de special.) L-

VP - 95
am ratat joi seară, când am scos-o pe Georgia la masă ca să sărbătorim
terminarea examenelor, așa că sâmbătă ne așezăm ca să vedem
episodul, cu paharele de vin în față.
— Doamne, ce s-a întâmplat cu Saskia? spun eu la un prim-plan. Fața ei
arată foarte ciudat. Crezi că și-a făcut o operație nereușită?
Ca să fiu sinceră, Saskia arată de zece ori mai bine decât oricare dintre
noi într-o zi bună, dar eu știu cum să-l scot din minți pe soțul meu.
Desigur, el trebuie să fie de acord cu mine.
— Ha! Probabil.
— Probabil se simte amenințată de Marilyn, zic eu, pomenind
personajul cu care, deși Robert nu știe încă, Hargreaves va avea o
aventură în curând. E greu să ai toată cariera bazată pe felul cum arăți și
apoi să vezi cum asta se duce naibii. Adică, talentul ei actoricesc n-o s-o
ducă foarte departe.
E adevărat că Saskia nu e o mare actriță. Se fofilează, doar pentru că
are de interpretat cam același fel de roluri.
Ca să fiu sinceră, nu mă simt chiar bine când fac astfel de comentarii.
Eu nu sunt o scorpie înnăscută și femeile își bat capul cu felul în care
arată și fără contribuția mea. Dar când el mormăie ceva în semn de
aprobare mă simt trădată. Voiam să-l oblig să spună și el ceva urât
despre Saskia.
— Fata aia care-o joacă pe Marilyn e superbă, nu-i așa?
Poate-l ajut să-și mute atenția asupra altei femei.
— Și e și bună. Credibilă.
— A mers la RADA, spune el, de parcă așa s-ar explica totul.
— A fost un episod bun pentru tine, îi spun eu când vine genericul.
N-o să vă mint, Fermierul Giles mă plictisește până la lacrimi. E atât de
monoton, dar cu aceste intrigi exagerate din când în când producătorii țin
telespectatorii cu sufletul la gură. Totul e un pic exacerbat, de la rivalități
la coafuri.
El cască și se-ntinde.
— Un singur lucru am de spus despre Josh. I-a făcut pe scenariști să-și
mai condimenteze un pic ideile. Scenariile sunt clar mai bune.
— De ce nu-ți place de el? Mie mi se pare că face treabă bună.

VP - 96
 — E un tip de treabă. Mă rog, l-ai cunoscut. Nu sunt sigur că e destul de
capabil, asta-i tot.
— Mi-ai spus cumva că e însurat cu Saskia? Sau am visat?
Robert se strâmbă.
— Da, este.
— Așa a obținut slujba asta?
— Dumnezeu știe. De fapt, nu-i corect. Cred că are suficientă
experiență. Pe hârtie, cel puțin.
— Saskia a devenit mai bună de la venirea lui?
— Nu cât să observ.
Trebuie să recunosc că Robert nici nu tresare când îi pomenesc
numele. Nicio clipă nu se străduiește să-și dea seama ce trebuie să
spună sau să se abțină pentru a nu se da de gol.
— Nu cred că e foarte distractiv să fii căsătorit cu cineva și apoi să fii
nevoit să-l disciplinezi la muncă.
— Nu cred că e deloc distractiv să fii căsătorit cu ea.
Râde din toată inima la propriul lui comentariu și mă forțez să râd și
eu.

11.

E prima mea ședință cu antrenorul personal pe care mi l-a găsit Myra.

Am încercat să protestez, dar ea n-a acceptat, în ciuda impresiei ei că
sunt tentată să mă las pe tânjeală când e vorba de forma mea fizică, e
hotărâtă să mă ajute să-mi ating scopul de a mă răzbuna pe Robert. Lui i-
am spus că lucrez o oră în plus după-amiaza. Și chiar dacă sunt îngrozită,
mă bucur că am o scuză să nu mă duc acasă. Ideea că se va-nvârti pe
acasă în următoarele patru săptămâni mă umple de groază.
Myra flutură mâinile în semn de rămas-bun de parcă e prima mea zi de
școală.
— Să nu te-ntorci superslăbănoagă, bine?
— Foarte amuzant. O să fiu norocoasă dacă mă mai întorc.
Mă aștept ca sala să fie plină de tineri perfecți, care-și ung mușchii cu
ulei și ridică greutățile uriașe deasupra capetelor ca și cum ar fi niște
VP - 97
bețigașe. Locul însă e liniștit. În timp ce aștept emoționată ca fata din
spatele recepției să-și termine convorbirea telefonică, mă uit în jur. O
femeie – mai în vârstă decât mine, aș spune, dar într-o formă fantastică –
pare a face ceva chinuitor într-un colț al încăperii, dar râde, ceea ce e
semn bun. Poate că are parte de endorfinele despre care vorbește toată
lumea sau poate e doar masochistă. În afară de ea și de instructorul ei,
sala e goală.
E un șir de aparate pe care le recunosc – două cross-trainere, două
biciclete, trei benzi de alergare – apoi o grămadă de obiecte negre de
metal, care par niște instrumente dintr-o cameră de tortură. Aproape că
mă răsucesc ca să ies valvârtej.
Exact când mă gândesc serios la asta, recepționera închide telefonul și
se-ntoarce spre mine zâmbind.
— Paula?
Dau din cap agitată.
— Eu sunt.
— Nu fi atât de înspăimântată. O să fie bine. Îi spun lui Chas că ai venit.
Când am făcut programarea, cu Myra stând lângă mine în timp ce am
sunat ca să se asigure că nu dau înapoi, am fost dezamăgită că erau
numai antrenori bărbați disponibili în intervalul orar pe care-l voiam eu.
Nu știu de ce, dar mi se părea că dacă aș fi avut o femeie-instructor totul
ar fi fost mai puțin umilitor. Avusesem coșmaruri cu un tinerel care râde
cu colegii lui vorbind despre găina grasă pe care se străduie s-o readucă
în formă.
Când apare, Chas se dovedește a fi mai în vârstă decât mă așteptam –
undeva pe la 35 de ani – și pare un tip cumsecade. La început, pentru că
primul lucru pe care-l face e să-mi spună că trebuie să mă cântăresc și
să-mi testez grăsimea corporală. Îi zic că e-n regulă, nu vreau să știu cât
cântăresc, iar el râde și-mi spune că n-am încotro, deci ar fi mai bine s-o
fac mai repede și să scap.
Vorbește cu mine într-o cameră mică alăturată, în vreme ce mă prinde
de colăceii din talie și de pe brațe cu ceea ce pare a fi un clește.
— Deci care e programul tău obișnuit de fitness?
Izbucnesc în râs.
— Plimbarea până la frigider?

VP - 98
 Urăsc să fac asta. Glume despre propriile mele dimensiuni. E felul meu
de-a spune: „Da, și eu știu că sunt grasă”.
El e suficient de amabil ca să surâdă.
— Pe bune, totuși…
— Ăăă. Nimic, de fapt. Mersul pe jos, presupun. Zilele trecute am
alergat la vale pe un deal.
— Cât de des mergi pe jos? Și cât?
Acum face un fel de calcule pe hârtie, bazate pe ce i-a spus cleștele.
— În fiecare zi aproape. Doar vreo cincisprezece, douăzeci de minute.
Aștept să se strâmbe. În schimb, expresia nu i se schimbă de la
optimismul prietenos dinainte.
— Păi, e ceva. Nu trebuie să subestimezi importanța mersului pe jos.
— Dar fac asta de numai câteva săptămâni…
— Bine, scoate-ți pantofii și șosetele și urcă pe cântar. Ai idee câte
kilograme ai?
Scutur din cap că nu. Mint. Acum câteva săptămâni, în ziua în care mi-
am început noul regim, m-am forțat să privesc adevărul în față. 95,4
kilograme. El se uită la cântarul electronic.
— 93,89 de kilograme.
Încerc să fac calculul în minte. Nu-mi iese.
— Nu știu cât înseamnă asta.
Scrie greutatea la notițele mele.
Nu-mi vine să cred.
— Oau. Am slăbit aproape două kilograme, în doar câteva săptămâni.
Chas zâmbește.
— Credeam că ziceai că nu știai câte kilograme ai.
— Spuneam adevărul. Căci credeam că am 95 și uite că am vreo 93.
— Asta a făcut mersul pe jos.
În ritmul ăsta, Chas rămâne fără slujbă, iar eu o să-mi petrec vremea
mergând pe jos prin nordul Londrei.
— Și care e obiectivul tău principal? Scăderea în greutate?
— Da. Și tonifierea, știi tu. Nu vreau să-mi atârne pielea.
— Greutățile se vor ocupa de asta. Cu dieta cum stai?
Îi povestesc despre îmbunătățirile pe care le-am făcut în ultima vreme
și pare impresionat. Chas însuși pare o reclamă vie pentru alimentația

VP - 99
sănătoasă. Chiar și părul lui, care e des și ușor umflat, spune că dieta lui
e perfect echilibrată. Dinții îi sunt albi, ai unui om care n-a pus niciodată
gura pe vin roșu. Îmi reamintește de David Hasselhof, dar fără poza pe
care scrie „armăsar”. Se uită la calcule.
— Deci grăsimea ta corporală e de 44 la sută. O s-o verificăm regulat
ca să vedem dacă descrește.
44 la sută. Sunt 44 la sută grăsime. 44 la sută din mine arată precum
cocoloașele din țevile de la o chiuvetă înfundată.
— Iisuse.
— O s-o facem să scadă, nu te-ngrijora.
Mi-ar plăcea să fiu la fel de încrezătoare cum e Chas. Sper că va spune
că asta a fost totul pentru ziua de azi și că munca grea începe data
viitoare, dar, desigur, nu așa merg treburile. Nu m-am simțit niciodată mai
stânjenită. Nici măcar nu folosim greutăți („Te iau ușor”), dar după puțin
mers lent pe bandă, o serie de genuflexiuni și de urcări pe un stepper jos
și câteva mișcări de braț cu benzile elastice, transpir de parcă aș fi la
saună și gâfâi ca un buldog.
— Nu pot… spun eu de vreo mie de ori și, ca să nu mint, el mă lasă din
când în când să-mi trag sufletul.
Am impresia că e ultima oară când se va întâmpla așa ceva.
Ultimele cinci minute sunt o binecuvântare, căci el îmi întinde mușchii
chinuiți cât eu stau pe podea, ca lovită de camion.
— Când mai ai programare? spune el în vreme ce eu mă dezlipesc de
saltea, lăsând o urmă transpirată cât mine de mare.
Îmi imaginez niște savanți extratereștri examinând urma peste mii de
ani, de parcă ar fi Giulgiul din Torino. Vor conchide că oamenii erau
masivi, mamifere amorfe făcute din 44 la sută grăsime.
Vreau să spun „niciodată”, dar am rezervat douăzeci de ședințe ca să
mă forțez să mă duc (și pentru reducerea generoasă).
— Joi, gem eu.
Îmi surâde cu dinții lui mari și drepți.
— Minunat. Și bravo. Ai început și ai făcut o promisiune, asta-i cel mai
important.
Aș vrea să-l pocnesc, dar nu am puterea.

VP - 100
 Știind că Robert va fi probabil acasă când o să ajung eu, fac un duș
rapid și mă schimb în hainele de la muncă. Nu se pune problema s-o iau
pe jos. Transpirația încă picură de pe mine când mă urc în autobuz.
*
— A înnebunit de furie.
Josh îmi zâmbește de partea cealaltă a mesei. Suntem în aceeași
cafenea, cu cafelele pe masă. Oficial, lucrez câteva ore în plus la Myra, și
Josh e la birou, pregătind următoarea serie de filmări de după vacanță.
— OK, povestește-mi totul. Ce i-ai spus?
— Am încercat să sune totul cât mai optimist. Ca și cum are povestea
asta importanță pentru ea…
— Care-i povestea, apropo? Îmi imaginez că nu merge cu „te îngrași și
te delași”.
— Mănâncă la modul compulsiv de când a aflat că nu poate avea copii.
— Iisuse. Cine ar accepta așa ceva?
— Știu. E o telenovelă în cel mai rău sens al cuvântului. Dar, să fiu
sincer, telespectatorii vor adora faza asta. E o tragedie.
— Deci când te întorci după pauză se va întâmpla deja?
— Exact. Dar încearcă să păstreze secretul față de Hargreaves, pentru
că se teme c-o va părăsi dacă va afla că nu poate avea copii.
— Își mănâncă sentimentele!
El râde.
— Corect.
— OK, deci i-ai comunicat chestia asta.
— I-am spus c-o așteaptă o intrigă grozavă și c-o să atragă foarte
multă atenție, și evident că s-a bucurat. Apoi i-am zis despre ce e vorba și
ea m-a întrebat dacă va trebui să poarte proteze. Desigur, nu se pune
problema, din cauza costurilor și a timpului pe care-l pierzi ca să le pui în
fiecare zi…
— Și?
— Și apoi i-a căzut fisa. M-a întrebat dacă-i cer cumva să se îngrașe și
i-am spus că de-aia îi dezvălui intriga de-acum, ca să-nceapă cât mai
curând. Ah, am uitat! I-am dus și un tort mare. Numai cu frișcă și
ciocolată. Și m-am dus să i-l cumpăr atunci.
— Ha!

VP - 101
 — Practic mi l-a aruncat în față. Tot spunea că refuză s-o facă. Așa că
atunci am spus: „Uită-te la Charlize Theron. S-a urâțit îngrozitor când a
jucat rolul acelei criminale în serie și a câștigat o puzderie de premii”.
— O, Doamne, chiar crede c-ar putea câștiga un premiu BAFTA.
Chiar dacă n-ar trebui să-mi pese de asta, chiar dacă se va întâmpla
după ce totul se va fi terminat, pentru că BAFTA se decernează de-abia în
aprilie sau mai, tot detest faptul c-ar putea fi cel mai bun lucru care i s-a
petrecut vreodată Saskiei.
— A, nu, nu va câștiga.
— Cum poți să fii sigur?
— Pentru c-o să uit s-o înscriu. Depinde de producători ce serial pun la
bătaie. Dacă nu participă la cursă, n-are cum să câștige.
— N-o să afle?
— Cum? Dacă nu-i spune nimeni…
Nu-mi dau seama dacă e mândru de întorsătura poveștii din felul în
care se lasă pe spate și se uită la mine.
— O, Doamne, te-ai dovedit a fi un geniu malefic.
— Fac și eu ce pot.
— Deci Charlize Theron a luat premii atunci?
— Nu imediat. A negociat foarte mult cât trebuia să se îngrașe. Cât de
repede putea să slăbească la loc. Plângea la greu și spunea „dacă nu mă
mai găsiți atrăgătoare când o să fiu grasă?” – și aștepta reacții. Ceea ce
era superb, puțin spus. Adevărul e că nu mi-ar păsa dacă ar avea o sută
treizeci de kilograme și ar fi aceeași persoană care credeam că e acum
câteva săptămâni.
— Mă rog, asta spui acum…
Mă-ntrerupe, mai însuflețit decât niciodată.
— Ăsta e adevărul. Îmi iubesc soția. Nu sunt atât de prost s-o judec
numai după înfățișare.
— E norocoasă, spun eu cu nostalgie.
— În mod evident, ea nu crede asta.
Urmează o tăcere stânjenitoare în care eu nu știu ce să zic, iar el cred
că se simte un pic aiurea pentru ieșire. În cele din urmă spun:
— Nu, mă rog, cine știe ce cred ei?

VP - 102
 — Nu mă pot concentra la muncă, întrebându-mă ce pune ea la cale.
Măcar când filmăm pot să-mi fac o idee.
— Robert a fost plecat ieri toată după-amiaza. Spunea că și-a aranjat o
lecție de golf.
Josh își lasă fața în mâini.
— Sas mi-a spus că se duce la spa. A zis că n-are sens s-o sun pentru
că fie va fi la masaj, fie va fi prea extaziată după aia ca să mai poarte o
conversație. Rahat.
— N-are sens să ne torturăm încercând să ne imagină detaliile. Știm ce
fac, nu trebuie să știm cum și unde.
Își lasă cana de cafea jos și mă privește.
— Chiar crezi că-și plănuiesc un viitor împreună?
— Habar n-am.
Are din nou lacrimi în colțurile ochilor. Și le șterge și-l văd cum
încearcă să-și controleze tremurul bărbiei, ca să nu izbucnească în plâns.
Mă uit în altă parte, dându-i timp să se adune. Mă-ntreb dacă nu cumva
chelnerița crede că suntem un cuplu care trece printr-o perioadă mai
dificilă.
— M-am uitat pe program pentru când ne-ntoarcem la filmări, spune el,
încercând să zâmbească.
E de-a dreptul sfâșietor să-l privești.
— Încerc să-i programez pe cât pot în zile diferite. Să-i împiedicăm să
se-ntâlnească. Evident, jumătate din scenele lor sunt împreună, deci…
— Bună asta. Orice obstacol le putem pune în cale. Poate ar trebui să
ne rezerv o vacanță sau ceva de genul ăsta. Să-l țin departe vreo
săptămână. Ca să fiu sinceră, nu-mi doresc să petrec mai mult timp cu el
decât sunt nevoită, în acest moment.
— Crezi că va accepta?
Pare încrezător și știu că s-ar simți mult mai bine dacă nu s-ar tot
întreba în fiece minut ce tot face nevastă-sa, în loc să muncească.
Sunt ani întregi de când Robert și cu mine n-am mai mers într-o
vacanță de vară cum trebuie pentru că, oriunde ne-am duce, devine
paranoic că oamenii îi fac poze pe ascuns în slip. Ceea ce se și-ntâmplă,
de cele mai multe ori.

VP - 103
 — Ducă-se naibii. O să rezerv și gata. O să-i spun că-i o surpriză. Dacă
mergem unde vrea el să meargă dintotdeauna, o să par Nevasta Anului,
chiar dacă e supărat pe mine.
*
În cele din urmă, toate locurile bune sunt rezervate pentru că e sezonul
vacanțelor și majoritatea oamenilor au avut bunul-simț să facă rezervări
dinainte. Îmi propun să-i cer Myrei două săptămâni libere și să-l anunț pe
Robert că am făcut-o ca să petrecem mai mult timp împreună cât nu
lucrează. A spune că pare îngrozit când îi aduc asta la cunoștință e un
deserviciu adus cuvântului „îngrozit”. Imediat după ce-l anunț îmi dau
seama că el și Saskia plănuiseră să-și petreacă zilele astea împreună.
Nici măcar nu trebuie să mă lipesc de el ca marca de scrisoare ca să fiu
sigură că asta nu se va-ntâmpla. Planurile sunt suficiente.
Stăm pe balconașul nostru care dă înspre grădina de jos. După o
săptămână de ploaie la Wimbledon soarele a apărut dintr-odată și
jumătate din Londra pare să fie pe-afară, savurând momentul. Robert
culege absent frunzele moarte de pe mușcatele din ghivecele de lângă el.
— Îmi imaginam că ne putem petrece vacanța la domiciliu, spun eu,
prefăcându-mă că nu-i urmăresc expresia feței. Nu-mi plăcea deloc ideea
că trebuie să stai singur, eu fiind la serviciu și George plecată. Credeam c-
o să te plictisești de moarte.
Nu mă poate contrazice. Robert ar fi (de obicei) prima persoană care
recunoaște că urăște să stea singur prea mult timp. Are nevoie de public.
— Am niște chestii aranjate, totuși. Planuri, zice el irascibil.
Ridic din umeri, ca și cum n-ar fi deloc important.
— Cum ar fi?
— I-am spus lui Alice c-o să-mi petrec o zi cutreierând galeriile cu ea. Și
golf. Mă gândeam să mai iau câteva lecții.
— Poți să faci toate astea, spun eu luminoasă. Pot să vin și eu cu tine
și Alice. Sau, mai bine, vă duceți voi la treburile voastre culturale, și apoi
ne întâlnim cu toții la prânz. Pe unde umblați, știi cumva?
— Nu am stabilit detaliile deocamdată.
— Și m-ai bătut întotdeauna la cap să-nvăț golf. Aș putea veni cu tine la
o lecție.
Se strâmbă.

VP - 104
 — Tu urăști golful.
Așa e. Îl urăsc. Pentru mine e pe aceeași treaptă cu darts-ul și cursele
moto. Sporturi care n-ar trebui numite sporturi.
— Numai pentru că n-am încercat niciodată. O să fie distractiv. În orice
caz, Myra a angajat deja pe cineva să-mi țină locul, așa că vrei, nu vrei, nu
scapi de mine.
— Bine, spune el, nepăsându-i deloc că-mi taie vorbele scurt.
— Mă gândeam c-o să fii încântat, spun eu, aproape izbucnind în
lacrimi.
Doar cât să-l fac să se simtă prost, nu cât să-l fac s-o ia la goană. Mă
descurc foarte bine, prefăcându-mă că încerc să-mi stăpânesc lacrimile.
Mă uit în altă parte, de parcă încerc să mă ascund de el.
El se înmoaie, pentru că nu e un monstru. Mă gândesc pentru o clipă
că el nu-și dorește să fiu nefericită, orice-ar face el.
— Sunt, iubirea mea. Mi-aș fi dorit să-mi spui dinainte. Poate că
săptămâna următoare ar fi fost mai bine…
— Voiam să-ți fac o surpriză. Nu m-am gândit.
Se înclină și mă sărută pe creștet.
— O idee bună, mulțumesc.
— Și dacă ai planuri e-n regulă, spun eu, știind că deja i-am stricat
cheful și n-o să se mai simtă atât de invincibil ca să dispară de acasă
pentru perioade lungi.
Și mă voi asigura că oricum n-o va face, apelând la elementul surpriză
din când în când.
— Sunt mulțumită să mă-nvârt pe aici de una singură, știi asta.
Când îi scriu lui Josh ca să-i spun ce am făcut, primesc înapoi o
fețișoară zâmbitoare.

12.

Sunt din nou lângă West1 Hot Yoga! de data asta avem o întâlnire. I-
am trimis Saskiei un mesaj prietenos acum câteva zile – „Ai chef să
mâncăm împreună sâmbătă?” – și ea aproape c-a zis sărut mâna.

VP - 105
 Categoric arată radioasă, nu știu dacă de la Bikram sau de la sesiunea
prelungită pe care sunt destul de sigură c-a avut-o cu soțul meu când
Josh și cu mine eram amândoi la muncă joi. Ceea ce se-ntâmpla era
aproape supranatural (când i-am spus c-o să-ntârzii un pic la serviciu –
din cauza lui Chas și a aparatelor sale metalice de tortură, deși nu i-am
mărturisit asta, desigur – a zis că oricum n-o să fie acolo pentru că și-a
aranjat un meci de golf cu un jucător profesionist de la clubul din
Highgate la care e membru), dar nu am ce să fac în privința asta. Am
încercat să-mi canalizez furia interioară în efortul fizic, cum am citit că
fac majoritatea oamenilor, dar n-am reușit decât să-i spun lui Chas că e
un nemernic când m-a rugat să adaug niște greutăți la a treia serie de
urcări pe stepper.
În orice caz, nu știu ce i se-ntâmpla Saskiei, dar arată bine. Mă-
mbrățișează și-mi spune cât de mult se bucură că mă vede.
— Arăți foarte bine, spune ea sincer.
— Și tu.
Poartă o pereche de jeanși albi suflecați și o bluză mulată de culoarea
zmeurei, care-i expune decolteul generos tuturor celor interesați. Și o
pereche de șlapi fițoși. Picioarele și brațele îi sunt acoperite de un bronz-
mieriu care e prea frumos ca să fie natural. Arată la fel de tonifiată ca
întotdeauna, așa că-mi imaginez că Josh pierde lupta cu pusul la
îngrășat. Îmi trag tricoul peste burtă și mă urăsc că fac asta.
— Cum te bucuri de vacanță? Credeam că pleci pe undeva.
— Păi, desigur că Josh nu-și ia liber, nu crezi? Și singură nu e amuzant.
Și toate prietenele mele lucrează, așa că biata de mine sunt blocată la
domiciliu.
Mă agăț de replica ei, punând jos meniul pe care tocmai îl luasem.
— O, da! Săptămâna trecută n-a fost ședința cu scenariile? Robert e
întotdeauna ca pe coji de ouă, întrebându-se ce soartă îngrozitoare va
avea în sezonul următor.
— Mie-mi spui.
Râd fals.
— Sunt sigură că tu n-ai de ce să-ți faci griji. Josh n-ar îndrăzni.
Mă privește smerită.

VP - 106
 — I-am spus întotdeauna că nu trebuie să mă trateze diferit de restul
actorilor.
Da, bine.
— Deci ai vreo informație? Sau trebuie să păstreze secretul?
Face o pauză gândindu-se dacă-mi poate sau nu spune veștile rele. Pe
de altă parte, mă place și știe că, fiind măritată cu unul dintre ceilalți
actori, cunosc regulile, așa că am senzația c-o va face. Aștept
răbdătoare.
— Așa ar fi de obicei, dar… o, Doamne, Paula, nu trebuie să spui
nimănui, nici măcar lui Robert…
— Sigur că nu. Nici măcar nu i-am spus că suntem prietene, mai știi?
Așa că-mi povestește totul. Cât de mare va fi provocarea și cum Josh
i-a spus că probabil va câștiga niște premii. Mimez surprinderea când
ajunge să-mi dezvăluie că trebuie să se îngrașe zdravăn.
— Oau. Cât devotament! Bravo ție.
— Știu că pare superficial, dar nu știu dacă pot.
— Crede-mă, e simplu.
— Haha. Știu ce vrei să spui. Dar dacă nu pot slăbi la loc și rămân…
Tace brusc, probabil dându-și seama că e pe cale să mă insulte.
— O să poți. Gândește-te că e o provocare. Josh are dreptate, or să te
copleșească nominalizările la BAFTA.
— Așa crezi? spune ea, părând optimistă pentru prima oară și eu mă
gândesc „O, Doamne, cât seamănă cu Robert”.
Își doresc doar laude și atenție. Sunt ca niște școlărițe pretențioase
care știu că sunt mai drăguțe decât oricine altcineva, dar au nevoie s-o tot
audă. La nesfârșit.
— Categoric. Și, hei, te pot ajuta. Sunt expertă.
— N-ar mai trebui să te crezi inferioară tot timpul, zice ea, ceea ce este
un lucru drăguț, trebuie să recunosc.
Chelnerița apare să ne ia comanda. Saskia cere obișnuita ei salată
Nicoise cu sosul alături.
— O, nu, nu asta, spun. Ia ceva mai sățios.
Protestează dându-se în spectacol, apoi alege un cartof copt cu brânză
și unt. Doamnele transpirate de la West1 Hot Yoga! ar face apoplexie.
— Cu brânză în plus, zic eu în numele ei. Și unt în plus. Totul în plus.

VP - 107
 Pentru mine comand salată Nicoise și mă forțez să cer sosul pe
margine.
— Tu ce faci? spune ea în timp ce așteptăm să vină mâncarea. Tu și
Robert plecați pe undeva?
Nicio aluzie, nici cel mai mic semn că ar ști ceva. Îmi imaginez că
Robert i-a spus despre vacanța noastră de-acasă. Despre cum i-am dat
vestea și i-am stricat vara. Mă hotărăsc să-mi bat un pic joc de ea. Când i-
am spus lui Josh că ne-ntâlnim – oferindu-i detaliile poveștii – sfatul lui a
fost să nu joc în continuare pe cartea simpatiei.
— O să vadă slăbiciunea și o să dea înapoi. Sas nu e solidară cu
femeile. Nu e nici empatică în privința asta. Acolo unde ție ți-ar fi milă de
o altă femeie, ea ar vedea o oportunitate.
L-am întrerupt.
— N-aș fi făcut asta deloc.
— Păi, da, ăsta-i secretul. Tot ce spuneam e că nu cred că va funcționa
s-o faci să-i fie milă de tine.
Am dat să spun: „Pare adorabilă, pricep de ce vrei să-ți salvezi
căsnicia”, dar, desigur, n-am făcut asta.
— Nu, ne-am trezit prea târziu, îi zic ei acum. Deși Robert m-a convins
să stau câteva săptămâni acasă ca să petrecem un pic de timp
împreună.
Nu e asta povestea în ceea ce-o privește. În varianta adevărată care i-a
fost prezentată, Robert a fost la fel de îngrozit de decizia mea, cum îmi
imaginez că a fost și ea. Aștept o reacție și, pentru că nu e o actriță atât
de grozavă, se dă de gol că asta era o chestie nouă pentru ea.
Maschează chestia asta destul de repede, totuși.
— Ce drăguț. Vă-nțelegeți mai bine?
— Știi tu, de fapt, chiar da. În ultimele câteva săptămâni a fost, în fine…
să spunem, foarte atent.
Ridic din sprânceană într-un fel care sper să transmită că viața sexuală
a mea și a lui Robert s-a trezit din nou la viață. Funcționează (Doamne,
mă pricep). Pare c-o să i se facă rău. Îmi oferă ceea ce pot descrie drept
o strâmbătură. Un rictus care nu exprimă nimic.
— Oau. Asta e grozav. Mă bucur mult pentru tine.

VP - 108
 — Și eu! Nu știu ce s-a întâmplat, dar am fost ca niște adolescenți
desfrânați de vreo săptămână încoace.
Aproape râd când spun asta. E atât de departe de adevăr. Mutra ei e de
neprețuit. Ochii căscați, gura larg deschisă.
— Adică, scuze că sunt atât de explicită, dar… știi tu… sunt sigură că
pot avea încredere în tine.
De fapt, există riscul ca această nestemată s-o facă să uite înțelegerea
de a păstra prietenia noastră în secret și o să se năpustească asupra lui
ca să-l ia la întrebări. În adâncul sufletului, știu totuși că n-o va face. N-ar
risca ca el să afle că ea pune întrebări, discutând despre el cu nevastă-sa,
pe la spatele lui. Ar face-o să pară mult prea nesigură.
— Sigur că poți. Nu e de mirare că arăți atât de bine.
Încearcă să râdă. Se hotărăște să scoată un „haha” sec.
Mă-ntreb dacă arăt diferit. Mai bine. În cele câteva săptămâni care au
trecut de când n-am mai văzut-o am făcut mai mult sport decât în ultimii
zece ani la un loc.
— Deci ce plănuiți să faceți în cele două săptămâni libere? Dacă tot te-
a convins Robert?
Nu se poate stăpâni, trebuie să afle toate detaliile.
— Ce răsfățuri ți-a rezervat?
— Nu sunt sigură deocamdată. E foarte misterios.
— Doamne, ce palpitant!
— Cred că pur și simplu se simte vinovat c-a fost puțin distras în ultima
vreme. Mă simt prost acum că ți-am povestit despre asta. Exageram,
cred.
Ea strânge colțul șervețelului ei în pumn. Nici măcar nu cred că-și dă
seama că face asta. Savurez momentul.
— Să sperăm. Sunt sigură că ai dreptate.
Păstrăm tăcerea preț de-o clipă. Nu-mi mai încap în piele de bucurie
pentru mica mea victorie. Saskia are o față aproape furioasă, de parcă m-
ar învinui că, aparent, soțul meu dă semne că ține la mine.
— A spus ceva la muncă vineri că ați dus-o pe Georgia la aeroport în
weekendul trecut…
Știam eu! Robert încercase să protesteze pentru că nu era nevoie de
amândoi să ne luăm la revedere și să facem circ că George pleacă numai

VP - 109
pentru câteva săptămâni. Și știam, pur și simplu știam, că spera să se
sustragă și să se întâlnească în acel timp cu Saskia. Josh ar fi crezut că
ea e la Bikram. Eu aș fi fost prinsă undeva în Luton. Ar fi fost crima
perfectă. Așa că am exagerat, spunând că George a zis că ne vrea pe
amândoi acolo. Că era foarte emoționată pentru că era ultima ei vacanță
de vară, înainte de a pleca de acasă. Un pic mai târziu s-a strecurat afară
din casă „la alergat”, fără îndoială cu mobilul în mână. Un punct pentru
mine.
Totuși, nu e nevoie să-i spun Saskiei toate astea.
— Mă rog, eu am făcut asta. El s-a jelit că trebuie să se trezească prea
devreme, suflețelul drag. L-am lăsat dormind ca pe un adolescent.
Sincer, dacă ar inventa cineva o cameră invizibilă pe care s-o operezi
doar cu ajutorul unei clipiri de pleoape, aș scoate banii pentru ea imediat,
numai ca să-i imortalizez expresia.
— Ah. Din felul în care vorbea, credeam că e o chestiune de viață și de
moarte.
Încearcă să facă o glumă, dar știu că e revoltată pentru că a mințit-o.
Că au avut ocazia perfectă să se întâlnească, dar, nu se știe de ce, el a
ales să-i servească o scuză.
— Tipic Robert, spun eu și-mi dau ochii peste cap, într-un fel sper eu
afectuos.
Simt că am făcut destule pentru o singură zi. Acum ea e cea paranoică
și nesigură. Nu vreau să risc s-o pierd de tot, deși îmi imaginez că
curiozitatea o va face să-și dorească disperat să ne întâlnim din nou.
— Cum a fost la yoga?
— Bine.
Aștept mai multe detalii. Aștept pălăvrăgeala fără sens. Dar ea se
concentrează la cartoful ei copt – de dimensiunea unui mic submarin –
de parcă ar fi un scenariu pe care trebuie să-l învețe până mâine.
Las hotărâtă sosul pe marginea farfuriei și atac salata.
*
Pentru că va trebui să anulez două săptămâni de antrenamente cu
Chas, am programat niște ședințe în plus săptămâna aceasta, știind că
Robert va fi supărat în cele mai multe zile, încercând să priceapă de ce
amanta sa încrezătoare și relaxată a devenit dintr-odată disperată și

VP - 110
suspicioasă. Să nu mă-nțelegeți greșit, încă-l urăsc pe Chas și tot ce
reprezintă el cu pasiune (nu-i corect, el e superamabil, doar c-aș prefera
să nu mai fiu nevoită să-l văd niciodată), dar am o misiune. În vreme ce
Saskia își va mări gabaritul, eu voi intra la apă.
Am ales să-mi iau liber în cele două săptămâni din mijlocul vacanței lui
Robert. Mi s-a părut cel mai perturbator. În felul acesta, să sperăm,
Saskia va fi ofticată pe el în următoarele câteva zile după veștile mele
șocante, dar nu-i vă putea spune de ce. Apoi își va petrece următoarele
două săptămâni întrebându-se ce face el cu mine, neputând să-l sune
când dorește, neavând altceva de făcut decât să aștepte s-o contacteze
el. Și atunci va rămâne singură o săptămână până la reluarea filmărilor,
timp în care, aproape inevitabil, relațiile se vor răci, pentru c-o să-i
povestesc cât de bine ne-am simțit împreună. Nu prea o să fie idila lungă
de-o vară la care sperau.
Ajung zilnic acasă de la serviciu, vânătă și traumatizată, cu părți din
mine care nici nu știam că există țipând și protestând. În ciuda eforturilor
lui Chas de a mă pune să fac stretching la finalul fiecărei ședințe, mă
doare trupul ca niciodată. Mi-a fost rău o dată (după ce m-a pus să-mping
o cutie grea de lemn de-a lungul și de-a latul sălii), am plâns de două ori
(când m-a rugat să-mping cutia grea de lemn a doua și a treia oară) și am
înjurat de mai multe ori decât mi se pare acceptabil. În tot acest timp,
Chas a zâmbit larg și vesel, cu dinții lui lați, albi și drepți și mi-a strigat
cuvinte de încurajare. Îi spun că-mi doresc să-l pocnesc, așa că el
sugerează să adăugăm boxul la programul nostru de acum încolo. Sunt
mult prea epuizată ca să mă cert cu el.
Cu toate acestea, nu pot să neg faptul că unele părți din mine intră la
apă. Părți întâmplătoare, cum ar fi câțiva centimetri deasupra genunchilor
și chestia aia tremurătoare din jurul sutienului. Chas îmi spune că fiecare
slăbește în felul lui, dar mă asigură că tot restul trupului meu va face în
curând același lucru. N-o să mai fiu în principiu o persoană grasă, ci una
cu niște genunchi mai subțiri și cu sutiene care atârnă. Toate hainele îmi
sunt mai mult sau mai puțin largi și cred că au început să mi se tonifieze
și mușchii. Se văd în adâncime, dar se văd. În cea de-a treia zi merg pe
jos tot drumul până acasă după ora cu Chas și chiar îmi place. Mă
gândesc că am fost răpită de extratereștri. Asta nu sunt eu.

VP - 111
 Cu o singură excepție, Robert e absent în fiecare după-amiază, când eu
ajung acasă, așa că fac o baie fierbinte și-mi ling rănile de război. Încerc
să nu mă gândesc pe unde umblă și ce face. Josh și cu mine comparăm
notițele în privința orelor și scuzelor pe care le primim și suntem destul
de siguri că au petrecut majoritatea zilelor împreună, doar că habar nu
avem unde. Caut semne pe la noi prin dormitor, în caz că Robert are
tupeul s-o aducă aici, dar nu găsesc niciun fir blond de păr și nici nu
miros pe nicăieri parfumul ei tare și floral. Când îi spun asta lui Josh,
recunoaște c-a făcut același lucru. Deși el spune, de fapt, că a studiat
patul conjugal cu o lupă ca să caute fire de păr pubian necunoscut, ceea
ce ne face pe amândoi să râdem isteric când ne gândim la absurditatea
gestului.
În serile în care Robert și cu mine stăm acasă împărtășim o tăcere
amicală, bem o sticlă de vin și ne uităm la televizor. Nu-l chestionez
niciodată ce-a făcut în timpul zilei, nu subliniez că răsuflarea îi miroase a
vin, deși îmi spune că s-a plimbat toată după-amiaza în Hyde Park sau că
are o dungă mică de ruj roz lângă urechea stângă când îmi povestește
cât de tare s-a enervat în John Lewis 16, încercând să găsească un dulap
nou. Nici măcar nu-i spun că nu vreau un dulap nou, nici nu i-am spus
vreodată așa ceva. Zâmbesc, râd, glumesc și râd la glumele lui. Cine n-ar
vrea să fie însurat cu mine?
Vineri seara, când Robert se-ntoarce, în cele din urmă, de la „o partidă
de golf”, pare frânt de oboseală. Agitat. Nu prea era comportamentul unui
om care-și petrecuse ziua pe la țară, urmărind o minge pe care o tot
pierdea. Pentru cineva care se bronzează ușor, nu are nicio culoare pe
chip, într-o zi de vară atât de frumoasă și de însorită. Mă opresc din a-l
întreba dacă nu a purtat vreun voal sau dacă nu cumva Highgate are
propriul microclimat, dacă nu cumva el stătuse sub un cer noros în vreme
ce eu mă scăldasem în soare. Eu mă bronzasem o idee doar venind
acasă pe jos, deși mă dădeam cu cremă protectoare cu factor 30, doar
atât am de zis.
Desigur, îl întreb despre joc (care a avut loc, ce convenabil, împotriva
cuiva pe care nu l-am cunoscut niciodată, un tip pe care l-a întâlnit la

16 Magazin universal britanic (N. tr.).

VP - 112
clubul de golf și n-are nicio intenție de a-l revedea și-n alte locuri). E întors
pe dos, totuși. Ceva s-a întâmplat.
Când prind momentul potrivit îi trimit lui Josh un mesaj, întrebându-l
dacă poate vorbi. Răspunsul pe care-l primesc sună așa:
Nu. Jumătate de oră?
Nu pot risca. Robert s-a dus să facă un duș, dar apoi va apărea.
Nu pot, răspund eu. Mâine?
Cădem de acord să vorbim după ce Saskia va pleca la Bikram. Sunt
oarecum tentată să-mi dau întâlnire cu ea, dar i-am spus deja lui Robert
că masajul meu de sâmbătă dimineață a fost anulat. Mă roade
curiozitatea, așa că-i trimit un alt mesaj lui Josh:
Ea pare OK?
Încă aștept replica atunci când Robert se întoarce și se duce la dulap
ca să ia niște pahare pentru vin. Mai târziu, când apuc să mă uit la
telefon, văd răspunsul:
Nu prea, de fapt.
*
Saskia avea ochii roșii, îmi zice el când vorbim a doua zi dimineață. Mă
plimb în parc în cercuri, după ce i-am spus lui Robert că mă duc de
urgență să iau lapte, pentru că s-a terminat. Asta a însemnat că a trebuit
să vărs laptele semidegresat pe care-l aveam în chiuveta din bucătărie
când el nu era atent. Știam că nu mă va contrazice. Niciunul dintre noi nu-
și putea începe ziua fără cafea.
— Crezi că s-au despărțit? întreb eu, fără suflu. Pare prea simplu.
A făcut o pauză, apoi a vorbit.
— I-am verificat telefonul când dormea. Nimic, de bună seamă.
— Doamne, e atât de enervant să nu știm ce se-ntâmplă.
— Mă-ntreb cum comunică, spune el.
— Telepatic, zic eu, iar el izbucnește în râs. Așa de intensă e relația lor.
— Simt că nu mai știu cine e.
Oftează. Mă așez pe o bancă, cu fața la soare, așteptându-l să
vorbească.
— Poate ar trebui să-mi reduc pierderile…
— Stai puțin. Habar n-avem ce se-ntâmplă.
Mă uit la o fetiță cu hanorac roșu care aleargă după un porumbel.

VP - 113
 — Crezi că sunt un idiot pentru că vreau să rămân cu ea?
— Nu contează ce cred eu.
Mă ridic și merg mai departe. În timp ce vorbim fac și un pic de sport.
— Dar asta crezi? Fii sinceră.
Ei bine, m-a întrebat, îi răspund.
— OK. Da, așa cred. Pare a fi o vacă absolută. Ai putea găsi pe cineva
mai bun.
El râde și mă simt ușurată.
— Nu, pe bune, spune-mi ce crezi.
Când ajung lângă blocul nostru, îmi dau seama că am uitat de lapte.
Mă răsucesc și mă-ndrept din nou spre strada principală.

13.

Cu ajutorul Myrei am pus la punct un program neobosit pentru vacanța

de la domiciliu a mea și a lui Robert. Galerii de artă, matineuri, plimbări în
parc. Ostenesc numai când mă gândesc la el și, ca să fiu sinceră, mi-ar
plăcea să stau pe acasă câteva săptămâni nefăcând nimic, dar nu asta e
ideea. Încerc să aranjez câte o ieșire în fiecare zi în speranța că nu va
tânji după „o partidă de golf”. Și-mi păstrez planurile destul de vagi ca să
nu aranjeze el nimic înaintea mea. Chiar am pus la cale câteva seri acasă
la părinții lui Robert, deoarece știu că trăiește cu impresia că nu-i
vizitează destul. Mie-mi convine. Îi iubesc pe mama și pe tatăl lui Robert.
Cum de-au ieșit din ei Robert și Alice nu reușesc să-nțeleg.
Lloyd și Christine sunt amândoi actori, desigur, deși niciunul nu mai
lucrează zilele astea. Amândoi au avut mica lor felie de succes în anii ’70.
De fapt, s-au cunoscut pe platoul unui serial despre o școală – unul avea
24 de ani, celălalt 23, dar jucau rolurile unor puști de 16 ani – care a durat
vreo patru ani. După asta, amândoi au avut dificultăți în carieră și, din
fericire pentru Robert și Alice, au pus bazele unei afaceri cu antichități
care mergea destul de bine. Lui Robert îi place să spună în interviuri că
acesta este unul dintre motivele pentru care s-a simțit atât de bine jucând
rolul lui Hargreaves, de parcă a lua o vază în mână și a o întoarce cu
fundul în sus e un talent pe care a trebuit să-l șlefuiască ani întregi.
VP - 114
Niciunul dintre ei n-a renunțat însă la actorie și, din când în când, apăreau
în diverse seriale dramatice. De fapt, Lloyd tocmai a filmat câteva zile la
Game of Thrones și a venit acasă spunând că n-a văzut atâtea sfârcuri la
un loc toată viața lui.
Sunt ridicol de mândri de Robert în felul acela în care numai părinții pot
fi. Și, partea cea mai bună, mă iubesc mult, necondiționat, se pare.
Singura lor nepoată, Georgia, poate merge pe apă, dacă-i întrebi pe ei.
Locuiesc în centrul orașului Bath, într-o casă pe care au cumpărat-o în
1975 pentru mai nimic și acum probabil valorează vreo cinci miliarde. E
casa în care au crescut Robert și Alice și de fiecare dată când merg acolo
trebuie să mă lupt cu invidia, gândindu-mă ce fel de copilărie au avut ei.
Nu că a mea ar fi fost nasoală. Deloc. A fost doar un pic plictisitoare. Un
pic insipidă. O casă cu două camere la parter și două la etaj în suburbii,
cu o salcie micuță în grădina din față și cu mers la biserică duminica.
Întotdeauna îmi imaginez că Robert și Alice au crescut într-o frenezie
artistică sofisticată. În timp ce eu mă jucam Kerplunk 17 cu Cathy, vecina
de alături, ei erau la teatru sau li se permitea să soarbă dintr-un cocteil cu
șampanie, la o petrecere fabuloasă în grădină. Mă-ntreb ce s-o fi ales de
Cathy. Se pricepea foarte bine la Kerplunk. Probabil e chirurg acum, cu
mâinile alea pricepute.
Casa părintească a lui Robert era una dintre frumusețile de culoarea
mierii, cu patru nivele și cu terasă pentru care e celebru orașul Bath.
Oarecum retrasă față de stradă, cu balustrade negre înconjurând curtea
din față. O grădină surprinzător de mare în spate. Cu parchet de lemn și
cu jaluzele originale, restaurate și aduse la vechea lor glorie, întotdeauna
sunt multe discuții despre parcare și despre cât de greu este să găsești
un loc pe-aproape, dar nu cred c-aș găsi alt cusur despre traiul de aici. Mă
rog, în afara infidelității soțului meu, adică.
Din cauza problemei cu parcarea am venit aici cu trenul și, când ne
facem apariția într-un taxi după o călătorie scurtă de la gară, Christine stă
veselă la unul dintre geamurile din față, așteptând să ne zărească.
Probabil c-a stat acolo toată dimineața, pentru că nu cred că i-am spus cu
care tren venim.

17 Joc cu bețigașe pe care jucătorii trebuiau să le extragă pe rând din grămadă, fără să le atingă
pe celelalte. Echivalentul jocului Marocco (N. tr.).
VP - 115
 — Draga de ea, spun și-i fac cu mâna, iar fața ei se luminează.
Robert zâmbește cu indulgență. Ce-i al lui e al lui. Își iubește sincer
părinții.
Motivul pentru care am pus la cale această vizită acum nu e doar
pentru că știu că Robert se va bucura sau pentru că mi-e mai ușor să mă
relaxez în preajma lui, cu Lloyd și Christine de față, căci n-aș vrea să-și
dea seama de atmosfera proastă dintre noi. Ci pentru că vreau să-l fac să
se simtă vinovat. Or fi ei superindulgenți și orbi la defectele copiilor lor,
dar știu că le-ar fi foarte greu să-și ierte fiul dacă acesta m-ar înșela.
Lloyd și Christine au rămas împreună la bine și la greu și sunt mândri de
chestia asta. Toate ispitele erau în fața lor, așa spun mereu despre viața
lor în lumina reflectoarelor, dar ei le-au evitat în mod constant. Știau ce
contează cu adevărat când se așterne praful.
— Dragilor! spune Christine, deschizând teatral ușa de la intrare.
Nu e făcută pentru apariții discrete. Ne îmbrățișează pe amândoi, într-
un vârtej de eșarfe și de parfum care miroase ca și cum ar fi fost
îmbuteliat în anii ’70. Christine e încă o frumusețe, dar începe să semene
cu un lemur speriat și de-abia trezit din somn din cauza micilor operații –
pe care n-o să le recunoască niciodată – pe care și le-a făcut ici și colo.
Ochii îi sunt acum rotunzi cum nu erau când era mai tânără, toate pungile
eliminate cu bisturiul. În tinerețe își pensa exagerat sprâncenele (așa era
moda) și nu i-au mai crescut niciodată ca lumea, așa că acum are niște
dungi maronii și nefirești care se arcuiesc permanent deasupra ochilor, la
vreo juma de centimetru mai sus decât locul inițial al sprâncenelor ei. De
data asta remarc că are obrajii netezi și rotunjori. Umflați ca doi piepți
grași de pui. Mi-ar plăcea să-i spun c-ar trebui să înceteze, că e superbă
așa cum e, dar ar însemna că admit că am observat și e o lege nerostită
conform căreia niciuna dintre noi nu face asta.
— Haideți, haideți. Lloyd e la magazin, dar se întoarce repede. De-abia
așteaptă să vă vadă.
Ne lăsăm bagajele pe hol și o urmăm în uriașa bucătărie de la demisol.
Ușile dau înspre grădina din spate și înspre curtea din față. Casa lui Lloyd
și Christine este atât de mare, încât Robert și cu mine avem aici
dormitorul nostru permanent (la fel ca Alice), deși venim în vizită doar de
câteva ori pe an. Dar cu toții știm că prima chestie pe listă când venim în

VP - 116
vizită e o ceașcă de ceai (înainte de ora 12:00) sau un gin tonic (după ora
18:00).
Simt că mă relaxez când absorb căldura pe care mi-o oferă Christine,
de parcă e un radiator mobil dat la maximum. Dacă aș fi fost pisică, știu
în poala cui m-aș așeza.
— Ce mai faci, draga mea?
Mă desprinde un pic de ea.
— Arăți la fel de bine ca întotdeauna.
— Și tu, îi zic, pentru că arată bine.
Orice și-ar face la față nu m-ar determina să-mi schimb părerea.
Când Lloyd se-ntoarce acasă (mă strânge în brațe ca un urs) intrăm pe
FaceTime cu Georgia în timp ce ea stă-ntinsă pe un șezlong, la plajă.
Lloyd și Christine nu prea-nțeleg ce se-ntâmplă și tot spun chestii de
genul „Când a filmat asta?” (Lloyd) și, la un moment dat, când le explic că
asta se petrece în timp real, Christine face cu mâna și țipă „Cucu!” la
nesfârșit. Aproape că-mi dau lacrimile de râs când închidem, după ce am
stabilit că se distrează de minune și că nu-i este deloc dor de noi. Mă uit
la Robert și descopăr că se distrează la fel de tare.
La cină (gătită de Christine și Lloyd împreună, ca într-un episod pe dos
din I Love Lucy) nu-mi vine să cred cât noroc am când Lloyd pomenește
cât de trist i se pare faptul că fiul unor vechi prieteni de familie divorțează,
pentru c-a descoperit că soția sa se vede cu un alt bărbat de ani întregi.
Exact deschiderea de care aveam nevoie.
— E pur și simplu îngrozitor. Cum poate fi cineva atât de crud față de
persoana pe care-ar trebui s-o iubească?
Știu că vorbesc cu cine trebuie, în ceea ce-i privește pe Lloyd și pe
Christine. Trebuie doar să aprind un artificiu și se pornesc și ei.
— E oribil, spune Christine. Adică, el nici nu avea idee, îți dai seama?
— Oamenii nu sunt pregătiți să repare nimic în zilele noastre.
Lloyd preia ștafeta.
— Un pic de plictiseală și deja partenerul a plecat cu altcineva.
— Toată lumea vrea satisfacții imediate zilele-astea.
Christine și Lloyd folosesc des expresii ca „zilele-astea”.
Rareori la modul pozitiv. Acum ea se apleacă sprijinindu-se pe coate,
continuându-și discursul.

VP - 117
 — Pe vremea noastră, dormeai cum îți așterneai. Nu-i așa, Lloyd?
— Așa e. Îți spun eu, am avut noroc.
Se-ntinde și-și pune mâna peste a ei, iar eu trebuie să mă abțin ca să
nu lăcrimez. Sunt atât de drăguți.
Robert tace mâlc. Cred că se teme că dacă spune ceva, se va da de
gol. Christine însă nu-l lasă în pace.
— Cred că-l cunoști, Robert. Mark Tyler. Nu era cu tine-n clasă la
școală?
— Ah, ăă, da, cred că da. Nu eram chiar prieteni, de fapt.
Pare un pic fals, în mod evident dorindu-și să schimbăm vorba.
— Dar e oribil, nu-i așa? E un băiat atât de simpatic, insistă Christine.
Poți să-ți închipui? Erau căsătoriți de douăzeci de ani. Aveau doi copii.
— Mmm… face el. Nasol.
— Am întâlnit-o de câteva ori, nu-i așa, Lloyd?
Lloyd dă din cap, aprobând-o.
— I-aș spune eu ce cred despre ea dacă aș vedea-o acum.
— Mă rog, spune Robert tare, schimbând subiectul. Mi-ar plăcea să mai
beau un pahar cu vin. Mai vrea cineva?
*
Vreme de două zile, părinții lui Robert ne răsfață și ne fac toate poftele.
Sunt atât de încântați că pot avea grijă de noi amândoi, încât, deși
instinctul meu mă îndeamnă să-i ajut cu gătitul și curățenia, așa cum aș
face în oricare alt cămin, mă abțin și-i las să continue. Nu e greu să-mi
dau seama cum profită de ei cineva ca Alice.
Când vine vorba despre ea, în timp ce stăm la masa imensă din
grădină, savurându-ne coniacul de după cină, mirosul caprifoiului e
copleșitor, iar eu îmi păstrez părerile pentru mine însămi. Nu vreau să fiu
eu aceea care le spune că fiica lor are tot atâtea șanse să capete un rol
principal într-un spectacol cât are să fie distribuită în rolul următorului
James Bond. Nu doar pentru că n-ar interesa pe nimeni, ci și pentru că n-
ar munci și nu s-ar implica pentru ca una ca asta să se întâmple.
— Mă-ntreb când va avea prima reprezentație… spune Christine și iar o
iau de la capăt, readucându-și aminte despre teatrele unde lucrau în anii
’60, cum li se spunea atunci și ce-au devenit acum.

VP - 118
 Robert și cum mine îi lăsăm să bată câmpii. Îmi imaginez că așa își
petrec serile când sunt doar ei doi, ținându-se de mână și trezind la viață
amintirile, cu atâta drag.
— Ne-am văzut cu ea săptămâna trecută, nu-i așa, Robert? zic când se
opresc puțin.
— Mmm… face Robert.
E tăcut în seara asta. Mă-ntreb dacă încearcă să-și dea seama dac-ar fi
sigur să se furișeze și s-o sune pe Saskia de la o cabină telefonică. N-ar
îndrăzni s-o sune acum, totuși, nu seara, când e posibil ca Josh să fie prin
preajmă. În ciuda regulii lor fără mesaje, el e clar agitat din cauza faptului
că ea i-ar putea scrie, pentru că, din când în când, se uită la telefon,
ridicându-l din fața lui, de pe masă, într-un fel în care numai el poate
vedea ecranul. La un moment dat se duce înăuntru, luându-și mobilul cu
el. Crede că nu observ sau că, dacă observ, nu înțeleg ce se-ntâmplă.
— Știu. Ce drăguț. E minunat că voi trei vă-nțelegeți atât de bine, spune
Christine, iar eu îmi mușc limba și zâmbesc.
*
Îmi verific mobilul când Robert e la baie și ne pregătim de culcare. Am
un mesaj de la „Gail” care spune atât: Asta, alături de o captură de pe ce
pare a fi pagina de Wikipedia a Saskiei.
Sunt un pic derutată pentru că la început nu știu la ce să mă uit, dar
apoi observ partea în care ea își declară vârsta. Acum, acolo scrie:
„Sherbourne pretinde că are 38 de ani, dar, în realitate, are 43”.
Pufnesc în râs.
Trag cu urechea ca să fiu sigură că Robert nu vine în cameră. Josh a
adormit probabil deja, dar îi trimit oricum răspuns.
Tu ai făcut asta??
Răspunsul lui vine aproape imediat.
Eu? Cum să fac așa ceva?
Apoi pune o fețișoară zâmbitoare. Râd în gura mare exact când Robert
se întoarce de la baie.
— Un filmuleț cretin cu pisici, zic eu, în chip de explicație.
Îi arunc replica, dar nu-l rog să-l vadă. Lui Robert nu-i plac animalele. Își
dă ochii peste cap, dar nu la modul răutăcios.

VP - 119
 — Mii de ani de evoluție au condus la asta. Filmulețe cu pisici care se
izbesc de uși de sticlă.
Râd și eu cu el.
— Hai să ne uităm atunci, zice el și eu știu că face un efort să fie
drăguț.
Eu, însă, sunt prinsă cu mâța-n sac. Apăs o tastă aiurea pe telefon, ca
să șterg mesajele incriminatoare.
— Ah, nu mai știu unde era. L-am văzut pe Twitter.
— Ah, în fine, zice el, urcându-se lângă mine în pat. Or să mai fie o mie
la fel mâine.
— Ai avut o seară frumoasă? îl întreb în timp ce el se întoarce să
închidă veioza de pe noptiera lui.
— Minunată, zice el. Ar trebui să vin aici mai des.
Crede că nu m-am prins. Probabil că nu și-a dat seama de ce-a făcut.
Dar eu am auzit-o, schimbarea aceea subtilă de la „noi” la „eu”. Îmi spune
tot ce trebuie să știu despre ce-i trece prin cap.
*
În cea de-a doua săptămână mă mănâncă rău de tot să mă-ntorc la
serviciu. Mi-e dor chiar de o ședință cu Chas, ceea ce arată cât de rău
merg lucrurile. Vreau să stau singură, așa cum nu mi-am dorit niciodată
înainte. Am obosit să fiu amabilă, optimistă, Paula cea de treabă, dar
trebuie să vă spun că mă descurc de minune. Lui Robert i-a plăcut chestia
asta, în ciuda propriei firi. A primit toate lucrurile lui favorite (mă rog, în
afara unei blonde enervante anume) pe tavă, ca micul Lord Fauntleroy –
de ce nu s-ar fi distrat? Am fost la piese de teatru, am fost pe la galeria
Courtauld și pe la Royal Academy, ne-am plimbat pe Heath. Am rezistat
eroic la discuții despre Top Gear și am petrecut ore întregi pe internet în
timpul dimineților, căutând subiecte amuzante pe care să le deschid a
doua zi la micul dejun. Ba chiar ne-am rezervat o lecție de golf (în același
timp, dar cu persoane diferite, bineînțeles. Nu cred că ar fi fost prea fericit
să rabde o oră în care cineva ar fi tot repetat „Deci ține crosa așa. Nu așa.
Invers”) și, chiar dacă-mi venea să mă arunc de pe pod pe la jumătatea
lecției, i-am tot bătut câmpii după aceea cât de mult m-am distrat și cât
de mult m-am înșelat în toți acești ani. A fost încântat, mi-am dat seama.
Nu că vrea să joc cu el, desigur, mai ales că jumătate din partidele lui de

VP - 120
golf nu sunt partide de golf, dar a apreciat fără-ndoială sentimentul.
Pentru două săptămâni pe care le petreci cu cineva cu care nu vrei să fii,
de fapt, au trecut cât se poate de bine.

14.

Saskia s-a îngrășat patru kilograme, îmi spune Josh vesel, cu

următoarea ocazie. Sunt pe drum spre serviciu, sărind practic în sus de
fericire că l-am lăsat pe Robert încă în pat. Ultimele două săptămâni mi-
au demonstrat că nu mi-e deloc teamă să fiu de una singură. De fapt, de-
abia aștept.
— În trei săptămâni? E foarte bine.
— A început să și arate. E devastată.
— Arată îngrozitor?
Imediat după ce spun asta îmi dau seama că e cam mult pentru
urechile lui Josh. E prea de treabă.
— Nu. Doamne, nu, nu asta vreau să spun. Încă arată superb. Doar că
nu se mai poate vedea așa. O face să-și piardă încrederea în sine.
— Povestea vieții mele. În fine, sunt destul de sigură că azi se
întâlnește cu Robert, deci să sperăm că el observă.
Josh îmi zice c-o să-l cheme pe Robert la o ședință săptămâna
aceasta, ca să discute noua poveste a personajului său. Mai e doar o
săptămână până la reînceperea filmărilor și întreaga harababură se pune
în mișcare pentru încă un an. Doi actori au fost concediați (unul
nepopular în rândul spectatorilor, îmi spune Josh, și altul prea plictisitor
ca să mai găsească scenariștii povești și pentru el) și deja li se
comunicase că vor părăsi serialul în următoarele câteva episoade. Mi-e
un pic milă de ei, își vor pierde slujbele din senin. Vor mai trece luni sau
poate chiar ani întregi până ce-și vor găsi un alt rol plătit.
— Și când o să-ți iei liber?
El izbucnește-n râs.
— Dumnezeu știe.
*

VP - 121
 Chas s-a hotărât că e momentul să mă cântărească din nou, ca pe o
vacă premiantă la piața de carne. M-a ciupit deja cu forcepsul, deși mai
avea să-și completeze calculele. Așa umilitor cum e, mă bucur că m-am
întors. Când îmi spune veștile, mi se pare că nu aud bine.
— 84,8 kilograme.
Se uită peste notițele de data trecută.
— E minunat. Aproape cu nouă kilograme mai puțin.
— Ești sigur că nu sunt 91 de kilograme?
Trag cu ochiul la notițe.
— Bravo, spune el, zâmbind. Și procentajul de grăsime corporală este…
Mâzgălește ceva pe foaia de hârtie. Parcă aștept să anunțe
câștigătorul de la X Factor. Suspansul e insuportabil.
— …treizeci și opt.
— Uau. Și asta-i de bine?
— E excepțional. La 39 la sută ești considerat obez, deci tu te încadrezi
acum în categoria supraponderalilor.
Asta mă face să pufnesc în râs.
— Deci nu mai sunt obeză la distanță de unu la sută?
El observă că m-am înveselit.
— Exact. Și e o mare realizare.
— Dar dacă mănânc câteva pungi de chipsuri și stau o zi pe canapea o
să fiu probabil din nou obeză.
— Ai toate motivele ca să nu mai faci acele lucruri.
Când ajungem în sală mă pune la treabă mai mult ca înainte pentru că,
așa cum îmi tot reamintește, nu m-a văzut de două săptămâni. Nu-mi
pasă. Chiar și când mă simt rău, fac tot ce-mi spune. Nici măcar nu mă
plâng.
*
S-a întâmplat ceva.
Ceva important.
E puțin să spun că a fost ceva neașteptat. Dacă e să fiu sinceră, nu e în
primele zece lucruri care credeam că se vor întâmpla. Probabil nici printre
primele un milion.
Au trecut mulți ani de când am sărutat ultima oară pe cineva într-un
parc, la lumina zilei. Și au trecut mulți ani de când am sărutat ultima oară

VP - 122
pe cineva care nu era Robert. Ca astea două condiții să se petreacă în
același timp trebuie să aibă aceeași cotă la pariuri ca Donald Trump să
devină președinte. Hopa, stați așa.
N-a durat mult. A fost doar o clipă, înainte de a-mi reveni în fire și de a-l
împinge cât colo. Dar aș minți dac-aș spune că nu mi-a plăcut. Mai mult
pentru faptul că era o noutate, cred. Nu datorită celui care m-a sărutat.
Cel puțin așa încercam să-mi spun.
Mai târziu, încerc să pun cap la cap toate amănuntele. E un pic
încețoșat, pentru că rezultatul final a estompat oarecum ce fusese acolo
înainte. Ne sprijineam pe o balustradă, într-o parte liniștită din Hyde Park,
admirând iazul de dincolo de ea, după ce căzuserăm de acord să ne-
ntâlnim la intrarea cea mai apropiată de hotelul Mandarin Oriental, îi
povesteam lui Josh cum mi-am sacrificat toate principiile prețioase
prefăcându-mă că sunt interesată de golf.
— Nu te merită, a zis Josh, iar eu am râs și am spus că amândoi
meritam ceva mai bun. Nu, a adăugat el cu – îmi dau seama, privind în
urmă – un soi de intensitate. Vorbesc serios.
Până să mă dezmeticesc, chiar s-a întâmplat. Nu m-a tras lângă el, pur
și simplu. Ne-am privit o clipă fix în ochi, și am savurat momentul, am
ridicat brațele. Apoi gura lui era lipită de-a mea și eu am fost atât de
șocată, încât am lăsat să se întâmple asta.
Mi-am revenit în fire destul de repede. Chestia asta nu avea cum să ne
fie de vreun ajutor. Oricât de plăcută era senzația, oricât de flatată eram,
fără îndoială, nu era corect.
M-am îndepărtat cât de ușor am putut, în circumstanțele date.
— Nu, am spus, cu răsuflarea un pic tăiată. N-ar trebui.
— Chiar îmi place de tine, Paula, a zis și, trebuie să recunosc, am simțit
o fluturare în stomac pentru că nimeni nu-mi mai vorbise așa de foarte
multă vreme.
Dar, pe bune? Chiar îi plăcea?
— Nu e corect. Am fi la fel de răi ca ei.
— Nicidecum.
Mi-a dat părul la o parte de pe față și am simțit cum roșesc. Am
încercat să mă stăpânesc.

VP - 123
 — Josh, tu încerci să-ți salvezi căsnicia. Cum o să te ajute dacă mă
săruți pe mine?
S-a uitat în depărtare. A oftat.
— Nu cred că mai vreau asta. Nu cred că mai poată fi salvată. Nu-mi
mai pasă ce face. Aș spune că s-a terminat.
Asta era o noutate. Totuși mă simțeam jenată.
— Chiar dacă e adevărat, e prea devreme. Ar fi o relație de consolare.
A zâmbit. E mare păcat că el și Saskia n-au avut copii, căci ar fi fost
înzestrați cu niște zâmbete criminale.
— Ar fi chiar atât de rău?
— Ar fi încurcat. Trebuie să ne concentrăm la ce e important. Să-i
facem să se despartă… stai așa, de ce-ți mai pasă dacă se mai despart
sau nu acum?
— Pentru că-ți pasă ție. Și pentru că nu vreau ca ea să aibă parte de un
final fericit. M-am molipsit de dorința ta de răzbunare.
A ridicat din sprâncene și a dat din ele ca să știu că glumea.
— OK, bine, hai să lucrăm la asta și să vedem ce se întâmplă.
— Ești sigură că nu te mai pot săruta o dată?
Și-a trecut degetele peste fața mea, atât de ușor încât am simțit
mângâierea și în cu totul alte părți ale trupului. Ce se întâmpla? Nu mă
gândisem niciodată la Josh în felul acesta, dar trupul meu părea să
creadă că poate ar fi trebuit s-o fac.
Mi-a fost greu să răspund, dar am zis că sunt sigură. De fapt, nu, n-am
zis asta deloc. De fapt, am zis: „OK. Doar o dată, bine? Ca să-mi amintesc
senzația”.
Așa că m-a sărutat, iar eu m-am adâncit în senzație și am savurat-o.
Pentru o clipă foarte scurtă am uitat de tot: de Robert, de Saskia, de
faptul că un grup de adolescenți își băteau joc de noi, trecând pe-acolo.
— Ești minunată, știi bine asta, a zis el când s-a desprins din nou, iar eu,
cu manierele unei puștoaice de treisprezece ani, am pufnit în râs și am
spus:
— Încetează.
— Pot să aștept, a spus. Sau nu, dacă tu nu vrei… Îmi place la nebunie
faptul că nu vrei să faci nimic pe la spatele lor.

VP - 124
 După ce zis asta, m-a tras spre el și m-a sărutat pe frunte. Eram atât de
confuză, în același timp flatată, entuziasmată, excitată și îngrozită, că nu
știam ce să fac, așa că m-am întors și am plecat.
După asta, între noi am simțit o stinghereală care nu mai fusese acolo
înainte. Ne-am continuat drumul – amândoi gândindu-ne, în mod evident,
că e mai bine să mergem mai departe – dar conversația noastră a părut
forțată. Am început să-mi fac griji că-l voi pierde ca aliat. Că-i voi răni
orgoliul într-un moment când era deja rănit. Când am ajuns la Bayswater
Road m-a anunțat că trebuie să se-ntoarcă la serviciu. Filmările
reîncepuseră luni și întregul platou era un haos.
— Nu-ți face griji, a spus el când ne-am luat la revedere, cu un cuplu
respectabil la câțiva pași în urma noastră. Nu va fi întotdeauna la fel de
penibil. Trebuie să mă duc și să-mi ling rănile puțin.
— A fost drăguț, am zis. Nu-i vorba că n-ar fi fost drăguț.
— Doamne ferește să fie asta prezentarea oficială.
A râs, iar eu am simțit cum mă mai relaxez un pic.
— Măcar a fost drăguț și irezistibil?
Deci uitați care e problema. Oricât aș încerca, nu pot trece cu vederea
ce s-a întâmplat. N-am nicio îndoială că Josh voia numai să se răzbune
pe Saskia sau să simtă că a preluat controlul asupra situației sau ceva de
genul ăsta. Poate că la momentul respectiv chiar a crezut că-i place de
mine, nu știu. Și acum orgoliul său e puțin rănit, dar o să-i treacă.
Problema, de fapt, e cu mine. Îmi tot repet momentul în minte. Nu m-
am gândit niciodată c-o să-l găsesc atrăgător pe Josh – evident, arată
bine, dar eu nu am căzut niciodată în fund după înfățișare; nu și fără alte
detalii care s-o susțină – dar brusc îmi dau seama că asta s-a întâmplat.
Sunt atât de tristă, încât, imediat după ce cineva se arată un strop
interesat de mine, mă-ndrăgostesc fulgerător? DA! vă aud pe toți
strigând. În mod clar.
Mă pot consola cel puțin cu gândul că am făcut ceea ce trebuia. Nu
numai pentru că vreau să-i fiu superioară lui Robert din punct de vedere
moral și e greu să faci asta dacă te prostești cu altcineva. „Tu ai făcut-o
primul” nu prea merge aici. Mai degrabă e vorba că nu vreau să mă expun
și mai multor dureri de inimă. Nu vreau să mă-ndrăgostesc de cineva,

VP - 125
doar ca să văd cum respectivul se sucește și spune că a fost o mare
greșeală și că trebuie să ne vedem fiecare de drumul lui.
Nu cred c-o să mă-ndrăgostesc de Josh. Dar înțelegeți voi ce vreau să
spun.
*
Și acum mi se pare prea stânjenitor să-i scriu vreun mesaj. Să nu
creadă cumva că-l plac. V-am spus că am treisprezece ani? Chiar atât
am, judecând după maturitatea emoțională de care dau dovadă. În mod
interesant, mi-am dat seama că mai există bărbați arătoși care ar putea fi
interesați de mine și asta mă făcea să-l suport mai ușor pe Robert. Ca și
cum mă făcea să-l urăsc mai puțin. Să-mi pese mai puțin.
*
Vineri am primit un mesaj de la Saskia, în care mă-ntreba dacă vreau
să ne întâlnim sâmbătă, la ora obișnuită.
Sau tu și Robert încă sunteți în vacanța la domiciliu? m-a întrebat ea
acuzator.
În mod evident, era disperată să audă ce era mai rău. M-am decis s-o
las să transpire și i-am trimis un mesaj scurt.
Nu pot sâmb. R vrea ca noi 2 să ne petrecem ultimele 2 zile împreună!
Săptămâna viitoare?
Am încercat să-mi imaginez mutra ei când a citit mesajul. Mi-am
închipuit agonia prin care trecea gândindu-se că ne-am distrat atât de
bine, încât Robert n-ar suporta să stea departe de mine nici măcar o clipă.
S-ar putea să vin la fizioterapie luni sau marți, a scris ea. Bem cafeaua
pe-acolo?
Am decis să nu subliniez faptul că e ciudat că nu știe în ce zi are
programarea, având în vedere faptul că era atât de greu să faci rost de
așa ceva. Și că era greu de crezut că va găsi o oră disponibilă pentru a se
potrivi cu intervalul în care sunt liberă. Știam că minte și știam că și eu
mint; nu trebuia să mai subliniem asta. Luni e ziua cu Chas, așa că sunt
de acord să ne-ntâlnim la cafeaua obișnuită în Highgate marți, pe la
14:45.
*
Mă hotărăsc că e momentul să accelerez un pic lucrurile și uite-așa,
sâmbătă dimineață (încă la „masaj”. Ați fi crezut că m-am relaxat

VP - 126
suficient până acum), mă întâlnesc cu Myra pe Oxford Street și facem
ceva ce n-am mai făcut de șapte ani, pe puțin. Ne cumpărăm haine
frumoase. De fapt, la drept vorbind, nu e chiar adevărat. Am mai
cumpărat ținute drăguțe uneori, dar în general am optat pentru hainele
largi, fără formă. Mă băgăm într-un cort și ziceam că m-am îmbrăcat. Azi
silueta mea de 80 și ceva de kilograme caută niște haine care i se
potrivesc. Care o pun în valoare. Chas ar fi mândru de mine.
— Ce mama naibii, face Myra când probez prima ținută, la H & M. Ai
făcut talie. De unde dracului a venit chestia asta?
— De la Chas, îi zic, iar ea îmi zâmbește lasciv.
Myra îl adoră pe Chas. A intrat într-o zi la cafenea (din întâmplare, nu-i
spusesem că lucrez acolo) și practic ea a-nceput să saliveze când i l-am
prezentat. Îi place aspectul lui musculos. De atunci, ridică enervant din
sprâncene de câte ori pomenesc numele lui Chas, de parcă suntem într-
un grup conspirativ de fane. Nu mă crede în ruptul capului că mie nu-mi
place de el, așa c-o las pur și simplu să creadă ce vrea.
— Nici aripioarele nu-ți mai flutură ca odinioară.
— Doamne, Myra, știi cum să complimentezi o fată.
— Ce? ziceam și eu. Ca ale mele. Uită-te.
Ridică un braț și și-l mișcă în sus și-n jos. Fac și eu la fel. Creăm o briză
atât de puternică, încât fata de lângă mine se mută mai încolo.
— Și ale mele, uite.
— Da, dar numai când le miști tu. Ale mele fac așa tot timpul, de parcă
ar fi de capul lor.
— De-asta m-ai trimis la Chas, nu uita. A fost ideea ta.
— Trădătoareo, spune ea cu afecțiune.
Ca să fiu sinceră, sunt la fel de uluită ca ea când mă uit în oglindă.
Trupul meu nu s-a schimbat mai mult decât cred eu că se observă, dar
mă simt mai confortabil cu el. Nu vreau să-l mai ascund într-un tricou
supradimensionat.
Cumpăr o rochie drăguță de vară, cu model cadrilat, cu partea de sus
mulată și fără mâneci (fără mâneci!) și fusta cloș, niște pantaloni capri și
câteva bluze care chiar mi se potrivesc. La Topshop adaug un pulover cu
mânecă scurtă și o chestie largă, dar care e mulată pe bust.

VP - 127
 Și, pentru prima oară în istorie, îmbrăcăminte specială pentru sala de
sport. OK, o altă versiune a colanților, dar sunt colanți de sport. Nu
colanții „m-am resemnat, du-mă afară și scurtează-mi suferința”. În plus
„țin transpirația la distanță”, orice ar însemna asta. Câștiguri pe toate
planurile.
Când ajung acasă, le ascund pe toate în garderoba Georgiei. N-am
terminat deocamdată.
*
Duminică îi spun lui Robert că mă duc să mă tund, iar el fuge la terenul
de golf. Câteva ore mai târziu, ies de la salon cu jumătate de cap făcut
șuvițe și bronzată cu spray-ul. Miros ca un câine care s-a bălăcit într-un
iaz plin cu bălării și, în acest moment, arăt de parcă aș fi fost înmuiată în
vopsea de lemn de mahon. Dar fata de la salon – care a văzut părți din
mine în timp ce stăteam acolo într-un slip de hârtie, cu vopseaua curgând
și încercând să ignor umilința, părți pe care nu le mai văzuse nimeni de
ani întregi – îmi spune că totul va arăta mult mai natural când o să spăl
spray-ul mai târziu.
— Ai căzut în strachina cu sos? spune Robert când ajunge acasă.
Sunt îmbrăcată în ținuta mea obișnuită fără formă, cu noul și
strălucitorul meu păr legat la spate, dar nu pot ascunde faptul că am o
altă culoare decât cu cea care am plecat de-acasă, azi-de-dimineață.
— Ah, m-am hotărât să-mi fac un bronz cu spray-ul. Myra mă tot bate la
cap.
Nu e atât de interesat ca să mă chestioneze mai departe, iar asta îmi
convine de minune.
Marți dimineață îmi usuc părul și-mi pun rochia cadrilată. Trebuie s-o
port cu pantalonii de trening, pentru că am de gând să merg pe jos, dar
combinația arată chiar drăguț.
Robert tocmai se trezește când eu sunt pe punctul de a pleca de-
acasă. Jur că rămâne mut când mă vede.
— Arăți bine, zice el, și ăsta e, poate, cel mai frumos compliment pe
care mi l-a făcut de ani întregi.
— Mulțumesc, zic eu lejer.
Vreau să observe, dar nu vreau să creadă că i se pregătește ceva.

VP - 128
 — Scuze dacă cearșafurile arată ca naiba. Credeam c-o să se ia toată
vopseaua la duș.
— Le pot schimba eu.
Nu mai spune nimic, dar îmi dau seama că mă privește în timp ce mă-
nvârt prin bucătărie.
Toată ziua, clienții obișnuiți mă admiră în toate felurile. Mă simt ca un
ponei căruia-i admiră lumea crupa. Sau ca un avocado care așteaptă să
fie declarat copt în galantar, la Tesco. Nu știu de ce, dar se pare că e
acceptabil ca mușteriii noștri să-mi atingă părul și să mă prindă cu
mâinile de grăsimea de pe brațe, chiar dacă redusă, scoțând exclamații
felurite despre transformarea mea. E flatant, dar în același timp se-ncalcă
niște granițe pe care, în mod normal, nu le-aș permite oamenilor să le
încalce.
*
Saskia e deja acolo când ajung la cafenea. Am mers pe jos tot drumul
și n-am transpirat deloc. Aproape că n-o recunosc. Patru kilograme sunt
doar patru kilograme, dar, din nefericire pentru Saskia, trei dintre ele par
să i se fi lipit de față.
— Bună! Arăți bine, spun eu, în vreme ce ea mă-mbrățișează.
— Las-o baltă, zice ea, strâmbându-se. Tu însă chiar arăți grozav.
Mă măsoară de sus până jos. Mă-ntreb dacă transformarea mea pare
la fel de radicală altora cum mi se pare mie a ei. Din felul în care nu-și
poate lua ochii de la mine, sunt sigură că așa e.
— Ce ți-ai făcut? Arăți incredibil.
— A, știi tu. Încerc să mă port așa cum trebuie…
— Ah, funcționează, în mod evident. Eu mă simt jalnic.
Mai devreme, Josh mi-a trimis un mesaj în care-mi povestea că reacția
celorlalți actori și ai echipei de filmare la balonarea Saskiei fusese o
veritabilă încântare. După spusele lui, se îngrășase 5 kilograme, apropo.
Nu prea rău în doar patru săptămâni. Venise deja plângând la el și
spunându-i că are senzația că toți se holbează la ea și o vorbesc pe la
spate. Ceea ce, probabil, era adevărat. Se numește bucurie provocată de
necazul altuia. Sau karma. Saskia și-a petrecut toți acești ani tratându-i
pe toți ca naiba și acum ei îi savurează nefericirea evidentă.

VP - 129
 De-abia aștept să se difuzeze primul ep., îmi scrie el. Deja văd titlurile
din ziare!
Din păcate, primul episod al noii serii va fi difuzat de-abia peste câteva
săptămâni, dar am simțit o senzație plăcută când m-am gândit ce reacții
va provoca. Un singur comentariu nasol pe Twitter despre felul în care
arată o va arunca probabil în brațele disperării. Oamenii comentează pe
marginea talentului ei actoricesc tot timpul acolo și ea de-abia
reacționează, dar o singură remarcă în privința bărbiei ei duble poate
declanșa un dezastru.
Adevărul e că încă arată minunat. Și chiar Robert, cu obsesia lui pentru
aspectul exterior, va fi de părerea asta. Dar am dat o lovitură serioasă
încrederii ei în sine. Nu va mai fi aceeași persoană.
— Gândește-te la premii, zic acum și râd, ca să-i arăt că glumesc.
— Da, și gândește-te la cum voi arăta când voi urca pe scenă să le
primesc, haha! Am avut câteva săptămâni mizerabile, ca să fiu cinstită,
spune ea și observ că are cearcăne, ca și cum n-ar fi dormit.
— Doar din cauza mâncatului? spun eu cu ipocrizie.
E greu să nu zâmbesc când zic asta. Casc ochii larg. Sunt îngrijorată.
— Ah, mâncatul și alte câteva lucruri. Nu vreau să te plictisesc.
— Nu, spune-mi. Eu te bat mereu la cap cu problemele mele…
— Nu, nu e mare scofală, serios. Am petrecut prea mult timp de una
singură, cred. Știi că asta te poate face s-o iei razna…
De fapt, nu știu.
— …Mult mai important decât asta, spune-mi cum ți-a mers – cum îi
ziceai? – vacanța la domiciliu.
Hai că-ncepem. Fața mi se luminează când îmi aduc aminte.
— A fost fantastic. Chiar mai bine decât dac-am fi plecat undeva.
Bat câmpii despre lucrurile pe care le-am făcut și locurile pe care le-am
vizitat, de parcă chiar ar vrea să le audă. Nu vrea deloc. Știți privirea
aceea pe care o are un cățel când ai o minge în mână și așteaptă să i-o
arunci? Acea privire.
Când fac o pauză ca să răsuflu intră direct în subiect.
— Cum v-ați înțeles tu cu Robert, până la urmă? Asta-i întrebarea de un
milion de dolari.
Aruncă-i-o. Aruncă-i mingea aia nenorocită.

VP - 130
 Aș vrea să-i puteți vedea mutra. Sincer, v-ar pufni râsul și trebuie să fac
eforturi ca să nu mă pufnească și pe mine. Aleg o mutră extaziată.
— Minunat. De-a dreptul superb. Sincer, Saskia, e o cu totul altă
persoană. Doar am… nu știu, ne-am înțeles cum ne înțelegeam pe
vremuri.
Prin contrast, pe fața ei se citește „îmi vine să vomit”.
— De ce crezi că s-a întâmplat asta?
M-am gândit la asta, știind c-o să mă-ntrebe.
— Nu știu. Mă-ntreb dacă nu cumva are legătură cu faptul că George va
pleca în curând de acasă și că Robert vrea să ne reconectăm cumva, dar
cred că, de fapt, e ceva mai profund. S-a întâmplat ceva care l-a făcut să
se îndrăgostească din nou de mine… Știu că sună prostesc…
Saskia se uită în jur ca și cum ar vrea să găsească găleata de vomitat.
— Doamne. Nu. Sună ca un basm. A spus el ceva?
— Doar că… Nu le pot spune pentru c-o să mă simt prost… dar, da,
lucruri frumoase. Lucruri adorabile.
Își pune o linguriță de zahăr în ceai, ceva ce n-am mai văzut-o făcând
până acum, și amestecă energic. Ceașca se zgâlțâie, atât e de violentă
mișcarea. Oamenii de la celelalte mese se uită-n jur.
O femeie rămâne cu gura căscată când își dă seama cine face tot
acest zgomot. Își ia telefonul. Recunosc așteptarea fericită din felul în
care oamenii se uită la Robert chiar înainte de a trece la atac. Într-o clipă,
sare de pe locul ei și se-ndreaptă spre noi. Cu o șovăială nevrotică, pasiv-
agresivă.
— Tu ești! spune ea, foarte zgomotos. Nu eram sigură. O, Doamne,
sunt o admiratoare fanatică. Știu că urăști asta probabil, când încerci să-
ți bei cafeaua cu o prietenă, dar dacă fiica mea…
Saskia îi taie macaroana.
— Nu vezi că port o conversație privată?
Practic țipă și toată lumea din local se răsucește. De când mă-ntâlnesc
cu Saskia, n-am văzut-o niciodată purtându-se altfel decât cuviincios cu
fanii. Odată mi-a spus că era pregătită să plătească prețul pierderii
intimității, pentru că dacă n-ar fi fost admiratorii n-ar fi avut serviciu.
Zâmbesc agitată la femeia care așteaptă, dar ea nu e deloc interesată de
mine.

VP - 131
 — Wow. Nu e cazul să fii atât de nepoliticoasă, zice ea.
Mă hotărăsc să intervin și s-o salvez pe Saskia de sine însăși. De data
asta. Numai pentru că sunt îngrijorată că dacă intră în vreun conflict,
cineva ar putea filma toată scena și ar putea-o posta pe YouTube, și n-am
niciun chef ca Robert să ne vadă împreună. În plus, așa îmi va fi datoare.
— Saskia tocmai a primit niște vești proaste, spun eu cu cea mai
blândă voce posibilă.
Îmi pun mâna peste a Saskiei, ca să-mi arăt solidaritatea.
— Scuze. De-abia le-a primit, așa că…
Femeii îi cade fața.
— O, Doamne, e îngrozitor. Mie ar trebui să-mi pară rău, m-am băgat
așa…
— N-aveai de unde să știi.
Îmi imaginez că se-ntreabă dacă ar fi totuși OK să solicite selfie-ul
pentru care a venit. Nu m-ar surprinde. Din fericire, chiar atunci, o lacrimă
i se rostogolește Saskiei pe obraz. Trebuie să fie reală, pentru că am auzit
de la Robert că trebuiau să-i facă lacrimi false, cu glicerină, ca să poată
plânge în serial. Robert însuși are un întreg repertoriu de plânsete de furie
/ regret / inimă zdrobită la care poate apela oricând i se cere. E foarte
mândru de asta.
— O să vă las în pace, spune femeia, bătând în retragere. Sper că totul
va fi bine.
Dau ușor din cap, de parc-aș vrea să spun: „E prea târziu deja”, doar ca
să fiu sigură că pleacă.
— Te simți bine? o-ntreb pe Saskia, după ce suntem din nou singure.
Ea dă din cap și-și șterge lacrimile. Îmi zâmbește apos.
— Sunt bună, nu-i așa? Știam eu c-o voi speria, spune ea
neconvingător.
— Ce face Josh? întreb eu din senin.
Ea dă din mână a lehamite.
— Eh, știi tu.
Sunt surprinsă. De obicei, nu mai prididește să-mi spună cât de fericită
e căsnicia ei.
— E totul în regulă?

VP - 132
 — Da! Doamne, da, e-n regulă, zice ea, dându-și parcă dintr-odată
seama că așa trebuie să prezinte situația, mai ales mie. Doar că e greu,
știi, că nu petrecem deloc timpul împreună, asta e tot. Vreau s-o întreb în
ce toane se scaldă Josh. Dacă a observat vreo schimbare la el. Dacă
faptul că m-a sărutat și-a lăsat amprenta asupra lui. Evident, n-o fac.
*
— Ce mama naibii…
Robert s-a întors de la ședința cu Josh. Desigur, am vorbit deja cu Josh
la telefon, așa că știu că lucrurile n-au mers bine. Sau au mers, depinde
cu cine țineți.
A fost pentru prima oară când am vorbit după întâmplarea din parc.
Când mi-a dat mesaj să mă-ntrebe dacă pot vorbi era să-i spun că nu,
pentru că mi-era teamă că va fi ciudat. Din fericire, adulta din mine a
învins, pentru că, de fapt, Josh s-a comportat ca întotdeauna. Deschis,
prietenos, fără încordare. A limpezit apele dintre noi fără să stăm față în
față și să lămurim lucrurile. I-am adus la cunoștință ultimele informații de
la întâlnirea mea cu Saskia.
— E disperată, i-am spus eu, iar el a izbucnit în râs.
Robert își trântește cheile pe masă.
— Puteau la fel de bine să mă facă pedofil.
— Nu e chiar așa, spun eu. Atunci chiar că n-ai mai fi putut ieși în
public.
Ne aflăm pe hol. Robert nici n-a intrat bine pe ușă și mi-a și dat veștile.
Acum se plimbă nervos în sus și-n jos prin bucătărie, iar eu mă țin după
el. Desigur, nu m-am gândit prea bine cum să-i gestionez dispoziția
proastă.
— Hargreaves n-ar jefui pe nimeni, cu atât mai puțin pe bătrânei.
— Când și-au făcut vreodată scenariștii griji ce e posibil și ce nu?
Pornesc cafetiera electrică și iau plicul de cafea.
— A organizat acel eveniment de strângere de fonduri, mai ții mine,
când bătrânul domn Watkins era pe punctul să-și piardă casa. Și i-a plătit
lui Mary Simmons mai mult decât merita pentru dantela ei veche, când i-a
fost milă de ea că-i murise soțul. Am construit tot nenorocitul ăsta de
personaj știind că are o inimă de aur.

VP - 133
 Aproape că izbucnesc în râs. Știu că Robert își ia rolul în serios, dar
acum, pe bune. E exagerat să spui că Hargreaves e un personaj complex,
bidimensional. Deși, ca să fiu sinceră, una dintre dimensiuni ar fi „inimă
de aur”, iar cealaltă ar fi „personaj masculin”.
Se trântește pe unul dintre scaunele de la bucătărie. Mă duc la el și-mi
așez mâna pe umărul lui, plină de empatie.
— E așa de rău? S-ar putea să fie o poveste bună. Tu mereu spui că
scenariile sunt slabe.
— Știi bine care e publicul meu principal. Bătrânelele mă adoră. Și
acum o să fiu personajul negativ. Or să-mi ceară capul. Or să facă o
petiție ca să-l trimită pe Hargreaves la închisoare și mă vor scoate din
serial înainte să mă dezmeticesc.
— Nu fi naiv.
— Ar trebui să mă plâng la șefii cei mari. Să le spun că Josh Carpenter
habar n-are ce face. Distruge tot serialul.
— A fost decizia lui, vrei să spui?
— A lui și a scenariștilor. Sincer, n-ar fi în stare nici măcar să
organizeze o pișare la berărie.
Mă așez lângă el, eu, vocea rațiunii.
— Poate ar fi mai bine să nu faci valuri. Vezi cum merg lucrurile o
perioadă.
— Ăsta e finalul personajului meu, o să ating fundul prăpastiei. Într-un
fel sau altul, la anul or să mă dea afară.
— Ei bine, dacă te dau afară, asta e. Ieși în stil mare, așa cred eu.
El bate cu pumnul în masă.
— Și apoi?
— Ai știut dintotdeauna că nu va dura la nesfârșit. În actorie nu ai
siguranța zilei de mâine.
Se scarpină-n barbă de parc-ar avea purici.
— Distrug serialul. I-au dat Saskiei un rol nenorocit. În care trebuie să
se plimbe încoace și-ncolo arătând ca o balenă eșuată pentru că nu poate
avea copii sau ceva de genul ăsta. Ce fel de rol e ăsta? Au pus-o la
îngrășat încă din vacanță. Desigur, n-ar trebui să spun nimic, deci…
— Ce? spun eu lejer. Ca să nu dau fuga și să-i sun pe cei de la revista
OK!?

VP - 134
 — Știi ce vreau să spun.
— Doamne, fac pariu că detestă chestia asta. Am senzația că e una
dintre persoanele obsedate de felul în care arată. Cât te poți îngrășa într-o
lună? Poate nici n-o s-o mai recunosc când o s-o revăd.
El scoate un mormăit, care poate însemna orice.
— Imaginează-ți discuția dintre ea și Josh când a trebuit s-o convingă
că trebuie să facă asta.
Izbucnesc în râs.
— Cred că e un om foarte curajos.
— E un idiot nenorocit, scuipă Robert, iar eu îmi amintesc că trebuie să-
i arăt susținerea mea.
— Cu siguranță așa pare a fi. Nu-ți face griji totuși, probabil îl vor da
afară pe el.
*
Mai târziu, îi scriu lui Josh.
Deci totul a mers ca pe roate.
Îmi răspunde repede.
Clasic. Mi-ar fi plăcut să fii și tu acolo.
Și mie, îi scriu.
Și, pentru o fracțiune de secundă, mă trezesc că-mi doresc să fi trăit
acest triumf față-n față cu Josh. Imaginea ochilor lui căprui și intenși își
face loc în mintea mea. N-am idee cum și de unde.

15.

Saskia și cu mine stăm la soare. Sau, cel puțin, la căldură. Soarele își
face apariția doar ocazional. Atmosfera a devenit încărcată și
capricioasă. Oamenii se plimbă de colo-colo transpirați, de parcă tocmai
ar fi ieșit din duș. Totuși se simte o briză ușoară venind dinspre fluviu și
profităm de ea cât putem.
M-a sunat când eram la muncă, de dimineață. A avut o zi liberă, mi-a
zis (Robert filma la greu toată ziua. O secvență din scenele de la
grajdurile fermierului Giles, cu toate animalele la pășunat, economisindu-

VP - 135
se astfel banii de producție. Urmau să adauge mugetele și behăielile mai
târziu, la montaj) și se plictisea. Aveam chef să ne-ntâlnim?
Așa că am mers pe jos până-n Richmond ca să mă văd cu ea la una
dintre cafenelele de lângă pod. Asta-i faza cu Saskia. Are un fel de putere
Jedi care te face să fii de acord să-ți petreci ore întregi bătând Londra în
lung și-n lat ca să ajungi într-un loc aflat la două minute de casa ei, chiar
dacă ea e aceea care propune întâlnirea pe nepusă masă. Reușește să fie
mereu în prim-plan.
Are ceva pe suflet, îmi dau seama. Am comandat ceva de băut – Cola
Zero pentru mine, varianta plină de zahăr pentru ea – și acum așteptăm
comanda, stând tăcute, privind rațele și bărcuțele. Saskia tăcută e și așa
o ciudățenie destul de mare. Dar mai are ceva bizar. Ceva, dar nu știu
exact ce anume.
— Deci, cum merg lucrurile? spun eu, negăsind ceva mai interesant de
zis.
— Ah… știi tu… bine. Încă mă-ndop pentru Anglia și așa mai departe.
— Josh e OK?
— Dap.
Se-ntoarce și se uită la fluviu. Suspansul mă omoară. Sunt pe punctul
de a o atrage din nou în discuție, dar chiar atunci mă privește fix, cu o
mutră îngrijorată.
— Paula, pot să?… Am ceva să-ți spun.
Simt cum inima mi-o ia la galop. O să-mi mărturisească faptul că se
culcă cu soțul meu?
— OK…
— E vorba despre Robert. El… O, Doamne, te rog, iartă-mă pentru că-ți
spun asta…
Spune-mi odată și gata, îmi vine să țip. Știu oricum.
— Ce anume? Continuă.
— El… are o aventură.
Aștept să adauge „cu mine”, dar ea nu face asta. Stă acolo pur și
simplu și se uită la mine, plină de îngrijorare.
— Nu-nțeleg.
— Îmi pare rău că eu sunt cea care îți dă vestea asta, dar am ajuns să
te plac foarte mult și nu m-aș putea suporta dacă nu ți-aș spune…

VP - 136
 Alarmele încep să-mi sune în cap. Mintea mi se învârte, încercând să
priceapă ce spune Saskia acolo.
— Cu cine?
Acu-i acu. Acum o să mi se confeseze că e vorba de ea. Își pregătește
doar intrarea. Inspiră lent.
— Cu Samantha.
Mă uit la ea, dezorientată.
— Samantha, repetă ea. Fata care-o joacă pe Marilyn.

16.

Rămân uluită în tăcere, cu gura căscată. Oare cum am putut înțelege

toată faza atât de greșit?
— Samantha?
Saskia dă din cap.
— A trecut deja… știu de ceva vreme.
Mă gândesc la felul în care mă chestiona mereu despre cum îmi merge
cu Robert. Oare ca să-și dea seama dacă știu sau nu? Ca să decidă dac-
ar trebui să-mi spună sau nu?
— Cum ai aflat?
Se uită oriunde, dar nu la mine.
— Am intrat peste ei o dată.
Mă aud cum icnesc.
— M-am dus în cabina ei să împrumut ceva, nu mai țin minte ce.
Încuietoarea e stricată, deci la ea e întotdeauna descuiat – încă de pe
vremea actorului ăla care-l juca pe Ryan, ți-l mai amintești? În fine, el
obișnuia să stea acolo și odată s-a încuiat pe dinăuntru și nu mai ieșea.
Au trebuit să spargă ușa. Se pare c-a avut o criză din cauza steroizilor.
Nu-ți cresc mușchi din ăia așa din senin…
Aștept, dorindu-mi să se întoarcă la poveste. Cred că-mi observă
nerăbdarea pentru că închide subiectul despre Ryan și pasiunea lui
pentru steroizi.

VP - 137
 — În fine, erau pe canapea. Cred că erau la început, pentru că-și
asumau un astfel de risc. Presupun că majoritatea oamenilor ar fi bătut la
ușă, dar mie nu mi-a trecut prin cap.
— Chiar se…
— Cam așa ceva. Dar am ieșit cu spatele și nu m-au văzut. Dar câteva
săptămâni mai târziu el era de-a dreptul enervant la o petrecere – știi cât
de îngâmfat poate deveni? Așa că i-am spus că i-am văzut, doar ca să-l
dezumflu. La început a negat, dar apoi a băut câteva pahare și, în cele din
urmă, a recunoscut că e adevărat. Cred c-a regretat asta imediat, pentru
că m-a implorat să nu mai spun nimănui. Și, desigur, n-am spus. Dar apoi
tu și cu mine ne-am împrietenit…
— Știai când ne-am întâlnit prima oară?
Ea dă din cap.
— Știam. Îmi pare rău. Voiam să-ți spun ceva – am fost înșelată în
prima căsnicie și știu cât e de groaznic să afli că erai complet indusă în
eroare – dar nu credeam că e treaba mea. În plus, îi promisesem lui
Robert. Dar apoi ai început să spui cât de bine mergeau lucrurile între voi
și cum părea că s-a schimbat și a-nceput să mă roadă. Pentru că
aventura lor continuă.
Asta nu explică mesajul, totuși. Încerc să-mi amintesc ce scria în el. De
parcă mi-ar citi gândurile, Saskia spune:
— Chiar l-am acoperit o dată. Când l-ai sunat. Mai ții minte? Își lăsase
telefonul în camera verde și când ți-am văzut numele am răspuns fiindcă
mi-a fost teamă că altcineva s-ar fi dus să-l caute în cabina lui. Știam că
sunt acolo împreună.
Acum îmi amintesc tot.
Doamne! Era gata să fim prinși aseară! MULT PREA riscant! Sper că
Paula a crezut-o!!! Nu m-am simțit prea bine să trebuiască s-o mint în față!
Te iubesc xxx
E posibil. Partea cu „Te iubesc” e puțin exagerată, dar Saskia e genul
de persoană care își revarsă afecțiunea asupra tuturor chelnerițelor pe
care le cunoaște de cinci secunde. Pentru ea nu-nseamnă nimic.
Nu are sens pentru mine cum de Robert are totuși încredere în ea. Îmi
spune mereu că nu se împacă bine. Poate că a fost o strategie.
— De ce ți-ar fi spus ție? N-are nicio logică.

VP - 138
 Ea ridică din umeri.
— Cred că – și iartă-mă dacă sună grosolan – cred că voia să
demonstreze că încă poate seduce o femeie ca ea. Adică, ai văzut-o pe
Samantha – mai tânără, înțelegi tu. Frumoasă. Cred că se dădea mare.
Era destul de beat.
— Rahat, spun, iar Saskia crede că sunt supărată că tocmai am aflat că
soțul meu se vede cu altcineva, așa că-mi pune mâna peste a mea.
— Meriți ceva mult mai bun, spune ea.
Nu pot să-i mărturisesc motivul pentru care sunt cu adevărat supărată,
și anume că tocmai i-am sărutat soțul.
Soțul care nu s-ar fi gândit niciodată să mă sărute dacă nu l-aș fi
convins că soția lui are o aventură.
Nici nu mă pot uita la ea. Inventez o scuză ca să pot pleca acasă.
Trebuie să procesez ce se-ntâmplă.
— Te rog doar, spune ea când ne luăm la revedere, să nu-i dai de
înțeles că știi de la mine. Mi-ar face viața un iad la muncă.
— Sigur că nu, zic eu. Nu mă duc valvârtej acasă ca să-l pun la zid. Nu
până nu găsesc o cale plauzibilă în care aș fi putut afla. Nu te-aș
amesteca niciodată în povestea asta.
— Îmi pare rău, Paula, spune ea, pentru a suta oară. M-am tot întrebat
dacă trebuie sau nu să-ți spun.
— Ai procedat corect. Nu-ți mai face griji. E mult mai bine să știu.
Mă îmbrățișează și o îmbrățișez și eu, simțindu-mă cea mai rea
persoană din lume.
*
Tot drumul către casă sucesc ideea pe toate părțile. Eram atât de
convinsă că aveam dreptate în privința lui Robert și a Saskiei, încât am
interpretat dovada ca să-mi convină mie? Încerc să privesc situația
rațional.
*
Dacă nu încerca să studieze statusul căsniciei noastre, de ce s-a
întâlnit cu mine de la bun început și de ce se întâlnește cu mine în
continuare?
Poate chiar mă place? Poate îi e greu să-și facă prieteni noi pentru că e
cine e, așa că a profitat de ocazie?

VP - 139
 Dacă nu aveau o aventură, de ce i-ar fi răspuns Robert la mesaj
spunându-i să nu-i mai scrie?
Pentru că-i era teamă să nu spună ceva despre Samantha, iar eu să
văd? Pentru că-i era frică de faptul că Saskia se va da de gol din
greșeală? Pentru că n-o poate suferi și era o cale simplă de-a scăpa de
ea?
Dacă nu se-ntâlneau, de ce lipseau la aceleași ore? De ce toanele lor
păreau că se oglindesc?
Coincidență. Doar la asta mă pot gândi. La asta și la faptul că fusesem
atât de dornică să văd niște semne care puteau însemna probabil orice,
doar ca să-mi susțină mie teoria.
*
Când privesc problema așa, nu mai am nimic concret. Nimic care s-o
incrimineze. Nimic care să justifice faptul că am dat fuga la soțul ei și l-
am anunțat că-l înșală. Nimic care să justifice faptul că l-am făcut să
creadă că mariajul lui s-a sfârșit.
Și, desigur, dintr-odată e evident că există mai multe femei în viața lui
Robert al căror nume începe cu litera S.
Rahat. Până ajung acasă mă conving că sunt cea mai oribilă persoană
care a trăit vreodată pe fața pământului. Când dau cu ochii de Robert
aproape că-ncep să-mi cer scuze că m-am îndoit de el, până-mi aduc
aminte că e la fel de vinovat ca și înainte. Numai Saskiei ar trebui să-i cer
scuze.
Saskiei și lui Josh.
Nici nu mă pot gândi ce-o să-i spun lui Josh. O să mă urască, pe bună
dreptate. Nu numai că am plantat sămânța îndoielii în căsnicia lui, dar l-
am și încurajat să facă niște lucruri care-i pot periclita cariera. Mă
gândesc cât ne-am distrat când ne-a venit ideea cu îngrășatul Saskiei și
mi se face rău. Karma pare să mă lovească pentru că sunt nesuferită,
meschină și afurisită, toate lucrurile pe care eu le urăsc. Oricât de
înspăimântător ar fi acest gând, trebuie să pun capăt acestei povești cât
de curând.
Robert bate câmpii despre serial, dar eu nu-l ascult decât pe jumătate.
Mă-ntreb dacă e prea târziu ca personajul Saskiei să poată face dintr-
odată copii. Greutatea pusă pe ea ar putea fi explicată printr-o sarcină. Ar

VP - 140
putea să-i îndese o căptușeală ca să-i sporească proporțiile, iar adevărata
Saskia ar putea pierde kilogramele care-o fac atât de nefericită. Pot să-i
sugerez asta lui Josh, după ce-o să treacă peste ce am să-i mărturisesc.
Dac-o să treacă vreodată.
Robert spune ceva ce mă readuce la realitate.
— Ce ai zis? Scuze, mă gândeam la altceva.
— Spuneam c-am primit tranșa următoare de scenarii. Acum l-au pus
pe Hargreaves să aibă o aventură cu Marilyn! Adică, nu că asta ar fi
imposibil, dar el i-a fost întotdeauna devotat lui Melody. Parcă nu mai știe
nimeni cine e Hargreaves.
Ah, la naiba, de asta uitasem. Planul nostru era s-o scoatem din minți
pe Saskia. Nu mai cred nicio secundă că Robert e cu adevărat deranjat de
noul scenariul. Îmi imaginez că totul îi merge ca pe roate.
— Câți ani are, vreo 22?
Nu mă pot abține. Chiar dacă trebuie să repar harababura pe care am
provocat-o, nu-l pot lăsa să scape atât de ușor.
— Poftim?
— Cum o cheamă? Pe actrița care-o joacă pe Marilyn. Nu e tinerică de
tot?
— Samantha? Habar n-am. De ce?
— Pentru că ai spus că se poate întâmpla. Ea și Hargreaves. Iar mie mi
se pare destul de improbabil, asta e tot. Nu e ca și când el ar fi putred de
bogat sau ceva de genul ăsta. Adică el are patruzeci și ceva de ani, iar ea
are douăzeci și doi…
— Are patruzeci și unu de ani, mă corectează el și, pentru prima oară în
după-amiaza asta, aproape că izbucnesc în râs.
— Cum zici tu. E prea bătrân pentru ea. E vulgar.
— Nu e vulgar. Multe femei tinere cred că bărbații mai în vârstă sunt
atrăgători. Dar e ceva ce Hargreaves n-ar face nici în ruptul capului.
— Crede-mă, e vulgar. O să pară un bătrân pervers.
— Mă rog, asta nu mă face să mă simt mai bine, mulțumesc.
— Eram de acord cu tine, nimic altceva. E o idee oribilă. Dacă
bătrânelele nu te vor urî pentru că devii escroc, or să te urască pentru că
te ții după o femeie atât de tânără că-ți putea fi fiică.
— El, nu eu.

VP - 141
 — Desigur, asta voiam să spun. Dar știm că ele nu vor vedea lucrurile
așa.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Paula. Deja îmi fac suficiente griji în
privința asta. Nu mă ajuți deloc.
Îmi dau seama, în adâncul sufletului, că, deși e îngrijorat de reacția pe
care noua poveste o va stârni în rândul publicului, e mândru de aventura
cu Marilyn. Lumea va vedea că Robert Westmore alias Hargreaves e în
continuare destul de atrăgător, încât o femeie superbă și tânără să-l
poată considera irezistibil. Și, din păcate, se pare că asta s-a întâmplat și
în realitate. Deși sunt sigură că la mijloc stă faptul că, probabil, aceasta
este prima slujbă a Samanthei, iar Robert e o figură bine-cunoscută de ani
întregi. E un pește mare într-un iaz banal, obișnuit, de mărime medie, iar ei
asta i se pare probabil ceva impresionant.
— De ce nu discuți cu Josh dacă te deranjează? spun, știind care va fi
răspunsul.
Robert pufnește.
— Ce rost ar avea?
Ridic din umeri.
— Măcar știi c-ai încercat, presupun.
*
Mai târziu, în aceeași seară, ca să-ncerc să-mi iau gândurile de la Josh,
o caut pe Google pe Samantha. Știu că va trebui să dau dovadă de
maturitate și să-i spun tot adevărul cât de curând. Mă tot gândesc la el și
la Saskia, acasă, ea neînțelegând de ce el s-a schimbat. De ce căsnicia lor
fericită, aproape perfectă, pare să fi luat o întorsătură negativă. Am
încercat să mă conving că nu e ceva ce pot îndrepta la telefon, așa că i-
am trimis un mesaj în care i-am scris că trebuie să ne întâlnim urgent. Mi-
a răspuns peste câteva minute:
Desigur. Când? X
Încerc să nu mă gândesc la ce crede el că vreau. Să repetăm
momentul. Crede poate că m-am răzgândit și o să mă arunc cu capul
înainte într-o relație cu el? Crede că voi renunța la ascendentul moral?
Plănuim să ne vedem mâine. Trebuie s-o forțez. El pretinde că are
programul aglomerat (lucru de care nu mă-ndoiesc nicio clipă), iar eu îi
răspund că mă pot întâlni cu el oriunde (numai la studio nu, desigur) la

VP - 142
orice oră (scuze, Myra). Primesc câteva mesaje pline de îngrijorare –
Totul e OK?? sau ceva de genul ăsta. Încerc să-l asigur că totul e în regulă,
fără să intru în detalii. Pentru că, de bună seamă, nimic nu e în regulă.
Ca să-mi iau mintea de la astea, mă hotărăsc să ies la o alergare. O
alergare adevărată, nu una camuflată într-o goană după autobuz. Când îi
anunț intențiile mele lui Robert, îmbrăcată în noile mele haine mulate de
sport, care absorb transpirația, observ cum mă măsoară din cap până-n
picioare. Uitasem că nu m-a mai văzut niciodată așa. Aștept să-mi spună
sarcastic: „Cine? Tu?”
— Ai slăbit și mai mult? zice el, fără niciun strop de sarcasm.
N-are niciun sens să neg.
— Cred că da. M-am străduit.
— Chiar ai slăbit. Faci sport?
Nu știu de ce, dar mi se pare stânjenitor să recunosc asta.
— Oarecum.
— Ptiu, drace! Ce anume? Alergi?
— Mai mult merg pe jos. Greutăți. Mă duc la o sală…
— Ha! Ce ți-a venit?
Simt cum mă-nroșesc la față.
— Mă gândeam să-mi reintru în formă, atâta tot.
Sare în picioare.
— Vin și eu cu tine. N-am mai alergat de secole întregi.
Știu că asta e de bine, că vrea să facem ceva împreună – se spune că
un cuplu care face sport împreună rămâne împreună, lucru pe care eu nu
mi-l mai doresc, dar vreau să și-l dorească el, dacă-nțelegeți ce vreau să
spun – dar e ultima chestie de care am nevoie. Am nevoie de un pic de
spațiu să-mi limpezesc mintea și să mă gândesc cum o să-i explic totul
lui Josh.
— Nu prea alerg. Mai mult merg, uneori mai repede. O să te enervezi.
— Te las în urmă, dacă e, și ne întâlnim acasă. Stai să mă schimb.
Nu-l prea pot refuza. Îmi spun că trebuie să profit la maximum de
ocazie, s-o folosesc ca exercițiu de consolidare a relației. Faptul că
Robert nu mă-nșală cu cine credeam eu nu schimbă nimic. Trebuie să mă
concentrez în continuare și să-l conving că tot pe mine mă iubește. Și
acesta e un progres, n-are sens să neg. Un progres enorm.

VP - 143
 — Bine. Dar să nu te superi dacă o să clachez.
Pentru prima oară în viața mea, încep să alerg chiar din fața ușii și nu
mă opresc până când nu ajung acasă din nou. În parte pentru că vreau să
se termine mai repede, dar mai ales pentru că e o senzație plăcută. Mi se
pare că am trupul puternic. E imposibil să te afunzi în gânduri negative
când faci ceva atât de provocator din punct de vedere fizic, în ciuda
faptului că Robert gâfâie lângă mine, uit tot ce se-ntâmplă și mă
concentrez doar la alergare. După o vreme observ că Robert se chinuie să
țină pasul cu mine. Încetinesc și-l las să mă prindă din urmă.
— Ce-ai făcut cu soția mea? spune el și se oprește să-și tragă sufletul.
Izbucnesc în râs, în ciuda tuturor celor petrecute.
— Haide. Fără oprire.
*
Tocmai am ieșit din duș și stau în dormitor, cu laptopul în brațe.
Euforia provocată de efortul fizic a dispărut și am revenit violent cu
picioarele pe pământ.
Căutarea „Samantha Smith” aduce un număr enorm de rezultate, dar
mă duc direct la Wikipedia. E o postare scurtă, nu a fost în atenția publică
de foarte mult timp. După câte se pare, Samantha e o bătrânică de 23 de
ani, născută în Kent. Nu se menționează niciun partener de viață, nici de
acum, nici din trecut. Fermierul Giles este primul ei serial profesionist.
Mă uit la câteva fotografii doar ca să treacă vremea mai repede. Una
dintre ele este o poză din serial, de anul trecut. Robert și Samantha stau
unul lângă altul. Ea pare proaspătă la față și hotărâtă, noua senzație sexy.
El pare un unchi protector, genial în rolul său. E imposibil să mi-i imaginez
trăgându-și-o, fie în serial, fie în realitate. Saskia se află de cealaltă parte
a Samanthei, îmbrăcată într-unul dintre costumele de călărie
caracteristice lui Melody. Vinovăția mă copleșește atât de mult, încât de-
abia mai pot respira. Încât închid laptopul. Trebuie să găsesc o cale prin
care să-ndrept lucrurile.

17.

— Ce porcărie nenorocită.
VP - 144
 A trebuit să-i spun Myrei povestea despre Samantha-nu-Saskia pentru
că am auzit-o zicându-i unui client că are ea informații că Saskia
Sherbourne e un pic târfă și nici nu se pricepe bine la asta.
— Ce mama naibii, face ea când află toată tărășenia. M-am strofocat
să anunț pe toată lumea ce scorpie e.
— Ei bine, nu e. Va trebui să le transmiți numai lucruri bune despre ea.
— Nu-mi stă-n fire, spune Myra. Și ești sigură despre Samantha asta?
N-am chef să-mi pierd prețiosul timp bârfind-o în stânga și-n dreapta,
doar ca să aflu că, de fapt, e sora mai sfântă a Maicii Tereza.
— Saskia a intrat peste ei.
Myra face mutra unui copilaș care și-a dat seama că a fost păcălit să
mănânce varză de Bruxelles.
— Nașpa. Pare că nu era atât de rău când credeam că e vorba de
Saskia. Măcar era mai potrivită ca vârstă.
Slavă Cerului că n-am avut încredere în Myra sau în oricine altcineva ca
să-i povestesc despre sentimentele pe care le am față de Josh. Nu cred
c-aș suporta să fiu etichetată ca distrugătoare de cămine, după toate cele
întâmplate.
— Stai așa. Nu te-ai mozolit cu bărbatu-său?
Rahat, am uitat. Ba i-am povestit, după câteva pahare de vin, într-o
seară, iar ea a jurat să păstreze secretul.
— Șșșș! Ba da, dar numai pentru că am crezut că totul s-a sfârșit între
el și Saskia. Mă simt oribil.
Myra ridică din umeri.
— A fost doar un sărut. Atât a fost, nu-i așa?
— Desigur! Dar e suficient de grav. Imaginează-ți cum s-ar simți…
— Deci asta a fost între tine și el? S-a terminat.
— Categoric s-a terminat. Nu c-ar fi început cu adevărat. Acum o să mă
urască oricum.
Am încercat să nu mă gândesc la Josh. În locul lui, m-aș detesta de
moarte. Tot ce pot spera e că el și Saskia o vor scoate la capăt și că, în
cele din urmă, își va da seama că n-am făcut nimic din răutate.
— Oricum, a fost prea curând. Trebuie să te aduni înainte de a începe o
relație cu cineva.

VP - 145
 — Exact, zic eu și vorbesc serios. Trebuie să-mi amintesc ce trebuie să
fac în situația asta.
— Erai atât de convinsă că era Saskia.
— Nu mai răsuci cuțitul în rană. Știu.
— Ah, rahat.
Se duce brusc spre un client, unul pe care l-am mai văzut pe acolo, dar
al cărui nume nu-l cunosc.
— Te superi dacă-mi dai și mie să mă uit?
Practic îi smucește ziarul din mână înainte ca el să poată spune nu.
Văd cu coada ochiului prima pagină. O fotografie foarte nereușită de-a
Saskiei, părând nefericită și îndopându-se cu o prăjitură lângă un camion
de catering, acoperă cea mai mare parte din aceasta. Sunt distrasă preț
de o clipă de faptul că Josh e lângă ea, cu un pahar de carton în mână.
Titlul urlă: „SADSKIA18 SUPRADIMENSIONATĂ”.
— Dă-mi-l încoace.
Myra îmi întinde ziarul. Sunt promise mai multe amănunte pe pagina
șapte, așa că întorc repede foile.
Înăuntru e o altă fotografie granulată, de data aceasta făcută de jos, ca
să-i accentueze conturul schimbat al obrajilor. Și o alta arătându-i burta
un pic umflată care se ghicea sub tricou.
Sub poze, se dezbate dacă e sau nu gravidă sau dacă nu cumva a
mâncat un prânz mai sățios.
În mod bizar, de-a lungul anilor, am apărut și eu în tabloide, din
întâmplare. E inevitabil când soțul tău e star de televiziune. La începutul
serialului Farmer Giles, la brațul lui Robert sau altcumva, mai recent
învârtindu-mă în fundalul unei poze paparazzi, trăgându-mi tricoul în jos.
Desigur, nu apare niciun comentariu despre mine, în afară de „soția lui de
foarte mulți ani” sau „partenera lui de viață de foarte multă vreme”.
Chestii care insinuează că n-aș fi fost genul de femeie pe care l-ar fi ales
dacă ar fi fost celebru când m-a cunoscut. Urăsc chestia asta.
De această dată însă, cineva din echipa de producție care are un dinte
împotriva Saskiei sau care avea nevoie de bani a anunțat, în mod evident,
ziarele. Mă-ntreb dacă Saskia l-a văzut. Sunt sigură că oricine a făcut

18 Joc de cuvinte, traductibil prin Saskia cea tristă (N. tr.).

VP - 146
acest lucru s-a asigurat că-l vede. Cred c-o omoară chestia asta. Îi dau
ziarul înapoi.
— Mulțumesc.
— Asta e chiar nasoală, spune Myra când mă duc lângă ea, la casa de
marcat. Biata vacă. Deși „Sadskia” e destul de inspirat. Întotdeauna am
crezut c-ar trebui să mă angajez ca să scriu titluri pentru tabloide.
Mă simt distrusă. Acum câteva zile, aș fi sărbătorit. Aș fi savurat
supărarea Saskiei.
— E numai vina mea.
— Nu te tortura, nu are niciun sens.
*
Suntem într-un restaurant ieftin din Acton. Aproape de studio, dar nu
atât de aproape încât să fim văzuți de vreun actor sau de vreun membru
al echipei de producție ieșit în pauza de prânz. Se înclină să mă
îmbrățișeze, îngropându-și fața în părul meu, când ajung și eu întârziată,
după ce m-am rătăcit la metrou. Simt că-ncremenesc. Degajă o energie
neliniștită, nervoasă. Presupun că asta e din cauză că e îngrijorat în
privința celor ce am să-i spun atât de urgent, dar apoi scoate tabloidul din
geantă și îl așază pe masă cu o reverență.
— Ai văzut asta?
O altă alarmă mititică începe să-mi sune în cap.
— Da. E… ăăă… un pic cam dur.
— E devastată, zice el, într-un fel în care nu pare a fi un lucru rău.
Desigur. Cum de nu mi-am dat seama? După ce a făcut modificările pe
Wikipedia. Trebuie să fie evident.
— Tu ai…?
El dă din cap.
— Anonim, desigur.
Se lasă pe spate și mă privește în așteptarea unei laude.
— La naiba, Josh.
— Ce? E perfect. I-am zdrobit încrederea în sine. În plus, o va privi cu
alți ochi după asta.
Încerc să scot odată vorbele din gură. Discursul meu pregătit cu
atenție mi s-a șters din cap. Josh pune o mână peste mâna mea.

VP - 147
 — Întotdeauna am crezut că a te răzbuna e jalnic, că te face o
persoană la fel de rea ca aceea pe care o pedepsești. Nu știam cât de
cathartică e experiența. Că te face să te simți că poți controla situația.
E adevărat, pare mai fericit decât oricând. Îi strâng mâna în mâna mea.
— Trebuie să-ți spun ceva. Nu e de bine.
Pare atât de îngrijorat pentru mine, încât trebuie să mă uit în altă parte
sau o să-mi pierd hotărârea.
— Ce se-ntâmplă?
— Nu pot să-ți spun asta fără să sune nasol. Am dat-o-n bară. Am dat-
o-n bară rău de tot…
— Paula…?
Scutur din cap.
— Lasă-mă să-ți spun. Și vreau să știi că îmi pare foarte, foarte rău. A
fost, în mod clar, o greșeală enormă. O să… o să-ți spun, pur și simplu. Să
nu mă urăști.
Încă-l mai țin de mână și i-o masez ca pe o minge de stres. Mi-e rău.
Inspir adânc pentru a-mi calma stomacul.
— Nu cu Saskia are Robert aventura. Ci cu Samantha.
Pentru o clipă, pare empatic. Apoi își dă seama ce-nseamnă cuvintele
mele pentru el. Își retrage mâna.
— Glumești, nu-i așa?
Simt cum lacrimile îmi înțeapă ochii și clipesc ca să le alung.
— Nu. Nu glumesc. Am tras concluzia greșită. Îmi pare atât de rău,
Josh.
— M-ai convins că soția mea îmi e necredincioasă pentru că ai „tras
concluzia greșită”? Ce mama dracului?
Își pune coatele pe masă, își trece mâinile peste părul tuns scurt.
— Îmi pare atât de rău, spun din nou.
Nu știu ce altceva să spun.
— A fost o greșeală enormă. Am adunat doi cu doi și mi-a dat cinci.
Îi spun ce mi-a spus Saskia despre Samantha. Cum încerca doar să-mi
fie o prietenă de nădejde.
— O, Doamne! zice el și sunetul pe care-l scoate seamănă mai mult cu
un urlet.

VP - 148
 Din fericire, cafeneaua e pe jumătate goală. Josh ia ziarul și-l aruncă
spre mine.
— Asta. Asta e numai vina mea.
— Ar fi comentat oricum la un moment dat. Nu te învinovăți.
— Nu mă învinovățesc, spune el, pe un ton răutăcios, pe care nu i l-am
auzit niciodată. Te învinovățesc pe tine.
— Nu te-am pus eu să le spui povestea ziariștilor.
După ce spun asta îmi dau seama că mai bine tăceam.
— Nu, tu doar m-ai rugat să te ajut să le distrug viața, ei și lui Robert. M-
ai rugat să te ajut cu planul tău stupid ca să te simți tu mai bine.
Știu că e numai vina mea, dar tot simt nevoia să mă apăr.
— În fine, poate e un lucru bun pentru că, altfel, te-ai fi dus direct la
Saskia și ai fi luat-o la întrebări.
— Da, și atunci ea m-ar fi convins că vorbeai numai prostii și eu m-aș fi
simțit că un soț prost și gelos, dar s-ar fi terminat așa. Nu mi-aș fi pus
slujba în pericol și nici căsnicia – care s-a dovedit a fi fericită. Nu mi-aș fi
făcut soția să se simtă umilită și lipsită de încredere și bună de nimic.
— Nu știu ce să zic. Îmi pare rău. Mă simt ca o scorpie afurisită, dacă
asta ajută în vreun fel.
Se ridică-n picioare și smulge ziarul de pe masă.
— Nu ajută.

18.

Desigur, nu mai primesc nicio veste de la Josh și nici nu-ncerc să-l

contactez. Cu toate acestea, mă trezesc gândindu-mă la el și la Saskia
tot timpul, și mă bucur când primesc un mesaj de la ea, în care mă-
ntreabă dacă sunt OK. îmi ia câteva clipe să-mi reamintesc că ea crede
că încerc să mă refac după șocul veștii despre aventura lui Robert.
Sunt bine, mulțam. Tu ce faci, mai exact?
Nu-mi răspunde o vreme, probabil pentru că e nevoie de ea pe platou.
Apoi:
Înseamnă c-ai văzut ziarele.
Absolut de căcat, îi scriu eu. Nu pune la suflet.
VP - 149
 Prea târziu.
Mă-ntreabă dacă ne vedem sâmbătă, ca de obicei, iar eu accept cu
bucurie. Sunt disperată să aflu dacă s-a schimbat ceva după ce i-am dat
vestea-bombă lui Josh. Într-un fel, mă-ntreb dacă i-o fi povestit tot, ca să-i
explice de ce s-a purtat atât de rece cu ea, dar nu cred că Josh va vrea
vreodată ca ea să afle despre planurile lui de răzbunare. Nu-mi imaginez
că ea va ierta așa ceva cu ușurință.
Ca să-mi țin mintea ocupată până atunci, ies la alergat în fiecare zi. Nu
pot alerga foarte mult deocamdată, dar măresc distanța cu câte puțin de
fiecare dată. Când ajung acasă, sunt toată numai pungi de gheață și
comprese fierbinți și ibuprofen pentru articulațiile mele dureroase. Chas,
impresionat de angajamentul meu subit (îi enumăr realizările mele la
fiecare ședință de antrenament, ca un copil care încearcă să-și
impresioneze părinții cu ce-a făcut la școală), aduce iar cleștele și declară
că am mai scăzut cu 2,700 kilograme și 2 la sută grăsime. Surâd mândră,
ca eleva preferată a profului.
Saskia vrea să vorbim despre mine, când apare cu strălucirea ei de
după ora de Bikram. Stau la locul nostru obișnuit, iar chelnerița, cu care
sunt acum la per tu (Monika, învățătoare din Polonia, locuiește în
Wembley, traumatizată de perspectiva Brexitului, vorbește engleza de
două ori mai bine decât mine), mi-a adus deja un latte uriaș degresat, fără
măcar să mă mai întrebe. Când apare Saskia, mai vine cu un latte și cu
două meniuri. Nu sunt sigură că vreuna dintre noi are chef să mănânce.
— M-am gândit la tine tot timpul de când te-am văzut ultima oară. Am
presupus că nu i-ai spus nimic lui Robert pentru că el pare să se
comporte la fel la muncă. Cum te descurci? Ești distrusă? Cred că ești…
Așa face întotdeauna Saskia, întreabă ceva și apoi nu-ți lasă timp să
răspunzi. Chestia asta a început să mi se pară drăgălașă. Odihnitoare. Nu
trebuie să mă gândesc cum să formulez un răspuns, o pot lăsa să se
consume până rămâne fără idei. Dar nu cred că așa ceva se va-ntâmpla
prea curând.
— …încă nu-mi dau seama dacă am făcut bine sau nu că ți-am spus.
Dar nu puteam să mă uit la una dintre prietenele mele apropiate știind
ceva rău despre ea, ceva ce ea nu știa…

VP - 150
 Sunt mișcată că m-a numit una dintre cele mai apropiate prietene de-
ale sale. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că mă vede așa, eram sigură
că are un plan secret. Acum îmi dau seama că nu mi-a vorbit de fapt
niciodată despre prietenele ei. Am senzația că, din cauza succesului,
Saskia e foarte singură.
Îi curm suferința.
— Ai făcut bine. Categoric.
— Deci ai hotărât ce-o să faci?
Ridic din umeri.
— Deocamdată nimic.
Mă privește de parcă mi-aș fi pierdut mințile.
— O să-l lași să scape basma curată?
Deși am ajuns să-mi placă Saskia, n-o să-i spun planul meu de a-l
pedepsi pe Robert.
— Nu. Dar nici n-o să-l acuz direct. O să nege și atunci ce-ar mai fi de
făcut?
— Eu l-aș da pe ușă afară. De fapt, mai întâi i-aș tăia boașele, apoi l-aș
da pe ușă afară.
— Nu e ușor… e și Georgia la mijloc…
— Care e femeie în toată firea… mă-ntrerupe ea.
— Aproape, zic. Săptămâna asta e acasă și vreau să se bucure de
perioada asta. E probabil ultima vară în care nu va avea nicio
responsabilitate. Nu vreau să-și bată capul cu asta.
— Nu pricep cum de te poți stăpâni așa de bine, spune Saskia.
Nu-i spun că nu m-aș stăpâni atât de bine dacă n-aș fi decis deja că
am terminat-o cu Robert. Că nu-mi mai pasă.
— Nu e nicio grabă. Mi se pare mai logic să acționez după ce gândesc,
în orice caz. Cum e zicala aia? „Răzbunarea se servește mai bine rece”.
— Doar n-o să-l lași să scape nepedepsit. Meriți ceva mai bun.
N-ar mai crede asta dacă ar ști ce-am făcut. Cum am complotat. Îmi
suprim dorința de a-i mărturisi.
— Mulțumesc. Îți mulțumesc pentru sfat, apropo.
Saskia soarbe din latte.
— Îți amintești cât de palpitant era totul când erai de vârsta Georgiei?

VP - 151
 — Oarecum. Nu cred că atunci era la fel de stresant ca acum, totuși. Îți
imaginezi cum ar fi fost ca toate greșelile tale să fie expuse pe rețelele
sociale, ca să le vadă toată lumea?
— Haha! Toate prietenele tale postând poze care vor fi acolo pentru
totdeauna. Am avut aparat dentar, ochelari, acnee, tot ce vrei. Cel puțin
ziarele sunt hârtia pentru cornete de mâine, presupun. Cartofii prăjiți încă
se mai vând la cornet? Pare atât de neigienic.
Râd din tot sufletul. Saskia se va referi mereu la aspectul exterior al
lucrurilor. Nu se poate abține.
— Ziarele sunt toate online acum, nu-i așa? spune ea. Pozele acelea cu
Sadskia vor sta pe net pentru tot restul vieții mele.
Rămânem tăcute un moment. Apoi nici eu nu mă pot abține.
— Cum e Samantha?
Știu că n-ar trebui să-mi pese, dar cuvintele îmi ies pe gură înainte să-
mi reamintesc asta.
— Nu-ți mai irosi energia gândindu-te la ea.
— Adică, sigur e frumoasă…
Saskia pufnește.
— Are tinerețea de partea ei, asta-i tot. Va arată tot nasol când va
ajunge de vârsta noastră, o să vezi.
Brusc îmi aduc aminte de pagina de Wikipedia a Saskiei. Mă-ntreb
dacă Josh a schimbat-o la loc, dacă Saskia a văzut enormitatea.
— Mă-ndoiesc că el crede că va mai fi cu ea când ea va fi de vârsta
noastră. Sau dacă va fi, va fi atât de bătrân, încât i se va părea că
patruzeci e o vârstă superbă. Totuși, cum e ea ca persoană?
Nu c-aș vrea să mă amestec cu Samantha – am învățat din lecția cu
Saskia să stau la distanță – dar trebuie să aflu detalii. Și, oricum, orice
informație poate fi utilă. Poate că Robert s-a îndrăgostit de ea pentru
pasiunea ei față de croșetat și pot face și eu un curs-fulger.
Saskia se gândește. Îmi dau seama că n-o place pe Samantha, dar nu i-
ar sta în fire să fie afurisită sută la sută. Deși, ca să fim sinceri, replica
despre înfățișarea Samanthei care nu va rezista testului timpului a fost
cam la limită.
— E ambițioasă, spune ea. Și se crede invincibilă. Toate suntem așa la
vârsta aceea, presupun.

VP - 152
 — Eu așa eram, cu siguranță, zic.
Sunt gata să mă lansez într-o tiradă despre presiunea la care sunt
supuși tinerii de azi în drumul spre succes, când Monika, din fericire, mă
salvează de mine însămi, întrebându-ne dacă ne-am hotărât ce vrem să
mâncăm.
— Salată de ton Nicoise, cu sosul pe margine, spune Saskia, iar eu mă-
ntreb dacă nu cumva a uitat că trebuie să se îndoape cu calorii.
— Nu trebuia să-ți iei și niște cartofi prăjiți? spun eu după ce Monika
dispare.
Saskia îmi zâmbește larg.
— Josh spune că mă pot opri. A zis că schimbă povestea puțin pentru
că le e teamă că Melody va deveni un pic plictisitoare. Acum…
Se uită-n jur să vadă dacă trage cineva cu urechea, așa cum lumea
face deseori când sunt în oraș undeva cu ea sau cu Robert.
— …Desigur, e top secret. Nici măcar lui Robert să nu-i spui ceva,
pentru că nu știu dacă i-au spus deocamdată.
— Sigur că nu.
Sunt curioasă să aud ce scamatorie a făcut Josh.
— Ei bine, Melody e supărată pentru că nu-i poate da lui Hargreaves
copiii pe care el și-i dorește atât de mult bla bla și toată lumea crede că
se-ngrașă pentru că e deprimată, dar…
Face o pauză mare și dramatică, iar eu aud zgomotul tobelor în capul
meu.
— … apoi se dovedește că e însărcinată. Medicii au încurcat borcanele.
Deci pot să port una dintre burțile false. Nu trebuie să mă mai îngraș!
— Oau. Nu i-au spus categoric la finalul ultimei serii că nu poate avea
copii?
Saskia dă din mână cu lejeritate.
— Detalii.
— Atunci mă bucur pentru tine. Să se-nvețe minte ziarele.
— Exact, râde ea. Haha! Știu că sunt superficială, dar încearcă tu să-ți
arăți bărbia dublă în serial, ca să aibă toată lumea de ce să râdă.
— Povestea vieții mele, spun eu, zâmbind.
— Termină. Arăți superb. Mereu ai fost așa.
— Mulțumesc. Drăguț din partea ta că spui asta.

VP - 153
 Ea se sprijină pe coate și se înclină înainte.
— Deci, spune-mi cum o să-l pui la punct pe Robert.
*
Saskia și Josh, după cât se pare, au scos-o la capăt nevătămați. Nu
sunt sigură de asta, evident, dar așa par a sta lucrurile. Mă bucur. E puțin
spus. Sunt încântată, ușurată și un pic tristă în același timp. Mă trezesc
gândindu-mă la momentul când Josh m-a sărutat și, deși sentimentul
dominant e vinovăția, încă simt un impuls de plăcere când îmi amintesc
acea fantezie. Și apoi apare senzația de regret că povestea aceea nu va
merge niciodată mai departe. Nu doar asta, dar nici măcar nu mai putem
fi prieteni.
Dar Saskia, îmi spun, e cea care contează. Aproape i-am distrus viața.
În mod deliberat. Nici nu mă pot gândi la asta. Deși habar n-are, trebuie
să fac totul ca să repar lucrurile, să mă asigur că e fericită.
Trebuie să fiu o prietenă bună.

VP - 154
 PARTEA A DOUA

19.

Saskia

Aprinde un chibrit. Dă foc fitilului. Fă un pas înapoi.

Deși, ca să fim sinceri, sunt un pic dezamăgită că nu va da buzna și nu-
l va confrunta imediat. Asta mă așteptam să se-ntâmple. Asta speram.
Cine-și imagina că va fi atât de calculată? Nu credeam că are forța asta în
ea.
Asta-i faza cu Paula. Are secrete adânci. Când am întâlnit-o prima oară
era un pic pasivă, un pic alunecoasă. Mi s-a părut genul de femeie care ar
aștepta răbdătoare cât soțul ei fute-n stânga și-n dreapta și apoi ar
redeveni un preșuleț la picioarele lui, când el decide să se-ntoarcă acasă.
Doar că, desigur, Robbie nu mai trebuia să se-ntoarcă acasă. Trebuia
să se mute cu mine după ce scăpăm de povară. Și prin „povară” înțeleg
Georgia, și prin „scăpăm” înțeleg că va pleca de-acasă și se va duce la
colegiu sau unde s-o duce ea. Știți ce vreau să spun. Nu m-am priceput
niciodată la metafore. Sau asta e o comparație? În orice caz, ați priceput
ideea. După ce Georgia urma să plece din cuib, neatinsă de drama
părinților, Robert plănuia s-o părăsească pe Paula, eu plănuiam să-l
părăsesc pe Josh și urma să ne facem un cămin împreună.
Acesta era planul.
Asta până când el mi-a spus că totul s-a terminat, acum câteva
săptămâni. Uite-așa. Din senin. Chiar înainte de idioata aia de „vacanță la
domiciliu”, cum insista Paula să-i spună. În ziua dinaintea acesteia, de
fapt. Eram la mine acasă. Lui Robbie i se părea întotdeauna palpitant să
fie în patul lui Josh. Îl urăște pe Josh. Eu, în ciuda tuturor lucrurilor, nu-l
urăsc. Joshie este un om decent până la os. E bun, e dulce, mă iubește.
Arată bine, aici nu e nicio îndoială. Are succes, în felul lui. Doar că nu e

VP - 155
foarte… incitant. Îmi oferă siguranță. Și, la un anumit moment din viața
mea, am crezut că voiam ceva sigur. Acum mi-am schimbat părerea.
Cum spuneam, Robbie și cu mine zăceam în pat în miezul zilei.
Recunosc că eram un pic neliniștită. Toată pălăvrăgeala aia a Paulei
despre cât de atent era Robbie în ultima vreme. Toate indiciile că el nu-și
putea lua mâinile de pe ea. Mă făceau să-mi vină să vomit, dar nu mă
puteam opri s-o întreb despre aceste detalii. Trebuia să aflu ce era mai
rău.
Asta m-a făcut să mă împrietenesc cu ea de la bun început, ca să fiu
cinstită. Chiar nu mă pasiona deloc să mă tot întâlnesc cu o femeie
ciudată cu care vorbisem doar pentru că vărsase șampanie pe mine. Doar
că mi-am dat seama că era o ocazie rară de a căpăta detalii din viața lui
Robbie. Niciodată n-a fost prea generos cu dezvăluirea secretelor
personale.
Ca să revin la acel moment – eram întinși în pat. După sex, asta așa,
ca să vă dați seama de situație. Observați că a mai tras o ultimă salvă de
tun înainte de a mă părăsi, apropo, haha! Îl întrebam ceva, nu mai țin
minte ce anume. Dar știu că avea de-a face cu el și cu Paula – ceva
stupid și umilitor ce ar fi trebuit să păstrez pentru mine, gen când s-a
culcat ultima oară cu ea și cine a inițiat toată faza – când, brusc, el s-a
ridicat în capul oaselor. M-a privit fix și am știut că e ceva în neregulă.
— Sas, nu mai putem face asta.
La început, chiar nu știam la ce anume se referă. La întâlnirile de la
mine de-acasă? La trasul pe la spate? La bomboanele Ferrero Rocher?
(Am uitat să menționez că în acel moment mâneam Ferrero Rocher.
Încerca să mă ajute cu îngrășatul, deși știam că detestă ideea aceasta.)
Cred că l-am întrebat „La ce te referi?”
— La asta. La noi.
Apoi mi-am dat seama. Trebuie să ai piele de rinocer ca să nu pricepi
ce încerca să spună. Am simțit un val de adrenalină, dar am știut că
trebuie să-mi păstrez calmul. Robbie urăște isteria sub orice formă.
— Ce te face să spui asta?
— Nu pot suporta faptul că n-ai încredere în mine.
Mărturisesc. De când mi-a povestit Paula despre nou-descoperita lui
pasiune, am început să ezit un pic. Și chiar dacă nu puteam să-i spun pe

VP - 156
ce se bazează suspiciunile mele, începusem să-l bat la cap cu nevastă-sa
și de ce n-a părăsit-o încă și, mai ales, de ce fusese de acord să petreacă
două săptămâni exclusiv cu ea, când eram amândoi liberi și ne-am fi
putut vedea în fiecare zi. Chiar începusem să caut un apartament pe care
să-l închiriem împreună la momentul potrivit. Doar până când am fi putut
divorța și cumpăra o casă.
— Nu înseamnă că n-am încredere în tine. Sigur că am. Am avut un
moment, nimic mai mult.
N-am putut dezvălui ce voiam, respectiv că știam de la sursă că el și
Paula și-o trăgeau din nou până leșinau.
Când te vezi cu cineva care are o soție – sau un soț, presupun –
trebuie să accepți că uneori face sex cu partenerul. E o realitate și cine
spune că nu e așa minte. Dar e o diferență între „fac asta pentru că
trebuie” și „fac asta pentru că-mi place la nebunie să i-o trag”. Iar Robbie
mi-a dat întotdeauna de înțeles că la ei e cea dintâi variantă.
În paranteză fie spus – Josh și cu mine încă facem dragoste într-un fel
plăcut, dar oarecum plictisitor, cam o dată pe săptămână. Probabil că nu
e rău deloc atunci când ești căsătorit de opt ani, dar nu mi-ar lipsi deloc
dacă nu s-ar mai întâmpla de mâine.
— M-ai tot bătut la cap cu asta. De parcă după tot ce-am trăit împreună
crezi c-aș alege-o pe ea în detrimentul tău.
Nu m-am mai putut abține.
— Mă rog, îți petreci astea două săptămâni tâmpite cu ea.
Muream să adaug: „Mi-a spus că a fost ideea ta, mi-a spus că erai
disperat să petreci timp cu ea, doar voi doi”, dar nu puteam face asta, așa
că trebuia să mă calmez, ca să nu par isterică și paranoică.
— Pentru numele lui Dumnezeu. La asta mă refer. Ți-am spus și ți-am
repetat că nu am cum să scap de ea. Sunt doar două săptămâni
nenorocite.
— Nu e doar asta, am zis, dar n-am putut explica de ce nu pot spune
mai multe.
— Atunci ce e? De ce anume mă acuzi, mai exact?
Îmi dădeam seama că se enervează. Simțeam să-mi vine să plâng și
am încercat să alung lacrimile, pentru că știam că n-or să mă ajute.
— Nimic. Nu te acuz de nimic. Las-o baltă.

VP - 157
 — Nu ai voie să tot comentezi și apoi să spui „Las-o baltă, uită c-am
spus asta”, a zis el și avea dreptate.
Trebuie să recunosc că în ultima vreme făceam asta la greu.
— Bine, atunci, am zis, încercând să par cât se poate de rațională. Mi-
am făcut griji c-o s-o alegi pe ea și nu pe mine. Sunt proastă, știu. N-o să
mai deschid niciodată subiectul, îți promit. Mai dă-mi o șansă.
Doamne, nimănui nu-i plac cerșetorii.
— Cred că ne-ar prinde bine o pauză, a zis el, dându-se jos din pat și
adunându-și hainele. Nu spun despărțire, dar hai s-o lăsăm mai ușor o
perioadă.
Și atunci nu știu ce mi-a venit. Am văzut roșu în fața ochilor. Mereu am
fost un pic monstrul acela cu ochi verzi care e gelozia. Deși am ochi
albaștri, haha! Înainte să-mi dau seama ce fac, am spus:
— Ai pe altcineva, nu-i așa?
Atunci și-a tras tricoul peste cap, aproape rupându-i mâneca.
— Nici măcar n-o să mă umilesc răspunzându-ți la asta. Acum plec,
da? Hai să profităm de astea două săptămâni ca să ne gândim la diverse
lucruri. Să nu mă suni, OK? Pe bune, Sas, vorbesc serios. Să nu mă suni.
Un suspin zgomotos mi-a scăpat fără să-l pot opri. Robbie și cu mine
aproape că nu ne sunăm niciodată. A fost o hotărâre pe care am luat-o
mai demult. Nu ne sunăm, nu ne dăm mesaje. Ne vedem aproape în
fiecare zi la muncă, deci logica a fost că sunatul e doar pentru urgențe. S-
a înfuriat cumplit când am încălcat regulile și i-am trimis un mesaj atunci,
după ce am răspuns la telefonul lui și era Paula.
M-am panicat și voiam să-l opresc din sunat, ca să nu-l audă vreun
mesager. M-am gândit c-o să intre cineva și o să răspundă la el ca să fie
de ajutor. Eu eram goală pe canapeaua lui, deci m-aș cam fi dat de gol. El
era la duș. Stupid de riscant, știu. Pur și simplu, ne-a luat valul. De obicei
suntem mult mai discreți. Amândoi am învățat o lecție importantă din
asta, vă asigur.
Am mințit totuși când i-am spus că nu m-am uitat cine sună. Sigur că
m-am uitat. Știam exact cine e la telefon când am spus bună. Voiam doar
să-i aud vocea, asta-i tot. N-aveam cum să mă dau de gol în ruptul
capului, sunt o actriță mult prea bună ca să fac așa ceva.

VP - 158
 Când i-am trimis mesajul băusem un pahar mare de vin și eram plină
de adrenalină gândindu-mă la ce s-ar fi putut întâmpla. Presupun că
voiam doar să retrăiesc momentul cu el. Un pic de distracție. Știam că n-
ar fi trebuit s-o fac din momentul în care am apăsat TRIMITE, iar
răspunsul lui tăios mi-a confirmat asta. Deci, gata cu mesajele. Am
scăpat cu fața curată după faza aia și am căzut de acord că nu trebuie s-
o repetăm.
— Promite-mi, spune el acum. Nu vreau să-mi pierd vremea păzindu-mi
telefonul de teamă să nu faci tu vreo tâmpenie.
— N-o să fac, Doamne Dumnezeule!
— Vorbim peste două săptămâni, OK? Te sun de la clubul de golf, când
voi fi sigur că Josh e la serviciu.
— Spune-mi doar că nu s-a terminat, am zis eu.
Știu, știu. Demnă de milă.
S-a înclinat și m-a sărutat pe frunte. Mi-am ridicat fața astfel ca buzele
să ni se întâlnească și am știut, din felul în care el a acceptat acest sărut,
că mai există speranță.
— Două săptămâni. Apoi stăm de vorbă.

20.

Acele două săptămâni au fost agonie pură. Nu numai că n-am putut

vorbi cu Robbie, dar nici măcar nu m-am văzut cu Paula ca s-o interoghez
despre ce se petrece. Am încercat însă să-i trimit mesaje de câteva ori.
Chestii generice care să nu-l facă să suspecteze nimic și să intre în
panică la vederea lor, chiar dacă s-ar fi întrebat de ce-i scriu ei mesaje –
„Te distrezi?” și „Ce mai faci?” Ea a răspuns „Minunat” la prima și
„Excepțional” la a doua, ceea ce mi-a alimentat paranoia, fără să-mi spună
însă ceva concret.
Deci trebuia să aștept să se termine. Speram că lui Robbie îi va fi dor
de mine. Poate că el și Paula se-nțelegeau mai bine, dar nu era suficient.
Nu se putea compara cu ce aveam noi, el și cu mine.
O să fiu sinceră, kilogramele pe care trebuia să le pun nu mai erau o
problemă în acest moment. Înțelegeam de ce se vorbește despre
VP - 159
mâncatul la nervi. Josh îmi tot spunea cât de bine mă descurc. Cred că
într-o altă viață a fost feeder19. Părea că se distrează de minune văzând
cum mă îndop și, de câte ori mă urcam pe cântar și aveam un kilogram în
plus, zâmbea ca un părinte mândru că odrasla lui un pic retardată a primit
premiul pentru prezență sau pentru că se joacă frumos cu ceilalți copii.
N-o să vă ascund că mă călca pe nervi.
Și am încercat să-l sun pe Robbie, deși-mi ceruse să n-o fac – de pe
mobilul coafezei mele, de la un telefon public (aveți idee cât de greu e de
găsit un telefon public zilele astea, mai ales unul care să fie conectat la
rețea și să nu fie folosit drept cafenea sau bibliotecă gratuită
comunitară?), o dată chiar de la sală, sub pretextul că mi-am pierdut
telefonul și că era o urgență. Nu mi-a răspuns niciodată. Cred că s-a
hotărât să nu răspundă la niciun apel de pe număr necunoscut, pentru că
aș fi putut fi eu.
În orice caz, ca să scurtez povestea, n-am așteptat să mă sune el după
cele două săptămâni. L-am sunat în prima zi când am putut, când știam
că Paula se va-ntoarce la serviciu. Am reușit să-l conving să se vadă cu
mine – n-a vrut să vină acasă, așa că mi-am dat seama că nu e de bine.
Ne-am întâlnit în Richmond Park, într-un loc pe care-l consideram al
nostru, unde e mereu liniște și unde poți sta cu orele fără să vezi altă
ființă omenească. Burnița, așa că nu eram decât noi acolo. Imediat după
ce a ajuns, mi-a spus că nu s-a gândit la nimic altceva în ultimele două
săptămâni și că era sigur că tot ce făcea era spre binele tuturor. Ne
urmam fiecare drumul lui. Fără așteptări. Fără ezitări.
Am implorat, l-am rugat, am plâns. N-a fost deloc frumos, asta vă pot
spune. Și, cum v-am mai spus deja, Robbie detestă plânsul. Deci asta nu
m-a ajutat deloc. Urăște drama de orice fel, ceea ce e ironic, dacă vă
gândiți bine. M-am simțit neputincioasă, nu știam ce să fac. Singurul
lucru la care mă puteam gândi e că se hotărâse s-o ia de la capăt cu
Paula și să repare lucrurile. De ce, habar n-aveam. N-avusese de spus
niciun cuvânt frumos despre ea de când îl cunoscusem.

19 Feeder – om care obține satisfacții sexuale din atracția către oameni grași sau obezi. Pentru a-
i menține în această formă, uneori practică hrănirea, forțată sau nu (N. tr.).
VP - 160
 De fapt, asta nu-i adevărat. El n-o vorbește de rău. Dar nici ca și cum ar
fi fost iubirea vieții lui, nici măcar înainte să fim împreună. „Indiferent”
este cuvântul pe care l-aș folosi. Ca mine cu Josh.
Nu e ca și cum i-ai urî. Sau nu ți-ar plăcea de ei. Pur și simplu, îți
dorești să nu te fi căsătorit cu ei pentru că preferi să fii cu altcineva.
La un moment dat – și nu sunt mândră de asta – chiar am spus:
— E pentru că m-am îngrășat?
Lui Robbie i-a plăcut întotdeauna corpul meu. Am știut mereu că, în
laudele față de silueta mea zveltă și subțire, se ascundea o critică la
adresa delăsării Paulei.
— Nu fi caraghioasă, a spus el. Nici măcar eu nu sunt atât de
superficial.
Dar ceva se schimbase, în mod evident. Nu era Paula, mi-a zis el. Deși
se înțelegeau mai bine, nu era vorba despre ei. Căsnicia lor era moartă și
îngropată. Era vorba despre el.
Nimic din ce i-am spus nu l-a convins. Se terminase. M-a rugat să-i
respect decizia, să nu-i fac viața grea la muncă. Sau acasă. A trebuit să
fiu de acord – ce altceva puteam să fac? Desigur, el nu avea idee că sunt
prietenă cu nevastă-sa. C-o să aud toată povestea ultimelor două
săptămâni dintr-o altă perspectivă. C-o să aflu că mă minte.
Și atunci m-am hotărât că n-o să las să se întâmple așa ceva. Nu
puteam să-l las să se întoarcă la căsnicia lui ca și cum eu n-aș fi existat.
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Și apoi, când am văzut-o pe Paula cu nasul pe sus și strălucitoare
pentru că-l recâștigase, chiar fără să știe că participase la o întrecere, mi-
am dat seama. Dacă eu nu-l puteam avea, atunci nici ea nu putea.
Fața ei când i-am spus despre el și Samantha – inspirată, nu credeți?
Având în vedere scenariul pe care trebuia să-l urmez, avea să petreacă
ore întregi cu ea pe platou. Ce soție nu s-ar simți amenințată?
Iar ea m-a crezut. Are încredere în mine. Suntem „prietene”.
Și deși acum ea își ia un răgaz, știu că totul s-a terminat între ei. Mă
pot asigura că așa vor sta lucrurile. În cele din urmă îi va spune să-și facă
bagajele și să dispară. După ce va pleca Georgia de-acasă. Doamne, ce e
cu ăștia doi și fiica lor cea prețioasă? Ai crede că nu e în stare să se
hrănească și să se îmbrace singură, atât de mult o pupă amândoi în fund.

VP - 161
Numai despre asta am auzit în ultimii doi ani – de atâta vreme mă văd cu
Robbie pe ascuns. Doi ani – cum nimic nu trebuie s-o supere pe micuța
Georgia până când pleacă la facultate și are viața ei, bla, bla, bla. De
parcă o distanță de câteva mii de kilometri o s-o protejeze când dezastrul
se va întâmpla.
Și, când ea va pleca de acasă, el unde se va duce? Îl cunosc pe Robbie.
N-o să-și părăsească niciodată căminul fără să aibă altă casă în care să
se instaleze. E unul dintre acei oameni care n-ar putea trăi singuri în
ruptul capului. Și, între timp, o să-l anunț și eu pe Josh că s-a terminat
(sunt puțin îngrijorată că s-ar putea să mă concedieze sau ceva de genul
ăsta, dar sper să creadă că am un fel de criză a vârstei mijlocii și că n-o
să mă combin cu altcineva și astfel să nu fie răzbunător. Oricum, nu e
genul lui. Cum spuneam, e un bărbat extrem de decent. Plictisitor. Haha!),
o să mă mut într-un mic apartament, într-o zonă drăguță (să nu uit: lui
Robbie îi place la nebunie Maida Vale) și o să aștept.
E planul perfect.

21.

Paula

Tocmai am alergat cinci kilometri. Nici măcar nu glumesc. Fără să mă

opresc deloc, cu excepția trecerilor de pietoni, ici-colo. OK, poate că mi-
am schimbat puțin traseul ca să aibă mai multe treceri de pietoni. Și
poate că m-am oprit la fiecare dintre ele, chiar dacă nu treceau mașini,
uitându-mă-n stânga și-n dreapta ca să mă asigur și ca să-mi recapăt
suflul, dar am reușit. E o bornă. Îi trimit lui Chas un mesaj ca să-l anunț. În
mod clar, nu e cu niciun client, pentru că primesc imediat un răspuns
caracteristic lui Chas.
„Minunat!”
Myra, pe de altă parte, îmi scrie: „Ciudato!”, urmat de „Trădătoareo”,
urmat de „LOL”.
Faptul că știu că Robert are o relație cu Samantha, nu cu Saskia,
înseamnă că sunt mai bine și mai prost informată în același timp. Știu, de
VP - 162
exemplu, că nu sunt împreună de mai mult de doi ani, pentru că atunci a
intrat ea în serial. Dar nu știu nimic despre viața ei particulară sau dacă
înșală pe cineva. Nu mă pot insinua în viața ei așa cum am făcut cu
Saskia, în mare parte pentru că nu știu cum, dar și pentru că nu cred că
pot s-o fac din nou. Nu am energia necesară.
Am încercat să-mi amintesc dacă ea era sau nu la petrecerea lui Josh,
dar nu eram atentă la ea, deci, dacă a fost, am uitat. Din câte-mi aduc
aminte, n-am întâlnit-o niciodată. Spre deosebire de Saskia, Robert n-a
bârfit-o niciodată. De fapt, n-a vorbit despre ea deloc. Întotdeauna am
avut impresia că actorii mai tineri din serial sunt în gașcă, petrecându-și
împreună serile, ca și cum haita le-ar fi sporit puterile.
Desigur, am mai căutat pe Google detalii despre ea și am citit câteva
scurte interviuri. Fiind personaj secundar, ea nu umple paginile ziarelor
așa cum o face Saskia. Iată ce am aflat, printre altele: a mers la școala de
teatru din Londra de la treisprezece ani, e fata lui tata (asta înseamnă că
are complex patern? Nu știu), are un cățel care pare că nu poate merge,
pentru că în toate pozele stă într-o geantă, adoră chipsurile cu brânză și
ceapă. Detalii de-a dreptul fascinante.
I-am găsit pagina de Twitter. Poze cu cățelul. Poze Samantha și
cățelul. Selfie-uri cu buzele țuguiate și bosumflate și cu un decolteu mai
mult decât generos. Pare să li se adreseze oamenilor cu „iubire”. Am
simțit cum mă apucă toate prejudecățile și am decis să nu mai caut
nimic. Dacă mă transform într-o cotoroanță nu va fi de ajutor pentru
nimeni, cu atât mai puțin pentru mine.
Hotărăsc că trebuie să abordez situația dintr-un unghi diferit. Ce
primește de la ea și nu poate primi de la mine? Da, da, știu. În afară de
asta. Trebuie să mă pun la curent cu One Direction sau Geordie Shore20?
Despre ce vorbește cu ea? Ce fac când nu sunt în pat? Trebuie să aibă și
altceva în comun.
— Crezi că are vagin de designer? spune Myra săritoare când îi cer o
mână de ajutor. Se pare că ăsta e ultimul răcnet acum.
Nu mă-nvrednicesc să-i dau vreun răspuns.
*

20 Serial britanic pentru adolescenți, difuzat de MTV (N. tr.).

VP - 163
 Georgia e acasă de câteva zile, bronzată tuci și plină de povestioare
care-mi fac părul măciucă. Întotdeauna e mai simplu pentru Robert și
pentru mine să comunicăm când fiica noastră e prin preajmă, dar cred că
mă ajută să nu-mi mai pese ce face el când nu e lângă mine. În cele din
urmă, i-am spus despre Chas și, în loc să fie indiferent sau să-și bată joc
de mine, mi-a zis că i se pare grozav și că, evident, chestia asta
funcționează, pentru că nu m-a văzut niciodată atât de sănătoasă și în
formă.
Preț de o clipă înspăimântătoare, am crezut c-o să-mi propună să vină
cu mine la sală, dar până la final n-a sugerat decât să alergăm mai des
împreună, ceea ce am și început să facem. E-n regulă. Mă face să trag și
mai tare. Și cât timp alergăm cot la cot gâfâind, nu trebuie să vorbim sau
să-i demonstrez cât sunt de înțeleaptă. Tot ce trebuie să fac e să respir.
Ah, 82 de kile pe muchie. În caz că vă întrebați. Robert, în schimb, a
pus câteva kilograme. Mă-ntreb de ce.

22.

Saskia îmi spune că faza cu Robert și Samantha provoacă o atmosferă

nasoală în platou. Ceea ce, desigur, înseamnă că toată lumea știe despre
ei. Încerc să alung senzația de umilință.
— Deci acum nici măcar nu mai încearcă să se ascundă?
— O, ba nu, se ascund, spune ea.
Stăm în cafeneaua de la parterul clădirii Fortnum and Mason, iar ploaia
bate în ferestre. Ea își mai toarnă niște ceai, cochetează cu zahărul, apoi
decide să nu-și pună.
— Dar asta înseamnă că e o tensiune aiurea. Au filmat scenele cu
primul lor sărut săptămâna asta, știai?
Scutur din cap.
— În orice caz, una dintre fetele de la machiaj mi-a zis că a fost ciudat.
Un pic cam intens. De obicei, oamenii glumesc când filmează astfel de
scene. Nu că ea ar fi spus că se-ntâmplă ceva, era doar o observație. Nu
vreau să-ți faci griji că știe toată lumea.
— Nu-mi fac.
VP - 164
 — Adică, nu știu de ce, cred că se văd de ceva vreme, deci nu e ca și
cum nu s-ar putea controla sau ceva de genul ăsta…
— Tu de cât timp ai aflat?
Îmi dau seama că n-am întrebat niciodată asta. Ea se gândește o clipă.
— Acum vreo șase luni. Desigur, nu știu când a început, dar aș spune
că nu cu mult înainte. Nu și-ar fi asumat un astfel de risc.
Deci nu de atât de mult timp pe cât credeam. Mă gândesc la ce se
întâmpla acum șase luni. A existat vreo schimbare majoră în
comportamentul lui Robert? Nimic de care să-mi amintesc. Eram deja
distanți la acel moment.
— Poate că era doar faptul că trebuiau s-o facă în fața celorlalți.
Probabil supracompensau sau cam așa ceva. Nu cred că bârfește lumea
despre ei cum sau ceva de genul ăsta… spune ea.
Mi-ar fi plăcut să mai pot discuta cu Josh. Cineva care știa exact ce se-
ntâmplă, care mi-ar fi oferit adevărul adevărat, știind că nu trebuie să facă
eforturi să nu-mi rănească sentimentele.
— Ce mai face Josh? zic eu, parțial ca să schimb subiectul, parțial ca
să-mi satisfac curiozitatea.
Încă-mi amintesc de sărutul nostru din parc – cel de-al doilea, pe care
am dorit să-l primesc ca să păstrez amintirea – și simt un val de căldură
și amețeală o clipă, până când realitatea mă lovește.
— E bine, spune ea. Cred că e ușurat că nu mai trebuie să mă îndoape,
haha!
— Trebuie să-i fie greu. Să știe lucrurile care se petrec în culisele
serialului și să nu le poată discuta cu tine.
Asta-i pedeapsa mea, să mă asigur că Saskia crede numai lucruri bune
despre Josh. Să mă asigur că le e bine împreună.
— Trebuie să-și facă treaba, înțeleg asta, spune ea, ridicând din umeri.
Vina în privința lucrurilor pe care i le-am făcut Saskiei încă mă roade.
Nu-i pot mărturisi așa ceva niciodată. Nu atât faza cu Josh, care n-a fost,
la urma urmelor, decât un sărut, deși pentru mine înseamnă mult mai
mult – și cred că și pentru el. Ci pentru că l-am făcut să simtă altceva
pentru ea, chiar și pentru scurt timp.
Vreau să-i ofer ceva care să cimenteze prietenia noastră. Vreau s-o fac
să înțeleagă c-o prețuiesc. Și, ca să fiu sinceră, am și un interes personal.

VP - 165
Dacă nu-i pot împărtăși gândurile mele lui Josh, măcar le pot împărtăși cu
ea, ca să-i obțin perspectiva asupra lucrurilor. Cunoaște toate părțile
implicate. Poate mă va ajuta să dinamitez relația lui Robert cu Samantha.
Îmi fac puțin griji că mă va crede revanșardă și nesuferită, că-și va
schimba părerea despre mine, dar cred că va fi impresionată. A fost atât
de derutată, n-a înțeles de ce nu-l confrunt pe Robert, de ce nu-l dau afară
și de ce nu-mi fac propria viață. Dacă mă gândesc mai bine, mă hotărăsc
că merită să-i povestesc tot.
Desigur, vor exista omisiuni flagrante în mărturisirea mea. Nu-i pot
dezvălui niciodată că toată povestea a început pentru că am crezut că
Robert mă-nșală chiar cu ea.
— Pot să-ți spun ceva? întreb eu când ne vine comanda (file de biban
de mare pentru mine, pește prăjit pentru ea).
— Sigur, zice ea, intrigată. Orice, știi bine asta.

23.

Saskia

Deci micuța Paula are un plan. V-am spus eu că are profunzimi

nebănuite. Nu e bine, totuși. În niciun caz pentru mine.
Speram ca povestea mea despre el și Samantha o vor face:
a) să-l dea afară din casă sau
b) atât de paranoică și de suspicioasă, încât va pleca el, din proprie
inițiativă.
Căci știm cu toții cât de mult apreciază el aceste trăsături, corect?
Nu mi-am imaginat însă niciodată că va dori să-l recâștige.
Dar să vedem cât va dura pasiunea lui reaprinsă când ea îl va tot
întreba unde se duce și la ce oră se va întoarce. Chiar dacă ea se va ține
de promisiune și nu-l va confrunta, nu se va putea preface non-stop că se
iubesc la nebunie. Imaginați-vă justificata lui indignare când va crede că
ea îl acuză de ceva, când de fapt, pentru prima oară în câțiva ani, stă și el
cuminte! Mi-ar plăcea să fiu o muscă pe perete.

VP - 166
 Vestea bună – pentru mine – e că totul s-a terminat între Robert și
Paula, din punctul ei de vedere. La final de joc ea îl va părăsi.
Vestea rea e că, până atunci, ea speră că el se va îndrăgosti din nou de
ea cu înflăcărare. Și, dacă el face asta, cu mine cum rămâne?
Vrea s-o ajut să-l despartă de Samantha, lucru genial, pentru că eu am
inventat relația asta de la bun început. O pot ajuta cu siguranță, haha!
Între mine și Robbie lucrurile sunt foarte tensionate. Evident, avem
grijă să nu se prindă nimeni – deși majoritatea angajaților cred că nu ne
suportăm reciproc oricum, deci un strop de animozitate nu cred că ne-ar
da de gol – dar e un chin. Nu pot accepta că s-a terminat atât de ușor.
Doar pentru că m-am îndoit de el.
De la Paula nu pot căpăta niciun strop de înțelegere. Din fericire, a
încetat să mă mai bată la cap cu sexul fantastic pe care-l fac ei doi.
Presupun că i-am servit povestea cu Samantha acum pentru că l-a
îndepărtat. Îmi place să mi-l închipui derutat, crezând că totul mergea
bine acasă, când deodată ea i-a întors spatele din nou. Întrebându-se
dacă nu cumva a greșit când mi-a dat papucii.
*
N-o să vă mint, e greu să îmbătrânești. Am doar treizeci și opt de ani
(OK, patruzeci și trei când nu mă aude nimeni, deși practic am uitat și eu),
dar pentru o femeie într-o televiziune înseamnă că ești preistorie. Nu că n-
ar fi roluri. Sunt destule. E mai bine decât odinioară. Dar majoritatea sunt
de mamă șleampătă, mătușă morocănoasă, profesoară plicticoasă.
Nimic suculent. Și, Doamne ferește, niciunul în care să fii atracția
principală. Mi-e dor de asta. Mi-e dor să fiu în centrul atenției.
Puteți să-mi spuneți că sunt superficială („Ești superficială, Saskia!”),
dar ăsta e adevărul. Știu că nu sunt cea mai bună actriță din lume. Știu că
am primit mereu roluri pentru că arăt bine. Nu m-a deranjat niciodată. Nu
voiam să devin Judi Dench, n-am încercat să câștig premiul Oscar. Am
încercat să mă bucur un pic de faimă și avere. Asta e o crimă?
Știu că mi-am asumat un risc încurcându-mă cu Robbie, deși Josh
lucrează la același serial. Uneori mă-ntreb dacă nu cumva unul a fost
reacția directă la celălalt. L-am propus pe Joshie pentru slujbă, el a primit-
o, după care eu m-am simțit prinsă într-o cușcă. De parcă n-aș mai fi avut
nimic care să fie doar al meu. Și o parte din mine s-a întrebat mereu dacă

VP - 167
Robbie vede chestia asta ca pe un soi de concurență. Nu l-a plăcut pe
Josh, a avut grijă să arate asta. Deci poate că a crezut că dacă mă
seduce pe mine se răzbună pe el. Cel puțin la început. Îmi place să cred
că apoi s-a îndrăgostit de mine. Că dacă a sugerat să ne clădim un cămin
împreună (pentru c-a fost ideea lui, să ne înțelegem; eu nu i-am cerut să-și
părăsească soția) însemna că vrea să-și petreacă restul vieții cu mine.
Am mizat pe faptul că atunci când totul se va duce de râpă eu voi fi
mai indispensabilă serialului decât Josh. Sunt unul dintre personajele
principale, am câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol
secundar, votată de public, după cel de-al doilea sezon. Cum poate
concura cu mine un băiat din staff? Nu m-am gândit niciodată că poziția
mea va fi amenințată.
Acum mă-ntreb dacă nu cumva am avut un noroc porcesc. În ierarhia
personajelor din Fermierul Giles, Hargreaves vine clar pe locul al doilea,
după fermier. Eu sunt probabil a patra ca importanță, după nevasta lui
Giles. Iar Marilyn urcă încet, îi simt răsuflarea în ceafă. Povestea asta cu
Robbie o s-o împingă de la spate serios. Am început să mă-ntreb dacă nu
cumva pot deveni vulnerabilă în cazul în care Robbie se va decide brusc
că nu mă mai vrea prin preajmă. Dacă va exista o situație gen „ori plec eu,
ori pleacă ea”. Atunci va rămâne numai Josh ca tampon între mine și
șomaj.
Deci trebuie să fiu un pic mai atentă. Nici nu-mi pot imagina ce va face
Robbie dacă va afla că de la mine a pornit zvonul cu Samantha; că am
intoxicat-o pe nevastă-sa tocmai când se înțelegeau atât de bine. Din
fericire pentru mine, Paula a ținut întotdeauna să nu-i spunem despre
prietenia noastră. Dacă păstrăm acest secret între noi, o să fie bine
pentru toată lumea. Și apoi, cât de curând, ea o să-l acuze din senin. Cine
va fi paranoică atunci? O să par Miss Super-raționala.
Va avea nevoie să se refugieze undeva și va trebui să mă asigur că se
va întoarce în brațele mele.

24.

Paula
VP - 168
 Nu știu dacă s-a întâmplat ceva care să înlesnească filmările sau dacă
personajul lui Robert nu mai e la fel de utilizat ca în trecut, dar zilele de
filmare nebună par să se fi sfârșit, cel puțin deocamdată. Adică ar trebui
să spun că nu mai ajunge târziu acasă. N-am crezut niciodată că filmările
îl fac să întârzie câte două ore, de câteva ori pe săptămână. Poate se
întâmplă așa pentru că e Georgia acasă – nu de-adevăratelea, dacă
înțelegeți ce vreau să spun – iar el își dorește să stea cu ea cât mai mult
timp cu putință. Oricum ar fi, e pe acasă la greu în fiecare seară.
Georgia își face planuri pentru ziua ei. Vrea o petrecere, dar nu acasă.
(Slavă Cerului; îmi făceam griji de câteva săptămâni cum să-mi înduplec
vecinii, lăsând la o parte stresul c-ar fi trebuit să-i invit și pe ei.) Am cam
lăsat-o pe ultima sută de metri, așa că acum dau telefoane în disperare,
încercând să rezerv un loc care să fie cool, dar care să nu coste o avere.
Robert e la duș.
Am încercat la trei cluburi (degeaba), două puburi (nu e suficient
spațiu) și patru restaurante (prea din scurt). Caut demoralizată pe laptop,
când aud telefonul sunând. Știu că nu e al meu, pentru că acesta e în fața
mea, negru și mut. Deci nu poate fi decât al lui Robert, pentru că Georgia
nu e acasă și, în orice caz, tonul ei de apel e întotdeauna o melodie –
ultima oară era „Hotline Bling”.
Sunetul vine dintr-un sacou agățat de spătarul unui scaun din
bucătărie. Ploua când a plecat la studio, dis-de-dimineață, așa că și l-a
luat peste tricou. Sunt atât de rare momentele în care-și lasă telefonul
nesupravegheat, încât nu mă pot abține. Bag mâna în buzunar de parcă
aș fi un câine Jack Russell care intră într-o vizuină de șobolani. Mă uit
cine sună. Sam S.
Samantha.
Pe bune? Îl sună când știe că e acasă? Sunt atât de furioasă pe
nesimțirea absolută a gestului, pe faptul că nu dă doi bani că e acasă, cu
nevasta și fiica, că răspund înainte de a-mi da seama ce fac.
— Telefonul lui Robert, spun eu, pe un ton ostil.
Inspir profund, încercând să mă calmez. Nu te da niciodată de gol în
fața dușmanilor.
— Ah, tu ești Paula?

VP - 169
 Îi recunosc vocea după ce-am văzut-o în serial. E stupid de tânără și de
obraznică.
— Da, eu sunt. Robert e la duș, îmi pare rău. Pot să-i transmit vreun
mesaj?
Știu că par o secretară înțepată, dar e tot ce pot face în această clipă.
— Eu sunt Sam Smith, spune ea, apoi izbucnește în râs. Nu acel Sam
Smith21. Samantha. De la muncă.
În vocea ei nu e niciun indiciu c-ar fi comis gafa supremă.
— Voiam să vorbesc cu el despre scena aia tâmpită pe care o filmăm
mâine. N-o înțeleg deloc.
— Corect, zic eu. O să-i spun să te sune.
Vreau doar să-nchid telefonul înainte de a spune un lucru pe care-l voi
regreta, dar Samantha are chef de vorbă.
— E scenariul ăsta ridicol. Ți-a povestit despre el? Hargreaves și
Marilyn?
Mai avea puțin și adăuga „bleah, vomit”. Asta nu pare deloc o femeie
îndrăgostită de el.
— Vreau să spun că diferența de vârstă e caraghioasă. E ca și cum ar
ieși cu taică-său. Nu… nu vreau să spun că Robert e bătrân sau ceva de
genul ăsta… sau că nu e atrăgător… oh, Doamne, scuze, a sunat cum nu
se poate mai prost. Doar că… n-a existat niciun semn înainte că asta se
va-ntâmpla și pare cam improbabil, știi tu. Amândoi credem asta.
Sunt mai mult decât derutată.
— Ăsta-i Fermierul Giles.
— Mie-mi spui. În orice caz, scuze, Paula, nu voiam să te deranjez…
Îl aud pe Robert apropiindu-se.
— E-n regulă, stai așa, că vine.
— Mi-a făcut plăcere să discut cu tine, apropo, spune ea, iar eu îi întind
telefonul lui Robert.
Vreau să-i surprind reacția în cel mai mic detaliu. Îi văd o licărire în ochi
când își dă seama că telefonul la care vorbesc e al lui.
— E Samantha.

21 Sam Smith este și numele unui cântăreț britanic (N. tr.).

VP - 170
 Nimic? Dacă e să fiu absolut sinceră, dacă aș fi la tribunal și ar trebui
să spun ce senzație m-a încercat când am rostit acel nume și i-am văzut
reacția lui Robert, aceea ar fi ușurarea.
— Ah. Mulțumesc, spune el, luând mobilul.
Aștept să iasă din încăpere, aștept cel mai mic semn de încordare în
glasul lui, dar el se așază pe un scaun de bar, lângă mine.
— Bună, Sam, spune el, pe un ton camaraderesc. Nu, nu, e-n regulă…
Râde ca răspuns la vorbele ei.
— Nu m-am uitat la scenariu. Stai puțin.
Scotocește prin foile pe care le-a adus acasă de la studio. Găsește
scena cu pricina, o studiază din priviri.
— Iisuse. Înțeleg ce vrei să spui…
Gândurile mele îmi abat atenția de la conversația lor. Dac-aș fi intrat în
cameră fără ca el să-și dea seama, nu m-aș fi îndoit nicio clipă că
vorbește cu un prieten sau cu un coleg. E oare atât de bun? Dar ea?
— E un copil de treabă, zice el când încheie conversația. Totuși, e o
actriță execrabilă.
Râde și râd și eu odată cu el. Dar asta îmi răspunde la întrebare?
Samantha e oare incapabilă să mă convingă că nu a avut nicio intenție
ascunsă când l-a sunat pe Robert? Sau pur și simplu nu-i pasă? Sau poate
e genul acela de persoană care nu se sperie când soția amantului
răspunde la telefon pentru că o doare în cot de ea sau de căsnicia lor?
Când prind un moment o sun pe Saskia.
— Hei!
— Bună. Ai o clipă?
— E Amanda, o aud spunându-i persoanei care e cu ea în cameră.
Presupun că e Josh. Mi-i imaginez acolo, bând un pahar cu vin. Stând
poate în splendida lor grădină, acum că vremea s-a făcut din nou
frumoasă. Sunt mișcată de faptul că-mi respectă în continuare dorința de
a păstra prietenia noastră secretă. Dumnezeu știe ce-ar crede Josh dac-
ar ști c-o sun acum.
Urmează o pauză, apoi ea spune:
— Bună, scuze, am urcat în dormitor. E totul OK?
— S-a întâmplat ceva foarte ciudat.

VP - 171
 Îi povestesc toată tărășenia. Cât de deschisă și prietenoasă părea
Samantha. Cât de naturală a părut discuția lor.
— Nu cumva te-ai înșelat tu? Adică, e clar că l-ai văzut cu cineva, dar nu
e posibil să fi fost altă femeie? Cineva care seamănă cu ea, poate?
— Îmi pare rău, Paula, era ea, fără doar și poate.
Poate că sunt eu naivă.
— Părea atât de autentică.
— Probabil a repetat. Adică… dacă tot a riscat și l-a sunat acasă…
Acum mă simt ca o idioată. Mi-i imaginez pe Robert și pe Samantha
râzând pentru că m-au păcălit.
— Mă rog, cred că oricum n-are nicio importanță. Contează că se vede
cu cineva, nu contează cine e persoana respectivă.
— Așa te vreau.
— De-abia aștept să se termine povestea asta mai repede. De-abia
aștept să-mi încep viața cea nouă, pe puterile mele.
— Atunci dă-l afară chiar acum, zice ea.
— Știi că nu pot. Dacă fac asta, el câștigă.
— Atunci trebuie să ne dăm silința și să-i despărțim, zice Saskia, iar eu
mă bucur că am o aliată. Cu cât o facem mai repede, cu atât te vei simți
mai repede liberă pentru totdeauna.
Când termin de vorbit cu ea mă simt mult mai bine. Pentru că Saskia a
văzut cu ochii ei, nu e nicio îndoială că Robert are o aventură cu
Samantha. Chiar dacă a părut atât de amabilă acum la telefon, știu că
totul e o prefăcătorie. Aș minți dacă n-aș recunoaște că m-a șocat cât de
colegial și prietenesc a vorbit Robert cu ea. Mă face să cred că nu-l
mustră deloc conștiința, în ciuda faptului că ne-am împăcat atât de bine
în ultima vreme. Mă face să cred că am de purtat o luptă mult mai grea
decât părea la început.

25.

Robert trebuie să plece pentru două nopți, ca să filmeze niște scene în

Oxfordshire. Când nu e prin preajmă, îi răsfoiesc programul pentru
săptămâna care urmează. În prima zi nu apare decât în două scene, una
VP - 172
cu David, una cu Samantha. În restul timpului are de turnat doar scene cu
două personaje, alături de David sau Saskia. Asta înseamnă că toți patru
vor sta acolo peste noapte ca să fie gata în ziua filmării, cum se
luminează.
În ziua a doua filmează mai mult cu David, apoi sunt scene între alte
personaje din serial, care nu mă interesează. Deci Robert și David vor
rămâne acolo și a doua noapte, alături de câteva personaje secundare, iar
Saskia și Samantha se vor întoarce acasă după terminarea primei zile de
filmări. Dacă ar fi să ghicesc, Robert va ajunge acasă marți după-amiază.
Îi scriu Saskiei și-o întreb dacă vrea să treacă pe la mine luni seara,
după ce se întoarce în Londra. Mă aștept să sugereze să mergem la ea
acasă – presupun că Josh va fi plecat până a doua zi – sau undeva
aproape de ea, dar, spre surpriza mea, acceptă să taie orașul de-a
curmezișul ca să vină la mine, o dată-n viața ei. Georgia a plecat din nou
– lucrează în parcarea nu știu cărui festival cu Eliza, muncind
douăsprezece ore în schimbul unei sume derizorii și al unor bilete gratuite
pentru următoarele două zile – deci știu c-o să fim singure-singurele.
Chas mă examinează cu atenție după slujbă.
— Ia uită-te ce arme uriașe, strigă el când mă vede ridicând o pereche
de greutăți deasupra capului.
Mă uit în oglinda care acoperă întregul perete al sălii de sport – cea în
care de obicei evit să mă privesc – și văd o mică urmă de mușchi sub
toată carnea aia moale și fleșcăită.
— Mai degrabă pistolete, spun eu, râzând de entuziasmul lui. Sau
pistoale cu apă. În cel mai bun caz.
— Există pistoale cu apă foarte mari. Fii mândră de chestiile astea, zice
el când ridic din nou halterele. Le meriți pe bună dreptate.
— Ți-ai cumpărat un dicționar de clișee? Sau cartea Cum să spui lucruri
pozitive în zece lecții simple?
— M-am născut optimist, spune el. Face parte din șarmul meu
personal.
*
Saskia sosește, aducând o sticlă cu vin. Pare obosită. Chiar dacă i s-a
permis să slăbească din nou, sunt șocată să văd că e în continuare

VP - 173
rotunjoară. A înlocuit hainele ei mulate obișnuite cu un tricou mai larg și
cu o pereche de pantaloni până la genunchi. Arată superb.
— Hei!
Ne îmbrățișăm, iar ea mă urmează înăuntru, uitându-se în jur. Mă bucur
că am făcut ordine înainte să ajungă ea.
— E minunat, spune ea, trăgând cu ochiul în living, în timp ce ne-
ndreptăm spre bucătărie.
— E un apartament mic, zic eu și apoi regret că-mi cer scuze.
Mie-mi place la nebunie apartamentul nostru. E cam jerpelit, dar ni se
potrivește perfect. Sau, cel puțin, așa am crezut întotdeauna. N-am
înțeles niciodată nevoia de a te muta într-un loc mai țipător doar pentru
că poți. Deja mă-ntreb cu îngrijorare dacă Robert mă va lăsa să stau aici
după ce ne vom despărți, pentru că nu-mi imaginez c-aș putea locui în
altă parte.
— Stăm aici de multă vreme și nu ne-a trecut prin cap să ne extindem.
Deși Robert crede c-ar fi trebuit să facem asta acum câțiva ani buni.
— Nu vă extindeți, zice ea, râzând. Trebuie să fii prevăzătoare, sunt mai
multe lucruri care se pot strica. Eu îmi petrec jumătate din viață
așteptând diverși oameni care să repare diverse lucruri.
— OK, o să-mi aduc aminte de asta când o să câștig la loto.
Parcă-mi citește gândurile și spune:
— O să rămâi aici când… știi tu?
— Așa sper. Robert știe cât îmi place locul ăsta. A fost căminul
Georgiei de când s-a născut. Și, oricum, mă-ndoiesc că Samantha va dori
să se mute aici. Unde locuiește ea acum?
Așez două pahare mari în fața Saskiei, iar ea se agită să deschidă
sticla.
— Ah. Nu sunt sigură. Nu știu de ce, dar cred că încă stă cu mama ei.
Iau unul dintre paharele de-acum pline și dau pe gât o înghițitură
zdravănă.
— Iisuse. Și nu-mi spune, mama ei e de vârsta mea.
— Nu chiar. Nu c-aș fi întâlnit-o.
Ne așezăm lângă ușile deschise care dau spre curtea interioară, cu
vedere la mica grădină comună.

VP - 174
 — Deci, cum merg lucrurile? Ea a fost acolo noaptea trecută, nu-i așa?
La hotel.
— A fost. Ah, ghici ce? Am aflat ceva.
Face pauză ca să-mi vadă reacția.
— Ce anume? Spune-mi.
— Ne-am nimerit la machiaj în același timp, așa că am tras cu urechea
la ce vorbea. Machieuzele sunt ca psihoterapeuții, zău așa. Sau ca preoții.
Oamenilor li se pare că le pot încredința cele mai întunecate secrete ale
lor. Cred că din cauză că stai acolo ore-ntregi și trebuie să vorbești
despre ceva…
Mă abțin cu greu să-i zic să treacă mai repede la subiect. Știu deja că
Saskia se mișcă-n propriul ei ritm când vine vorba de povestit.
— … în fine, vorbea despre iubitul ei – presupun că se referea la Robert.
Cu siguranță n-am auzit-o pomenind de nimeni altcineva – și spunea că-
și dorește cu disperare un copil…
Se lasă pe spate și se uită la mine triumfătoare. Mă lovește un val de
greață. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că Robert și-ar mai dori copii.
Sigur că-și mai dorește. E încă tânăr. Dar acum? Deja? Înainte să ne fi
despărțit?
— Rahat, e tot ce pot rosti.
— Îmi pare rău. O, Doamne, chestia asta te-a supărat? Te-a supărat, nu-
i așa? M-am gândit că va fi o armă bună oarecum. Adică, aș fi crezut că
Robert n-o să mai vrea alți copii nici în ruptul capului. Nu în etapa asta. Iar
ea spunea că el – iubitul ei – nu-și dorește prea tare. Părea ca și cum s-ar
fi gândit să meargă mai departe și să lase chestia asta să se întâmple…
— Doamne, pe bune?
— Mă rog, m-am gândit că e o informație utilă. O să-l înspăimânte
ideea, îmi imaginez.
Are dreptate. Robert va detesta ideea că Samantha ar putea rămâne
gravidă fără știrea lui. Totuși nu știu cum aș putea folosi informația asta
în avantajul meu.
— M-am gândit să-i scap asta așa, într-o discuție, spune Saskia. Că am
auzit-o pur și simplu pe Samantha spunând că are de gând să rămână
însărcinată „întâmplător”. Asta i-ar activa îndoiala, cu siguranță.
— E genial. Nu vreau să te rog să te amesteci, cu toate acestea…

VP - 175
 Ea ridică din umeri.
— Ce-mi pasă mie? De fapt, va fi chiar distractiv să-i văd mutra. După
tot ce ți-a făcut…
Ciocnim paharele. Aud melodia tematică din Coronation Street
răsunând într-unul dintre celelalte apartamente.
— De ce vă urâți voi doi în halul ăsta?
Mereu am crezut că-nțeleg de ce n-o suportă Robert pe Saskia – cu
întârzierile și comportamentul ei de divă – dar cine știe acum dacă e ceva
adevărat în toate astea? Josh cu siguranță n-a vorbit niciodată în felul
ăsta despre ea.
Îmi zâmbește sec.
— A, nu cred că ne urâm. Doar că nu ne înțelegem foarte bine în mod
special. E o diferență. În fine, numai dacă nu ți-a spus el altceva. Poate că
el mă urăște pe mine, haha!
— Nu, nu, nu voiam să spun asta. Eram doar curioasă, asta-i tot.
Se gândește un moment.
— Două egouri uriașe care se luptă pentru atenția celorlalți. Sau ceva
de genul ăsta.
— Are logică.
— Cred că Robbie și cu mine adorăm să fim în centrul atenției. Deși, ca
să fiu cinstită, toți actorii fac asta, după experiența mea.
— Parcă ai fi Alice. Sora lui. Ea e singura care-i spune Robbie.
— I-am spus Robbie? Nici măcar n-am observat. Asta pentru că am
prieten, pe nume Robbie, care înnebunește dacă-i spune cineva Robert.
Nu știu să-i fi spus vreodată Robert lui Robert al tău…
Ridică paharul și ia o înghițitură. Stăm, în tăcere. Mă rog, tăcere și
vocea lui Steve McDonald spintecând aerul. Simt că am vorbit destul
despre mine și problemele mele.
— Tu ce mai faci, apropo?
— Minunat. Mă simt bine. Urăsc când oamenii spun „Sunt bine”. Nu
prea are sens și sună atât de americănește, nu crezi? Apoi mă apuc și-
ncep s-o spun eu însămi, haha!
Și se pornește. O las să bată câmpii puțin. Sunt uluită că Samantha
vrea să rămână gravidă deliberat, fără ca nici măcar să discute cu Robert.
Că e gata să-l prindă într-o capcană în felul acesta. Mă cam face să-mi fie

VP - 176
milă de el, deși asta ar fi o cale ca să afle primejdiile unei relații cu o
femeie îndeajuns de tânără, încât să creadă că e permis să te joci cu
viețile altora. Când îmi dau seama că Saskia a tăcut, n-am nici cea mai
vagă idee despre ce vorbea.
— Scuze, ce-ai spus?
— Îți ziceam despre Josh. Vrea să mergem la Barcelona în weekend, e
aniversarea noastră. Acolo am fost în prima noastră vacanță împreună.
Dă ochii peste cap.
— Păi și ce ai cu Barcelona? Barcelona e minunată.
— Nu asta-i ideea. Nu știu de ce vrea el să mergem undeva. Adică, sunt
nouă ani, nu e nimic special.
Mă gândesc cât de mult mi-ar fi plăcut odinioară ca Robert să fie genul
de persoană care să mă răpească într-un weekend romantic. Ea spune,
de parcă mi-ar citi gândurile:
— Știu că par teribil de nerecunoscătoare. Sunt doar epuizată, asta-i
tot. Aș prefera să ieșim la un prânz bun, dar el face mare tam-tam că vrea
să mă răsfețe.
Sigur că vrea. E felul lui de a-i cere scuze. Nu că Saskia ar ști pentru ce
anume își cere el scuze.
Mă gândesc la ochii lui buni. La obiceiul de a-și trece mâna peste cap.
La felul în care m-a privit înainte de a mă săruta.
— Eu l-aș lăsa s-o facă, spun eu, întinzându-mă după sticla de vin. Dacă
înseamnă atât de mult pentru el.

26.

Saskia

Probabil că n-ar fi trebuit să-i spun nimic Paulei, dar adevărul e că Josh
e ca un guguștiuc enervant de îndrăgostit în această perioadă. Nu chiar
așa, dar mă-ntreabă din cinci în cinci minute dacă mă simt OK și-mi
aduce cafeaua la pat când încerc să zac mai mult. Știu, știu. Cele mai
multe femei ar omorî pe cineva ca să fie căsătorite cu cineva la fel de

VP - 177
atent după opt – aproape nouă – ani, dar aș putea supraviețui și fără el.
Mă calcă pe nervi.
Așa se-ntâmplă când știi că e cineva care pur și simplu te adoră. Te
face să-ți dorești să-i testezi sentimentele. Să-l dai afară pe ușă și să vezi
cum reacționează. Care ar fi lucrul peste care n-ar putea trece? Mă rog,
îmi imaginez că-n cazul lui Josh ar fi dacă ar afla de mine și de Robbie.
Peste un mic flirt, o aventură trecătoare cu un bărbat pe care nu-l
cunoaște, ar putea trece, probabil, cu timpul. Peste o poveste de dragoste
matură cu cineva pe care nu-l poate suporta, mă-ndoiesc.
Așadar, a fost tare ciudat să stau în casa lui Robbie – Doamne ferește,
i-am spus Robbie în fața Paulei! Saskia, idioată mai ești! – iar el să n-aibă
habar c-am fost acolo. A fost pentru prima oară – nu s-a simțit niciodată
bine să mă ducă acolo din cauza fiicei lui, bla bla. Amândoi ne asumam
un risc cu partenerii noștri de viață, dar Georgia era un risc pe care el nici
măcar nu s-a gândit să și-l asume. Așa c-am profitat de ocazie când m-a
invitat Paula. De-abia așteptam să le văd apartamentul. Chiar dacă de
fapt nu-mi doream decât să-l am la dispoziția mea, măcar o dată-n viață.
E mai mic decât îmi imaginam. Cu greu ți-ai putea închipui că acolo
locuiește o vedetă șmecheră de televiziune. Un bloc mare și vechi.
Apartamentul lor e la etajul cinci (din fericire au lift, haha!), care dă, în
spate, spre un fel de grădină comună. Probabil șase camere în total, dacă
includem și baia. Luminos. Parchet ce pare original.
Dar gata cu discursul ăsta de agent imobiliar. Întotdeauna mi se pare
fascinant (și uneori dezgustător) cât de diferit miros casele. De parcă
fiecare cămin își creează propria aromă. La prima impresie, apartamentul
lui Robbie și al Paulei mirosea a rufe spălate, produse de baie feminine, o
urmă de usturoi de la ceva ce probabil a mâncat ea cu o seară înainte și
un pic de umezeală în pereți. Una peste alta, nu e foarte rău.
Nici nu pot descrie cât de ciudat a fost să-i văd lucrurile lui Robbie în
contextul acesta. Obiecte care-mi sunt atât de cunoscute, stând mărturie
unei cu totul alte existențe a lui, care pe mine nu mă include. Am reușit să
arunc o privire în cele două ocazii în care am fost la toaletă, care e
convenabil situată chiar lângă dormitorul lor. Pe pat era un teanc de haine
proaspăt spălate (de aici mirosul de rufărie) și în acea harababură am
recunoscut lucruri pe care le știam atât de bine. Patul mare, cu cadru de

VP - 178
lemn închis la culoare, de lângă perete, așternuturile albe, acoperite cu o
pătură cu un motiv vesel, cu maci. Garderobele în perete, de-o parte și de
alta a patului. Era clar care e jumătatea de pat a fiecăruia. Ultimul roman
al lui John le Carré era destul ca să-i dea de gol. Nu m-am putut abține,
am deschis ușa noptierei de pe partea lui de pat și m-am uitat rapid
înăuntru. Obișnuita harababură de lucrușoare – medicamente de răceală,
dopuri de urechi, monede. Nu știu de ce m-am întristat un pic. Era atât de
banal. Ăsta e lucrul pe care Robbie și cu mine n-am apucat niciodată să-l
împărtășim – banalitatea. Rămășițele zilnice care compun o viață.
Când m-am dus a doua oară la toaletă, am făcut un raid prin dulăpiorul
de la baie, dar n-am găsit nimic instructiv, în afara unei cutii de Just For
Men22. Ha! Și eu care credeam că e natural!
Mi-a fost greu să mi-l imaginez acolo, n-am de gând să vă mint. Mi s-a
părut cumva mai neînsemnat. Mi-am amintit de vremurile în care eram
adolescentă și ieșeam cu un băiat de care eram îndrăgostită de câteva
luni. Totul mergea perfect. Toate prietenele mele erau invidioase. Mi se
părea că e cea mai tare ființă pe care o-ntâlnisem vreodată, până m-a
invitat la el acasă pentru prima oară. O singură privire în camera lui cu
tapet înflorat jerpelit, pe care părinții lui nu-l lăsau să-l schimbe pe sub
afișe, grămada de șosete și chiloți murdari, cremele antiacnee de pe
biroul lui mic, și nu m-am mai putut uita niciodată la el cu aceiași ochi. Nu
conta că în propriul meu dormitor încă era un poster cu Five Star 23 și
papuci pufoși cu personaje din desene animate vârâți sub vechea mea
casă de păpuși. A scăzut în ochii mei. Din fericire, asta nu s-a întâmplat și
cu Robbie. Am avut mai degrabă sentimentul copleșitor că trebuie să-l
salvez de toate astea.
Apoi, chestia cu copilul a fost chiar inspirată. Adică, pe bune. Acum pot
să-i spun că, „din greșeală”, mi-a scăpat bârfa de față cu Robbie. Că
mutra lui dezvăluia un milion de secrete. Că, brusc, ea avea ochii roșii și
plini de lacrimi și că ei par să nu-și mai vorbească deloc.
Și apoi Paula va simți că-i poate da papucii când e doborât și n-are
unde să se refugieze.

22 Vopsea de păr, mustăți și barbă (N. tr.).

23 Trupă muzicală londoneză (N. tr.).
VP - 179
 Doar că, desigur, va trebui să mă asigur că el va simți că se poate
refugia în brațele mele.
Sper doar ca Paula să nu vrea să se răfuiască direct cu Samantha,
pentru că atunci toată lumea va fi extrem de derutată. Mai ales
Samantha.
*
Robbie a început să filmeze o scenă nouă, în care Hargreaves intră în
afaceri cu un șmecher pe nume Smyth, gunoiul satului. Toate dramele de
televiziune au așa ceva. Știu că nu-i place deloc situația. E primul indiciu
al dezvăluirii importante că Hargreaves a fost tot timpul un escroc, care-
și prăda prietenii mai în vârstă, vânzându-le vechituri în schimbul
economiilor lor de-o viață sau plătindu-le câțiva bănuți pe ceea ce el știe
că e o antichitate valoroasă.
Personal, cred că-i o mișcare inspirată, într-un fel clasic și
telenovelistic. (Acum aud glasul lui Robbie în mintea mea: „Fermierul
Giles nu e o telenovelă, Saskia. E o serie TV de lungă durată. Nu rulează
decât jumătate de an, asta e marea diferență”. Majoritatea însă știm că e
o telenovelă, în afara numelui.) Ia personajul la care te aștepți cel mai
puțin și pune-l să facă o prostie. Telespectatorii vor deveni dependenți,
chiar dacă vor azvârli cu carnetele de pensie în el în plină stradă.
L-am întrebat pe Josh dacă și-a băgat coada în scenariul acesta. N-a
fost niciodată cel mai mare fan al lui Robbie și nici măcar nu știe
povestea. Dac-aș fi în locul lui, aș vrea să le fac probleme tuturor actorilor
care m-au scos din minți, vă spun sincer. El s-a supărat totuși și mi-a zis
că nu ar permite niciodată sentimentelor să intervină în jobul lui.
Cea mai mare problemă e că Jez, actorul care-l joacă pe Smyth, e un
psihopat. A apărut în serial de-abia anul trecut – un fost luptător în cușcă
care a trecut în premieră la actorie – și de atunci ne terorizează pe toți.
Din fericire pentru majoritatea dintre noi, personajele nu prea au motiv să
se întâlnească, în afara vreunei scene ocazionale de la cârciumă, unde
suntem în siguranță pentru că suntem mulți.
Robbie e îngrozit de el. De-a dreptul îngrozit. N-o să recunoască
niciodată, dar l-am văzut făcând chestii exagerat de tovărășești când e cu
Jez, care-nseamnă: „Sunt exact ca tine. Te rog, nu mă pocni”. A fost
scandalizat când l-au băgat în serial, spunând că era o cascadorie și că

VP - 180
va scădea credibilitatea show-ului (pe bune, nu știu totuși cum putea fi
atât de serios). Cineva i-a spus, evident, lui Jez, pentru că a avut grijă să
arate că nu-l suportă pe Robbie de la bun început. Și e un tip masiv. Care
nu se poate stăpâni.
În orice caz, acum trebuie să petreacă zile întregi filmând împreună
într-un decor care seamănă cu o alee ferită, unde cineva ar putea fi
omorât și nedescoperit zile întregi (unde e asta în sătucul nostru imaginar
e foarte neclar. Tuturor a încetat să le mai pese de geografie cu multă
vreme în urmă). În câteva dintre scene, Jez trebuie să-l lipească pe
Robbie cu spatele de zid și să-i urle în față. Una dintre fetele de la machiaj
– nici ea nefiind vreun mare fan de-al lui Robbie, de când a urlat la ea o
dată că pălăvrăgea în timpul repetițiilor – îmi spune că e o bucurie să-i
privești. Teama lui Robbie e palpabilă. Între duble, Jez se pare că se
plimbă prin platou, lătrând la toată lumea care se apropie de el, încercând
să păstreze „momentul”, în vreme ce Robbie se adăpostește în spatele
regizoarei.
Într-una dintre zilele în care ajung mai devreme, așteptând să filmez o
scenă la coafor – una dintre scenele acelea enervante, de umplutură,
despre care poți fi aproape sigur că vor fi scoase la montajul final – mă
hotărăsc să mă plimb puțin prin studio, să văd care mai e treaba. Poate
că Robbie mă va vedea ca pe un personaj prietenos, un adăpost pe vreme
de furtună.
Când ajung acolo, ei repetă o scenă nouă. Se ceartă pentru prețul unor
mărfuri sau pe un știu ce proprietăți. La un moment dat Jez îl împinge cu
toată forța și Robbie se împleticește în spate. Se uită la regizoare,
cerșindu-i ajutorul.
— Putem să… spune el agitat. Putem să păstrăm asta pentru dublă?
Regula, după cum știe orice om normal, e că te abții să faci lucrurile
incomode în timpul repetițiilor, schițând ce ai de gând, dar fără să duci
acțiunea la capăt. La fel e cu săruturile. Deși Robbie părea să uite de asta
la început, când ne-am combinat, și, brusc, Hargreaves și Melody se
pupăceau ca niște adolescenți excitați de câte ori scenariul le cerea un
sărut rapid.
— Doar mimează că-l împingi, Jez, strigă regizoarea.
Cred că și ei îi ei teamă de Jez. Tuturor regizorilor le e teamă de el.

VP - 181
 — Las-o mai moale.
— Sigur, scuze, amice, zice Jez, pe un ton total nesincer.
— De la început, strigă asistentul de platou. Liniște, toată lumea. Se
repetă.
Trec din nou scena în revistă. Același moment, aceeași îmbrânceală. E
aproape comic. Nu, nu aproape, chiar e.
Robbie se oprește din nou.
— Pentru numele lui Dumnezeu…
Dă cu ochii de mine și privirea pe care mi-o aruncă este cea pe care o
prețuiesc. Nu poate ascunde faptul că e bucuros că mă vede. Își dă ochii
peste cap.
— Hai să trecem direct la dublă, strigă regizoarea.
Îi e și ei clar că lucrurile scapă de sub control.
— Ocupați-vă pozițiile, strigă asistentul. Liniște!
Toți încremenesc ca niște statui, ca la începutul fiecărei scene. Jez
joacă ridicol de prost. Se-ncurcă la o replică și sfârșește prin a spune
ceva care nu are niciun sens.
— OK, spune regizoarea când scena se poticnește, fiind evident că nu
mai poate. Cred că am terminat cu asta. Hai să trecem mai departe.
Asistentul strigă detaliile scenei următoare, care e tot cu Robbie și Jez.
E o mică pauză în care se discută niște chestii tehnice și mă bucur când
văd, cu coada ochiului, că Robbie se strecoară lângă mine.
— Ai văzut asta? zice el înainte să-i spun bună dimineața. E nebun de
legat.
— E o glumă proastă, spun eu. Nu poate să joace și pace.
— Mă gândeam să mă duc cu jalba-n proțap la Josh. Pe lângă toate
celelalte, transformă serialul într-o farsă.
— Nu e ca și cum ți-ar fi frică de el, zic eu, asumându-mi riscul să vadă
partea amuzantă a replicii.
Mă răsplătește cu un zâmbet și stomacul îmi flutură.
— Sunt îngrozit! Dar Josh nu trebuie să afle asta. O să-l conving că e
vorba despre integritate.
— Pot să vorbesc eu cu el, dacă vrei.
Deși mă bucur de disconfortul lui Robbie, știu c-aș putea câștiga
destule puncte albe ajutându-l.

VP - 182
 — Faci tu asta? spune el, cu o voce plină de recunoștință.
— Desigur.
Chiar atunci, cineva îl cheamă să repete scena. Înainte de a se
îndepărta, mă prinde de braț și spune:
— Tu ce mai faci? Ești OK?
— Supraviețuiesc, zic eu. Cam așa ceva.
E un mare progres.

27.

Paula

77 de kilograme și tot 36 la sută grăsime. Pierderea mea în greutate a

încetinit acum, trupul meu s-a obișnuit cu exercițiile fizice zilnice. Nici
măcar nu-mi pasă. Mă simt – și arăt – mai bine decât m-am simțit într-o
veșnicie.
O pun pe Myra la curent cu veștile despre copil. Nu pot să-mi scot asta
din cap. Cred că e unul dintre cele mai rele lucruri pe care o femeie le
poate face unui bărbat. Ca să nu mai vorbim de viața nevinovată pe care
o aduc pe lume.
— Doamne!
Îmi trântește în față o cană cu cafea. Stau la una dintre mese, după ora
de sport cu Chas, pentru că deocamdată nu am chef să mă duc acasă.
Robert are zi liberă și nu mă mai pot gândi la ce putem face împreună, ca
să treacă vremea. Deși sunt, practic vorbind, clientă în acest moment, tot
sar să ajut din când în când, dacă așteaptă cineva să fie servit.
— Ai grijă să-ți termini divorțul înainte să se-ntâmple una ca asta, în caz
că el se va hotărî să-și ia responsabilitățile părintești în serios.
— Șșș! spun eu, privind în jur să văd dacă trage cineva cu urechea. Își
ia deja în serios responsabilitățile părintești.
— Iată! Nu vrei să ajungă să-ți spună că trebuie să vinzi apartamentul și
să te muți într-o cocioabă pentru că el mai are o gură de hrănit.
— Nu cred… nu asta-i ideea, în orice caz. Dacă vrea să aibă o altă
familie, e problema lui. Nasol e că ea face asta fără știrea lui.
VP - 183
 — Mă rog, nu în întregime, rânjește Myra.
— Știi ce vreau să spun. Ce fel de fată face așa ceva?
— Una afurisită și manipulatoare. Nu aș recomanda-o unui om mai
bun.
Iau șervețelul și șterg masa unde ceașca mea a lăsat o urmă.
— Se merită reciproc, presupun.
— Deci Saskia o să i-o arunce în față?
Dau din cap.
— N-am rugat-o eu, s-a oferit voluntar.
— Începe să-mi placă de Saskia.
Se trântește pe scaunul de vizavi de mine și apoi se ridică din nou,
când intră cineva.
— E o mișcare inteligentă.
— S-ar putea să funcționeze, strig eu după ea.
*
Câteva zile aștept un semn de la Robert, că s-ar fi schimbat ceva. Mă
port foarte frumos, ca atunci când Samantha va scădea în ochii lui să se
uite la mine și să-și spună: „Asta e femeia cu care vreau să-mi petrec tot
restul vieții”. Sau, în orice caz, ceva de genul ăsta.
Duminică seara, în timp ce discutăm despre notele excelente ale
Georgiei, îl lovesc cu replica genială: „Îți vine să crezi că au trecut
optsprezece ani?”
— Săptămâna viitoare, spune el, luând o trufă făcută-n casă (a lui, cu
jumătate de kil de unt și cu foarte mult zahăr; a mea, cu ulei de cocos și
îndulcitor. Aspect – identic. Îi măsor burta care i se ițește peste pijamaua
Ralph Lauren și mă-ntreb cum inima lui poate face față acestui asalt).
— O să-mi fie dor, ție nu? Nu doar c-o să-mi fie dor de ea. Nici măcar nu
mă pot gândi la asta. O să-mi lipsească toată treaba cu maternitatea.
— Tot mama ei o să fii, spune el, bătându-mă ușor pe picior, de parc-aș
fi un cal.
Stăm gârboviți pe canapea, unul lângă altul. Aproape, dar nu foarte
aproape.
— Știu. Și nici n-aș vrea s-o iau de la început, sinceră să fiu. Nu acum.
Nu bebeluși, nu anii de după bebelușie.

VP - 184
 — Doamne, nu! Îți poți imagina? Nu cred c-am dormit vreo trei ani, nu-i
așa?
Îl recompensez cu un surâs.
— Ceva de genul ăsta. Și închipuie-ți cum ar fi să ai de-a face cu un
adolescent, peste treisprezece ani.
Se cutremură.
— Încerci să-mi provoci coșmaruri?
Îmi dau seama că am forțat destul nota. În mod clar, Robert nu e deloc
disperat să devină din nou tată. Trebuie doar să aștept ca Saskia să-și
pună magia în practică.
— Spune drept, ești trist că s-a decis să nu dea nicio petrecere?
În cele din urmă, George s-a enervat că n-a găsit un loc potrivit și a
decis că, decât să-și piardă săptămâna viitoare stresându-se că
petrecerea ei va fi o porcărie, mai bine n-o mai organizează. În schimb, a
ales o cină elegantă, apoi un club cu opt dintre cei mai apropiați prieteni
ai ei. Totul sponsorizat de noi, evident, dar suntem foarte fericiți s-o
facem. În special pentru că asta înseamnă că noi nu trebuie să mergem
și putem ieși la masă într-o altă seară, doar noi trei.
— „Trist” nu e cuvântul potrivit, spune el. „Ușurat”, „bucuros” și
„recunoscător” ar fi mult mai adecvate.
— La fel și la mine. E îngrozitor din partea noastră?
El ia o înghițitură din ceaiul de lemn-dulce. Avem o seară fără vin, într-o
încercare de a ne păcăli ficatul că devenim abstinenți. Eu consum lămâie
și ghimbir.
— Oribil, zice el. Suntem niște părinți îngrozitori.
Apoi se înclină și mă cuprinde cu un braț, trăgându-mă mai aproape și
sărutându-mă pe cap, lângă tâmplă. Nu e deloc erotic, dar e un gest
neașteptat de afecțiune și, după părerea mea, e un progres.
*
Stau ca pe coji de nucă așteptând ca Saskia să-mi spună ce se mai
întâmplă. Marți după-amiază, în cele din urmă, mă sună.
— O, Dumnezeule, zice ea, înainte să apuc să spun ceva.
Tocmai am venit de la serviciu și vreau să intru la duș.
— Trebuia să fi fost aici.
— I-ai spus! Spune-mi tot!

VP - 185
 Face o pauză teatrală. Încerc să-mi păstrez răbdarea.
— OK. Va trebui să-ți spun versiunea scurtă, pentru c-or să mă cheme
dintr-o clipă-n alta. Deci, trăncăneam între două scene. Se rearanjau
reflectoarele, așa că aveam ceva timp de pierdut. Am așteptat să
rămânem doar eu și cu el, evident, pentru că nu voiam să fugă cineva la
Samantha și să-i povestească tot. În orice caz, într-un final am rămas noi
doi și i-am spus, pur și simplu. Ca și cum aș fi fost preocupată de
bunăstarea lui…
— Așa, din senin?
Trebuie să recunosc că o admir din tot sufletul pe Saskia.
— Oarecum, dar înainte de asta am zis altceva despre Samantha, ceva
drăguț, că s-a descurcat bine la un cadru sau o prostie de genul ăsta, nu-
mi mai aduc aminte, și apoi am spus: „Ah, dar trebuie să-ți spun ceva.
Poate am înțeles eu greșit sau ceva de genul ăsta, de fapt sunt sigură că
așa e… dar dacă aș fi în locul tău aș vrea să aflu…”
— Și…
— Desigur, n-a rezistat și a mușcat momeala. Așa că i-am povestit ce
am „auzit”. Mutra lui, Paula! Evident, încerca să nu se dea prea tare de gol,
pentru că erau oameni în jurul nostru, chiar dacă nu ne auzeau, dar totul
era clar, dacă știai după ce să te uiți.
— Genial. Și el ce-a zis?
— M-a întrebat dacă asta a spus ea cu exactitate și dacă eu cred că ea
chiar face chestia asta să devină realitate sau a fost doar o aiureală.
Făcea bancuri, ca și cum ar fi fost totul o mare glumă, dar îmi dădeam
seama că voia mai multe detalii. Apoi am fost chemați din nou pe platou,
așa că asta a fost tot. Dar era clar că l-am răscolit. I-a zburat toată
concentrarea după asta.
— Genial, spun eu. Îți rămân datoare. De-abia aștept să sosească
acasă, să văd dacă-mi dau seama de ceva.
— I-am văzut în mulțime la prânz și ea nu părea prea fericită. Sper ca el
să nu mă dea de gol la machieuză, dar, hei, ce poți face? Am o misiune de
îndeplinit, haha!
— Mulțumesc, Saskia, mi-ai întrecut, sincer, orice așteptare.
— Mă rog, sper să meargă.

VP - 186
 — Chiar dacă nu-l va face să-ndrepte lucrurile imediat, le va bate cu
siguranță un alt cui în sicriu.
— Dacă nu e, atunci chiar nu știu ce trebuie să mai facem, îi promit c-o
pun la curent mai târziu cu starea de spirit a lui Robert. Apoi mă plimb în
sus și-n jos, întrebându-mă ce am de făcut, până când îmi amintesc că
trebuie să arăt cât se poate de atrăgătoare când el va veni acasă după –
să sperăm – o ceartă. Așa că fac un duș, mă spăl pe cap și mă usuc. Mă
dau cu cremă hidratantă peste tot, îmi pun o pereche nouă de jeans, care
aștepta ocazia potrivită (măsura paisprezece, nici măcar nu glumesc. Îmi
venea să plâng când i-am probat și am văzut că-mi vin) și bluza aceea
diafană pe care am achiziționat-o în prima expediție de cumpărături. Apoi
mă dau cu ojă pe unghiile de la picioare (asta-nseamnă că trebuie să-mi
scot din nou jeanșii pentru că nu mă pot apleca în ei. Sunt diverse grade
de a încăpea în ceva, dacă-nțelegeți ce vreau să spun) și mă machiez cât
să arăt bine, dar să nu pară că m-am aranjat pentru el.
Toate astea îmi iau vreo oră, apoi încep iar să mă plimb în sus și-n jos.
Nu știu niciodată la ce oră să-l aștept pe Robert în zilele de filmare.
Uneori e numai în prima scenă, ca să termine pe la 9:30. Chiar mai
devreme. Fermierul Giles se filmează repede. Azi, din câte-mi amintesc, e
în majoritatea scenelor, deci probabil nu-l voi vedea până pe la 19:30,
poate chiar mai târziu, dacă se hotărăște să mai rămână și să se certe cu
Samantha. E de-abia 17:00, așa că mai am câteva ore la dispoziție ca să
mă gătesc și să-l aștept.
Îmi pierd vremea făcând câteva prăjituri. Brioșe pufoase, o tavă cu
cremă de zahăr pe deasupra, una cu glazură făcută cu îndulcitor. E un pic
granulată, dar tot e delicioasă. Pe ale mele le decorez cu un P din
bombonele colorate fără zahăr (da! Există așa ceva! Cine ar fi știut? Și
cine-și imagina că-mi va păsa de așa ceva până acum?) și pe ale lui
Robert cu un R din bombonele pline de calorii și fără nimic sănătos în ele.
Apoi le amestec pe o farfurie și le așez într-o parte, sub un clopot de
sticlă.
Nu am niciun semn de la el, până termin de curățat așa că mă
hotărăsc s-o sun pe Georgia, ca să-mi mai treacă vremea. Trebuie să se
întoarcă peste câteva zile de la un alt festival, apoi va sta aici câteva
săptămâni, inclusiv de ziua ei și când vor sosi rezultatele examenelor, așa

VP - 187
că totul s-ar putea transforma într-o furtună sentimentală. Dacă furtuna
va avea un singur prag sau mai multe, rămâne de văzut.
E pe un câmp, îmi spune ea, când îmi răspunde. Zilele astea e mereu
pe câte-un câmp, asta nu mă prea lămurește. E în mijlocul unei ture de 36
de ore, indicând oamenilor unde să-și parcheze mașinile dacă vor să mai
spere să și le mai găsească vreodată.
— Pe bune, mamă, nu m-am certat atât de mult toată viața mea.
Nimeni nu vrea să parcheze unde spun eu.
— Și ce-ți pasă ție? Nu mai ești acolo când pleacă ei. Lasă-i să se
blocheze unul pe altul.
Ea râde.
— Asta e una dintre lecțiile tale de viață? Nu-ți pasă dacă-ți faci bine
treaba dacă nu mai ești apoi prin preajmă să suporți consecințele?
— Doar de data asta. Oricum or să fie toți praf, probabil. Nici n-or să
vadă mașini, ci niște broaște uriașe sau ceva de genul ăsta.
O simt practic cum își dă ochii peste cap.
— Aici nu e Woodstock.
— Ca să știi doar, eu nici nu eram măcar născută când a fost
Woodstock. Și era în America. Dar înțeleg că festivalurile nu mai sunt ce
erau când aveam eu vârsta ta.
— Voiam să spun că ăsta e un festival de carte. Sunt șapte corturi la
care se servesc ceai și prăjituri. Și un pahar de vin costă 13 lire. Nu se
face nimeni praf.
— Deci când vii acasă?
— Poimâine. Stai așa…
O aud strigând niște indicații spre cineva pe un ton pe care nu i l-am
mai auzit niciodată. De parcă o versiune total diferită, mai matură, a fiicei
mele e acolo undeva, în lumea largă. Ceea ce, probabil, chiar e. Ar trebui
să fiu mândră. Înseamnă că mi-am îndeplinit misiunea. Apoi revine.
— Scuze. A trebuit să-l opresc pe un idiot să blocheze o ieșire.
— Poate ar trebui să te gândești să te faci gardian la închisoare. Sau
arbitru de fotbal?
— O să ignor chestia asta. Ar trebui să-nchid, pe bune, n-ar trebui să
vorbim la telefon…
— Bineînțeles. Te iubesc!

VP - 188
 Aud ușa de la intrare deschizându-se.
— Ah, stai puțin, George. Tata tocmai a intrat. Lasă-l să te salute
repede…
Mă duc în hol, întinzându-i telefonul lui Robert.
— E George.
Chipul i se luminează, cum se-ntâmplă de câte ori are ocazia de a vorbi
cu fiica noastră, așa că e greu de spus în ce dispoziție se află. Arată la
fel. De parcă nu și-ar fi petrecut jumătate din după-amiază certându-se cu
iubirea vieții lui.
— Bună! Lasă-mă să ghicesc. Ești pe un câmp…?
Îi las trăncănind veseli și mă duc să desfac o sticlă de vin. Când revine
are un surâs larg pe față.
— Mi se pare că se distrează de minune.
Nimic din înfățișarea lui nu spune că a avut câteva ore grele. Îi torn un
pahar cu vin roșu. Îi place la nebunie.
— Ai avut o zi bună?
— De fapt, grozavă, da, zice și pare că vorbește serios.
— De ce așa de bună? Ceva special?
— Nu, spune el. Doar o zi obișnuită, știi tu.
Cineva să-i dea omului ăsta un trofeu BAFTA.

28.

Saskia

Aleluia!
Știam eu că încă mă dorește! Știam eu că nu va putea sta departe de
mine la nesfârșit.
Mă relaxam în cabina mea, la câteva zile după mica mea vizită pe
platou. Era prima mea zi la filmări de la scurta conversație cu Robert, așa
că nu apucasem încă să-mi fructific fărădelegile. Eram un pic în urmă și
știam că scena mea nu se va filma decât după prânz. Ăsta e un lucru pe
care oamenii nu-l conștientizează despre actorii de film și televiziune.

VP - 189
Jumătate din viață ne-o petrecem pur și simplu așteptând. Chiar atunci
când lucrurile merg bine, ai câteva ore în care stai degeaba. Timp mort.
Oamenii îl gestionează în mod diferit. Unii au hobby-uri, așa că nu e
nicio surpriză să intri peste cineva care tricotează sau brodează vreo
oribilitate. Unii încearcă să-i implice și pe ceilalți în jocuri de poker sau
canasta. Unii se apucă de băut (nu dăm nume, Jez, haha!). Poți să te
plictisești de moarte. Nici măcar n-ai voie să te duci la plimbare prin
împrejurimi, în caz că se hotărăsc brusc să schimbe programul. Eu încerc
să fac yoga sau să meditez. Ceva care să adauge valoare vieții mele.
Desigur, când Robert și cu mine eram împreună, era cu totul altceva dacă
aveam timp mort în același timp.
Așadar, stăteam întinsă pe canapea, cu o mască pe ochi (castravete,
ca să reducă umflăturile) când mi s-a părut că aud o bătaie în ușă. Am
presupus că e unul dintre curieri care a venit să mă-ntrebe dacă vreau
ceva de mâncare, așa că am strigat „Intră!” și nu m-am mișcat.
Apoi i-am auzit vocea.
— Foarte atrăgător.
Inima aproape că-mi sare din piept. Îmi smulg masca de pe ochi și-l
văd. Robert. Stând în fața ușii închise, uitându-se fix la mine.
— Putem să vorbim?
M-am ridicat în capul oaselor și mi-am trecut mâinile prin păr ca să-l
aranjez. Din fericire, purtam un halat scurt, de mătase, direct peste
lenjerie. Nu trebuia să-mi fac probleme dacă-i place sau nu ce vede.
— Desigur. Ia loc.
A dat la o parte un teanc de haine și Dumnezeu mai știe ce era pe
celălalt scaun din cameră.
Am deschis gura să mai zic ceva și apoi m-am forțat s-o țin închisă.
Trebuia să aștept să spună ce avea de spus. Mi s-a părut că a trecut o
veșnicie până când a zis ceva.
— Vreau doar să destind atmosfera, a spus. Nu vreau să fim dușmani.
— Nu suntem, am zis eu. Nu vom fi niciodată.
— Slavă Cerului. Nu mi-a plăcut deloc că n-am vorbit în ultimele
săptămâni.

VP - 190
 M-am împotrivit dorinței de a spune: „A fost decizia ta. Eu nu voiam să
ne despărțim”. Mi-am învățat lecția. Nu-l acuza de nimic, nu fi solicitantă;
și, mai presus de orice, nu-l întreba cum merg lucrurile cu Paula.
— Nici mie.
— Ai fost OK? spune el și mă privește cu milă, așa cum numai el știe –
cu capul ușor înclinat într-o parte și cu ochii puțin închiși.
Mi-a venit oarecum să lăcrimez, n-am de gând să vă mint. Am simțit că
s-a schimbat ceva, de parcă am fi avut șansa de a o lua de unde am
lăsat-o. Nu voiam s-o ratez.
— Mmmm hmmm, e tot ce-am reușit să îngân.
— Nu eram… a-nceput el. Nici măcar nu voiam să se sfârșească.
Trebuie să-nțelegi, am simțit pur și simplu că n-ai încredere în mine. De
parcă nu puteam face nimic așa cum trebuie.
Vă puteți imagina cât de frustrant a fost. Nu i-aș fi putut explica
niciodată de ce am devenit dintr-odată geloasă. Nu pentru c-aș fi fost
genul acela de persoană tot timpul și am ascuns-o cu grijă. Ci pentru că
aveam dovezi. Aveam vorbele soției sale, care-mi povestea cât de
minunate sunt lucrurile, cum brusc nu-și poate lua mâinile de pe ea, cum
a dorit el să petreacă două săptămâni din prețioasa lui vacanță închis cu
ea într-un fel de grădină a iubirii, gen John și Yoko.
Desigur, n-am spus nimic din toate astea. Acum că am otrăvit bine de
tot mintea Paulei împotriva lui, cred că iubirea s-a terminat. Chiar dacă el
vrea sau nu vrea.
Să nu mă-nțelegeți greșit, știu cât de jalnică sunt. Îmi amintesc de o
chestie pe care o spunea fostul meu soț (nu Josh, el nu e fostul meu soț
deocamdată, haha! Ci Simon, cu care m-am măritat tânără și care mai
apoi ne-a băut toate economiile. Am plecat într-o noapte când avea o
aventură, doar cu ce-am putut lua după mine, și n-am privit niciodată
înapoi. Cred că la acel moment păream demnă de milă, dar sunt
puternică pe dinăuntru. Muncesc din greu ca să obțin ce-mi doresc).
Oricum, să faci sex cu cineva care tocmai a făcut sex cu altcineva… am
urât întotdeauna chestia asta. Imaginea care-mi vine în cap! Bleah! Dar
așa am fost mereu, în urma Paulei, mulțumită să fiu pe planul doi. Pentru
că știam că, dacă-mi dă o șansă, l-aș putea recâștiga. L-aș putea face să
uite din nou de ea. Dar, cum ziceam, n-am spus nimic din toate astea.

VP - 191
 — Știu și-mi pare rău. Eu nu sunt așa. Mă știi de suficient timp ca să
crezi că nu sunt geloasă, paranoică sau ceva de genul ăsta. Am avut un
moment de derută, atâta tot.
A-nceput să se joace cu butonul cămășii. Era îmbrăcat în ținuta
preferată a lui Hargreaves, o combinație între Lovejoy 24, David
Dickenson25 și un tip din Essex. Îmi pot imagina prima întâlnire pentru
costume. Ce poartă comercianții de antichități la televizor? Haine șic, dar
excentrice, nițel pretențioase. Ajunge. N-are sens să fim originali.
El a oftat.
— N-o vreau pe Paula. N-am mai dorit-o de ani întregi. N-ai avut de ce
să-ți faci griji niciodată.
Păstrează-ți calmul.
— Acum știu asta.
A urmat o tăcere lungă. Niciunul dintre noi n-a mai spus nimic și am
început să-mi fac griji că vreun tâmpit de curier îmi va bate la ușă până la
urmă, cu meniul de prânz. Dacă atmosfera s-ar fi stricat, ar fi trebuit să
depun un efort enorm ca s-o reînsuflețesc. Am încercat să trimit vibrații.
„Păstrați distanța!”
L-am privit și am observat că mă fixa cu atenție. M-am uitat în ochii lui
și, înainte să-mi dau seama ce se-ntâmplă, era în fața mea, îngenuncheat,
iar gura lui o căuta pe a mea.
După aceea am încuiat ușa. Cineva a bătut, în cele din urmă, dar am
tăcut chitic până când a plecat. Apoi am început să chicotim ca niște
școlari și am știut că totul va fi OK.

29.

Paula

Saskia pare veselă. O găsesc pe o bancă în Regent’s Park, unde am

stabilit că ne vedem, pentru că, din fericire, are o întâlnire în oraș. Radiază
categoric, ca și cum ea ar fi însărcinată, nu personajul ei, Melody. Mă-
24 Personaj care dă numele unui serial de televiziune din anii ’80-’90 (N. tr.).
25 Vedetă TV și expert în antichități (N. tr.).
VP - 192
ntreb pentru o clipă dacă nu cumva chiar e. Poate că modul lui Josh de a-
i arăta că-i e devotat, că regretă că aproape și-a aruncat căsnicia pe
fereastră dintr-o neînțelegere, a fost s-o lase gravidă. Deși nu cred că
vreunul dintre ei își dorește cu înfrigurare să aibă un copil. Iar ea are,
desigur, 43 de ani, indiferent de ce declară, vârstă la care e cam forțat să
faci primul copil, dar s-au întâmplat lucruri și mai ciudate.
— Arăți minunat! îi spun după ce ne îmbrățișăm. Nu știu ce faci, dar
funcționează.
— Nu mă face să vorbesc despre tine, zice ea. De-abia o mai recunosc
pe femeia pe care întâlnit-o acum câteva luni.
— OK, hai să fim de acord că suntem amândouă senzaționale.
Încă mă simt stingherită când vine vorba să accept complimente
despre înfățișarea mea. Nu am această genă grațioasă.
Ne cumpărăm cafea (în fine, eu îmi cumpăr cafea, iar Saskia își ia un
ceai verde pentru că are o regulă potrivit căreia nu mai bea cafea după
prânz) și apoi ne plimbăm până la grădina cu trandafiri, deși florile s-au
cam trecut. Ne povestim banalități, dar, sincer, mi-e cam greu să mă
concentrez pentru că mor de nerăbdare să aud informațiile complete
despre Robert și Samantha. Când ea lasă o rară pauză de două secunde
în povestea în care-mi spune că și-a invitat părinții la masă, izbucnesc.
— Deci trebuie să-mi spui ce se-ntâmplă cu Robert…
— Cum? Ah… scuze. Eu pălăvrăgeam despre un știu ce prostie. OK,
deci, i-am observat cu atenție de când i-am dat vestea cea bună și aș
putea spune că relațiile dintre ei sunt de-a dreptul înghețate.
Iau o gură de cafea. Îmi arde limba.
— Au. Totuși acasă pare normal. Nu e ca și cum ar fi supărat sau ceva
de genul ăsta.
— Așa pare și la muncă, să știi. Mă-ntreb dacă nu cumva crede că a
scăpat ca prin urechile acului.
— Chiar crezi că s-au despărțit?
— Dumnezeu știe, zice ea, alungând o viespe hiperenergică. Dar cu
siguranță nu se mai comportă ca niște îndrăgostiți. Am filmat o scenă
întreagă la cârciumă ieri și el nici măcar nu s-a uitat la ea. În timp ce ea
nu l-a slăbit din ochi nicio secundă. În plus, ea are ochii roșii și
încercănați. Una dintre machieuze mi-a spus că a văzut-o plângând. Le-a

VP - 193
luat două ore să-i ascundă cearcănele. Există cuvântul „a dezîncercăna”?
Dacă nu există, ar trebui inventat.
— Și el nu ți-a spus nimic?
— Nu prea ne-am mai văzut de atunci. Ah, am trecut ieri pe lângă el pe
coridor când plecam, l-am întrebat ce mai face, iar el a dat ochii peste
cap. Dar erau oameni în jurul nostru, așa că nu prea puteam discuta. Însă
sunt convinsă că-mi va povesti ce se-ntâmplă, pentru că nu are cu cine
vorbi în rest. Chiar dacă nu mă place foarte mult, eu sunt tot ce are.
E o chestie importantă, dar nu e suficientă. Trebuie să mă asigur că
relația aceea s-a stins pentru totdeauna.
— Oare ce mai pot face ca să mă asigur că nu-și vor relua aventura
peste câteva zile?
Saskia se gândește o clipă. Mă uit la o femeie micuță, scoasă la
plimbare de câinele ei imens, care trage de lesă ca un bou turbat la plug.
Apoi Saskia se-ntoarce spre mine cu o mutră triumfătoare.
— Cred că, pur și simplu, trebuie să continui cu ce faci. Eu, pe de altă
parte…
— Ce vrei să spui?
— Gândește-te. Robert știe că am aflat despre el și Samantha. Deci pot
să-i spun orice. Aș putea inventa orice altceva ce-ar fi spus sau ar fi făcut
ea ca să-l scot din minți de-a binelea…
— Trebuie să fie ceva care nu poate fi dovedit, zic eu.
Vă mărturisesc că simt cum mă cuprinde un val de adrenalină numai
gândindu-mă la asta.
— Dacă simte că nu poate avea încredere în ea din cauza chestiei cu
copilul, atunci chiar și cel mai mic detaliu îl poate enerva la culme.
— O, Doamne, am priceput!
Își trântește paharul pe bancă, iar ceaiul se revarsă peste margini.
— O să-i spun c-am văzut-o flirtând cu Jez. Sau mai rău. Sărutându-l. E
atât de îngrozit de Jez că nu l-ar înfrunta nici într-un milion de ani. O s-o
întrebe pe ea. Ea va nega. El n-o va crede. Trebuie doar să găsesc o cale
de a mă asigura că nu-i spune că a auzit de la mine. Ar trebui să fie destul
de simplu, având în vedere că eu sunt deținătoarea marelui lui secret…
— Doamne, Saskia, crezi c-ar trebui să facem asta? Nu e prea mult, să
implicăm pe cineva care e total nevinovat?

VP - 194
 — Jez n-o să afle niciodată.
— Ba da, va afla, pentru că Samantha probabil îi va spune. S-ar putea
duce să-l roage să-i explice lui Robert că nu-i adevărat. Eu așa aș face, tu
nu?
— Ai dreptate. Trebuie să mă gândesc bine. O să-mi vină mie o idee.
— Știi cât de mult apreciez chestia asta, nu-i așa?
— Mă poți răsplăti venind cu mine la o oră de Bikram, în weekend,
haha!
Îmi vine-n minte răspunsul meu standard: nu, mulțumesc, urmat de
vreo remarcă denigratoare la adresa greutății mele și a lipsei formei
fizice. Totuși replica mi se stinge pe limbă. Înainte să-mi dau seama ce
fac, mă pomenesc că sunt de acord.
— Pe bune? spune ea, ridicând din sprânceană, un lucru pe care mi-am
dorit întotdeauna să-l pot face și eu.
Obișnuiam să exersez ore-ntregi în fața oglinzii când eram adolescentă
pentru că aveam senzația că-mi oferă un aer de mister sofisticat. Totuși
nu mi-a reușit niciodată, nici măcar când mi-am lipit bandă adezivă peste
sprânceana care trebuia să rămână neridicată.
— Eram convinsă c-o să te opui mai mult de-atât.
— M-am schimbat.
— Sâmbăta asta?
Acum c-am spus da, simt că-mi pierd rapid cumpătul. Dacă sunt una
dintre persoanele acelea care leșină? E-n regulă să faci puțină yoga (zic
eu, de parcă am habar ce e aia. Am încercat cu un DVD odată, pentru că
mi se părea că e mai ușor și mai nedureros decât sportul adevărat și a
trebuit să renunț după zece minute pentru că am făcut o întindere la
coapsă. Asta e singura mea experiență directă), dar îmi dau seama că e
cu totul altceva când o faci în timp ce te coci.
— Nu sunt sigură. În weekendul ăsta e ziua Georgiei…
— Fricoaso. Bine, când decizi că ți-ai făcut destul curaj, anunță-mă din
timp, pentru că trebuie să fac programare pe numele tău. Și o să vorbesc
cu Adrienne, instructoarea, să știe că e o începătoare în sală. Dacă nu-i
spun, o să-i dea bice și n-o să ai habar ce se-ntâmplă.
Îmi spun că e momentul să fiu curajoasă.
— Bine, la naiba, o s-o fac. Dar nu sâmbăta asta. Următoarea.

VP - 195
 Saskia bate din palme ca un copil mic și entuziasmat.
— Excelent. Ce fată bună.
De-abia aștept să-i spun Myrei. Chestia asta s-ar putea s-o scoată din
minți.

30.

Saskia

E prea amuzant. Nu, chiar e. Paula o să participe la o oră de Bikram!

Adică știu că a pierdut o grămadă de kilograme, dar tot e o femeie
măricică. Ceea ce eu – dacă aș fi în locul ei – aș considera prea mare.
Cred că trebuie s-o admirăm totuși, s-a descurcat bine.
Credeam că sugestia mea cu falsa aventură dintre Samantha și Jez a
fost inspirată, dar are dreptate, desigur; dacă ar fi adevărat, Robert ar lua-
o la întrebări pe Samantha, iar ea va da toată vina pe Jez. Trebuie să-mi
tot reamintesc că, deși Robert și Samantha nu sunt combinați (sper să nu
fie!), Paula trebuie să creadă cu tărie că ei fac tot ce inventez eu ca să fie
veridic. Fără fisuri de logică. Pe bune, ar trebui să-l pun pe unul dintre
scenariști să inventeze ceva pentru mine. Deși, dacă mă gândesc mai
bine, lor nu pare să le pese prea mult dacă poveștile lor sunt credibile.
Totuși, nu trebuie să fie ceva care s-o convingă pe Paula că Robert a
părăsit-o pe Samantha pentru totdeauna (sau ea pe el, desigur, dar cred
că așa ar fi mai ușor de crezut, dat fiind portretul pe care l-am făcut deja
relației lor). Se apropie momentul când va simți că trebuie să-l dea afară
înainte s-o părăsească el pentru – crede ea – Samantha. Georgia trebuie
să plece de-acasă peste câteva săptămâni. Când încep facultățile? La
sfârșitul lui septembrie? Deci peste vreo șase săptămâni. Am șase
săptămâni la dispoziție s-o conving că între ei totul s-a terminat și că nu
se va relua niciodată. Șase săptămâni ca să mă asigur că el va pleca din
acel apartament și va intra în cel pe care-l voi aranja pentru noi doi.
Ah, asta-mi aduce aminte de ceva. Mi-am luat o zi liberă și am văzut
câteva apartamente. Știu că e un pic prematur. Robbie și cu mine de-abia
am făcut primii pași în tentativa de a ne reapropia (mă rog, nu chiar pași,
VP - 196
mai mult am stat la orizontală, haha!). Așa că nu-i spun nimic despre
asta, ca să nu se simtă presat. Dar trebuie să mă asigur că am pregătit
cuibul perfect. Iar șase săptămâni înseamnă o perioadă scurtă. Când voi
găsi locul perfect va trebui să trec de orice obstacole ca să fiu sigură că e
al meu (presupunând că e deja liber. De fapt, trebuie să-i spun agentului
imobiliar că nu e negociabil. N-am timp să-i aștept pe chiriașii dinainte să
se adune și să se mute), să găsesc un decorator, să fac tot ce trebuie
făcut, să cumpăr toate lucrușoarele necesare unui nou cămin… mă rog,
hai să fim de acord că timpul e scurt.
Așa că mă duc să vizionez patru apartamente. Toate în Marylebone.
Nici eu nu știu de ce, în afara faptului că-mi place aici și mi se pare destul
de departe atât de Josh în Richmond, cât și de Paula în Chalk Farm. Nu
primești prea multe pentru ce plătești, așa că mi-am depășit bugetul, dar
mă gândesc că, după ce Robert se va muta, vom împărți chiria și va fi
numai o chestiune de timp până ne vom găsi o casă de vis pe care s-o
cumpărăm. O să-i las casa lui Josh. Deși mi se rupe inimă, la cât m-am
străduit s-o fac să arate exact după sufletul meu. Mă rog, altcineva s-a
străduit, dar tot m-a costat o avere, și nici măcar n-a fost terminată. Dar
eu câștig mai mult decât el. Și având în vedere că va rămâne în curând
fără slujbă, așa mi se pare corect. Ca să nu mai spun că toată povestea
va fi devastatoare pentru el. Nu are nici cea mai vagă idee ce se-ntâmplă.
Deci măcar atâta lucru pot să fac și eu. La fel, Robbie a spus mereu că nu
va insista ca Paula să vândă apartamentul său.
Trei cu două dormitoare, unul cu trei, deși acesta îmi depășește cu
mult bugetul. Toate cu parcare subterană, pentru că știu că Robbie s-ar
stresa cu găsirea unui loc de câte ori ar pleca în oraș. Sunt aur curat într-o
zonă ca asta. Va trebui să trag un pic de mine până vom găsi o casă unde
să ne stabilim pe termen lung. Toate au un fel de balcon sau terasă pe
acoperiș. Toate, trebuie să remarc, arată un pic mai bine decât
apartamentul în care locuiește el acum.
De-ndată ce voi fi gata să mă mut o să-i spun lui Josh veștile nasoale.
Nici măcar nu vreau să mă gândesc la asta acum. Știu că sunt o
persoană îngrozitoare, știu că ceea ce fac e rece și calculat, dar nu mi-am
dorit niciodată să-l rănesc. Aici nu e vorba despre el. E vorba despre
mine. Și despre Robbie.

VP - 197
 Și despre viitorul nostru împreună.

31.

Paula

Georgia a împlinit optsprezece ani. Mie mi se pare că evenimentul ar

trebui aniversat printr-o paradă impresionantă, fiindcă e o zi foarte
importantă pentru mine și pentru Robert, dar, fiind cea mai mică din clasa
ei, George n-a făcut altceva decât să aniverseze majorate de câteva luni
bune. Ziua ei de naștere o sâcâie. Totuși, ne lasă să ne agităm la micul
dejun cu cocteiluri Bucks Fizz26 (Georgia: „E vreun strop de alcool în
chestia asta, că are gust doar de suc de portocale?”) și ne suportă când
ne apucăm să povestim despre ziua în care s-a născut – cum aproape c-
a venit pe lume în autobuzul 24, pentru că nu aveam mașină și nu ne
permiteam un taxi – fără să spună nici măcar o dată că a mai auzit istoria
asta de o mie de ori.
Îi plac la nebunie cadourile – atât chestiile raționale și practice, cât și
medalionul-inimioară de la Tiffany care are data nașterii ei gravată pe
spate. Am rezervat pentru toți trei o masă pentru prânz la Oxo Tower, un
loc unde și-a dorit întotdeauna să meargă, iar vremea se schimbă și, din
umezeala și mohoreala zilelor trecute, devine însorită, fix ca să mâncăm
afară. Robert și cu mine ne purtăm cum putem mai bine – el crezând că a
scăpat, eu consolată de faptul că nu se va întâmpla așa ceva – și mă
felicit în sinea mea că Georgia pare să nu resimtă tensiunea dintre noi.
Deodată mă copleșește un gând. Oare chestia asta n-o să fie mai rea
pentru ea, totuși? Am protejat-o în așa măsură că n-are nici cea mai vagă
idee că e ceva aiurea între noi. Când o s-o anunțăm că va merge fiecare
pe drumul său, nu cumva va fi de zece ori mai rău pentru ea fiindcă n-a
avut șansa de a se pregăti? Ar putea începe să creadă că toată copilăria
ei fericită a fost o minciună și o să pună totul la îndoială. Dar, pe de altă
parte, i-am fi putut ruina viitorul dacă și-ar fi făcut griji pentru fericirea

26 Cocteil cu două treimi șampanie și o treime suc de portocale (N. tr.).

VP - 198
părinților ei în timpul examenelor de admitere. Ca să nu mai pomenesc că
Robert și cu mine n-am discutat niciodată despre faptul că ar merge ceva
rău în căsnicia noastră. El a făcut ce-a făcut, iar eu am aflat, asta e tot. N-
avem oricum nimic concret de spus Georgiei. Ideea e că nu există o cale
corectă sau greșită de a-i spune copilului – pe care-l consideri fericit – că
părinții se despart. Tot ce putem face e să ne străduim să gestionăm
situația cât mai bine cu putință.
— Te simți bine, mamă? zice ea acum, în timp ce ne așteptăm felul
principal. Ești departe cu gândul.
— Mă gândeam la vacanța în care ne-am dus în Devon, spun, apelând
la o amintire fericită de familie, și tu te-ai împrietenit cu statuia unui
heruvim din grădina hotelului. Nu mai voiai să pleci de lângă ea.
— Aveam trei ani!
Robert izbucnește în râs.
— Ne-ai spus că-l cheamă Tinky.
— Erai obsedată de Teletubbies27.
— E primul lucru de care-mi amintesc, zice Georgia. Vacanța aia.
— Dar când am fost în Scoția mai ții minte? spune Robert, apoi ne
lăsăm purtați de un val de amintiri colective din copilăria ei.
Orice s-ar întâmpla, nimic nu poate schimba momentele acestea.
*
— Vrei să ne uităm la serial? spune Robert, după ce George și Eliza se
urcă în taxi, îmbrăcate trăsnet pentru noaptea la club care le așteaptă.
Trebuie să-i admiri fațada. Încă e suficient de narcisist încât ideea lui
de a petrece o seară distractivă înseamnă a se uita la el însuși (și la
amanta lui, să nu uităm) la televizor.
— Sigur, zic eu, nevasta de-a pururi ascultătoare.
În plus, va fi interesant de observat chimia dintre el și Samantha, având
în vedere că personajele lor se-ndreaptă spre o aventură. (îmi amintesc
cu rușine că ideea aceasta a apărut pentru că Josh și cu mine – sau
poate doar eu? – am crezut că Saskia va urî să se vadă înfățișată ca o
femeie mai în vârstă înlocuită cu una mai tânără și mai strălucitoare. Mă-
ntreb dacă nu cumva Josh a propus ideea ca personajul jucat de Saskia

27 Serial britanic de televiziune, pentru copii, difuzat de BBC (N. tr.).

VP - 199
să se arunce în brațele unui bărbat mai tânăr, doar pentru a fi respinsă,
înainte de a pune frână. Nu sunt deloc mândră de mine, ca să știți.)
Ne așezăm fiecare pe câte un colț de canapea și tema muzicală
cunoscută începe. Scene pastorale cu dealuri unduite și drumuri de țară
întortocheate. Fermierul Giles și vacile lui, doamna Giles mergând cu
cățelul border collie pe un câmp, Hargreaves stând mândru în fața
magazinului său de antichități, Melody galopând pe un cal. Ideea că toată
lumea primește o grămadă de bani pentru a pune în scenă niște porcării
răsuflate e uluitoare și cam deprimantă. Nici personajul Samanthei, nici
cel al lui Jez nu sunt suficient de importante ca să apară pe generic, deși
s-ar putea ca în curând evoluția lor să-i propulseze înspre culmi.
— Saskia e de-a dreptul senzațională, spun eu când ea apare pentru
prima oară pe ecran.
Simt că vreau să spun ceva drăguț despre ea. Să mă revanșez față de
ea. Și, ca să fim cinstiți, el nu m-ar crede niciodată dacă aș lăuda felul în
care ea joacă.
Robert mormăie, neconvins.
— E greu de crezut că Hargreaves o poate înșela cu cineva, cu atât mai
puțin cu Marilyn.
— Ți-am spus eu, zice el, punând pauză, pentru că detestă să rateze
chiar și o secundă din acțiune. Am încercat să-i explic lui Josh, dar n-a
fost dispus să accepte.
Ca de obicei, ațipesc până la intriga săptămânii (ceva cu un tractor
care lipsește și care e descoperit la o licitație locală, printre lucrurile
scoase la vânzare de Jez), dar reușesc să văd prima scenă care
anticipează ce se va întâmpla între Hargreaves și Marilyn. Încerc să-mi
dau seama dacă atracția reală a Samanthei pentru Robert se transpune
pe ecran și constat că, de fapt, felul ei de a flirta e foarte convingător.
— E chiar bună, nu-i așa? zice Robert, iar eu nu știu ce să-i răspund.

32.

Josh tocmai a intrat în cafenea.

Lăsați-mă să mai spun asta o dată: Josh. Tocmai. A. Intrat. În Cafenea.
VP - 200
 E greu să vă explic cât de important e acest moment. Josh, care n-a
mai vorbit cu mine de când a aflat că am acuzat-o aiurea pe soția lui că
are o aventură, care trăiește în celălalt colț al Londrei, așadar, nu s-ar fi
putut opri aici din întâmplare, se presupune că e în mijlocul unei zile de
filmare în Acton, stă în prag, uitându-se în jur, ca și cum ar încerca să
găsească pe cineva. Pe mine.
Sunt gata să termin pentru azi. Am o ședință cu Chas în 20 de minute,
iar Chas nu tolerează întârzieri. De-abia așteptam să mă duc la el, de fapt,
așa cum mi se-ntâmplă deseori zilele astea. Am deja hainele de sport pe
sub uniforma de la „Myra’s”. Bluza e una turcoaz, de la Lululemon, și-mi
subțiază talia. Mai am câteva umflături pe ici, pe colo, dar mă simt
încrezătoare când o port. Puternică. Îmi place că transmite: „Fac sport”,
deși la fel de bine ar putea să spună: „Mi-am cumpărat haine de la
Lululemon și le port la muncă pentru că sunt comode”.
Tocmai îi povestesc Myrei despre weekendul cu aniversarea lui George
(adică Georgia mai mult a mormăit și a spus că-i e rău în timp ce eu îi
făceam pâine prăjită și o ștergeam pe frunte, n-o să vă plictisesc cu asta)
când îl zăresc cu coada ochiului. Ceva la el, o familiaritate subconștientă,
mă face să mă-ntorc să văd cine a intrat. Mă opresc brusc în mijlocul
unei fraze.
Josh ridică un braț spre mine. O văd pe Myra cum se uită ba la el, ba la
mine și înapoi. Mă adun și mă duc spre el.
— Ce Dumnezeu cauți aici?
Mă așteaptă să mă apropii suficient, ca să nu fie nevoit să strige.
— Trebuie să vorbesc cu tine. E important. Poți acum?
E puțin spus că sunt derutată.
— Ăăă… sigur… adică, tocmai plecam să mă-ntâlnesc cu instructorul
meu…
— O, Doamne, îmi cer scuze, spune Josh, iar întregul lui limbaj corporal
îmi spune că n-a venit să urle din nou la mine că-i distrug căsnicia. Nici
măcar nu m-am gândit că te mai duci undeva. Îmi amintesc doar că mi-ai
spus că termini la 14:30. O să mă-ntorc. Sau te voi suna. E-n regulă.
Nu m-am descurcat niciodată prea bine cu suspansul, întotdeauna îmi
doresc să aflu ce se-ntâmplă.
— Nu, e-n ordine. Lasă-mă doar să-l sun. Am telefonul în spate.

VP - 201
 Mi-e groază să-l las cu Myra pentru că ea s-a prins clar că se petrece
ceva aici, dar nu am de ales. Nu-l pot lăsa pe Chas să aștepte aiurea. În
camera din spate, mă cuprinde frica să-l sun direct pe mobil, așa că
telefonez la sală. Nu mă simt în stare să mimez că mi-e rău (să capăt
vocea aceea somnoroasă, drogată, așa cum făceam când aveam o slujbă
pe care o uram, la un birou de asigurări, unde anunțam deseori că lipsesc
pentru că sunt bolnavă), așa că invoc o urgență în familie, iar Justine,
recepționera, îmi promite că-l va anunța imediat. Știu că voi plăti oricum
această ședință, pentru că am sunat târziu, dar nu pot face nimic în
privința asta. Îmi promit c-o să ies la o alergare mai târziu.
Când mă-ntorc, îl găsesc pe Josh stând la o masă, cu o felie de tort de
morcovi în față, luat la întrebări de Myra. Îmi închipui că a scos de la el că
e Josh, producătorul serialului lui Robert, ceea ce-nseamnă că și-a dat
seama că e soțul Saskiei și că-mi place puțin de el. Că ne-am plăcut
oarecum reciproc, ca să fim sinceri. Simt cum mă-mbujorez când mă duc
din nou înspre el.
— Mergem la o plimbare? Poți să-ți iei prăjitura cu tine.
Nu am de gând să-l las să spună ce are de spus în prezența altcuiva.
Din fericire, Myra pricepe aluzia și trece la acțiune.
— Ah, da, ți-o dau la pachet.
Îmi dau seama că ar vrea să spună nu, c-o lasă aici, dar e prea
politicos. Sau prea speriat. Myra e foarte protectoare cu prăjiturile ei și
cred că el i-a observat apucăturile de Rottweiler.
Plecăm. El își ține punga cu prăjitura ca un copil de cinci ani care
pleacă de la o petrecere, ea înalță sprâncenele la mine, iar eu ridic din
umeri.
— Ne vedem mâine.
Ies din cafenea după Josh și urcăm strada în pantă. Pare să știe exact
unde merge și nu spune deocamdată nimic. Mă hotărăsc să nu-l bat la
cap și, în plus, trebuie să respir ca să țin pasul cu el. Cotește din strada
principală și se oprește pe o bancă, lângă un petic triunghiular de
verdeață.
— E bine aici? spune el.
— Sigur.
Ne așezăm la vreo jumătate de metru distanță unul de celălalt.

VP - 202
 — Scuze că ai ratat programarea din cauza mea.
— Este… Josh, spune-mi ce se-ntâmplă…
Oftează și trebuie să mă abțin să nu țip ca să scot ceva de la el. Un
motan negru și gras trece pe lângă noi, privindu-mă acuzator. Presupun
că asta, de obicei, e banca lui.
În cele din urmă, Josh se hotărăște să vorbească.
— Cred că, până la urmă, e Saskia. Persoana cu care te-nșală Robert.
Cred că a fost ea întotdeauna și faza cu Samantha e o pistă falsă.
— Poftim? De ce…
Se freacă pe frunte și-și trece mâna peste părul scurt. Azi e cam
nebărbierit. În ciuda celor ce se-ntâmplă, mă trezesc gândindu-mă că-mi
place.
— OK, spune el. Nu sunt mândru de asta.
— Să nu încep eu să enumăr lucrurile de care nu sunt mândră și pe
care le-am făcut în ultima vreme.
— Se purta ciudat. Nu știu… Nu cred că mi-aș fi dat seama de asta
dacă nu s-ar fi petrecut ceva înainte… nu e nicio dovadă clară, dar am
observat că, dacă Robert nu e pe-acolo, nici ea nu e, genul ăsta de lucruri.
Încep să mă simt un pic rău. Observ că Josh încă are prăjitura cu
morcov în mână. E aproape haios.
— I-am tot urmărit, pe el și pe Samantha, de când mi-ai spus despre ei.
Și nu prea are cum să fie. În afara cazului în care sunt cei mai buni actori
din lume, lucru care… să mă ierți…
Fac o mutră care sper să-nsemne: nu te teme să-l faci praf doar pentru
că sunt eu aici.
— Nu există niciun strop de chimie între ei. Nici măcar în scenele lor de
dragoste. Iar ea e o femeie foarte drăguță.
Nu cred c-ar face așa ceva… Și apoi am început să mă gândesc de ce
ai aflat tu de ei de la bun început și, desigur, a fost Saskia. Saskia ți-a
spus, nu-i așa?
Dau din cap. Înțeleg de ce pare un pic incriminator. Rahat.
— Da. E singura dovadă pe care o avem. Cuvântul Saskiei.
Oare m-a mințit? M-am simțit atât de vinovată, încât mi-am permis să
mă apropii de ea. O consider prietena mea.

VP - 203
 — Atunci am început să mă gândesc, de ce ar fi făcut una ca asta? Și
am găsit o singură explicație valabilă.
Mă uit în pământ, căutând cu disperare un alt motiv pentru care Saskia
să fi inventat așa ceva.
— Nu cred că putem presupune că ea minte doar pentru că Robert și
Samantha își ascund urmele foarte bine.
— Mai e ceva, zice el.
Știam eu că e mai e ceva! Josh e prea rațional ca să traverseze
întreaga Londră și să-mi spună asta doar dintr-un capriciu.
— Asta e partea de care nu sunt mândru. M-am dus la ei în cabine. O
să fiu dat afară, sincer, dacă află cineva, dar am așteptat într-o seară
până ce a plecat toată lumea – sunt deseori ultimul care pleacă; mai
există un set de chei de rezervă, încuiat în seiful din biroul principal,
menite să fie folosite doar în cazuri de urgență. E strict interzis să mergi
acolo fără permisiune, în afara unei chestiuni de viață și de moarte. Ca să
nu mai spunem că e total lipsit de etică…
— Nu aveți paznici de noapte?
Îmi amintesc că Robert mi-a spus odată că, la început, trebuia să
meargă alături de un bărbat masiv la un perete unde erau pozele tuturor
celor din distribuție, ca să-i dovedească că nu era vreun hoț sau vreun
dement, dacă se-ntorcea să recupereze ceva după ce plecase toată
lumea.
La vremea respectivă nu mi-am pus problema de ce stătea la muncă
atât de târziu.
Josh încuviințează.
— Ba da. Doi. Dar ei mă cunosc. Și știam că pot scorni o poveste
credibilă, dacă mă descoperea cineva și mă-ntreba ce caut pe-acolo. Sunt
producătorul serialului, la urma urmei. Și dacă nu pretindea nimeni că s-ar
fi furat ceva, probabil că nu s-ar mai fi gândit nimeni la asta. După cum s-
a dovedit, nu l-am văzut pe niciunul dintre ei.
— Deci…?
— Deci am căutat prima oară în cabina Saskiei. În coșul de gunoi, era
un bilețel. Rupt în bucăți, dar nu foarte greu de reconstituit. Uite-l.
Scoate din buzunar niște bucățele de hârtie și mi le întinde. Sunt cinci
și le pun cu ușurință cap la cap.

VP - 204
 — La ora 17:00? La mine? Așteaptă-mă dacă n-am terminat.
Niciun nume, nicio inițială. Scrisul mi se pare categoric cunoscut. Am
acea senzație care te izbește când derulezi pe repede lucrurile care s-au
întâmplat. Nu din cauza lui Robert. Trădarea lui e de domeniul trecutului.
Ci din cauza Saskiei.
— Rahat. Tot nu e o dovadă. Poate că voiau să repete niște replici
pentru astăzi.
— Ei „se detestă”, amintește-ți. Pare improbabil. Și, oricum, după ce-am
cotrobăit prin lucrurile lui Sas, m-am dus și m-am uitat și prin cabina lui
Robert.
Știu că n-o să-mi convină ce-o să aud.
— Spune…
Mă răsplătește cu un surâs.
— Care e cel mai mare clișeu la care te poți gândi? Imaginează-ți că a
fost într-un episod din Fermierul Giles.
E simplu.
— O pereche de chiloți de-ai ei.
— Bingo!
Nu se poate.
— Nu vorbești serios. Ai găsit chiloții Saskiei în cabina lui Robert?
Dă din cap.
— E prea frumos ca să fie adevărat, nu-i așa?
— Dar… adică… nu că m-aș îndoi de ce spui, dar sunt atât de multe
firme… n-ar putea fi ai Samanthei?
— Ce măsură crezi că poartă Saskia?
— Nu știu. Ceva absurd, gen opt.
— Exact. Și… dacă ar fi să ghicești… ce măsuri are Samantha?
Mă gândesc la silueta zveltă a Saskiei și la formele pline ale
Samanthei. Fata aia are niște șolduri serioase.
— OK, bună observație. Dar altcineva atunci? Cineva din echipă? De la
curățenie?
— Ea are unii exact ca aceia. De aceeași mărime. Și-a bătut joc de tine.
De amândoi.
Încerc să asimilez informațiile. Pisica se freacă acum de picioarele
mele, dar n-am chef de ea.

VP - 205
 — Ce târfă! Și eu care voiam să merg cu ea la ora ei idioată de yoga
weekendul următor.
Josh mă privește confuz. Desigur, nu are habar că Saskia și cu mine
am păstrat legătura. De ce i-ar fi spus lui? Am presupus mereu că nu-i
spun din respect față de dorința mea ca Robert să nu știe, dar acum îmi
dau seama că avea propriul plan.
— Suntem prietene acum, dacă-ți vine să crezi. Mi-a părut rău pentru ce
i-am făcut. Am ajuns s-o plac.
— Încă vă întâlniți?
Dau din cap că da.
— Îmi pare rău. Nu-i nimic pervers. Doar o cafea când și când. Cum
spuneam, credeam că suntem prietene.
Josh oftează, și tăcerea lui spune totul.
— Ah, zice el, după câteva clipe în care eu încerc să pricep ce se
petrece. Am uitat la pièce de résistance.
— Ce poate să-ntreacă perechea de chiloți? Adică, pe bune…
Îmi surâde trist.
— Sas caută apartament de închiriat.
— Pentru ei doi?
— Așa cred. Am găsit tot felul de pliante la ea în cabină. Toate în
Marylebone.
— Lângă West1 Hot Yoga! Îi place la nebunie locul acela. Se poate
duce acolo în fiecare dimineață, să transpire după pofta inimii.
— Cred că e teritoriu neutru. Unul dintre ele avea o bifă mare pe el, așa
că i-am făcut o fotografie.
Scotocește prin servietă. Scoate un pliant al unei agenții imobiliare, cu
o poză a unui living foarte elegant, cu ferestre imense, care dau într-un
balcon mare. Ăsta e? Viitorul cuibușor de nebunii al lui Robert și al
Saskiei?
— E frumos, spun, întinzându-i-l înapoi.
— E scump.
Oftez.
— Doamne, n-ar fi frumos să-i poți da afară pe amândoi? Să vedem cât
ar rezista dacă ar locui într-o garsonieră.
— Nu…

VP - 206
 — Fă-mi plăcerea măcar o clipă. Ar fi haios.
— Ar fi.
— Deci chiar au de gând s-o facă.
— Așa se pare.
— De ce n-aș suna să-ntreb de apartament? Să aflu dacă a fost
închiriat.
— N-are ce să strice, presupun, zice el, dându-mi din nou detaliile.
— Dumnezeule, îmi pare rău, Josh. E de un milion de ori mai rău pentru
tine decât pentru mine. În mod clar.
Încerc să-l privesc în ochi. Nu știu dacă sunt mai îngrijorată decât
crede el că vreau să par sau dacă chiar așa sunt. Așa că mă aplec și
mângâi pisica, care e încolăcită printre picioarele mele.
— Nu știu, zice el. Lucrurile n-au mai fost la fel de când… știi tu…
Serios? De când m-ai sărutat?
— Nu vreau să spun că tu și cu mine… continuă el repede, în mod
evident preocupat că mi-ar fi trecut așa ceva prin cap.
Dar mi-a trecut. Preț de o clipă. Dați-mă în judecată.
— Eu și Sas. Am început s-o privesc cu alți ochi când am crezut că mă
înșală și apoi, chiar dacă m-am simțit incredibil de vinovat că am înțeles
totul atât de greșit…
— Sau nu, din câte se pare…
— Sau nu. Am încercat – chiar am încercat – să revin la relația de
odinioară, dar tocmai îi văzusem toate defectele și nu le puteam da
uitării. Cât e de egoistă. Cum se crede superioară în comparație cu
ceilalți. Cât de urât se poartă uneori cu oamenii. Am început aproape să-
mi doresc să mă fi înșelat ca să am o scuză s-o părăsesc.
— De ce n-o părăsești oricum?
Mă întreb dacă nu cumva e și el ca Robert, la urma urmelor. Incapabil
să iasă dintr-o relație fără să aibă alta în care să se refugieze.
— Pentru că i-am promis devotamentul meu. M-am ridicat în picioare și
am spus toate acele lucruri precum „Până când moartea ne va despărți”
și „La bine și la rău”. Nu poți să te căsătorești cu cineva și apoi să decizi
că vrei să pleci pentru că nu-ți mai place persoana respectivă, cum
credeai că-ți plăcea la început.
— Mi se pare un motiv destul de bun.

VP - 207
 — De-asta ai stat cu Robert atâția ani?
— A fost altceva. Noi o aveam pe George.
— Nu vreau să fiu genul ăla de om, atâta tot.
— Ceea ce e admirabil. Nu spun că nu e.
— Cred că-ntr-un fel speram să ies din starea asta. Ca dintr-un fel de
mahmureală după ce mă convinsesem că totul se sfârșise.
— Totul e o mare porcărie, zic eu.
E puțin spus.
— În orice caz, a spus el, m-am gândit că vrei și tu să știi.
Stăm o vreme într-o tăcere care pare să nu se mai sfârșească. În
realitate sunt probabil vreo treizeci de secunde. Prietena mea felină a
plecat, afectată că n-o bag în seamă, așa că privesc în gol, întrebându-mă
ce-ar mai fi de zis. În cele din urmă, ceva mă lovește. Un beculeț mi se
aprinde în creier.
— I-a spus Robbie! A acoperit gafa destul de bine, dar ar fi trebuit să-mi
dau seama că se-ntâmplă ceva. Nimeni nu-i spune Robbie, în afară de
Alice. N-a avut ocazia să audă că altcineva îi spune așa, pur și simplu i-a
scăpat. Ăsta trebuie să fie numele lui de alint.
El își dă ochii peste cap.
— Mie îmi spune Joshie.
— Ce noroc pe tine! Deci ce ai de gând să faci acum?
Îmi zâmbește rechinește.
— Să te ajut, spune el. Să-i despărțim. Să-i dăm afară din casă. Nu mai
sunt băiatul de treabă.
— Vrei s-o dai afară din casă?
Sunt surprinsă. Josh a susținut mereu că n-ar face așa ceva.
— Doar la modul figurat. Când spun că nu mai sunt băiatul de treabă,
înseamnă că am de gând să fiu doar mai puțin drăguț decât eram până
acum. Dar nu e același lucru.
— Mereu vorbești în dodii, spun eu, râzând. Ca să le poți clarifica mai
târziu.
— După asta îmi ghidez viața.
Mă bucur. Deși sunt încântată că se va proteja mai mult, ar fi fost
păcat ca toată harababura asta să-l transforme într-un sadic cinic și
răzbunător. Sunt fericită că rolul ăsta îmi revine mie.

VP - 208
 *
Când mă-ntorc la cafenea – în graba mea de a pleca de-acolo ca să
aflu ce are Josh, mi-am lăsat cheile casei în camera din spate – Myra mă
asaltează înainte să pot închide ușa în urma mea.
— OK. Explică-te, zice ea, aranjând un teanc de farfurii curate.
În cofetărie e liniște. E prea cald și prea multă umezeală pentru ceai și
tort.
— Ce căuta aici și de ce nu mi-ai aranjat o întâlnire cu el?
Mă trântesc la o masă. Accept cu bucurie doza de Diet Pepsi, pe care
ea mi-o așază în față.
— A aflat că de fapt Robert se vede cu Saskia.
Myra plonjează vizavi de mine, ignorând-o pe tânăra care tocmai a
intrat, cu un copilaș în cărucior.
— Îți bați joc de mine.
— Nu prea.
— Dar…
Pentru prima oară în viața ei, nu are cuvinte.
— Ai clienți, spun eu, făcându-i cu mâna copilului, care zâmbește și-și
flutură mânuța spre mine.
Mama mă privește cu recunoștință. Îmi amintesc când George era de
vârsta aceasta și în cafenele oamenii mă priveau îngroziți de faptul că
țipetele ei le-ar fi putut strica ziua. De ce ar crede cineva că dacă te uiți
strâmb la un copil mic, acesta va fi liniștit și cuminte, nu știu, dar ați fi
surprinși cât de des se întâmplă.
Myra nu inițiază pălăvrăgeala ei obișnuită, în timp ce-i face mamei un
ceai și-i întinde celui mic o cutie cu suc. De-abia așteaptă să se-ntoarcă și
să audă ce am de zis. O pun la curent cu toată situația, iar ea rămâne cu
gura căscată.
— Mă rog, acum înțeleg de ce ți-a plăcut de el, zice ea, de parcă asta ar
avea vreo legătură.
— Poftim? Nu-mi place! Adică… mi-a plăcut… e irelevant în acest
moment…
— Poți să-mi dai mie numărul lui de telefon.
O ignor.
— Îți vine să crezi că și-a bătut joc de mine în tot acest timp?

VP - 209
 — E cam de rahat că ți-a spus că el și-o trage cu altcineva, trebuie să
recunosc.
— A inventat toată povestea aia despre Samantha care-ncearcă să
rămână însărcinată în secret! Puteam să mă fac de râs ca o cretină.
Puteam s-o iau la întrebări…
— Dar ea știa că n-o vei face, nu-i așa?
— Și-a asumat totuși riscul. Doamne, câtă disperare!
Beau ultima înghițitură de Diet Pepsi. Cred că am doborât recordul de
viteză la consumat băuturi carbogazoase.
— Și acum?
— Acum chiar ești în avantaj, spune Myra. Acum tu știi totul, iar ea nu
știe nimic.
— Nu știu dacă mai am energie.
— Sigur că ai. Interzice-le finalul fericit. O să te simți mai bine, îți
promit.
O îmbrățișez înainte să plec.
— Ah, strigă ea când sunt pe punctul de a ieși. Pot să pun la loc pe
perete poza cu „Sadskia”, acum că nu ne mai place de ea?

33.

Înainte să plece, Josh a promis că vom păstra legătura. Cred că am

învățat amândoi de data trecută că răutatea la întâmplare nu ni se
potrivește. Nu vor mai fi răzbunări meschine cu scenarii dureroase și nici
fotografii trimise anonim ziarelor. Avem un scop comun: să-i despărțim
pe Robert și pe Saskia o dată pentru totdeauna și asta e tot.
Pentru mine, are logică să păstrez aparența prieteniei cu Saskia. Nu
vreau s-o alarmez că ar fi ceva în neregulă. În plus, încă există
posibilitatea să aflu vreo informație interesantă care să-i scape. Așa că
am de gând să mă duc la ora de Bikram – Saskia mi-a trimis deja mesaj
ca să-mi spună că mi-a rezervat un loc – deși nu mai sunt deloc pregătită
să mă fac de râs în numele prieteniei. Descarc un video cu mișcări de
yoga și le exersez în fiecare dimineață și după-amiază. OK, n-o să fiu

VP - 210
subțire și suplă în mai puțin de-o săptămână, dar măcar n-o să arăt ca o
idioată desăvârșită.
De asemenea, mă dau cu niște spray bronzant după ședința de
miercuri cu Chas. Dacă tot va trebui să stau lângă Saskia îmbrăcată în
Lycra, vreau să mă asigur că arăt cât de bine se poate. Nu vreau să fiu
acolo doar ca să-i flatez egoul deja imens.
Chas scoate șublerul. Declară că am 35 la sută grăsime și cântarul îmi
spune c-am mai slăbit un kilogram și jumătate. Ca să sărbătoresc, mă
duc la Sweaty Betty să-mi găsesc ținuta perfectă de yoga (adică pe cea în
care arăt cel mai bine, nicidecum cea mai practică), și mă bucur enorm
când văd că încap în haine măsura M. Colanți trei sferturi și un maiou
mulat care-mi pun în valoare mușchii la care am lucrat atât de mult alături
de Chas. Când îi arăt hainele Georgiei, mă pune să le probez pentru ea.
Pot spune, după expresia ei, că e foarte mândră de mine.
— Arăți al dracului de bine, mamă.
— Limbajul, domnișoară, spun eu, dar mândria ei evidentă îmi ridică
enorm moralul.
I-am spus și ei, și lui Robert – c-o să încerc yoga pentru prima oară
sâmbătă dimineață, dar nu le-am spus că e vorba de Bikram sau că va fi
Saskia acolo, evident. Și, ca o practicantă devotată ce e, Georgia mi-a dat
câteva ponturi.
Ea pleacă la un alt festival în weekend – ca de obicei, jumătate muncă,
jumătate distracție – dar, deși niciunul dintre noi n-o spune cu glas tare,
știm cu toții că mâine e ZIUA CEA MARE. Ziua de care se tem toți
absolvenții de liceu, dar pe care o așteaptă cu mare însuflețire. Mâine va
afla dacă a luat cei trei A de care are nevoie ca să intre la Universitatea
din Bristol. Nu m-am îndoit niciodată că-i va lua. A învățat cât de mult a
putut și a rămas și întreagă la cap.
Totuși, joi sunt bucuroasă că lucrez, pentru că mi-ar fi greu să mă
concentrez la altceva, în așteptarea apelului ei. Știu că ea și Eliza se duc
la școală pe la 11:00 și trebuie să mă calmez și să nu mă mai uit la ceas
din treizeci în treizeci de secunde. Myra încearcă să mă distragă
punându-mă să servesc absolut toți clienții. Nu contează. Zâmbesc și fac
conversație, dar tot ce-mi doresc e să sune telefonul. La 11:05, când

VP - 211
servesc un client cu o felie de cheesecake în loc de prăjitură cu ciocolată,
Myra mă conduce în camera din spate.
— Sun-o, spune ea. Curmă-ți suferința.
Sun de două ori până-mi intră căsuța vocală. Sărbătoresc, îmi zic eu.
Toate țipă și chițăie așa cum numai adolescentele sunt în stare. Încerc
din nou și mă bucur când sunetul de apel se oprește la jumătate.
— Mama?
Aveam dreptate cu sărbătoritul. De-abia o pot auzi din cauza isteriei
din jurul ei.
— Bună, draga mea. Nu mai aveam răbdare…
Închid ochii. Aștept să-mi spună „Trei de A” sau chiar „Trei stele de
categoria A”. În schimb mă lovește un sunet care seamănă mai degrabă a
suspin.
— N-am luat A!
— N-ai…? Cum adică?
— Am luat un B și doi C.
La vremea mea, ar fi fost în regulă. Motiv de sărbătoare. Știu că
lucrurile stau cu totul altfel acum. Toată lumea ia A. Se presupunea că
Georgia va lua note mari cu mare ușurință. Nu pricep ce s-a întâmplat.
— Poftim!? Iubito, ești sigură că ai citit unde trebuie?
— Știu că sunt proastă, mamă, dar nu chiar atât de proastă.
— Nu ești proastă deloc. Vrei să vin să te iau? Ne dăm noi seama ce
avem de făcut.
— Nu, e OK. O să mergem la Tinseltown.
— Trebuie să suni la universitate cât mai repede cu putință, nu-i așa?
Să vedem dacă nu cumva totuși te acceptă?
— N-or să mă accepte acum. Sunt departe cu notele astea, în afara
cazului în care și restul candidaților a zbârcit-o.
— Ar trebui totuși să-i sunăm.
— Doamne, mamă! se răstește ea. Lasă-mă câteva ceasuri să înțeleg
ce mi se întâmplă.
Știu că am dreptate, că dacă are vreo speranță să depășească acest
obstacol trebuie să ne ocupăm cât mai repede de asta. Sute de părinți din
toată țara se vor da peste cap să îndrepte situația. Să se asigure că
odrasla lor nu-și ratează viitorul pe care-l visau. Dar la fel de bine știu că

VP - 212
trebuie s-o las puțin în pace. Ce mai pot strica încă două ore, timp în care
își va îneca necazul într-un milkshake, alături de prietenii ei?
— Sigur. Poate voi pune niște întrebări preliminare. Apoi putem să
discutăm cu ei mai târziu. Nu-ți face griji. Totul va fi bine.
Nu vreau să pară c-o verific, dar nu mă pot abține:
— Eliza e cu tine?
— Da, își trage ea nasul. A luat doi B și un C.
Eliza trebuia să plece la Leeds ca să studieze chimia. Nici asta nu se
va-ntâmpla. Vreau să spun: „Trebuie să fie o greșeală. Te-ai uitat la lista
greșită”. Sunt atât de derutată și nu pricep cum s-a putut întâmpla așa
ceva. Au învățat împreună aproape în fiecare seară. Sau, cel puțin, așa mi-
a zis Georgia. Rahat.
— Să nu vii târziu, bine? Trebuie să discutăm, tu cu mine și cu tatăl tău.
Desigur, îl sun imediat pe Robert. Nu răspunde și mi-l imaginez alături
de Saskia, uitându-se la numele meu de pe ecran, gândindu-se cât de
distractiv ar fi dacă mi-ar răspunde ea în locul lui. Deși știu că, în realitate,
probabil e în mijlocul unei filmări, furia mă copleșește teribil. Trebuie să
vorbesc cu el, neîntârziat.
Înghit în sec și sun la biroul de producție. Îi spun tipului foarte
prietenos care răspunde că trebuie să discut cu soțul meu cât mai curând
cu putință. El îmi zice că-l vede pe Robert pe monitorul din birou, stând în
bucătăria fermierului Giles, dar că vor avea pauză de prânz după ce scena
se va termina de filmat.
— Pot să-i transmit un mesaj atunci.
— N-a murit nimeni, spun. Dar e tot o urgență.
Myra vine sper mine când mă-ntorc, în cele din urmă, din camera din
spate.
— Rahat, zic eu când o văd. La naiba.
Îi explic ce s-a întâmplat. Din fericire, nu-ncearcă să-mi spună că totul
va fi bine până la urmă și nici nu face inventarul oamenilor care au
devenit bogați sau realizați deși au avut note proaste la școală.
— Așadar, zice ea, făcându-mi semn să stau jos și turnându-mi o
cafea. Îi suni și te milogești, nu-i așa?
— În principiu, da. Dar ea e foarte supărată și toată lumea va face asta.
— Și atunci? Încercați la alte facultăți? Alte materii?

VP - 213
 — Așa cred. Nu știu cum funcționează chestia asta, pentru că nu m-am
străduit prea tare să aflu.
— Mă rog, nu te-ai gândit la asta.
— Crezi că m-a mințit în tot timpul acesta? Că ea și Eliza n-au învățat,
de fapt? Adică e cam mare coincidența, să ia amândouă note atât de
slabe.
Myra ridică din umeri.
— De ce nu vorbești cu mama Elizei?
— Nu prea o cunosc, spun eu. Dar da, o să vorbesc. Unde dracului e
Robert?
O doamnă în vârstă care-și savurează ceaiul și eclerul întoarce brusc
capul să afle care e drama.
— Scuze, îi strigă Myra. O urgență de familie.
Apoi șoptește:
— Liliac bătrân și băgăcios.
— Trebuie să-i spun lui George că nu poate pleca mâine la festivalul
ăla, îmi amintesc eu dintr-odată. Trebuie să rămână ca să lămurim
lucrurile.
— Poți să-i spui diseară. Las-o câteva ore să se liniștească.
*
Robert mă sună, în cele din urmă, când sunt în drum spre casă, gâfâind
în timp ce urc dealul și lovindu-mă de orice om care-mi iese în cale.
— Unde mama dracului ai fost? e primul lucru care-mi iese din gură.
— De-abia am primit mesajul tău, spune el. Mi-au lăsat un bilet la mine-
n cabină, dar eu n-am intrat acolo.
Nu, erai prea ocupat s-o rezolvi pe Saskia în cabina ei, mă gândesc.
— Ce s-a întâmplat? George e OK?
— A picat examenele. Note mici. B și doi C.
— Iisuse, Paula, credeam c-a avut un accident sau ceva de genul ăsta.
— Le-am zis să-ți spună că n-a murit nimeni.
— Sărăcuța. Se simte bine?
— Da. Așa cred. E cu prietenii ei. Crezi că ne-a mințit în toată perioada
asta, spunându-ne că învață din greu? Crezi oare că ea și Eliza au ieșit în
oraș în fiecare seară?
Robert oftează.

VP - 214
 — Probabil. Sunt adolescente…
— Și ce, asta înseamnă că e în regulă?
— Nu. Sigur că nu. Doar că nu e o persoană rea. Toți adolescenții
mint…
Nu mă pot abține și-l întrerup.
— Mă-ntreb cu cine seamănă…
Chiar dacă pricepe ce vreau să spun, se preface că nu-nțelege.
— Acum cel mai important e s-o ajutăm să-și revină. Nu s-o
condamnăm pentru asta. Dacă s-a fofilat de la învățat, atunci aș spune că
și-a primit lecția. Și-a bătut joc de viitorul ei.
Are dreptate, știu asta.
— La ce oră ajunge acasă?
— Nu știu exact. Probabil nu vrea să dea ochii cu noi.
— O să vorbesc cu Josh. Să văd dacă pot inversa niște scene, ca să
scap mai devreme.
— E-n regulă. Cred că va veni peste câteva ceasuri. Mulțumesc, totuși.
*
Când Georgia sosește acasă – un pic înlăcrimată și foarte spășită –
furia mea deja s-a topit. Robert are dreptate. Viitorul ei e în joc aici. Orice
prostii ar fi făcut, e mult mai rău pentru ea decât pentru noi.
— Vino-ncoace, îi spun când intră și o îmbrățișez.
Ea suspină pe umărul meu.
— Îmi pare sincer rău, mamă.
— E-n regulă. Poți să-mi spui ce s-a întâmplat în ultima vreme. Hai să
facem mai întâi un plan.
— N-am cum să mai intru la Medicină acum, spune ea și arată atât de
dărâmată, încât mi se rupe inima.
— Nu, probabil că nu. Așa că ai două variante. Să dai din nou
examenele la anul sau să încerci să intri la altă materie care nu e atât de
solicitantă.
— Nu vreau să fac altceva.
Chiar dacă mi-e milă de ea, cu greu mă opresc să-i spun: „Trebuia să te
gândești la asta înainte”.
— Ce crezi că s-a întâmplat?

VP - 215
 N-am de gând s-o acuz. Din câte știu, ea și Eliza au petrecut ore întregi
învățând, pur și simplu poate nu sunt atât de silitoare pe cât credea toată
lumea. Și vreau să-mi spună ea adevărul, nu vreau s-o forțez. Trebuie să-
nvețe că e cel bine să fii sincer. Cel puțin, în ceea ce mă privește.
— Nu știu… ne-au pus să învățăm materia greșită sau ceva de genul
ăsta.
— Sigur. Doamne, toți au luat note mici la materiile astea trei?
Aștept. O văd că se chinuie să spună adevărul. Cântărește probabil ce
răspuns i-ar aduce mai multe necazuri. Trebuie să fac eforturi ca să n-o
las să-mi scape.
— Nu… mamă, cred c-am dat-o în bară…
Mi se ia o povară de pe inimă. Pot accepta note mici, însă nu și gândul
că n-are suficientă încredere în mine pentru a fi sinceră.
— Ce s-a întâmplat? E OK.
— N-am învățat. Mă rog, am învățat, dar nu atât de mult pe cât credeai
tu.
— Și toate serile acelea în care mergeai la Eliza? Ce făceați? Vă uitați la
televizor? Ieșeați în oraș? Nu sunt supărată, vreau doar să pricep…
— Munceam.
George și Eliza lucrau din când în când, seara și în weekend, la un
restaurant din Camden. Și când spun „din când în când”, asta înseamnă o
seară pe săptămână.
— La restaurant?
Ea dă din cap.
— Credeam c-ar trebui să strângem mai mulți bani înainte să plecăm
de-acasă. Acum pare o tâmpenie.
Mă rog, măcar nu s-au îmbătat și nici nu s-au drogat, presupun.
— Cât de des?
— De patru sau cinci ori pe săptămână. De câte ori credeai tu că sunt la
Eliza.
— Și mama Elizei a fost de acord?
Lasă privirea în jos.
— Ea credea că suntem aici.
Un gând mă cutremură.
— Atunci cine te aducea acasă seara?

VP - 216
 — Luam autobuzul.
— Doamne, Dumnezeule, Georgia! Dacă ți s-ar fi întâmplat ceva, nici
măcar nu aveam habar unde ești.
— Îmi pare rău. Îmi pare sincer rău.
Mă-ntind peste masă și-i iau mâna.
— E-n regulă. Îți mulțumesc că mi-ai spus adevărul. Acum trebuie să
găsim o soluție și să vedem ce trebuie să facem.
— Nu-i spune tatei, zice ea.
Ține atât de mult la taică-său, încât cel mai rău lucru ar fi să-l
dezamăgească.
— I-am spus deja. A reacționat mai bine decât crezi.
O conving să sune oricum la Bristol, deși știu că va fi în zadar. Și chiar
e. Sunt foarte amabili și-i spun c-or s-o pună pe o listă, dar probabil că
sunt alții care au picat examenele și pentru care e mai probabil să se facă
o excepție. Nici măcar nu-i sugerează un alt curs la care să se înscrie,
cam așa o resping în acest moment.
— Deci ce faci, alegi altceva sau dai din nou examenele?
Niciuna dintre noi nu e foarte bucuroasă cu varianta altei universități.
Georgia spune că nici nu vrea altă universitate care ar accepta-o la
Medicină cu note atât de proaste.
— Imaginează-ți cât de slabe sunt cursurile dacă sunt atât de disperați
să mă accepte, spune ea, iar eu mă bucur s-o văd râzând.
— Vrei să-ncerci la altceva? Ce te mai interesează?
Nici măcar nu se gândește la asta. Și-a dorit să devină medic de când
avea opt ani.
— O să dau din nou examenele. O, Doamne, ce umilitor.
— Nu fi prostuță, o grămadă de oameni fac asta. Eliza ce are de gând?
Oricât de mult aș plăcea-o pe Eliza, nu sunt sigură că ideea de a da din
nou examenele împreună e cea mai bună dintre toate, având în vedere ce
s-a întâmplat. Nu știu cine a influențat pe cine, dar în mod categoric n-aș
vrea să se repete povestea asta.
Georgia ridică din umeri.
— Nu știe încă.
Abia când eu gătesc cina, iar Georgia și Robert discută situația la masa
de la bucătărie îmi dau seama că nu va mai pleca de-acasă peste câteva

VP - 217
săptămâni. Evident, într-un fel sunt încântată. Cuibul nu va rămâne gol,
cel puțin încă un an. Nu mai am acea senzație că un capitol întreg și
important din viața mea se încheie. Dar știu că asta suspendă oarecum
situația în privința mea și a lui Robert. Oare el va pleca să-și facă alt
cămin, alături de Saskia, în octombrie, așa cum cred că plănuiește? Oare
pot să-l dau afară din casă acum, cu ea încă locuind aici?
Și mă lovește revelația că, exact așa cum eu mă aștept ca ea să se
poarte ca un adult și să-și asume responsabilitatea pentru viitorul ei,
trebuie s-o tratez și eu la fel. Să n-o mai menajez, ascunzându-i faptul că
mariajul părinților ei nu e unul perfect. Îi datorez să-i povestesc faptele
acestea – după ce voi fi gata să-i mărturisesc lui Robert că știu totul – și
s-o las să reacționeze în felul ei. O să-ncerc să fiu cât mai blândă cu
putință și să n-o rănesc prea tare, desigur – n-o să-i cer niciodată să țină
partea cuiva și nici n-o să-i dictez cu cine să locuiască – dar o să fiu cât
se poate de sinceră. Așa e corect.

34.

Saskia

În mod enervant, Paula arată destul de drăguț în costumul ei de yoga.

Și sigură pe ea. Când am întâlnit-o prima oară își petrecea timpul
trăgându-și tricoul peste burtă, dar acum nu mai e cazul. Mă-ntreb dacă
Robbie o fi observat schimbările. Probabil că nu. Dacă vezi pe cineva în
fiecare zi, nu te mai uiți la persoana respectivă cu atenție. Devine banală
ca tapetul. Zgomot de fundal.
Trebuie să mă asigur că nouă așa ceva nu ni se va întâmpla.
Apropo, am găsit un cămin! Un apartament, așa scrie în broșură,
pentru că am impresia că agentul încerca să pară newyorkez. Și asta-mi
amintește de New York. Numai contururi clare, ferestre mari și parchet
închis la culoare. E la etajul al șaptelea, așa că priveliștea înspre Regent’s
Park e fantastică.
E nelocuit și nemobilat, ceea ce e perfect. Am comandat chestiile de
bază – prin asta înțelegând obiectele care sunt necesare traiului
VP - 218
(canapea, pat), nu le-am cumpărat la reduceri de la DFS sau de la
Furniture Village. Am petrecut ore întregi la Heals întrebându-mă la
nesfârșit dacă o canapea cu șezlong se potrivește mai bine decât un
aranjament cu colțar (se potrivește mai bine, într-adevăr). Cardul meu
Amex a fost jumulit crunt. Din fericire, Joshie și cu mine ne-am ținut
întotdeauna finanțele separat. Adică împărțim totul, dar în fiecare lună
punem o sumă egală în conturile noastre, ca să nu fim nevoiți să purtăm
o discuție de fiecare dată când unul dintre noi vrea să-și cumpere o
pereche de pantofi. De-asta eșuează multe căsnicii, după părerea mea.
Cearta meschină și nesfârșită, întrebarea dacă e corect ca ea să dea
două sute de lire pe o jachetă când el și-a cumpărat una doar cu
cincizeci. Desigur, căsnicia mea cu Josh e pe punctul de a se spulbera
oricum, în ciuda contabilității noastre inteligente. Sau, mă rog, poate nici
n-ar fi rezistat atât de mult fără această iluzie a independenței financiare.
Cine știe?
Oricum, ideea e că el nu-mi poate vedea raportul tranzacțiilor de pe
card pentru că banii vin din contul meu personal.
O să fie distractiv să aleg împreună cu Robbie restul mobilierului. Știu
că lui îi plac antichitățile, la fel și mie. Putem s-o facem pe îndelete. Să
alegem piesa perfectă pentru fiecare colțișor. O s-o facem cu pasiune.
Între timp, l-am întrebat pe proprietarul apartamentului dacă pot vopsi
niște pereți pentru a le conferi personalitate. Am pierdut ore-ntregi la
Farrow and Ball, încercând să fac diferența între nuanțele de vopsea și
apoi alte ore pictând de probă niște pătrățele pe perete ca să-mi dau
seama cum va arăta culoarea în diverse intensități luminoase. Fac totul
singură, vă vine să credeți? Vreau să las ceva din mine în locul acesta.
Ceva spre care pot arăta și spune: „Eu am făcut asta”. În cea mai mare
parte mi-a făcu plăcere. Îmbrăcată în niște jeanși vechi și o cămașă largă,
cu o eșarfă legată peste păr, gen Norma Desmond 28. Cu radioul deschis.
A trebuit să închiriez pe o perioadă de un an. Anulabil (ăsta chiar e un
cuvânt?) cu preaviz de trei luni, dar fără returnarea garanței (enorme)
înapoi. E chiar amuzant să stau (pe podea!) în locul ăsta mare și frumos,
care va deveni căminul nostru, dar despre care Robbie nu știe nimic
deocamdată. Plănuiesc să-l aduc aici peste vreo săptămână – după ce

28 Personaj din Sunset Boulevard (N. tr.).

VP - 219
sosesc lucrurile de bază și găsesc un electrician care să monteze
televizorul pe perete și să-l conecteze la cablu. O să îmbrac paturile în
așternuturi albe și apretate (cine și-ar fi închipuit că bumbacul costă atât
de mult!), o să pun o sticlă de șampanie în frigider și o să-i fac o surpriză.
De-abia aștept!
*
De obicei îmi place să-mi așez covorașul în fața clasei. Mai puține
lucruri care să mă distragă, plus Adrienne care vede mai ușor ce fac și
mă poate corecta în punctele esențiale. Dar astăzi o să renunț la locul
meu și o să trec în spatele acestor funduri îmbrăcate în Lycra, pentru că e
prima oră a Paulei și e important să-i poată urmări pe ceilalți. Zona din
față e pentru aceia dintre noi care se pot mișca fără eforturi de la o
postură la alta. E aproape un spectacol.
Iubesc la nebunie entuziasmul pe care-l resimt când intru în camera
încălzită. Senzația instantanee de relaxare, ca și cum ai intra într-o saună
sau într-una dintre serele de la Kew. Sudoarea care te acoperă aproape
instantaneu. („Transpirația”, o aud pe mama în mintea mea „Doamnele nu
asudă”.) Îmi place să ajung cu câteva minute mai devreme și să mă-ntind
pur și simplu pe salteluță, ca să-mi destind un pic gândurile. Să-ncerc să
alung tot stresul și necazurile săptămânii. Văd cam aceleași fețe la
fiecare curs, dar de obicei sunt și câțiva nou-veniți care-și lungesc gâturile
ca să se zgâiască la mine. Îmi dau seama întotdeauna. Surprinderea
subtilă când își dau seama cine sunt. Privirile pe furiș care urmează.
Încerc să nu le dau atenție. Odată cineva s-a întors la vestiare și și-a luat
telefonul – chestie, bineînțeles, strict interzisă – și a încercat să-mi facă o
poză pe ascuns. Adrienne a dat-o afară pe persoana respectivă. N-a mai
lăsat-o să se întoarcă niciodată. M-am prefăcut șocată de severitatea
pedepsei, dar apoi i-am mulțumit din suflet.
Chiar nu am chef să joc rolul asistentei instructoarei, încerc să-mi
amintesc de ce mi s-a părut o idee bună să insist ca Paula să vină aici.
Poate am crezut că va fi amuzant. Că se va face de râs, iar eu mă voi
simți superioară. E trist, nu-i așa, că viața e făcută din astfel de mici
victorii meschine? Eu m-aș putea simți fabulos în echipamentul
extramulat pe corp (chiar și în ciuda celor câteva kilograme ale „sarcinii”
pe care am fost nevoită să le pun pe mine), iar ea s-ar simți, desigur,

VP - 220
stingheră și rușinată. E o chestie legată de putere, îmi dau seama de asta,
mulțumesc foarte mult. Cel mai puternic supraviețuiește. Literalmente,
haha!
Și după aceea, la gustarea noastră obișnuită, pot bârfi despre Robbie și
Samantha (Robert. Trebuie să-mi amintesc să-i spun Robert. Doamne, era
s-o fac de oaie zilele trecute). Astfel le mai bat un cui în coșciug.
Așa că sunt megaatentă. Îi zâmbesc încurajator când am ocazia. Îi
șoptesc chestii utile ori de câte ori pot. Pare că-i place, în ciuda efortului
depus, deci presupun că asta înseamnă o bilă albă pentru mine. O aștept
la unele mișcări pe care le face mai greu, ca majoritatea începătorilor, dar
se descurcă de minune. E mai în formă decât îmi imaginam vreodată și,
trebuie să recunosc, e foarte hotărâtă. La sfârșitul celor 90 de minute
observ că e deja dependentă. Nu mi-a trecut prin minte că s-ar putea
decide să vină la curs în mod regulat și mă cam indispune gândul ăsta. E
chestia mea, spațiul meu. Nu vreau să le-mpart cu ea. În plus, ar putea
deveni cam ciudat din octombrie, haha! Mă-ntreb cât de subtil pot spune:
„Va trebui să-ți găsești un alt club sau măcar să te înscrii la un alt curs”,
și-mi dau seama că nu pot. La naiba!

35.

Paula

Saskia vorbește numai despre Robert și Samantha. Robert și

Samantha fac asta. Robert și Samantha fac ailaltă. Îmi spune că are alt
plan ca să mă ajute să-i despărțim, în care vrea să-i spună în continuare
lui Robert că a văzut-o pe Samantha cu Jez. Numai că de data asta vrea
să adauge că nu e sigură de ceea ce-a văzut și că se oferă să scoată
adevărul din gura Samanthei, dacă Robert se va abține s-o ia la întrebări
deocamdată. Vă sună cunoscut?
— Genial, zic eu, cu tot entuziasmul de care pot da dovadă.
Mi-e greu să mă concentrez. Am în cap o listă de școli locale și, în timp
ce ea trăncănește, eu mă gândesc la avantajele și dezavantajele

VP - 221
fiecăreia. George a spus cu vehemență că ea nu vrea înapoi cu coada
între picioare la cea pe care tocmai a părăsit-o.
— Apoi pot alimenta această poveste, oferindu-i câteva detalii când și
când, dar nu cât să-l fac s-o ia la întrebări. Așa că nu va trebui să ne
facem griji că Samantha se va duce direct la Jez ca să-l facă să spună că
totul e o mare minciună. O să-l răscolească, atâta tot. Crezi că va pica în
plasă?
În realitate, nici într-un milion de ani. Robert s-ar duce direct la
Samantha și ar întreba-o ce se-ntâmplă, indiferent de ce l-ar ruga Saskia.
Dar cum știu că toată povestea e o mare minciună, sigur, de ce nu?
— Desigur, zic eu. Doar spune-i că nu vrea să se facă de râs acuzând-o
aiurea. Robert nu suportă să se facă de râs. Și că femeile prețuiesc
încrederea mai mult decât orice altceva, așa că, dacă-i arată Samanthei
că nu are încredere în ea fără niciun motiv, asta le va afecta relația. Un
rahat de genul ăsta.
— Ar trebui să iau notițe, zice ea și, desigur, adaugă „haha”, ca să fie
mai convingătoare.
E ciudat că m-am obișnuit cu chestia asta, chiar a ajuns să mi se pară
haioasă, dar acum mă scoate din minți din nou.
Suntem în cafeneaua noastră obișnuită – plouă mocănește și nu
putem sta afară, chiar dacă e cald. Saskia a făcut duș, miroase a Molton
Brown29 și are părul ud. Eu, pe de altă parte, arăt ca și cum m-aș fi luptat
cu furtunul de grădină și el ar fi câștigat. Ideea de a mă dezbrăca de tot în
fața amantei soțului meu, care are prejudecăți enorme despre imaginea
trupului omenesc, era cam mult pentru mine, așa că am decis să mă spăl
acasă. Știu că miros și nu e vreo aromă fină.
Apropo, mi-a plăcut ora de hot yoga. Mi-a plăcut ritmul lent, vocea
blândă a instructoarei care murmura indicațiile ca și cum ar fi rostit
același lucru de o mie de ori – ceea ce aproape a făcut – până când
acesta și-ar fi pierdut semnificația, senzația că trupul meu se
transformase într-o bucată de elastic, șiroaiele de transpirație care-mi
curgeau pe spate după numai câteva minute. Înțeleg de ce dă
dependență. N-am fost bună de nimic, evident (Adrienne: „Yoga nu e o
întrecere. Nu poți fi bun la ea sau nepriceput. E o călătorie personală”),

29 Firmă de produse cosmetice de lux (N. tr.).

VP - 222
dar asta nu părea să aibă mare importanță. Două persoane au renunțat la
jumătate și s-au întins pe saltele ca și cum ar fi fost la saună și nimeni
nici măcar n-a clipit. Eu, una, sunt totuși mândră c-am rezistat până la
sfârșit. Sunt mândră că sunt suficient de puternică.
Saskia ciugulește dintr-o chiflă cu dinții ei placați, mici și perfecți ca un
șir de perle strălucitoare. N-am înțeles niciodată dinții placați. Oameni cu
dinți sănătoși, dar un pic asimetrici, îi înlocuiau cu niște chestii care
seamănă cu placa falsă a străbunicii, care însă o poartă pentru că dinții i-
au căzut de bătrânețe.
Arată exact la fel ca ultima oară când am văzut-o, doar că acum știu că
e o nemernică mult mai mare decât îmi imaginam. Hoața de soți
vanitoasă și necugetată pe care o credeam pare acum o sfântă în
comparație cu diavolul care e acum în ochii mei.
Știu acum că apartamentul e deja al ei. I-am sunat pe agenții imobiliari,
susținând că sunt asistenta ei (ce se poate întâmpla, în cel mai rău caz?
Să-mi spună că habar n-au despre ce vorbesc, că n-au avut niciodată de-a
face cu Saskia și să-mi spună că am greșit adresa? Că Saskia a închiriat,
de fapt, alt apartament și că impresia lor e că sunt incompetentă? Ce-mi
pasă mie?) și am întrebat dacă-mi pot reaminti data la care expiră
contractul de închiriere. Le-am spus adresa cu deplină încredere, am
menționat numele Saskiei, iar tipa cu care am vorbit era toată numai
zâmbete.
— Sigur, contractul are douăsprezece luni calendaristice începând de
pe 15 august, deci expiră pe 15 august anul viitor, a zis ea.
I-am mulțumit și am închis telefonul cât am putut de repede. Trecuse
mai mult de o săptămână de când Saskia îl închiriase. Nu prea știam cum
să folosesc această informație, în afara faptului că trebuia să-l sun pe
Josh și să-l anunț.
— Verifică dulapurile și vezi dacă nu cumva lipsește serviciul ei
preferat de tacâmuri.
M-am bucurat să-l aud râzând.
— N-are decât. E hidos. Poate ar trebui să mă apuc să pun deoparte o
grămadă de lucruri pe care aș prefera să nu le mai văd niciodată.
Îi povestesc totul despre Georgia și despre cum s-a schimbat totul,
acum, că ea nu va mai pleca de-acasă.

VP - 223
 — Nu mai are nicio importanță dacă-l dau afară în octombrie sau
săptămâna viitoare. Cred că și Robert simte la fel. Ar putea să mă anunțe
că pleacă în orice moment. Mai ales că acum au și un apartament în care
să se ducă. Dacă vrem să facem ceva ca să le punem bețe-n roate, va
trebui să ne mișcăm repede.
— Încă mai ai chef s-o faci? a spus el, iar eu a trebuit să mă gândesc o
clipă la ce voia să zică.
— Nu știu. Pare meschin, nu-i așa? Poate ar trebui să-i lăsăm în plata
Domnului?
— Nici vorbă, spune el. Nu vreau să comit nicio cruzime, doar că-mi
doresc să nu le fie atât de ușor.
— Așa simțeam și eu la început. Așa simt și acum, cred. Nu mai știu…
nu mai pare atât de important, în schema generală a lucrurilor.
— Georgia va fi bine, zice el, lovind exact unde mă doare cel mai tare.
Va fi una dintre experiențele alea despre care, peste un an, o să spui: „O,
slavă Cerului că a picat prima oară…”
Nu pot să nu râd. E o încercare atât de dulce de a mă face să mă simt
mai bine.
— Să sperăm.
Picăm de acord să ne întâlnim duminică seară, când Robert și Saskia
vor fi la Oxford, pentru filmarea de luni. În mod obișnuit, Josh ar trebui să
fie și el acolo, dar mi-a spus că nu e ieșit din comun să lase filmările în
mâinile scenariștilor, dacă are altceva de făcut la Londra. Îmi dau seama
că de-abia aștept întâlnirea. Nu pentru că mi-aș închipui că între noi se
petrece ceva. Asta a fost o reacție impulsivă la faptul că fusesem
respinsă. Dar nu mi-ar strica să-mi petrec seara în compania unui bărbat
atrăgător.
*
— E drăguț aici, nu-i așa? îi spun Saskiei în timp ce ne mâncăm
salatele.
A ei are din nou sosul pe margine, desigur. Eu, convinsă de Chas că un
strop de ulei de măsline și oțet balsamic or să-mi facă mai mult bine
decât rău, mi le-am pus deasupra salatei. Chas pune accentul pe a te
hrăni corect, nu (neapărat) pe a mânca mai puțin. Metoda Saskiei de a se
înfometa ca să nu se îngrașe îl umple de groază. Și cine sunt eu să-l

VP - 224
contrazic, pentru că, până acum, am slăbit cam 18 kilograme. Și – mai
important – o scădere cu zece la sută a grăsimii corporale. La acest
punct, dacă Chas mi-a zis că pot adăuga ulei de măsline și oțet balsamic
în fiecare dimineață la micul dejun, înseamnă că probabil pot s-o fac fără
griji. Doar că el n-ar face asta niciodată, deoarece Chas, mai presus de
orice, nu crede în compromisuri.
— Da, zice ea, uitându-se în jur. Îmi place la nebunie.
Ne aflăm la trei minute distanță de „cuibușorul de nebunii”, așa cum
am început să-i spunem Josh și cu mine. Sigur că-i place la nebunie.
— Mi-ar plăcea să locuiesc pe-aici.
— Și mie!
Fața ei supernetedă i se luminează (deși nu vrea să recunoască,
fruntea îi e plină de Botox). Fără îndoială că râde în sinea ei pentru că are
senzația că mi-a luat-o înainte.
— E un cartier plin de viață, care pare totuși a fi o adevărată
comunitate!
Uneori mă gândesc că, dacă ar fi existat o cantitate limitată de semne
de exclamare pe lume, Saskia le-ar fi folosit pe toate până acum. M-am
cam plictisit. Nu aflu nimic nou despre ea și Robert și dintr-odată
compania ei mi se pare obositoare. Mi-e dificil să nu-i spun ce știu, doar
ca să văd cum i se prăbușește fațada. De-abia aștept ca toată povestea
asta să se termine odată!

36.

— Am o idee senzațională.
Josh e la mine-n bucătărie. Asta e o propoziție pe care nu credeam c-o
voi rosti vreodată. Robert a plecat acum câteva ore, sărutându-mă pe
obraz și spunându-mi că-i va fi dor de mine, așa cum face întotdeauna.
Chestia asta și-a pierdut orice fel de însemnătate cu ani în urmă. Georgia,
care a ocupat un loc la un alt colegiu pentru a da din nou examenele
(fosta școală a fost considerată prea umilitoare, cine-o poate
condamna?), a plecat totuși ieri la Wiltshire, la festival. Nu i-am spus că n-
ar trebui. E adult deja și, în plus, nu mai avea ce să facă aici. Când va
VP - 225
începe noul trimestru sunt convinsă că se va ține de treabă. Deci era logic
ca Josh să vină la mine acasă, dar tot mi se pare ciudat. De parcă facem
ceva ilegal. Ceea ce și facem. Dar nu cum credeți voi.
Îi întind un pahar cu vin și ne așezăm față-n față la masa din bucătărie.
— Continuă.
Arată bine. Mai fericit. Mai sănătos. Mai relaxat. Are un tricou și o
pereche de jeans. Bronzat. Pe deasupra un hanorac moale, gri închis,
pentru că s-a făcut mai frig. Trebuie să recunosc că mi-e greu să rezist
unui bărbat în hanorac. Nu un vagabond oarecare, care stă în parc cu
gluga trasă pe cap și cu o doză de bere în mână, desigur. Dar un hanorac
moale (cred că al lui Josh e din cașmir) pe un bărbat care arată bine –
mai ales dacă e un pic bronzat – îmi provoacă senzații imposibil de
povestit. E o chestie mișto, OK?
Dar și eu arăt bine, să știți. Port rochia mea retro în carouri. Cu
picioarele goale. Cu picioarele goale și tonifiate, aș dori să subliniez.
Picioare goale, tonifiate și bronzate. Fără pantofi, dar cu o ojă verzuie pe
unghii. Cu părul prins în creștetul capului cu un clește mare. Nu c-ar conta
cum arăt. Nu despre asta e vorba.
— Planul de-a-l face să se îndrăgostească din nou de tine e clar că nu
merge.
Izbucnesc în râs.
— Mulțumesc.
— N-a sunat bine deloc. Dar știi ce voiam să spun.
— Ai dreptate, nu-i așa? Ne înțelegem mult mai bine decât în anii
trecuți.
— Deci n-avem timp să lăsăm asta la voia întâmplării.
Dau din cap.
— Câteva săptămâni, cred. Cel mult.
— Avem două variante. Ori vedem ce se petrece, îi lăsăm pe ei să
hotărască ce urmează și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți…
— …crezând că și-au bătut joc de noi…
Ăsta e un lucru care-mi revine în cap de câte ori mă gândesc să dau
înapoi și să las lucrurile să se-ntâmple. Ideea că vor crede că ne-au
păcălit. C-o să le fie milă de noi. Și, fără-ndoială, vor râde gândindu-se la

VP - 226
cât eram noi de neștiutori, în același timp. Nu suport să râdă cineva de
mine.
— Exact. Ori forțăm evenimentele de pe acum. Facem ceva ca să-i
deconspirăm și vedem ce urmări are acest fapt.
— Cum ar fi…?
El se lasă pe spate, îmi zâmbește și-și trece mâna prin păr.
— Le spunem că avem o aventură.
Îmi ia o clipă ca să pricep ce a zis, atât de aiurea mi se pare. Nu știu ce
să spun, așa că nu spun nimic, ci-l aștept pe el să-mi explice.
— Suntem foarte sinceri. Ne așezăm și mărturisim, ca și cum ne-am
simți oribil, dar nu ne mai putem ignora iubirea sau ceva de genul ăsta. O
spunem de parcă durează de secole-ntregi.
Sunt confuză.
— Dar n-or să spună: „Minunat, asta ne dă libertatea să facem ce
vrem?”
— Poate. Dar o să-i dezumfle. N-or să mai simtă că ne-au tras-o. Și, nu
știi niciodată, dar uneori oamenii încep să-și dorească un lucru pentru
care-și pierduseră interesul doar pentru că-l vrea altcineva…
Rumeg chestia asta preț de-o clipă.
— Dar n-o să pară că noi suntem personajele negative? În ochii altora,
vreau să zic. Robert și Saskia ar putea susține că s-au combinat pentru c-
au aflat despre noi.
Josh se scarpină-n bărbie. Se gândește.
— Nu, pentru că vom mărturisi tuturor imediat după ce le spunem lor.
Ori vor pretinde că sunt devastați – cum le putem face așa ceva când ei
ne iubesc atât de mult? Și apoi le spunem că știm adevărul și-i facem să
pară niște mari ipocriți – ori vor mărturisi ce-au făcut și vor crede că nouă
ne pasă fiindcă am făcut la fel, zicând: „De fapt noi mințim. Voiam doar
să vă obligăm pe voi să ne spuneți adevărul”. Toată lumea câștigă. Noi cu
siguranță. Obținem ce ne dorim, iar ei nu mai simt că ne-au păcălit și au
scăpat nepedepsiți.
Ridic paharul și-l ciocnesc de-al lui Josh.
— Ar putea fi o mișcare genială.
— Oricum nu avem altceva la îndemână deocamdată.

VP - 227
 Vorbim despre asta și hotărâm că e cel mai bine să-i convocăm și să le
„mărturisim”. Dacă înscenăm să fim prinși asupra faptului multe lucruri ar
putea merge greșit. Văd cu ochii minții o întreagă farsă în desfășurare. Eu
și Josh alergând în sus și-n jos în chiloți, în vreme ce Robert și Saskia ne
urmăresc.
După cel de-al doilea pahar de vin, Josh ridică din sprânceană.
— Desigur, va trebui să exersăm.
— Ce vrei să spui?
Știu ce vrea să spună. Adică așa cred. Așa sper.
— Trebuie să-i facem să ne creadă, așa că e musai să fim foarte
convingători. Ca și cum nu ne putem ține mâinile departe unul de altul.
OK, cred. Aproape c-o spun cu voce tare.
Josh râde.
— Glumesc. Ce mutră ai făcut!
Sigur că glumește! Sigur că glumește. O imit pe Saskia.
— Haha!
— Cu toate că, știi tu…
— Taci, Josh.
Ca să fiu sinceră, atmosfera dintre noi se relaxează un pic. Ca și cum
ne-am fi întrebat amândoi dacă s-ar putea întâmpla ceva și asta ne
împiedica să ne destindem. Simt cum dispoziția ni se schimbă.
— Când ne-am combinat? întreb.
Trebuie să ne punem poveștile cap la cap dacă vrem să facem asta.
— După ce-ai venit la petrecerea noastră? Sau e prea recent?
— Îmi place oarecum ideea ca ei să creadă că eram deja un cuplu
atunci, pentru că e singura ocazie în care ne-au văzut în același loc. Îi va
face să retrăiască întreaga seară ca să se întrebe dacă au primit vreun
indiciu.
Se apleacă și smulge o frunză moartă de la una dintre mușcatele mele.
— Drăguț.
— E seara în care am vărsat băutura pe ea.
— Ha! Da. Crezi că vor fi convinși că eram cuplați înainte de asta?
— E un pic exagerat, mai ales că, din câte știu ei, noi nu ne întâlniserăm
niciodată. Atâta vreme cât n-o facem să pară o coincidență, totul va fi OK.

VP - 228
 — Deci o să pretind că te-am abordat altundeva – la Selfridges Food
Hall – și am spus: „Nu cumva ești soția lui Robert Westmore?” pentru că
te-am recunoscut din niște poze făcute de paparazzi, alături de Robert,
sau ceva de genul ăsta?
— Probabil putem scăpa cu asta. Toată povestea va fi oricum șocantă
pentru ei, așa că nu se vor obosi să analizele detaliile.
— Și am început să vorbim și apoi, ce să vezi… de cât timp ne vedem?
— Șase luni? Nu, e prea exact. De șapte luni. Deci din ianuarie – îmi
place la nebunie, pentru că atunci eram cea mai grasă. Nimic n-o va
deruta mai mult pe Saskia decât că te-ai îndrăgostit de grasa de mine,
când o aveai pe ea acasă. Valabil și pentru Robert, de altfel.
— Ah, te rog. Erai și atunci sexy de tot. Îmi amintesc că m-am gândit la
asta la petrecere.
Mă-nroșesc din cap până-n picioare.
— Și, în orice caz, continuă el repede. Cine spune că eu m-am dat la
tine? Poate că tu te-ai aruncat în brațele mele, iar eu nu ți-am putut
rezista.
— Pentru că eram atât de masivă. Te-am blocat cu brațul.
— OK, va trebui să încetezi cu comentariile despre grase, spune Josh,
înclinându-se în față și umplând din nou paharele.
Îmi place că e atât de relaxat în bucătăria mea. Îmi amintesc brusc că
n-am mâncat nimic și mă-ntreb dacă el a mâncat. Mă ridic și deschid
ușile balconului. Am nevoie de un strop de aer curat.
Deci așa ne-am cunoscut, zic eu, ca să reluăm conversația. Și motivul
pentru care nu le-am spus este că ne-am început relația imediat. Acum
spuneai: „Ești soția lui Robert Westmore?”, peste un minut eram… unde?
Într-o cameră de hotel? Cred că ar fi ținut minte dacă n-am fi venit într-o
noapte acasă, nici tu, nici eu.
El cugetă puțin.
— N-am sărit direct în pat, dar a existat clar atracție între noi. Una de-a
dreptul copleșitoare. Așa că am aranjat să ne întâlnim din nou într-o
după-amiază.
— OK, bine. Intenționăm să-i părăsim pe Saskia și pe Robert ca să fim
împreună?
— Categoric. De-asta le și dăm vestea.

VP - 229
 — Nu vreau să-i spun că poate păstra apartamentul. S-ar putea să-i dea
idei. Nu că și l-ar dori.
— Îmi place locul ăsta, zice Josh, privind în jurul lui. Are multă
personalitate.
— Nu e suficient de luxos, zic eu, iar el își dă ochii peste cap. De ani
întregi încearcă să mă convingă să vindem și să cumpărăm ceva mai
impunător.
— Putem spune că nu am pus la punct toate detaliile.
— Te alint Joshie?
El mijește ochii la mine.
— Categoric nu.
— Joshykins? Iepuraș? Pufuleț?
Ia meniul de pe masă și-l aruncă spre mine.
— Așa îl răsfeți tu pe Robert?
— Lui Robert îi spun Robert. I se potrivește. Apropo, zic eu, ridicând
meniul de pe podea. Ar trebui să mănânc ceva. Nu porcăriile astea, totuși.
— Hai să ieșim în oraș, zice el, ridicându-se în picioare.
— Și dacă ne vede cineva?
— Și mai bine. Avem o aventură, amintește-ți.
Ne plimbăm în sus pe deal și trecem podul de la calea ferată, ajungând
pe Regent’s Park Road. Din fericire, găsim o masă liberă la Lemonia, o
raritate, așa că nu trebuie să umblăm din loc în loc și să fim izgoniți de
peste tot. Eu comand o sticlă mare de apă, pentru că m-am amețit din
cauza vinului și a planului măreț. Înainte ca ospătarul să lase jos farfuria
cu măsline, iau trei și le vâr în gură.
— Scuze, zic eu, zâmbindu-i. Muream de foame.
După felul în care Josh ia cu asalt farfuria cu ridichi și felii de morcov
îmi dau seama că și el resimte efectele vinului. Asta mă calmează.
Suntem amândoi cam obosiți. Nu sunt singura în pericol de a mă face de
rușine. Mă uit în meniu, încercând să aleg ceva sănătos de mâncare. Mă
decid la kebab de pește-spadă cu spanac. Josh comandă mixul de pește,
cu o porție de cartofi prăjiți.
— Vin?
Spune nu. Rămâi la apă.
— Sigur că da.

VP - 230
 Josh, ca și mine, preferă vinul roșu, chiar dacă o să mâncăm pește, iar
acesta, potrivit lui Robert, e un păcat capital. Comandăm o sticlă de
Merlot. („Numai două pahare de fiecare, n-are cum să ne strice.”) La
naiba.
*
O oră mai târziu ne îndreptăm împleticindu-ne spre Chalk Farm Road,
pentru că Josh insistă să mă conducă acasă. Nu prea ne-am oprit din
trăncăneală de când ne-am așezat la masă – lucru de care e parțial
responsabil vinul, dar și din cauză că se poate discuta atât de ușor cu
Josh. E lipsit de prejudecăți și atât de entuziasmat în unele privințe.
Robert e mereu disprețuitor și cinic, ceea ce poate fi uneori amuzant, dar
în cele din urmă devine obositor. Îți e și frică să-ți exprimi o părere, despre
orice. Uneori vreau pur și simplu să vorbesc despre cât de mult îmi place
ceva, fără să-mi fie teamă dacă e corect să-mi placă lucrul respectiv.
Josh, știu acum, a crescut în Brighton cu părinții lui și cele două surori
mai mari. S-a mutat la Londra când avea 18 ani ca să studieze engleza la
facultate (e foarte empatic în ceea ce o privește pe Georgia. Crede că
face ceea ce trebuie, așteptând rezultate mai bune și încercând să-și
urmeze pasiunea) și a obținut o slujbă de curier la birourile unei companii
de producție de televiziune. O slujbă prost plătită, dar aflată la baza unei
piramide căutate de foarte multă lume.
Mi-a fost ușor să-i povestesc despre planurile mele zădărnicite de a
juca, despre cum mi-am ratat orice șansă când am devenit o mamă
casnică și despre cum m-am asigurat că Robert primește tot sprijinul
meu și-și poate construi o carieră de succes. El izbucnește în râs când îi
povestesc despre promisiunea lui Robert – „o să avem grijă de cariera
mea mai întâi și apoi, când o să am stabilitatea necesară pentru a lua o
pauză, o să ne ocupăm și de a ta”.
— Când a funcționat vreodată așa ceva?
— Știu, știu.
— Totuși, probabil că ai rămas mai sănătoasă la cap decât dacă ai fi
devenit actriță. Ar fi trebuit să concurezi pentru fiecare rolișor. Așa, nu
trebuie să-ți faci griji permanent că ești prea în vârstă sau că nu ești
destul de drăguță. Actrițelor le e foarte greu. Totul se reduce la cât de

VP - 231
bine arată, indiferent de ce spun unii și alții. Nu-i de mirare că Sas e atât
de obsedată să fie slabă și să nu aibă riduri. Toate sunt obsedate.
— De aici ideea cu Sadskia.
— N-ar fi trebuit să fac chestia aia. Oricât de urât s-ar fi comportat, a
fost o lovitură sub centură.
— A fost o reacție directă la o veste care te-a șocat. Nu-ți face procese
de conștiință.
— Știu. Nu mai pot face nimic în privința asta, oricum, a zis el, fugărind
un cartof în farfurie.
— Mi-ar fi plăcut să-ncerc faza cu actoria, măcar o dată, m-am trezit eu
vorbind, deși nu mai recunoscusem chestia asta de ani întregi, nici măcar
față de mine însămi.
Nu știu de unde venise.
— Nu cred c-aș fi dorit s-o fac toată viața mea, dar măcar să fi putut
spune că am încercat. Oricum…
I-am povestit toată tărășenia despre Alice. L-am făcut să râdă cu
istoriile despre jalnicele ei tentative de a ne convinge pe toți că a avut o
carieră strălucitoare.
Când s-a ivit o pauză în conversație, vinul s-a terminat și noi am cerut
încă o sticlă.
Acasă, mă urmează pe scări până la etajul al cincilea. Sper să se-
ntâmple ceva și, în același timp, mi-e teamă de asta. Știu că n-ar trebui să
facem nimic. Mai ales la mine în apartament, în timp ce soțul și fiica mea
sunt plecați. Dar îmi doresc atât de mult, încât cu greu mă opresc să nu-l
bag cu forța în casă și să-ncui ușa în urma lui.
Intru în apartament și-l aștept să mă urmeze.
— Vrei o cafea sau ceva de genul ăsta?
Rămâne în prag.
— Mai bine nu.
Visul meu se duce naibii. Nu e interesat. Sigur că nu e, de ce ar fi? Ne-
om fi sărutat noi de câteva ori mai demult, dar pe atunci nu știa exact ce
face, era supărat din cauza Saskiei. Ne continuăm planurile, dar asta nu
înseamnă că mă consideră ceva mai mult decât o prietenă.
— Nu. În fine, mulțumesc că ai venit și că m-ai condus acasă…
— Te sun mâine când nu e niciunul dintre ei prin preajmă…

VP - 232
 Josh pleacă spre Oxford la prima oră a dimineții.
— …doar să verific dacă ne mai convine ideea când suntem treji.
Mulțumesc pentru seara asta frumoasă.
— Mulțumesc și eu. M-am distrat.
Aștept să se întoarcă și să plece înainte să-nchid ușa, doar ca să fiu
politicoasă. El zăbovește o clipă.
— Am o rugăminte, zice el, încă stând acolo.
Zâmbește timid, dintr-un singur colț al gurii. Încep să-mi tremure puțin
genunchii.
— Sigur…
El expiră zgomotos. Mă-ntreb ce va urma.
— Pot să te sărut de noapte bună? Știu că amândoi suntem de părere
că trebuie să ne păstrăm moralitatea, dar mă gândesc că am mai făcut
asta și, dacă n-o s-o facem din nou, cred c-o să înnebunesc…
Trec de la ușurare la bucurie și apoi la dorință fizică, toate într-o
milisecundă. Zâmbesc larg, fără să mă pot stăpâni. Nu mai pot face pe
șmechera, pe marea actriță extraordinară.
— Categoric.
— Doar un sărut, aici în pragul ușii, apoi va trebui să mă dai afară. Chiar
dacă te implor în genunchi. Ceea ce probabil voi face, îți spun de pe-
acum.
— Așa fac.
Se apleacă în față și buzele lui se lipesc de ale mele. Simt cum mă
aprind, ca un aparat de pinball. Cu greu mă stăpânesc să nu-l trag
înăuntru și să-nchid ușa.
După câteva secunde de extaz mă desprind de el.
— OK. Acum trebuie să ne oprim.
Îmi zâmbește strâmb. Mă face să mă simt ciudat.
— Deja?
— Deja.
— Strici tot cheful oamenilor. Vorbim mâine.
Îl urmăresc cu privirea în timp ce coboară treptele, împleticindu-se
ușor, cu o mână ridicată pentru a-și lua rămas-bun.
— A fost o seară minunată, strigă el de la două etaje mai jos.
Izbucnesc în râs.

VP - 233
 — Și pentru mine la fel.
Aștept să aud zgomotul ușii de la stradă, apoi mă duc la mine-n pat,
întrebându-mă de ce mama dracului am atâtea principii.

37.

— Aș urma orice materie doar ca să ajung la universitate. De ce să mai

aștept un an ca să-ncep să mă distrez? Și s-ar putea să ajungi tot la
Bristol. Au un curs extraordinar de dramă. Deși probabil e greu să te
înscrii la el atât de târziu. Ai putea să studiezi Engleza sau ceva și să te
transferi…
Ghici cine vorbește?
Am uitat că, în strădania mea de a deveni cea mai bună soție a anului,
îi spusesem lui Alice să vină într-una dintre serile de weekend ca să luăm
împreună o cină de rămas-bun cu Georgia. Nu aveam chef să fie în
ultimul weekend înainte ca George să plece, pentru c-o voiam doar pentru
mine, iar Georgia își făcuse planuri pentru cele două dinainte. Iar când s-a
dovedit că Georgia n-avea să plece totuși nicăieri, am uitat să anulez.
Robert este, desigur, încântat. Ascultă cu îngăduință imbecilitățile
soră-sii, cu un zâmbet pe față. Aștept să intervină și să apere alegerea lui
George, dar el stă pur și simplu acolo și dă din cap.
— E-n regulă, mătușică Alice, zice Georgia, exact când sunt pe punctul
să explodez. Merită să mai aștept un an ca să fac ce-mi doresc cu
adevărat.
Stăm la masa de la bucătărie. Alice, în jeanșii ei prespălați și sfâșiați,
cu balerini și o ie fluidă, cu părul răvășit și rimelul împrăștiat, trage ca o
șerpoaică din țigara electronică. Pe masă sunt două sticle de vin – roșu
pentru mine și Robert, alb pentru Alice și Georgia. Ce are Tesco mai bun.
Am depășit deja faza cugetărilor lui Alice despre slăbitul meu. Ea:
„Arăți senzațional! Dacă o ții tot așa o să fii slabă imediat”. Eu: „De fapt,
sunt fericită așa cum sunt acum. Nu vreau să slăbesc mai mult. Doar să
mă tonifiez”. Ea (uitându-se la mine cu privirea pe care i-o arunci unui
școlar malnutrit și plăpând, care-ți spune că vrea să devină jucător în
ofensivă la rugby): „Desigur. Bravo ție”.
VP - 234
 Acum trece mai departe la un alt subiect favorit, certându-l pe Robert
că nu-i pune o vorbă bună pe lângă directorul de casting al Fermierului
Giles. N-o mai ascult, mă gândesc la Josh și la planul pe care avem de
gând să-l punem în aplicare.
Trebuie să ne gândim la o cale de a ne strânge toți patru – eu și
Robert, Josh și Saskia – în același loc, pentru ca Josh și cu mine să
facem marele anunț. Ne tot frământăm, întrebându-ne dacă e mai bine să
le spunem împreună sau dacă ar trebui să ne anunțăm fiecare partenerul,
în particular. Una peste alta, credem c-ar fi bine să facem front comun, să
ne vadă împreună, că suntem clar un cuplu. Pare mai definit, mai șocant.
Și scopul nostru e să-i șocăm.
Așa că am decis ca Josh să mai dea o petrecere. La care mă voi
autoinvita. Cândva în timpul serii (asta-i partea la care suntem un pic
derutați) o să-i luăm în biroul lui Josh și o să le dăm vestea cea mare.
Avem încredere că timpul e de partea noastră. Josh a tras cu ochiul la
cel mai recent extras de cont de pe Amex-ul Saskiei și a descoperit că a
comandat niște chestii foarte scumpe de la Heals. Așa că am scos de la
naftalină din nou vocea „asistentei Saskiei Sherbourne” și am dat un
telefon, ca să verific data livrării. Mi s-a spus că măsuța de cafea și
canapeaua urmau să fie livrate peste o săptămână, dar patul nu ajungea
decât peste două săptămâni și jumătate. Josh și cu mine am tras
concluzia că Robert și Saskia nu se puteau muta în cuibușor fără pat.
Desigur, dacă erau atât de disperați să scape de noi doi, își puteau lua o
cameră la hotel, dar, ne-am gândit noi, dacă au așteptat atât, ce mai
contează câteva săptămâni?
Așa că Josh va organiza petrecerea peste două weekenduri. Astfel
Saskia nu se întreba de ce vrem să ne întâlnim laolaltă așa de urgent. Și,
uite ce noroc, e și ziua ei peste câteva săptămâni, așa că asta o să-i ofere
lui Josh pretextul de care are nevoie.
— Face 44 de ani? zic eu când îmi spune.
Vorbim la telefon. Nu ne-am mai văzut din seara în care am ieșit în
oraș, dar amintirea acelui sărut încă îmi stăruie în minte.
— Doamne, nu! face el, prefăcându-se îngrozit. 42. Sau 43. Sau poate
41. Am pierdut șirul.

VP - 235
 — E foarte trist că-și închipuie că niște ani înseamnă vreo mare
diferență.
— Nu cred că-și închipuie asta. Dar nu mai poate da înapoi, e-n jocul
ăsta de prea multă vreme.
Josh și cu mine facem mari eforturi să fim generoși când vorbim
despre partenerii noștri. Încercăm din răsputeri să fim personajele
pozitive.
Alice are un nou iubit pe care vrea să ni-l prezinte. Ah, ce bucurie. De-a
lungul anilor, am reușit să evit să-i întâlnesc pe majoritatea, pentru că
veneau și plecau foarte repede și, de obicei, îl trimiteam doar pe Robert,
dacă era cazul. Îmi amintesc de unul care trebuia să fie un fel de afacerist
milionar, dar care a dispărut la toaletă când a venit nota de plată și de un
altul care era, în mod evident, bogat, dar nu ne putea explica de ce. Cred
că acesta din urmă a sfârșit, de altfel, la închisoare
Alice pare că nu se poate abține să nu-și aducă toți partenerii în pragul
nebuniei. Obsesia față de propria persoană, paranoia, propria importanță
exagerată. Refuzul ei de a mânca orice chestie care are câteva calorii în
plus. Deci faptul că acesta a rezistat, din câte se pare, trei luni e o veste
de mare impact. Dar tot n-am chef să-l cunosc. Deloc.
Desigur, nu pot spune asta, așa că mă pomenesc că sunt de acord cu
o cină joi seara. Alice ne spune că el – Ivan – va putea să ne obțină o
rezervare la City Social, chiar dacă era așa din scurt, pentru că are niște
relații nemaipomenite. Se așteaptă ca noi să fim impresionați. Eu nu prea
reușesc, dar Robert îi face pe plac și scoate tot felul de sunete
admirative.
O-ntreb cu ce se ocupă el și-mi spune că e producător de film.
Enumeră o listă cu filme la care a lucrat și el. De unele chiar am auzit,
pentru că majoritatea au un miliard de producători și jumătate dintre ei au
contribuit doar cu bani pe care speră să-i recupereze cu vârf și îndesat, nu
e neapărat o slujbă în adevăratul sens al cuvântului.
E foarte entuziasmată de mersul relației.
— Chiar cred că el poate fi alesul, spune ea visătoare.
În mintea mea, le mai dau o lună.
Mai târziu îi scriu un mesaj lui Josh.

VP - 236
 „Putem devansa an pic planul? Trebuie să-l întâlnesc joi pe iubitul lui
Alice și aș face orice ca să scap”.
Mă răsplătește cu o față zâmbăreață pe care aș găsi-o enervantă dacă
ar veni de la oricine altcineva, dar – exact ca Alice cu noul ei iubit, îmi dau
seama – sunt în faza în care sunt oarbă la greșelile lui. Poate că are
senzația că o expresie tăcută a unui hohot de râs poate contracara toate
„haha!”-urile la care a fost supus de-a lungul anilor.

38.

Saskia

În fine, n-a mers deloc așa cum speram.

Robbie se plimbă-n sus și-n jos prin apartamentul care arată
spectaculos, cu accente proaspăt pictate și curățat până la perfecțiune
de către moi – ca un motan care a fost închis toată ziua în casă și care se
uită pe geam cum rivalii îi iau teritoriul în stăpânire.
În cele din urmă, n-am mai putut aștepta sosirea mobilei. Eram atât de
entuziasmată! Am stabilit să ne-ntâlnim la cafeneaua din colț. Era țâfnos,
asta ca să fiu indulgentă, și n-avea niciun chef să vină în oraș și ar fi
trebuit să-mi dau seama că poate nu era cel mai potrivit moment. Se
trezise devreme – eu eram liberă și-mi petrecusem timpul făcând
ultimele ajustări în noul apartament. Bețișoare parfumate și vaze cu flori
pe pervaz. M-am dus la magazinul John Lewis și am ales materialul
pentru noile perdele și draperii. Am cumpărat pahare de vin și câteva
sticle cu șampanie și le-am băgat în frigider – dar el era obosit și un pic
irascibil. Ar fi trebuit să-i propun să mergem la cârciuma de vizavi și să
bem câteva pahare de vin. Poate că l-ar mai fi relaxat. Dar știa că pun
ceva la cale și mă tot întreba ce e, așa că nici măcar n-am apucat să
comandăm o cafea. L-am dus direct la clădirea de apartamente și l-am
întrebat ce părere are.
Și-a dat seama imediat ce am ajuns acolo. Deloc surprinzător, pentru
că administratorul de la biroul de la parter (de la 9 la 6, de luni până vineri;

VP - 237
prin părțile astea nu li se mai spune portari) m-a salutat, spunându-mi:
„Bună ziua din nou, domnișoară Sherbourne” când am intrat în hol.
— O, nu, l-am auzit pe Robbie mormăind în barbă. Ce-ai făcut?
I-am zâmbit încurajator, în timp ce ușile liftului se închideau. Desigur,
când a intrat în acel loc, am început să observ fiecare zgârietură și fiecare
dâră de vopsea. Florile de plastic de pe măsuța de la ușa apartamentului
7B mi s-au părut deodată mai degrabă triste decât fermecătoare.
— Închide ochii, i-am zis când am ajuns la ușă.
Încă eram convinsă c-o să-i placă la nebunie, deși nu-mi mai adresase
nicio vorbă de la acel prim comentariu.
— Saskia…
— Închide-i!
A făcut cum i-am zis și am intrat – deși mi s-a blocat cheia în broască
și a durat mai mult decât speram. L-am prins de mâini și l-am tras
înăuntru, în urma mea. L-am întors cu fața la încăpere. Soarele încă
strălucea, deja începuse să apună, iar locul acela arăta senzațional.
— OK. Deschide-i.
I-am așteptat reacția. S-a uitat în jur. A clipit.
— Nu l-ai luat deocamdată, nu-i așa?
— Sigur că l-am luat. Doar pentru un an. O să ne ofere timp să decidem
unde vrem să fim cu adevărat.
— Cu siguranță eu nu vreau să fiu în West End.
— Marylebone nu e în West End. Nu chiar. Și ai parcul la o aruncătură
de băț.
Flutur mâna în direcția ferestrei.
— Nu ți se pare adorabil?
— Este. E un apartament minunat. Dar credeam c-o să facem chestia
asta împreună. Să găsim o zonă care să ne convină amândurora.
Chiswick sau Hampstead…
— Cafeneaua unde lucrează Paula nu e cumva în Hampstead?
— Atunci nu în Hampstead. Dar undeva de genul ăsta. Dulwich. Maida
Vale.
— Aici e o zonă senzațională.
Știam că sunt enervantă, dar nu mă puteam abține. Pusesem atât de
mult suflet în locul acesta. Îmi plăcea la nebunie. Îmi place la nebunie.

VP - 238
 — E zgomotos și nici n-avem parcare…
— E un loc de parcare la subsol doar pentru noi.
— Numai unul?
— E numai pentru douăsprezece luni. Adică, prima lună practic s-a dus
deja.
— Nu poți să le spui că ai o urgență în familie? Că-ți trebuie banii
înapoi?
— Nu merge așa. În plus, toată mobila sosește săptămâna viitoare.
— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, Saskia. Trebuia să facem asta
împreună. Asta înseamnă să luăm decizii împreună. Să alegem mobila
împreună.
M-am dus apăsat spre bucătărie. Am deschis frigiderul și am scos
șampania. El a început să se plimbe în sus și-n jos, ceea ce ne aduce în
prezent.
— Nu credeam că vrei să-ți irosești timpul căutând măsuța perfectă de
cafea.
— Ei bine, ba da. Pentru că ar fi masa noastră perfectă de cafea. A
amândurora.
Trebuie să recunosc, chestia asta mă dezarmează. Ce lucru drăguț a
spus!
— Ah, Doamne, îmi pare rău. Am dat-o-n bară, nu-i așa?
Încerc să scot sârma de la dopul sticlei de șampanie, dar nu reușesc
decât să-l strâng și mai tare. O lacrimă îmi izvorăște din ochi, se
rostogolește pe obraz și cade pe blat înainte s-o pot șterge. Nu așa-mi
imaginam că vor merge lucrurile în această seară.
Robert vine lângă mine într-o clipă.
— Nu plânge.
Mă trage lângă el și încep să suspin pe umărul său.
— Am exagerat. Am fost un pic surprins, asta-i tot, și știi cum
reacționez eu la surprize, spune el.
E adevărat. Urăște surprizele. De ce nu m-am gândit la asta înainte?
— Mi-am pierdut ore întregi vopsind… spun eu – mai degrabă jalnic,
recunosc, pentru că am investit atâta vreme și efort încercând să fac
apartamentul să arate perfect.

VP - 239
 Dar și pentru că simt că se înmoaie și lucrurile ar putea să iasă cum
vreau eu, dacă-mi joc cărțile așa cum trebuie.
— E un apartament foarte frumos, spune el, cu gura în părul meu. Și ai
dreptate, va fi perfect pentru noi, în cele câteva luni până ne punem pe
picioare. Ești foarte isteață.
N-am nicio îndoială că tocmai am câștigat cea mai importantă bătălie.
După ce va trece prin zbuciumul emoțional de a-i spune Paulei și de a se
muta aici, cu greu va mai dori să se mute imediat în altă parte. Și, dacă o
va face, mă voi certa cu el. Voi pune piciorul în prag.
— Mulțumesc, spun, întinzându-i sticla de șampanie.
Sunt deja două scaune pe balcon – din fericire, John Lewis le-a livrat
ieri – și am de gând să ieșim acolo cu paharele și să privim asfințitul
înainte de a ne duce acasă la partenerii noștri de viață. Dacă patul ar fi
fost aici am fi făcut amor ca să pecetluim înțelegerea, dar suntem
amândoi cam bătrâni ca să ne prostim pe podea. Cu spatele meu și cu
genunchii lui defecți, am fi avut nevoie de o ambulanță, haha!
Toarnă șampanie în cele două pahare, iar eu îl ridic pe al meu și
ciocnesc.
— Pentru viitorul nostru.
Ciocnește și el.
— Împreună.
*
— Încă două săptămâni, îi spun când plecăm.
Ne-am făcut planuri. După ce restul mobilei va sosi, asta e. Șovăie
puțin pentru că, desigur, blestemata de Georgia a dat-o în bară cu
examenele și acum mai stă acasă un an – de ce nu poate să dea din nou
testele peste câteva luni și să plece în călătorie sau să facă altceva? Dar
el îmi spune că notele ei au fost atât de departe de ceea ce avea nevoie,
încât au decis că mai are nevoie de un an la școală ca să recupereze – iar
eu nu l-am contrazis. Suna ceva gen acum sau niciodată – nici n-am
devenit furioasă sau răzbunătoare. I-am spus că urma să-l părăsesc pe
Josh peste două săptămâni, orice ar fi, și apoi urma să fiu tânără, liberă și
nemăritată, trăind cum îmi doresc în apartamentul meu fițos din
Marylebone. Să merg la Chiltern Firehouse 30 în fiecare seară, să pierd

30 Restaurant de cinci stele din Londra. (N. tr.).

VP - 240
vremea cu naiba știe cine. Nu-i zic că totul se va termina între noi dacă n-
o părăsește pe Paula în același timp, dar amenințarea plutește în aer. La
final, a fost și el de acord că ar fi ridicol să mai aștepte încă un an.
Georgia are optsprezece ani. Poate sta pe picioarele ei. Și dacă va face o
criză, mai bine acum decât peste câteva luni, când trebuie să dea din nou
examenele.
Mă îmbrățișează strâns, se înclină spre mine și mă sărută.
— Două săptămâni.
*
Înainte de asta, trebuie să suport petrecerea asta imbecilă pe care o
pune Joshie la cale. Dumnezeu să-l binecuvânteze, vrea să-mi
sărbătoresc ziua de naștere cu mare clasă, astfel c-a invitat pe toată
lumea la noi și a angajat o companie de catering, ca să nu fiu nevoită să
mă ocup de nimic. Mă simt oribil că va face toate eforturile și cheltuiala
asta chiar înainte să… știți voi… dar am de ales? Nu pot să-i spun în față
că-și irosește timpul și banii. Așa că va trebui să zâmbesc și să par
recunoscătoare. Să-ncerc să nu mă gândesc cât de umilit se va simți
când va trebui să le explice tuturor oaspeților, câteva zile mai târziu, că l-
am părăsit.
Cred că totuși va dori să-și dea demisia imediat după ce mă voi
despărți de el, măcar va ști că nu va mai fi obligat să dea ochii niciodată
cu unii dintre ei.
Dragul de el.

39.

Paula

Desigur, Alice și noul ei drăguț întârzie. N-ar putea rata nicio ocazie de
a-și face o intrare spectaculoasă. Lui Robert și mie ni se oferă fie un loc
la bar, fie varianta de a ocupa direct masa, iar noi o alegem pe aceasta
din urmă. Nu e ca și cum am fi la o întâlnire și am vrea să prelungim
seara mai mult decât e cazul.
— Ce frumos e aici, zic eu, privind în jur.
VP - 241
 E singura mea încercare de a face conversație.
— Mmm. Chiar este.
Chelnerul apare, iar noi comandăm vin și apă minerală.
— Doamne, sper că nu e un imbecil. Sper că nu-și petrece întreaga
seară povestindu-ne cât e el de bogat.
Robert râde.
— Ba asta va face, cu siguranță.
— Crezi că le cere raportul de activitate bancară înainte să fie de acord
să iasă cu ei?
— Nu, pentru că majoritatea sunt escroci, din câte-mi dau eu seama. E
prea credulă.
— Biata Alice. De ce e atât de disperată să iasă cu bărbați bogați? Nu
pricep.
Nu e adevărat, înțeleg. O face pentru că nu are nicio sursă de venit și
nici vreo intenție de a-și lua vreodată vreo slujbă, asta dacă ar angaja-o
cineva. Dar n-o să-i spun asta lui Robert, încerc să fiu amabilă.
— Cred că pur și simplu ăsta e genul de bărbați pe care-l întâlnește,
spune el, întotdeauna dornic s-o scoată basma curată pe soră-sa.
— Câți ani are ăsta?
El se cutremură, amintindu-și-l cu siguranță pe tipul aproape octogenar
(foarte bogat) pe care Alice i l-a prezentat odată. Avusese tupeul să
moară fără să-i treacă prin cap să-și schimbe testamentul în favoarea ei.
— Dumnezeu mai știe.
Luăm fiecare câte un meniu și-l citim. Îmi doresc ca seara asta să se
termine mai repede. Mai trec câteva minute (în tăcere) și suntem salutați
mă rog, Robert e salutat – cu un strigăt, „Robbie!”, și iat-o pe Alice,
îmbrăcată într-o rochie largă vintage, care-i ascunde silueta slăbănoagă.
Totul în rest e la fel – părul răvășit, ochii rimelați în exces, eșarfa diafană.
În spatele ei se află un tip prezentabil, până în – aș spune eu – cincizeci
de ani. Poate cincizeci și ceva, dacă are gene bune și un chirurg și mai
bun. Mă așteptam să fie ori un Adonis, ori un bătrânel ridat, cu banii
sărindu-i din portofel. Ivan nu e niciuna, nici alta. Arată plăcut. Nu-ți sare-n
ochi.
Alice îl împinge în față de parcă e câștigătorul vreunui premiu.
— El e Ivan.

VP - 242
 Ivan, trebuie să vă zic, pare un tip de treabă. Îl simpatizez, pentru că
Alice îl tot laudă, iar el îi tot contrazice laudele.
— Ivan e producător de film, spune ea cu mândrie.
— Lucrez în domeniul construcțiilor, de fapt, spune Ivan, zâmbindu-i cu
îngăduință. Fac case și le vând, genul ăsta de treabă. De câteva ori am
băgat o mică sumă într-un film, pur și simplu ca investiție. Dar știu oare
ceva despre industria filmului? Nu.
— Ivan locuiește într-o casă impresionantă pe Wildwood Road, spune
ea, pomenind numele unei străzi nu departe de noi, unde toate casele
sunt imense.
— Uau, zic. Superb.
Ivan dă un pic ochii peste cap.
— E cel mai recent proiect al meu. Stau în ea în timp ce-o renovez.
— Ah, muncești chiar tu? spune Robert cu voce tare ce-mi trecea mie
prin cap.
Mi-l imaginasem pe Ivan stând într-un birou șmecher și spunându-le
altora ce să facă.
— În mare parte, da. Nu totul, desigur, nu mă pricep la toate. Dar
lucrările de bază, da. Doar așa se fac banii, serios. Trebuie să fii implicat.
— Și ce faci dacă ai mai multe case de amenajat în același timp?
Mi-e teamă că va crede că suntem la interogatoriu, dar eu sunt
interesată de-adevăratelea.
— Nu am mai multe în același timp. Lucrez doar la una. Proiecte mari.
Tot eu realizez proiectele.
Alice pare cam tuflită. În loc să se prezinte drept Harvey Weinstein,
iubitul ei ne lasă impresia că e Constructorul Bob. Eu, pe de altă parte,
sunt de-a dreptul impresionată și simt că la fel e și Robert.
Lui Robert i-a surâs mereu ideea de a cumpăra case, de a le renova și
de a le revinde, pentru o sumă mai mare. Spunea că asta ar face dacă
treaba cu actoria s-ar sfârși, la un moment dat. Desigur, în realitate nu
știe nimic despre asta, nici măcar nu poate monta o priză. Cred că s-a
imaginat plutind toată ziua printre găleți de vopsea și mese de lucru din
granit.
Vesel, îl întreabă pe Ivan despre secretele meseriei sale, iar acesta
pare fericit să-i răspundă. Mă-ntorc spre Alice și șoptesc: „E drăguț” și,

VP - 243
deși e enervată că el nu ține la fațada de Hollywood player, îmi dau
seama că e încântată pentru că ne place de el.
— Mă duc la toaletă, anunță ea când e o pauză în conversație. Paula,
vino cu mine.
Alice n-a făcut niciodată așa ceva. N-a încercat să discute separat cu
mine, ca-ntre fete, ca și cum am fi fost cele mai bune prietene, nu doar
două persoane care se-ntâlneau grație relațiilor cu „Robbie”. Sunt
intrigată. O urmez la toaletă. Din fericire, nu se așteaptă să intru în cabină
cu ea, ar fi cam mult. După ce ușa se închide, mă prinde de braț.
— Îți place de el? E adorabil, nu-i așa? Ți-am zis eu.
Pare megaentuziasmată.
— Pare foarte drăguț. Nu mă așteptam la așa ceva.
— Nu vrea să se dea mare cu filmul, evident…
— Cred că are o meserie remarcabilă, spun eu, întrerupând-o.
— Mă rog, ar fi mai bine să aibă propria lui casă decât un proiect la
care să lucreze, dar a făcut asta doar de când a divorțat, spune că are
logică.
— Are copii?
Încerc să dibui vreun cusur pentru că, știind gusturile lui Alice în
privința bărbaților, trebuie să existe și așa ceva.
— Nu. Nu… Paula, nu poți sufla un cuvințel, nici măcar lui Robbie
deocamdată…
Mă prinde de ambele mâini. Știu ce urmează.
— Sunt însărcinată.
Fac ce face toată lumea în astfel de circumstanțe. Nu mă pot abține să
nu arunc o privire spre abdomenul ei. Nimic. Practic, e concav.
— Uau. Alice… e… ești încântată?
— Sigur că da! A fost, desigur, un accident, dar, imaginează-ți, o să am
un copil! Ivan va trebui să-și găsească o casă permanentă mai devreme
decât credea, desigur…
— Ce părere are despre asta?
— Nu i-am spus încă. Nu sunt nici două luni…
— Dar o să-i spui, nu-i așa?
— Desigur! Aștept doar să trec peste perioada nesigură.
— Și cum crezi că va primi vestea?

VP - 244
 Nu mă pot abține. O cunosc pe Alice de prea multă vreme. Caut
problema, capcana. Deși entuziasmul ei pare autentic. În plus, dacă ar fi
avut de gând să folosească un bebeluș pentru a consolida o relație, n-ar fi
făcut deja asta cu unul dintre bărbații care-ar fi putut s-o țină în lux?
— Va fi un șoc pentru că suntem împreună de foarte puțin timp, dar,
sincer, cred că va fi fericit. Și-a dorit dintotdeauna copii. Fosta lui soție nu
putea… au făcut o mie de inseminări in vitro, tot ce vrei.
— Și ea unde e acum?
Care-i faza? Încă e însurat cu ea? Au vreo înțelegere?
— În Devon. S-a recăsătorit. Am cunoscut-o. A venit la nunta nepoatei
lui, cu actualul ei soț. Pare drăguță, un pic prostuță. E secretară.
— Corect.
— N-ai de gând să mă feliciți? spune ea brusc, un pic înlăcrimată.
— Desigur! Felicitări! Scuze, a fost un șoc…
— Sunt atât de fericită, Paula, serios!
O îmbrățișez. Îi simt trupul, numai piele și oase.
— Nu vreau să te bat la cap, dar va trebui să-ncepi să mănânci mai
bine. Gata cu dietele și cu mofturile la mâncare, tu crezi că noi nu vedem
că-ți alergi mâncarea prin farfurie?
— Ba nu fac asta!
Ridic din sprânceană.
— Nu glumesc. Dacă vrei să ai copilul ăsta, trebuie să fii sănătoasă.
— OK. O să mănânc. Promit.
— Să nu crezi că nu te verific. Și termină cu țigara electronică. Vorbesc
serios. Dumnezeu mai știe ce e în chestiile astea.
Dă din cap ca un copil ascultător și mă gândesc că, poate, noua
dinamică dintre noi chiar funcționează. Eu fac pe șefa și ea îmi permite.
Îmi place asta.
— Vrei să vin cu tine la medic la următoarea programare?
Chipul i se luminează și arată cu zece ani mai tânără.
— Vrei să vii? O, Doamne, Paula, ți-aș fi foarte recunoscătoare. Niciuna
dintre prietenele mele nu locuiește prin apropiere.
Mă abțin să-i spun: „Care prietene?” Știu că le-a îndepărtat pe toate de-
a lungul anilor cu aerul ei de superioritate și cu felul în care se folosește

VP - 245
de oameni. Îmi dau seama brusc că totul e foarte trist. Alice. Întreaga ei
viață. Poate că toată povestea asta o va împlini.
*
— Îmi place de el, spune Robert în taxi, în drum spre casă. Pare un tip
de treabă.
— Îmi place de el foarte mult. Mă bucur pentru Alice. Poate ăsta e
bărbatul cu care se potrivește.
— S-au întâmplat și lucruri mai ciudate, zice el, dar eu nu mă pot gândi
la prea multe exemple.

40.

Ne uităm la episodul în care Melody îl anunță pe Hargreaves că e, în

sfârșit, însărcinată. Robert e nejustificat de plin de sine. Îmi dau seama
că el crede că interpretarea lui – șocul, neîncrederea și apoi bucuria – e
demnă de un premiu. Saskia își recită replicile cu subtilitatea unui cal de
tracțiune la balet, făcând niște fețe care – și aici nu pot decât să-mi
folosesc imaginația – implică ușurare și fericire.
De dimineață am mai transpirat o tură cu ea din nou. Mă gândesc că,
după ce se termină tot bâlciul, ar trebui să mă duc în continuare la curs.
Să mă duc cu perseverență ca să simtă că ea e cea care trebuie să plece.
Poate să-i șoptesc: „Orașul ăsta nu-i destul de mare pentru amândouă”,
când încearcă să fie zen. Știu c-ar putea să se ducă la ora de mai
devreme sau la cea de mai târziu, ori se poate merge în cu totul altă
parte, dar ar fi o mică victorie. Știu cât de mult îi place programul ei din
weekend.
Am știut că am parte de o delicatesă pentru că mi-a scris ieri: „I-am
spus lui R despre S și J!!! Scoate fum pe nas! Le-am băgat mortu-n casă
haha!!!” M-am abținut să nu-i dau vreo cinci replici caustice diferite și i-am
scris și eu: „Haha!!! Senzațional!!! De-abia aștept să văd în ce toane va fi
diseară haha!!!” M-am gândit să mai adaug câteva semne ale exclamării
sau chiar un alt „haha!”, dar m-am stăpânit, în caz că și-ar fi dat seama că
fac mișto de ea.

VP - 246
 N-am apucat s-o chestionez prea mult înainte de cursul de yoga, dar,
după ce mi s-a alăturat la cafenea (după duș), eram toată numai întrebări.
Ce i-a spus lui Robert, mai exact? A fost devastat? A fost de acord să nu
se ducă direct la Samantha și să-i spună ce știe el acum?
Desigur, avusese timp să-și pună toate răspunsurile la punct.
— M-am dus la el în cabină, a zis ea, cu ochii mari și cu un fals
entuziasm în glas. Ceea ce, îți imaginezi, a fost un șoc pentru el! Nu mă
duc prea des pe-acolo!
Nu, Saskia. Sigur că nu te duci.
— Samantha nu era la studio, deci știam că n-aveam nicio șansă să-i
iau prin surprindere… știi tu…
A așteptat să încuviințez că știu.
— I-am spus că, înainte cu o zi, trecusem pe la fereastra cabinei ei –
care e la parter – și am văzut-o îmbrățișându-se cu Jez. Să fi văzut ce
față a făcut! I-am zis că am crezut că trebuie să afle, având în vedere că-
și riscă mariajul pentru ea.
Am făcut o mutră încântată.
— Și el ce-a zis?
Saskia se șterge la gură cu șervețelul, apoi și-l așază la loc în poală.
— Mă rog, a înjurat, asta pot să-ți spun. A înjurat la greu. Îl tot făcea pe
Jez nemernic la nesfârșit, așa că i-am zis: „Dar el nu știe despre tine și
despre Samantha, presupun. Adică nu cred că ea i-a spus ceva”.
— Ești un geniu.
Ea zâmbește. A mușcat momeala.
— Așa am zis și eu. În orice caz, scotea fum pe nas. A luat telefonul de
parcă voia s-o sune iute, așa că a trebuit să mă milogesc de el.
Adoptă o postură rugătoare, cu mâinile împreunate, și-și maimuțărește
vocea:
— „Te rog, Robert, nu-i spune nimic. Or să-și dea seama că eu ți-am zis”
– ah, am uitat, i-am povestit că m-au văzut. Samantha s-a uitat pe
fereastră și privirile ni s-au întâlnit preț de-o clipă. Am spus că i-am
zâmbit și i-am făcut cu mâna ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar
dacă cineva i-ar fi povestit lui Robbie… Robert… ar fi aflat că eu am fost…
— Și te-a crezut?

VP - 247
 — La început, nu. A trebuit să bat câmpii despre cum simt deja că
jumătate din distribuție mă urăște și că n-aș suporta să dau cuiva un
motiv justificat pentru asta…
Ați crede că am izbucnit în râs la faza asta, nu-i așa? Sunt mândră de
mine c-am reușit să mă abțin. Am luat o înghițitură mare din suc. Am
ascultat mai departe.
— …în orice caz, ca să nu mai lungesc povestea, am zis că poate ar fi
mai bine să aflu dacă e ceva adevărat înainte să se apuce să arunce
acuzații în dreapta și-n stânga. Ah, și apoi, doar ca să fiu sigură, am spus:
„Doar nu vrei să te cerți cu Jez, nu-i așa? Trebuie să afli toate detaliile
înainte să spui ceva”. Mă rog, a pălit la faza asta, îți poți închipui.
Râd cu o crudă încântare.
— Pariez că așa a făcut.
— Și apoi, desigur, a fost de acord că nu e cazul să facă vreo prostie
din grabă. I-am promis să țin ochii deschiși și urechile ciulite și să-i
povestesc ce aflu. Ba chiar i-am zis că voi încerca să discut cu Samantha
despre Jez, fără ca ea să suspecteze nimic, doar ca să văd ce spune
despre el. Povestea ei pare să se clatine un pic. Sunt scăpări în ea, atât
de mari c-ar putea trece și un camion prin ele. Mă-ntreb dacă asta se-
ntâmplă pentru că n-a exersat pe cât de mult consideram eu că este
necesar sau pentru că mă crede atât de imbecilă, încât îmi poate spune
orice tâmpenii, pentru că eu le voi crede oricum.
— Dar ea știe că tu știi, nu-i așa? Sau, cel puțin, așa crede Robert. Dacă-
ncepi să discuți cu ea despre Jez, n-o să-și dea seama unde bați?
Pare tulburată o fracțiune de secundă, dar își revine repede.
— Ba da, desigur, dar cred că el nu va acționa rațional. Cred că mă
vede drept colacul lui de salvare și se agață de mine.
O recompensez cu un surâs larg. Vreau să creadă că a câștigat.
— Așa face, din câte se pare. Doamne, bravo ție.
— A fost o interpretare magistrală, spune ea. Sunt foarte mândră de
mine.
— Și acum ce urmează?
— Încerc să mă gândesc. Am nevoie de ajutorul tău – ești mult mai
deșteaptă decât mine. În mod clar, vrem ca această fază să continue, dar
nu vrem s-o forțăm și s-o ia cumva la întrebări.

VP - 248
 Mă prefac că mă gândesc.
— Deși vrem să-l facem să se despartă de ea.
— Da, dar fără ca ea să creadă că e din cauză că i-am văzut eu. Adică,
nu prea-mi pasă ce părere are despre mine, dar nu vreau să devin ținta
furiei lui Jez, cum nici Robert nu-și dorește.
— Deci…
Îmi iau latte-ul, sorb prelung din el doar ca s-o las să aștepte.
Întotdeauna îmi comand o cafea și un suc de portocale la prânz. Nu-i de
mirare că am mereu nevoie la toaletă, în drum spre casă.
— …Avem două variante. Ori îi spui că ai vorbit cu Samantha și că faza
cu Jez a fost o scăpare, s-a terminat înainte de a începe. Dar asta ar
însemna s-o ierte și să continue de unde au lăsat-o. Ori… dacă vrem să-i
sădim îndoiala în minte, trebuie să găsim o cale de a merge mai departe,
fără să forțăm lucrurile, ca nu cumva s-o ia la întrebări pe Samantha. Nu
până când nu vrem noi s-o facă, în orice caz.
— Exact, zice ea. Încă nu știu cum să facem asta.
— Deocamdată, spune-i că nu ai apucat încă să vorbești cu ea,
amăgește-l un pic și apoi poate îi arunci ceva, gen că ai auzit-o întrebând
pe cineva unde e Jez sau spunând că se duce la el în cabină să repete
rolul. Doar cât să-i întreții paranoia. O să-nceapă să fie enervant și
bănuitor și, în cele din urmă, o va scoate din minți. Mai ales că nu știm că
ea nu face nimic greșit. Mă rog, în afară de ceea ce e evident.
— OK. O să fac tot ce pot. Chestia asta e palpitantă, haha!
— Îți sunt recunoscătoare, știi asta.
— Ah, e un fleac, zice ea mărinimoasă. Orice te poate ajuta. N-ar trebui
să scape cu obrazul curat. Cum te descurci?
Îmi cobor privirea.
— Eh, știi tu. Sunt rănită, dezamăgită. Furioasă. Mai ales furioasă.
— E bine că ești furioasă.
— De-abia aștept să se termine. Ca să fiu sinceră, vreau să iasă din
viața mea – mă rog, cât se poate, pentru că avem o fată împreună. Nu
mai am niciun sentiment pentru el. Nimic.
— Nu mă surprinde. Cum a fost vineri seară? S-a purtat ca un om care
tocmai a aflat că amanta lui mai are pe cineva?

VP - 249
 — De fapt, era într-o dispoziție tare ciudată. M-am întrebat dacă nu e
din cauza a ce i-ai spus tu.
Ah, te rog. E enervant să mă prefac că sunt atât de credulă, asta ca să
fiu delicată. O văd cum zâmbește cu îngâmfare.
— Haha! Vezi, l-am pus pe jar! L-am scos din minți!
Îi zâmbesc și eu. Da, Saskia. Desigur, asta trebuie să se fi întâmplat.

41.

Saskia

Șut și gol. Serios, ar trebui să primesc un trofeu pentru interpretarea

mea. Paula îmi mănâncă pur și simplu din palmă, crezând fiecare cuvințel
pe care i-l spun. Sunt de-a dreptul mândră de mine. Doar că-mi doresc pe
cineva cu care să-mi pot împărtăși succesul. Nu e mare lucru când ești
singurul om care știe despre asta.
Cred c-am făcut destule. Nu mai trebuie să torn gaz pe foc. E pe
punctul de a-l da afară din casă. Când ea o va face, el va avea un adăpost,
un loc unde se să refugieze. Toate se vor lega așa cum trebuie.
Am tot încercat să-l conving că n-ar trebui să vină la petrecere. Cred că
asta i-ar turna sare pe rană lui Joshie – deși el va afla de chestia asta mai
târziu, în orice caz. Dar mi se pare o cruzime nenecesară. Robbie îmi
spune că Paula insistă să vină amândoi. Desigur, asta pentru că ea speră
să-l vadă pe el și pe Samantha în acțiune. Nu pricepe de ce dintr-odată
Paula vrea să facă parte din viața lui socială. Am încercat să-i spun Paulei
că va fi plictisitor ca naiba și că Samantha probabil nici nu va veni, dar
cum ar putea să reziste în fața unei astfel de ocazii?
Slavă Cerului că Paula nu e genul care s-o confrunte direct pe
Samantha. Cum ar fi asta? Toată povestea explodându-mi în față! Robbie
aflând ce am vorbit! Ar trebui să neg tot. Dar sunt o actriță destul de
bună. M-ar crede.
Nici nu voiam s-o invit pe Samantha. Nici pe Robbie, ca să fiu cinstită.
Am încercat să-i spun lui Joshie că poate ar trebui să chemăm doar
prietenii apropiați la o petrecere discretă, dar el nici nu vrea să audă. A
VP - 250
invitat practic pe toată lumea pe care o cunosc. O să fie ca un episod din
This Is Your Life.
Totuși, trebuie doar să rezistăm acestei petreceri. După ce se termină,
numărătoarea inversă va începe.

42.

Paula

Nu l-am mai văzut pe Josh din seara aceea. Nu s-a mai ivit ocazia și, în
plus, e prea periculos. Am mintea plină de fantezii cu noi doi împreună și
ce-aș vrea să-i fac. Și el mie. Și chiar vreau să aștept. Vreau să-i pot privi
pe Robert și pe Saskia în ochi și să spun: „Eu n-aș fi făcut niciodată ce ați
făcut voi”. Și vreau să fie adevărat.
Am vorbit în fiecare zi. Ne-am pus la punct marele plan. Ne-am pus
poveștile în ordine. Acum că știm că au deja cuibușorul de nebunii, Josh
nu trebuie să se panicheze că trebuie să se mute imediat din casă.
Insistă c-o s-o vândă și-o să-i dea Saskiei jumătate din bani, dar eu îi tot
spun să aștepte. Să nu se pripească.
Ah… și cea mai bună veste dintre toate: se pare că Josh și-a găsit altă
slujbă. Compania de producție care face Fermierul Giles are alt serial în
plan și vrea un om capabil care să se ocupe de el. A avut o discuție
neoficială cu șefa de producție – o persoană pe care o cunoaște bine – și
crede că a convins-o că Fermierul Giles poate fi condus de oricine în
acest moment (sunt sigură că n-a pus problema chiar așa, dar ăsta era
mesajul subînțeles, am impresia) și că One Night – un thriller în șase
părți, care tocmai a primit undă verde de la Channel 4 – are nevoie de o
abordare atentă. Pare o tipă deschisă la minte, din câte-mi spune el. Mai
rămâne doar să găsească pe cineva dornic să preia conducerea la
Fermierul Giles într-un timp atât de scurt.
N-am discutat ce se va-ntâmpla între noi când se va termina totul.
Dacă se va întâmpla ceva.
Petrecerea e într-o vineri seară, după filmări. Din fericire pentru mine,
Robert are zi liberă și îi spun că putem merge împreună până acolo, n-o
VP - 251
să mai fiu nevoită să atârn pe la porțile studioului ca o fană disperată.
Robert nu pricepe de ce vreau să merg. Tot încearcă să mă convingă c-ar
prefera să petreacă seara relaxându-se pe canapea.
— Tu vrei întotdeauna să mergi la petreceri, îi zic când deschide
subiectul pentru cea de-a treia oară, spunându-mi în gândul meu: „Sau cel
puțin voiai să mergi înainte să-ncep eu să mă autoinvit”.
El oftează.
— Pur și simplu n-am chef. Îi văd destul pe oamenii ăia la muncă.
Mergem pe jos – propunerea mea, pe care el o acceptă cu bucurie.
Plimbarea prin grădină, cu oprire la cafenea, nu mai e suficient de lungă
pentru mine, așa că am luat-o spre sud, pe la Primrose Hill și apoi prin
Regent’s Park. E o zi frumoasă. Însorită, dar cu un parfum discret de
toamnă în aer. Parcă anunță un nou început.
— Dar eu nu-i văd. Te rog, putem să mergem? Simt că eu nu prea ies în
lume…
— Nu vrei să ieșim numai noi doi la cină?
— Putem ieși în oricare altă seară. Petrecerile nu sunt în fiecare
săptămână. Chiar mi-a plăcut ultima la care am fost.
E adevărat că nu-mi dă replica: „Am stat acolo doar cinci minute și tu i-
ai vărsat Saskiei o băutură pe bluză”. Doamne, mi se pare că asta s-a
întâmplat acum multă vreme. Acum o veșnicie.
— OK, spune el. Dar luăm mașina. Stăm o oră maximum și apoi fugim.
— Sigur, zic eu. Cum vrei tu. Hai să cumpărăm de mâncare de la
Villandry și să ne-ntoarcem s-o mâncăm în parc.
Se uită la mine de parc-aș fi nebună.
— E posibil să plouă.
— N-o să plouă. Haide, trăiește periculos.
Robert izbucnește în râs, iar eu mă bucur. S-ar putea să fie ultima
noastră zi frumoasă împreună.
*
Myra mă ajută să mă hotărăsc cu ce să mă-mbrac. Prima ei sugestie:
— Cu nimic. Demonstrează-le cât de bine arăți.
— Fii serioasă.
— Nu știu, zice ea, aranjând un teanc de farfurii.

VP - 252
 Școlile au început din nou și în fiecare dimineață e iureș la noi, după ce
părinții își lasă odraslele. Ne-a mers buhu’ pe plan local că suntem foarte
toleranți cu bebelușii și preșcolarii, așa că mămicile epuizate intră
deseori la noi după ce-și lasă copiii mai mari la porțile școlii.
— Ce ai prin dulap?
— Ei, nu pot să-ți descriu toată garderoba. Așa, din ce zonă?
— Ceva mulat, dar nu vulgar. Nu vrei să arăți ca o târfă pe care tocmai
a agățat-o.
— Serios? Pentru că eu exact așa voiam să arăt.
Își dă ochii peste cap.
— Știi bine ce vreau să spun. Trebuie să te-mbraci ca și când știi că
arăți bine, dar nu vrei să te dai mare cu asta.
— Citești prea multe reviste de doi bani, îi zic, ștergând masa de sub
farfurii, când ea le ia și le pune în altă parte. O să fie cald în weekend?
— Ce sunt eu? Internetul?
— Cred c-o să vină un mic val de căldură. Asta o să-mi influențeze
ținuta.
Ne salvează trei clienți, care intră-n cafenea și se așază la mese
diferite.
— Te țin la curent, zic eu, îndreptându-mă spre masa cea mai apropiată
de ușă.
— Așa să faci! spune ea. N-o să mă mai pot gândi la nimic altceva.
— Haha! fac eu, fără să mă pot abține.
Și atunci îmi dau seama cât e de simplu. Într-o bună zi râzi de cineva
care are un obicei enervant și a doua zi te trezești că l-ai căpătat și tu.
*
În cele din urmă, ziua de vineri se dovedește frumoasă, caldă, fără nori.
Încerc să-mi controlez emoțiile care amenință să mă copleșească. Îl sun
pe Josh când sunt pe drum spre muncă, iar el răspunde, așa că trag
concluzia că Saskia nu e pe acolo.
— Totul e OK? vrea el să știe.
Fiecare se teme că celălalt s-ar putea retrage în ultimul moment.
— Da. Mă rog, nu, mi-e rău, sunt îngrozită și mă gândesc să fug și să nu
mă mai întorc niciodată, dar o să-mi treacă. Tu?
— La fel. În plus, sunt foarte nerăbdător.

VP - 253
 Trece în revistă planul încă o dată – poți să fii sigur că e producător –
și încercăm să preîntâmpinăm toate posibilele obstacole și să ne dăm
seama ce-ar fi de făcut în fiecare caz – întreruperi întâmplătoare, Saskia
sau Robert refuză să vină în cameră din capul locului, încăperea aleasă
(biroul lui Josh, aflat la parter, cu două canapele, destul de departe de
forfota din living / bucătărie ca să nu fim auziți) e ocupată de vreun alt
invitat de la petrecere. Prin cap îmi trec un milion de posibilități.
Desigur, sunt și câteva scenarii în care nu avem ce să facem – de
pildă, unul dintre ei se îmbolnăvește și vrea să plece acasă sau, după caz,
vrea să se-ntindă în pat – ceea ce-ar însemna că trebuie să renunțăm.
Asta mi se pare cea mai rea eventualitate dintre toate. Acum, că am decis
c-o s-o facem, vreau să se termine totul mai repede. Vreau să-mi văd mai
departe de viața mea.
Dimineață am luat micul dejun cu George, care se bucură azi de ultima
distracție înainte ca Eliza să plece la facultate în weekendul care urmează
(a ales reconversia și va urma Știința Discursului Public la Cardiff). Din
cauza asta s-a trezit atât de devreme, pentru că trebuie să se ducă până
la Leeds cu autobuzul. Nu vor lucra deloc în acest weekend, doar se vor
distra. Trebuie să mă potolesc cu gândurile isterice de genul: „Poate că
ăsta e ultimul weekend al inocenței ei”. Nu se-ntoarce decât luni noapte
și, orice s-ar întâmpla diseară, sunt sigură că până atunci Robert și cu
mine vom găsi cea mai bună cale de a-i da vestea când va reveni. Va afla
că povestea cu mine și cu Josh a fost o minciună și că amândoi știam
despre el și Saskia de luni întregi. N-o să aibă niciun motiv să facă o
scenă.
Încerc să compensez toată povestea gătindu-i un mic dejun
consistent, format din ouă, fasole și pâine prăjită.
— O, Doamne, mamă, drăguț din partea ta, dar nu pot, a zis ea,
trântindu-se la masă.
— O să-ți prindă bine dacă nu e mâncare în autocar.
— N-o să fie niciun fel de mâncare în autocar. Costă zece lire biletul –
mai mult ca sigur n-or să ne dea și mâncare. Să zicem merci dacă o să
găsim o toaletă funcțională. Ne luăm sandvișuri la pachet, nu mai știi?
— Atunci e și mai bine. Mănâncă asta și nu vei fi tentată să dai gata
toate sandvișurile în prima jumătate de oră.

VP - 254
 — O să mănânc ouăle, a zis ea și apoi a înghițit totul pe nemestecate,
ca un lup.
Am privit-o cu mândrie, de parcă ar urca pe o scenă să primească un
trofeu.
— Vezi, am spus când ea și-a trântit furculița în farfuria goală.
Georgia a mârâit.
— O să fie vina ta dacă mi se face rău în autocar.
M-am înclinat spre ea și am îmbrățișat-o cu drag, iar era prea sătulă ca
să se opună.
— Distracție plăcută. Să nu faci ceva… mă rog, știi discursul.
— Îl știu. N-o să fac. Nu știu ce exact, dar n-o să fac. Când se trezește
tata?
— N-am idee. Dar trezește-l tu înainte să pleci. Cred c-ar vrea să-și ia la
revedere.
— Mă-ntorc luni, a spus ea, pe un ton care spunea: „Nu mă mai bate la
cap!”
— Știu. Sună-ne la un moment dat. Doar să știm că ești OK.
*
Când plec de la serviciu, Myra mă încurajează cu un discurs în care
spune practic că toți ceilalți oameni sunt niște nemernici mincinoși și
manipulatori și că trebuie să-mi amintesc asta și să mă protejez. În afară
de Josh, desigur, care pare OK, și pe care mi l-ar lua fericită de pe cap
dacă eu mă voi decide că nu mi-l doresc.
— Mulțumesc, îi zic. O să țin minte asta.
*
Când ajung acasă mă schimb, îmi pun pantalonii de trening și ies la o
alergare. Mersul pe jos de la cafenea – plimbarea pe care n-o puteam
face dintr-o bucată acum câteva luni, când m-am apucat – acum pare
încălzirea dinaintea evenimentului principal. Alerg spre parc, încercând
să-mi limpezesc mintea, să mă concentrez la zgomotul scos de
picioarele mele care ating asfaltul, la ritmul respirației mele. Nu reușesc.
Creierul meu pare prăjit, un amestec de teamă și entuziasm.
La un moment dat intru în panică și mă hotărăsc să-l sun pe Josh și să
contramandez totul. Chiar mă așez pe o bancă și scot mobilul din
buzunar. Mă oprește însă un mesaj de la Saskia.

VP - 255
 „De-abia aștept să te văd diseară!! Am o grămadă să-ți povestesc
despre R și S!! Trebuie să ne găsim cinci minute între patru ochi și te pun
la curent cu tot!!! xx”.

Îmi bag telefonul la loc în buzunarul cu fermoar și încep din nou să

alerg.
*
Când revin de la o tură prin magazine, Robert face cafeaua.
— Vrei și tu? spune el, când apar roșie la față și transpirată în pragul
bucătăriei.
— Într-un minut. Să fac un duș mai întâi.
— Până unde te-ai dus? întreabă el când mă-ntorc, cu părul înfășurat
într-un prosop.
Pornește filtrul, iar acesta cârâie și mârâie în timp ce face cafeaua.
Robert n-a putut niciodată să-și bage în cap că eu prefer cafeaua instant.
Cred că-și imaginează că e un moft de-al meu.
— Doar până la capătul Regent’s Park și înapoi.
— „Doar”?
Izbucnește în râs. Știu ce vrea să spună. Întotdeauna am avut obiceiul
de a-mi subestima realizările personale.
— OK, nu „doar”. Până la capătul Regent’s Park și înapoi.
— Așa-i mai bine.
Ridică din sprânceană ca să-mi arate că mă tachinează, nu că e
superior, așa, doar ca să știți. E un obicei vechi de-al nostru, care a
început pentru că el era de părere că eu nu prețuiesc suficient ceea ce
fac. Și avea dreptate.
E bine că ne-nțelegem, că mergem la petrecere ca un cuplu fericit, așa
cum părem a fi zilele astea.
*
Îmi acord un răgaz generos ca să mă pregătesc. Vreau să mă simt cât
mai bine posibil în pielea mea. În cele din urmă, mă-mbrac cu rochia mea
de vară până la genunchi, cu partea de sus mulată și cu fusta cloș. Știu
că trebuie să-mi iau un pulover pentru că se va face răcoare mai târziu,
dar, cât timp pot, am de gând să-mi arăt brațele tonifiate oricui se uită la
mine. Îmi usuc părul cu föhnul și-l perii până lucește. Am adăugat și al

VP - 256
doilea strat de rimel. M-am încălțat cu sandalele cu toc, de culoarea pielii,
pe care le-am cumpărat special pentru această ocazie.
Când sunt gata, mă privesc în oglinda cea mare. Aceeași oglindă pe
care am dat-o jos de pe perete și-n care m-am uitat în seara în care Alice
a fost aici. Sunt impresionată de transformare, dar, din fericire, îmi dau
seama că dacă încep să plâng trebuie să-mi refac tot machiajul și n-am
timp de așa ceva, așa că mă adun exact la timp. O să-mi permit să mă
simt mândră de mine. Merit asta.
— Arăți grozav, spune Robert când mă vede.
Tocmai a ieșit din duș, dar știu că va fi gata în zece minute. Trebuie
doar să-și usuce părul și să-și dea cu pudra aceea maronie ca să pară
mai des. Mă-ntreb dacă nu cumva Saskia rămâne cu el pe mâini în
focurile pasiunii. Trebuie să-mi potolesc râsul.
— Mulțumesc.
De-abia aștept să beau un pahar cu vin. Am nevoie de tot curajul pe
care mi-l pot face. Mă abțin, totuși. E necesar ca în seara asta, dintre
toate serile posibile, să-mi păstrez capul limpede.
*
Josh a agățat luminițe în copacul din fața casei. Sau, cel puțin,
presupun că Josh a fost acela. Nu mi-o pot imagina pe Saskia sus pe o
scară. Când ne apropiem, locul pare magic, îmi dau seama că au venit
deja câțiva oameni, după șirul de mașini de afară. Găsim un loc liber pe
stradă și mergem puțin înapoi. Încă simt mirosul caprifoiului, chiar dacă e
aproape toamnă. Inima îmi bate ca un ciocan într-un cui foarte
încăpățânat. Simt că, dacă m-aș uita în jos, aș vedea-o bătând cu putere
și încercând să evadeze din piept. Inspir și expir încet, încercând să mă
calmez.
Josh și Saskia sunt la ușa de la intrare, ca niște hostese de club.
Desigur, trebuie să țin minte că Robert habar n-are că Saskia și cu mine
suntem prietene, iar ea crede că nici Josh nu știe despre asta. Am
discutat asta cu ea ultima oară când ne-am întâlnit. Ne purtăm amical,
am ieșit o dată la o cafea, dar nu suntem prietene. Nu ne-am mai văzut
de-atunci.
Cu Josh m-am întâlnit o singură dată, la petrecerea anterioară. Prefer
să adopt o atitudine politicoasă, dar prietenoasă. Niciun gest de efuziune,

VP - 257
nicio îmbrățișare exagerată. Doar „Mulțumesc pentru invitație, mă bucur
mult să fiu aici”. Pare că am scăpat cu toții cu fața curată. Îmi dă prin cap
că Robert e singurul neștiutor. În propriul lui fel plin de naivitate, crede că
are o aventură cu femeia în rochie roșie, cu bretele, și că va scăpa
neatins. Aprobe că mi se face milă de el.
Saskia îmi face cu ochiul când intru în hol. Un chelner – de fapt îmi
mărturisește chinuit că e unul dintre curierii serialului care-și întregește
salariul jalnic cu niște de ore de muncă în plus – îmi oferă un pahar cu
ceva efervescent în el, iar eu îl iau înainte să-mi treacă prin cap c-ar trebui
să refuz. Îmi amintesc că Josh a spus că va aduce mâncarea și chelnerii,
la prima vedere ca s-o convingă pe Saskia că petrecerea asta nu-i va da
bătăi de cap. De fapt astfel se poate concentra asupra lucrurilor pe care
le avem de făcut, iar oaspeții nu vor duce lipsă de nimic.
Planul, bun sau rău, e următorul. Începe petrecerea, iar Saskia și Robert
beau câteva pahare. Am ajuns la concluzia că e mai bine ca rațiunea lor
să fie un pic încețoșată. Când toată lumea se distrează și după ce Josh
își salută oaspeții, noi – fiecare separat – ne convingem cumva partenerii
să ne însoțească în birou. Mi-a descris în detaliu unde se află acesta –
mi-e groază că n-o să pot găsi camera corectă și o să stric toată faza –
dar mi-a mai promis că va încerca să obțină o clipă pentru noi doi,
departe de ceilalți, înaintea înfăptuirii planului.
Josh crede că va fi ușor s-o atragă pe Saskia, cu promisiunea unei
surprize de ziua ei. În privința lui Robert nu sunt atât de sigură. Dacă va fi
în mijlocul unei povestiri care să captiveze atenția publicului când
primesc semnalul de la Josh (un foarte sofisticat ghiont în spate) că
acum e momentul, atunci n-am idee cum îl pot convinge să părăsească
luminile rampei ca să vină cu mine. Cred că voi inventa o situație de
urgență. Să-l fac să creadă că voi face un fel de scenă dacă nu vine. Să-l
fac cumva de râs.
După ce-i chemăm în cameră (lucrurile care pot deja să meargă prost
până aici se apropie de ordinul infinitului), Josh și cu mine ne vom așeza
unul lângă celălalt pe canapea, ne vom prinde de mână și el (el, din
fericire, pentru că eu nu aș putea să fac asta) va spune: „Stați jos, Paula și
cu mine avem ceva să vă spunem…”

VP - 258
 Habar nu avem, desigur, cum vor reacționa. Dacă unul dintre ei va zice:
„De fapt, și noi doi suntem un cuplu, ce părere aveți?” sau – mai probabil
în cazul lui Robert – „Cum ați putut? Sunt devastat”. Am luat în
considerare și posibilitatea ca unul dintre ei să se năpustească și să le
dea vestea invitaților, dar, pe de altă parte, știm amândoi că sunt prea
mândri și ar prefera să fie văzuți drept cei care înșală, nicidecum drept cei
care sunt înșelați. Amândoi vor ca oamenii să creadă că ei sunt cei doriți,
nu cei care au fost părăsiți pentru un fotomodel mai sexy.
Dacă își recunosc aventura, planul nostru e să spunem: „V-am prins!
Am știut de la bun început și doar ne-am prefăcut ca să vă forțăm să
mărturisiți”. Dacă neagă, lucrurile devin un pic mai complicate. Poate că
le vom strica cheful, dar asta nu înseamnă că i-am făcut să recunoască.
Dacă se întâmplă așa le vom da răgaz o noapte să se gândească la asta
(și, poate, să se simtă un pic așa cum ne-am simțit noi; nu că mai credem
că le pasă că ne pierd, e prea târziu pentru așa ceva, dar poate se vor
simți penibili, batjocoriți, umiliți). Apoi, a doua zi, dacă niciunul dintre ei nu
recunoaște, le spunem că a fost un mic spectacol. Că știm. Că știam de o
veșnicie. Misiune îndeplinită.
Oricum ar fi, până când se vor întoarce luni la filmări și Georgia va fi
din nou acasă, vom lămuri ideea că Josh și cu mine nu suntem cei care i-
au înșelat, iar Robert și Saskia vor fi nevoiți să recunoască. Cum vor
gestiona apoi situația depinde numai de ei.
*
Suntem aici de doar cinci minute – eu trăncănesc cu o femeie pe
nume Clare, care lucrează la costume, Saskia și Robert sunt într-un grup
din apropiere, format aproape numai din membri ai distribuției, din câte-
mi dau seama – când intră Samantha. Mă uit la Saskia, iar ea se uită la
mine, ridicând din sprâncene. Samantha salută pe toată lumea – inclusiv
pe Robert, de ce nu l-ar saluta? – cu un sărut entuziast pe obraz. Și cu
toții – inclusiv Robert – sunt de-a dreptul încântați s-o vadă. E evident că
e o persoană simpatizată. Îmi amintesc că Saskia a pretins că mai are
niște bârfe și mă hotărăsc să le aflu înainte de marea dezvăluire. Vreau
să văd cât de departe e gata să meargă. Vreau să-și sape singură groapa.
Se uită din nou la mine, așa că fac un gest care vrea să-nsemne: „Hai
să ne retragem un pic”. Îi spun lui Clare că trebuie să mă duc la toaletă și

VP - 259
plec, sperând că Saskia mă va urma imediat. Când ajung la baie, e chiar
în spatele meu.
— Hai să mergem în grădină, spune ea. O să pară ciudat dacă ne văd
oamenii ieșind de-aici împreună.
Are dreptate. O urmez prin bucătărie spre ușa din spate. E în
continuare o seară caldă, așa că oamenii se plimbă prin curtea superbă.
Și aici sunt luminițe și niște mici boxe prin care se aude muzică, la un
volum redus.
— O, Doamne! chițăie ea, când suntem destul de departe ca să ne
poată auzi cineva. Ai văzut cum l-a sărutat?
— Ca să fim cinstiți, a sărutat pe toată lumea.
— Știu, spune Saskia, făcând semn unui băiat cu o tavă de băuturi care
s-a aventurat afară.
Nu e același cu care am vorbit mai devreme, dar presupun că e alt
curier de la studio. Luăm câte un pahar, punându-le pe cele goale pe tavă.
— Mulțumesc, zic eu.
Saskia nici măcar nu se uită la el.
— Dar parcă pe Robert l-a sărutat oarecum diferit, nu crezi?
— Presupun că i-ar fi fost greu să sărute pe toată lumea și pe el nu. Ar
fi părut tare ciudat.
Observ cum Saskia se enervează din cauza mea. Vrea să-i cred bârfa.
— Mă rog, în fine… zice ea, ușor țâfnoasă.
Încerc să-i cânt în strună.
— Deci, ce ai să-mi spui?
— Ah, chestia aia, spune ea, nemaidorind să se joace. Probabil n-a fost
nimic.
— Ah, haide, nu poți să mă lași așa. Spune-mi!
Se mai domolește.
— A cerut să-i fie mutată cabina. La primul etaj. Unde e și a lui Robert,
după cum știi.
Știu de ani întregi că toate cabinele de la primul etaj sunt considerate
mult superioare celor de la parter. Sunt mai mari și mai intime, pentru că
nu au ferestre pe care să se poată holba oricine trece pe-acolo. Mai
devreme sau mai târziu, potrivit spuselor lui Robert, toți membrii noi ai

VP - 260
distribuției fac o criză de nervi și cer să fie mutați la etaj. Dar nu trebuie s-
o las pe Saskia să priceapă că știu toate lucrurile astea.
— Uau.
— Știu! Și uite-așa, desigur, i-am spus lui Robert că asta s-a întâmplat
pentru că știe că am văzut-o cu Jez și vrea mai multă intimitate. Îți
imaginezi reacția lui.
Îmi trag masca de om uimit.
— Genial. Acum o să fie cu adevărat tulburat.
— Cred că s-a săturat oricum de ea. Între noi două fie spus. În fine, clar
că între noi două, haha! Pentru că nu mai știe nimeni altcineva, nu-i așa?
— Serios, de ce?
— Am impresia că e destul de pretențioasă. Un pic cam divă.
Mă gândesc la femeia deschisă și prietenoasă care i-a salutat pe toți
de parcă s-ar fi bucurat sincer că-i vede.
— Îmi pot imagina.
— Și pentru că e atât de tânără, știi… crede că-ncepe să i se pară
enervantă.
— Ți-a zis el asta?
— Nu în cuvintele astea. Dar i se citește pe față când vorbește despre
ea.
— Deci poate că faza asta cu Jez o să-l scoată din minți.
— Exact. Cred c-o va părăsi în maximum o săptămână. Și atunci poți
face mișcarea decisivă, să-l arunci în stradă, încă ai de gând s-o faci, nu-i
așa? Chiar dacă Georgia e încă acasă?
Nu sunt sigură că i-am povestit vreodată despre rezultatele Georgiei,
dar trec cu vederea.
— Categoric. Are 18 ani. Mai are câteva luni până când dă din nou
examenele. Va putea gestiona situația. Mai ales dacă el nu va alerga
imediat în brațele altcuiva.
— Bravo ție. Femeile la putere, haha!
— Haha! fac și eu.
Haha, chiar așa. Hahaha, mai bine zis. Hahahaha!

VP - 261
 43.

Saskia

Petrecerea asta e un câmp minat. Joshie nici nu visează! Asta e

evident!
Încerc să-mi amintesc ce am spus cui (căruia?) despre ce anume. Cu
cine sunt prietenă. (Cu care sunt prietenă? Nu, Saskia, n-are cum să fie
corect.) Cel mai bun lucru pe care-l pot face e să zâmbesc și să vorbesc
despre vreme.
Joshie a făcut o treabă minunată, trebuie să recunosc. Casa arată
superb. O să-mi lipsească – nici măcar nu vă pot spune cât. Am pus atâta
dragoste în locul acesta. Josh a angajat o firmă de catering care a făcut
niște apetitive delicioase. La noi în bucătărie! Se pare că vin cu
ingredientele lor, prepară toată mâncarea asta grozavă și fac și curățenie.
Sunt sigură că au costat o avere.
I-a adus pe trei dintre curierii de la Fermierul Giles – le tot uit numele,
doi băieți și o fată. Cu toții prea blegi ca să supraviețuiască în industria
filmului, după părerea mea – să fie chelneri, să umble pe aici cu tăvi cu
șampanie și apă minerală. De parcă bea cineva apă, haha! Petrecerile
noastre sunt celebre pentru cantitățile de alcool. Ziua următoare e
întotdeauna una lungă, în care oamenii vin să-și ia mașinile pentru că
erau prea beți să conducă până acasă. De obicei, mă ascund pur și
simplu la etaj și mă prefac că nu mă mai văd cu ei pentru că nu arăt prea
strălucit când sunt mahmură.
Iar mahmurelile sunt mult mai rele când ai patruzeci de ani, bla, bla,
dați-mi voie să vă spun. Doamne, câți ani mai am oare acum? 43? 44
peste câteva zile. Nici nu suport să mă gândesc la asta. Și chiar încerc să
nu mă gândesc, ca să nu mă dau singură de gol. Joshie știe, desigur.
Robbie nu m-a întrebat niciodată, așa că tac din gură. Ai vârsta pe care o
simți. Sau, cel puțin, vârsta pe care cred alții că o ai. Deși am început de
curând să-mi doresc să fi scăzut doar doi ani din cifra reală, nu cinci. Aș
prefera ca oamenii să creadă că arăt bine pentru vârsta mea decât că

VP - 262
sunt cam nasoală la 38 de ani. Totuși, nu mai pot face nimic acum.
Imaginați-vă ce vânătoare ar începe dacă aș mărturisi!
Îl evit pe Robbie cât pot de mult, fără să pară că sunt nepoliticoasă.
Așa fac mereu la evenimentele de genul ăsta – și el se comportă la fel –
pentru că toată lumea știe că nu ne putem suferi. Mi se pare palpitant,
totuși, să-l știu la mine acasă. Viața noastră sexuală se îmbunătățește
considerabil după ce participăm amândoi la adunări ca asta. Nu c-ar avea
nevoie de îmbunătățiri, înțelegeți voi, dar un pic de sare și piper n-a stricat
niciodată nimănui, nu-i așa? Lui Robbie îi place să-mi spună că nu și-a
putut lua ochii de la mine, cât de mult ar fi dorit să mi-o tragă chiar acolo,
în ciuda consecințelor.
Îi servesc Paulei un pic de bârfă despre Robbie și Samantha. M-a
crezut când i-am spus că s-a plictisit de ea și mă-ntreb pentru o clipă
dacă nu cumva se gândește să pretindă că povestea asta nu s-a
întâmplat niciodată. Dacă nu cumva se gândește să-l ierte, deși el nici
măcar nu știe c-a fost prins cu mâța-n sac. Cred totuși că e mai
puternică. Vrea să-și clădească o viață nouă.
Jez n-a fost invitat, apropo. E un gest dintre cele mai urâte, în cazul
oricărui show TV – dar mai ales când vine vorba de un serial care rulează
de mult timp, cu distribuție stabilă – să inviți toți actorii și să-l lași pe unul
singur pe dinafară. De parcă noi, restul, am fi semnat vreun pact secret.
Nimeni nu i-a pomenit nimic despre petrecere și nimeni nu va vorbi
despre asta în fața lui luni dimineață. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat
niciodată. E prea dement. Ar putea să înceapă scandalul la mănăstire
(deși, ca să fim sinceri, unele dintre călugărițe pot fi niște bătăușe în toată
regula, haha!) și nu voiam să-mi strice nimeni seara.
E fabulos de-a dreptul. Toți prietenii mei adunați sub un singur
acoperiș ca să-mi sărbătorească ziua de naștere. Atâta dragoste. Și va fi
pentru ultima oară, știu asta. Sunt sigură că Robbie și cu mine vom
organiza petreceri spectaculoase în apartament, nu mă-nțelegeți greșit.
Vreau să-l transform în cel mai fierbinte loc, unde toată lumea își dorește
să ajungă. Dar nu vom avea nici spațiul acesta generos, nici grădina. Cel
puțin pentru o vreme. Nu va fi la fel.
Așa că trebuie să savurez această ultimă ocazie. Înainte ca lumea
tuturor să se destrame.

VP - 263
 Sunt încă în grădină, pălăvrăgind cu Grace, soția lui David (Fermierul
Giles în persoană), despre gătit – un subiect despre care nu știu nimic și
despre care n-am nicio părere, dar pe care pare să-l găsească fascinant –
când aud un strigăt venind dinăuntru, urmat de un amestec de râsete și
oftaturi. Atmosfera s-a schimbat vizibil și știu, pur și simplu știu, că s-a
întâmplat ceva.
— Stai să mă duc și să văd ce se petrece, îi zic lui Grace, bucurându-mă
că am scăpat de tirada ei.
Nu știu ce mă aștept să găsesc. Toată lumea se-ntoarce spre mine
când intru. Totul parcă se desfășoară cu încetinitorul. Ca într-un western
unde muzicantul coboară capacul pianului și toată lumea se răsucește ca
să-l vadă pe străinul care tocmai a intrat.
Instinctiv, îl caut pe Robbie în mulțime. Stă în ușa biroului lui Joshie, cu
o mutră șocată și furioasă.
Pășesc în cameră, îmi croiesc loc prin mulțimea adunată, ca să văd
mai bine ce se întâmplă.

44.

Paula

Să-mi fut una, rahat.

Asta nu trebuia să se întâmple.
După micuța mea conversație din grădină, cu Saskia, m-am dus
înăuntru și am încercat să găsesc biroul lui Josh. Voiam să fiu cât se
poate de pregătită. În partea cealaltă a încăperii, l-am zărit pe Robert
adâncit într-o discuție cu un bărbat pe care nu-l cunoșteam. Dacă mă
observase sau nu când m-am furișat ca să vorbesc cu ea, nu știu, pentru
că nu se dădea de gol cu nimic.
Mi-am făcut loc printre grupurile de oameni din living, am deschis
prima ușă care mi-a apărut în fața ochilor, dar s-a dovedit a fi un dulap.
Următoarea m-a condus spre niște scări. Când mă-ndreptam spre cea de-
a treia ușă, gândindu-mă că aia trebuia să fie, m-am trezit cu Josh lângă
mine.
VP - 264
 — E fix pe-aici, a mormăit el.
A trecut pe sub o boltă pătrățoasă, iar eu l-am urmat, uitându-mă rapid
în jur ca să mă asigur că nu ne-a văzut nimeni. La dreapta era o ușă,
dincolo de care-mi amintesc că era baia unde am avut prima conversație
cu Saskia. Josh a deschis ușa din față și a intrat. Încrezătoare că nu m-a
văzut nimeni în acea nișă, l-am urmat. Am închis ușa în urma noastră.
Era o cameră mică, dar frumoasă, cu rafturi de cărți, din lemn închis la
culoare, mărginind pereții. Un birou ocupa spațiul de lângă fereastra care
dădea spre o grădină mică și spre drum, iar pe el erau un computer și un
teanc de scenarii. De partea cealaltă a șemineului (adevărat) erau două
canapele mici de piele, pe fiecare dintre ele încăpând cu greu două
persoane.
— Acum e acum, a zis el. Deci, noi ne așezăm aici – a arătat spre una
dintre canapele – unul lângă altul.
— OK, am spus.
Inima începuse să-mi bată din nou cu putere la gândul că eram gata să
ne punem planul în aplicare.
— Te simți pregătită?
Am dat din cap.
— Pe cât posibil. Facem ceea ce trebuie, nu-i așa?
— Mă rog, nu sunt foarte sigur, dar e ceva care-o să ne facă să ne
simțim mai bine. Deci trebuie să fie o idee bună.
— Presupun.
Și-a pus mâinile pe umerii mei.
— Ascultă, Paula, putem să renunțăm în orice clipă. Dacă unul dintre
noi nu vrea s-o facă, o lăsăm pur și simplu baltă și așteptăm să ne spună
adevărul când or avea ei chef.
— O, Doamne. Părea un plan atât de bun, dar acum mi se pare doar că
suntem răzbunători.
— Hai să ne amintim că nu am început noi chestia asta…
— Știu. Dar oare vrem să coborâm la nivelul lor?
Și-a lăsat mâinile jos.
— Nu știu. La naiba, poate că e o idee imbecilă. Vrei s-o lăsăm baltă?
Decizia îți aparține.
— Nu știu. Nu știu ce-i de făcut.

VP - 265
 — Nici eu.
— Ce mama dracului. Putem renunța și gata.
O clipă, Josh părea că s-a gândit c-ar putea fi o idee bună.
— Trebuie să fim sută la sută siguri ca să mergem mai departe. Dacă
avem cea mai mică îndoială ar trebui s-o lăsăm baltă.
N-am ezitat deloc.
— Atunci hai s-o lăsăm baltă. La naiba.
El a izbucnit în râs.
— Ce pereche de idioți.
— Mă rog, măcar Saskia s-a ales cu o petrecere drăguță de ziua ei.
— Dacă va fi atât de recunoscătoare, încât se va decide să nu mă mai
părăsească?
Nu m-am mai putut abține. Am început să râd și nu mă mai puteam
opri. Cred că amândoi am avut un atac ușor de isterie, adus de ușurare.
— Am făcut-o să se îndrăgostească din nou de tine! Am avut nevoie
doar de câteva antreuri și o jumătate de pahar cu șampanie.
— La naiba! Ce-am făcut?
M-am sprijinit de birou, un pic amețită.
— Ar trebui să devenim consilieri de cuplu.
— Soția are o aventură? Îmbracă un curier în uniformă de chelner – o s-
o facă să-și dorească să reînnoiască imediat jurămintele de căsnicie.
— Termină, am zis. O să fac un atac de acord.
— Vă e teamă că soțul vă înșală? Oferă-i un pic de brânză de capră cu
roșii pe un bețigaș.
Una peste alta, am râs de ne-am prăpădit. Mă simțeam mult mai bine.
Ca și cum aș fi deschis o supapă și aș fi eliberat presiunea.
— OK, a spus Josh, în cele din urmă. Trebuie să ne-ntoarcem acolo.
Altfel, or să se-ntrebe unde suntem.
— Ești sigur?
— Sigur.
Și aici era să se termine totul. Eram aproape liberi. Dar apoi Josh m-a
prins de mână când am dat să trec pe lângă el și să ies pe ușă –
stabiliserăm c-ar trebui să plec eu mai întâi, iar el să apară peste câteva
minute, pentru orice eventualitate.

VP - 266
 — Totuși, serios vorbesc, de-abia aștept să se termine toată povestea
asta, a spus el.
Am simțit un nod în stomac.
— Și eu la fel.
— Îmi pierd mințile.
Aș fi putut să-mi retrag mâna. Aș fi putut să înaintez spre ușă. În
schimb, l-am privit fix, iar el m-a țintuit cu ochii lui căprui, atât de frumoși
și intenși. Auzeam muzica de dincolo și murmurul glasurilor.
El m-a prins de bărbie. Nu știu care dintre noi a făcut prima mișcare,
cine a sărutat pe cine, dar în secunda imediat următoarea eram
îmbrățișați de parcă am fi fost pe o insulă pustie și niciunul dintre noi nu
mai văzuse pe cineva de sex opus de o veșnicie.
Mai țineți minte când erați adolescenți și un sărut putea dura și
douăzeci de minute de extaz pur? Când limitele autoimpuse însemnau că
transpirai și te excitai tot, dar hainele îți rămâneau intacte?
Exact așa.
Nu știu cât de mult a durat, de fapt. Dar știu că a fost o senzație
incredibilă. Știu că s-a ridicat la înălțimea fiecărei fantezii în care mi-am
permis să mă scald de când Josh a intrat în cafenea și mi-a spus c-a
terminat-o cu Saskia. Undeva, în mintea mea, un glas pisălog îmi tot
spunea că nu e nici momentul, nici locul potrivit, că n-ar trebui să ne
asumăm un asemenea risc. Dar eu l-am ignorat.
Apoi s-a auzit un chițăit. Un sunet care spunea că o persoană văzuse
ceva ce nu trebuia să vadă. Și un hohot de râs. Cineva a spus: Uau! cu
voce foarte tare.
— Ah, Dumnezeule, scuze! a zis o voce de femeie.
Totul s-a petrecut atât de repede. Josh și cu mine ne-am desprins unul
de celălalt, îndreptându-ne hainele, dar era prea târziu. În prag era deja un
grup format din doi bărbați și o femeie, dintre care nu cunoșteam pe
niciunul, ceea ce, presupun, era într-un fel o ușurare. În spatele lor, alertați
de chițăit și de strigăt, mai erau vreo opt sau nouă oameni, inclusiv David
și Grace. Și, în urma acelui mic grup, cu chipul cuprins de șoc și dezgust,
Robert.
— Nu e ceea ce pare a fi, am spus eu, deși nu știam ce altceva poate fi.

VP - 267
 L-am zărit pe Robert întorcându-se și plecând și primul meu instinct a
fost să merg după el și să-i dau explicații. Am rămas neclintită, pentru că
nu-mi imaginam cum o să-mi croiesc drum prin mulțimea care chicotea.
— Prezintă-ne-o pe amica ta, Josh, a zis un cretin pe care l-am
recunoscut pentru că juca rolul unui filfizon nesimțit din serial.
Mai mulți oameni au izbucnit în râs.
L-am auzit pe David încercând să-i împrăștie pe curioși și am fost
recunoscătoare când am văzut că majoritatea au făcut așa cum au fost
rugați. În cele din urmă am reușit să mă uit la Josh.
— OK, distracția s-a terminat, le-a spus el celor întârziați, ca și cum de-
abia atunci își dăduse seama ce se întâmplă. Haideți cu toții să mai bem
ceva.
L-am zărit căutând-o pe Saskia din priviri în mulțime, așa cum făceam
și eu. Apoi am văzut o mulțime și, în mijlocul ei, un cap blond. Chiar în
acel moment s-a uitat spre mine și mi-a prins privirea. Nu mi-a făcut
niciun semn, doar s-a întors și le-a permis în continuare celor din jurul ei
s-o „consoleze”.
— Te simți bine? mi-a spus Josh, cu voce joasă.
— Nu prea. Tu?
M-a prins de mână, departe de privirile celor care mai rămăseseră în
preajmă, și m-a strâns ușor. Asta, mai mult decât orice altceva, mi-a
insuflat curaj. Cel puțin eu nu mai eram nevoită să-i văd pe oamenii ăștia
niciodată. Josh trebuia să lucreze cu ei în fiecare zi – trebuia să le
păstreze respectul, fiind șeful lor – cât timp mai era producătorul
serialului Fermierul Giles. Nici măcar nu-mi puteam imagina cât de dificil
trebuia să-i fie.
— Trebuie să mă duc să… a zis el, arătând spre grupul în centrul căruia
stătea Saskia.
O armată de mâini o mângâia, compătimitoare.
— Și eu.
Am lăsat capul în jos și m-am aventurat în cealaltă cameră. Am auzit
pe cineva spunând: „Cine e tipa, în orice caz?” și m-am bucurat pentru
Robert că nu toată lumea pusese informațiile cap la cap.
Nici picior de Robert. M-am îndreptat spre bucătărie evitându-i pe
Saskia și pe prietenii ei.

VP - 268
 — Cum ai putut? am auzit-o țipând și mi-am dat seama că Josh
ajunsese la ea.
Toată lumea a tăcut din nou, un public captivat. Saskia, de bună
seamă, n-avea de gând să rateze ocazia de a juca rolul femeii înșelate.
Chiar dacă-mi părea rău pentru ea – nu poate fi prea plăcut ca toți colegii
să vadă cum soțul tău se prostește cu altă femeie, oricare ar fi statusul
căsniciei tale – am realizat totuși că îi convenea de minune situația. Josh
putea fi personajul negativ, ea putea fi nevasta credincioasă, cu inima
zdrobită. Toată lumea va înțelege de ce l-a dat afară și, dacă s-ar cupla cu
Robert peste câteva săptămâni, cine n-ar fi indulgent? Cine n-ar plânge pe
umărul unui vechi prieten în momente de criză?
Știam că, desigur, Josh era mult prea bine educat ca să se-ntoarcă în
fața tuturor acelor oameni și să-i spună ce știa el. Păstra asta pentru mai
târziu. O lăsa să-și savureze momentul din miezul tragediei.
Robert nu era de găsit pe nicăieri și, când am ieșit pe ușa din față,
neștiind unde să-l mai caut, am observat că mașina dispăruse. Minunat.
Nu prea aveam tupeu să merg acasă și să suport acuzațiile care m-ar
fi așteptat, dar nu știam ce să fac. Așa că m-am așezat pe trepte și am
chemat un Uber. Desigur, nu era nimic disponibil în zonă, așa că am
așteptat o jumătate de oră, tremurând în rochița mea de vară, pe măsură
ce se lăsa răcoarea. Dar nu aveam cum să intru în casă pentru a-mi
recupera puloverul. În plus, din câte-mi dădeam seama, personajul cu
inima zdrobită creat de Saskia ar fi putut avea tendințe criminale.
Mai mulți oameni au plecat în timp ce eu stăteam acolo. Un cuplu mi-a
urat seară bună, dar majoritatea pur și simplu m-au ignorat sau au
chicotit răutăcioși. Ironic, singura persoană care m-a băgat în seamă a
fost Samantha.
— De ce stai aici, păpușă? O să îngheți, a zis ea, îndreptându-se spre
taxiul ei, în mod evident precomandat.
— Îmi aștept Uberul. Sunt OK. Mulțumesc.
— Vrei să aștept cu tine? Nu cred c-ar trebui să stai aici, de una
singură.
— Nu. E foarte frumos din partea ta, dar totul e-n regulă.
— Sau vrei să te las undeva – eu mă duc spre Clapham, dacă te ajută
cu ceva…

VP - 269
 — Direcția opusă. Pe bune, sunt în regulă.
În cele din urmă, a plecat. Mi-a trecut prin cap să-ncerc să-i explic ei
cum stăteau, de fapt, lucrurile. În special, despre felul în care Saskia se
folosise de numele său în poveștile ei manipulatoare, dar până și mie mi
se părea o nebunie. Poate altă dată.
Exact când a venit mașina mea, telefonul mi-a bipăit și a apărut un
mesaj de la Gail, adică Josh.
„Unde ești? Ești OK?”
„Pe drum spre casă”, am răspuns.
„Iisuse, ce harababură cumplită. Te sun de dimineață, începe circul aici
xx”.
N-am știut ce să mai spun, așa că am trimis și eu înapoi „XX”.
Mi-am imaginat că niciunul dintre noi nu poate avea o seară prea
plăcută.

45.

Saskia

Orice-am fi făcut Robbie și cu mine, am făcut în particular. Am depus

eforturi supraomenești ca să nu umilim pe nimeni. Și astea sunt
mulțumirile pe care le primim?
Paula! Paula, dintre toți oamenii de pe pământ. Cred că Josh era beat.
Sau că ea a început. Vreo tentativă disperată de-a ei de a-și dovedi că e
atrăgătoare. Iar el s-a lăsat dus de val. Dar să fie prinși! În propria mea
casă! La petrecerea mea! E ca scenariul unei farse.
Clocoteam de mânie, atât vă spun. Toți oamenii aceia care l-au văzut
pe soțul meu cu mâna pe sub rochia unei femei. Cel puțin așa mi-au
povestit. I-am făcut pe Geri și pe Federico de la machiaj să-mi dea toate
detaliile scârboase. Ei au ajuns acolo primii. Ei și Sharon, una dintre
asistentele de platou. Au zis că încercau să găsească ieșirea spre
grădină, dar au fost aici de mai multe ori, așa că nu-i adevărat. Probabil
voiau să tragă câteva linii de cocaină fără să-i deranjeze nimeni. Mă

VP - 270
bucur că nu-mi spun asta. Petrecerile noastre sunt scăldate în alcool, dar
niciodată în droguri. Urăsc chestiile astea.
Deci, după cum continuă povestea, erau în mijlocul unui sărut pătimaș
– Joshie și Paula, nu Geri, Federico și Sharon, haha! El își ținea mâna pe
sânul ei. Ea avea mâna pe – mă rog, vă puteți imagina. Pe dinafara
jeanșilor, nu pe interior, slavă Cerului.
Federico spune că n-au știut cum să reacționeze, atât de șocați au
rămas. Așa că au stat acolo un minut, din care jumătate au văzut și restul
oamenilor din încăpere. Din ce-mi povestesc alte persoane, au atras
atenția asupra celor ce se petreceau acolo chicotind și chițăind în toate
direcțiile. Și, chiar dacă n-ar fi procedat așa, sunt cei mai mari bârfitori din
lume, așa că vestea s-ar fi răspândit în foarte scurt timp.
Desigur, prima grijă a tuturor s-a îndreptat spre mine. Au fost o
grămadă de oameni care se tot învârteau în jurul meu, „ca să se asigure
că sunt OK”. Dar le simțeam și entuziasmul, dacă acesta e cuvântul
potrivit. Ca și cum voiau să fie implicați în telenovela asta, dar, de fapt,
de-abia așteptau să plece ca să poată vorbi despre cele întâmplate. Să
râdă pe la spatele meu. Nu sunt atât de naivă, încât să cred că toți
oamenii aceia îmi doresc binele. Voiau doar să se poată lăuda că au avut
un loc în primul rând la spectacol.
Și, în tot acest timp, mă întrebam doar: „Unde e Robbie? El a văzut? I-a
păsat?” M-a lovit temerea absolută c-ar fi putut fi zdrobit și că și-ar fi dat
seama că o iubise, de fapt, în tot acest timp. M-am tot uitat prin cameră
după el, dar nu era de găsit. Oare era cu ea?
În cele din urmă, am auzit pe cineva spunând: „Unde e Robert?” și pe
altcineva răspunzând: „A plecat, cred”. Iar apoi m-am trezit cu Joshie
lângă mine.
— Cum ai putut? am spus eu, cât am putut de zgomotos.
E posibil să fi exagerat.
Mulțimea din jurul meu a amuțit, evident sperând să-nceapă și actul al
doilea. Josh a-ncercat să mă scoată de-acolo, dar eu n-am acceptat așa
ceva.
— Unde s-a dus ea?
— Nu știu, a zis. După Robert, probabil.
M-am adunat. Am luat cea mai neclintită expresie și am spus:

VP - 271
 — Nu am nimic să-ți spun.
*
Cu asta l-am pus la punct.
Acum o să rămânem doar noi doi. Ultimii doi invitați își iau la revedere
în grabă. Josh i-a cam dat afară pe toți, spunându-le că se vor revedea
luni. Atât de cordial, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Deci o să fim
doar el și cu mine.
În timp ce-i conduce la ușă, eu îmi găsesc mobilul și îl sun pe Robbie.
La naiba cu protocolul. Îmi răspunde aproape imediat.
— Ce mama dracului?
— Ești OK? spun eu serioasă. Chestia asta nu te-a făcut să te
răzgândești, nu-i așa?
— Știai ceva? se răstește el.
— Doamne, nu! Nimic.
— În fața tuturor prietenilor noștri!
— Unde ești acum? întreb.
Îl aud pe Joshie luându-și la revedere de la oaspeți.
— La volan, în drum spre casă.
— Unde e Paula?
— N-am idee, zice el. Dă-o naibii, m-a umilit în halul ăsta.
— Sau te sun eu, bine? Și condu cu grijă.
— Așa o să fac, spune el un pic mai calm. Știi că te iubesc, nu-i așa?
Mi s-a luat o povară de pe suflet.
— Și eu pe tine. Și, ascultă, zic eu în șoaptă. Nu-i spune nimic. Putem
ieși din asta nevinovați.
Chiar izbucnește în râs.
— S-ar putea să ai dreptate. Ei vor fi partenerii infideli. De noi le va fi
tuturor milă. Genial.
— Urăsc să-i fie cuiva milă de mine, zic eu.
E adevărat, nu-mi place deloc. Nu suport să le fie oamenilor milă de
mine.
— Dar în acest caz voi face o excepție.
Închei convorbirea chiar când ușa casei se închide și Josh intră-n
bucătărie, cu o mutră rușinată.
Mă ridic în picioare, privindu-l.

VP - 272
 — De-abia aștept să aud ce ai de spus.

46.

Paula

Când ajung acasă îl găsesc pe Robert stând la masa din bucătărie, cu

un pahar imens cu vin roșu în față.
— Deci, spune el, fără să mă privească. Vrei să-mi explici și mie?
— Nu prea, zic. Nu trebuia să se întâmple, nu avem o aventură.
— Asta-i tot ce ai de spus? Că nu trebuia să se întâmple? Cum? Ai fost
răpită de extratereștri câteva minute și n-aveai idee ce faci?
— Sigur că nu.
— Atunci nu-mi servi prostii. De cât timp durează povestea asta?
— Nu e nicio poveste. Ne-am mai sărutat de două ori înainte. Mă rog,
practic, de trei ori. Asta e tot. N-am făcut sex.
Robert mă privește de parcă n-ar crede nicio vorbă. Ei bine, bravo lui.
Acum o să știe și el cum mă simt.
— Și asta înseamnă că-i OK? N-ați făcut sex, doar v-ați pipăit ca doi
adolescenți?
— Asta e prima oară când ne pipăim.
Îmi dau seama că se zbate să priceapă de ce sunt atât de războinică.
De ce nu-i implor iertarea.
— Minunat. Că faci și glume pe tema asta.
— Chiar nu fac, spun eu, așezându-mă vizavi de el.
Mă aplec să-mi scot încălțările, căci mă omoară durerea de picioare.
— Încerc să fiu sinceră. Cred că toată lumea merită asta.
— Nici măcar nu-ți pare rău. M-ai umilit în fața tuturor prietenilor și
colegilor…
— Pentru asta-mi pare rău. Sincer. Nu voiam să se întâmpla așa ceva
niciodată.
— Cum mama naibii mă mai duc eu luni la filmări?

VP - 273
 Cum trebuia să apară și Josh în fața prietenilor și colegilor, după ce
aceștia ar fi aflat de tine și de Saskia, aș vrea să-i spun, dar n-o fac. Nu
încă.
— E nasol. Îmi pare rău.
Dar el nici nu mă ascultă.
— Și cum adică, l-ai mai sărutat și înainte? Unde? Când?
Nu vreau să mă dau prea mult de gol deocamdată, dar nici nu vreau
să-l mint, așa că pur și simplu, evit problema.
— Nu e ceva de care să fiu mândră. Dar e adevărat că nu avem o
relație. Ne-am întâlnit de câteva ori și pur și simplu s-a întâmplat.
Își face de lucru cu solnița de pe masă – un porcușor de porțelan pe
care-l avem de când era George mică și care și-a pierdut de mult fratele
cu piper – și mi se face teamă c-o să-i rupă codița din greșeală.
— Cum v-ați întâlnit? Nici măcar nu-l cunoșteai.
— A fost o greșeală. Nu-ncerc să justific ce-am făcut, dar tu nu ai greșit
niciodată?
Își umflă pieptul ca o broască râioasă. Se dă lupul moralist.
— Am cumpărat becuri de 100 de wați în loc de 40, dacă la asta te
referi. Am coborât o dată din metrou la Mornington Crescent în loc de
Camden. M-am furișat ca să mă întâlnesc cu șefa ta și să mă pup cu ea
ca un adolescent? Nu, știu că e haios, dar n-am făcut-o.
Autosuficiența lui e incandescentă. Încerc să rămân calmă, rațională.
Mă-ntreb cum se descurcă Josh cu Saskia. Imaginea lui mărturisindu-i c-
o iubește și cerându-i iertare mă copleșește. O alung cât mai departe.
— Nu cu șefa mea, de bună seamă…
Trebuia să-mi amintesc să-i spun Myrei acest detaliu, cred. Când totul
se va sfârși. Va fi oripilată la gândul că lui Robert i-a trecut așa ceva prin
cap.
— …dar cu nimeni? Niciodată?
El nici măcar nu tresare.
— Nu, pentru că am crezut că suntem o familie. Credeam că așa merg
lucrurile. Pentru numele lui Dumnezeu, cum ai putut să-i faci așa ceva lui
George?
Pe bune?
— Georgia nu trebuie să afle despre asta.

VP - 274
 — Să sperăm că niciunuia dintre nemernicii ăia nu le trece prin cap să
anunțe tabloidele.
Rahat, nici măcar nu m-am gândit la asta. Mereu apar în presă chestii
care nu se pot scurge decât de la actori sau de la personal. E foarte
posibil ca unul dintre invitații la petrecere să câștige niște bani sau niște
favoruri dând ziarelor pontul că soția lui Robert Westmore are o aventură
cu soțul Saskiei Sherbourne. Mă-nroșesc toată la gândul acesta. Pentru o
clipă, mă pierd cu firea.
— Doamne, sper să nu. Nu cred că vor face așa ceva. Ziarele n-ar putea
publica așa ceva, nu-i așa? Nu fără confirmare.
El ridică din umeri. Nu mă lasă să scap așa cu una, cu două.
— OK, bine, să presupunem că nu se-ntâmplă una ca asta. Tot n-ar
exista niciun motiv ca George să afle vreodată.
Mă privește fix în ochi. Vreau să mă uit în altă parte, dar parcă nu sunt
în stare.
— Să sperăm că nu. Ar fi devastată. Să afle că mama ei se prostește
cu alt tip… cum ai putut?
OK. Gata. M-am săturat. Îmi pregătesc atacul.
— Ce-ar fi mai rău? zic eu. După părerea ta. Să săruți pe cineva de
patru ori în total și să nu mergi mai departe de-atât sau să ai o relație
completă vreme de ani întregi – nu știu exact câți – dar o relație
completă și secretă?
Îi zâmbesc forțat și, probabil, sinistru.
— Întreb pentru o prietenă.
— Ce mama naibii tot zici acolo? Vrei să te felicit că tu și Josh n-ați
făcut încă sex?
— Știu, despre tine și Saskia spun, fiind eu cea care-l privește fix în
ochi, de data aceasta.

47.

Saskia

VP - 275
 Așadar, Joshie știe totul despre mine și despre Robbie. A așteptat, din
fericire, până când am rămas singuri ca să-mi spună asta, după ce și
ultimul musafir a fost nevoit să-și părăsească locul din stal. M-a lăsat să-l
acuz și să-i fac reproșuri în fața tuturor și nu a spus nimic.
După ce și ultimul invitat a plecat și exact când mă pregăteam să-i fac
o mare scenă, el a zis:
— Gata cu actoria, Sas.
Am încercat să protestez, sigur c-am încercat. Nu mai accepta nimic.
Și, sincer vorbind, nu mai aveam chef să mă cert. Voiam să le spunem
oricum peste vreo săptămână sau ceva de genul ăsta – de ce să-l mai
supun acestei agonii al unui scandal dacă oricum avea să afle adevărul?
Am rezistat puțin – voiam să-l pedepsesc pentru că m-a umilit în public –
dar apoi a pomenit de apartament și mi-am dat seama că trebuie să
renunț, de dragul lui. Îi datoram măcar atât.
M-am așezat pe o canapea înainte să mi se taie picioarele. În tot acest
timp, crezusem că noi suntem în avantaj, iar ei deja știau. Și, dintr-odată,
m-am simțit foarte crudă.
— Îmi pare rău, a zis el, în cele din urmă.
S-a așezat și el, în fața mea, pe canapea.
— O să-ți povestesc totul.
— Cred că în mare știu, a spus el.
Nici măcar n-a țipat la mine. Nu mi-a îngreunat deloc situația. Și asta
aproape c-a fost mai rău.
— Voiam doar să-mi mărturisești. Voiam să nu mă mai tratezi ca pe un
idiot.
— Nu pricep care-i treaba cu tine și cu Paula, am zis eu, de parc-aș fi
avut vreun drept să știu adevărul, după ce mă purtasem cum mă
purtasem.
Eram oarbă de gelozie, n-am de gând să vă mint. Imaginea lui Joshie
cu mâinile pe o altă femeie, cu buzele lipite de ale ei, mă ucidea. Ipocrită?
Moi?
Mi-a povestit de la un cap la altul despre relația lor – mai degrabă
castă, m-am bucurat să aflu. Și, în ciuda celor ce-ar fi spus invitații de la
petrecere, l-am crezut. Nu aveau o aventură. Nu-mi dădeam seama de ce
mă simt atât de ușurată.

VP - 276
 — Îmi pare rău dacă te-ai simțit stânjenită. N-a fost niciodată intenția
noastră.
Nu mi-a plăcut cum a sunat cuvântul „noastră”.
— O să supraviețuiesc, am spus.
Părea nefericit. Îmi dădeam seama că vinovăția îl chinuia. M-am întins
și l-am luat de mână. Iar el m-a lăsat.
L-am privit. M-am uitat la fața lui bună și frumoasă.
— Oare vei putea să mă ierți vreodată?

48.

Paula

— Despre ce mama dracului vorbești? Eu și Saskia?

Aproape că urmează un moment comic, în care el clipește de vreo
patru ori.
Dau încet din cap. Vreau să savurez această clipă.
— Știu de luni întregi. Și Josh știe.
De data asta pălește la față.
— Nu știu despre ce vorbești acolo, dar nu există nimic între mine și
Saskia. Adică, pe bune, așa ai de gând să scapi basma curată cu ceea ce-
ai făcut? Cu ceea ce am văzut cu ochii mei?
Mă așteptam să nege. Mărturisirile sincere n-au fost niciodată punctul
forte al lui Robert. În plus, de ce-ar spune adevărul acum, când Josh și cu
mine tocmai i-am dat motivul să n-o facă?
— Știu despre inimioara pe care ți-a dat-o, și despre chiloții ei din
cabina ta și despre faptul că-ți spune Robbie.
E clar că bat câmpii. Încerc să aduc discuția la amănuntele cu adevărat
importante.
— Știu că plănuiești să pleci. Știu despre apartament.
Asta îl uimește. Văd cum îi tremură mâna. Trântește sticla cu vin pe
masă.
N-am terminat.

VP - 277
 — Deci nu vorbi tocmai tu despre Georgia. Vrei să pleci și să te muți cu
Saskia în Chiltern Mansions, fără să te gândești niciun strop la Georgia.
Două dormitoare, balcon, vedere la parc. Știu totul despre asta. Deci nu
mă mai minți, Robert.
N-o mai poate ascunde. Văd asta pe fața lui. L-am prins.
Își așază mâinile pe masă, împingându-se și ridicându-se în picioare.
— Habar n-am ce tot spui acolo. E târziu. Mă duc la culcare.
Rămân acolo, uluită. Asta e. Nu mai am gloanțe. Fără o mărturisire nu
avem nimic, zero barat. Sunt uimită de faptul c-o să nege totul cu
nerușinare. O să atribuie eșecul căsniciei noastre faptului că eu am avut o
aventură cu Josh. Are martori. Eu am apartamentul, dar asta nu
dovedește nimic, pentru că totul e pe numele Saskiei. În afară de asta, am
o inimioară cioplită și un zvon circumstanțial despre o pereche pierdută
de chiloți.
Stau acolo, pur și simplu înfrântă.
Telefonul îmi bipăie, semn că am un mesaj. De la Josh.
„Doamne Dumnezeule, ce mai seară. Sper să ești OK. Sas mi-a spus tot.
Vorbim mâine. Xxx”.
Aleluia!

49.

Saskia

E ciudat cât de bine mă simt în timp ce mărturisesc totul. Cu cât îi

povestesc mai multe, cu atât mi se pare că povara de pe umerii mei se
ridică. Desigur, mă ajută și faptul că el știe deja totul. Fără surprize oribile,
deși-mi închipui că atunci când le-a descoperit așa au fost pentru el.
Imediat după ce-mi recunosc aventura, trebuie să mă abțin să-l
dojenesc în legătură cu ce a făcut el cu Paula. Totuși mă roade. Ce s-a
întâmplat acolo? El mi-a spus că s-au sărutat de câteva ori și, evident,
asta înseamnă ceva foarte puțin grav față de dezastrul creat de mine și
Robbie. Dezastru major, haha! Și îl cred. La modul absolut. Asta-i faza cu
Joshie, e plin de principii.
VP - 278
 Dar, chiar și-așa, vreau să aflu detaliile. Cum a început. De ce? A fost
doar o reacție de moment când au aflat despre mine și Robbie? Voia să
se răzbune și ea s-a întâmplat să fie acolo? Și probabil de-abia aștepta.
Credea că își ia revanșa în fața mea, seducându-mi soțul? Ei bine, dacă
vrea să facem concurs, eu mă bag. O să vedem cine crede el că e premiul
cel mare.
Gândul că toată lumea a râs de mine e îngrozitor, nu vreau să vă mint.
O să fiu obiectul batjocurii lor săptămâni întregi. Soțul meu a fost prins cu
mâna pe sânul unei grase. Josh zice că trebuie să-i înfrunt și gata. O să le
spună oamenilor că totul a fost o mare greșeală. Prea multe pahare de
șampanie. Totul se va stinge, a zis el. Se va estompa.
Aș fi ipocrită dacă mi-aș face griji, după tot ce-am făcut eu cu Robbie,
dar, după cum spuneam, noi am fost întotdeauna discreți. Mă rog, se
pare că nu atât de discreți, încât Josh și Paula să nu-și dea seama, dar
înțelegeți voi ce vreau să spun. N-am fost prinși niciodată cu mâța-n sac.
Deși mă simt stânjenită și nedreptățită, îl implor pe Joshie să mă ierte.
Și sunt sinceră. Vreau să mă ierte. N-aș suporta să mă urască. Caraghios,
nu-i așa? Dar e un om atât de bun. Prin definiție, el nu gândește rău
despre ceilalți; nu vreau să fiu eu excepția.
Îmi spune că m-a iertat. Că-mi dorește numai bine. Mie și lui Robbie.
Sunt derutată. Credeam că el va fi cel care va implora.
— Nu știu… mă trezesc spunând. Totul s-a schimbat acum, nu-i așa?
Simt brusc o panică oarbă la gândul că l-aș putea pierde.
— În ce sens? spune el, cu un glas total lipsit de emoție.
— Acum totul e dat în vileag. Putem îndrepta ce a mers rău. De ce
naiba am făcut ce-am făcut…
— Asta e faza, Sas, zice el, eu nu credeam că merge nimic rău.
Credeam că suntem fericiți când am aflat.
— Eram!
El mă privește sceptic.
— M-a luat un pic valul, asta e tot.
— Voiai să mă părăsești peste câteva săptămâni, nu-i așa? Voiai să te
muți cu el, să mă pui în imposibilitatea de a-mi face meseria. E greu de
crezut că te-a luat un pic valul.

VP - 279
 E supărat pe mine. Mă așteptam la asta. O merit. Dar mă enervează că
nu pare supărat. Pare resemnat. Prea rațional, prea calm. De parcă nu i-ar
păsa prea mult.
— Toate astea… Nu știu ce-am avut în cap. Nu m-am gândit. Te rog,
Joshie…
— E-n regulă, zice el și, măcar un pic, îmi permit să sper.
Pentru că știu exact ce-mi doresc acum. Acum, după explozie, acum,
că totul e real, îmi vreau pur și simplu bărbatul. Îmi dau seama că nu m-
am gândit deloc cum merg lucrurile la Robbie și Paula.
— Te rog, Josh. Suntem puternici. Putem trece peste asta. Te iubesc.
N-am încetat niciodată să te iubesc și ăsta-i adevărul, fie că mă crezi, fie
că nu.
Se înclină și mă prinde de mână, strângându-mă ușor.
— Ar trebui să mergem la culcare, spune el. Mai vedem mâine.
Mă dezbrac și doar atunci îmi verific telefonul. Cinci apeluri pierdute de
la Robbie. Un mesaj.
„Nu te lăsa xxx”.
Nici măcar nu-i răspund.

50.

Paula

— Tu și Saskia trebuie să vă puneți poveștile la punct, zic eu.

Ridic mobilul și-i arăt mesajul de la Josh. Pentru prima oară pare uluit.
— Are tupeu să-ți trimită mesaje când știe că ești cu mine.
— Ce crezi că-nseamnă asta? „Saskia mi-a spus tot?”
Se albește la față. Își scarpină barba.
— Dumnezeu știe. Știe ce divă poate fi. Probabil a inventat o poveste
ca să se răzbune pe el. Ochi pentru ochi.
— Robert. Știu. Doar spune-mi adevărul. Hai să lămurim lucrurile
înainte să se-ntoarcă George.

VP - 280
 — Mă duc la culcare, spune el din nou și pornește îmbufnat pe coridor,
cu o aură pioasă în urma lui.
— Și apropo, strig eu după el, e adevărat că eu și Josh nu ne-o tragem.
Dar acum o să ne-o tragem. De-abia aștept.
Îi aud pașii bufnind înapoi spre mine. Își vâră capul pe ușă, furios.
— De data asta ai ajuns foarte jos. Asta vrei să creadă oamenii despre
tine? George?
Nici măcar nu-i răspund. Aștept până dispare din nou furtunos. Iau
telefonul și-l sun pe Josh. Ascult cum sună și nu răspunde. Nu-i las niciun
mesaj.

51.

Saskia

De dimineață m-am trezit devreme și am făcut micul dejun. Ăsta-i un

eveniment, ca să vă spun drept! Nu sunt genul de gospodină. De obicei,
micul dejun înseamnă un castron cu granola fără zahăr și până și ăla e
pregătit de Josh.
Totuși, azi găsesc niște avocado copt în frigider și-l amestec cu puțin
ulei de măsline și chimion, așa cum am văzut zilele trecute la televizor.
Întind amestecul pe pâine prăjită și trântesc un ou ochi pe deasupra.
Ouăle mele ochi sunt un dezastru, n-am de gând să vă mint. Arată ca un
creier împrăștiat și curge apă din ele, așa că pâinea prăjită se îmbibă în
scurt timp. Dar gestul contează.
Pun cele două farfurii pe o tavă, alături de cafetieră, două căni, lapte,
sare și piper. De-abia pot ridica blestemăția asta, dar reușesc să ajung cu
ea la etaj, cu pagube minime. Josh încă doarme, așa că-l înghiontesc
ușor, trezindu-l și prezentându-i ofranda mea.
Cred că niciunul dintre noi n-a dormit prea mult azi-noapte. Am simțit
că a stat treaz cât am stat și eu și, la un moment dat, am riscat și m-am
cuibărit în spatele lui, lăsându-mi un braț peste trupul lui cald. N-a
reacționat. Dar nici nu m-a dat la o parte, ceea ce înseamnă ceva. Era

VP - 281
atâta siguranță acolo. I-am șoptit în păr că-mi pare rău, dar el n-a răspuns,
așa că, la urma urmelor, poate chiar dormea.
— Nu prea mi-e foame, zice el acum.
Pare epuizat. Cearcăne negre sub ochii lui superbi. Probabil că nici eu
nu arăt mai bine.
— Pare destul de necomestibil, nu-i așa?
Mă strecor înapoi sub cearșafuri lângă el.
— Știu că nu te-ai însurat cu mine pentru talentul meu culinar, haha!
Îmi zâmbește pe jumătate și stomacul meu face o tumbă. În mintea
mea încerc să calculez câți bani aș pierde dacă aș anula înțelegerea de
închiriere a apartamentului. Trei luni, cred că e perioada de preaviz. Sau
poate că vom subînchiria.
— Frumos din partea ta, spune el. Dar o să beau doar cafeaua.
Îi torn în ceașcă și mâinile-mi tremură.
— O să fie totul în regulă. O să mă revanșez față de tine. Și o să trec cu
vederea faza cu tine și cu Paula. O să le spunem tuturor că ai amestecat
antibioticele cu alcool sau ceva de genul ăsta. Că habar n-aveai ce faci. O
să fim uniți și o să râdem despre asta.
El mă privește. Ochii lui căprui îmi susțin privirea. Vreau să-mi întind
mâna și să-i mângâi barba țepoasă, dar știu că trebuie să-l las pe el să
facă prima mișcare.
Așa că aștept.

52.

Paula

Mă trezesc în camera lui George, fără să știu unde mă aflu. Zac acolo
un moment, privind la obiectele ei familiare. Rafturile pline cu cărți, o tonă
de machiaj, Stuffy, ursul pe care i l-am dăruit când a împlinit doi ani, valiza
Cath Kidston pe care i-am cumpărat-o înainte să afle că nu va pleca
deocamdată de acasă. Îmi las un scurt răgaz să le privesc pe toate și
apoi mă ridic, asigurându-mă că nu las niciun semn c-aș fi dormit aici.

VP - 282
 Robert nu e pe nicăieri. Ușa dormitorului nostru e închisă, așa că
presupun că e mahmur și doarme. Îl las să doarmă.
Nu mai am niciun mesaj de la Josh. Niciun apel pierdut. Îmi trag
pantalonii de trening pe mine, îmi pun un hanorac peste bluza de pijama
și ies în stradă. Nu-mi iau mobilul cu mine în mod deliberat. Vreau să-mi
limpezesc mintea și alergarea e cel mai bun mod de-a face asta. Desigur,
am uitat că nu am sutien pe mine, așa că trebuie să alerg cu o mână
strânsă peste sâni. Dar reușesc oricum să parcurg vreo cinci kilometri.
Când ajung acasă capul îmi vâjâie totuși în continuare. Georgia se
întoarce mâine și, orice s-ar mai întâmpla, trebuie să mă asigur că Robert
n-o va întâmpina spunându-i: „Așadar, mama ta s-a frecat cu cineva la
petrecere în fața tuturor…”
Trebuie să discut cu Josh ca să aflu ce se-ntâmplă. Dacă Saskia i-a
povestit totul, atunci și Robert va trebui să-mi spună adevărul, până la
urmă. Trebuie însă ca acest lucru să se întâmple mai repede.
Când intru în bucătărie îl găsesc așezat la masă, ca un urs supărat.
Deși sper că trezirea și somnul bun l-au adus la realitate, îmi dau seama
că mă-nșel când spune:
— Deci. Ce-ai de spus în apărarea ta în dimineața asta? Iau telefonul
mobil. Nu-mi pasă deloc c-o să-l sun pe Josh chiar în fața lui.
— Las-o baltă, Robert.
Formez numărul lui Josh. Sună la nesfârșit și, în cele din urmă, intră
mesageria vocală.
— Nu răspunde? spune Robert, cu o mutră îngâmfată. Probabil c-o
imploră chiar acum pe Saskia să-l primească înapoi.
— De parcă asta se va-ntâmpla, zic eu.
Dar nu mă mai simt atât de încrezătoare ca mai înainte.
— Ești ridicol.
— Ai spus niște lucruri foarte jignitoare aseară. Robert își mai toarnă
niște cafea. Nu-mi oferă și mie.
— Doamne, Dumnezeule, Robert. Calmează-te.
— Nu putem trece peste asta, știi bine. Peste tine și el.
— Las-o baltă cu mine și cu Josh. Nu există eu și Josh. Dar da, s-a
sfârșit. Asta-mi doresc, asta-ți dorești și tu. S-a terminat. Tu și Saskia
puteți dispărea la asfințit de-acum. Nu-mi mai pasă. Nu-mi mai pasă de

VP - 283
câteva luni, ca să-ți spun adevărul. Trebuie doar să gestionăm situația
asta ca niște oameni în toată firea, de dragul lui George.
Mă privește inexpresiv.
— Trebuia să te gândești la asta aseară.
— N-am nici cea mai vagă intenție să-i spun despre tine și Saskia, dacă
de asta îți faci griji. Putem să-i zicem pur și simplu că am hotărât să ne
despărțim pentru o vreme și să vedem ce se mai întâmplă. N-aș vrea
niciodată să aibă o impresie proastă despre tine, orice s-ar fi întâmplat.
Trebuie să știi asta.
Tot nu cedează. Și-a asumat poziția superioară și și-o păstrează.
— Asta pentru că n-ar fi nimic de povestit. Totuși nu știu ce-ar crede
despre faptul că mama ei și-a făcut de cap cu un tip la întâmplare, dând
un adevărat spectacol în fața unei camere pline de oameni.
Mă abțin din răsputeri să nu-l pocnesc. E atât de încântat de el însuși,
atât de plin de sine.
Îl sun din nou pe Josh. Nimic. Unde mama dracului este? Mă gândesc
la toate acele ocazii în care Robert a mormăit că Josh e slab, ineficient.
Știu cât de convingătoare poate fi Saskia. Știu ce preț pune Josh pe
jurămintele lui de la cununie, deși sentimentele pentru ea i s-au schimbat.
Ar fi ceva normal ca Saskia să-l convingă să rămână împreună, numai ca
să-mi facă mie în ciudă.
Habar n-am ce să fac.
Și exact atunci sună cineva la ușă.

53.

Paula

Deschid ușa și mă trezesc cu ei în pragul meu – Josh și Saskia.

Robert și cu mine ne-am petrecut dimineața în camere diferite. Eu sunt
un ghem de furie și frustrare; el își joacă rolul de soț dezamăgit de
nevasta infidelă. N-am nici cea mai vagă idee cât poate s-o țină așa. Nu
vreau decât să-mi spună adevărul, ca apoi să putem trece mai departe.

VP - 284
 Privirea mi se oprește mai întâi asupra lui Josh. Vreau să mă
liniștească. El zâmbește, dar ochii îi rămân triști. Pun o mână pe cadrul
ușii ca să mă sprijin. Saskia se uită oriunde, dar numai la mine nu.
— Ar fi mai bine să intrați.
Îi conduc spre living, unde este acum Robert. Orice bănuială conform
căreia Saskia l-ar fi anunțat de vizita lor mi se evaporă când îi văd mutra.
Se ridică și-i întâmpină cu capul sus.
Desigur, își păstrează conduita – adică își amintește că trebuie să fie
mânios pe Josh, nicidecum să se așeze copleșit de vinovăție sau chiar de
iubire la vederea Saskiei.
— Ce e cu asta? se răstește Robert la Josh.
— Credeam că trebuie să discutăm cu toții.
— Nu cred că am ceva să-ți spun, zice Robert.
Mă-ntreb dacă nu cumva ar trebui să le fac musafirilor un ceai. Nu știu
dacă există vreo regulă de etichetă în aceste circumstanțe. Îmi dau
seama că nu e o idee bună să plec din cameră.
— Ei bine, noi avem foarte multe să-ți spunem, nu-i așa, Sas?
Ea îl privește, așa cum un câine de la adăpost se uită la persoana care,
în sfârșit, îl ia acasă. Iar el îi aruncă un zâmbet liniștitor. Asta a fost, îmi
trece prin cap. Asta e privirea care-mi spune că au decis să-și salveze
căsnicia.
Încerc să mă concentrez pe ceea ce e important. Când am început
chestia asta, Josh nu făcea parte din plan. Trebuie doar să smulg
adevărul de la Robert. Trebuie doar să-l împiedic s-o anunțe pe fiica
noastră că eu sunt cea responsabilă pentru destrămarea căsniciei
noastre.
— Luați loc, reușesc eu să spun, într-un final.
Se așază unul lângă altul pe canapea. Saskia se-ntinde și-l ia de mână
pe Josh. Pentru prima oară, ea se uită la mine. Crezusem că poate se va
simți vinovată, dar expresia ei e una de pură sfidare. Robert se lasă din
nou pe fotoliul lui și nu poate ascunde faptul că a observat și el asta.
Masca îi alunecă preț de o clipă și se vede că, de dinăuntru, e șocat și
rănit. Presupun că și asta e ceva.
Josh o încurajează pe Saskia cu o mică mișcare a capului. Ea
zâmbește cu fragilitate.

VP - 285
 — Noi… adică Joshie și cu mine… ne-am gândit că ar trebui să
rezolvăm situația asta ca niște oameni maturi…
Râd zgomotos. Nu mă pot abține. Saskia mă ignoră.
— …și să limpezim lucrurile. La urma urmelor, unii dintre noi trebuie să
lucreze împreună.
Robert vorbește, de parcă ar urma în continuare vechiul scenariu,
neștiind că noi, restul, avem scenariile noastre.
— Sincer, o să fie cam greu după ce-am văzut că s-a întâmplat între voi
aseară.
Saskia e, evident, luată prin surprindere. E clar că a presupus că el mi-a
mărturisit până acum adevărul.
— Și după ce-am făcut noi, Robbie. Tu și cu mine.
El izbucnește:
— Despre ce vorbești?
— I-am spus. Despre noi. Despre apartament. Totul.
Ea se-ntoarce spre mine, punându-și cea mai expresivă mască
vinovată.
— Asta o să mă doară la fel de mult cât o să te doară și pe tine.
În mod evident, Josh n-a pus-o la curent în totalitate.
— Îmi pare rău că trebuie să-ți spun asta, Paula, dar Robbie și cu mine
avem o relație.
Ea îmi așteaptă marea reacție. În schimb, eu izbucnesc în râs.
— Știu. Știam asta de când te-am cunoscut pe tine. „Joshie” nu ți-a zis
și asta?
— Nu fi caraghioasă.
Robert se uită urât la ea, dorindu-și să-și țină gura.
— Nu vreau să știu ce joc faci, Saskia, dar suntem aici ca să discutăm
despre Josh și Paula.
— De fapt, Robert, nu de-aia suntem aici, zice Josh. Suntem aici ca să
discutăm despre tine și Saskia.
— Nu există eu și Saskia! De câte ori să vă spun?
— Robbie, i-am spus totul. N-are niciun sens să mai negăm.
— Uite, mi-a arătat astea.
Josh scoate din buzunar o grămadă de bucățele de hârtie. Ridică una
dintre ele.

VP - 286
 — „Mâine după-amiază? I-am spus lui P că mă duc la golf. La hotel? Sau
acasă la tine dacă J e la muncă? R xx”.
— Tu, bătrân romantic ce ești, spun eu.
Fața i s-a făcut purpurie. Josh începe să citească altă hârtiuță.
— „Dragă S…”
— Uuu, zic eu. Și mai bine.
— „… o mie de scuze pentru ieri. Sunt atât de gelos când te văd…”
— OK. Destul, se răstește Robert.
— Stai, că mai am.
Josh ține restul bucățelelor de hârtie în sus. Pentru prima oară observ
că acolo sunt și câteva felicitări.
— Multe altele, după cum poți vedea.
Îl surprind pe Robert uitându-se la Saskia. Ea nu-l privește în ochi.
Urmează un moment de tăcere, apoi Robert spune:
— Cel puțin noi am încercat să vă protejăm de adevăr.
E prea mult pentru mine.
— De când e chestia asta un lucru bun?
— În plus, zice Josh, presupun că am fi observat când v-ați fi mutat
împreună.
Robert îl ignoră.
— Îmi pare rău, Paula. N-am intenționat niciodată să te rănesc. Pur și
simplu s-a întâmplat.
— Ai înghițit cumva un dicționar cu clișee? Ce mai urmează? „E vina
mea, nu a ta?” „Te iubesc, dar nu mai sunt îndrăgostit de tine”?
Josh râde scurt.
— Deci, de cât timp?
— Credeam că Saskia ți-a spus toate detaliile, se răstește Robert.
— Aș vrea să le aud de la tine, zic eu.
Atunci el îmi spune, în cele din urmă, toate detaliile pe care eu le
cunosc deja și unele în plus care nu-mi plac: unde se duceau dacă nu
puteau merge acasă la Saskia și la Josh (într-un mic, dar discret hotel din
Bayswater) și când s-a întâmplat prima oară (după o filmare epuizantă în
deplasare, când s-au hotărât să se trateze cu câteva pahare la barul din
hotel). Ascult totul în tăcere. Nu prea-mi pasă, dar am interesul unui

VP - 287
specialist criminalist. Ce mă deranjează cu adevărat e ceea ce se petrece
între Saskia și Josh.
În cele din urmă, Robert rămâne fără combustibil.
— Deci, da, o iubesc pe Saskia, zice el.
Se uită la ea, dar ea tot nu-l privește.
— Și, da, ne-am găsit un apartament și ne mutăm împreună.
— Vezi? îi spun. N-a fost atât de greu, nu-i așa?
Mârâie ca un copil îmbufnat.
— Deci, continui eu și acum mă adresez lui și numai lui. Trebuie să
hotărâm ce facem în privința lui George. Orice e asta, trebuie să-i
prezentăm o singură poveste. Fără să aruncăm cu acuzații. Fără să-i
spunem despre aventura mea nonexistentă cu Josh care m-ar face pe
mine să par personajul negativ…
— N-o să fac așa ceva, spune el și are, în sfârșit, bunul-simț de a părea
un pic rușinat.
— O să fie un șoc destul de mare pentru ea că tu ți-ai găsit o amantă,
darămite c-o să vă mutați împreună, deci trebuie să-i limităm pe cât
putem suferința. De acord?
— De acord.
— Hai să ne purtăm cu toții ca niște adulți și să rezolvăm situația asta
fără a mai răni și pe altcineva, OK? De exemplu, ar fi o idee bună dacă te-
ai muta temporar în altă parte, în loc să te muți direct în apartament. Las-
o să se obișnuiască încet cu ideea că ești cu Saskia. Măcar de dragul
aparențelor – nu că mai încurajez și alte minciuni.
— Putem face așa, spune Robert.
O privește pe Saskia pentru susținere. Ea își privește unghiile. Nu știu
dacă Robert și-a dat seama că e ceva în neregulă, dar eu mi-am dat cu
siguranță.
— Bine, zic eu. E un început.
Robert zâmbește, de parcă acum am fi prieteni. În cele din urmă, își
poate lua prăjitura și o poate mânca. N-o să pretind că nu mă irită, dar îmi
reamintesc că numai rezultatul final are importanță.
El își umflă pieptul.

VP - 288
 — Trebuie să recunosc, Paula, ești foarte rezonabilă în privința asta și
vreau să-ți spun că-ți sunt recunoscător. Și lui Josh. Să sperăm că vom
rămâne prieteni.
Chiar a spus asta. Mă uit la Josh, în speranța că vom râde un pic
amândoi, dar și el pare să se zgâiască tot la unghiile Saskiei. Brusc, ea
spune:
— De fapt, Robbie, lucrurile s-au schimbat. Eu nu… nu cred că eu mă voi
mai muta în apartament, la urma urmelor.
Se-ntoarce spre Josh și-i zâmbește larg. Mă-mpotrivesc cu greu
senzației de vomă.
— Joshie și cu mine am hotărât să ne mai dăm o șansă. El m-a iertat…
mă rog, o să-ncerce… și eu l-am iertat pe el pentru, știi tu…
Îmi aruncă o privire în acest moment. Îmi închipui că nu poate rezista
dorinței de a vedea șocul de pe fața mea. Încerc să rămân impasibilă. Am
presimțit-o. Știam c-o să urmeze ceva de genul ăsta.
Desigur, adevărata dramă se citește în expresia lui Robert. A rămas cu
gura căscată. Cu ochii larg deschiși. E aproape comic. Sau ar fi dacă nu
m-aș simți atât de obosită.
— Îmi pare atât de rău, spune Saskia. Mi-a luat o vreme să-mi dau
seama ce-mi doresc cu adevărat.
Eu, mie, pe mine. Ca de obicei, Saskia își justifică orice derapaj
spunând că așa își dorește ea. Și dacă Saskia vrea ceva, trebuie să
obțină.
— Bravo vouă! spun eu, încercând să par cât pot de cordială.
Mă uit la Josh când zic asta. Nu-i acord lui Saskia niciun strop de
atenție.
— Sper c-o s-o scoateți la capăt.
— Ah, o s-o scoatem, zice ea, cu un zâmbet superior.
Robert s-a colorat într-o nuanță de purpuriu-închis.
— Dar… izbucnește el. Ce tot spui acolo? Căsnicia voastră e terminată,
așa mi-ai zis de un milion de ori.
— Nu gândeam cum trebuie.
— Vreme de doi ani întregi? ridică el vocea. Am riscat totul de dragul
tău!
— Și eu am făcut același lucru pentru tine, zice Saskia.

VP - 289
 Se ține cu putere de mâna lui Josh acum. Degetele i se fac albe.
— Dar lucrurile s-au schimbat. Se-ntâmplă. Nu încerc să te rănesc.
— Mă rog, te pricepi de minune la asta.
— Robbie, te rog…
— Deci, asta e? După toate prin câte am trecut, după toate sacrificiile
pe care le-am făcut pentru tine…
Aproape că-mi vine să râd – ideea că Robert ar fi capabil să facă vreun
sacrificiu, pentru oricine. Dar asta-l face să-și iasă din minți.
— …vrei să-mi spui c-o să rămâi cu… el?
Scuipă ultimul cuvânt de parcă ar fi otravă.
— Da. Îmi pare rău.
— Nu mai spune că-ți pare rău. Nu-ți pare rău deloc, altfel n-ai face una
ca asta.
Mă uit ba la unul, ba la celălalt. Josh face la fel. Parcă suntem în lojă la
Wimbledon.
Pentru prima oară în viața ei, Saskia își ține gura. Dar Robert n-a
terminat.
— Deci, ca să știu, vrei să spui că nu mă mai iubești?
Vorbele lui plutesc în încăpere. Ai putea auzi cum cade pe podea un fir
de păr. Toți ochii noștri sunt ațintiți asupra Saskiei. Îmi vine să spun că
dacă oricare dintre ei și-ar putea canaliza jumătate din emoția aceea pe
ecran, Fermierul Giles ar fi un serial cu totul diferit, dar, desigur, n-o spun.
Nu vreau să stric acest moment. La urma urmelor, nu la asta am muncit
în tot timpul acesta? La distrugerea Saskiei? Chiar dacă începusem să-mi
doresc ca acest lucru să se întâmple în circumstanțe diferite. Saskia
oftează scurt.
— Nu. Adică da, nu cred că te mai iubesc. Concluzia finală e că mi-am
dat seama că-l iubesc tot pe Josh.
Robert seamănă cu o jucărie pentru căței, scuturată zdravăn de un
Rottweiler. Parcă i-a ieșit tot plușul dinăuntru. Se prăbușește.
— Incredibil.
— Îmi pare foarte rău, Robbie, dar s-a terminat, adaugă Saskia, în caz
că n-a prins mesajul.
— Deci… nu mai pot să spun nimic… zice Robert și e atât de jalnic încât
aproape că mi se face milă de el.

VP - 290
 Saskia se uită din nou la Josh, strângându-l ușor de mână. El îi
zâmbește încurajator.
— Nimic.
Nici nu-mi mai vine să mă uit la ei, visul dragostei trecute. Nu-mi vine
să cred că relația lor nu se va termina totuși în lacrimi, puțin mai târziu.
Saskia e mult prea narcisistă ca să-și petreacă tot restul vieții cu un
singur bărbat. Sau poate că el o va lăsa să alunece și să-și facă mendrele,
așteptând-o răbdător până când ea se va decide să vină acasă.
Presupun că aici se despart drumurile noastre. Saskia și Josh dispar
romantic în asfințit, iar eu rămân cu pleava numită Robert. Cred că Saskia
îmi citește gândurile, pentru că se-ntoarce spre Josh, îi mai zâmbește
încă o dată bolnăvicios și zice:
— Mergem acasă?
Mă ridic pe jumătate, de-abia așteptând să-i văd plecați – deși n-am
niciun chef să rămân singură cu Robert – când ceva mă oprește-n loc.
Josh se uită țintă la mine și, nu știu dacă nu cumva imaginația îmi
joacă feste, dar cred că mi-a făcut, discret, cu ochiul.
Apoi ia mâna Saskiei și o așază, ostentativ, la ea în poală.
— În fine, zice el. Slavă Cerului că s-a terminat.

VP - 291
 PARTEA A TREIA

54.

Trei luni mai târziu

Paula

O recunosc cu greu când o zăresc. Părul îi e la fel. Răvășit și blond,

cerând cu disperare să fie periat. Și rimelul. Dar în rest e schimbată.
Sarcina îi priește. Cel puțin, a făcut-o să aibă mai multă grijă de ea și
asta e bine. Nu mai are înfățișarea aceea de artistă bântuită. Pentru
prima oară de când o cunosc, Alice pare fericită.
Mă îmbrățișează cu drag când mă vede, râzând de burta ei remarcabilă
care ne stă în cale. Mai degrabă țocăie „Muah! Muah!” în urechea mea, în
loc să mă pupe pe obraz, dar simt că o face cu afecțiune. O cercetez din
priviri.
— Arăți fantastic.
— Arăt gravidă, zice ea, dându-și ochii peste cap.
— Asta cu siguranță.
Am venit împreună la ecografie. Am ratat-o pe cea dinainte pentru că,
după despărțirea de Robert, am simțit c-ar trebui să stau deoparte. Am
presupus că-i va ține partea lui Robert – Dumnezeu știe ce versiune a
poveștii i-o fi prezentat el – și că nu va mai vrea să aibă de-a face cu
mine, din solidaritate. Adevărul e că m-am simțit mai degrabă ușurată că
nu mai trebuia să mă-ntâlnesc cu ea.
Apoi, acum câteva săptămâni, m-a sunat. I-a fost dor mine, așa a zis.
(Pe bune?) Voia în continuare să fiu mătușica bebelușului ei. (De ce?)
Într-un final, am fost de acord să mă-ntâlnesc cu ea pentru că n-am prea
știut cum să o refuz.

VP - 292
 — OK, hai să trecem întâi peste chestiile stânjenitoare, a spus ea, în
timp ce așteptam liftul. Sunt foarte supărată pe Robbie și i-am zis și lui
asta. Felul în care s-a purtat cu tine…
Asta venind din gura lui Alice. Alice care practic și-a făcut o carieră din
a avea relații cu bărbați însurați.
— Mulțumesc, dar nu e cazul să te scuzi în numele lui.
— Zic doar că i-am spus că e un cretin. Ar fi trebuit să aprecieze ce
avea la momentul potrivit.
— Ce mai face Ivan? o-ntreb, ca să schimbăm subiectul.
Ea surâde larg.
— Face bine. Minunat, de fapt.
— Să-nțeleg că se bucură pentru copil?
— E în delir.
Bunul și dragul de Ivan. Pot doar să presupun că tot el e în spatele
sentimentelor bune față de mine. Fie direct, fie, mai probabil, indirect. În
cele din urmă, a cunoscut un tip de treabă și i-a trecut și ei prin cap c-ar fi
drăguț dac-ar fi cu toții așa.
— Ne cumpărăm împreună un apartament. Al meu nu e suficient de
mare pentru trei persoane, așa că-l vând, iar el a locuit în vila aceea pe
care o renova…
— E minunat, zic. Unde?
— În Southgate. E mult mai ieftin decât în Islington și va fi mai drăguț
pentru copilaș…
Alice, mutându-se de bunăvoie în suburbii. Mă rog, într-un fel. Se
gândește la costuri și la locuri potrivite pentru creșterea unui copil și nu la
imaginea personală.
— Va fi, îi zic eu, încurajator. Și aveți și metrou.
— Să vii în vizită. După ce ne mutăm.
— O să vin, spun și vorbesc serios. N-o să poți să mă ții departe de
copil.
— O să fii întotdeauna mătușica lui, zice ea. Pentru că Georgia va fi
întotdeauna verișoara lui. Nu-mi place că nu știu ce e, fată sau băiat. De-
abia aștept să aflu.
Liftul ne lasă la etajul al șaselea.

VP - 293
 — Încerc să țin minte totul, zice Alice în timp ce ne-ndreptăm spre
recepție. Cum mă simt, cum stau, cum merg. În caz că pe viitor o să obțin
rolul unei femei însărcinate.
— Orice experiență e de aur, zic eu, citându-l pe unul dintre foștii mei
profesori.
Într-un fel ciudat mă bucur că vechea Alice încă mai e pe undeva, pe-
acolo. Fără părțile nasoale, să sperăm.
— Exact! Ah… ți-am zis că am fost la o audiție…?
*
Nu ajung acasă decât pe la 18: 00. Chiar și așa, mă schimb și mă duc
să alerg, după ce am verificat – cât de subtil am putut – dacă George stă
acasă în seara asta. Și când zic „subtil”, înseamnă c-am întrebat-o direct:
„Stai acasă în seara asta?”
Deocamdată, pare să-și respecte promisiunea de a ieși în oraș numai
în weekenduri. Ea a propus asta, apropo. N-am insistat. Eliza a plecat, iar
ea și-a făcut un nou grup de prieteni, care par destul de simpatici. Eu am
depus efortul de a le cunoaște pe mamele acestora, în cazul în care pe
viitor vom fi nevoite să comparăm poveștile.
— Cum se simte mătușica Alice? întreabă ea în timp ce eu îmi pun
pantalonii de trening.
— Bine. E tot ea, doar că mai amabilă. E fericită, cred.
— I-ai spus că mă duc la audiție la o piesă de amatori?
Asta-i o noutate pentru mine.
— Te duci? De unde până unde?
Ea ridică din umeri.
— M-am gândit să fac și eu o încercare.
— Doamne, zic eu. Mă rog.
— N-o să-mi ia din timpul de învățat, spune ea, pe un ton defensiv.
— Nu, doar că… nu știam că te interesează actoria.
— Nici eu nu știu dacă mă interesează, nu-i așa? Până nu încerc.
— Dacă te face pe tine fericită… zic eu.
În sinea mea mă rog să decidă că actoria nu e pentru ea. Nu sunt
sigură c-aș mai putea suporta încă un actor în familie.
— Tata spune c-o să mă ajute să mă pregătesc.

VP - 294
 Georgia se vede tot timpul cu tatăl ei. El locuiește într-un apartament
închiriat în Maida Vale, căutând în acest timp să cumpere o casă. În
apropiere, pentru ca George să-l poată vizita cu ușurință. Dar nu prea
aproape, ca să nu mă-mpiedic de el de câte ori ies în oraș. L-am mai lăsat
să stea la noi în apartament câteva săptămâni, timp în care și-a căutat
altceva și în care am chibzuit cum e mai bine să-i spunem fiicei noastre
că ne despărțim. Ea a primit vestea surprinzător de bine, după ce-am
convins-o că vom rămâne prieteni (apropo, n-am rămas, dar ne purtăm
destul de civilizat ca ea să creadă că suntem prieteni) și că niciunul dintre
noi n-a fugit în lume cu altcineva. Ea nu trebuie să afle niciodată despre
Saskia.
*
— Slavă Cerului că s-a terminat.
Saskia și-a privit mâna, acum aflată din nou la ea în poală. Josh s-a
retras, lăsând un spațiu generos între ei.
— Joshie?
Puteam simți schimbarea din atmosferă. Saskia se uita la Josh ca un
cățeluș rătăcit. Robert se tot întorcea spre mine de parcă cu știam
răspunsul, dar n-aveam nici cea mai vagă idee ce se-ntâmpla.
— Sigur că nu mai încercăm încă o dată, a zis Josh brusc și doar atunci
mi-a zâmbit larg.
Am simțit fluturi în stomac.
— Sigur că Saskia și cu mine nu rămânem împreună. S-a terminat.
Voiam doar ca adevărul să iasă la suprafață. Voiam ca Robert să te vadă
exact așa cum ești, Sas. Cum renunți la oricine fără regrete, dacă asta-ți
convine ție.
Saskiei îi cade fața. În afara părților în care are Botox și care au rămas,
sfidătoare, la locul lor. S-a răsucit spre Robert.
— M-a implorat să rămân cu el. Mi-a fost milă de el, asta-i tot. Nimic
între noi nu s-a schimbat.
— Ha! a făcut Robert, izbucnind într-un hohot de râs.
Și atunci am știut că ne-am îndeplinit misiunea. Îi despărțiserăm
pentru totdeauna.
— Ca să știi, a zis Josh, uitându-se la mine, n-am implorat-o. Cred însă,
Sas, că pentru tine totul e o competiție. Nu voiai să rămâi cu mine pentru

VP - 295
că mă doreai, voiai să rămâi cu mine ca să demonstrezi că te-am ales pe
tine în locul Paulei. Ei bine, nu te-am ales, OK?
Nu m-am putut uita atunci la ea. Simțeam cum mă săgetează din
priviri. Am încercat să-mi suprim zâmbetul care încerca să mi se întindă
pe toată fața.
— Deci acum chiar ai de gând să fii cu ea?
A rostit cuvântul „ea” de parcă s-ar fi referit la ceva oribil, găsit pe
fundul unei băltoace urât mirositoare.
Josh mi-a zâmbit.
— Nu știu. Dacă mă vrea, atunci da, aș vrea să fac o încercare.
Surâsul a învins, luându-mi chipul în stăpânire, vrând-nevrând.
— Să luăm lucrurile ușor, m-am forțat să spun, deși nu vorbeam serios.
— Exact, a zis Josh. De data asta s-o facem așa cum trebuie.
Robert s-a ridicat în picioare.
— Cred că acum amândoi ar trebui să plecați.
— Desigur. Te conduc acasă, a spus Josh, ridicându-se și privind în jos
la Saskia, care se smiorcăia pe canapea.
Dintr-odată părea mai bătrână.
— Poți rămâne acolo, iar eu o să-mi iau câteva lucruri și mă mut în
apartament. Deocamdată. Până găsesc altceva.
— Vrei să mă mut? m-a întrebat Robert încet.
— Da. Dar nu azi. Trebuie să facem un scenariu pentru George. S-o
anunțăm cu blândețe. S-o facem să creadă că nu va fi prea nasol.
— Mulțumesc, a zis el cu recunoștință.
Saskia a ieșit fără să se uite nici la mine, nici la Robert. Călătorie
sprâncenată! Nu mai exista niciun motiv ca drumurile noastre să se mai
întâlnească vreodată.
Înainte de a o urma, Josh m-a îmbrățișat. M-am pierdut în brațele lui,
fără să-mi pese de prezența lui Robert.
— Îmi pare rău că te-am făcut să treci prin așa ceva, mi-a spus el la
ureche. Nici n-aș mai fi putut să te privesc în ochi dacă n-aș fi reușit.
— Frumos lucrat, am zis. Bună intrigă.
*
Iată, pe repede înainte, ce s-a întâmplat de-atunci. Robert, ca să-l laud
și pe el pentru ceva, a fost de acord că trebuie să discutăm cu Georgia

VP - 296
calm și rațional, când se va întoarce. Îi vom spune că ne-am îndepărtat.
Fără vreo mare dramă. El va-ncepe să-și caute imediat o locuință de
închiriat. Ea și cu mine vom rămâne aici, în casa pe care eu o ador. După
cum am spus, ea a reacționat extrem de bine. Poate că observase niște
semne de câțiva ani buni, dar a simțit că nu poate spune nimic. Cine știe,
poate că, într-un fel, a fost și pentru ea o eliberare? Oricum ar fi, nu știe că
am fost încurcați cu altcineva și ne vom asigura că lucrurile vor rămâne
așa.
Îmi imaginez că lucrurile au fost cam ciudate chez Fermierul Giles în
acea zi de luni. Josh mi-a spus că și-a făcut un scop din a se duce la
oamenii care ne văzuseră la petrecere și a-i lămuri. Băuserăm prea multă
șampanie. Fusese o chestie idioată, de moment și amândoi ne simțeam
ca ultimii idioți. I-a rugat să nu răspândească bârfa, de dragul lui Robert și
al Saskiei, și, deși sunt convinsă că toată lumea a râs de fază în culise,
informația nu s-a scurs la ziare, din câte știu eu. Nici măcar atunci când
presa a aflat că atât Robert Westmore, cât și Saskia Sherbourne s-au
despărțit de partenerii lor de viață la câteva săptămâni distanță.
Nimeni din presă n-a făcut legătura dintre ei. În special, cred, pentru că
n-au fost niciodată văzuți împreună, dar și pentru că se știa că nu se
suportă reciproc.
Și apoi, desigur, mai erau și fotografiile din tabloide cu ea și Jez stând
pe terasa unui restaurant, deși era începutul lui noiembrie, sprijinindu-se
unul de celălalt și ținându-se de mână. Nici nu-mi pot închipui cum s-a
simțit Robert când a văzut pozele alea.
Am început să lucrez cu normă întreagă la Myra’s. Îmi place. Mă ține
ocupată și așa-mi plătesc facturile. În viitorul apropiat o să mă gândesc
ce vreau să fac și cu restul vieții mele. Chas mi-a tot dat de înțeles că,
datorită devotamentului meu, aș putea obține calificările necesare pentru
a deveni eu însămi instructoare. Mi-aș putea inspira clienții cu povestea
reinventării mele. Nu sunt sigură, totuși, că sunt gata să devin un model
de urmat. Nu cât timp mai am de slăbit.
Josh și cu mine am stabilit că avem nevoie de o perioadă de trei luni în
care să ne lămurim situația de familie și să ne dăm seama dacă există,
într-adevăr, o scânteie între noi. A fost sugestia mea. Nu voiam să ne tot
furișăm, sperând ca George sau vreun reporter să nu ne prindă. Și nici nu

VP - 297
voiam să intrăm într-o altă relație și apoi să ne dăm seama că am făcut-o
pentru că ne era prea frică de singurătate sau pentru că voiam să le
facem în ciudă partenerilor noștri infideli.
Am vorbit tot timpul la telefon, să nu mă-nțelegeți greșit. Am fost
prima persoană pe care a sunat-o când a aflat că a obținut slujba de la
One Night. El a fost cel pe care l-am sunat când Myra mi-a spus că a avut
o aventură de o noapte cu Chas și nu știam dacă-i mai pot privi în ochi, pe
oricare dintre ei. (Doar ca să știți, el a devenit cam melancolic, și-a dorit
revanșa; ei i s-a părut doar o distracție cu un tip [mult mai] tânăr și foarte
arătos și nu mai voia să continue. M-am simțit oribil că le-am făcut
cunoștință și a trebuit să îndur câteva ședințe de fitness în care m-a tot
bătut la cap că e îndrăgostit de ea, după care, din fericire, și-a revenit la
realitate.)
Perioada aceea de trei luni expiră astăzi. Ieșim la prima noastră
întâlnire oficială. Adică mă duc la apartamentul din Marylebone (în câteva
săptămâni va fi gata noua sa casă. În aceeași zonă. Îi place mult) și, deși
am stabilit să mergem în oraș să mâncăm, știm amândoi că asta nu se
va întâmpla. Nu ne-am mai văzut de douăsprezece săptămâni. Cred că
mâncarea e ultima noastră grijă.
I-am spus lui George că am o întâlnire romantică și i-am mărturisit
sincer cine e Josh. Încă nu i-am spus că avem deja un trecut.
— Să nu faci nimic din ce n-aș vrea să aflu, zice ea zâmbind larg, în
timp ce aștept Uberul.
*
Josh stă în ușa apartamentului când ies din lift. Îmi zâmbește. Oftez
ușurată în sinea mea pentru că încă seamănă cu acel Josh pe care-l
aveam în minte.
„Dacă ne vom uita unul la celălalt și vom spune în gând «Bleah»??”
scrisesem eu într-un e-mail, zilele trecute. „Poate că eram atrași unul de
altul doar ca reacție la ce se întâmpla”.
„Nu cred că se va întâmpla așa ceva”, a răspuns el. „Și, ca să fiu cinstit,
m-aș băga oricum. A trecut cam mult timp, zic și eu”.
„Haha!” am scris, după care am șters și am pus: „Foarte amuzant”.
E prima oară când intru în cuibușorul de nebunii și mi se pare
superironic. Suntem înconjurați de lucrurile alese cu atâta grijă de Saskia,

VP - 298
dar de care n-a apucat să se bucure niciodată. Canapeaua elegantă albă,
masa scumpă de cafea, din lemn închis la culoare. Patul.
— Bei ceva? spune el.
— Categoric.
— Nu, adică, ce vrei să bei?
— Ah! Vin roșu. Scuze. Am emoții.
— Și eu.
— Nu mai am antrenament… la astfel de lucruri…
El izbucnește în râs.
— Și ce, ți se pare că eu am?
Îmi întinde un pahar și iau o gură zdravănă de vin.
— Hai să terminăm odată cu chestia asta, vrei?
— Asta, zice Josh, cred că e cea mai romantică replică pe care am
auzit-o vreodată.
— Eram sinceră, atâta tot, spun eu, apoi îl iau de mână și-l duc direct în
dormitor.

VP - 299
 Mulțumiri

Multe mulțumiri Myrei Jones, care a acceptat cu atâta generozitate să

existe un personaj cu numele ei și care a ajutat la strângerea fondurilor
pentru Clic Sargent, organizația de caritate pentru copiii bolnavi de
cancer.
www.clicsargent.org.uk

VP - 300
virtual-project.eu

VP - 301
Colecţia CHIC este coordonată de Bogdan-Alexandru Stínescu.

Jane Fallon, Got You Back

Copyright © Jane Fallon, 2008

All rights reserved
© 2009 by Editura POLIROM, pentru prezenta traducere

w w w .polirom .ro

Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4 ; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, B-dul I.C. Brâtianu nr. 6, et. 7, ap. 33, O.P. 37 ;
P.O. BOX 1-728, 030174

D escrierea CIP a B ib liotecii N aţionale a Rom âniei

FALLON, JANE
Ţi-am plătit-o 1 / Jane Fallon; trad, de Ines Hristea. - Iaşi:
Polirom, 2009

ISBN: 978-973-46-1529-2

I. Hristea, Ines (trad.)

821.111-31=135.1

Printed in ROMANIA
Colecţia CHIC este coordonată de Bogdan-Alexandru Stínescu.

Jane Fallon, Got You Back

Copyright © Jane Fallon, 2008

All rights reserved
© 2009 by Editura POLIROM, pentru prezenta traducere

w w w .polirom .ro

Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4 ; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, B-dul I.C. Brâtianu nr. 6, et. 7, ap. 33, O.P. 37 ;
P.O. BOX 1-728, 030174

D escrierea CIP a B ib liotecii N aţionale a Rom âniei

FALLON, JANE
Ţi-am plătit-o 1 / Jane Fallon; trad, de Ines Hristea. - Iaşi:
Polirom, 2009

ISBN: 978-973-46-1529-2

I. Hristea, Ines (trad.)

821.111-31=135.1

Printed in ROMANIA
Traducere din limba engleză
de Ines Hristea

POLIROM
2009
Jane Fallon s-a născut în 1960, a urmat cursurile
Universităţii din Londra şi este o bine-cunoscută
producătoare britanică de televiziune, realizatoare
a unor programe foarte îndrăgite, precum This Life,
Teachers, 20 Things to Do before You’re 30 şi celebrul
serial EastEnders. Romanul ei de debut Getting
Rid o f Matthew (Cum să scap de Matthew ; Polirom,
2008) a fost publicat în anul 2007 la editura Penguin,
a devenit în scurt timp bestseller internaţional şi
este în curs de ecranizare. Got You Back (Ţi-am
plătit-o!) este cel de-al doilea roman al autoarei,
din 2008, şi s-a bucurat de asemenea de un succes
formidabil. Jane Fallon locuieşte împreună cu soţul
ei la Londra şi este fericita proprietară a unei...
salamandre.
Pornind de la triunghiul clasic, un soţ, o nevastă şi
o amantă, intriga romanului dezvoltă un plan absolut
uluitor de răzbunare. James, soţul, este medic vete­
rinar, cu un cabinet la Londra şi unul la ţară,
având astfel acoperirea perfectă să ducă o viaţă
dublă. Şi, deşi nu avea nici pe departe asemenea
intenţii, exact aşa s-a întâmplat. Are o soţie şi un
copil în minunata capitală şi o amantă drăguţă
într-un orăşel mic din împrejurimi şi este... nespus
de mulţumit. însă când cele două află întâmplător
una de cealaltă, încercaţi să vă imaginaţi urmarea.
Mai ales că sunt la fel de supărate şi decid să-şi
unească forţele!
Stephanie a închis ochii şi a întins mâinile. Starea
de încântare, acea agitaţie aproape incontrolabilă
a fiului ei, se transferase şi asupra sa şi-o făcea
să se simtă, din nou, ca un copil. Era greu de
crezut că trecuseră nouă ani. Cu exact nouă ani
în urmă, Stephanie tremura de frig şi plângea
pentru că afară ploua, iar coafura ei risca să se
pleoştească. James dăduse buzna în camera de
hotel, acolo unde se gătea ea, ignorând vocile care-i
spuneau că aduce ghinion ca mirele să-şi vadă
mireasa înainte de ceremonie. Ştia că Stephanie
avea să aibă emoţii şi, dincolo de temerile legate
de încălcarea tradiţiei, era convins că şi-ar fi
dorit să-l poată vedea o clipă.
— O să trebuiască să-ţi iei un balonzaid pe
tine, i-a spus el. Şi galoşi în picioare. A, şi poate
şi o pungă din aia de plastic pentru cap. O să-ţi
stea bine.
în ciuda emoţiilor, Stephanie a izbucnit în râs.
— Vreau să zic că nu pot să mă însor cu tine
dacă arăţi ca o mâţă plouată - mi-ar distruge
reputaţia.
Mama lui Stephanie, care-şi ajutase fiica să
se îndese în rochia complet netradiţională, din
satin cenuşiu, şi care niciodată nu pricepuse umo­
rul lui James, a început să ţâţâie din buze, încer­
când să-l gonească din încăpere. Dar James s-a

5
aruncat în fotoliul din colţ şi a refuzat să se
clintească din loc. Când a venit momentul să o
pornească spre Starea Civilă, Stephanie se simţea
relaxată şi căpătase certitudinea că ziua aceea
avea să fíe cea mai fericită din viaţa ei. Exact
aşa cum trebuia să fíe.
în cele din urmă, părul îi stătea lipit de cap, ca
o plasă udă, iar James îi declarase că niciodată
n-a fost mai frumoasă. I-o spusese cu atâta con­
vingere, încât Stephanie chiar l-a crezut.
De atunci, în fiecare an, James făcea mare
tevatură pe tema aniversării şi-o surprindea cu
cadouri inteligent alese: în primul an, o pereche
de cizme de cauciuc bogat decorate, cu trimitere
la starea vremii din ziua nunţii lor, dar, în acelaşi
timp, un cadou pe care Stephanie a ajuns ulte­
rior, după cum s-a dovedit, să-l preţuiască şi
dintr-un alt motiv - acela că cizmele îi aminteau
de ultimul weekend pe care îl petrecuseră tro­
păind prin noroi la Glastonbury, înainte să afle că
era însărcinată cu Finn. A urmat apoi, tot cu ocazia
aniversării, o noapte petrecută la o pensiune, la
care s-a adăugat oferta părinţilor lui James de
a sta cu Finn, care la vremea respectivă avea doi
ani, evadare care a intervenit într-o perioadă în
care Stephanie ajunsese la capătul răbdării. Şi, cu
un an în urmă, se trezise cu o stropitoare înfiorată
de tablă, pe care James ştia că pusese ea ochii.
Influenţată de entuziasmul soţului ei, Stephanie
îi pregătise şi ea diverse surprize. Un obicei pe
care familia ei nu-1 prea cultivase. La ei, Crăciunul
reprezenta mai curând o ocazie pentru întrebări
de gen u l: „Ce vrei ? Un blender nou ? Bine, asta
o să-ţi iau“. De-a lungul anilor, Stephanie i-a
dăruit lui James cărţi şi tot felul de prostioare
şi, odată, într-un moment în care era într-o dis­
poziţie extrem de sentimentală, o fotografie cu ei

6
trei, împodobită cu o ramă din argint. Regula era
ca darurile să rămână secrete până în ziua cea
mare, ceea ce pentru Finn, care era confidentul
ambilor părinţi, reprezenta mereu o mare problemă.
Anul acesta Stephanie îi cumpărase lui James
un tirbuşon în formă de peşte. Finn insistase că
taică-su îl admirase într-o vitrină, dar Stephanie
avea dubii. James a desfăcut pacheţelul nerăbdă­
tor, sfâşiind hârtia în care fusese ambalat, şi a
părut foarte încântat, deşi Stephanie era conştientă
de faptul că oricum n-ar fi lăsat niciodată să se
vadă contrariul. Acum venise rândul ei şi stătea
ca pe ace.
— Haide! a râs Stephanie.
îl auzea pe Finn, care chicotea fericit.
— Să nu deschizi ochii, îi spuse James şi
Stephanie simţi cum în palme îi aterizează o
cutiuţă pătrată şi uşoară.
Stephanie bănuia că James îi cumpărase cartea
cea nouă a lui Jamie Oliver - de fapt, îl înnebu­
nise pe Finn cu aluzii că ăsta ar fi cadoul pe care
şi-l dorea. Dar ceea ce ţinea acum în palme nu
părea a fi cartea cea nouă a lui Jamie Oliver.
— G ata! Acum poţi să deschizi ochii.
Stephanie i-a deschis. In mână avea o cutiuţă
roşie, cu im model inconfundabil. Ceea ce nu era
deloc corect. Se presupunea că nici unul dintre
soţi nu trebuia să cheltuiască mulţi bani: cadourile
respective erau doar o demonstraţie de afecţiune
şi o veşnică sursă de amuzament. Intenţia era
tot ce conta. Bine, se gândi ea, o să deschid cutia
şi-năuntru o să găsesc un colier din plastic, cum­
părat din piaţa din Camden. Asta trebuie să fie
gluma.
Finn ţopăia frenetic.
— Deschide-o!

7
 Stephanie a arborat o mină curioasă - James
mai procedase şi altă dată a şa : odată, învelise o
cutie gigantică într-o hârtie superbă, cu desene
în relief, dar când o desfăcuse, Stephanie găsise
înăuntru o altă cutie şi-apoi încă una şi tot aşa
până când rămăsese în mână cu o cutie de chibri­
turi goală. Abia apoi soţul ei scosese la iveală
adevăratul cadou, pe care-1 ţinuse pitit în spatele
canapelei. Iar Finn era de părere că toată şarada
aceea fusese cea mai haioasă chestie pe care o
văzuse vreodată.
Stephanie a deschis cutiuţa. înăuntru se afla
un obiect care părea a fi o imitaţie foarte reuşită
a unei brăţări din argint, pe care erau montate
pietricele roz. S-a uitat la James întrebătoare.
Soţul ei ridică din sprâncene ca şi când ar fi vrut
să spună „Ei, la ce te-ai aşteptat?“ . Stephanie
luă brăţara de pe patul de satin alb. Mai mult ca
sigur, bijuteria nu era din plastic.
— Jam es?
— Nu-ţi place? a sărit Finn.
— Ba sigur că-mi place. îmi place la nebunie.
Dar de când am început să facem chestia asta ?
Vreau să z ic : de când am început să cheltuim o
avere unul pentru celălalt? Chestia asta a costat,
cu siguranţă, enorm de mult.
— Am vrut să-ţi iau ceva frumos de data asta,
un cadou în adevăratul sens al cuvântului. Ca
să-ţi arăt cât de mult te apreciez. Ei, de fapt, cât
de mult te iubesc...
— Câh, s-a strâmbat Finn, ca şi când i-ar fi
venit să vomite.
— E splendidă. Nici nu ştiu ce să spun.
Stephanie se uita la James, cu capul aplecat
pe un umăr.
— Păi... „îţi mulţumesc, James, pentru fantas­
tica ta bunătate şi generozitate“ cred că ar fi un

8
început potrivit, îi răspunse el, prefacându-se
■ IT I 08 .
Stephanie zâmbi.
— îţi mulţumesc, James, pentru fantastica
Iu... Cum ai zis?
— Bunătate şi generozitate.
— Da, aşa, exact, cum ai zis tu.
— Şi pentru că eşti un soţ minunat, ca să nu
mai spun frumos şi inteligent, ba chiar, în opinia
unora, de-a dreptul genial.
Stephanie izbucni în râs.
— A, n u ! Ca să zic toate astea trebuie să-mi
cumperi mai mult decât o brăţară Cartier.
— Să-ţi aduci aminte de ea anu’ viitor, a spus
al, când te duci la cumpărături pentru mine.
Stephanie şi-a aşezat brăţara la încheietură.
Kra perfectă. Exact modelul pe care ea însăşi
l-ar fi ales. Deşi probabil că ea ar fi decis că era
prea scumpă şi s-ar fi mulţumit cu alta mai puţin
frumoasă. Când voia, James încă mai reuşea s-o
Hurprindă. Simţi nevoia să-l ia de gât şi să-l
îmbrăţişeze.
— Mulţumesc.

9
 1

CmC-i zilt mQi tCMziU

Nu cuvintele în sine au supărat-o cel mai tare -

ci sărutările de la coadă. Asta şi faptul că mesa­
jul era semnat cu o iniţială, nu cu numele întreg.
Ca şi când nu exista nici un dubiu în mintea
persoanei care scrisese mesajul că James avea
să ştie despre cine era vorba. De parcă primea
mesaje similare în fiecare zi. Dar poate că aşa şi
e, se gândi Stephanie cu tristeţe.
Ea şi James erau căsătoriţi de nouă ani, nouă
ani fericiţi, în mare parte, sau, cel puţin, aşa credea
ea. Deşi, dintr-odată, certitudinea asta părea să
se zdruncine din temelii. Aveau împreună un
copil, Finn, care abia făcuse şapte anişori şi era
isteţ şi vesel şi, mai presus de orice, sănătos. Tot
împreună mai aveau şi un motan, alb cu negru,
pe care îl chema Sebastian şi care părea să aibă
aceleaşi însuşiri ca şi Finn, şi un peştişor auriu,
Goldie, care era, ei bine, un peştişor. La fel de
împreună, Stephanie şi James mai aveau patru­
zeci şi două de mii şi cinci sute de lire de plătit
ca să-şi achite integral casa, unsprezece mii trei
sute de lire în contul de economii comun, două
mii două sute treizeci şi opt de lire şi şaptezeci

11
şi doi de penny datorie pe cârdurile de credit şi
o moştenire comună de aproximativ treizeci şi
cinci de mii de lire, care avea să le parvină la
moartea celor două perechi de părinţi, oameni
destul de în vârstă - deşi decesul celor patru nu
se putea spune că urma să aibă loc într-un viitor
oarecum apropiat: ambele familii erau cunoscute
ca fiind longevive.
în anii de când erau împreună, James îşi
pierduse apendicele, în vreme ce Stephanie câş­
tigase şi apoi pierduse la loc, din fericire, un
pumn de pietre la rinichi. James se îngrăşase cu
vreo cincisprezece kilograme. Datorită eforturilor
pline de curaj din sala de sport, Stephanie nu
adăugase decât vreo două kilograme la greutatea
pe care o avusese atunci când se cunoscuseră.
Sigur că, între timp, se alesese cu ceva vergeturi,
dar, odată cu ele, în viaţa lor apăruse şi Finn,
astfel că, per total, Stephanie considera că preţul
meritase să fie plătit. Şi ea, şi James erau încă,
în mod indubitabil, destul de atrăgători pentru
vârsta lor adunată, de şaptezeci şi şapte de ani.

Mi-e foarte dor de tine. K xxx

Stephanie a rememorat seara precedentă. James

venise acasă, ca de obicei, pe la şase şi jumătate.
Apoi îşi urmase programul obişnuit de după ser­
viciu : îşi schimbase hainele, vreo jumătate de
oră se jucase cu Finn în grădină, citise ziarul,
mâncase, se uitase la televizor şi apoi se culcase.
Nu fusese o seară sclipitoare, n-avuseseră loc
conversaţii ieşite din comun, totul fusese... nor­
mal. O seară la fel ca alte mii de seri pe care le
petrecuseră împreună.
în timpul cinei, James le povestise ei şi lui
Finn o istorioară de care îşi adusese aminte. O

12
 iMlorioară amuzantă despre cum izbutise să scoată
0 aşchie din laba un ogar afgan, în ciuda faptului
i'A pitonul familiei i se căţăra pe picior, pe sub
cracul de la pantalon. James jucase rolul foarte
convingător, luându-şi o voce gâjâită atunci când
Interpreta gândurile stupefiate ale câinelui şi
IAcându-1 pe Finn să râdă cu lacrimi. James avea
întotdeauna tendinţa să se transforme în eroul
poveştilor pe care le spunea - mesajul dintre
rânduri fiind „Ia uitaţi-vă ce grozav sunt eu !“ -
Indiferent cât de amuzante sau de ridicole le
făcea să sune. Dar aşa era James. De-a lungul
anilor căpătase un soi de îngâmfare, devenise un
pic cam prea mulţumit de sine, dar Stephanie
pusese asta pe seama nesiguranţei lui, ba chiar
1 se păruse că această nouă trăsătură a soţului
oi era adorabilă. E aşa de uşor de citit, îşi spunea
ou de fiecare dată cu tandreţe. Acum se părea
insă că lucrurile nu stăteau chiar aşa.
De obicei, scenariul decurgea după cum
urmează: James spunea ceva ca să se ridice
singur în slăvi, Stephanie râdea de el, James
începea şi el să râdă şi recunoştea că-şi cam
umflase rolul în povestea cu pricina. Era ca o
piesă de teatru: fiecare ştia ce aştepta celălalt
de la el şi care erau limitele până unde puteau
să meargă. Şi amândoi se distrau. Sau, cel puţin,
asta crezuse Stephanie. Se contraziceau pe orice
subiect, indiferent cât de trivial sau de tabu ar
fi fost - politică, religie, cine cântase mai b in e:
Nathan din Brother Beyond sau Limahl de la
Kajagoogoo. Asta îi caracteriza. Iar seara pre­
cedentă nu făcuse excepţie. James insistase că
Spitalul de urgenţă face o descriere mai realistă
a vieţii dintr-un spital american decât Anatomia
lui Grey.

13
 — E posibil să ai dreptate, i-a spus Stephanie.
Dar eu nu zic decât că nu ştii asta cu siguranţă.
James îşi exprimă frustrarea printr-un pufăit
exagerat, în felul lui caracteristic: pe jumătate
serios, pe jumătate ironic.
— îţi reamintesc că slujba mea e legată tot de
medicină.
Stephanie pufni la rândul ei, indignată.
— James, tu eşti medic veterinar. Nu ştii nimic
despre spitale, cu excepţia celor optişpe ore pe
care le-ai petrecut în sala de aşteptare vomând
în pungă, în vreme ce eu eram pe punctul să
nasc. Pe tine nu pot să te duc la un doctor nici
când eşti bolnav.
— Ştii că, interveni James ignorând ultima
remarcă a soţiei sale, în unele ţări e absolut
legal ca un medic veterinar să facă practică pe
pacienţi umani, în timp ce viceversa nu e valabilă ?
— Şi ce vrei să spui cu asta?
— Nu spun decât că medicina pe care o practic
eu şi cea pe care o practică un doctor de oameni
sunt foarte strâns legate.
— Şi asta înseamnă că eşti expert în lumea
spitalelor din metropolele americane?
— în orice caz, mă pricep mai bine ca tine.
Ştii că eu te-aş susţine dacă discuţia ar fi despre...
ăăă, nu ştiu... Cu ce să nu te îmbraci sau Totul
despre haine.
Zâmbi îngâmfat, de parc-ar fi vrut să spună
„Na, că ţi-am zis-o !“.
Stephanie apucă o pemuţă şi i-o aruncă în
cap.
— Tontălău fanfaron ce eşti, îi zise ea râzând
şi îngâmfarea lui James se evaporă ca prin farmec.
— Te-am atins la punctul sensibil, aşa-i ? răs­
punse el tot râzând. Te-ai supărat fiindcă ştii că
am dreptate!?

14
 Stephanie îşi coborî din nou privirea asupra
rtilor cinci cuvinte - de fapt, cinci cuvinte şi o
literă - şi a celor trei sărutări. N-avusese deloc
intenţia să se uite. Nu era genul de femeie care
mA caute prin mesajele de pe mobilul soţului când
ni era la baie, dar azi, când şi-a dat seama că
•lumes îşi lăsase telefonul acasă şi căutase prin
agendă încercând să găsească telefonul lui Jackie,
recepţionera de la cabinet, s-a trezit uitându-se
yi prin lista cu mesaje. Deşi nu căutase nimic în
mod special. Doar se uitase. Când a dat să vadă
tio la cine era mesajul respectiv, a simţit că i se
urcă sângele la cap. La expeditor scria „K“. Doar
„K". Nu Karen, nici Kirsty, nici Kylie, un nume
cure s-o ajute să-şi dea seama despre ce era
vorba. Nici Kimberley, nici Katrina, nici Kristen.
I’o ecranul telefonului nu scria decât a tâ t: „Mi-e
foarte dor de tine. K xxx“, ca şi când nu exista
decât o singură persoană al cărei nume începea
cu K şi ca şi când James ştia exact cine era per­
soana aceea. Stephanie butona prin agenda mobi­
lului, ca să vadă dacă persoana listată drept „K“
avea un număr pe care să-l recunoască, când a
auzit uşa de intrare închizându-se cu o bubuitură.
A lăsat repede telefonul din mână şi s-a tras de
lângă el ca urzicată. Şi-a cufundat mâinile în
apa mult prea fierbinte din chiuvetă, unde înce­
puse să spele vasele, şi s-a chinuit să pară cât se
poate de relaxată atunci când James a intrat în
încăpere.
— Mi-ai văzut cumva telefonul ? a întrebat-o
el fără să se mai obosească s-o salute.
— Nu, i-a răspuns Stephanie şi imediat s-a
întrebat singură de ce nu zisese „Da, e acolo“.
Pentru că James ar fi putut să observe că
soţia îi căutase prin agendă. De asta.

15
 Bărbatul a aruncat o privire prin bucătăriei
şi-a ieşit ca o furtună, apoi Stephanie l-a auziţi
urcând scările în goană. A înşfăcat telefonul dej
sub scaun, acolo unde căzuse când îi dăduse dru-j
mul din mână, şi a apăsat disperată pe butoane!
până când pe ecran a apărut meniul principal,
apoi a ieşit în grabă pe hol.
— James, l-am găsit. E aici, a strigat ea.
— Mulţam.
James a luat telefonul şi-a pupat-o scurt pe
obraz.
— Ajunsesem până pe Primrose Hill, a zis el
dându-şi ochii peste cap, şi-a ieşit iar pe uşă.
— Pa, i-a spus Stephanie cu tristeţe spatelui
întors al soţului ei.
Apoi a închis uşa şi s-a aşezat greoaie pe trepte.
OK, şi-a spus ea, trebuie să mă gândesc la
chestia asta raţional. Nu trebuie să mă grăbesc
să trag vreo concluzie. Dar ceea ce o zgândărea
era limbajul, acel exces de familiaritate, cele trei
sărutări în locul uneia singure, pe care toată
lumea părea s-o fi adoptat, în ultima vreme, ca
fiind adecvată chiar şi pe documentele cele mai
oficiale. Şi de ce avea James în telefon un număr
identificabil numai cu litera „K“ ? Pentru că nu
vrea ca eu să ştiu despre cine e vorba, s-a gândit
Stephanie.
Pentru moment, a fost tentată să se uite prin
calculatorul lui James, să-i caute prin e-mailuri ca
să vadă dacă nu mai găseşte cumva vreun indi­
ciu legat de identitatea lui K, dar era conştientă
că nu trebuia să-şi dea voie să se transforme
într-o astfel de persoană. începi prin a controla
e-mailurile, apoi ajungi să-i deschizi plicurile la
abur şi să-i amuşinezi gulerul de la cămaşă de
flecare dată când se întoarce acasă, ca o adoles­
centă îndrăgostită. Adevărul era că, deşi mariajul

16
lor nu era perfect - în ultima vreme nu se mai
vădeau aşa de des şi, chiar şi atunci când erau
împreună, rutina familială înghiţea orice alt
Urnit - , lui Stephanie tot nu i-ar fi trecut prin
minte că soţul ei era în stare să recurgă la o altă
femeie. Nici într-o mie de ani n-ar fi putut să-şi
Imagineze una ca asta.
Pur şi simplu, nu putea să-şi închipuie că
Jnmes era capabil de aşa ceva, că, până şi dacă
ho plictisise de ea şi de mariajul lor - deşi n-avea
nici un motiv să creadă că aşa stătea situaţia -,
ora în stare să-i facă asta copilului lor. în plus,
In drept vorbind, Stephanie nu-şi închipuia nici
rft vreo altă femeie s-ar fi aruncat de gâtul lui
James - James cel îngâmfat, care avea obiceiul
mA se scobească în urechi cu beţe cu vată în timp
ce se uita la televizor. Dar poate că lucrurile nu
Htăteau deloc aşa. Stephanie şi-a dat seama că
trebuia să iasă din casă înainte să cadă pradă
tentaţiei de a căuta prin calculator. Trebuia să
nc ducă la birou şi să discute cu Natasha. Natasha
avea să ştie ce trebuia să facă.

— Nu face nimic, i-a spus Natasha după ce

Stephanie i-a relatat întreaga poveste. O să vezi
pănă la urmă că n-a fost nimic, şi-atunci James
o să te urască fiindcă i-ai căutat prin mesaje. Şi
oricum, de ce i-ai căutat prin mesaje?
— Voiam... habar n-am.
— Poate că-i de la vreun tip. Kevin sau Kelvin
sau poate Keith?
— Cu trei sărutări ?
— O fi vreun metrosexual, a insistat Natasha.
Ăştia îşi exprimă foarte liber sentimentele. Sau
poate o fi vreun admirator homosexual ? Kieron ?
Kiefer ?
— Nu cred că mesajul e de la un tip.

17
 — Sau de la vreo mătuşă?
— Nu.
— De la cineva de la serviciu?
— Cu trei sărutări.
— De acord. Nu sună prea bine. Dar să nu te
pripeşti să faci ceva, bine? Mai gândeşte-te.
— Bine, a concluzionat Stephanie fără prea
multă tragere de inimă.
întotdeauna urma sfaturile pe care i le dădea
Natasha.
— Fir-ar al dracului, a izbucnit ea cinci minute
mai târziu. Acu’ mi-am dat seama. Brăţara pe care
mi-a dat-o la aniversarea căsătoriei - se simte
vinovat. De asta a cheltuit atâta. N-a fost o expre­
sie a iubirii pe care mi-o poartă, a fost o scuză.

18
 2

Ibntft ziua, Stephanie n-a putut să şi-l scoată pe

.ImncB din minte. De când se mutaseră în Londra,
i ii trei ani înainte, abia dacă se mai văzuseră,
înţelegerea fusese că el accepta mutarea în oraş,
iiUÎl timp cât putea să-şi împartă săptămâna şi
»A continue să lucreze la cabinetul rural de lângă
l.lncoln şi, în acelaşi timp, să-şi ia şi o a doua
■UObă, în capitală, acolo unde trebuia să le taie
unghiile unor pisici bengaleze sau să întocmească
programe de slăbit pentru câinii supraponderali
din selectul cartier St John’s Wood. James spusese
•A nu voia să renunţe la lucrul cu animalele de
In ferme. Doar pentru asta se pregătise la şcoală.
( 'n să lucreze cu animale de muncă, nu cu com­
panionii răsfăţaţi ai reprezentanţilor clasei de
mijloc. Cu vaci de lapte şi miei crescuţi pentru
abator, nu cu Pufi, Sufleţel sau Tigrişor. Aşa că
acum James pleca din Londra în fiecare dumi­
nică dimineaţă şi se întorcea miercuri seara,
obosit şi iritat din cauza trambalării pe drum.
Arc altă viaţă acolo, şi-a spus Stephanie amărâtă.
De ce i se păruse întotdeauna că era imposibil ca
viaţa aceea să conţină şi o altă femeie? James
avea la dispoziţie metoda, circumstanţele şi moti­
vul. Putea să comită crima perfectă.
Iniţial, Stephanie avusese de gând să-l mai
însoţească din când în când pe James la ţară,

19
dar, după ce Finn s-a obişnuit cu şcoala, i s
părut o tâmpenie să scoată copilul din programu
lui o dată la câteva săptămâni. In plus, era chia
o uşurare ca, preţ de câteva zile, să nu mai aib
şi grija soţului. Era însă inevitabil ca în contextu
atâtor zile petrecute separat legătura dintre
doi să înceapă să slăbească. Lumile lor se inter
sectau din ce în ce mai rar. James nu fuses
niciodată prea interesat de munca ei, niciodati
nu pricepuse cât de crucial era ca actriţa cei
nouă din Holby City să nu se prezinte la cine şti
ce decernare de premii îmbrăcată cu aceeaşi rochi
ca una dintre fetele din Girls Aloud.
Când l-a cunoscut pe James, Stéphanie tocma
se mutase, din nou, în casa părinţilor ei din Bath
Asta ca să mai economisească nişte bani. Intr-(
zi, a dat din greşeală cu maşina, un Citroën
peste pisica vecinilor. Traumatizată de accident
a alergat cu animalul la medicul veterinar dir
zonă, acolo unde James făcea practică la vremea
respectivă. Din păcate, pisica n-a putut fi salvată]
în ciuda eforturilor lui, dar, la un moment dat]
printre bălţi de sânge, maţe ieşite pe-afară şi
lacrimi, James a invitat-o să bea ceva împreună,
iar ea a fost de acord. S-a dovedit că pierderea
lui Tiddles a fost în avantajul ei.
La început, lui Stéphanie i s-a părut că James
a fost la fel de impresionat de ambiţia şi talentul
ei pe cât a fost şi ea de ambiţia şi talentul lui.
Pentru amândoi a fost dragoste la prima vedere.
Mă rog, atracţie sexuală şi-un pic de comunicare
fără dificultăţi, ceea ce, realist vorbind, era tot
ceea ce puteai să speri. Ulterior însă, undeva, pe
parcursul drumului - adică în preajma momentului
când Stéphanie a aflat că era însărcinată cu
F in n -, James a convins-o să renunţe la visul ei
ambiţios de a deveni o nouă Vivienne Westwood

20
şl nA treacă la o carieră mai puţin solicitantă,
cnrn să-i permită să stea cu copilul.
Iniţial, James a sprijinit-o - în fond, ideea
Kiarwe a lui - şi-a încurajat-o să devină designer
iln rochii în regim freelance, bucurându-se de
luxul de a o şti mai mult acasă - pe care acum
şl-l permitea - , lucrând cu jumătate de normă,
Iii camera cea liberă. Apoi, în urmă cu trei ani,
cAnd Stephanie s-a decis că voia mai mult de-atât,
cA şi-ar fî dorit să revină la o carieră în adevă­
ratul sens al cuvântului şi să nu se mai rezume
la n avea doar un simplu serviciu, l-a convins pe
•lames să cumpere casa din Londra, ca să fie mai
aproape de tinerele care aveau prea mulţi bani
şl prea puţin stil şi care erau dispuse să angajeze
pa cineva care să le găsească hainele potrivite,
('urând însă, Stephanie şi-a dat seama că soţul
ni ora, de fapt, jenat de profesia ei.
— Stephanie îi îmbracă pe oamenii care nu
aunt în stare să se îmbrace singuri, le spunea
Jumes întotdeauna prietenilor, considerând că
oxplicaţia respectivă era extrem de amuzantă.
Nu, nu e asistentă socială. Slujba ei nu e atât de
ilomnă.
Aducându-şi aminte de asta, Stephanie a arun­
cat pe canapea un morman de rochii care tocmai
In fuseseră trimise de la La Petite Salope. în
aceeaşi clipă, Natasha a ieşit din cămăruţa de
alături, ţinând în mână o rochie roşie, dreaptă.
— Shannon Fearon are măsura 34 ? a întrebat
na, referindu-se la o tânără fostă actriţă de tele­
novele, care revenise recent în atenţia publicului
după ce câştigase un concurs de cântat pentru
celebrităţi şi pe care Stephanie urma să o îmbrace
pentru o şedinţă foto care avea să aibă loc în
după-amiaza respectivă.
— Pe bune sau oficial?

21
 — Pe bune.
— Da.
— OK. Atunci s-ar putea să-i vină rochia asta,
Natasha s-a apucat să descoasă eticheta de laj
gâtul rochiei, pe care scria măsura 34, apoi a
scotocit într-o cutiuţă metalică, până când a găsit
altă etichetă înlocuitoare, cu măsura 32. întot­
deauna e de bine să-ţi faci clienta să se simtă o
slăbănoagă sigură pe sine. In felul acesta, dacă un
ziarist o întreabă ce dimensiuni are, ea poate să
răspundă că e cu mult sub media englezoaicelor
şi asta fără să se dea de gol că debitează gogoşi
printr-o coborâre inconştientă a privirii.
— în ordine, a răspuns Stephanie fără să arunce
nici măcar o privire către rochie.
Natasha s-a aşezat pe canapea, împingând
într-o parte mormanul de rochii şifonate.
— Nu te mai gândi la asta, a zis ea, fiindcă
n-o să reuşeşti decât să transformi totul într-o
catastrofa, chiar dacă situaţia nu stă deloc aşa
în realitate. Nu-ţi face griji în legătură cu ceva
înainte să ai un motiv solid. Ăsta e mottoul meu.
— Unul dintre ele.
Pe vremea când Stephanie era încă doar
designer de rochii, Natasha a venit să lucreze
pentru ea, ca specialistă în tăiat tipare, apoi,
cinci ani mai târziu, când Stephanie a decis să
se facă stilist, Natasha a fost de acord imediat să
o urmeze în calitate de asistentă. Zisese că nu
voia să aibă nici un fel de responsabilitate în
cadrul afacerii. Pentru Natasha, munca era o
ocupaţie pe timp de zi. După care te duci acasă
şi uiţi de ea. Natasha avea o casă splendidă, un
soţ care o venera şi trei copii bine educaţi şi
îngrijiţi. Natasha nu fusese niciodată nevoită
să-şi facă griji din cauza vreunor sms-uri des­
coperite din întâmplare sau a activităţilor lui

22
Miirtln din cea de-a doua jumătate a săptămânii.
In consecinţă, chipul ei era aproape complet lipsit
•In riduri. Natasha arăta cu cinci ani mai tânără
iIncAt cei patruzeci şi unu care se deduceau din
înrttlkatul ei de naştere. Şi, de-a lungul anilor,
•Invunise mai degrabă prietena decât colega lui
flltiphanie.
- FA mişto, dacă vrei, dar ştii că am întot-
ilimuna dreptate, spuse ea acum.
— Sigur că ai dreptate, i-a replicat Stephanie
i ii afecţiune. O să încerc. Numai că mă înfurie
In culme ideea că e posibil ca o vacă tâmpită să-i
II micit minţile. Că o vacă tâmpită încearcă să-mi
litre bărbatul de sub nas fără să se gândească nici
o secundă la mine şi la viaţa mea. Şi la fiul meu.
— Nu ştii sigur dacă aşa stau lucrurile.
— Aşa e, a admis Stephanie. Nu ştiu sigur.

Mnr gândul ăsta nu-i ieşea deloc din minte. în

limd, ce altceva putea să însemne sms-ul ăla? Mi-e
lonrte dor de tine. Sărut. Sărut. Sărut. Stephanie
mi izbutea deloc să se concentreze la şedinţa
liito şi s-a trezit răţoindu-se la Shannon atunci
cănd aceasta s-a plâns de faptul că una dintre
rochii o făcea să pară grasă. „Asta fiindcă eşti
grasă“, i-a venit lui Stephanie să urle, deşi n-ar
II fost deloc cinstit. în mod clar, Shannon nu era
grasă, dar era mică de înălţime şi dezastruos
proporţionată, astfel încât avea tendinţa să pară
cam trupeşă. într-un final, Natasha i-a sugerat
lui Stephanie să plece acasă mai devreme, îna­
inte ca în studio să izbucnească o ceartă în toată
rogula.
Din fericire, Finn era deja acasă şi se juca în
grădinuţă cu mingea, împreună cu Cassie, bona
lui. Aşa că Stephanie şi-a făcut de lucru pregă-
tindu-i ceva de ronţăit.

23
 La şapte ani, Finn încă mai putea fi convinl
să-i ţină companie. Asta deşi, în mod normal;
maică-sa se supăra pe el din cauza noului săli
joc preferat: copilul rostogolea roşii din acelei
micuţe, cherry, pe masa din bucătărie, şi se căzne^
să le proiecteze în castronul pisicii (un punct
dacă roşia nimerea în apă, două puncte daci
ateriza în Whiskas). Acum însă Stephanie îi era
recunoscătoare că-i distrăgea atenţia, aşa că 1-4
lăsat să-şi vadă de joc. Imediat după ora şase,
s-a auzit uşa de la intrare deschizându-se şi-apoi
închizându-se cu o bubuitură. J
— Salut, l-a auzit strigând pe James. 1
— Bună, a reuşit să-i strige şi ea, cu jumătatal
de gură. I
Bărbatul a luat-o direct pe scări în sus, fără
să se oprească în bucătărie ca s-o vadă. Ceea cej
nici n-a surprins-o: James avea obiceiul să se
ducă în dormitor, să se schimbe de hainele de la
serviciu, pentru ca apoi să citească ziarul până
la ora cinei. Rareori o întreba ce făcuse la muncd
şi, chiar dacă o întreba, în mod normal ea nu îi
răspundea cinstit, fiindcă ştia că James avea să-şi
dea ochii peste cap sau să-i arunce vreo replică
sarcastică pe post de glumă. Dacă era să fie
cinstită cu ea însăşi, atunci trebuia să recunoască
faptul că nici ea nu-1 întreba aproape niciodată
ce se mai întâmplase pe la cabinet. Stephanie
iubea animalele, dar nu era interesată de poveşti
despre gheare crescute în came sau despre şolduri
cu probleme. însă ea crezuse întotdeauna că toate
căsniciile trec prin faza asta, când copiii sunt
încă mici şi mişună prin casă. Părinţii au pur şi
simplu alte lucruri pe cap, chestii mai impor­
tante decât „Ai avut o zi bună la serviciu?“.
Fusese convinsă că şi ea, şi James vor depăşi
stadiul ăsta odată ce Finn avea să mai crească,

24
 I 11ru ca apoi să trăiască împreună o bătrâneţe
Imiritâ, pe parcursul căreia puteau să aibă tot
l Impui din lume ca să stea la taifas. A cum e însă
i'vlilrnt că m-am îmbătat cu apă rece, îşi spuse
•>u, liătând la un piept de pui până când carnea
ii devenit aproape transparentă. Stephanie s-a
n|irit din manevrarea ciocanului de bătut carnea
nliiii tn clipa în care s-a trezit lângă ea cu un
l' mn alb la faţă.
—Te simţi bine ? a întrebat-o puştiul, cu tonul
i'nl mai matur pe care izbutea să-l producă, imi-
lAndu-şi mama, care avea obiceiul să-i pună
nnicaşi întrebare de mai multe ori pe zi.
Stephanie s-a aplecat şi l-a sărutat pe creştet.
— Sunt în regulă, dragul meu.
— Mie nu mi se pare că arăţi în regulă, a
HîHÎstat el.
Figura copilului era teribil de îngrijorată, iar
Stephanie s-a simţit invadată de un sentiment de
vinovăţie pentru faptul că lăsase să i se ghicească
Ml.area de spirit şi îşi supărase copilul. Aşa că a
luat o roşie şi-a rostogolit-o pe masă. Roşia s-a
prăbuşit în capul unui Sebastian surprins şi-a
ricoşat de pe urechea pisoiului în tocăniţa de pui
organic pe care o primise drept hrană.
Deşi s-a străduit din toate puterile, Finn n-a
putut să-şi înăbuşe hohotul de râs.
— Excelent, a declamat el.

25
 3

Dacă l-ai fi întrebat pe James Mortimer ce fel d| i

viaţă ducea - şi dacă el ar fi fost în dispoziţii
necesară ca să-ţi spună adevărul, pentru că, îi
realitate, nu se confesase nimănui în ultimul an
de zile, fiind convins că a mărturisi un secret
unei persoane înseamnă să-l mărturiseşti lumii
întregi - , ţi-ar fi răspuns că viaţa lui era compliJ
cată. Că, în adâncul sufletului, o iubea pe soţia
lui, pe Stephanie, dar, la un moment dat, relaţia
lor devenise un pic cam prea sigură, ba poatd
chiar şi niţel cam plicticoasă; că îşi adora fiul şi
că niciodată n-ar fi vrut să-l facă să sufere; ca
nutrea pentru Katie sentimente care aduceau a
dragoste şi că atunci când era cu ea se simţea
viu şi plin de energie, o energie pe care rutina
vieţii de familie nu mai avea puterea să i-o insufle.
James n-ar fi recunoscut că felul în care proceda
era greşit şi asta pentru că omul se chinuia să se
convingă singur că nu făcea nimic rău. Considera
că era fericit, că Stephanie - credea el - era
fericită, iar Katie era şi ea fericită - de asta era
sigur. Bine, sigur că toată situaţia era ca o bombă
cu ceas pe cale să explodeze. James era conştient
că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să ia
o decizie, să aleagă o viaţă sau pe cealaltă. Era
conştient că, într-o zi, fie Stephanie avea să insiste
să renunţe la viaţa lui din Lincolnshire şi să se

26
mul« la Londra cu totul, fie Katie avea să obo-
•iinic A să-l mai aştepte să se stabilească per-
oianant la ţară. Dar, până cănd clipa aceasta
«van să sosească, viaţa pe care o ducea momentan
II convenea de minune. Atât timp cât nu se gândea
piaa mult la ceea ce făcea.
Dac-ar fi fost cinstit până la capăt, probabil
cA .James ar fi spus că momentele cele meu simple
ţl inai lipsite de griji din dubla lui existenţă erau
««In pe care le petrecea în călătoriile lungi dintre
Londra şi Lincoln şi viceversa. Nu apăsa nici­
odată prea tare pe acceleraţie ci mergea molcom,
ascultând muzică şi cântând. Făcea mai multe
opriri pe drum şi asta nu numai la benzinării. Din
( And în când, făcea câte un ocol în Bedfordshire
sau Hertfordshire, vizitând un bar liniştit de ţară
■au vreun restaurant cu stele Michelin, pozând
In bărbatul anonim, care îşi trage sufletul între
cele două vieţi pe care le duce.
Adevărul era că James nu intenţionase să-şi
creeze o existenţă dublă. Când a cunoscut-o pe
Katie era extrem de deprimat, se simţea extrem
de nedreptăţit de Stephanie. îşi plângea de milă -
bietu’ James, care munceşte din greu şi se târâie
tn sus şi-n jos prin ţară, fiindcă nevastă-sa insis­
tase că aşa e cel mai bine. Era obosit de-atâtea
călătorii şi se simţea singur în nopţile când era
departe de casă şi stătea închiB în apartamentul
de deasupra cabinetului, hrănindu-se cu mâncare
încălzită la microunde şi bând bere din cutie. îi
era dor de micile drame cotidiene ale vieţii de
familie, de rutina de zi cu zi care era legată
indisolubil de soţia şi de fiul său, de felul în care
întotdeauna se simţise ca făcând parte din echipă.
Era foarte amărât. Iar Katie era dulce, frumu­
şică, vulnerabilă şi plângea, aşa că lui James i

27
s-a părut că a o lua în braţe era cel mai firesi
lucru din lume. Apoi, desigur, dintr-una au da
în cealaltă. De când se însurase, nu era primj
dată când James se trezea întorcând capul dupi
câte o femeie atrăgătoare, dar era prima daţi
când îşi permisese să şi acţioneze pe baza une
asemenea atracţii. La momentul acela, şi-a spui
că era „doar de amuzament“ aşa cum scrie la carte
situaţia clasică în care „dacă nu află, atunci n-ari
cum să sufere“, veşnicul clişeu: „pentru bărbaţ
e altfel: sexul e numai sex - nu înseamnă că nc
iubim soţiile mai puţin“.
A invitat-o pe Katie la cină, ea a spus da, im
el s-a trezit debitându-i povestea pe care şi-t
pregătise dinainte: că mariajul lui era pe butuci
şi că singurul motiv pentru care mai facea drumu
la Londra în fiecare săptămână era acela că voia
să-şi vadă băiatul. Fiindcă Lower Shippingham
era o localitate aşa de micuţă, vestea s-a răs­
pândit rapid, aşa că acum James trebuia să-şi
susţină minciuna şi în faţa colegilor şi a priete­
nilor. Norocul lui că Stephanie nu păstrase legă­
tura cu nimeni din sat. După cum niciodată nu
obosea să-i reamintească, soţia lui ura satul acela
şi pe toţi locuitorii lui, aşadar existau şanse mi­
nime ca Stephanie să-i facă vreo vizită.
La prima lor cină împreună, Katie a mâncat
scoici şi creveţi cu mâna, iar el a râs de ea şi i-a
spus că-i aminteşte de Daryl Hannah în rolul
din Splash, remarcă pe care Katie a luat-o drept
un compliment. James a fost sedus de drăgă­
lăşenia ei şi de perspectiva ei plină de speranţă
asupra lumii - deşi unii ar fi spus că era mai
degrabă naivă. Lui James, cinismul sec al lui
Stephanie i se păruse întotdeauna amuzant, mereu
avuseseră în comun acest simţ al umorului virând
spre cruzime, dar optimismul lui Katie era atât

28
 iln... necompetitiv. Era relaxant să petreci o seară
Iii compania unei persoane care nu căuta moda­
lităţi de a-ţi contesta fiecare cuvânt în scopul de
n obţine un efect comic.
Celălalt lucru pe care l-a făcut Katie şi care,
iln ultfel, l-a determinat pe James să-şi dorească
* o revadă a fost faptul că l-a refuzat. James a
nmdus-o până la căsuţa ei. înainte să plece de
Io restaurant, se dusese şi cumpărase prezer­
vative de la automatul din toaletă. în pragul
uşii, Katie i-a mulţumit pentru seara minunată
şi i-a permis s-o sănite atât cât să-i dea de înţeles
i'A era interesată, dar apoi l-a îndepărtat şi i-a
urat noapte bună. James a fost intrigat. Şi cu asta
luiHta : a fost cât se poate de simplu. Bărbatul
şi-a dat seama că trebuia neapărat s-o revadă.
Până la urmă, Katie l-a ţinut în aşteptare
preţ de şase întâlniri şi abia apoi l-a invitat în
patul ei, pentru o partidă de sex confortabilă şi
lipsită de pretenţii. James nu s-a simţit forţat să
liică performanţe, căci se vedea că fata era con­
centrată pe ideea de a-1 face pe el să se simtă cât
mai bine. Din clipa aia, James a înşfăcat nada.
Mai ales că deja se obişnuise cu mâncarea gătită
In casă, cu masajele pe spate şi cu viaţa călduţă
şi liniştită din căsuţa lui Katie, care era mult mai
confortabilă decât apartamentul lui de deasupra
cabinetului.
Dintr-odată, Katie a devenit prietena lui, nu
doar o femeie cu care ieşise o dată la o întâlnire.
Iar James a descoperit că situaţia asta îi făcea
plăcere. Pentru că viaţa lui de la ţară devenea
In felul ăsta mult mai comodă. în primele dăţi
când s-a întors la Londra, pentru weekend, s-a
învârtit prin casă cuprins de transpiraţii reci -
din cauza unui amestec de vinovăţie şi teamă că
va fi descoperit. Se simţea groaznic. Ca şi când

29
incorectitudinea comportamentului său nu dever«
reală decât în momentele când era cu famili
Şi-a promis că avea să rupă legătura cu Kati
că avea să încerce să pretindă faţă de sine însui
că nu avusese o relaţie cu o altă femeie, c
intr-un fel sau altul, avea să se revanşeze fa{
de Stephanie şi Finn. Dar apoi se întorcea 1
Lincolnshire, Katie era acolo, cerându-i numi
s-o lase să aibă grijă de el, iar James se convinge
că, de fapt, acţiunile lui nu provocau suferinţ
nimănui, că el nu făcea decât să încerce să-i
facă viaţa departe de casă mai uşor de îndura
în seara aceasta, se întorsese de la cabineti
din St John’s Wood la ora obişnuită. Era asude
şi iritat de călătoria de o jumătate de oră c
maşina, care, oriunde altundeva, n-ar fi dura
decât zece minute. în Londra, James se simţei
ca peştele pe uscat. Fusese crescut la ţară şi, ci
toate că petrecuse cinci ani în Bristol studiind ci
să devină medic veterinar, întotdeauna fuses
convins că avea să se mute înapoi, pe coclauri, c
să-şi practice meseria. înţelegea de ce Stephani
simţise nevoia să se întoarcă la muncă, să-a
construiască o carieră, dar revenirea soţiei la
muncă însemna pentru el să fie nevoit să-şi pej
treacă jumătate de săptămână în oraş, lucru p^
care, nu putea să-l nege, îl detesta din toatij
fiinţa.
James s-a uitat pe lista cu pacienţii de a doua
zi - lista pe care Jackie i-o trimisese pe mail, aşa
cum făcea de fiecare dată la închiderea progra­
mului, cu pacienţii înşiraţi în maniera aceea dră-i
gălaşă, proprie cabinetelor veterinare de oraş,)
unde se trece prenumele animalului şi nu acelal
al persoanei care vine cu e l : Pufi O’Leary, o pisică
siameză căreia trebuiau să i se perieze dinţii,
Manolito Pemberton, un Chihuahua cu probleme

30
la picioare - cauzate, James nu avea nici un dubiu,
do faptul că proprietara în vârstă nu-1 lăsa nici­
odată să meargă pe jos Snoopy Titchmarsh,
lloots Hughes-Robertson, Socks Allardyce. Şi lista
continua, deşi nici unul dintre pacienţi nu avea
vreo problemă reală de sănătate. Trei zile în care
trebuia să consulte aceste substitute răzgâiate
de copii. Când se simţea extrem de nedreptăţit,
James ajungea la concluzia că Stephanie ar fi
trobuit să-i fie mai recunoscătoare pentru faptul
câ-şi petrecea o jumătate din viaţă făcând o treabă
pe care o detesta.

.Stephanie nu ştia la ce se aşteptase de la întâlni­

rea cu James din seara respectivă - nu ştia dacă
ho aşteptase ca soţul ei să intre în casă şi să-i
npună „Am cunoscut o femeie pe care o cheamă
Kathy“ sau să înceapă, dintr-odată, să-i poves­
tească despre o colegă numită Kitty, despre care
nu mai pomenise nimic niciodată. Singurul lucru
la care nu se aşteptase era ca James să fie la fel
cn întotdeauna.
— Ai avut o zi uşoară? l-a întrebat ea după
ce s-au aşezat la masă, cu aerul de maximă dem­
nitate la care era în stare să recurgă în clipa
aceea.
— Am avut o zi grozavă, i-a răspuns el cu un
zâmbet care a facut-o pe Stephanie să i se oprească
mâncarea în gât.
— Vreun pacient exotic?
De obicei, zilele care erau descrise ca fiind
„grozave“ erau acelea în care James avusese o
operaţie complicată pe un animal neobişnuit. O
salamandră sau, odată, chiar o maimuţică. Sau,
cel puţin, asta crezuse ea până atunci. Ceea, în
mod evident, fusese o greşeală. Mi-e foarte dor
de tine. K. Sărut. Sărut. Sărut.

31
 — Nu, a zis James îndesându-şi în gură <
bucată uriaşă de pui.
Stephanie a aşteptat un moment, sperând ci
soţul ei să-i dea şi alte detalii. James n-a ma
adăugat nimic.
— Jonas a primit un căţeluş, a intervenit Finn
mutând reflectorul din direcţia lui taică-su.
Stephanie n-avea nici cea mai vagă idee cint
era Jonas, dar ştia unde bătea puştiul.
— Nu, Finn, iară căţeluşi.
— Da’ e aşa de nedrept. Jonas e mai mic decâi
mine cu un an şi are voie să aibă un căţeluş. Ev
de ce nu am voie?
— Cine e Jonas ăsta ? l-a chestionat Stephanie.
deşi răspunsul n-o interesa în mod deosebit.
— Viii, mami, eşti aşa de prostuţă.
Finn a oftat şi şi-a întors atenţia asupra mân­
cării din farfurie.
Intre două înghiţituri, James îngâna un cântec.
Chestie pe care o făcea deseori şi care o iritase
întotdeauna pe Stephanie. Azi, însă, i se părea că
obiceiul soţului ei căpătase o semnificaţie complet
nouă. Era ca şi cum ar fi spus „Uite ce fericit
sunt! Uite ce săptămână fantastică am avut fiindcă
mi-am tras-o cu Katherine!“.
Stephanie l-a privit peste masă. Trebuie să
mă stăpânesc, îşi zise ea. Un singur sms nu
înseamnă neapărat că are o aventură. James i-a
zâmbit ca şi când n-ar fi avut absolut nici o grijă,
iar Stephanie i-a întors spatele.
— Mănâncă-ţi mazărea, i-a atras ea atenţia
lui Finn, străduindu-se să vorbească normal.
— Am mâncat-o deja, prostuţo, i-a replicat
puştiul, ridicând farfuria şi întorcându-o cu susul
în jos în chip de demonstraţie. Vezi ?
Pe la opt şi jumătate, după ce l-a convins pe
Finn să se culce, Stephanie s-a prefăcut că o

32
ilnare capul şi-a anunţat că se duce în pat. Când
ii trecut pe lângă el, James, care stătea cu ochii
lipiţi de ecranul televizorului, a întins un braţ ca
« n prindă de mână.
— Noapte bună, iubito, i-a urat el. Sper să te
«Imţi mai bine.
'Iblefonul lui, care zăcea pe măsuţa din faţă,
ii făcut un bip care anunţa că primise un sms.
„IVebuie să fie de la Karmen“, i-a venit lui
Mtephanie să zică, dar şi-a înghiţit cuvintele şi-a
Inşii supărată din cameră. Sau poate mesajul
m u de la Kara, Kayla sau Katie, a continuat ea
«ift şi spună în gând, nimerind, în sfârşit, fără să-şi
ilna seama, numele corect. Sigur că, deocamdată,
nu avea de unde să ştie asta.

33
 4

Katie Cartwright era îndrăgostită. Era cât se

poate de sigură de asta. Nu ştia de unde-i venea
sentimentul cu pricina, de unde se căptuşise cu
o asemenea atracţie copleşitoare şi iscată din
senin faţă de James, dar dragostea pusese stăpâ­
nire pe inima ei şi-acum nu mai era în stare să
se gândească la nimic altceva. Katie mai fusese
îndrăgostită - sau, cel puţin, aşa crezuse. în
fond, avea treizeci şi opt de ani. Ar fi fost cam
ciudat ca asta să fie prima dată când iubea un
bărbat. De fapt, niciodată, în întreaga ei viaţă de
tdult, nu se întâmplase să nu aibă un bărbat
după coada ei. Imediat ce unul dispărea dincolo
de linia orizontului, apărea imediat un altul de
după colţ. Dar Katie nu mai simţise niciodată
ceea ce simţea acum pentru James. Gândindu-se
acum, îşi dădu seama că trecuse exact un an de
când îl cunoştea pe James. Trecuse un an din
ziua în care câinele ei, Stanley, trebuise să sufere
o operaţie de corecţie la picior, iar ea izbucnise
în plâns pentru că-i era foarte teamă ca anima­
lului să nu i se întâmple ceva rău, pentru ca apoi
să se trezească în braţele veterinarului bun la
suflet (ca să nu mai zică şi arătos), iar restul e
istorie, după cum se spune.
La început au luat-o mai încet. James era des­
părţit de soţia lui şi i-a spus că vrea să dea acestei

34
noi relaţii cea mai bună şansă posibilă, să facă
lotul ca la carte, ceea ce însemna inclusiv să nu
«o grăbească. Amândoi trebuiau să se asigure că
iMgătura lor era ceva benefic pentru ambele părţi
şl abia apoi să facă paşii cei mari. Iniţial, ritmul
aresta i s-a părut niţel cam dificil lui Katie, ca să
nu mai spună că a şi înfricoşat-o puţin, dar şi-a
•lat seama că asta însemna că James lua relaţia
lor în serios, că vedea în ea o persoană alături de
raro ar putea să-şi petreacă tot restul vieţii. Aşa
i A n acceptat plecările lui la Londra, din fiecare
uilorcuri dimineaţă, şi revenirile care se petreceau
nIiIh duminică seara. Niciodată nu s-a întrebat
ila ce James nu o invita să-l însoţească: ştia că
atunci când era plecat, trăgea la nişte prieteni.
Anin până când avea să-şi găsească un loc per-
uînnont. Iar în apartamentul micuţ al prietenilor
nliln încăpeau cele două gazde şi James.
După vreo două luni, James şi-a mutat periuţa
•la dinţi şi câteva alte mărunţişuri în baia ei
minusculă, decorată feminin. Apoi hainele lui au
tncoput să se acumuleze în şifonierul ei, după care
ilrţile şi celelalte hârtii s-au furişat pe masa din
sufragerie. Katie adora senzaţia că lucrurile lui
.Ihiiius o cuprind din toate părţile, marcându-i
lMilionul masculin, aşa cum motanii îşi delimi­
tau/, A spaţiul făcând pipi din loc în loc. Katie trăia
ni'iiin pentru zilele de duminică, luni şi marţi, când
imlld lucruri din casa ei erau acompaniate de pro-
I» loturul lor. înţelegea de ce James nu putea să
sipii cu ea tot timpul - trebuia să se îngrijească
şl du cabinetul lui din Londra dar de curând
lulutul ei începuse să plaseze aluzii cum că ar fi
dispus să renunţe la capitală cu totul, astfel încât
hm şl-n spus că în vorbele lui se întrezărea o
iu omisiune, că ei doi îşi vor trăi povestea fericită
pAuA la adânci bătrâneţi, la ţară.

35
 Katie avusese mai multe slujbe, dar nu găsise
nici una care să i se potrivească mănuşă. Recent,
însă, după doi ani de cursuri serale, se speciali«
zase în acupunctură şi făcea, de asemenea, masaje
terapeutice. Clienţii şi-i primea, de câteva ori pe
săptămână, la ea acasă. Faptul că, de cele mai
multe ori, întâlnirile se transformau în şedinţe
ad hoc de psihoterapie nu o deranja absolut deloc.
Lui Katie îi plăcea să simtă că ajuta oamenii. Ştia
că era o bună ascultătoare şi că avea o perspectivă
pozitivă asupra vieţii, ceea ce îi ajuta pe clienţii
ei să-şi optimizeze starea de spirit. Avea să mai
dureze ceva până când să-şi construiască un cerc
de clienţi fideli, dar Katie fusese conştientă de
asta de la început. Cu atât mai mult cu cât
terapiile alternative nu erau genul de experienţă
pe care localnicii să o accepte din prima cu bra­
ţele deschise.
în mod ironic, în cazul în care Katie ar fi avut
studii de psihologie, acum că trebuia să aplice
tehnici de o asemenea natură pe clienţii ei, ar fi
dedus, aproape cu siguranţă, că prezentul ei com­
portament, acceptarea pasivă a faptului că avea
o relaţie cu o persoană care manifesta o formă
de fobie faţă de ideea de a se stabili alături de
cineva, o persoană care părea perfect mulţumită
să păstreze legătura lor ca pe o aventură cu
jum ătate de normă, aşadar acest comportament
era născut din propria ei lipsă de încredere în
sine. Că adoptând acest comportament îşi refuza
singură şansa de a discuta cu James, indiferent
de riscuri, sau măcar de a-i sugera acestuia că
ea ar putea să-şi mute clienţii la începutul săptă­
mânii, astfel încât ultima parte să şi-o petreacă
împreună cu el, la Londra. Ar fi dedus că, în
adâncul sufletului, faptul că James stătea în
capitală la nişte prieteni nu reprezenta pentru

36
mm decât o scuză. Aşa, însă, Katie ajunsese să se
ntilnconvingă că era victima unei forţe irezis­
tibile, că era sclava fără speranţă a dragostei. La
Iul ca Julieta cu Romeo sau Cathy cu Heathcliff,
nici ca nu avea puterea să se opună acestei iubiri.
Aţa că era fericită să aştepte, să lase lucrurile să
■e desfăşoare de la sine. James era un bărbat
la udent. Trebuia să fie sigur că momentul era
|Milrivit ca să treacă la gesturile acelea mari,
încărcate de importanţă.

37
 5

A doua zi de dimineaţă, ceasul deşteptător a

trezit-o pe Stephanie la şase şi patruzeci şi cinci
de minute. Preţ de o clipă, nu putu să priceapă
de ce setase alarma la o oră atât de ridicolă şi
era pe punctul să se întoarcă pe partea cealaltă
şi să se culce la loc. Apoi, însă, inima i s-a strâns
în piept şi şi-a adus aminte ce se întâmplase.
— Inchide-1! închide-1!
James flutura o mână în direcţia ei, cu ochii
încă închişi. Soţul ei detesta să se trezească dimi­
neaţa devreme.
Stephanie s-a strecurat afară din pat. începuse
să se lumineze şi se părea că avea să fie o nouă
zi frumoasă de primăvară. Deşi ei, una, nu-i păsa
de asta nici cât negru sub unghie. Stephanie a
traversat holul şi-a intrat în baie, unde s-a pensat,
s-a ras şi şi-a exfoliat pielea, apoi s-a frecat cu
peria aspră de corp, care zăcea atârnată de luni
de zile pe spatele uşii. Gândindu-se acum mai
bine, parcă-şi aducea aminte că, la un moment
dat, chiar o folosise ca să cureţe chiuveta. Intr-un
final, Stephanie s-a apucat să se machieze cu
grijă - renunţă la rutina ei zilnică, adică un
strat de rimei şi nimic altceva, şi îşi oferi tra­
tamentul complet: de la fond de ten la fardul
uşor strălucitor, aplicat sub linia sprâncenelor.
Azi i se părea important pentru respectul ei de

38
alun să arate perfect. Când Finn a început să se
IiilMHcă prin casă, Stephanie era deja îmbrăcată
fl n«ta de plecare. I-a dat lui Sebastian să mănânce
nişte cod cam cenuşiu, scos dintr-o casoletă de
Itlnstic, pe Goldie l-a tratat cu grăunţele lui maro,
ilnloc apetisante, şi-n tot acest timp a încercat să
mi ne gândească la motivul pentru care făcea
î nnn ce făcea: adică încerca să plece de-acasă cu
0 ură mai devreme decât de obicei, numai ca să
nvllo să se vadă cu soţul ei.
— Uau, arăţi fantastic! a exclamat Cassie,
•And Stephanie i-a deschis uşa de la intrare, la
opt fără zece. Ai o zi importantă?
— Ceva în genu’ ăsta, i-a răspuns Stephanie
«IrAduindu-se să schiţeze un zâmbet.
— Ce se întâmplă aici? sări Finn.
Stephanie i-a ciufulit puţin părul.
— Nimic.
— Da’ Cassie tocmai te-a întrebat dacă ai o zi
Importantă şi tu i-ai zis că da. De ce e importantă
«lua de azi?
— Pur şi simplu e importantă. Asta-i tot.
— Da’ de ce ?
Finn nu-şi găsea liniştea până când nu primea
1Aapunsuri la multele lui întrebări.
— Ţi-ai luat pacheţelul? l-a întrebat Stephanie
vrAnd să-i distragă atenţia.
— Nu mai schimba subiectul. De ce e impor-
Inntă ziua de azi?
Stephanie nu mai ştia ce să mai spună. Nu
voia decât să iasă pe uşă, să plece înainte ca
t'iinsul să-l trezească pe James la ora opt.
Din fericire, Cassie i-a sărit în qjutor.
— Fiecare zi e importantă, a intervenit ea,
luAndu-1 pe Finn de lângă uşă, astfel încât mama
an să poată pleca.

39
 — Exact, a concluzionat Stephanie punând
mâna pe geantă şi verificându-i în grabă conţinutul.
Telefonul, cheile, banii. Totul era la locul lui.
— Asta-i o prostie, l-a mai auzit Stephanie pe
Finn, în timp ce cobora scările.
Abia în clipa aceea şi-a dat seama că nu-1
pupase de la revedere, aşa că a alergat înapoi în
casă.
Apoi a dat să plece din nou, făcându-i cu
mâna lui Cassie, care-1 împingea pe Finn către
bucătărie. Chiar când să iasă pe uşă, în capătul
scării a apărut James. Stephanie s-a prefăcut că
nu-1 observă, dar, în toată panica aceea, a scăpat
geanta din mână şi jumătate din conţinutul aces­
teia s-a vărsat pe podeaua din hol.
— ’Neaţa, i-a zis James frecându-se la ochi.
Bărbatul a luat-o târşâindu-şi somnoros picioa­
rele către bucătărie, după care, dintr-odată, s-a
întors pe călcâie uimit.
Sesizase cât de bine arăta soţia lui. Stephanie
încă nu-şi pierduse talentele. Aşa că îi răspunse
pe un ton răguşit, cât putea mai seducător - de
ce să vrea James să se uite după alte fem ei?
— ’Neaţa, spuse ea.
James a studiat-o cu atenţie din cap până-n
picioare.
— Ce te-ai gătit aşa ? a chestionat-o el zâm­
bind. Arăţi de parcă te-ai duce să te aşezi într-o
vitrină din Amsterdam.
Stephanie ştia că bărbatul se aştepta ca ea să
râdă şi să-i întoarcă o replică la fel de ustură­
toare, dar ea pur şi simplu nu s-a simţit în stare.
Nu s-a simţit în stare sau nici n-a vrut să se
obosească? Stephanie nu era sigură.
— Bine, a zis ea. Ei, ne vedem mai târziu.
— Pa, iubito, i-a strigat James când ea a ieşit
din casă.

40
 OK! Deci ai două opţiuni.
— Asta dacă am dreptate.
Stephanie şi Natasha îşi petreceau dimineaţa
■ndocind printre hainele de damă de la Selfridges
Iii căutare de idei pentru cele trei cliente pe care
MToptaseră să le îmbrace pentru premiile BAFTA
in uşa-zisă actriţă de film, care voia să arate ca
yl rftnd ar fi avut un stil personal la capitolul
îmbrăcăminte, o actriţă de telenovele destul de
lifttrâioară, căreia îi era teamă că presa ghicise
că era lesbiană, aşa că voia să arate cât se poate
iln feminină, şi o vedetă de reality-show, care
vuia să se asigure că fotografiile cu ea aveau să
llo publicate în ziarele de a doua zi, iar strategia
nl ora aceea de a-şi dezveli cât mai mult trupul,
chiar dacă asta însemna că trebuia să stea pe
trotuarul din faţa clădirii complet despuiată).
— Dacă ai dreptate. Ceea ce sigur că trebuie
Ini Ai să verifici. Dar, dacă ai dreptate, atunci ai
două opţiuni. Fie provoci o confruntare, fie taci
din gură. Alte posibilităţi nu există.
— Si dacă tac din gură ? Ce fac ?
— Nu ştiu. Bagi capu’ în nisip şi speri că toată
problema o să se evapore de la sine.
Stephanie a oftat.
— Tu ce crezi c-ar trebui să fac?
— Dac-aş fi eu în locul tău, atunci întâi i-aş
IAia boaşele şi abia dup-aceea aş începe să-l ches­
tionez pe tema asta.
— Trebuie să fie cineva din Lincoln.
— Cine-s alea cu care lucrează pe-acolo ? Ai
idee cum le cheamă?
— Cred că pe recepţioneră o cheamă Sally. O
ţin minte de dinainte să ne mutăm. Dar eu nu
vorbesc niciodată cu ea. Dacă am nevoie să dau
do el, îl sun direct pe mobil. Şi mai are şi o

41
asistentă, pe care-o cheamă Judy şi care lucrează
acolo de la facerea lumii.
— Altcineva ?
— Ceilalţi doi medici sunt, cred, bărbaţi. Simon
şi Malcolm... Sau ceva de genu’ ăsta, a completat
Stephanie, dându-şi seama că nu ştia prea bine
cu cine mai lucra James în ultima vreme. Simon
e însurat şi pe nevastă-sa o cheamă Maria.
Malcolm credem că e homosexual.
— Şi unde stă James când se duce la ţară ?
N-are cumva vreo gazdă pe care s-o cheme Krystal
sau K ira?
— N-are nici un fel de gazdă. Deasupra cabi­
netului există un apartament. Pentru care nu
plăteşte chirie.
Stephanie s-a oprit brusc, astfel că o mamă
tânără, cu im copil în cărucior şi mai multe sacoşe
cu cumpărături abia a reuşit să evite coliziunea
cu ea.
— Scuzaţi-mă, i-a spus Stephanie femeii, care-a
început să ţâţâie sonor din buze şi-a trecut pe
lângă ea ofensată, făcând un ocol demonstrativ.
Ibată chestia asta e o nebunie, s-a întors Stephanie
către Natasha. A fost un singur sms. De când am
devenit eu genu’ de femeie care decide că băr­
batul ei are o aventură numai pentru că a primit
un sms mai ciudat ? Probabil că nu e vorba decât
de cineva care-a făcut o glumă.
Natasha a expirat cu zgomot.
— Poţi să-mi spui cu mâna pe inimă că nu-1
crezi capabil de aşa ceva?
O clipă, Stephanie a simţit că era pe punctul
să izbucnească în plâns.
— E limpede că tu crezi că e capabil.
— Nu cred că e imposibil, asta-i tot.
— Dacă e adevărat, atunci nu am cum să mă
prefac că totul e în ordine. Nu pot să-l las să
scape basma curată.

42
 — întâi trebuie să te convingi care e situaţia
reală, a concluzionat Natasha. După aceea o să
vedem ce e de făcut.

Aţa că, în seara aceea, Stephanie a aşteptat până

rAnd James a adormit. Până când familiarul sfo­
răit bubuitor a cuprins întregul dormitor. Stephanie
n ocolit patul în vârful picioarelor şi a luat uşor

mobilul de pe noptiera lui James. S-a oprit puţin,

ca să se asigure că soţul ei nu simţise nimic, apoi
ii ieşit tiptil din cameră şi a coborât în bucătărie.
Acolo, s-a gândit dacă să-şi facă un ceai, ca să
amâne groaznicul moment când avea să se pre­
teze la gestul îngrozitor de a-1 spiona pe James,
ca să amâne momentul când legătura bazată pe
încredere dintre ea şi bărbatul ei avea să fie
il intrusă pentru totdeauna. Dar era conştientă
cA trebuia să acţioneze rapid, înainte ca James
«A se întoarcă înspre partea ei de pat şi locul gol
sA-1 trezească.
Aşadar, a deschis telefonul şi imediat lumina
cnrc anunţa mesaje noi s-a aprins, acompaniată
<ln un bip. Degetul lui Stephanie a ezitat deasu­
pra butonului „Citeşte“. Oare chiar voia să facă
cliostia asta ? Să deschidă această cutie a Pandorei ?
I)ar era sigură că mesajul abia sosit - care tre­
buia să fi fost trimis după ce James îşi închisese
lolcfonul, aproape de miezul nopţii, când amândoi
«o urcaseră în pat - nu putea să fi fost expediat
ilocât de cineva cere avea mai mult decât un
interes profesional în ceea ce-1 privea pe soţul
ei Stephanie şi-a ţinut respiraţia. La naiba!
Asta e!

Noapte bună, băieţelul meu Iubit.

Vise plăcute xxx

43
 Stephanie a verificat de la cine era mesajul.
De la K.
Simţea că parcă se sufocă. Nici ea nu ştia
sigur dacă din cauza şocului de a-şi vedea suspi­
ciunile confirmate sau din cauza drăgălăşeniei
greţoase a sms-ului. James fusese întotdeauna
genul de persoană care detesta limbajul dulceag
şi chiţăit al cuplurilor aflate în dispoziţie roman­
tică. Iar ea era la fel. Acesta fusese unul dintre
lucrurile pe care le aveau în comun : felul în care
faceau mişto de prietenii lor care-şi dădeau unii
altora nume de alint şi discutau între ei ca şi
când ar fi fost nişte bebeluşi. O vreme, cu câţiva
ani înainte, ea şi James începuseră să-şi spună
„Iubi“ şi „Pufuleţ“, asta ca să se amuze în stilul
lor ironic, dar, după câteva săptămâni, Stephanie
şi-a dat seama că, dacă nu aveau grijă, poreclele
respective aveau să prindă rădăcini şi în afara
cuplului şi-n felul acesta, fără să vrea, riscau să
se transforme exact în genul de oameni de care
îşi băteau joc. Aşa că au încetat să-şi mai folo­
sească poreclele. Stephanie continuă să caute
prin agenda telefonului până când ajunse la „K“.
Numărul era de telefon mobil. Un număr pe care
Stephanie nu-şi amintea să-l mai fi întâlnit. Nu
avea nici cea mai vagă idee cine era femeia cu
pricina - dar ştia cu siguranţă că, indiferent
despre cine era vorba, tipa nu avea nici o problemă
în a fura soţul altei femei.
înainte să se lase pradă dorinţei de a căuta
şi prin mesajele mai vechi, ca să descopere ce
alte schimburi de sms-uri existaseră între cei
doi, Stephanie s-a oprit şi a închis telefonul.
Căpătase dovada de care avusesp nevoie. Dacă
ar fi continuat cu săpăturile, ar n fost ca şi când
şi-ar fi zgândărit cu un beţişor o rană şi-aşa
dureroasă. A aşteptat ca ochii să i se umple de

44
lumini. Văzuse că aşa păţeau femeile de la tele­
vizor, femeile acelea care, invariabil, cedau nervos
ţl începeau să plângă şi să se lamenteze, pentru
>m, intr-un final, să tabere cu pumnii asupra
lilnptului bărbatului. Ea însă se simţea ciudat de
•alină. Sigur că se mai gândise şi-n alte dăţi să-l
l>Ai Asească pe James. Aşa cum se gândeşte orice
lumAtate dintr-un cuplu uneori, atunci când îşi
imaginează cum ar fi să se reinventeze, s-o ia de
In capăt cu totul, iară să mai repete greşelile
li acute. Dar ea, Stephanie, ştiuse întotdeauna
iA n-ar fi putut să facă pasul ăsta. Niciodată
0 ar fi fost capabilă să-l facă pe James să sufere
In felul ăsta.

Natasha nici măcar n-a protestat când telefonul

n început să-i sune la ora unu şi jumătate noaptea.
— Trebuie să fie Stephanie, i-a zis ea lui Martin,
it|ini a luat telefonul şi a coborât la parter, ca să
iui şi deranjeze soţul prea tare.
Ştia că un telefon din partea lui Stephanie la
n imemenea oră nu putea să însemne decât un
■Ingur lucru - că prietena ei găsise dovada.
— Deci ? a spus ea, fără să se mau obosească
ţl cu vreun „bună".
— Ei bine, n-am bătut câmpii.
— Vai, Steph, îmi pare aşa de rău!
— Eu am... eu... a zis Stephanie, apoi vocea
1no opri gâtuită şi femeia nu mai adăugă nimic,
i ii şi când n-ar fi ştiut ce altceva să mai spună.
— E-n ordine, a consolat-o Natasha, deşi era
conştientă că nimic nu era în ordine. Totul o să
llc bine. E mai bine că ştii. Cel puţin, acum poţi
■n-ţi construieşti un plan, poţi să hotărăşti ce-o
■A faci în continuare.
— Pur şi simplu nu pot să pricep cum de-a
font în stare să ne facă aşa ceva.

45
 — Fiindcă-i un ticălos. Ce altă explicaţie poati
să existe ? Tu trebuie să ţii minte că nimic din o
s-a întâmplat nu e din cauza ta, ci că totul e din
cauza lui, da?
— Ce-o să fac acum ?
— Sincer ? a întrebat-o Natasha ambalându-M
pe tema propusă. Trebuie să-l faci să sufere.
— Dar ce sens mai are ? i
— Sensul e că, pe măsură ce el o să se simt|
din ce în ce mai de rahat, tu o să începi să t|
simţi din ce în ce mai bine. H aide! Trebuie să i
în stare să găseşti ceva, o metodă prin care si
loveşti exact unde-1 doare mai tare.
Natasha credea cu tărie în ideea de a nv
lăsa pe cei din ju r să scape nepedepsiţi - vânz!
torii care-ţi dădeau rest la cinci lire în loc d|j
zece, bărbaţii care încercau să te pipăie prioj
metrou, cei care voiau să se bage în faţă la cozii
soţii care călcau pe alături. 1
— De exemplu ? Ce să fac ? Să-i tai mânecile
de la costume ? Aşa ceva ? N-are decât trei costume,
aşa că nu se poate zice că i-aş distruge viaţa.
— Asta-i o metodă mult prea lipsită de origi*
nalitate. S-a mai făcut de nenumărate ori. Aşa
cum s-au mai văzut şi cazuri în care colecţia de
vinuri vechi a soţului a fost împărţită vecinilor,
alături de sticla de lapte, sau când telefonul
mobil i-a fost lăsat conectat toată noaptea la o
linie erotică, una din aia care te taxează cu pre­
ţuri de top. Tu trebuie să găseşti o chestie şi mai
şi. Ceva mult mai real.
— E-o nebunie!
Stephanie s-a aşezat amărâtă pe-un scaun.
— N-am de gând să mă lansez în jocuri
dintr-astea.
— Ei, indiferent ce-o să alegi să faci, e clar cft
nu poţi să stai pe tuşă şi să-l laşi să-şi facă în
continuare de cap.

46
 -T rebuie să aflu cine-i tipa, a concluzionat
Mli'phanie. Ăsta e primul lucru pe care trebuie
«A I fac.

Duminică dimineaţă, ca de obicei, Stephanie l-a

•\|iilat pe James să-şi facă bagajul pentru cele
linl nopţi cât avea să fie plecat: i-a găsit nişte
i Amftşi călcate şi şosete curate şi-a verificat dacă
ţl u luat cu el aparatul de ras şi iPod-ul. Cât au
mâncat de dimineaţă, Stephanie îl studiase cu
atenţie, dar James fusese la fel ca întotdeauna,
tu ultima vreme, soţul ei era aproape mereu
neatent, aşa că Stephanie nici nu ştia exact ce
ful de schimbare se aşteptase să remarce la el.
Afară era o zi superbă, ieşise soarele şi bătea
un vânticel uşor, şi amândoi căzuseră de acord
in, înainte de plecarea lui James, să se plimbe
puţin prin parc şi să treacă pe lângă grădina
neologică, astfel încât Finn să vadă şi el lupii şi
rnngurii pitici şi, în depărtare, capetele girafelor.
Htephanie îl privea acum, cum mergea înainte,
ilI»cutând animat cu Finn. Nu putea să-şi închipuie
ile ce James făcea ceea ce făcea, riscând să-şi
ilUtrugă viaţa alături de fiul lui.
Cu toate că ea nu ştia, răspunsul la între-
Imrea ei era, desigur, că James nu se gândise
ulei o secundă c-ar fi putut să fie prins cu ocaua
mică. Distanţa dintre viaţa lui cu Stephanie şi
viaţa lui cu Katie era aşa de mare, încât nici o
rlipă nu-i trecuse prin minte că, iată, cele două
imÎHtenţe puteau să se intersecteze. El n-avea
nlri cea mai mică intenţie să-şi părăsească nevasta,
nţu cum nu avea nici intenţia să renunţe la
prietena lui. Nu era vina lui că Stephanie se
plictisise de viaţa lor la ţară şi că, uneori, lucra
pAnă târziu, în vreme ce devotamentul stăruitor
al lui Katie şi perspectiva aceea necompetitivă i

47
se păreau extrem de relaxante. Uneori James st
gândea că viaţa lui devenise excesiv de compli­
cată, că efortul de a-şi aduce aminte că trebuia
să inventeze poveşti despre felul cum îşi petrecea
timpul în Lincoln şi alte poveşti despre aventu­
rile din Londra era un pic cam prea mult pentru
el, dar punând totul cap la cap şi trăgând linie,
James n-ar fi schimbat absolut nimic. Situaţia îi
convenea de minune.
Dac-ar fi putut să dea timpul înapoi - şi dac-ar
fi avut capacitatea să-şi analizeze comportamen­
tul cu o privire raţională - , sigur că alegerile lui
ar fi fost altele. Indiferent ce făcuse în viaţă, James
nu şi-ar fi propus niciodată, în mod conştient,
să-i facă să sufere pe Stephanie şi pe Finn. Dar
viaţa nu funcţiona a şa : nu-i dădea voie să facă
salturi în viitor şi să vadă care erau consecinţele
acţiunilor lui. Lucrurile se întâmplă pur şi simplu,
iar tu trebuie să iei decizii din mers, sperând,
naiv, că totul va fi bine până la urmă. Şi, per
total, James credea că totul era bine.
Cu câteva minute înainte de ora unu, James
a pupat-o pe Stephanie de la revedere, s-a urcat
în maşină şi-a pornit în lunga lui călătorie către
Lincolnshire.

48
 6

Duminică seara, Katie avea întotdeauna pregătită

pnntru James o mâncare caldă, de bun venit. O
lasagna făcută în casă sau o plăcintă cu pui şi
ciuperci. Lui Katie i se părea important să facă
iltn casa ei un loc cât mai primitor posibil, un
mfugiu, un sanctuar unde James să tânjească să
»■' retragă după stresul vieţii la oraş. Odată ce
partea cu mâncarea era sub control, Katie se
îmbăia şi-şi retuşa machiajul, aprindea lumână-
M'lu şi aranja pemuţele. în serile mai calde, aşa
mm era şi asta, aşeza masa în grădină, dădea
drumul la încălzitorul de pe terasă şi punea o
•liclă de vin alb la răcit. Katie ura faptul că una
dintre cele două zile libere ale lui James era
pierdută pe drum. James muncea prea mult. în
opinia lui Katie, viaţa nu trebuie să însemne
mimai muncă.
în Londra, James stătea la prietenii lui, Peter
ţl Abi, şi mereu se întorcea acasă cu istorioare
amuzante despre cea mai recentă ceartă dintre
i oi doi sau despre vreun dezastru culinar ieşit din
mAinile lui Abi. Abi era o bucătăreasă jalnică,
dur James spunea că femeii îi plăcea să creadă
rA (! un fel de Mama Natură, care-i hrăneşte pe
loţi cei din jurul ei. James dormea pe un pat
pliant, în biroul lui Peter. într-o noapte - după
rum i-a povestit lui Katie - patul s-a prăbuşit

49
sub el cu o asemenea bubuitură încât a trezit
toată casa. In trecut, Katie încercase să-l con­
vingă pe James să se întoarcă acasă sâmbăta,
dar aceea era singura zi în care putea să-l vadă
pe Finn, care - din câte-şi aducea aminte ea -
avea şapte ani - sau oare avea opt ? Katie văzuse
fotografii cu e l : un băieţel adorabil, cu un zâmbet
cu strungăreaţă, cu păr brunet şi ochi căprui, pe
care probabil că-i moştenise de la maică-sa, pen­
tru că James era blond. Lui Katie i se părea
extraordinar faptul că James voia să petreacă
cât mai mult timp cu fiul lui.
Fosta soţie a lui James, Stephanie, locuia acum
în Londra - mutarea la Londra bătuse ultimul
cui în coşciugul care ajunsese să fie mariajul lor
sau, cel puţin, aşa se exprima James întotdeauna.
Lui nu-i plăcea deloc să stea departe de aerul
curat şi de fermierii alături de care se simţea cel
mai confortabil. Divorţul dintre James şi Stephanie
se desfăşurase în termeni muşcători. James rămă­
sese cu atât de puţini bani încât nu-şi permitea
să locuiască altundeva decât în apartamentul
vechi şi urât mirositor de deasupra cabinetului
veterinar. Din câte ştia Katie, Stephanie păstrase
casa lor splendidă din Londra. James vorbea
rareori despre fosta lui soţie. Când se ducea sâm­
băta să-l ia pe Finn, Stephanie era întotdeauna
plecată. Puştiul rămânea în grija lui Cassie, bona,
aşa că, în ultima vreme, foştii soţi schimbau
rareori câteva cuvinte. Orice ştire legată de fiul
lui îi era transmisă lui James prin bileţele sau
prin intermediul lui Cassie. Katie spera că, în
curând, James avea să ajungă la concluzia că
era momentul ca Finn să vină într-o vizită la
ţară. Ei îi plăceau copiii la nebunie şi abia aştepta
să-l cunoască pe băieţel. Mai ales că era sigură că
Finn avea să se îndrăgostească de ea instantaneu,

50
Ilindcă aşa făceau toţi copiii. Şi aşa James avea
nA înţeleagă că ei trei puteau să devină o familie
extrem de fericită. Intr-o zi, îşi spunea Katie,
poate că ea şi James aveau să aibă şi un copil al
lor. Ea avea abia treizeci şi opt de ani. încă mai
ora timp. Deşi nu foarte mult.
La şase iară cinci, Katie a auzit maşina par-
cAnd în faţa casei. Uşa de la intrare dădea chiar
către stradă şi se deschidea direct în sufrageria
minusculă. Caldarâmul era aproape inexistent,
nşa că era posibil să sari din maşină de-a dreptul
In casă. Katie a deschis uşa larg, cu un gest dra­
matic, şi s-a aruncat cu totul de gâtul lui James.
— Ai avut o călătorie uşoară? l-a întrebat ea
In cele din urmă, dezlipindu-se de el.
James a sărutat-o pe creştet.
— A fost în regulă, i-a răspuns el, aruncându-şi
geanta pe canapea.
Stanley a sărit şi el în picioare ca să-l întâmpine.
— Şi Finn? Cum a fost ieri?
— A fost grozav, a lămurit-o James. L-am dus
In grădina zoologică.
Apoi inspiră zgomotos, simţind nevoia să schimbe
«obiectul. Poate pentru că declaraţia exagerată
pe care o făcuse nu-i era tocmai confortabilă.
— Ce bine miroase! Ce-ai gătit?
— G hici! l-a tachinat Katie în joacă.
Ăsta era unul dintre obiceiurile ei. îl punea
po James să ghicească tot felul de lucruri ridi­
cole, lucruri pe care bărbatul nu avea de unde să
Io ştie. „Ghici cu cine m-am întâlnit azi“, îi spu­
nea ea, sau „Ghici ce-a zis mama“. „Ghici ce-am
citit în ziar.“
— Pui de caracatiţă împănat şi anghinare de
Ierusalim, a spus James.
— Nu, prostuţule. E coq au vin. îţi aduci aminte ?
Asta am mâncat la a doua noastră întâlnire.

51
Amândoi am comandat exact acelaşi lucru de pe
m eniu: coq au vin, piure de cartofi şi, la sfârşit,
prăjitură cu brânză. Parcă era o masă din anii ’80.
— Ei, sunt lihnit de foame, i-a retezat-o James,
luând-o în braţe şi învârtind-o de câteva ori.
Stanley a izbucnit într-un lătrat plin de veselie.
— A, am uitat! Ţi-a lăsat Sally un mesaj, l-a
anunţat Katie în vreme ce beau câte-un pahar
de Pinot Noir pe terasa micuţă din spatele casei.
Poţi să te duci mâine-dimineaţă direct la ferma
familiei Carson? Simon o să vină şi el acolo.
— Ţi-a zis de ce ?
— Ăăăă... imunizare, inoculare, incubaţie, ceva
de genu’ ăsta. Vaci - cred că a pomenit ceva de
vaci. Mi-a zis că nu e nimic grav.
Katie a sesizat că James o privea cu atenţie.
— Vai, Doamne, ar trebui să-ncep să-mi notez
totul într-un carneţel, aşa-i?
— Nu-i nimic, a asigurat-o James cu un zâm­
bet şi-a luat-o de mână. N-ai mai fi tu dacă ai
începe să-ţi notezi totul prin carneţele.

James nu comunica decât rareori cu Sally, recepţio-

nera de la cabinetul din sat, şi atunci numai
dacă era neapărat nevoie. Sally avea un compor­
tament excesiv de familiar, care pe James îl irita
teribil şi-i inducea o stare de disconfort. Era ca
şi când Sally era chitită să-l prindă cu minciuna.
— Ai avut un weekend plăcut cu Finn? l-a
întrebat ea acum, imediat după acel „Bună“ pe
care i-1 adresase James în chip de salut.
Medicul i-a ignorat întrebarea.
— Poţi să-mi spui care e prima mea progra­
mare pentru mâine-dimineaţă? a spus el. Katie
a cam încurcat puţin borcanele.
James a auzit-o pe Sally cum oftează.

52
 — Familia Carson, la ora nouă. Inoculare de
nil.ină pentru toată cireada de vaci. Simon. o să
vină şi el direct acolo. I-am spus lui Katie 'toate
H ltO U .
— Şi acum mi-ai spus şi mie, i-a replicat J-ames
«nmistic. îţi mulţumesc foarte mult, Sally.
— Doamne, fata asta e groaznică, a comentat
■>! după ce a închis telefonul.
James îşi amintea vag că, odată, cu câţiva ani
Iii urmă, înainte s-o cunoască pe Katie, încercase
■ o sărute pe Sally la petrecerea de Crăcium îşi
silucea aminte ca prin ceaţă că recepţionera îl
împinsese cât colo şi-i spusese că e o lipitoare
decrepită şi ridicolă. Lui James nu-i făcea deloc
lilflcure să rememoreze episodul respectiv.
— E vina mea, a spus Katie. Dacă mi-aş fi
niiLut ce mi-a zis, n-ai mai fi fost nevoit s-o suni.
James a săltat-o pe Katie în poală.
— Eşti mult prea drăguţă, i-a zis el. T u vezi
In toţi numai partea bună.
Apoi şi-a băgat nasul în gâtul ei şi şi-a pus
inAim pe sânul ei drept. Un preludiu deghizat sub
lurmă de opinie pozitivă: o mişcare întotdeauna
■In succes.
— Dacă te străduieşti să vezi binele din oameni,
«lunci întotdeauna vei fi recompensat p e mă­
gură, i-a răspuns Katie, iar James şi-a spus în
llAnd că i-ar fi plăcut ca iubita lui să nu distrugă
întotdeauna momentele plăcute cu declamaţii
dtn filosofia ei New Age.

53
 7

Pentru Stephanie, serile de duminică erau foarte

diferite. După nebunia pregătirilor pentru noua
zi de şcoală a lui Finn, un ritual fără speranţă,
care se desfăşura aproximativ identic în fiecare
săptămână...
— Unde-ţi sunt adidaşii ?
— Nu ştiu.
— Când i-ai purtat ultima dată ?
— Nu ştiu.
— I-ai purtat în weekend?
— Nu-mi aduc aminte.
— Unde ţi-e geanta de sport ?
— Arun Simpson are un hamster. îl cheamă
Spike.
... şi după lupta de a-1 băga în pat până la opt
şi jumătate, Stephanie se aşeza de obicei pe cana­
pea şi privea în gol la televizor, până când se
făcea ora să se ducă şi ea la culcare.
în seara aceasta însă, Stephanie nu era în
stare să se concentreze nici la Betty cea urâtă.
Rotiţele din creier i se învârteau la viteză maximă.
Se dedase finalmente celei mai josnice dorinţe a
ei şi căutase prin e-mailurile lui James, dar nu
mai găsise nimic. Sigur că soţul ei nu putea să
fie aşa de tâmpit. Hotărâtă să meargă până la
capăt, i-a răscolit şi prin birou şi prin noptieră.
După asta, Stephanie n-a mai ştiut ce să facă.

54
H o gândit c-ar fi putut s-o sune pe Sally la
t nhlnet, dar ce-ar fi putut să-i spună recepţio­
nând? „Cred că James mă înşală cu o femeie al
i'ftri'i nume începe cu K. Tu ce zici?“ Era mult
prim umilitor! Ar fi putut să se ducă până în
lilncoln şi să se învârtă prin sat, ascunzându-se
|inn tufişuri şi sperând să n-o descopere James.
Ar fi putut să facă rost de cartea de telefon a
«unui şi să sune la toate femeile al căror prenume
începea cu K. Stephanie nu-şi dădea seama de ce
nin aşa de important să descopere cine era K,
ilnr fără informaţia asta simţea că nu putea să
|iimă capăt, o dată pentru totdeauna, situaţiei. S-ar
0 Kimţit ca şi când ar fi fost luată de proastă: îşi
pierdea bărbatul în favoarea femeii invizibile.

Nntasha nu era deloc fericită. I-a făcut semn cu

mâna lui Stephanie să treacă în birouaşul de-ală-
Inri. Nu putea să facă chestia asta dacă avea şi
«poctatori. Femeia a căutat din ochi un loc unde
■A se aşeze, dar, ca de obicei, toate spaţiile erau
ocupate cu rochii, genţi şi pantofi - obiecte care
Io erau trimise în mod regulat pentru ca clientele
lor să-şi aleagă ce le plăcea mai mult. Natasha
n mutat un teanc de reviste de modă de pe scaunul
lui Stephanie şi s-a prăbuşit în spatele mesei de
lucru, apoi a tras adânc aer în piept, a verificat
numărul scris pe bucăţica de hârtie, a apăsat
moi multe butoane ca să-şi facă propriul număr
ilc telefon invizibil, apoi a sunat.
„Bună, sunt Katie“, a cântat o voce înregis­
trată de la celălalt capăt al firului. „Nu pot să vă
1Aspund acum, aşa că vă rog să-mi lăsaţi un mesaj
după semnalul sonor.“ Natasha a închis telefonul
şi-a respirat uşurată că nu era nevoie să susţină
conversaţia pe care ea şi Stephanie o pregătiseră
In avans („Bună ziu a ! Sunt de la Centrul de

55
Medicamente Veterinare Paddy Paws şi încerc
să iau legătura cu domnul James Mortimer. Mi
s-a dat numărul acesta de la clinica veterinară.“
O pauză, în care K să spună: „A, nu, îmi pare ră u !
Eu sunt Katie [după cum tocmai se dovedise]...“,
apoi cele două prietene sperau ca tipa să-şi adauge
şi numele de familie şi să se ofere să preia un
mesaj pentru James sau să-i dea numărul de
telefon. După care Natasha trebuia să închidă
pe cât de politicos era posibil). Ei, îi aflase pre­
numele. îşi îndeplinise jumătate de sarcină.
— Deci ? a întrebat-o Stephanie, după ce
Natasha a chemat-o la ea.
— O cheamă Katie.
Natasha a ridicat din umeri.
— N-am vorbit cu ea. Mi-a intrat direct robotul.
— Da’ cum suna? a insistat Stephanie, arun-
cându-se pe canapeaua din colţ. Avea voce de
femeie tânără? Sau bătrână?
— Greu de spus. Presupun că părea destul de
tânără, i-a răspuns Natasha oarecum nervoasă.
— Cât de tânără ? Treizeci şi doi ? Cinşpe ?
— Nu ştiu. Da’ nu era o voce... bătrână.
Stephanie şi-a dat ochii peste cap.
— Normal. Avea vreun accent?
— D oam ne! N-am avut cum să-mi dau seama.
Suna pur şi simplu normal.
— Normal ca din sud sau normal ca din nord ?
Sau normal ca din Scoţia?
Natasha a oftat.
— Doar normal. Ştii ceva? Sun-o şi tu. E clar
că are telefonu’ închis. Poţi să-i asculţi singură
mesajul şi să te lămureşti cum sună.
— Da’ dacă răspunde ?
— N-o să răspundă.
— Da’ dacă totuşi răspunde ?
— închizi. P oftim !

56
 Natasha a luat telefonul şi a format din nou
numărul, după care i-a întins aparatul lui
Stephanie, care l-a luat, dar ţinându-1 la o dis­
tanţă apreciabilă de corpul ei, de parcă ar fi avut
tn mână o bombă.
— Ascultă, i-a şuierat Natasha.
Stephanie şi-a lipit telefonul de ureche, tocmai
când vocea înregistrată a lui Katie a prins să se
nudă din nou. Stephanie a închis ochii şi a ascultat
cu atenţie, ca şi când vocea pe care o auzea putea
«ă-i redea felul în care arăta cealaltă femeie.
Când mesajul s-a încheiat, a trântit receptorul şi
M-a aşezat la loc pe canapea. Era, în mod lim­
pede, deprimată.
— D eci...? a chestionat-o Natasha.
— Sună ca o femeie, a răspuns Stephanie,
frecându-se la ochi cu dosul palmei.
— Ce vrei să faci acum?
Stephanie s-a uitat la ceas.
— Am întârziat la Meredith. Trebuie s-o luăm
din loc.

Meredith Bam ard, o hoaşcă nesuferită, actriţă

de telenovele (un soţ mort, două aventuri amo­
roase ratate, dintre care una cu un bărbat care
ne dovedise a fi fratele ei, o condamnare la închi-
noare pentru atac corporal violent; toate acestea
rămăseseră în urmă, în existenţa ei fictivă), n-avea
deloc chef să încerce rochii pentru premiile BAFTA.
Ura furioasă fiindcă Stephanie întârziase, nici
nu era prea atentă şi nici nu făcea eforturi să-şi
mascheze această lipsă de atenţie. Meredith a
decretat că rochiile pe care i le aduseseră o făceau
Hă se simtă ca un travestit.
Stephanie şi Natasha au flatat-o şi-au lingu-
şit-o, dar Meredith nu s-a lăsat impresionată şi

57
a refuzat să se îmbrace în rochia roşie cu trenă
de sirenă.
Stephanie îşi dădu seama că, la drept vorbind,
în ciuda mojiciei lui Meredith, ei îi era milă de
clientă: tipa chiar arăta ca un travestit în rochiile
pe care i le aduseseră - de fapt, aşa ar fi arătat
în orice rochie - dar, în fond, ea le ceruse să-i
creeze o imagine mai feminină. Dac-ar fi fost
după capul lor, Stephanie şi Natasha i-ar fi adus
un smoching, cu o pereche bine croită de panta­
loni negri, vizând un rol al lui Marlene Dietrich.
Ba poate ar fi adăugat şi o mustăcioară falsă şi
un joben şi cu asta basta.
— Voi chiar n-aţi priceput descrierea pe care
v-am făcut-o, a spus Meredith acum. Dac-aş fi
vrut să arăt ca Shirley Bassey, atunci v-aş fi
spus asta direct.
Stephanie s-a abţinut să comenteze că dacă
ea şi Natasha ar fi izbutit s-o facă să arate măcar
pe jumătate la fel de bine ca Shirley Bassey
atunci izbânda lor ar fi echivalat cu un miracol.
— N-am vrut decât să-ţi accentuez formele.
Ai nişte forme fantastice, a zis ea în loc.
Deşi, în realitate, formele lui Meredith sunt
prea multe şi toate poziţionate exact unde nu tre­
buie, s-a gândit ea şi aproape c-a izbucnit în râs.
— Există o delimitare foarte subtilă între a fi
feminină şi a arăta ca o cocotă. Asta-i tot ce am
de spus. Iar cu rochia asta cred c-aţi sărit peste
cal.
Stephanie ştia că n-avea nici un sens să se
certe cu Meredith.
— îm i pare foarte rău, Meredith, dacă aşa
vezi tu lucrurile. O să mai căutăm. Crede-mă că
o să-ţi găsim ceva care-o să-ţi vină perfect.
— Sper din tot sufletul, i-a replicat clienta.
Vă plătesc destul ca să faceţi asta.

56
 IJe la şase şi un sfert, s-a ajuns într-un punct
mort. Stephanie a refuzat oferta Natashei de a
Iwa un pahar pe drum spre casă - aşa cum făcea
întotdeauna în serile când James era plecat, pen­
tru că îi plăcea să fie acasă când Finn mergea la
culcare - şi a oprit un taxi, care avea s-o lase pe
un în Belsize Park, pentru ca apoi să continue
călătoria cu Natasha, până la căsuţa intimă a
nccsteia din Muswell Hill.
— O să discut cu ea, a anunţat Stephanie pe
un ton de rău augur, în vreme ce maşina gonea
po Chalk Farm Road.
— Cu Meredith ? a întrebat Natasha, care rămă-
Mwe cu gândul la dezastrul după-amiezii.
— Cu Katie. M-am hotărât s-o sun, să-i spun
c-am aflat de ea şi să vedem ce-o să zică.
Natasha a expirat zgomotos.
— Poate c-ar fi mai bine să-i spui numai lui
James c-ai aflat ce face pe la spatele tău.
— Nu. James o să mă mintă, o să mă asigure
că nu-i adevărat, după care o s-o înveţe şi pe ea
aă nege tot. Aşa n-o să aflu niciodată cum stă
■ituaţia pe bune.
— OK, a încuviinţat Natasha, deşi din voce se
înţelegea că, din punctul ei de vedere, nu era
deloc OK.
— O s-o sun când ştiu că el e la serviciu, a
mai adăugat Stephanie pe un ton hotărât, după
cnre şi-a îmbrăţişat prietena şi a coborât din taxi.

59
 8

Katie nu aştepta niciodată cu nerăbdare dimineţile

de miercuri. In primul rând, aceea era ziua când
îşi lua la revedere de la James până duminica
următoare. Programul de miercuri al lui James
era întotdeauna acelaşi: pleca la serviciu de dimi­
neaţă, consulta pacienţii până la unu, lua repede
prânzul, apoi pornea pe autostradă, pentru lungul
drum către Londra. In capitală, lucra joia şi vine­
rea, iar sâmbăta o avea liberă, pentru ca dumi­
nica să repete călătoria, dar în sens invers. In
dimineaţa aceasta, Katie se trezise de cu zori -
de obicei, îi plăcea să lenevească în pat până la
nouă, sorbind din ceaiul pe care James i-1 aducea
mereu, înainte să plece la cabinet - , iar acum îl
ajuta pe iubitul ei cu bagajul pentru următoarele
zile. Katie adora atmosfera aceasta domestică,
savura plăcerea simplă de a-i înmâna lui James
un teanc de haine curate şi bine călcate, plăcerea
de a-i pregăti un mic dejun zdravăn - asta pen­
tru situaţia când intervenea vreo urgenţă, iar el
nu mai avea timp să mănânce de prânz. In dimi­
neaţa asta Katie îi pregătise ouă ochiuri, şuncă
şi ciuperci, un munte de pâine prăjită şi o cafe-
tieră cu cafea franţuzească proaspăt măcinată.
Cât a mâncat el, ea s-a învârtit prin preajmă,
umplându-i la loc cana sau oferindu-se să-i ungă
pâinea cu unt.

60
 James n-ar fi recunoscut niciodată cu voce tare,
dar toată atenţia pe care i-o acorda Katie, toată
licitaţia ei şi toată cocoloşeala i se păreau niţel
rum sufocante. Miercuri dimineaţa, în mod inva-
i Iubii, se trezea tânjind după restul săptămânii,
iltipă relaţia mai matură dintre el şi Stephanie:
•toi adulţi care se puneau de âcord asupra pro­
blemelor de zi cu zi. Prin contrast cu legătura
biină-copil mare pe care simţea uneori că o avea
ni Katie. James era înnebunit după impresia de
oenjutorare pe care o degaja Katie, după felul în
rare aceasta se minuna ca un copil în faţa specta­
colului lumii, după optimismul ei naiv. Dar, uneori,
timto astea îl şi iritau. Uneori n-avea chef să vor­
bească pe tonul acela de bebeluş şi nici să joace
«tonete ca un adolescent. Uneori nu voia decât
■fl-si mănânce micul dejun şi nimic mai mult.
In plus, când se făcea miercuri, James era
■loja copleşit de dorinţa de a-şi vedea fiul. Sigur
i'A vorbea cu el în fiecare zi, aşa cum făcea şi
MUiphanie, deşi acţiunea asta devenea deseori
•Irosantă, fiindcă era obligat să-şi găsească un
colţişor liniştit de unde Katie să nu-i audă con­
versaţia de fiecare dată când Stephanie îl suna,
Iar uI se prefăcea că avea de discutat cu Simon
■mi Malcolm. Scenariul decurgea a stfel: James
Işi dădea ochii peste cap şi şoptea „Serviciu“,
după care se retrăgea în baie sau în dormitor.
Katie nu părea niciodată să pună la îndoială faptul
i ă iubitul ei îi spunea adevărul. Nu-i stătea în
lire să fie bănuitoare.
în dimineaţa aceasta, ca în oricare altă dimi­
neaţă de miercuri, Katie a rămas în uşă, în picioare,
yl i-n făcut cu mâna, reprimându-şi lacrimile şi
eldnuindu-se să arboreze o mină curajoasă, ca să
nu-l supere pe James. In fond, el ducea o viaţă
sdruncinată. în zilele în care era plecat, Katie se

61
simţea puţin cam singură, dar, până ia urmă, ea
îl avea pe Stanley, avea prieteni şi căsuţa ei cea
minunată. Nu era nevoită să doarmă pe un pat
pliant şi să consume mâncarea arsă a lui Abi.
Imediat după ce-a plecat, Katie i-a trimis lui
James unul dintre numeroasele sms-uri pline de
dragoste pe care i le trimitea întotdeauna ca să-i
ţină companie pe drum. Mai târziu, în cursul
aceleiaşi zile, fără ştirea ei, James avea să se
oprească la o benzinărie de pe autostradă, chinuin-
du-se disperat să le şteargă pe toate înainte să
ajungă acasă.
După plecarea lui, celălalt motiv pentru care
Katie ura zilele de miercuri îşi făcu simţită pre­
zenţa năvălind pe capul ei. De trei luni, în fiecare
miercuri dimineaţă, Katie avea un client fid el:
Owen. Care o vizita pentru şedinţe de acupunctură.
în mod normal, Katie îşi iubea toţi clienţii. Ea
credea că toţi oamenii simt, prin firea lucrurilor,
buni şi că doar circumstanţele îi forţează să se
comporte urât. Şi nu era vorba că l-ar fi detestat
pe Owen. Din contră, îi era foarte milă de el. Viaţa
lui Owen era un dezastru: soţia îl părăsise şi se
mutase în casa de alături, împreună cu vecinul
lor. Owen îi povestise că noaptea, stând întins în
pat, putea să-i audă pe Miriam şi pe fostul lui
prieten, Ted, cum făceau sex, extrem de viguros,
în camera lipită de a lui. Din cauza asta, Owen
dormea acum pe o saltea pneumatică în sufra­
gerie şi-şi folosea dormitorul numai pe post de
debara. Apoi Owen îşi pierduse slujba de la măce­
lăria din localitate şi asta pentru că fusese prins
scuipând cu foc (sau, cel puţin, el pretindea că
substanţa respectivă era scuipat, dar cine putea să
bage mâna-n foc ? Ar fi putut să fie orice alt fluid
produs de organism; nimeni nu-şi manifestase
dorinţa de a studia substanţa mai îndeaproape)

62
 pe o fleică de porc, care fusese marcată ca urmând
a le fi livrată lui Miri am şi Ted. Lower Shippingham
nu era un sat cu oportunităţi de angajare în exces,
aşa că Owen o tândălea acum trăind din banii de
şomaj. Toată ziua stătea în căsuţa lui şi, din când
în când, urla cât îl ţineau plămânii că Minam e
o curvă. Asta atunci când ştia că Miriam era
aproape şi putea să-l audă din casa alăturată.
Iniţial, Katie a fost convinsă că putea să-l ajute
pe Owen. Era limpede că bărbatul avea probleme
din cauza lipsei de încredere în sine, iar ea voia
să facă tot ceea ce-i stătea în putere ca să-l ajute
să-şi recapete respectul pentru propria persoană.
In plus, cele douăzeci şi cinci de lire pe care
Owen i le plătea la fiecare şedinţă îi prindeau
foarte bine. Deşi, la drept vorbind, Owen nu-i
mai plătise nici un sfanţ de săptămâni bune.
Pentru că-i era milă de el, Katie a fost de acord
să-i deschidă un credit, astfel încât Owen să-i
achite datoria după ce-şi mai revenea puţin. Suma
se ridicase de-acum la mai bine de o sută de lire.
Ibtuşi, cu timpul, Owen începuse s-o îngri­
joreze pe Katie. Deseori îl surprindea uitându-se
la ea cu atenţie, sorbindu-i fiecare cuvânt de pe
buze. Odată, Owen chiar şi-a făcut curaj şi a
mvitat-o la masă, iar Katie a fost nevoită să-l
refuze cu blândeţe. I-a spus că, în calitate de -
aare cum să-şi spună ? - specialistă a sa în terapii
complementare, să-i accepte invitaţia ar fi fost
un gest lipsit de etică. Că, şi în cazul în care
-ucrurile nu ar fi stat aşa, ea avea deja un iubit.
Owen a primit refuzul cu drăgălăşenie şi i-a
răspuns că ăsta era unul dintre motivele pentru
care o plăcea aşa de tare: că-i era loială lui
James. Cu toate acestea, mai multe săptămâni
supă asta, Owen şi-a petrecut şedinţele discu­
tând cu ea despre problemele lui cu femeile,

63
despre suferinţa şi furia pe care le simţea din
cauză că viaţa îl cadorisise doar cu ghinioane,
despre sentimentul lui profund de lipsă a valorii
personale. Asta în vreme ce Katie îi înfigea ace
în scalp. Cinstit vorbind, cu toate că lui Katie
nu-i era frică de Owen - n-avea impresia că omu’
era pe cale să se arunce asupra ei sau să facă
sugestii nepotrivite - , începea să se simtă din ce
în ce mai depăşită de situaţie. Ea nu avea califi­
carea necesară ca să se ocupe de dificultăţi emo­
ţionale de amploare. Katie ajunsese să-şi dea
seama că Owen avea nevoie de ajutorul unui
psiholog adevărat. A încercat să-l sfătuiască în
sensul ăsta, propunându-i să meargă la medicul
de familie, care să-l îndrume spre o persoană cu
diplomă şi o oarecare experienţă clinică, dar Owen
s-a supărat şi-a refuzat s-o asculte până la capăt.
Nici şedinţa din dimineaţa aceasta nu se des-
fâşurase în condiţii mult mai bune. Cei doi au
discutat despre aceleaşi lucruri: solitudinea de
care suferea Owen şi lipsa lui de valoare. Katie
i-a sugerat să ardă ulei de ylang-ylang ca să-şi
optimizeze starea de spirit.
— Ştiu că ţi-am tot zis chestia asta, a adăugat
ea, dar de ce nu iei în considerare posibilitatea
de a te muta ? Nu-i deloc sănătos să trăieşti atât
de aproape de cineva care-ţi produce suferinţă.
— De ce să mă las gonit afară din casă de ei ?
i-a replicat Owen, aşa cum o mai făcuse, de mai
multe ori, în trecut.
— Nu trebuie să priveşti lucrurile din perspec­
tiva asta. Trebuie să te gândeşti la ce e mai bine
pentru tine.
— Dacă mă mut din casă, înseamnă c-au câş­
tigat, i-a răspuns Owen îmbufnat.
— Asta nu-i un joc, Owen. Nu se poate pune
problema că unul a câştigat şi celălalt a pierdut.

64
 — Nu înţelegi deloc.
— Ştii ceva ? a concluzionat Katie cu blândeţe.
Ai dreptate. Chiar nu înţeleg. De asta cred c-ar
II mai bine să te las să te relaxezi. Să lăsăm
uccle să-şi facă treaba.
— Nu. Nu pleca. Mă simt mai bine când stăm
la taclale.
— Tu ştii că eu nu sunt psiholog calificat, i-a
utras atenţia Katie râzând. Poate că-ţi dau sfaturi
proaste.
— Nu-i nimic, a liniştit-o Owen cu un zâmbet.
Oricum nu iau sfaturile tale în considerare.
Şi-aşa Katie a rămas în încăpere, cu toate că
nu se simţea în stare să-l urmărească cu atenţie
pe Owen. N-avea chef să-i asculte lamentaţiile,
din cauza telefonului pe care-1 primise chiar îna­
inte de sosirea lui.
James plecase de aproape o oră, iar Katie
făcea ordine prin casă, străduindu-se s-o facă să
urate cât mai profesional: un spaţiu plin de calm,
unde să-şi primească clienţii. Tocmai aprinsese
lămpile de aromaterapie ca să cureţe camera de
consultaţii de mirosul lui Stanley, când a început
uA-i sune mobilul. S-a uitat pe ecranul apara­
tului, dar n-a recunoscut numărul - putea să fie
oricine - , însă Katie întotdeauna considera ape­
lurile primite o nouă oportunitate. Niciodată nu
ue ştie ce-ţi oferă viaţa. Aşa spunea întotdeauna
mama ei. înhaţă tot ce primeşti şi fructifică ocazia
Iu maximum. Lui Katie nici nu i-ar fi trecut prin
minte să nu răspundă.
— Alo, a spus ea cu cea mai pozitivă voce din
ursenal.
Katie citise undeva că, din cauza lipsei de
indicatori vizuali, la telefon oamenii păreau mai
plictisiţi şi mai dezinteresaţi decât erau în reali­
tate. Era important să proiectezi, prin voce, un

65
influx pozitiv. Dacă zâmbeşti în timp ce vorbeşti,
scria în articol, persoana de la celălalt capăt al
firului o să perceapă acest lucru.
A urmat un moment de tăcere, apoi o voce a
sp u s:
— Tu eşti Katie?
— Da, a răspuns ea veselă.
— Eu sunt Stephanie Mortimer.
Katie a procesat informaţia rapid. Stephanie
era numele fostei soţii a lui James. Ele două nu
mai vorbiseră niciodată - şi-a spus Katie emo­
ţionată - , dar Stephanie nu părea să debordeze
de prietenie în ceea ce-o privea.
— Bună, Stephanie. Mă bucur că putem, în
sfârşit, să vorbim.
A urmat un foarte lung moment de tăcere.
Katie s-a îngrijorat.
— Nu s-a întâmplat nimic rău, nu-i aşa? N-a
avut James vreun accident sau ceva de genu’
ăsta, nu?
— Ştii cine sunt eu ? a întrebat-o Stephanie.
Simt soţia lui James.
— Sigur că ştiu cine eşti - a spus Katie, după
care soneria de la intrare a început să sune.
La uşă era Owen: sosit, ca întotdeauna, punctual
pentru şedinţa de acupunctură.
— Stephanie, îmi pare foarte rău, dar trebuie
să închid. Pot să te sun eu mai târziu? Pe nu­
mărul care mi-a apărut pe telefon?
— OK
Stephanie părea şocată.
— Mă găseşti toată dimineaţa.
Aşa că acum Katie nu mai era în stare să se
concentreze. Asta era un eveniment, un moment
de referinţă. Bine, Stephanie nu păruse numai
lapte şi miere, dar, odată ce-aveau să discute
mai mult, Katie era sigură că se vor înţelege de

66
minune. Katie se înţelegea de minune cu toată
lumea. Şi-apoi nu mai era decât o chestiune de
timp până când Stephanie avea să propună ca
■James să-l aducă pe Finn la ţară pentru câteva
xile. Şi-aşa, în sfârşit, toată lumea să înceapă să
nu joace de-a Familiile Fericite.

67
 g

Stephanie a lăsat telefonul din mână şi a început

să se întrebe dacă nu cumva îşi imaginase ceea
ce se întâmplase. Făcuse două sau trei încercări
până când reuşise să termine de tastat numărul
lui Katie. Pe Natasha o trimisese la admirat
vitrine pe Sloane Street, înarmată cu măsurile
lui Meredith, un aparat foto Polaroid şi un carne­
ţel. Ştia că, şi dac-ar fi convins-o să stea în camera
alăturată, Natasha tot n-ar fi rezistat tentaţiei
de a-şi lipi urechea de uşă ca să-i asculte con­
versaţia, iar Stephanie nu se credea capabilă să
ducă totul la bun sfârşit având şi public în fundal.
înainte să sune, şi-a repetat de mai multe ori
în minte ceea ce avea de gând să-i spună lui
Katie. Avea să se prezinte cu demnitate - era
hotărâtă să nu se poarte ca o isterică, fiindcă nu
voia să-i dea lui Katie ocazia să gândească „A,
înţeleg acum de ce James nu vrea să mai fie cu
eau. „Eu sunt Stephanie, soţia lui James“, îşi
propusese Stephanie să-i spună în chip de replică
introductivă, dar, după asta, şi-a dat seama că-i
era greu să-şi meii imagineze cum aveau să decurgă
lucrurile. Asta deoarece Katie fie avea să nege
că-1 cunoaşte pe James, fie avea să clacheze înă­
buşită de regrete, cerşindu-i iertarea. Stephanie
spera ca ultima variantă să fie cea care să se
concretizeze - asta nu pentru că avea de gând

68
 • it iurte pe femeie. Departe de ea gândul acesta,
t I pentru că o negare categorică era mult mai
iliHril de gestionat: în cazul acesta, s-ar fî simţit
i ii ţ i când Katie avea un avantaj asupra ei. Cu
H||uranţă, însă, Stephanie nu fusese pregătită
pentru tonul extrem de prietenos cu care Katie
li «pusese „Bună, Stephanie“ şi nici pentru încre-
ilerea în sine care fusese evidentă din replica
Mft bucur că putem, în sfârşit, să vorbim“.
Stephanie nu ştia ce să mai facă acum. Urmă-
Imirca mişcare îi aparţinea lui Katie, jar treaba
nai n o făcea pe Stephanie să nu se simtă deloc con-
liirl abil. Dacă n-ar fi auzit cu urechile ei soneria lui
Katie, ar fi crezut că femeia inventase respectiva
«ruzA ca să închidă telefonul şi-n felul acesta să
ilahAndească avantajul psihologic. Nu trebuie să
ilnvin şi mai paranoică decât sunt deja, şi-a repro­
şul Stephanie. Acum nu mai avea ce să facă
ilnrAt să stea şi să aştepte. In cazul în care Katie
iui o sima înapoi, avea să mai încerce ea. Iar şi iar
ţi lur, până când avea s-o prindă. N-avea de gând
« o lase pe cealaltă femeie să scape aşa de uşor.
James o să se pornească foarte curând către
Dmdra, şi-a spus Stephanie, gândindu-se cu groază
In momentul sosirii lui. Voia să afle cu exactitate
i n se întâmpla înainte ca soţul ei să ajungă acasă.
( 'ni care sunt preveniţi sunt pe jumătate salvaţi şi
Imite prostiile din seria asta. Stephanie a încercat
■ o sune pe Natasha, dar apelul i-a fost direcţionat
niitomat către mesageria vocală, ceea ce însemna
rA posesoarea aparatului era probabil în metrou,
uşa că Stephanie i-a telefonat lui Cassie şi-a
iiHcultat-o recunoscătoare pe fată, care i-a relatat
biruind conversaţia pe care o purtase cu una dintre
celelalte bone cu care se întâlnise la şcoală.
Apoi Stephanie s-a uitat la ce a s: zece şi un
«fort. îi era şi frică să se ridice de la birou ca să

69
se ducă la baie. Nu cumva Katie s-o sune tocmai
atunci şi să rateze apelul. Oare de ce n-o sunase
pe femeia aia de pe mobil ? Stephanie a decis că
avea nevoie de o activitate care să-i capteze atenţia
şi că dereticatul prin birou era cea mai potrivită
opţiune. Abia patruzeci şi cinci de minute mai
târziu, când ea era îngropată până la genunchi
într-o amestecătură de curele şi genţi-plic, tele­
fonul a început să sune. Stephanie aproape că
s-a prăbuşit în nas în goana către receptor.
— Stephanie Mortimer, a spus ea în microfon,
străduindu-se să nu gâfâie, pentru că gâfâiala
putea fi interpretată ca emoţie şi, în consecinţă,
ca o formă de slăbiciune.
— Stephanie, bu n ă! Sunt Katie.
P oftim ! Acelaşi ton lipsit de remuşcări. Ce
naiba era în neregulă cu femeia asta ? Oare chiar
nu se simţea deloc ruşinată de ceea ce făcuse -
de ceea ce încă mai făcea?
— Bună, i-a răspuns Stephanie pe un ton egal.
Iţi mulţumesc că m-ai sunat.
— N-ai pentru ce. Deci... ăăă... mă bucur să
vorbesc cu tine.
Poate că e ceva în neregulă cu ea, s-a gândit
Stephanie. E maniaco-depresivă sau amnezică
sau cam aşa ceva.
— Katie, poate că n-ai auzit ce ţi-am spus mai
devreme. Eu sunt soţia lui James. Ştiu despre
voi doi.
Lui Stephanie i s-a părut c-o aude pe Katie
înghiţind în sec. Ceea ce chiar se întâmplase,
dar nu din motivul pe care-1 presupusese ea. în
realitate, în timp ce vorbea cu ea, Katie se apu­
case să bea dintr-o sticlă de apă Evian.
— Normal că ştii. James mi-a spus că ţi-a zis.
Acum Stephanie chiar că nu mai pricepea
nimic. Şi, în plus, devenea din ce în ce mai iri-

70
Istă. Lucrurile nu se desfăşurau deloc aşa cum
Işl Imaginase ea.
— James nu mi-a zis nimic. Am văzut unul
dintre sms-urile tale. Din greşeală. Nu căutam
nava anume.
Htephanie nu voia ca femeia de la celălalt
rapât al firului să creadă că era genul de nevastă
geloasă şi nebună.
Acum era rândul lui Katie să fie nedumerită.
— Ei, poate c-am înţeles eu greşit. Eram con­
vinsă că James mi-a spus că te-a anunţat chiar
•I, pentru că nu voia să afli ceva de la vrtío terţă
persoană, ştii? Să nu cumva să te întâlneşti cu
vrsun cunoscut de pe-aici şi să fii pusă într-o
situaţie stânjenitoare.
Katie începea să-şi dorească să n-o fi sunat
|hi Htephanie înainte să discute mai întâi cu
Jamos. Era limpede că femeia avea nişte pro­
bleme grave. Poate că despărţirea de James nu
se derulase în termeni atât de amicali pe cât îi
descrisese el. De fapt, ea încercase să-l sime,
Imediat după plecarea lui Owen, dar James, care
probabil că era cu mâna până la cot prin maţele
vreunei vaci, nu-i răspunsese.
— Oricum, eu mă bucur că ştii. Aşa e mult
mal civilizat, nu crezi ? E mai bine s-avem cărţile
puse pe masă.
— Asta-i tot ce-ai de zis ? „Mă bucur că ştii“, i-a
sărit muştarul lui Stephanie. Nu simţi nevoia să-mi
■pul „iartă-mă“ sau să-ţi fie niţel ruşine sau ceva
asemănător? Până la urmă, ţi-o tragi cu soţul meu.
Kutie s-a cutremurat din cauza limbajului,
dar şi din cauza implicaţiei pe care o năştea
■ruzuţia lui Stephanie. Ea, personal, nu înjura
ilsoAt rareori. Considera că un astfel de limbaj
tiu ara necesar sau că, măcar, nu era nevoie ca o
imrsoană să recurgă la el decât în ultimă instanţă.

71
 — Cu fostul tău soţ, a zis ea cu prudenţă.
Era clar că Stephanie e puţin sărită de pe fix.
Stephanie a încremenit.
— Ce-ai zis ?
— Am spus că James e fostul tău soţ. Adică
bărbatul cu care... bărbatul cu care mă întâlnesc
eu. Dacă ai o problemă cu chestia asta, atunci
asta e o problemă între tine şi el.
— Ţi-a zis că suntem despărţiţi?
— Sigur că da, i-a răspuns Katie nerăbdătoare.
Aşa e, nu?
— Nu, i-a retezat-o Stephanie. Cel puţin, ultima
dată când am verificat eu, nu eram deloc despărţiţi.
Katie a simţit că o lasă genunchii. Urechile i
s-au umplut ca de şuieratul unui vânt, iar podeaua
dansa sub ea.
— Dar Peter şi Abi ? a şoptit ea.
— Cine ?
— Peter şi Abi. Cei la care stă James când
vine în Londra. Cum rămâne cu patul pliant, cu
mâncarea arsă a lui Abi şi cu glumele răsuflate
ale lui Peter?
— N-am nici cea mai vagă idee la ce te referi,
i-a răspuns Stephanie. Când vine în Londra, James
locuieşte cu mine. In casa noastră. Şi cu fiul nostru.
Lui Katie îi era familiar conceptul de negare.
Acesta era un mecanism de apărare, pe care
persoana care se autoamăgeşte îl foloseşte ca să
nu ia act de gravitatea unui eveniment care a
afectat-o. In cazurile fericite, omul se foloseşte
de acest mecanism de apărare până când e sufi­
cient de puternic ca să accepte consecinţele. Un
an şi jumătate părea totuşi o perioadă cam lungă
pentru ca Stephanie să nu accepte că soţul ei
plecase de-acasă. Katie era sigură că, la un moment
dat, citise pe undeva, într-una din numeroasele
ei cărţi de dezvoltare parsonală, că, în contact cu

72
persoane care se autoamăgesc, nu este indicat ca
fl lu să le hrăneşti iluziile. Aşa că femeia a tras
mlAnc aer în piept şi a spus:
— îmi pare foarte rău, Stephanie. îmi dau
«tmma că este un lucru pe care ţi-e greu să-l
Necopţi, dar James e acum cu mine. Iar tu nu
poţi să faci nimic ca să schimbi ceea ce s-a în-
lAmplat. Trebuie să-ţi vezi de viaţa ta.
Stephanie simţi cum creierul i se inundă cu
0 Infuzie de oxigen îmbogăţit cu adrenalină. Ceea
1o hc petrecea era un coşmar. Se gândise că era
posibil ca rivala să-şi nege implicarea într-o rela­
ţie cu James, dar nu-şi închipuise - şi nici nu şi-ar
I) putut închipui vreodată - că această Katia avea
■A nege relaţia ei, a lui Stephanie, cu James.
Ml-ii dat seama, însă, din tonul superior cu care i
mo adresase Katie, că femeia chiar credea în ade-
vArul cuvintelor ei. Stephanie nu mai avea acum
nici un dubiu că James îşi convinsese amanta că
mariajul lui se încheiase.
— Katie, a zis ea, străduindu-se să-şi păstreze
calmul, nu ştiu ce ţi-a spus James... De fapt, îmi
ilnu seama. E clar că ţi-a spus că noi doi nu mai
Niintem împreună - dar adevărul e că James
minte. M-a minţit pe mine şi e limpede că te-a
minţit şi pe tine...
Stephanie a tăcut în secunda în care Katie a
lnlrerupt-o, cu o voce tremurătoare:
— Stephanie, mă tem că trebuie să închid,
liohuie să-mi sosească un alt client. Mi-a făcut
plAcore să vorbim şi-mi pare foarte rău, sincer,
Îmi pare foarte rău că-ţi vine aşa de greu să
Necopţi realitatea.
Kntie i-a spus la revedere şi a închis telefonul
Inuinte ca Stephanie să mai apuce să-i răspundă.
Koineia şi-a îngropat capul în mâini. Şi acum ce
urma ?

73
 10

După ce a încheiat convorbirea telefonică, Katie

a început să tremure. îşi imaginase deseori că
avea, în sfârşit, să discute cu Stephanie şi, în
felul acesta, să-şi consolideze noua ei familie, dar
în nici unul dintre scenariile închipuite de ea
lucrurile nu decurseseră aşa. Stephanie sunase -
ei bine - ca o femeie nebună; o femeie furioasă,
care se autoiluziona şi, în acelaşi timp, o agresa
cu acuzaţii. Biata femeie, s-a gândit Katie. Nici
n-am ştiut că e aşa de nefericită. James o făcuse
să creadă că Stephanie fusese cea care iniţiase
despărţirea, luase decizia să-şi urmeze propria
ambiţie, în detrimentul căsniciei, fără să clipească
măcar.
Trebuie să vorbesc cu James, şi-a spus Katie
şi-a luat din nou telefonul ca să-l sune pe mobil.
Apelul a fost direcţionat către mesageria vocală,
aşa cum se întâmpla de cele mai multe ori când
James era la serviciu. Katie s-a panicat puţin la
gândul de a-i lăsa un mesaj. Nu voia să-l îngri­
joreze, aşa că s-a decis la un cald şi calm „Bună,
superbule“, urmat de „Dă-mi un telefon dacă ai
puţin timp“, fără să mai adauge şi alte detalii.
Katie spera ca James s-o sune până când pleca
la Londra, pentru că, odată eyuns acolo, comu­
nicarea dintre ei devenea cam dificilă. James îi
spusese întotdeauna că telefonul lui nu avea

74
mimnal în apartamentul lui Peter şi Abi din Swiss
(lottage şi că, dacă voia s-o sune, trebuia să-şi
rişte viaţa şi să se caţere pe acoperişul plat de
Iii primul etaj. Din această cauză, serile nu avea
nici un sens să-i telefoneze. Iar James nu apu-
ruHc să-i dea numărul de fix al lui Peter şi Abi.
Katie simţi cum o străpunge o săgeată fierbinte,
îşi dădu seama că nici măcar nu ştia numele de
l'nmilie al prietenilor lui James. Niciodată nu se
tfAndise să-l întrebe asta —de ce s-ar fi gândit la
aşa ceva? - , aşa că nici nu putea să sune la
Informaţii şi să obţină singură numărul.
Katie şi-a adus aminte că trebuia să mai şi
respire. Cu siguranţă, nimic din ceea ce-i spusese
Htophanie nu putea să fie adevărat. Era imposibil
ni James să ducă o viaţă dublă. Nu discutaseră ei
doi despre importanţa sincerităţii şi a respectu­
lui faţă de partener? Şi oare James nu păruse la
liil de devotat acestei idei pe cât era şi ea?
Telefonul mobil a început să-i sune şi Katie a
Rărit cât acolo. înainte să răspundă, a ezitat o
clipă. Nu prea ştia ce să spună.
— M-ai căutat? a strigat James, când Katie
tn sfârşit a răspuns.
Bărbatul părea să fie pe un câmp, undeva.
— A, da, a recunoscut Katie, ca şi când ar fi
uitat de precedentul apel. Voiam doar să-ţi zic să
conduci cu atenţie.
— întotdeauna conduc cu atenţie, a asigurat-o
James cu blândeţe. Te sun când ajung acolo.
— James, a mai spus Katie înainte ca el să
închidă. Mă gândeam dacă n-ai apucat cumva să
«Iii numărul de fix al lui Peter şi Abi. Ştii că ţi
l-am mai cerut şi-ai zis c-o să-l afli? Mi se pare
nnnpoda că nu pot să te sun niciodată seara şi
mi-o teamă când te urci pe acoperişul ăla prin
haznă.

75
 — Doamne, nu-s bun de nimic, a exclamat
James extrem de convingător. Am uitat. O să-ncerc
să-mi aduc aminte diseară. Da’, ştii, n-aş vrea
să-i deranjez din cinci în cinci minute cu tele­
fonul. Şi-aşa fac foarte mult pentru mine.
— Ei, atunci numai pentru situaţii de urgenţă.
Nu crezi c-ar trebui totuşi să am şi eu un număr
în caz de vreo urgenţă ? Ţinând cont că acolo tu
nu prea ai sem nal?
— Sigur că da. Da’, uite, acum trebuie să închid.
Te sun mai târziu.
Şi James a închis înainte ca iubita lui să mai
apuce să spună ceva.
Katie, care nu obişnuia să nu aibă încredere
în oameni, care niciodată nu punea la îndoială
faptul că exteriorul unei persoane reflectă cu
adevărat şi interiorul ei, a simţit că i se înmoaie
picioarele şi s-a aşezat cu greutate la masă. Ceva
nu era în regulă.

Mai târziu, când James a sunat-o ca s-o anunţe că

ajunsese cu bine şi că urma să se ducă direct la
culcare, Katie i-a reamintit cu drăgălăşenie să-i
facă rost de numărul acela de fix, iar el a schimbat
imediat subiectul cu multă abilitate. Katie s-a
întrebat cât mai era în stare iubitul ei s-o ducă cu
vorba. Dacă ea avea să-i ceară numărul cu ocazia
fiecărei convorbiri, ce scuze avea să mai găsească
de fiecare dată? Katie voia să creadă că nu era
vorba decât de o reacţie exagerată din partea ei,
că totul era în ordine, că nu avea nici un motiv să
se îngrijoreze, dar, din ce în ce mai mult, începea
să i se pară că lucrurile nu stăteau deloc aşa.
— Care e numele de familie al lui Peter şi
Abi ? l-a întrebat ea, din senin, străduindu-se să
pară cât se poate de relaxată, când James a
sunat-o a doua oară.

76
 K1 i-a răspuns pe nerăsuflate:
— Smith. De ce îmi tot pui întrebări legate de ei ?
— Smith. Peter şi Abi Smith. Sau ea şi-a păs­
trat numele de fată?
— Mă duc la culcare. Noapte bună.
— Noapte bună, iubitule, i-a urat şi Katie cu
Irlatoţe. Somn uşor.

Aveţi o adresă? a întrebat-o tânărul cu voce

lirlolonoasă de la Informaţii. Fiindcă sunt o gră­
madă de Smith.
— Stau undeva, în Swiss Cottage, dar nu ştiu
mlruHa exactă.
— Codul poştal?
— îmi pare rău. E ceva cu NW, presupun.
Tânărul a oftat.
— Am şaptezeci şi şase de P. Smith în
unrd-vestul Londrei. Plus optsprezece Peter. Ce
ilnriţi Bă facem ?
Katie şi-a dat seama că era înfrântă.
— Nimic. Vă mulţumesc.

lllUirior, James şi-a spus că ideea cu Smith fusese

ii lovitură de geniu. N-avea nici cea mai vagă
lili’o de ce Katie devenise dintr-odată interesată
ila l’oter şi Abi, dar era convins că femeia nu avea
n lire suspicioasă. Niciodată nu fusese genul care
In întreabă unde-ai fost dac-ai întârziat acasă cu
l inei minute sau care să te chestioneze în legă­
tură cu ce-ai făcut cât ai fost plecat. La drept
vorbind, îşi spuse James, şi Stephanie era exact
Im fol. în clipa aceea, bărbatul se simţi împuns
iln un rarisim sentiment de vinovăţie. N-avea însă
rum să scape de e l : n-avea cum să fie satisfăcut
ImkAndul că ducea de nas două femei care erau
atât de uşor de dus de nas, care-1 iubeau într-atât
lltvât chiar aveau încredere în el.

77
 Imediat apoi, însă, James şi-a scos gândul
ăsta din minte. Nu-şi făcea probleme că iubita
lui ar fi încercat să-l prindă cu mâţa-n sac. Iar
el putea să găsească un motiv plauzibil pentru
care Peter şi Abi nu voiau să-şi dea numărul de
fix nimănui. Nici măcar pentru situaţii de urgenţă.
Amândoi făceau parte din programul de protecţie
a martorilor ? Se ascundeau de recuperatorii unor
cămătari? îşi schimbaseră numărul de curând
ca să scape de telefoanele deranjante ale unor
foşti iubiţi şi fuseseră sfătuiţi de poliţie să nu-şi
mai dea numărul absolut nimănui, indiferent
despre cine ar fi fost vorba? Nu, trebuia să fie
un motiv mult mai prozaic, dar James era sigur
că avea să găsească unul şi apoi, din fericire -
sau, poate, din nefericire - Katie, aşa cum era ea,
avea să-l creadă orice s-ar fi apucat să-i debiteze.

De fapt, Katie se chinuia să se decidă ce să

creadă. Era clar că James îi ascundea ceva. Katie
nu era însă sigură dacă voia să accepte acel ceva
pe care James i-1 ascundea. Poate că totuşi ar fi
trebuit s-o asculte pe Stephanie până la capăt,
acordându-i prezumţia de nevinovăţie. Katie s-a
întrebat dacă să n-o sune pe fosta soţie a lui
James, deşi îi era greu să-şi închipuie ce i-ar fi
putut spune acesteia: „OK, ştiu că, în esenţă,
te-am acuzat că eşti nebună, dar acum aş vrea
să te las să te mai autoamăgeşti niţel, după care
să mă decid, o dată pentru totdeauna, dacă te
cred sau nu“. Genul ăsta de discurs n-ar fi putut
s-o câştige pe Stephanie. Şi, oricum, se făcuse
deja zece şi jumătate seara: nu putea s-o mai
sune şi să rişte s-o trezească din somn. Stephanie
avea un băieţel - probabil că trebuia să se trezească
odată cu cocoşii ca să-l pregătească pentru şcoală,
deci trebuia să se culce devreme. Katie n-avea

78
 I(ceva de făcut decât să aştepte până a doua zi
ii

dimineaţă. In felul ăsta, avea toată noaptea la

dispoziţie ca să se decidă ce simţea. James avea
nA-i telefoneze cum ajungea la cabinet. Aşa proceda
întotdeauna. Intre timp, ea avea să mai pună la
cule o strategie prin care să-l provoace, o altă
întrebare la care bărbatului să-i vină greu să
răspundă. Şi-atunci avea să se lămurească şi ea.
— Mi-a venit o idee, a spus Katie când a răs­
puns la telefon a doua zi de dimineaţă.
Se trezise de la ora şase. Era mult prea nefe­
ricită ca să doarmă.
— M-am gândit c-aş putea să vin la Londra
mftine-seară. Mi-aş rezerva o cameră la hotel, ca să
nu-i deranjez pe Peter şi pe Abi. Ar fi ca o vacanţă.
Katie l-a auzit pe James înghiţind în sec.
— Da ? Dar ar fi o nebunie! Adică eu abia
dac-aş apuca să te văd. Ştii că toată ziua de
sâmbătă mi-o petrec cu Finn.
Intr-o fracţiune de secundă, Katie şi-a dat
Huama că tot ceea ce-i spusese Stephanie era
adevărat. A mai făcut însă o încercare.
— Dar am putea să stăm împreună serile, iar
duminică dimineaţă...
— E o idee minunată, i-a retezat-o James, dar
sâmbătă, după ce-o să alerg pe la grădina zoolo­
gică, pe la acvariu sau cine ştie pe unde, n-o
să-mi mai doresc altceva decât să mă bag în pat
şi să dorm. N-aş fi o companie prea plăcută. îmi
pare rău, iubito. Poate altă dată. Şi, oricum, cât
de curând, Stephanie o să-mi dea voie să-ţi fac
cunoştinţă cu Finn şi-atunci o să poţi să vii încoace
in fiecare weekend.
— Bine, a şoptit Katie. Cum vrei tu.
Şi femeia a închis. îi venea să vomite. Ştia
ucum ce-avea de făcut.

79
 11

Când telefonul a început să sune, Stephanie tocmai

îi relata Natashei, tunând şi fulgerând, cum James
păruse absolut fericit când se întorsese acasă, în
seara precedentă. Asta fiindcă habar n-avea că
Stephanie descoperise cât de departe mersese cu
minciunile.
— Iar în ceea ce-o priveşte pe Katie, spunea
Stephanie, probabil pentru a douăsprezecea oară
în ultimele două zile...
Nici n-a mai sesizat că Natasha şi-a dat ochii
peste cap, era pe cale să se lanseze într-o repo­
vestire al bizarului schimb de replici dintre ea şi
amanta soţului ei, când Stephanie s-a uitat la
ecranul telefonului şi-a văzut că apelantul era
chiar amanta soţului ei.
— Ea e, a anunţat femeia pe un ton şoptit, ce
nu-şi avea locul.
— Păi, răspunde-i atunci, a îndemnat-o Natasha
nerăbdătoare.
Stephanie i-a răspuns.
— Alo, a zis ea cu cea mai neutră voce pe care
putea s-o aibă.
— Stephanie, s-a auzit glasul de-acum fami­
liar al lui Katie. Sunt Katie.
— Ihîmmmm.
Până nu afla ce voia Katie de la ea, Stephanie
nu mai avea încredere în capacitatea ei de a se

80
nutocontrola. Nu destul cât să mai rostească
vi mm cuvânt.
— Aăă... cred am noi două am început cam cu
«lăngul şi probabil că asta s-a întâmplat din vina
IMPtl.

—Păi, da, atunci când ţi-o tragi cu soţul cuiva,

linţj uneori să obţii şi rezultatul ăsta, s-a trezit
dlophanie că spune.
Apoi femeia a auzit-o pe amantă cum trage
wlrtnc aer în piept, ca şi când s-ar fi pregătit
ppiitru ceea ce avea să spună.
—îmi dau seama că pentru tine trebuie să fi
liml. un şoc, a spus Katie, dar trebuie să mă crezi
i n şi pentru mine şocul a fost la fel de mare.
i And James mi-a spus că voi doi sunteţi divor-
tnţi, n-am avut nici un motiv să nu-1 cred. Iar
unim... acum nu ştiu ce să cred.
Aşa că te-ai gândit să mă suni ca să mă
iini/.i din nou că-mi închipui diverse chestii?
Încetează, Stephanie, şi-a spus femeia.
Kntie nu părea să răspundă la invitaţia la
luptă pe care i-o aruncase Stephanie.
Nu, a zis ea. Am vrut să-ţi spun că-mi pare
•nu că nu te-am ascultat. Şi că acum ştiu că
Ihiiiph m-a minţit. Cred. Ca să fiu sinceră până
Im nipăt, Stephanie, nu ştiu nici eu ce cred.
Vocea lui Katie s-a frânt şi Stephanie şi-a dat
«Miiinn că femeia de la celălalt capăt al firului se
iliinuin să nu izbucnească în plâns.
Bine, a spus ea cu ceva mai multă blândeţe,
Irti Andu-i cu mâna Natashei, care dădea să plece,
lini să ne prefacem c-o luăm de la capăt. Eu
im mu sunat ca să te anunţ că bărbatul cu care
Ml o relaţie e soţul meu, iar tu mă crezi. în vreme
im eu accept ideea că tu ai crezut că e liber,
dl unim ce facem?

81
Aproape o oră mai târziu, Stephanie şi Katie
încă mai vorbeau.
Stephanie descoperise că iubita soţului ei se
întâlnea cu el de un an de zile. Iar relaţia lor nu
fusese ascunsă de ochii lu m ii: Katie nu-şi propu­
sese niciodată să facă asta, pentru că nu consi­
derase că ei doi făceau ceva demn de a fi ascuns
de cei din jur.
De partea cealaltă, Katie descoperise că iubi­
tul ei trăia bine-mersi cu soţia lui şi că, deşi
ultimii ani, de când se mutaseră în Londra, fuse­
seră uneori mai tensionaţi, cei doi erau în conti­
nuare foarte căsătoriţi. Aflase că Finn fusese
protejat de trauma certurilor dintre părinţi şi că
nu-şi vedea tatăl doar câteva ore, în fiecare sâm­
bătă, ci îşi petrecea cu acesta jumătate de săptă­
mână, pentru ca în cealaltă jumătate să aştepte
cu nerăbdare reîntâlnirea. Katie mai aflase şi
că, aşa cum ea crezuse că James se cufunda în
muncă atunci când era în Londra şi-şi sacrifica
îaţa de familie şi confortul, şi Stephanie fusese
convinsă că soţul ei facea exact aceleaşi lucruri,
numai că în Lincolnshire.
Amândouă au fost nevoite să recunoască faţă
de sine că James îşi construise o existenţă bazată
pe minciuni. Stephanie, care avusese la dispo­
ziţie câteva zile în care să se acomodeze cu ideea,
se străduia să-şi reprogrameze mânia, astfel încât
să se focalizeze exclusiv asupra lui James şi nu
şi asupra lui Katie. Deşi ar fi vrut s-o urască pe
Katie, nu putea să mai facă asta acum, după ce
aflase că şi cealaltă femeie fusese înşelată, la fel
de mult ca ea.
— Bun. Şi ce facem de-acum încolo ? a întrebat
ea într-un final.

82
 — O să-l sun şi-o să-i zic să nu se mai deraryeze
•Aae întoarcă aid, i-a răspuns Katie printre lacrimi.
Katie, care nu mai suferise niciodată din cauza
unui bărbat, primise lovitura în plin.
— Niciodată n-aş putea să ies cu soţul unei
«llo femei. Niciodată, Stephanie. Trebuie să mă
»>rozi. O să-l omor. Pe bune c-o să-l omor. O să-i
•trAng lucrurile şi-o să i le duc la cabinet şi
»lup-aceea n-o să mă mai văd niciodată cu el.
— Nu ştiu ce să zic, a intervenit Stephanie.
Nur trebui să ne grăbim. N-ar trebui să-i spunem
Iacă tot ce ştim. Ar trebui să aşteptăm până
i And o să fim sigure că asta e cea mai bună
•nluţie. Nu-ţi pune cărţile pe masă mai devreme
ilurAt trebuie - aşa zice întotdeauna prietena
Himi, Natasha. De cărţile respective poţi să te
fnlimeşti mai târziu, dar odată ce le-ai pus pe
iiinnA, nu mai ai cum să dai înapoi.
Stephanie nu ştia de ce voia să amâne confrun-
lurua cu James. îşi spunea că, pe de-o parte, era
»lin cauză că se temea de reacţia lui James - dacă-i
inArturisea că ştia despre Katie şi el avea să se
«ImtA uşurat, să ridice braţele în aer şi să strige
„Aloluia! în sfârşit, nu mai trebuie să mint. în
tlArşit, pot să te părăsesc şi să mă duc să trăiesc
•mi fomeia pe care o iubesc“... Iar Stephanie nu
tu credea în stare să îndure o astfel de umilinţă.
- Ştiu că e ceva ciudat să-ţi cer asta, a con-
lliniat ea, dar haide să ne mai gândim niţel.
IhicA mai aşteptăm încă douăzeci şi patru de
mu, datele problemei n-o să se schimbe radical.
- OK, a acceptat Katie cam fără tragere de
Inimă. Când o să mă sune diseară, o să mă prefac
mA tutu’ e în regulă.
- închide-ţi telefonul de tot, i-a sugerat
Nlaphanie. Lasă-1 să se îngrijoreze că faci cine
filo ce.

83
 Katie şi-a şters fruntea cu mâna şi s-a sprl
jinit de masa din bucătărie. Sigur c-avea să aştept«
să vadă ce decidea Stephanie să facă. In fond,
James îi aparţinea lui Stephanie mult mai mult
decât ei - chiar şi ea, Katie, trebuia să recunoasc#
asta acum. Ea pierdea un iubit, dar Stephanie
era în pericol să-şi piardă soţul, pe tatăl copilului
ei. Cu toate acestea, luând în considerare senti­
mentele ei din prezent, lui Katie îi era greu să-şi
închipuie că Stephanie putea să sufere mai mult
decât ea. Oare chiar era adevărat? James - Jamen
cel cumsecade, haios şi drăgăstos? Katie întot­
deauna fusese de părere că oamenii care suferă
într-o relaţie şi-au atras cumva de unii singuri
suferinţa respectivă. Nu că ar fi meritat să sufere -
cu siguranţă, nu - , dar ea fusese convinsă că
dacă te porţi frumos, dacă îl sprijini pe celălalt
din toate puterile, dacă îi acorzi bucăţica lui de
libertate, atunci omul de lângă tine te va răsplăti
fiind sincer şi direct cu tine. Iar ea nu-i ceruse
niciodată lui James să mintă. El făcuse primul
pas către o relaţie. Când ar fi putut foarte bine
s-o lase să-şi vadă de viaţa ei, de care, până să-l
cunoască pe el, Katie se bucurase din plin.
Tbată dimineaţa, Katie aproape că nu s-a mişcat
din loc. James era încă însurat? Aproape că nu
putea să accepte ideea. I se părea atât de supra­
realistă. Şi toate lucrurile pe care James i le
spusese despre Stephanie! Cum încercase să-l
împiedice să-şi vadă băiatul, cum îl lăsase sărac
în urma divorţului, cum abia, în ultima vreme,
dacă mai schimbau câteva amabilităţi. Toate fuse­
seră minciuni. James, în întregime, nu era decât
o minciună. Tbt ceea ce ea crezuse despre el,
toate lucrurile pe care îşi întemeiase dragostea
pentru el, toate fuseseră nişte minciuni. Şi biata

84
 Mlophanie! Stephanie care, până în urmă cu câteva
#lle, crezuse că are o căsnicie fericită...
în sfârşit, Katie s-a lăsat pradă lacrimilor
nire o tot podidiseră de când luase telefonul în
mână. Suspine profunde, care-i urcau din rărunchi,
l-au copleşit trupul şi l-au făcut pe Stanley să
vină şi să se aşeze lângă ea. Câinele o privea cu
tristeţe, neştiind ce altceva să facă.
Dimineaţa s-a consumat în lacrimi, care apoi
nu fost înlocuite de gânduri mânioase — ceva
complet străin lui K atie: ea prefera să vadă faţa
pozitivă a lucrurilor, să găsească partea frumoasă
n fiecărei situaţii. De două ori a început să tasteze
numărul lui James. Voia ca bărbatul să ştie că
nflase totul. Voia ca James să ştie că nu avea
rum să mai scape basma curată. Dar Katie îi
promisese lui Stephanie că deocamdată n-avea
nă dezvăluie adevărul. Şi dacă asta îşi dorea
Stephanie, atunci măcar atât putea să facă şi ea
pentru cealaltă femeie. Katie s-a ridicat şi şi-a
şters ochii, apoi a aprins nişte lumânărele -
unele cu aromă de muşcată, pentru îmbunătă­
ţirea stării de spirit. Ea era un om puternic.
Putea să facă faţă greutăţilor.
— Ticălosul, a zis Katie cu voce tare, deşi fără
nă se adreseze cuiva anume.

85
 12

Căzuseră de acord să vorbească din nou a doua zi

de dimineaţă. Intre timp, Stephanie a sunat-o pe
Natasha, ca s-o pună la curent cu ce se întâmplase
şi ca s-o întrebe ce credea ea c-ar trebui să facă
în continuare.
— Trebuie să te gândeşti foarte bine. Nu-ţi da
cărţile pe faţă prea repede, i-a spus Natasha,
după ce Stephanie a terminat relatarea.
— Ştiu, ştiu. Alte zicale nu mai ai?
— Ţi s-o părea ciudat, dar eu n-am mai fost
pusă niciodată în situaţia de a descoperi că soţul
celei mai bune prietene a mea e bigam sau, mă
rog, ca şi bigam. Aşa că iartă-mă dacă nu ştiu
imediat ce altceva să zic.
— Dar am nevoie de sfatul tău, a implorat-o
Stephanie. Nu ştiu ce să fac.
— Nu face nimic.
— întotdeauna îmi spui asta.
— Ei, de data asta chiar vorbesc serios. Nu
face nimic şi-o să încercăm să punem la punct
un plan. Ce zici? Katie o să fie de acord cu
indiferent ce-i propui?
— Cred că da. La drept vorbind, mi s-a părut
chiar drăguţă.
— OK, a intervenit Natasha. De-acum discuţia
a devenit stranie.

86
 — Da’ aşa e. Şi cred că-i pare rău pentru
mine, pe cât îi pare rău pentru ea însăşi.
— Ne vedem mâine, la două, la cafeneaua de la
llarvey Nichols, a concluzionat Natasha şi-a închis.
Stephanie şi-a pregătit o baie, după care s-a
întins în cadă şi-a început să fixeze tavanul,
derulând conversaţia pe care o purtase cu Katie.
Chiar vorbise serios când spusese că i se păruse
cA femeia era drăguţă. Ii simţise în voce un şoc
uutentic, atunci când Katie auzise ce-i spusese
Stephanie, dar, după ce trecuse peste surpriza
Iniţială, grija ei fusese legată de Stephanie. Din
ceea ce spusese, era limpede că femeia din
hincolnshire îl iubea pe James şi că fusese con­
vinsă că alături de el avea un viitor, dar Stephanie
n-avea nici o îndoială că relaţia dintre ei doi era
de-acum încheiată - cel puţin, din punctul de
vedere al lui Katie. Aceasta îi spusese că nu era
genul de femeie care să fure bărbatul alteia, iar
Stephanie o credea.

tn timpul acesta, James a oprit în parcarea unui

restaurant numit Vâslaşul Vesel, aflat într-un
■Atuc aproape de Stevenage, s-a dat jos din auto­
mobil şi s-a întins cu gesturi exagerate. Afară
«ra o zi frumoasă, iar el avea chef de-o jumătate
de bitter, aşezat în grădina cotropită de flori de
primăvară a restaurantului. Avea să petreacă o
jumătate de oră fericită, admirând peisajul rural,
după care avea s-o pornească din nou la drum.
Nu voia să ajungă acasă prea târziu. Miercurea
după-amiaza, Finn avea antrenamentul de fotbal
şi se întorcea acasă cam pe la ora cinci şi jum ă­
tate. Lui James îi plăcea să fíe acolo ca să-l întâm­
pine, dar nici s-ajungă acasă cu mult înainte de
ora respectivă nu voia. Când fiul lui nu era acolo,
uneori nici nu ştia ce să facă în propria lui casă.

87
 Barmaniţa i-a făcut ochi dulci când i-a întins
băutura şi, în mod normal, James i-ar fi răspuns
stând la bar şi flirtând puţin, fără vreo intenţie
serioasă: schimbând câteva replici despre ser­
viciu şi vreme. Azi, însă, n-avea chef de-aşa ceva.
I se părea c-ar fi făcut un efort prea mare şi
prefera ca momentan să stea singur, în linişte,
„trăind momentul“, cum ar fi zis Katie. James
şi-a luat berea şi-a ieşit în grădina mare din
spatele restaurantului, care dădea către râul de-a
lungul căruia se înşirau familii peste familii de
raţe. Bărbatul s-a aşezat mulţumit la o masă,
departe de toţi ceilalţi clienţi.
Era neaşteptat de cald pentru luna martie,
aşa că James şi-a scos haina şi şi-a suflecat mâne­
cile, scăldându-se în soare ca un leu îngâmfat,
conştient că e regele de netăgăduit al junglei.
Asta e viaţa adevărată, şi-a spus el, alungând o
insectă de pe obraz. Chiar că nu avea de ce să
se plângă. De fapt, se gândi el, majoritatea băr­
baţilor l-ar fi invidiat. Ce mascul de rasă pură
nu visează să aibă două femei în acelaşi tim p?
Sigur, James nu putea să-şi închipuie că toţi acei
bărbaţi visau să aibă două relaţii serioase. Două
seturi de responsabilităţi şi de două ori numărul
bătăilor de cap pe subiectul „să ne cumpărăm
sau nu o masă nouă de călcat“. Uneori James
chiar se întreba dacă nu cumva, în loc să ducă
o viaţă demnă de invidiat, trăia de fapt coşmarul
bicefal al majorităţii bărbaţilor. Ceea ce trăia el
nu era nici pe departe zbenguiala sexuală lipsită
de orice grijă pe care oricine şi-ar fi imaginat-o.
Ci se lovea de două ori de „Ai dus gunoiul?“ şi
„Oare să chemăm familia Martin pe la n oi? în
fond, ultima dată, noi am fost la ei şi nu vrem
să dăm impresia că nu suntem nişte gazde bune“.
De două ori „Nu mai vorbeşti cu mine cu-adevărat“

88
 ţi „Care ţi se pare c-arată mai bis? Aia albastră
ni cureaua cafenie sau aia în a g i? “-
James şi-a frecat fruntea c. dosul palmei,
începuse să transpire puţin, /dat peste cap
ultimele picături de bere şi, în am spre ieşire,
« dus paharul gol înapoi la bai
— Pa, dragule, i-a strigat bananiţa.
Tipa e chiar atrăgătoare, s-a andit James, şi
ura clar că-i făcea avansuri.
Aşa că a arborat cel mai sclipor şi mai sedu­
cător zâmbet pe care-1 avea îi arsenal şi i-a
«Irigat:
— Ne vedem curând.
Apoi îşi propuse să nu uite .'imva unde era
restaurantul cu pricina.
Sigur că James n-avea nici ci mai vagă idee
că viaţa lui, aşa cum fusese pânsatunci, avea să
«ufere o schimbare dramatică.

89
 13

Câteva cuvinte pe care Natasha i le spusese în

urmă cu câteva zile îi rămăseseră în minte lui
Stephanie şi nu voiau deloc să-i dea pace: „Trebuie
să-l fad să sufere. Chestia e că, pe măsură ce el o
să se simtă din ce în ce mai de rahat, tu o să începi
să te simţi din ce în ce mai bine". Deşi oarecum
perversă, ideea i se părea logică. De ce să scape
James cu faţă curată, fără să fie pedepsit pentru
crima pe care o săvârşise ? OK, faptul că avea să
le piardă pe ambele femei pe care pretindea că
le iubeşte o să-l doară un pic, dar Stephanie avea
dubii că o să sufere prea mult. Era clar că nu avea
respect faţă de nici una dintre ele şi nici senti­
mente reale. Avea să-şi găsească o altă femeie -
poate chiar alte două - care să cadă în capcana
basmelor îndrugate de el. întrebarea era : ce formă
să îmbrace pedeapsa?
Propunerile Natashei păreau toate să implice
câte-un act de violenţă fizică, aşa că, pentru
prima dată, Stephanie s-a hotărât să ignore sfatul
prietenei ei şi să găsească o soluţie prin forţe
proprii. A scos deci telefonul din geantă.
— Cred că trebuie să ne întâlnim, a zis ea
când Katie i-a răspuns.
A urmat un moment de tăcere. Katie, aflată
la celălalt capăt al firului, procesa informaţia.
— D a? a spus ea cu o voce emoţionată.

90
 — Cred că sunt nişte lucruri pe care trebuie
»A le discutăm şi-ar trebui ca discuţia asta s-o
purtăm faţă în faţă. în plus, sunt şi curioasă.
Stephanie a auzit-o pe Katie cum trage aer în
piept, o simţea cum cântărea ideea în minte.
Aşadar a aşteptat.
— Bine, a spus Katie în cele din urmă. Hai să
nc-ntâlnim! Şi eu sunt curioasă.
Au aranjat să se vadă în barul unui hotel de
lângă Peterborough, la jumătatea distanţei dintre
Lincoln şi Londra. Planul lui Stephanie fusese
«A plece dimineaţă, imediat după ce James se
|iomea către serviciu, dar, cât şi-a bătut capul cu
cu să se îmbrace (jeanşi şi un tricou mulat, alături
rin o pereche de pantofi cu toc atât de înalt încât
l-ar fi fost imposibil să conducă - cu toate că ştia
rA cealaltă femeie nu avea nici o vină, Stephanie
tot voia să-i demonstreze că şi ea se ţinea bine, că
nn reprezenta încarnarea stereotipului femeii care
stă acasă) şi cum să-şi aranjeze părul - prins
miu lăsat pe umeri (a ales până la urmă coada
do cal) - , era deja cam cu o oră în întârziere. A
«unat-o pe Katie ca s-o anunţe, pentru ca astfel
nAdescopere că şi iubita soţului ei experimentase
nceleaşi dileme şi era, la rândul ei, în întârziere.
— Nu te-am întrebat, a spus Stephanie, dar
tu cum arăţi? Ca să pot să te recunosc.
Stephanie avea o uşoară senzaţie de vomă.
începuse să conştientizeze ceea ce se întâmpla
ni ea. Dacă femeia cu care soţul ei avusese o
uventură era splendidă? Nu era sigură că putea
*A facă faţă unei astfel de revelaţii.
— Păi, m-am îmbrăcat cu o fustă turcoaz, o
fustă mai lunguţă, o bluză albă şi un cardigan
nlbastru deschis. Şi am cam un metru cincizeci
şi opt, i-a explicat Katie, oferindu-i un alt răs­
puns decât cel la care se aşteptase.

91
 Oare Katie era slabă ? Grasă ? Banală ? Superbă V
Avea douăzeci şi cinci de ani? Sau cincizeci?

La fel ca Stephanie, Katie făcuse ture în jurul

şifonierului. Voia să arate bine, dar nu într-un
fel ameninţător. Nu ştia de ce, dar îşi dorea cn
Stephanie s-o placă şi s-o ierte, deşi, în realitate,
nu avea de ce să fie iertată. Intr-un final, s-a
decis asupra unui look drăgălaş, dar care să nu
implice prea multă goliciune. O imagine care să-i
complimenteze silueta, dar să n-o facă să arate
excesiv de tânără. In mintea ei, se formase un
portret al lui Stephanie pe care-1 dedusese din
fotografiile cu Finn pe care le văzuse. Şi-o închi­
puia pe soţia lui James ca pe o brunetă fru­
moasă, cu ochi căprui şi poate şi cu surâsul uşor
strâmb al lui Finn şi cu un nas în vânt. îşi
imagina că Stephanie era... atrăgătoare. Altfel
de ce-ar mai fi fost - încă - James însurat cu ea ?
Din când în când, în mintea lui Katie răsărea
imaginea lui Stephanie, aceea compusă de ea, o
Stephanie înlănţuită de braţele lui James, ambii
goi în aşternut. Oricât încerca să se descotoro­
sească de scena respectivă, ea tot îi revenea în
minte, ameninţând să-i blocheze toate posibili­
tăţile de a se mai gândi la altceva. Femeia s-a
chinuit să-şi inducă idei pozitive, dar vechile ei
puncte de sprijin - imaginea propriului trup întins
pe o plajă scăldată de soare din Thailanda, aminti­
rea unui Crăciun deosebit de fericit, petrecut în
copilărie - nu aveau destulă forţă ca să suprime
gândurile negative care prinseseră deja rădăcini
în mintea ei. într-un final, Katie a luat din dulap
cutia cu Rescue Remedy1.

1. Un cocktail pe bază de extracte de flori, cu diverse

întrebuinţări medicale.

92
 dând taxiul a intrat în parcarea hotelului,
IUI ie şi-a trecut degetele prin păr şi şi-a verificat
mnchiajul într-o oglinjoară. De emoţie, o apucase
o »ture de greaţă. Niciodată nu fusese adepta
iiinfruntărilor - întotdeauna încerca să le ofere
uuinenilor exact ceea ce îşi doreau, se dădea
l>o»te cap ca să-i facă pe ceilalţi fericiţi, iar acum
li ora teamă ca nu cumva Stephanie să işte vreo
loartă.
Katie a tras adânc aer în piept şi a pătruns
Iu foaierul hotelului. S*a uitat prin bar, acolo
unde erau deja câţiva clienţi, căutând din ochi o
lomeie singură. Nu era nici una. Probabil că ea
ajunsese prima. Katie s-a aşezat la o masă de
lAngă fereastră şi-a comandat un pahar cu apă
minerală. Katie nu era o băutoare în adevăratul
»ons al cuvântului, dar acum murea după un
imhar de votcă şi apă tonică. A început însă să
»imrbă din apă, privind pe fereastră. Transpirase
Imită deja.
După nici două minute, a auzit pe cineva tuşind
uşor şi, când s-a întors, a văzut o femeie înaltă
şi slabă, cu un păr lung, de un roşu întunecat,
prins în coadă. Femeia venise lângă umărul ei.
Katie s-a ridicat şovăind. Văzută în carne şi oase,
Hlephanie era de-a dreptul impunătoare. Sărise
peste etapa drăguţă şi se ancorase direct în cate­
goria femeilor frumoase. Şi nu semăna deloc cu
imaginea mentală, absolut confortabilă, pe care
şi-o crease Katie. Pielea lui Stephanie, de un alb
iridescent, părea desprinsă dintr-o pictură pre­
rafaelită. Prin comparaţie, sclipirea bronzată a
lui Katie părea ieftină. Amanta lui James a zâm­
bit nervos.

( !ând a văzut-o pe Katie, Stephanie aproape c-a

izbucnit în râs. Nu pentru că era uşurată să

93
descopere că cealaltă femeie nu era drăguţă,
fiindcă, fără îndoială, Katie era drăguţă. Are
undeva peste treizeci şi cinci de ani, şi-a spua
Stephanie, mulţumită că măcar amândouă aveau
aproximativ aceeaşi vârstă. Dar asemănările se
opreau aici. Ceea ce a sesizat Stephanie, de cum
a dat cu ochii de ea, a fost că erau două genuri
complet diferite. Era un clişeu că James simţise
nevoia să caute exact ceea ce nu avea acasă. Ea
era înaltă; Katie era scundă. Ea avea părul drept
şi de un roşu în ch is; Katie avea bucle blonde. Ea
era subţire şi atletică; Katie era cărnoasă şi
feminină. Ea avea ochii căprui; Katie îi avea
albaştri.
— Doamne, chiar nu se poate spune că James
are un gen al lui, a exclamat Stephanie, iar Katie
a izbucnit într-un hohot de râs puţin cam forţat.
Eu sunt Stephanie, a zis Stephanie şi i-a întins
mâna celeilalte femei.
Katie i-a strâns-o fără vlagă, ca şi când n-ar
fi fost obişnuită să dea mâna cu oamenii.
— Katie, a spus ea. Evident.
Amândouă s-au aşezat la masă. A urmat un
moment prelungit de tăcere. Stephanie şi-a spus
c-ar trebui să zică ea ceva, altfel Katie o să creadă
că trebuie să preia conducerea ostilităţilor. Or,
lui Stephanie îi plăcea să deţină controlul. De
fapt, James chiar o acuzase odată că era obse­
dată de control, iar ea l-a zgândărit şi mai tare,
luând replica respectivă ca pe un compliment.
„De ce să nu vreau să deţin controlul asupra
propriei mele vieţi?“, i-a strigat ea. „Ce idiot e
ăla care lasă pe altcineva să-i conducă viaţa?“
— Deci, a spus Stephanie într-un final. Sincer,
am vrut să te văd cu ochii mei. încă încerc să mă
obişnuiesc cu ideea.
— Şi eu la fel, a răspuns Katie sorbind din apă.

94
 A urmat un alt moment jenant de tăcere.
— Ai călătorit bine? a întrebat-o Katie.
— A fost în ordine. Mulţumesc de întrebare.
Tu?
Lui Stephanie aproape că nici nu-i venea să
creadă că purtau o conversaţie atât de banală,
dar nici nu ştia cum să schimbe subiectul. Ii
venea greu să se concentreze la altceva decât
usupra gurii micuţe, ca un boboc de trandafir, a
lui Katie. Stephanie se străduia să-şi alunge din
minte imaginea lui James transfigurat de gura
lui Katie, James apropiindu-se din ce în ce mai
tare...
— Şi la mine a fost bine. Da, a răspuns Katie.
Tăcere. Stephanie a început să cotrobăiască
prin geantă căutând ceva. Sau pretinzând că ar
căuta ceva. Acum că era acolo, nu mai ştia ce să
facă. N-avea nici cea mai vagă idee de ce pro­
pusese întâlnirea respectivă, de ce i se păruse o
chestie aşa de grozavă să se vadă cu Katie.
— Stephanie, mă crezi că n-am ştiut nimic,
nu? a spus dintr-odată şi pe nerăsuflate Katie.
Era limpede că nici ea nu mai suporta tăcerea.
Stephanie a încuviinţat din cap.
— Cred că da. Da... da, te cred. Dar nu înţeleg
cum de-a crezut că poate să scape basma curată.
— N-am bănuit niciodată nimic. Tu ?
— Nici o secundă. înseamnă că amândouă
suntem nişte proaste?
— Nu. înseamnă că James e un actor foarte
talentat.
Lui Stephanie îi era greu să creadă asta. îl
văzuse pe James odată, în rolul Ţăranul Numă­
rul Trei din Stânga într-o montare de amatori
a piesei Joseph şi nu fusese deloc convinsă de
prestaţia lui. Ţăranul Numărul Unu şi Ţăranul
Numărul Doi păruseră istoviţi, cocoşaţi sub

95
greutatea sacilor pe care îi cărau. James, in
schimb, apăruse ţanţoş pe scenă, de parc-ar II
mers la un picnic.
— De ce ţi-a zis că nu poţi să vii cu el In
Londra ?
— Fiindcă el stă la Peter şi Abi. Mi-a spus că
şi-aşa îi stânjeneşte destul cu prezenţa lui. Ml
s-a părut plauzibil.
Stephanie a izbucnit într-un hohot de râs.
— Şi unde locuiesc Peter şi Abi ?
— In Swiss Cottage. Peter e profesor, iar Abi
lucrează în IT. Locuiesc într-un apartament, iar
James doarme pe un pat pliant în biroul lui
Peter. Abi e o bucătăreasă lamentabilă.
— îmi pare rău să te anunţ, dar nu cred că
Peter şi Abi există în realitate. Eu n-am auzit
niciodată de ei, a comentat Stephanie.
Katie a zâmbit fără tragere de inimă.
— Şi tu ? Cum de n-ai venit niciodată în
Lincolnshire ?
— Ştii ceva? Mie nu mi-a interzis niciodată
să fac chestia asta. De fapt, când ne-am mutat
în Londra, se tot milogea de mine să vin cu el
încoace. Dar eu nu voiam. După o vreme, pre­
supun că a intervenit un soi de tipar. Eu n-am
vrut să-l tot scot pe Finn din programul lui şi
aveam şi munca mea. Apoi James nu mi-a mai
cerut să merg cu el - probabil că te cunoscuse pe
tine... a adăugat ea cu tristeţe. Iar eu n-am
sesizat nimic.
— Nu vorbi de parcă tot ceea ce s-a întâmplat
ar fi din vina ta. Vina îi aparţine în totalitate lui.
El e cel care s-a purtat urât. Nu noi. Nici una
dintre noi.
— Of, fir-ar al dracului! Ce-o să facem ? a
explodat Stephanie.

96
 — Hai să bem ceva, a decis Katie făcând semn
i ii mâna către chelneriţă. O să ne hotărâm după
intuia.

după trei pahare de votcă cu apă tonică (Katie)

ţi trei de vin alb (Stephanie), cele două femei
im' iiu lămurite asupra tuturor detaliilor relaţiei

llncftreia cu James. Se deciseseră că trebuiau să

lin absolut sincere, că trebuiau să-şi spună totul
Iftrft să se teamă c-o vor face pe cealaltă să sufere.
Aulfel Stephanie a aflat că sexul era de calitate,
ilnr că James refuzase să discute posibilitatea de
ii avea copii, zicând că el considera că deja dis­

trusese o viaţă abia înmugurită şi că nu voia să

i lţIo să mai greşească la fel încă o dată. Katie a
ilnHcoperit că, pentru Stephanie, sexul era aproape
Inexistent, dar că, recent, James îi sugerase c-ar
n a idee bună să mai facă un copil. Cu cât vor­
beau mai mult (şi, într-o anumită măsură, cu cât
lumu mai mult), cu atât ambele femei se înfuriau
unii tare din cauza felului în care fuseseră tra­
inic de James. La trei şi cinci minute erau gata
*A 1 spânzure.

Deci, a conchis Stephanie, cred c-ar trebui să-l

pedepsim.
— Normal c-ar trebui, i-a ţinut isonul Katie,
niro, neobişnuită să fie supărată pe cineva, se
nmnease în vârtejul noii experienţe cam cu capul
liminte.
— Numai că nu ştiu cum.
Katie şi-a frământat mintea. Creierul îi era
rum turmentat, dar logica încă nu şi-o pierduse.
I'flmântul e rotund şi se învârte. Pedeapsa lor
n-ur fi fost, de fapt, decât o manifestare a karmei.
Doar karma lui James, cu puţin ajutor din afară.

97
 — De ce-i pasă lui cel mai mult? a zis Stephanie
Evident că nu de mine sau de tine.
— De ceea ce cred ceilalţi despre el, a răspuna
Katie fără să clipească, pentru ca apoi să sa
întrebe de ce spusese asta.
Oare chiar era adevărat? Ar fi vrut să aibl
mintea mai limpede. Chiar nu era deloc o idea
bună să bea în timpul zilei.
Stephanie a râs.
— Cred că ai dreptate.
— M-a pus să-i comand caviar pentru petre­
cerea de ziua lui, ca să-i impresioneze pe prietenii
noştri. C aviar! îţi dai seama ?!
— Petrecerea de ziua lui ? De unde ştii de ea 7
a întrebat-o Stephanie nedumerită.
— Păi, eu o organizez, a lămurit-o Katie. E
duminică seara. Toată lumea o să vină.
Stephanie părea ameţită.
— Deci are o petrecere pentru cei patruzeci
de ani de viaţă pe care-i împlineşte sâmbătă, o
petrecere la care m-a înhămat pe mine pentru
partea de organizare, şi mai are una şi duminicA,
de care te ocupi tu. Incredibil!
Katie, care se zbătea pentru petrecerea Iul
James de luni de zile şi care aşteptase cu nerăbdare
să-i ofere cea mai reuşită petrecere aniversari
din viaţa lui, a simţit c-o ia iarăşi greaţa.
— L-am întrebat chiar dacă n-ar trebui să-l
invit şi pe ai lui şi-a zis că nu, c-o să ia o cină
liniştită împreună cu câţiva prieteni şi cu copiii
lor sâmbătă. Şi că Finn o să fie şi el acolo şi câ
el e singura rudă de care îi pasă.
Stephanie a râs.
— Şi vreo alte patruzeci de persoane. Mia
mi-a zis să nu mă deranjez să invit pe cineva din
Lincoln. Celor de-acolo le-ar fi prea greu să vini
şi, oricum, nu s-ar simţi bine.

98
 — Deci cine vine la petrecere? a întrebat-o
Katie.
— Păi, prietenii lui - la capitolul ăsta n-a
minţit. Oameni de la serviciu, vecini, părinţii
prietenilor lui Finn.
— Mă întreb dac-o să apară şi Peter şi Abi.
— A, sper din toată inim a! a zâmbit Stephanie.
Mor de nerăbdare să-i cunosc.
— Şi eu la fel. Poate-ar trebui să-i propun
«ft-i invităm şi în Lincoln. Să vedem ce zice.
Stephanie a tras adânc aer în piept.
— Poate că exact asta-i soluţia. Să-i spunem
r-um aflat ce-a făcut în toiul uneia dintre petre­
ceri - în faţa tuturor prietenilor şi colegilor lui.
HA-1 umilim public. Asta ar putea să fie pedeapsa
ren mai potrivită.
Katie a încuviinţat din cap. Inima începuse
nft-i bată tare. Nu era sigură dacă din cauza
alcoolului sau a emoţiilor.
— OK, şi-a dat ea acordul.
— Eşti sigură că faci faţă? a chestionat-o
Htcphanie. Dacă nu vrei s-o faci, te înţeleg.
— Glumeşti ? i-a replicat Katie cu limba puţin
împleticită. Abia aştept, a adăugat ea, deşi nu pe
un ton complet convingător.
— Trebuie să ne facem un plan amănunţit. Să
ne hotărâm exact cum să procedăm.
— Şi-ntre timp ce facem ?
— între timp, James nu trebuie să bănuiască
nimic. Trebuie să ne comportăm absolut normal,
ni şi când totul ar fi în regulă. Să-l facem să se
Kimtă iubit. în felul ăsta, şocul o să fie şi mai
mnre. Cu cât crede că are mai multă nevoie de
noi, cu atât suferinţa o să fie mai profundă.
Când s-au ridicat ca să-şi ia la revedere,
Stephanie şi-a dat seama că se cam clătina pe
picioare. Katie s-a întins ca s-o îmbrăţişeze, iar

99
ea i-a răspuns cu acelaşi gest, deşi cu o uşoară
stângăcie ; nici una dintre ele nu era sigură dacă
se cuvenea să facă asta. Apoi a urmat un moment
jenant, când amândouă şi-au dat seama că se
îndreptau către gară şi-au decis să împartă un
taxi. Pe peron, cele două femei s-au îmbrăţişat din
nou. Natasha a avut dreptate, şi-a spus Stephanie.
Situaţia a devenit stranie.

100
 14

liH şase şi patruzeci şi cinci de minute, când

Jumes a parcat maşina pe aleea din faţa casei de
In numărul 79, de pe Belsize Avenue, Stephanie
nrn deja acasă şi bea cafea ca să mascheze miro-
■III vinului pe care-1 consumase. Se simţea uşor
Ameţită, fiindcă nu era obişnuită să bea în timpul
«lini. De altfel, călătoria cu trenul n-o înregis-
li'imc decât ca prin ceaţă. Când s-au despărţit,
nn şi Katie puseseră la punct primele etape ale
Operaţiunii Răzbunarea pe Nenorocitul de Tră-
ilfllor. Katie urma să continue să fie dulce, ino-
i'Miită, grijulie şi neprovocatoare, în vreme ce
Mlephanie avea să încerce să redevină femeia de
•«re James fusese cândva îndrăgostit nebuneşte -
mm I.ii dacă mai izbutea să-şi aducă aminte cum
limóse femeia aia. De fapt, Stephanie n-avea nici
mn mai vagă idee dacă mai era în stare să-l mai
mimrească o dată pe James, dat fiind că pră-
piiNl.in dintre ei, îşi dădea seama acum, devenise
iiilnşă, dar, pentru ca planul de răzbunare să
nlliA un impact maxim, atunci bărbatul trebuia
«A In dorească pe amândouă în egală măsură.
- Când se întoarce duminica, îi spusese Katie,
întotdeauna îi fac un masaj. Ca să-l ajut să se
tnlnxcze după călătoria aia lungă cu maşina. El
«Im că-i elimină stresul.
— Vai, Doamne, exclamase Stephanie. Bine.

101
 James a intrat în casă, pretinzând că era obosit
după o zi stresantă de muncă (Eşti epuizat din
cauză că duci o viaţă dublă, s-a gândit Stephanie)
şi-a urcat direct la etaj, ca să facă o baie. S-a
oprit doar puţin cât să-l salute pe Finn şi să afla
ce se mai întâmplase în ziua respectivă la şcoall
(„Nimic“), ce mâncase Sebastian la micul dejun
(ton şi crap afumat) şi despre decesul prematur
al hamsterului lui Arun Simpson.
— Dup-aia a rămas întins pe jos. Se zvârcolea
şi tot închidea şi deschidea ochii, i-a spus Finn,
încântat de detaliile înspăimântătoare. Şi Arun
mi-a zis că scotea un sunet cam aşa, a adăugat
puştiul, emiţând un sunet gutural, de undeva
din fundul gâtului, şi-n acelaşi timp scoţând şl
limba, pentru un efect mai intens.
— Ce trist, a izbutit să comenteze James fărl
să izbucnească în râs. Bietul A ru n !
Când a trecut pe lângă ea, bărbatul a săru­
tat-o formal pe Stephanie (care acum era îm­
brăcată într-o rochie imprimată cu nişte roto­
coale albastre şi verzi, despre care James spuseaa
odată că-i plăcea; la rochia respectivă, Stephani»
asortase o pereche de pantofi cu toc înalt, extrem
de incomozi).
— Eşti obosit ? a întrebat ea spatele întors al
bărbatului, sperând din tot sufletul că limba nu
i se mai împleticea în gură.
— Sunt terminat! i-a strigat el.
— Vrei să-ţi aduc un pahar cu vin? i-a răcnii
şi ea.
— Când ies din b a ie! a zbierat James. Tu bea,
dacă nu mai ai răbdare, a adăugat el, facând-o
să se simtă ca o alcoolică.
Femeia a oftat şi s-a retras în bucătărie, unda
se apucase să pregătească un pui în stil thailandei,

102
 Stephanie gătea şi-n general, dar de obicei
liilosea sos din borcan, la care adăuga bucăţile
ilo pui organic. Azi, însă, se decisese să prepare
lotul ea însăşi, aşa că a început să amestece
untul de arahide cu laptele de cocos într-un vas
iln sticlă. Deasupra a aruncat nişte ardei iuţi şi
usturoi. La drept vorbind, Stephanie nici nu avea
hnbar ce-ar fi trebuit să facă pentru ca James s-o
minarce din nou. Se gândea însă că, dacă se ararea
şl-l făcea o mâncare, rău nu putea să fie. Când
James a coborât, după baie, Stephanie l-a auzit
i A începuse să se joace cu Finn pe Playstation.
KArft îndoială că omul îşi iubeşte copilul, s-a
gândit ea cu tristeţe. Apoi s-a forţat să-şi aducă
nuiinte ce avea ea de făcut. Se putea spune că
Jnines era un tată atent, dar ea merita o soartă
luni bună.
După ce a servit mâncarea (împreună cu cro-
t liote de peşte, pentru Finn, care făcea parte din
pAtura de mijloc a societăţii, dar nici chiar aşa),
Nlophanie şi-a adunat curajul şi, ocolindu-i scaunul,
« n apucat să-i maseze umerii lui James.
— Ce faci ?
James a izbucnit în râs.
— M-am gândit că s-ar putea să te simţi puţin
Inuordat. Ai muncit toată ziua. Am zis că un
menaj ţi-ar prinde bine.
Doamne, Stephanie se simţea ca o proastă!
James s-a foit ca-n joacă şi-a scăpat din mâinile
nl
■OK, Finn! S-a întâmplat ceva. A făcut mami
maşina ţăndări?
M-am gândit doar că ţi-ar plăcea, a insistat
Mlnphanie, oarecum disperată.
Kinn râdea şi el acum.
— Ai făcut maşina ţăndări, m am i? a între­
bai-o el încântat.

103
 — Nu, i-a răspuns ea, renunţând la maseu ţi
aşezându-se la loc la masă.
— Mami cea prostuţă, a comentat James pw
un ton de superioritate.
Lui Stephanie i-a venit să-l pocnească.

— Chestia e, i-a spus Stephanie Natashei mul

târziu, stând ascunsă în dormitor şi cu uşa închin#,
că noi nu avem genu’ ăsta de relaţie. Sau, cui
puţin, nu mai avem.
— Exact, a comentat Natasha. El o are pn
Katie pentru sex şi distracţie şi pe tine ca să I
creşti copilul.
— Excelent, a exclamat Stephanie, mai demit
ralizată ca oricând.
— A sunat anapoda. Ce vreau să zic e că pn>
babil ei doi sunt încă în faza aia, ştii, când tul
ceea ce contează e partea fizică. Relaţia voastră
e mai ancorată în realitate.
— Vrei să zici mai puţin incitantă.
— Nu. Mai plină de miez.
— Ei, se pare că miezul nu-i de-ajuns. Sexul
şi distracţia ies câştigătoare în competiţia asin
Natasha a început să ţâţâie din buze.
— Steph, trebuie să nu uiţi nici o clipă că
nimic din ceea ce face James nu reprezintă «
critică la adresa ta. Vina îi aparţine lui. E vorh»
de faptul că el a intrat în criza vârstei mijlocii,
nu că n-ai fost tu o soţie bună.
— Eu nu simt însă aşa.
Natasha nu era dispusă să renunţe.
— Asta pentru că el te-a făcut să simţi aţn
Nu de asta faci ceea ce faci?
Stephanie a oftat.
— Ai dreptate. Sigur că ai dreptate. Tu întoL
deauna ai dreptate. Numai că mi-e greu. Asta-I
tot.

104
 — Ştiu că ţi-e greu, dar, cu timpul, o să-ţi fie
mihI uşor. îţi promit.
- Dacă zici tu, atunci înseamnă că aşa o să
Hm, it spus Stephanie schiţând un zâmbet. Noapte
lnmA.
După cinci minute, a început să-i sune mobilul.
-Tocmai m-a sunat, a anunţat-o vocea lui
K m LI o .

(!ule două căzuseră de acord să se ţină la

i iinuit cu mişcările lui James.
-Ş i?
- Mi-a zis că Abi nu e acasă în seara asta. Că
mi I decât el cu Peter. Cică se gândesc să iasă la
lumi' din apropiere. Ce face de fapt?
îi citeşte lu’ Finn. Băiatului îi place să-i
HltmNcă înainte de culcare. Cred că astă-seară sunt
Imliobinson Crusoe. E una din cărţile lui preferate.
—Aha!
-Şi ce ţi-a mai zis?
-- Că-i e dor de mine.
Kutie a făcut o pauză.
—Că mă iubeşte. Ştii tu, chestiile obişnuite.
-Te simţi bine? a întrebat-o Stephanie.
Aceasta era o întrebare pe care nu şi-ar fi
itnntfinat niciodată c-avea să i-o pună amantei
•nţiilui ei.
Presupun. Dar tu?
După ce-am vorbit în după-amiaza asta,
mvn mai bine, a venit răspunsul lui Stephanie.
Şi eu la fel. A, şi mi-a zis c-o să mă sune
iiim! tArziu ca să-mi ureze noapte bună.
Minunat. Să vedem dacă reuşesc să-l încurc
Numai aşa, ca să mă amuz. Dacă tot facem
i liuMlin asta, atunci măcar să ne distrăm şi noi

- O să-ţi trimit un sms dacă izbuteşte să mă

•MM", a spus Katie, după care a închis.

105
James se uita la televizor in sufragerie, cu Sebastian
torcându-i în poală. Finn era în pat. Stephanie s-a
dus automat să se aşeze pe canapeaua mică -
locul ei obişnuit - în vreme ce James stătea lăfăit
pe cea de trei persoane. De cum s-a pus jos,
Stephanie s-a gândit că poate ar fi fost mai bine
să se îndese lângă el, să forţeze o apropiere fizică
cât de mică.
— Mai vrei un pahar? a întrebat-o James ridi-
cându-se.
— Splendid, i-a răspuns ea zicându-şi în gând
„Ei, dacă nici o altă metodă n-o să funcţioneze,
atunci mă îmbăt şi sar pe el. Asta ar cam trebui
să-i atragă atenţia“.
Femeia s-a chinuit să-şi aducă aminte când
făcuseră sex ultima dată. Avea sentimentul groaznic
că acea ultimă dată era plasată în timp undeva
înainte de mutarea la Londra. Dar era imposibil
să n-o mai fi făcut de-atunci. Sigur, James avu­
sese parte de-o grămadă de partide de sex între
timp. Numai că nu cu ea.
S-au uitat împreună la Project Catwalk1 şi la
Ramsay’s Kitchen Nightmares2 într-o atmosferă
destul de relaxată. întotdeauna ei doi se înţe-
leseseră bine când venea vorba de emisiuni gen
reality-show, fiindcă amândoi râdeau de prota­
gonişti, împărtăşind un sentiment de uşurare
nerostit că nu semănau deloc cu oamenii respec­
tivi, că, într-un fel sau altul, le erau superiori.
La zece şi zece James s-a ridicat şi-a luat-o către
uşă.
— Trebuie să-l sun pe Malcolm, a anunţat el.

1. Emisiune de tip reality-show care are drept temă

moda.
2. Program de televiziune cu subiect culinar, prezentat
de celebrul bucătar englez Gordon Ramsay.

106
 Stephanie s-a ridicat şi ea. L-a aşteptat să
urce la etaj, apoi l-a urmat, adunând hainele
împrăştiate pe podea, ca şi când făcea un pic de
ordine. James s-a crispat puţin şi a băgat tele­
fonul la loc în buzunar.
— A, scuze, i-a spus Stephanie. Vrei să plec ?
— Nu, nu, sigur că nu, a replicat el. Vreau
doar să-l întreb cum se simte mânzul familiei
(îollins. Avea colici.
Stephanie i-a zâmbit.
— Păi, atunci, sună-1.
— De fapt, a întors-o James, mi-am adus aminte
eA avea o întâlnire în seara asta. O să-l sun mai
tArziu.
— A, OK, a zis Stephanie. Deci a recunoscut,
In sfârşit, că e gay?
James a izbucnit în râs.
— în nici un c a z !
Bărbatul a băgat telefonul în buzunar şi-a
luat-o pe scări în jos. Stephanie a coborât şi ea,
luruind despre tot felul de nimicuri. E uluitor,
şi-a spus ea, cât de mult m-a înveselit victoria
Mta mititică. Poate că, până la urmă, Natasha
«vea dreptate. Poate că sâ-1 vezi pe James fră-
mântându-se chiar era amuzant.
O oră mai târziu, pe la unsprezece şi un sfert,
James s-a ridicat a doua oară.
— Mă duc să mai încerc o dată la Malcolm, a
docl arat el şi s-a îndreptat către uşă.
— A, nu cred c-ar trebui să-l mai suni. E prea
tArziu, i-a zis Stephanie. Dac-ai încurcat lucru­
rile şi, de fapt, n-a fost la nici o întâlnire şi s-a
culcat?
Stephanie ar fi putut să bage mâna-n foc că
I-a văzut pe James roşind.
— Ei, dacă s-a culcat, şi-a închis telefonul,
nu ?

107
 — Nu cred. Dacă mânzul familiei Collins e
bolnav... l-a contracarat Stephanie. Probabil că e
de serviciu în noaptea asta. Ar fi păcat să-l deran­
jezi dacă nu e vreo urgenţă.
— Nu-i nici o problemă, i-a retezat-o James
cu fermitate. El singur mi-a zis să-l sun.
James a ieşit din cameră şi Stephanie a zâmbit.
Reuşise sâ-1 bage-n sperieţi. Acum trebuia să-şi
stoarcă creierii ca să inventeze o scuză faţă de
Katie prin care să-i explice acesteia de ce n-o
sunase mai devreme.

Katie stătea în faţa televizorului, la o emisiune,

deşi, în realitate, n-o urmărea. După întâlnirea
cu Stephanie, se întorsese acasă într-un soi de
ceaţă bahică. Adormise în tren şi aproape că
ratase gara unde trebuia să se dea jos. Se trezise
abia când persoana care stătuse pe fotoliul de
lângă ea o bătuse pe umăr fiindcă lumea voia să
coboare şi nu avea loc de ea. A mers bine, s-a
gândit Katie. Stephanie fusese destul de priete­
noasă şi păruse să accepte ideea că Katie nu
avusese intenţia s-o facă să sufere. Or, asta era
cel mai important.
Katie se întreba acum dacă ea şi Stephanie
ar fi avut ceva în comun dacă nu s-ar fi iscat
situaţia cu James. Era sigură că s-ar fi înţeles,
dar avea dubii în ceea ce privirea posibilitatea
ca ele două să lege o prietenie. Erau două genuri
complet diferite: şi la nivelul aspectului exterior,
şi ca personalitate. Stephanie era... care era cu­
vântul potrivit?... Calculată. Era rece, cinică şi
pesimistă. Katie era o fiinţă pasională, tipul de
femeie care întotdeauna vede jumătatea plină a
paharului. Sau, cel puţin, aşa îi plăcea ei să
creadă. Când telefonul a început să sune, Katie
era atât de adâncită în gânduri, încât a sărit

108
de-un cot. A căscat o dată, ca să se introducă în
starea potrivită, după care a tăiat sonorul de la
televizor.
— îm m m ... alo ? a spus ea mimând, cât putea
de bine, o voce de om abia trezit din somn.
La telefon era James, aşa cum fusese convinsă
c-avea să fie.
— Fir-ar al n a ibii! Iartă-mă. Adormiseşi ?
— Immm...
— Iartă-mă. Am fost în bar şi-am pierdut no­
ţiunea timpului, a spus el extrem de convingător.
— Numai tu şi Peter? l-a întrebat Katie.
— A venit şi Abi pentru ultima comandă. îna­
inte fusese la teatru. La Sunetul muzicii, a adăugat
el ca şi când tocmai şi-ar fi adus aminte.
— D a? Cu cine-a fost?
— Habar n-am. Probabil cu nişte prietene.
— Şi i-a plăcut?
— Cred că da. Iubito, eu te-am sunat numai
ca să-ţi spun noapte bună.
— Cine-a jucat-o pe M aria? a insistat Katie,
abia abţinându-se să nu râdă, cu toate că nu
prea ştia de ce.
Era incredibil cu câtă uşurinţă era în stare
James să mintă.
— N-am întrebat-o. Ştii, trebuie să mă trezesc
devreme mâine-dimineaţă.
— A fost cu fata care-a câştigat concursul de
la televizor?
— Ţi-am zis că n-am întrebat-o, i-a replicat
James ţâfnos. Chiar că trebuie să închid.
— OK, a zis Katie. Atunci noapte bună.
— Noapte bună, i-a urat şi James, după care
i-a trimis câţiva pupici în receptor - pupicii făceau
parte din ritualul lor din fiecare seară.
Katie s-a forţat să-i răspundă la fel.

109
După două minute, când James cobora pe scări,
după ce se schimbase pentru noapte, Stephanis
a primit un sms, în care scria :

James tocmai m-a sunat. Cică a fost la bar

toată seara, cu Peter. Abi la S u n e tu l m u z ic ii.

Ce ironic, s-a gândit Stephanie, că eu sunt

acum cea care primeşte sms-uri la ore târzii de
la K
— Ce făcea? l-a întrebat ea pe James, când
acesta a intrat în sufragerie şi s-a dus la bar
să-şi toarne un whisky.
Soţul ei părea niţel cam amărât.
— A, totul era în regulă! Alarmă falsă. Se
pare că mânzul se simte excelent.
— Şi la întâlnire cum a fost ?
— Nu l-am întrebat. Nu e treaba mea.
James s-a şters pe frunte, de parcă i-ar fi fost
cald. Ceea ce probabil că era chiar adevărat. în
mod normal, pe Stephanie n-o interesa ce se
întâmpla în Lincolnshire.
— E ciudat totuşi, nu ? De ce ţi-a mai zis că
are o întâlnire dacă nu voia să ştii cu cine ? l-a
înţepat Stephanie.
— Da, presupun că da.
— Parc-ar vrea să se afle adevărul. Poate c-ar
trebui să discuţi cu el pe tema asta. Intreabă-1
direct. Probabil că nu-i place deloc că trebuie să
trăiască-n minciună. Adică îmi închipui că e teri­
bil de epuizant.
— Da, a răspuns James cu prudenţă. Probabil
că aşa e.

no
 15

ilurnos observase că Stephanie arăta foarte bine.

DUpftruseră pantalonii de trening şi jachetele cu
lunnoar Juicy Couture, cu care de obicei stătea
|irln casă. Hainele respective reprezentau, după
•pusele lui Stephanie, un antidot pentru persoana
i Mro era la muncă, adică o persoană care trebuia
•A se prezinte mereu fără cusur, în funcţie de
moda zilei, indiferent cât de nepotrivită sau de
ridicolă ar fi fost acea modă. Acum însă, în locul
Miiolor haine comode, începuse să poarte câte-o
l\istă cambrată, până la genunchi, şi un top cu
brutele subţiri - James parcă-şi aducea aminte
ii se chemau „bretele spaghete“ - , deci piese
vostimentare care erau în egală măsură respec­
tabile şi sexy şi care lui îi induceau o evidentă
•anzaţie de disconfort. Nu că ar fi uitat cât de
bine arăta soţia lui. Numai că se dezobişnuise să
mai conştientizeze asta.
De dimineaţă, imediat după ce-a ajuns la cabi-
iiol, a sunat-o pe Katie. Ştia ce făcea iubita lu i:
Kntie se trezea întotdeauna cu greu şi, înainte
•A fie în stare să facă orice altceva, mai pierdea
IImpui prin bucătărie, bând ceai şi citind ziarele.
Imi James îi plăcea să şi-o închipuie încolăcin-
du-şi buclele în jurul creionului în timp ce se
nlilnuia să rezolve careul de cuvinte încrucişate.
Apoi şi-a imaginat-o întinzând mâna după telefonul

111
care începuse să sune şi zâmbind când vedoit
identitatea apelantului. întotdeauna când se trezea,
Katie semăna niţel cu un copil al pădurii: ochi
mari, un aer vulnerabil şi buclele de culoarea
mierii într-o dezordine totală încadrându-i chipul
Katie a răspuns abia după al şaselea ton de apel
— Vai, D oam ne! a exclamat James. Nu te-am
trezit iar, nu?
— Nu, i-a răspuns Katie, care stătuse lângA
telefon, încercând să se decidă dacă să răspundă
sau nu. Eram sus.
— Ai dormit bine?
— Perfect. Tu ?
— Peter şi Abi au tras o ceartă, aşa c-am mni
stat niţel treaz.
— Of, Doamne, bietul de tine, a spus Katie,
cu toate falsa compătimire pe care era în stare
s-o invoce. Probabil că te simţi groaznic. Ia poves­
teşte-mi !
— Ei, de fapt, n-a fost mare lucru. Chestii
obişnuite, de cuplu. „Niciodată nu speli vasele",
lucruri din astea.
— Da ? Peter şi Abi se ceartă în legătură cu
cine spală vasele?
— Cam aşa ceva. Sincer să fiu, nu puteam bA
aud detalii.
— De când sunt ei căsătoriţi ? De zece ani ? Şl
încă se mai ceartă pe tema cine spală vasele?
— Ascultă, Katie, a întrerupt-o James, am o
operaţie. Trebuie să închid.
în ciuda nefericirii din suflet, când a închis
telefonul, Katie a zâmbit.

Natasha şi Stephanie se chinuiau s-o convingă

pe actriţa debutantă Santana Alberta (al cărei
nume adevărat era Susan Anderson, dar tipa
hotărâse încă de la început că trebuia să iasă în

112
 •videnţă şi era convinsă că lookul ei exotic şi
întunecat cerea un nume exotic şi întunecat) că
ilurinţa ei de a purta iară chiloţi pe dedesubt
mchia din şifon, cu bentiţă pe după gât, asupra
căreia căzuseră cu toatele de acord, reprezenta
ii decizie foarte proastă din punctul de vedere al

mricrei sale. Santana muncise din greu ca să fie

luntă în serios după ce-şi croise drum cu forţa în
«lonţia publicului printr-o serie de relaţii cu hăr­
ţuiţi cunoscuţi, dar mult mai în vârstă decât ea
Iţi, în consecinţă, extrem de recunoscători).
Adevărul era că Santana nu era o actriţă gro-
*nvă şi că niciodată n-ar fi izbutit să se remarce
illn mulţimea de fetiţe drăgălaşe, dar complet
nutnlentate, altfel decât prin intermediul rela-
IArilor legate de viaţa ei personală, care-i garan-
luHcră o prezenţă regulată în presa de scandal.
I'rima dată când apăruse în ziare fusese atunci
iftnd, după o ceartă zdravănă, plecase din casa
Iubitului ei, un actor bătrâior, îmbrăcată numai
In haina lui de la costum şi o pereche de Jimmy
('boo. Din fericire, paparazzi fuseseră acolo ca să
Imortalizeze momentul. Asta fiindcă Santana îşi
linsese managerul să-i anunţe mai devreme că o
iwtfel de evadare era posibil să intervină. Apoi
unii fusese şi evenimentul când ea şi iubitul ei
Impresar se certaseră ca chiorii în plină stradă.
I)n fapt, în m od convenabil, chiar în faţa cinema­
tografului unde avea loc o premieră de film şi unde
lolografii se căzneau să-şi umple cu ceva cele două
iu i! dintre sosirea şi plecarea invitaţilor. Norocul
n fost că Santana era îm brăcată cu o rochiţă
minusculă, din cea mai recentă colecţie a lui
•lulien M acdonald (rochiţă p e care Stephanie i-o
găsise), care a scos perfect în evidenţă ochiul vânăt
ou care s-a ales în urma scandalului. Rezultatul

113
a fost o poză superbă chiar pe prima pagină a
ziarului Sun.
Cu ajutorul lui Stephanie, Santana reuşise să
dobândească o oarecare reputaţie de trendsetter.
Din păcate, fata începuse să creadă ceea ce se
scria despre ea, aşa că nu mai accepta docilă că,
atunci când venea vorba de stil, Stephanie se
pricepea mai bine decât ea. Santana terminase
recent primul ei film - o producţie biografică, cu
buget redus, care nu făcuse valuri în rândul
publicului. Actriţa cheltuise însă o grămadă de
bani pentru ca oamenii ei de la PR să lanseze
istorioare, cu ea în prim-plan, în reviste: „Santana
pe lista favoriţilor la nominalizările BAFTA“ şi
altele de genul ăsta. „O sursă din interior ne-a
declarat că performanţa ei actoricească a aşezat-o
pe Santana Alberta în capul listei câştigătorilor“,
continua să se scrie în articol, deşi, din fericire,
autorul nu a dezvăluit faptul că sursa din interior
era, de fapt, chiar mama fetei. Santana sperase
că dacă informaţia va fi repetată suficient de mult,
oamenii chiar vor începe s-o creadă şi, cumva,
speranţa ei avea să se transforme în realitate.
Normal că ea nu fusese nominalizată la nici o
categorie. în realitate, nici măcar nu figurase pe
lista cu potenţiali nominalizaţi. Dar vâlva astfel
creată a dus la o invitaţie din partea organizato­
rilor ceremoniei BAFTA: Santana urma să pre­
zinte un premiu şi voia să fie absolut sigură
c-avea să fie remarcată.
— E sexy, a scâncit ea. Şi e important să arăt
sexy. Altfel ăştia din presă iar o să publice poze
cu Helen Mirren şi eu n-o să mai încap pe nicăieri.
— E de prost gust, i-a replicat Stephanie pierzân-
du-şi răbdarea. Dacă vrei să arăţi ca o stripteuză,
asta-i treaba ta. însă eu n-o să-ţi spun că arăţi
bine, fiindcă n-arăţi. Şi dacă vrei să-ţi găseşti alt

114
 «Lllist, care să-ţi spună exact ce vrei tu s-auzi,
«lunci şi asta-i treaba ta.
Natasha i-a aruncat o privirea care spunea că
mi-şi pot permite s-o piardă pe Santana. Aveau
puţine cliente care le solicitau serviciile în mod
i«Kulat.
— Uite cum zic eu să facem, a intervenit
Nutasha. Ce-ar fi să-ţi cos jupă pe dedesubt?
AlAt cât să-ţi acopere... părţile importante. E
mult mai sexy să creezi o doză de aşteptare decât
«A oferi totul de-a gata.
Santana s-a bosumflat.
— OK, a zis ea. Da’ totuşi să apar în ziare.
— Ce-i cu tine? i-a şuierat Natasha lui
Hlt'phanie, când Santana s-a închis în toaletă ca
«A se schimbe de haine.
— A, îmi pare rău, i-a răspuns Stephanie sar-
uustică. Viaţa mea se duce de râpă. Asta-i tot.
— Ascultă, i-a zis Natasha. Eu credeam că
ncum, mai mult ca niciodată, e important să te
concentrezi asupra muncii. Eşti pe cale să devii
o mamă singură.
— Mulţumesc. De parcă aveam nevoie să-mi
uduci aminte!
— Nu spun decât că nu trebuie să laşi ca
povestea cu James să-ţi distrugă toată viaţa.
Dacă faci asta, înseamnă că el a câştigat. Ce sens
mai are să-i dai o lecţie, dacă la final tu eşti într-o
Nituaţie la fel de dezastruoasă ca şi el ? Tu trebuie
hA arăţi splendid, să fii fericită şi să ai succes, în
limp ce el se chinuieşte să se târască afară din
şanţ.
Stephanie a izbutit să schiţeze un zâmbet.
— Ai dreptate. Ştiu că ai dreptate.
Când Santana s-a întors în cameră, îmbrăcată
acum cu blugi strâmţi, o cămaşă bărbătească
foarte nepotrivită, o haină până în talie şi o

115
şapcă în carouri aleasă de ea însăşi, Stephanie
s-a dus la ea şi-a luat-o în braţe.
— Iartă-mă, Santana, i-a spus ea. Soţul meu
e un ticălos, iar eu n-ar trebui să-mi vărs nervii
pe tine. Dacă aşa vrei, du-te la premiile BAFTA
fără chiloţi. Pune-ţi şi beteală acolo, dacă aşa te
simţi tu bine. Tu decizi.
Santana, care era o fire cumsecade, a îmbră­
ţişat-o la rândul ei.
— Nu-i nimic, i-a răspuns ea. Ştiu că nu te
gândeşti decât la ce e mai bine pentru mine.

Katie nu era în apele ei. După ce entuziasmul

iniţial (plus efectele alcoolului) s-a consumat,
femeia a început să se întrebe dacă proceda sau
nu corect. Indiferent ce făcuse James, asta nu
justifica planul pe care ea şi Stephanie voiau
să-l pună în aplicare. Două rele cu siguranţă că
nu fac un lucru bun. Lui Katie i se părea că
planul lor mustea de venin. Amândouă urmau
să mintă, să înşele şi să uneltească. Adică exact
ceea ce făcuse şi James. Pe de altă parte, Katie
nu putea să nege că simţea o oarecare satisfacţie
la gândul că James habar n-avea de ceea ce
puneau ele la cale. Ideea asta îi dădea putere.
Era ca şi când James n-ar fi reuşit să-i distrugă
complet viaţa.
— Oare facem ceea ce trebuie ? o întreba ea
pe Stephanie aproape de fiecare dată când vorbeau.
— Nu ştiu, îi răspundea Stephanie întotdeauna.
Ceea ce nu o ajuta prea tare pe Katie. Dar
Stephanie o ruga mereu să respecte planul şi,
din motive pe care nu le pricepea cu-adevărat,
ea accepta.
Deocamdată, planul lor nu depăşise cu mult faza
deciziei iniţiale, şi anume că ziua cea mare avea
să fie în weekendul în care James îşi sărbătorea

116
împlinirea a patruzeci de ani. Amândouă căzu­
seră de acord ca Stephanie să organizeze petre­
cerea din Londra ca şi când n-ar fi ştiut nimic,
apoi, a doua zi, să-şi facă apariţia la petrecerea din
Lincoln. Şi acolo, aveau să declanşeze împreună
confruntarea, în faţa colegilor şi prietenilor lui.
Până aici ajunseseră cu planul. Acesta însă mai
avea nevoie de încă un element şi, o săptămână
şi ceva mai târziu, în decursul uneia dintre con­
vorbirile lor clandestine la telefon, Katie a spus
fără să vrea ceva care a generat un nou şir de
evenimente.
— Ştii că James primeşte bani gheaţă de la
majoritatea fermierilor de-aici? Nu trece nimic
prin registrele contabile. M-am gândit c-ar trebui
să ştii fiindcă... ăăă... din cauza... pensiei alimen­
tare şi-aşa mai departe. Când o să ajungeţi acolo.
— D a? a zis Stephanie, dintr-odată intere­
sată. Mie nu mi-a spus nimic niciodată. Mă întreb
ce părere ar avea ăia de la Fisc despre chestia
asta.
Katie a tras aer în piept, şocată.
— Nu putem să facem aşa cev a !
— Nu, ai dreptate. Nu putem. Păcat, totuşi.
Mă întreb ce alte lucruri nu ştim despre el. Poate
c-a venit timpul să-ncercâm să aflăm.

117
 16

După cum s-a dovedit, James mai avea vreo câteva

secrete. Unele erau mai uşor de descoperit decât
altele.
Bărbatul era foarte cunoscut în comunitatea
din sătucul lor - i-a spus Katie lui Stephanie -
din cauza meselor pe care le dădea şi la care
prezenta mâncăruri din ce în ce mai complicate
şi mai sofisticate, cu scopul de a fi admirat de
mahării locali.
— M ese? a exclamat Stephanie nevenindu-i
să creadă. James nu e-n stare nici să fiarbă un ou.
— Exact, i-a confirmat Katie. Numai că se
duce în Lincoln, cumpără semipreparate, după
care pretinde că el a gătit totul.
— Să mori de râs, a comentat Stephanie, care
încerca să-şi imagineze acea versiune a lui James
căreia îi păsa dacă oamenii credeau că ştia să
gătească. Ar trebui să-l pui să mai organizeze o
masă cât de curând. La care să invite persoanele
pe care vrea să le impresioneze cel mai tare.
— Crezi ?
— Hai să ne distrăm niţel!
Katie a izbucnit în râs.
— OK

Stephanie i-a spus lui Katie că părinţii lui James

nu întrerupseseră deloc contactul cu el - aşa
cum pretinsese bărbatul - , ci le plăcea la nebunie

118
•A vină la ei în weekenduri de fiecare dată când
■u ivea ocazia.
— Sunt sigură că le-ar plăcea să te cunoască,
a zis ea. Poate-o să le sugerez să-i facă lui James
o surpriză şi sâ-1 viziteze în Lincoln.
— O să fac ordine în camera de oaspeţi, a râs
Katie.
Poate că Stephanie avea dreptate şi răzbu­
narea împotriva lui James putea fi distractivă.
Nimic din ce făceau ele nu căpătase încă
amploare - scheletul din dulapul lui James ocupa
deja aproape tot spaţiul cu dimensiunile sale - ,
dar gesturile lor puteau să fie ca nişte înţepături
de ţânţar, mici porţii de umilire pe care să i le
«orvească înainte de premiul cel mare. Pentru
James, imaginea publică era totul. Dacă reuşeau
i A i-o submineze, atunci bărbatul va înţelege în
sfârşit câtă nevoie avea de amândouă - cele două
femei care, credea el, îl iubeau necondiţionat
acum mai mult ca oricând. Era perfect.

De săptămâni bune James aştepta cu nerăbdare

petrecerea. Suportase cotletele de porc insuficient
pătrunse de la familia Selby-Algemon, părul de
câine din supa familiei McNeil, o aşteptare de
două ore şi jumătate înainte de sosirea desertu­
lui la familia Knightly, iar acum era din nou rân­
dul lui să strălucească. James agrea toate gaz­
dele enumerate, îi plăcea că discuţiile curgeau
întotdeauna în ritm cu vinul, dar, cel mai mult,
ndora ideea că ei erau genul de oameni cu care
el considera că trebuia să fie prieten.
Hugh şi Alison Selby-Algemon erau membrii
alfa de pe lista societăţii din Lower Shippingham.
Locuiau în cea meii mare şi mai impresionantă
casă din sat, iar Hugh era un mahăr în domeniul
Investiţiilor bancare. In Tbpul Celor Mai Importante

119
Personaje din Lower Shippingham, James, Hugh
şi Alison le-o luau înainte oricăror altor rezidenţi,
din orice categorie.
La mică distanţă în urma lor veneau Sam şi
GeoffMcNeil, care locuiau în Lower Shippingham
de treizeci şi cinci de ani. Sam ocupa o poziţie
influentă în consiliul local, în vreme ce Geoff era
un membru de vază al Clubului Rotary. In conti­
nuare, urmau Richard Knightly, partener într-un
cabinet local de avocatură, şi soţia lui, Simone,
jurnalistă, care scria pentru Lincoln Chronicle.
OK, deci nu era cel mai rafinat cerc social - Sam
şi G eoff aveau tendinţa de a duce discuţia către
biserică de fiecare dată când prindeau ocazia -,
dar James se gândea că nici nu avea ceva de
pierdut dacă se amesteca printre persoanele potri­
vite. Stephanie n-ar fi fost niciodată de acord cu
ceea ce ea numea „modalităţile lui de a urca pe
scara socială“, dar Katie înţelegea cât de impor­
tant era să faci nişte eforturi.
Cele patru cupluri se întâlneau o dată la două
săptămâni şi dădeau, cu rândul, câte-o masă.
Prima dată când a fost rândul lor, James a intrat
în panică, pe ultima sută de metri, din cauza
mâncărurilor oarecum rustice pregătite de Katie.
Lui îi plăcea mâncarea ei, sincer, dar nu se putea
spune că preparatele respective intrau în cate­
goria Cordon Bleu. Aşa că James a convins-o să-l
lase să se ducă până în Lincoln, ca să cumpere de
la magazinul-restaurant de delicatese de-acolo,
ceva proaspăt preparat. A luat homar pentru
antreuri, friptură de vită Wellington, pe care nu
mai trebuia decât s-o încălzească, şi o tarte Tatin cu
cremă de vanilie „făcută în casă“. Când a început
degustarea aperitivelor, familiile Selby-Algemon,
McNeil şi Knightly au fost cuprinse de extaz, iar
momentul în care James ar fi putut să recunoască

120
Adevărul - şi anume că mâncarea era cumpărată
ile-a gata - a trecut nefructificat. Ba, mai rău,
hArbatul s-a trezit asumându-şi meritul şi furni-
<And şi detalii privind după-amiaza pe care o
petrecuse muncind ca un rob deasupra araga­
zului încins.
— Dar, James, n-am ştiut că ai un astfel de
I nlent ascuns, a gângurit Alison. Hugh, tu de ce
nu poţi să găteşti aşa? a mai întrebat femeia.
— Da’ tu de ce nu poţi ? i-a replicat Hugh.
James a observat-o pe Katie aruncându-i o
privire destul de tăioasă şi-a trecut printr-un
«curt moment de panică la gândul că iubita lui
Nvca să-l dea de gol. A ridicat uşor din sprâncene
i'Atre ea, într-un fel care spunea „Te rog, nu zice
nimic“, iar Katie i-a făcut pe plac cu un zâmbet
|K) buze. Aşa cum făcea întotdeauna.
— Nu-i aşa că sunt norocoasă? a spus ea şi
ţi-n pus mâna peste palma deschisă a lui James.
— Foarte norocoasă, a recunoscut Simone, după
mire i-a aruncat lui James o privire despre care
hArbatul ar fi putut să ju re că avusese sensul
„hui să flirtăm“.
Dintre toate femeile din cercul lor, Simone
era singura cu care James s-ar fi culcat. Alison
nru, la drept vorbind, mult prea lipsită de forme
şl cu o pereche de sâni lăsaţi, care se bălăn-
UAneau prin zona pe unde-ar fi trebuit să fie
poziţionată talia. Sam era mult prea nevrotică -
întotdeauna arăta de parcă s-ar fi machiat pe
întuneric, dar asta probabil că se datora faptului
rA-i tremurau mâinile. Pe de altă parte, Simone
«vea o siluetă cu forme, chiar dacă la faţă aducea
niţel cu un cal. James nu s-a putut abţine, aşa
i’A i-a făcut cu ochiul, iar Simone i-a răspuns cu
un zâmbet de fetişcană. De-atunci, întâlnirile lor
Iii jurul mesei căpătaseră un plus de neastâmpăr,

121
ceea ce le făcea mult mai savuroase. Sigur vt
James nu avea de gând să facă nimic ca bA-şi
confirme suspiciunea că Simone îl plăcea şi nu
avea nici un motiv să creadă că, la rândul «I
femeia avea să facă vreun pas către el. AtAln
doar că-i plăcea să ştie că încă nu-şi pierduse fur
mecul. Indiferent în ce consta exact acel farmnii
Din acea primă seară, vestea talentelor Iul
culinare s-a răspândit.
Malcolm, de la clinică, a făcut o remarcă In
sensul ăsta, iar unul dintre fermierii din zonă
l-a poreclit, în glumă, „Delia“, de la Delia Smith1
Lui James i-a plăcut porecla. îl făcea să se simtă
ca-n copilărie, parte dintr-o gaşcă. Le-a spus poreclii
şi lui Malcolm şi Simon în speranţa că aceştia
aveau s-o preia şi s-o folosească la rândul lor.
— Bună, sunt Delia, zicea James, cu un chl*
cotit autoironie, atunci când trebuia să-l sune pa
unul dintre cei doi prieteni.
O vreme, s-a şi semnat cu noul lui nume pa
bileţelele cu mesaje. James a perseverat pe calea
asta vreo săptămână şi ceva, dar, din păcate,
porecla n-a prins şi, de la un punct încolo, omul
a început să-şi facă griji că Malcolm ar putea bA
creadă că făcea, în felul ăsta, un soi de declaraţie
de opinie. Cam cum fac tipii ăia efeminaţi care,
atunci când se referă la alţi bărbaţi, îi numesc
„ele“. Aşa că, într-un final, James a încetat jocul
cu porecla.
Următoarele opt săptămâni au fost extrem do
chinuitoare. James aştepta să le vină din nou
rândul, lui Katie şi lui, şi se întreba dacă va
putea să folosească din nou aceeaşi schemă. De
data aceasta, a cumpărat minitarte cu brânză de

1. Una dintre cele mai cunoscute maestre în gastro­

nomie din Marea Britanie.

122
 mpiA, plăcintă cu carne de căprioară şi nişte
•wurhine în foitaj, numai bune de băgat la cuptor,
i>n mrc urma să le servească apoi cu îngheţată
>1* whisky „făcută în casă“. în timpul cinei a fost
mii moment dificil, când Sam l-a întrebat de unde

Ituinnezeu reuşise să cumpere came de căprioară,

l'miLru că nu găsea niciodată, iar el a fost nevoit
•I liAlbâie ceva legat de magazinul Kent and
» 1111», din St John’s Wood, ştiind că femeia n-avea
ntm »â-l verifice. Până la urmă, James a fost din
•mu copleşit cu laude, pe care aproape c-a început
•A creadă că le şi merita.
Masa din această seară era a cincea orga-
iiluntft de James. Bărbatul începuse să-şi facă
gi 1)1 că epuizase repertoriul de la Le Joii Poulet
IMlcatessen şi Gourmet. Servise deja friptura
lnr de miel, kebabul cu calamar şi draci de mare
fl friptura de potâmiche. Toate avuseseră un
•iieces nebun. Dar acum, căutând în frigiderele cu
»»mipreparate pentru petreceri, îşi dădea seama
i'A era greu să mai găsească ceva nou. Şi era
mult prea devreme ca să înceapă să se repete.
•Inmes şi-a spus că trebuia să discute cu patronul
şl »A-i sugereze să-şi mai lărgească oferta de
produse.
Până la urmă, a izbutit să găsească o
twuillabaisse1 ca aperitiv, iar, pentru felul înt&i,
nişte cassoulet2 pe care, până atunci, o trecuse
cu vederea pe motiv că nu era un fel destul de
«iifisticat. N-a descoperit însă nici un desert
nou, aşa că a revenit la tarte Tatin, hotărându-se
*A pretindă că abordase o temă franţuzească.
Apoi James a vorbit puţin cu Guy, proprietarul

I Supă de peşte specifică sudului Franţei (n.r.).

U. Iahnie de fasole cu came şi cAmaţi, specifică sudului
Franţei (n.r.).

123
magazinului, deşi i-a venit greu să-şi susţinu
punctul de vedere fără să-i explice şarada |im
care o juca şi de ce era atât de important pent ru
el să cumpere întotdeauna preparate diferiţi*
Aşa că, până la urmă, s-a lăsat păgubaş.
Când s-a întors acasă, Katie terminase cur#
ţenia, iar Stanley fusese exilat în camera (Im
oaspeţi. Vremea era încă destul de caldă, aşa i »
femeia trăsese m asa lângă uşa deschisă cain
dădea către grădină, astfel încât seara să înceapA
măcar sub auspiciile vântului blând care plutim
dinspre copaci.
James şi-a desfăcut bunătăţile, a mai verificul
încă o dată instrucţiunile de încălzire, apoi n
ascuns ambalajele într-o pungă de plastic, pe carn
a îndesat-o în fundul coşului de gunoi. Cassou/ef-ul
a fost transferat într-un vas pentru peşte şi, ime­
diat după ce cuptorul a piuit în semn că atinsese
temperatura potrivită, James a pus mâncarea
pe tăviţa din mijloc şi s-a uitat la ceas. A turnai
întreaga cantitate de bouillabaisse într-o cratiţâ
şi-a lăsat-o în aşteptare. Tarta Tatin, pe care
urma s-o servească rece, garnisită cu frişcă, a
băgat-o în frigider.
— Mai ai exact timp cât să faci o baie, i-a
spus Katie, sărutându-1 pe frunte şi oferindu-i
un pahar mare cu vin roşu. Eu mai trebuie să
fac ceva?
— Totul e sub control, a asigurat-o James.
Doar să-mi aduci aminte să pun supa pe foc pe
la şi zece. Immm... miroşi extraordinar, a adăugat
el îndesându-şi nasul în gâtul femeii.
Katie a izbucnit în râs şi l-a împins de lângă ea.
— Hai, du-te şi pregăteşte-te, l-a îndemnat ea.
Apoi l-a urmărit pe James cum urcă la etaj,
către baie, fredonând un cântecel. După ce-a
auzit uşa închizându-se şi răpăitul apei de la

124
 ■bif, Katie a ridicat capacul coşului de gunoi şi-a
iiiwput să scotocească printre resturi.

i Aiul a deschis uşa, Katie şi-a spus că Sam arăta

m |iApuşa unui ventriloc. Ea şi G eoff stăteau în
t*td|Ccu o sticlă de Merlot în braţe. Sam era dată cu
mii ruj roşu aprins, pe care ai fi putut să crezi că-1
aplicase cu bidineaua, atât de puţin ţinuse cont
»1« conturul buzelor. Părul scurt al musafirei stătea
|a«pAn, adunat în şomoioage în vârful capului,
•la nl fi zis că tocmai fusese electrocutată.
(ieoff era la fel ca de obicei: mohorât. Era
îmbrăcat cu nişte haine uşor ponosite, de parcă
la primise de pomană, cu care numai adevăraţii
liotfAtaşi aveau succes şi îşi permiteau să se afişeze.
0« mai multe ori, Katie îi spusese lui James că
poHte ar fi fost o idee bună să încerce să sociali-
mmo cu persoane mai de seama lor, cu oameni mai
■plrituali şi mai puţin... snobi, dar el îi ţinuse de
IWurc dată câte-un adevărat discurs despre impor­
tanţa relaţiilor întreţinute cu persoane influente.
Ij|l cu asta orice discuţie se încheiase. Nu era
vorba că Sam şi GeoiT nu i-ar fi plăcut lui Katie,
rl doar că, uneori, femeia se simţea ca şi cum
I nr fi venit în vizită unchiul şi mătuşa, cu aerul
lor dojenitor.
— Ceva miroase bine, a comentat Geoff intrând
In casă şi amuşinând aromele. Ce-a mai pregătit
i|n data asta?
Katie a turuit meniul, iar Sam şi G eoff au
neon nişte onomatopee aprobatoare. Katie tocmai
II întreba ce vor să bea, când James a năvălit
nlură din bucătărie, cu un şorţ dungat şi ridicol
atârnat de gât şi o spatulă avântată ameninţător.
Katie a observat că şorţul avea pe el dungi de
ho« roşu, despre care nu avea nici un dubiu că
Ihaeseră pictate cu grijă chiar de James, cu numai

125
câteva minute înainte. Uneori lui Katie i se pârâu
că iubitul ei exagera cu faina turnată în cap fl
petele de oţet balsamic de pe obraji, dar toata
falsurile astea îl făceau pe James fericit, iar ea,
până în clipa aceea, nu văzuse nimic rău în po­
vestea cu pricina. Acum însă, uitându-se la el,
şi-a dat seama dintr-odată că James era absolut
jaln ic: un bărbat umflat în pene de propria impor
tanţă, obsedat de aparenţe şi de statutul lui social
— Vă e foame? şi-a chestionat James invitaţii
— Suntem lihniţi, i-a răspuns Geoff. Aşteptăm
masa asta de săptămâni întregi.
Soneria a început din nou să sune. Hugh,
Alison, Richard şi Simone stăteau înghesuiţi In
intrare, acolo unde se întâlniseră nepremeditat.
Toată lumea s-a sărutat şi s-a îmbrăţişat.
— Servim un aperitiv înainte să trecem la
m asă? i-a întrebat James cu aerul unuia cam
ştie că e pe punctul de a impresiona audienţa.

Stephanie nu reuşise să doarmă deloc. Renun­

ţase de fapt la orice efort în sensul ăsta şi so
resemnase cu gândul unei nopţi în care avea să
coacă tot felul de idei şi a unei zile în care avea
să se simtă ca dracu’ la serviciu. A derulat din
nou versiunea evenimentelor relatată de Katie,
alternând sentimentele de încântare şi oripilare.
Bietul James. N u ! Mai dă-1 na ibii! Şi-a făcut-o
cu mâna lui.
Cei şase invitaţi şi James atacaseră subiectul
lor preferat: necesitatea alegerii unui „consiliu
parohial" al satului, care să facă lobby pe probleme
de genul cererilor de dezvoltare imobiliară de un
gust îndoielnic şi interzicerea tândălelii în locuri
publice a celor trei adolescenţi cu glugi trase pe
cap, care, din când în când, îi mai insultau pe
trecători de la postul lor de observaţie: banca de

126
 lAngă iazul cu raţe. Katie îi spusese lui Stephanie
că puştii erau inofensivi. De fapt, odată, când se
întorcea de la magazinul din sat cu o sacoşă de
cumpărături foarte grea, cei trei i-o căraseră
|)&nă acasă cu rândul, după care refuzaseră câte
o liră fiecare, plata pe care Katie a vrut să le-o
ofere pentru efortul lor. în schimb, lui Sam, GeofT,
Alison, Hugh şi James le plăcea la nebunie să
discute între ei despre această situaţie în ter­
menii unei adevărate drame, imaginându-şi că
adolescenţii prizau cocaină, ceea ce, în viziunea
lor, avea să ducă la un val de tâlhării. Richard
şi Simone erau ceva mai îngăduitori. Asta pentru
că şi ei aveau un băiat aflat la vârsta adolescenţei.
I’e de altă parte, dacă se trezea cineva aducând
vorba despre ţevile din PVC, amândoi se făceau
foc şi pară. Katie i-a spus lui Stephanie că toţi
şapte, inclusiv James, erau convinşi că ei făceau
parte dintre puţinii aleşi demni să conducă un
astfel de consiliu şi fiecare spera, în sinea lui, că
avea să fie desemnat preşedinte.
— Apropo, a mai adăugat Katie, ştii că n-are
nprobare pentru extensia pe care a construit-o
în spatele cabinetului ? A zis că dacă tot nu poate
h- o vadă nimeni, atunci nu contează. Plus că era

convins că dacă făcea cerere, avea puţine şanse

h& primească aprobarea. A, şi-a folosit cărămizi
noi. Asta la o clădire de patrimoniu. Pun pariu
că Richard şi Simone ar încerca o mare satis­
facţie să afle una ca asta!
Stephanie şi-a adus aminte că James îi vorbise
despre planurile de extindere a clădirii, iar mai
târziu îi povestise despre toate problemele pe
care le avusese cu constructorii. Ei nu-i trecuse
prin minte să-l întrebe dacă făcuse totul ca la
carte; pur şi simplu presupusese că James urmase
litera legii. în fond, ăsta era James!

127
 în orice caz, şi-a continuat Katie relatarea, por­
ţiile de bouillabaisse fuseseră primite cu „ooo“-uri
şi „aaa“-uri, iar unii dintre invitaţi ceruseră chiar
şi un supliment, deşi îi mai aşteptau încă două
feluri de mâncare.
— Nu ştiu de unde ai atâta răbdare, a spus
Alison. Să cureţi toţi creveţii şi midiile.
— Probabil că-i cumpără deja curăţaţi - nu-i
aşa, Jam es? a intervenit Geoff. Scapi de orice
bătaie de cap.
— Vai, Doamne, nu, l-a contrazis James, umflân-
du-se ca un cozonac crescut cu drojdia propriei
superiorităţi. Niciodată nu poţi să fii sigur c-au
fost spălaţi cum trebuie. Sau că nu le-au scăpat
şi unii alteraţi. Mie-mi place să fac totul de la
început până la sfârşit. Adevăru’ e că mă liniş­
teşte. Dau pe Radio 4 şi sunt fericit.
Katie, după cum i-a mărturisit lui Stephanie,
simţise o tresărire de fericire văzându-1 pe James
cum îşi sapă singur groapa.
Cassoufef-ul a fost declarat „delicios“ şi „de-a
dreptul uluitor“. De-acum conversaţia trecuse la
defectele celorlalţi locuitori din sat şi în special
la defectele noilor îmbogăţiţi.
— Dar nici James nu provine dintr-o familie
bogată, a intervenit Stephanie la punctul ăsta.
— Ştiu şi eu asta acum, i-a răspuns Katie.
Dar, nu-mi dau seama de ce, lui îi place să-i facă
pe toţi să creadă că-i un bogătaş din tată-n fiu.
— Şi dup-aceea ce s-a mai întâmplat?
Stephanie era nerăbdătoare să vadă cum se
sfârşea povestea şi, în egală măsură, se şi temea
de acel final. De-acum îşi simţea inima bătându-i
în gât şi nu putea să-şi închipuie cum se simţea
Katie - care-i spusese că se încuiase în baia de
la parter ca s-o sune liniştită.

128
 — Dup-aia, a început Katie pe un ton dra­
matic, a venit momentul pentru desert.
Katie i-a istorisit cum James - roşu la faţă
din cauza unei combinaţii de mândrie şi vin - a
anunţat că le pregătise faimoasa lui tarte Tatin.
— M-am gândit să fac ceva nou, dar am zis
că, de vreme ce tot meniul are un iz franţuzesc,
vechea mea reţetă ar fi mai mult decât potrivită.
Apoi bărbatul s-a dus în bucătărie şi-a venit
cu prăjitura aşezată pe un platou, ca şi când
şi-ar fi prezentat lumii propriul nou-născut.
— De unde-ai făcut rost de mere în anotimpul
ăsta? l-a întrebat Simone. Mie întotdeauna mi
se par apoase şi fără gust.
— A, a exclamat James. Ăsta e un secret!
James a tăiat prima felie şi Katie ar fi putut să
jure că l-a văzut albindu-se la faţă când a sesizat
lipit de fundul prăjiturii ceva ce semăna cu o
bucată de hârtie. Marele bucătar s-a grăbit să
aşeze felia pe farfurie, dar când să retragă cuţitul
de servire, Sam s-a aplecat şi-a tras afară hârtia.
— Gata, a zis femeia veselă, strângând hârtia
între degete şi abandonând-o lângă farfurie.
Katie i-a spus lui Stephanie că James arăta
de parc-ar fi fost complet golit de sânge.
— Cred c-am pus-o pe ceva, a comentat el cu
un hohot de râs stânjenit. Mă duc în bucătărie
să rezolv problema.
Katie şi-a ţinut răsuflarea. Ea, una, nu mai
avea ce să facă. Nu putea să dezvăluie chiar ea
ce hârtie era aia lipită pe fundul tartei. N-avea
de ales: trebuia să aştepte cu pumnii strânşi. Se
părea totuşi că James era pe cale să scape basma
curată. Iubitul ei a lăsat cuţitul şi, când să ridice
platoul, Hugh a întins o mână nu prea îndemâ­
natică şi-a tras de restul hârtiei care se iţea de
sub prăjitură.

129
 — Nu te mai obosi, bătrâne. Vezi ? Nu mai e
nici o problemă.
— Ce hârtie e aia? a întrebat Simone.
A urmat un moment aproape comic când James
a întins mâna să înşface hârtia, însă Geoff i-a
luat-o înainte.
— Arată ca o chitanţă, a anunţat Geoff şi-a
dat s-o arunce.
Sam însă - slavă Domnului că e curioasă, i-a
spus Katie lui Stephanie - , care se uita peste
umărul lui Geoff, a exclam at:
— Scrie tarte Tatin!
Ceilalţi au izbucnit în râs, fără să realizeze ce
descoperire erau pe cale să facă. Ba chiar Richard
a zis în glum ă:
— Să nu-mi spui că le cumperi deja semipre-
parate înainte să venim n o i!
Apoi Sam a icnit din cauza surprizei:
— Doamne, James, mai scrie şi bouillabaisse
şi cassoulet! Ce ciudat!
Apoi Katie i-a spus lui Stephanie că în cameră
->-a făcut dintr-odată linişte.

130
 17

iliimes s-a trezit cu senzaţia c-avea ţeasta îndesată

iui câlţi. îşi simţea şi gâtul uscat şi a scos un
geamăt. Băuse prea mult. S-a întors pe partea
cealaltă şi a deschis încet un ochi, după care l-a
închis rapid din cauza luminii care îi agresa
retina. Katie probabil că se trezise deja. S-a uitat
In ceasul de lângă pat. Acesta arăta... Nu, nu
putea să fie unsprezece fără zece. Oare el nu
trebuia să fie deja la serviciu?
Apoi James a început să înregistreze zgomo­
tele care veneau de la parter. Radioul şi ceva
oare suna a farfurii în proces de curăţare. Probabil
oâ iubita lui spăla vasele. Apoi, din neant, un
gând i-a săgetat prin minte şi James şi-a lăsat
napul la loc pe pernă. Of, fir-ar al dracului! Of,
Doamne! Of, moaş-sa pe gheaţă!
Şi-a adus aminte de tăcerea jenantă care se
lAsase în cameră după ce Sam citise chitanţa de
In Le Joii Poulet. Iniţial, el a încercat s-o dea pe
glumă, chinuindu-şi creierii să găsească orice -
rnva - care să justifice situaţia. Apoi a încercat
a-o dea cotită, zicând că nu cumpărase decât
Ingredientele, ambalate separat pentru fiecare
lei de mâncare. Deşi era limpede că minţise
atunci când se bătuse cu cărămida în piept că el
curăţase personal creveţii şi culesese merele,

131
măcar rămânea cu onoarea că gătise totul il>
la zero.
Numai că Richard - lua-l-ar dracu’ - a înc»<|n.i
să râdă, cu râsul ăla al lui ca de măgar, şi-n «i<
că văzuse că Le Joii Poulet vindea semiprepantli
după care l-a întrebat dacă aşa îi dusese de mt»
de fiecare dată. James n-a mai avut ce să lin n
şi-a recunoscut.
Invitaţii s-au purtat foarte frumos - în foml
James nu omorâse pe nimeni şi nici nu comini'm
vreo ilegalitate - , dar ceea ce l-a strivit pe Janu>»
a fost sensul ascuns al cuvintelor politicoase |m>
care aceştia le-au rostit. Bărbatul era conştient
că toţi îl considerau jalnic, o persoană în care mi
mai puteau să aibă încredere, o persoană lipsit A
de moralitate. Sigur că nimeni n-avea să-i fmA
nici un reproş dur în faţă, dar, imediat ce-uu
plecat, James era sigur că toţi aveau să se reuneasrA
în casa uneia dintre familii - probabil în casa Iul
Sam şi GeofT, care era cel meii aproape - ca sft-i
disece caracterul la un pahar de brandy. Aveau
să-şi amintească tot felul de momente când li sn
păruse că James se comportase ciudat sau cA
spusese ceva penibil. Legătura dintre cei şase
avea să devină şi mai strânsă datorită miştoului
pe care aveau să-l facă pe seama lui. Apoi toţi
vor pretinde că au agenda încărcată sau că au
angajamente de familie. Şi-o să treacă aşa săptă­
mâni cu rândul, până când toţi vor renunţa, pe
muteşte, la a mai stabili vreo întâlnire cu el şi
Katie. Poate că ei, cei şase, aveau să continue să
se reunească, dar fără el şi iubita lui. Şi, cu
siguranţă, aveau să chicotească pe tema ridico­
lului situaţiei generat de marea descoperire. Asta
în faţa câte unei farfurii cu raţă arsă la cuptor
şi cartofi mucilaginoşi.

132
 James a băut cu înghiţituri mari din paharul
hi «pă pe care Katie i-1 lăsase lângă pat. Şi-a
Aţinu aminte apoi că, după plecarea invitaţilor, el
ii Kutie trăseseră o ceartă monstru pentru că el
«Imţiae nevoia să dea vina pe oricine altcineva
imnlru întregul dezastru, numai pe el nu. După
tain bărbatul a dat pe gât whisky-ul rămas în
illi'IA şi, cândva, înspre dimineaţă, s-a dus şi el
la culcare.
James a gemut sonor. Se simţea prostul proş-
liliir,
Oare cum de-şi îngăduise să ajungă în situaţia
aala ? Nici unul dintre ceilalţi membri ai grupului
mi ştia să gătească, dar asta nu contase. Şi el ar
fi trebuit să recunoască adevărul încă de-atunci,
Jln prima seară. Din secunda în care invitaţii au
Incoput să-i laude mâncarea, ar fi trebuit să
«pună „De fapt, am cumpărat totul. Sunt un
bucătar complet netalentat“. Toţi ar fi râs şi cu
nsta basta. Dar el se bucurase văzând că i se acordă
ntenţie. James fusese întotdeauna intimidat de
,,«nobi“, aşa cum i-ar fi numit mama lui. întot­
deauna îşi detestase educaţia, obţinută la o şcoală
de cartier, şi lipsa vreunei moşteniri. Mereu îşi
dorise, în secret, să fie văzut ca unul dintre ei.
In calitate de medic veterinar, James izbutise să
«c strecoare în sânul comunităţii, să ajungă să
no simtă o parte integrantă şi indispensabilă a
acelei comunităţi, dar, în acelaşi timp, îi plăcea
mA se simtă şi important. Prietenia cu mai-marii
natului îi hrănise dorinţa de a accede la un statut
social superior. Era ridicol.
Primul lucru pe care trebuia să-l facă era să
se împace cu Katie. Nimic din ceea ce se întâm­
plase nu era din vina ei, ba, mai mult, el o pusese
în poziţia jenantă de a-i susţine şarada luni de-a
rândul. Doamne, sunt un idiot! James s-a dat

133
jos din pat. Când a pus picioarele pe podea, s-a
clătinat dintr-odată, apoi a încercat să se ţină
drept. Poate că totuşi era mai bine să meargă
întâi până la baie şi să vomite.
Zece minute mai târziu, după ce se spălase pe
dinţi şi se dăduse cu apă rece pe faţă, James
a coborât încet în bucătărie, acolo unde Katie
tocmai freca hiaturile meselor. Când a cuprins-o
cu braţele, pe la spate, James a simţit-o cum bo
crispează.
— Iartă-mă, iartă-mă, i-a spus el îngropându-şl
nasul în gâtul ei. N-ar fi trebuit să-mi vărs nervii
pe tine.
— Nu-i nimic, i-a răspuns Katie plină de bună­
voinţă. Am înţeles.
Katie - Dumnezeu s-o binecuvânteze - îl sunase
pe Malcolm şi-i spusese că James nu venea în ziun
aia la serviciu fiindcă nu se simţea bine. Apoi
aruncase toate rămăşiţele dezastruoasei cine, toate
sticlele goale şi toate scoicile. Resturile fuseseră
depuse în pubela din faţa casei, iar gunoierii le
luaseră deja. Katie părea extrem de dispusă să
pretindă că nu se întâmplase nimic şi a începui
să se învârtă în jurul lui James ca de obicei, l-n
făcut cafea şi i-a oferit pâine prăjită, ceea ce I n
făcut pe James să icnească din nou.
Şi totuşi el simţea nevoia unei relatări, a urmi
incursiuni printre ororile serii precedente. Anin
ca să calculeze care putea să fie cel mai groaznli
rezultat. Deşi îşi dădea seama că întregul oxpi
ciţiu nu avea nici un sens. Dac-ar fi încercat nă
discute despre ceea ce se întâmplase, Katie ni 11
insistat că totul era în regulă şi că nu era dolm-
sănătos ca el să continue să macine gânduri no|(H
tive legate de lucruri petrecute în trecut. Chlnt
dacă trecutul însemna doar seara anterioară

134
 James şi-a spus că Stephanie i-ar fi fă c u t pe
plac. Da, Stephanie ar fi fost mai mult d e câ t
încântată să zgândârească toate detaliile zg u ­
duitoare. Şi, într-un fel sau altul, împreună a r fi
găsit ceva amuzant în poveste - expresia d e pe
fkţa lui Sam, mârţjită de ruj, când a citit c h ita n ţa ;
cât de greu se prinsese Hugh de toată faza ; cât
de mult se chinuise Alison să-l lămurească („Dragul
meu, James a cumpărat tot timpul m âncarea,
n-a gătit-o el. Totul a fost o minciună“) - a stfe l că,
tntr-un final, amândoi s-ar fi tăvălit pe jos d e râs
ţl-n felul ăsta întreaga situaţie ar fi devenit m ai
uşor de suportat. James s-a gândit să-i re a m in ­
tească lui Katie cum se împiedicase Sam de p ra g ,
In graba ei de a fugi de sursa sentim entului de
|enă, numai că, în felul acesta, femeia lă s a s e să
w vadă o pereche de picioare păroase şi o p erech e
de chiloţi alarmant de mici. Până la urmă, o m u l
l-a decis să nu mai spună nim ic: ştia că iu b ita
Iul nici măcar n-ar fi surâs. în loc de asta, p r o ­
babil c-ar fi zis ceva de genul „A, biata Sam ! Ei,
acum totul a trecut“. în cele din urmă, J a m e s s-a
întors în pat.

K perfect, a anunţat Meredith prin interm ediul

ladexiei sale din oglindă, în timp ce S teph an ie
le întreba dacă nu era oare cazul să re n u n ţe cu
Mul.
Moredith era îmbrăcată cu o creaţie d e un
»ei tio smarald, care semăna cu o rochie la c a r e
m n aspirat o prinţesă dintr-un desen a n im a t
Ulinny. Decolteul profund îi punea în ev id en ţă
pieptul zbârcit, în vreme ce talia joasă îi f& cea
H'lunle late să arate şi mai substanţiale. F em eile
•iau la una dintre cabinele de probă din Selfridges,
•ar Mtaphanie n-o lăsase să probeze rochia d e c â t
•a aA-l demonstreze cât de rău putea să-i v in ă .

135
 — Meredith, rochia asta îţi poceşte silueta, n
spus ea acum, într-o formulare cât de cât diplo­
matică. Nu-i aşa? a adăugat Stephanie, arun-
cându-i Natashei o privire pătrunzătoare, prin
care îi cerea ajutorul.
— Aăă, nu, nu chiar, a răspuns Natasha.
Natashei îi era o frică de moarte de Meredith,
— Asta e rochia în care mă simt confortabil
şi, ţinând cont că până acum n-ai fost în star»
să-mi aduci altceva mai bun, cu asta o să mă şi
îmbrac, a zis Meredith.
Stephanie a tresărit la auzul unei asemene»
insulte.
— Cred c-ar trebui să mai aştepţi. Mai avem
încă vreo câteva săptămâni la dispoziţie şi o
imposibil să nu găsim o ţinută care să ne placA
tuturor, spuse ea.
— Da’ dacă asta se vinde pân-atunci ? Dacă tu
n-o să fii în stare să-mi arăţi altceva care să-mi
placă şi asta nu mai e de găsit?
Stephanie s-a uitat la monstruozitatea lucrată
dintr-un material lucios, de culoarea bobului de
mazăre. Ii era greu să-şi închipuie că lumea aven
să dea năvală pe rochiile verde deschis cu volane,
— Uite cum facem, a zis ea. O cumpărăm po
asta şi după ce-o să găsim ceva mai bun, o aducem
înapoi.
— Dacă o să găseşti ceva mai bun, a comentat
M e re d ith pe un ton glacial.
— Da, sigur, dacă, a spus Stephanie, reuşind
să schiţeze un zâmbet fals.
Apoi, când Meredith era cu privirea în altă
parte, s-a uitat discret la ceas. Abia aştepta şi,
în acelaşi timp, îi era groază să se întoarcă acasă.
James trebuia să vină din Lincoln, iar Stephanie
urma să vadă cât îl rănise prima lor împun­
sătură. Sigur că James nu putea să-i povestească

136
nimic despre episodul traumatizant, dar Katie îi
ilAduse suficiente detalii cât să-şi dea seama că
Hoţul ei se simţea umilit şi mai mult decât jalnic.
Din câte aflase, omul se întorsese la serviciu în
ziua precedentă, iar când revenise acasă spumega:
Kichard şi Simone îl chemaseră pe Malcolm la ei
«casă ca să le consulte retriever-ul. Câinele avea
o infecţie la ureche, iar Simone îi relatase toată
tărăşenia. La rândul lui, Malcolm le dăduse rapor­
tul lui Simon şi Sally, aşa că James fusese supus
unei runde nemiloase - deşi Katie îi spusese lui
Stephanie că era sigură că totul se petrecuse cu
multă afecţiune - de tachinări, care durase toată
ziua.
— E furios pe Simone, a anunţat Katie. Ceea
ce mi se pare de-a dreptul amuzant, pentru că
eu mereu am avut senzaţia că James e convins
că tipa îl place.
— Nu mai spune, a întrerupt-o Stephanie
râzând.
— De fapt, cred că Simone n-are nici o treabă
cu el. Richard e un bărbat splendid şi o iubeşte
Io nebunie. Cred că ea n-a fost decât politicoasă.
— Şi, a continuat Stephanie, tu cum te simţi ?
— Ştiu că e groaznic să fac o astfel de măr­
turisire, dar adevărul e că m ă simt chiar bine.
Ce-a căutat, asta a găsit, a adăugat Katie plină
de convingere.
Stephanie s-a întrebat dacă, de data asta,
.James aştepta cu mai multă bucurie decât de
obicei revenirea, pentru câteva zile, în Londra.
Asta pentru că în capitală nu picase de idiot în
faţa nimănui. Femeia avea de gând ca, în seara
aceea, să fie mai mult decât drăguţă cu el - cum
ar veni, calmul de dinaintea furtunii. Cât timp
ea şi Katie se hotărau asupra următoarei lor
mişcări.

137
 La cinci fără cinci, Stephanie şi Natasha ernti
într-un taxi şi se îndreptau către nordul or#
şului. Intre ele stătea, în punga cea galbenă d*
la Selfridges, hidoşenia verde aleasă de Meredilli
Katie îi spusese lui Stephanie că, în mod nonnul,
James se pornea către Londra pe la unu. Stephanin,
la rândul ei, îi comunicase lui Katie că, în ciuda
orei de plecare, soţul ei nu ajungea acasă decât
după cinci şi jumătate. Nici una dintre femei nu
avea nici cea mai vagă idee de ce călătoria dura
atât de mult.
— Nu uita, i-a spus Natasha când taxiul a
luat colţul intrând pe Belsize Avenue, strângă
din dinţi şi zâmbeşte.

Când taxiul a tras în faţa casei, Stephanie a

remarcat că maşina lui James era deja parcaţi
pe trotuar. Venise mai devreme. Stephanie a
zâmbit de una singură. Reuşiseră să-l desta*
bilizeze.
— Salut, a strigat ea când a deschis uşa de la
intrare.
Finn s-a repezit la ea de cine ştie unde de
prin casă, apoi James a apărut din sufragerie
şi-a îmbrăţişat-o cu putere.
— Ai ajuns mai devreme decât de obicei, a
şoptit Stephanie cu respiraţia aproape tăiată.
— Am vrut să vin acasă. Mi-era dor de voi doi.
— Excelent! a comentat Stephanie şi s-a des­
prins din îmbrăţişarea lui. Atunci poţi să-l ajuţi
pe Finn să-şi facă temele.

— Deci, a spus Stephanie după ce toată lumea

s-a aşezat la masă, ai avut o săptămână bună ?
— Da, bună, a fost în ordine, i-a răspuns James,
fără să se trădeze. Dar tu ? Meredith tot îţi mai
dă coşmaruri?

138
 Hlcphanie s-a întrebat dacă-1 auzise bine. James
mii I punea niciodată întrebări legate de muncă.
Niciodată. Ba până şi faptul că-şi adusese aminte
ci wi avea o clientă pe care o chema Meredith
hi a un adevărat eveniment.
— Nu mă face să-ncep cu poveştile legate de
Morodith.
•James a zâmbit.
— Nu, pe bune, zi-mi. S-a dat la tine sau încă
nu 7
Doamne, s-a gândit Stephanie, înseamnă că e
i liiar disperat dacă se chinuieşte atâta să ţină
illacuţia departe de subiectele care-1 privesc.
Până la urmă, Stephanie i-a istorisit tot epi­
cului cu rochia cea verde - a şi scos piesa din
•ncoşă ca să-şi demonstreze punctul de vedere - ,
Iar James a râs şi a spus că-şi închipuie că
Meredith arată în ea cât casa. O fracţiune de
ancundă, Stephanie parcă uitase ce se întâmpla
<ln fapt cu familia ei, apoi, când şi-a adus aminte,
şl-a dat seama cu durere cât de uşor părea să-i
fie lui James să dea impresia că totul era aşa
cum trebuia să fie, că ei doi erau un cuplu fericit,
cure se relaxează după o zi la serviciu, că, de
lupt, el nu avea o amantă pitită undeva la ţară,
că întreaga lui existenţă nu era, în realitate, o
minciună.
— Ei, oricum, a concluzionat Stephanie, înde-
nrtnd rochia la loc în sacoşă, trebuie să am grijă
mA n-o şifonez. Asta în caz că trebuie s-o duc
înapoi.

139
 18

Katie avea o zi bună.

Care începuse prost. Se trezise plină de energie
în urma evenimentelor din cursul serii prece­
dente, care se desfăşurase ca într-un vis. Văzându-1
pe James supărat şi ruşinat, Katie simţise un
val neaşteptat de plăcere, care, la rândul lui, o
făcuse să se simtă vinovată şi fericită în egalfl
măsură. Crezuse că, poate, ulterior, avea să-i fie
milă de el sau că poate avea să fie tentată să-şl
recunoască partea ei de vină din scenariul tra­
gicomic al umilirii bărbatului, dar, de dimineaţă,
Katie îşi descoperise un miez bine ascuns de
hotărâre şi şi-a privit iubitul cum se învârtea
prin casă amărât fără să fie deloc mişcată. Apoi,
când şi-au luat la revedere pentru următoarele
trei zile, Katie a fost lovită în plin de realitatea
faptului că relaţia ei - care până în urmă cu
câteva săptămâni i se păruse perfectă - se sfâr­
şise. Aşa că s-a trezit plângând pe umărul lui
James, iar el, prostul, a crezut că lacrimile ei
izvorau din anticiparea dorului. Deşi, până la
urmă, poate că situaţia chiar aşa stătea.
James a sărutat-o pe creştet.
— Mă întorc duminică, prost’ i-a spus el,
iar Katie s-a gândit cu câtă superioritate rostise
acele cuvinte.

140
 Gândul ăsta i-a secat lacrimile şi-a făcut-o să-şi
•rlucă aminte care era planul şi de ce îl urma.
După plecarea lui James, Katie s-a uitat fără
(iroa multă tragere de inimă prin corespondenţa
i'nro-i sosise în ziua aceea. Printre plicuri era o
felicitare de la Hugh şi Alison („Ce seară minu-
nntA! Trebuie s-o repetăm curând“) şi alta de la
Ham şi Geoff („Vă mulţumim foarte mult, ca de
obicei!“). Nici una dintre cele două familii nu
pomenise nimic de momentul stâryenitor de la
Umilul mesei, iar Katie era convinsă că nimeni
im să mai spună niciodată nimic pe tema asta.
Uiţi o să se îndepărteze din ce în ce mai tare de
ni, până când o să includă un alt biet cuplu în
percul lor exclusivist care practica acele invitaţii
fe cină. Cu puţin noroc, de-acum încolo Katie o
■A fie scutită de efortul de a mai face conversaţii
politicoase cu ei, contactul cu grupul reducân-
iIu-hc la un simplu „bună" cu ocazia unei întâlniri
întâmplătoare la poştă.
Lui Richard şi Simone avea să le simtă cel mai
mult lipsa - măcar ei erau mai aproape de vârsta
Iul Katie şi aveau şi unele lucruri în comun - ,
•Inr lor probabil că toată istoria li se păruse amu-
«HiUă, iar Katie era sigură că, odată încheiată
lontA povestea, dac-avea s-o sune pe Simone şi
■ o invite să bea ceva împreună, femeia o să
Mccopte. între timp, însă, ea nu avea de gând să
mni dea nici un semn de viaţă. Ştia că James era
mult prea jenat ca să facă primul pas şi să dreagă
lomuiocul, iar Katie voia să-l vadă suferind pentru
t'A Işi pierduse prietenii.
Katie s-a uitat prin casă şi şi-a spus c-o să fie
tonrte plăcut ca întregul cuib să redevină numai
mI ni. Putea să cumpere nişte vopsea mov sau
llitr-o nuanţă de roz pal şi să reîmprospăteze
«ufVageria vopsind unul dintre ziduri într-o culoare

141
pe care James n-ar fi agreat-o niciodată. Apoi,
dacă voia, putea să ardă lumânări toată ziua,
fără să-l mai audă pe iubitul ei comentând cl
miroase ca-n biserică. Stanley o să aibă din nou
voie să stea pe canapea. Până cu câteva minuta
înainte de ora zece, când soneria de la intrare a
început să sune, Katie redecorase mental toatl
casa şi iar uitase de programarea lui Owen.
Katie tocmai se frământa ce întrebări să-i mal
pună bărbatului („Cum mai dorm i?“ , „Pot să-ţi
examinez limba ?“) şi se îngrozea la gândul unal
ore întregi în care clientul avea să-i turuie din
nou aceeaşi veche poveste, când Owen a surprins-o,
— Mă mut, a anunţat-o el din senin.
— Pe bune ? Extraordinar!
Owen întotdeauna se încăpăţânase pe ideea
că niciodată n-o să se mute din casa lui, în ciuda
situaţiei imposibile în care se găsea.
— Mi-am luat o căsuţă pe Springfield Lan«,
Doar cu chirie, dar tot e un început.
— Cum de te-ai răzgândit ? l-a întrebat Kati«,
— Datorită celor spuse de tine săptămâna tr«-
cută. Despre energia negativă care poate să t«
distrugă dacă n-ai grijă.
— Dar îţi tot repet chestia asta de luni d«
zile...
Owen şi-a trecut o mână prin păr.
— Cred că abia acum am început să te ascult,
în orice caz, trebuie să-ţi mulţumesc. Imediat
ce-am luat decizia asta, am şi început să mă
simt mai optimist. Exact aşa cum mi-ai spus c-o
să se întâmple. M-am simţit ca şi când aş fl
recâştigat controlul asupra vieţii mele.
Katie s-a simţit aşa cum îşi închipuia că so
simte o mamă mândră când îşi vede pentru pri­
ma dată copilul mergând pe bicicletă fără rotiţa
ajutătoare.

142
 — Doamne, a exclamat ea. Bravo ţie!
I se părea incredibil că reuşise să contribuie
cu ceva bun la viaţa cuiva. Indiferent cât de
minoră era contribuţia ei.
Katie a izbutit să-şi păstreze sentimentul ăsta
chiar şi atunci când Owen a început să-i spună
cA, atunci când s-a apucat să-şi împacheteze lucru­
rile de prin casă, a aruncat tot ceea ce-i aparţinea
nuvesti-sii peste zidul din grădină. Asta după ce
spărsese sau distrusese, într-un fel sau altul,
licoare obiect în parte. Unul dintre aceste obiecte,
n vază micuţă Moorcroft, pe care Miriam o pri­
mise de la mama ei la nuntă şi pe care Owen o
descoperise într-o cutie din pod, trecuse prin
neamul de la veranda acoperită a casei în care
Miriam locuia acum împreună cu Ted.
— Dar nu valora nişte bani frumoşi ? a între-
liut Katie fiindcă nu ştia ce altceva să spună.
— Să le fie de bine. într-o seară, când mă
uitam peste zid, i-am văzut cum se pupau acolo,
pe verandă. Ce tu p e u ! Nici nu le păsa că n-aveau
transperantele trase, a lămurit-o Owen printre
dinţi.
Katie a izbucnit în râs.
— Eu m-am referit la vază.
— A, probabil!
în ciuda declaraţiei lui Owen, cum că decisese
■A-şi vadă numai de viaţa lui, lui Katie i se părea
cA şi ora următoare avea să treacă în acelaşi fel
o« precedentele („Ea e o curvă, el e un neno­
rocit“). Totuşi, când femeia l-a rugat să-i descrie
noua lui casă şi planurile privind decorarea ei,
•Inrea de spirit a lui Owen s-a schimbat şi opti­
mismul abia descoperit i-a revenit. Cei doi şi-au
pntrccut restul orei discutând despre culori şi
tipuri de parchet şi, chiar dacă terapeuta ar fi
proferat să se retragă în cealaltă cameră, cât

143
acele îşi faceau treaba, aşa cum proceda cu ceilalţi
clienţi, ora a trecut totuşi mult mai plăcut decât
în alte dăţi.
— Poate, a încercat Katie, la finalul trata­
mentului, după ce o să te muţi în casa cea nouă,
o să-ţi găseşti altă slujbă.
Katie n-a spus ce-ar fi vrut să spună de fapt,
adică „Şi-atunci o să poţi să-mi dai toţi banii pe
care mi-i datorezi“, dar asta se subînţelegea.
— Da, i-a răspuns Owen zâmbind. Cine ştie ?
Poate.
După plecarea lui, Katie şi-a luat haina pe ea,
s-a urcat în maşină şi s-a dus până la Homebase,
la capătul Lincolnului, de unde a luat mai multe
mostre de vopsele în culori pastelate, apoi a trecut
pe la un magazin de ziare şi-a cumpărat mai
multe reviste de design interior. Nu strică nici­
odată câteva idei noi.

— Sunt obosit. Poate-ar fî mai bine s-o lăsăm

baltă - să ne culcăm devreme.
— Dar am luat bilete, a spus Stephanie zâm­
bind inocent. Mă tot baţi la cap de nu ştiu când
că vrei să-l vezi. Am crezut c-o să-ţi fac o surpriză.
— Chiar mi-ai făcut. A fost foarte frumos din
partea ta să te gândeşti la asta, da’ chiar nu cred
că sunt în stare să rezist. Uite ce zic să fa cem :
hai să vedem dacă nu putem să le schimbăm
pentru altă seară!
Stephanie s-a forţat să arboreze o expresie
supărată.
— Dar Cassie vine-ncoace să stea cu copilul.
Haide, Jam es! In ultima vreme, aproape că nici
nu mai ies din casă.
James s-a frecat cu mâna pe frunte.
— Bine, a spus el. La ce oră începe?

144
 Victorie. Ceea ce J am es n-a vea cum să ştie,
evident, era faptul că Stephanie aflase că el văzuse
deja cel mai recent b lock b u ster cu Will Smith.
Fusese la cinema ch iar la începutul săptămânii,
cu Katie. Katie îi pom enise a sta într-una dintre
discuţiile lor telefonice. Cum că merseseră la
(ilm ca James să-şi m a i ia gândul de la dezastrul
cu masa. Katie mai adăugase şi c ă James spusese
In ieşirea din sală că m a i bine şi-ar scoate ochii
cu lamele de ras d ecât să mai vadă o dată por­
căria aia de film.
— Excelent, exclam ase Stephanie. O să iau
bilete.
— Ştii, i-a spus J a m es acum , când el şi
Htephanie erau pe punctu l să ia să din casă. Am
Auzit că nu-i aşa de b u n pe câ t se spune.
— Unde-ai auzit a s ta ? l-a întrebat ea.
— A, am citit pe u n deva o cronică defavo­
rabilă. Nu-mi aduc a m in te unde.
— Ei, toate filmele a u şi cronici proaste. Care-a
Iwt ultimul film care s ă prim ească numai laude?
Stephanie ştia că s o ţu l ei ar fi vrut să zică „E
o porcărie, da? L-am v ă z u t“, d o a r că nu putea,
pentru că atunci ar fi trebuit să -i explice de ce
nu-i spusese că fusese la film câ n d vorbiseră la
Islufon şi-ar fi trebuit s ă inventeze şi o poveste
logută de persona cu care fusese. James pre­
linsese întotdeauna c ă nu avea nici un fel de
vlnţA socială în Lower Shippingham , dincolo de
» berc băută în barul din sat în compania lui
Mnlcolm sau Simon. In l o c de asta, James a mârâit
st mu „Presupun că a i dreptate“ şi s-a apucat
•I ţi tragă hainele pe e l fără n ici un fel de chef.
Odată ajunşi la cin em a tog ra f, Stephanie a
Im'pput să se întrebe d a c ă nu cu m va se pedepsea
mim ! mult pe ea decât pe soţul ei. Filmul era
mUtrminabil. Numai fo ia la şi oftaturile lui James

145
îi mai menţineau tonusul psihic. La un moment
dat, după vreo oră şi jumătate, James s-a aplecat
la urechea ei şi i-a şoptit că poate ar trebui să-şl
curme chinul şi să plece la o pizza, dar Stephanin
l-a refuzat şi i-a spus că vrea să stea până la
capăt „în caz că finalul e mai bun".
— N-o să fie mai bun nici de-acum încolo, i-a
replicat James burzuluit.
— De unde ştii? l-a chestionat ea. E posibil

— Ei, asta e, a concluzionat Stephanie după ci

filmul s-a terminat, iar ei se urcaseră într-un
taxi şi se îndreptau către casă. Cine-ar fi putui
să ştie c-o să fie aşa de prost?
James n-a zis nimic.

— Şi dup-aceea şi-a dat ochii peste cap, aşa, cu

totul.
Stephanie l-a auzit pe Finn vorbind la telefon,
în vreme ce ea cobora scările în goană. Auzii«
telefonul sunând din baie şi strigase „E-n reguli,
răspund eu !“, dar tot degeaba. Nu avea ideea cu
cine vorbea Finn - putea să fie vreun agent d«
vânzări, dintr-ăia care îţi dădeau telefon, sau
oricare dintre cunoscuţii lo r : Finn era fericit ll
încânte pe oricine avea bunăvoinţa să-l ascult«
cu detaliile sângeroase ale morţii premature «
lui Spike.
— Şi limba îi atârna afară din gură, a zii
puştiul chiar când maică-sa i-a luat receptorul
din mână.
— Cine e ? i-a şuierat ea.
— Buni, a lămurit-o Finn, dându-şi ochii peit«
cap de parcă la telefon n-ar fi putut să fie altcineva
— Du-te şi apucă-te de tema cu vikingii. Vin şl
eu să te ajut imediat, i-a spus Stephanie cu palmi
peste microfon. Bună, Pauline! Ce mai faci?

146
 — A, acum, după ce-am auzit povestea cu
hamsterul prietenului lui Finn, mult mai bine,
l-a răspuns soacra lui Stephanie râzând.
Stephanie, în contradicţie cu clişeul hiperuzitat,
ţinea foarte mult la părinţii soţului ei. Prima
dată când se dusese cu James acasă la ei - la
câteva luni de când începuseră să se vadă şi
după multe proteste din partea lui James, care
«usţinea că el nu le „are cu familia“ - , acesta îşi
roruse scuze tot drumul din cauză că locuinţa
ura prea m ică şi gusturile mamei şi tatălui său
mi erau destul de sofisticate. Stephanie râsese
de e l; el nu-i cunoscuse încă familia, dar deci­
sese, după propriul cap, că iubita lui proyenea
din pătura de sus a societăţii şi că ai ei erau
liogaţi. Ceea ce se întâmpla să nu fie adevărat.
l’Arinţii lui Stephanie erau membri scăpătaţi din
pâtura de mijloc a societăţii, numai că ea şi-a
dnt seama mult mai târziu că presupunerile lui
tlnmes spuneau mai multe despre el decât despre
oii însăşi. Lui James îi era ruşine cu familia şi

ru trecutul lui.
James reuşise să-i picteze un tablou atât de
rnlorat în detalii, încât, atunci când au parcat în
l'nţa căsuţei curate a părinţilor lui, Stephanie a
rrozut c-au greşit locul. Bine, deci casa făcea
pnrte dintr-un cartier unde toate locuinţele erau
trase la indigo, însă nici una nu era neîngrijită.
Htephanie s-a uitat de jur împrejur, căutând din
priviri zidurile pictate cu graffiti, copiii sălbatici
ţi vânzătorii de droguri care i se păruse normal
«A populeze zona luând în considerare descrierea
fAcută de James cu privire la locul în care cres-
ruse. Nimic din toate astea nu era însă de găsit.
Nu se vedea decât, ici-colo, câte-un pitic de grădină
ţi câte-un colţ de casă de unde căzuse tencuiala.
I’nuline, mama lui James, şi John, tatăl lui, au

147
deschis larg uşa de la intrare şi-aproape că şi-au
sufocat unicul fiu cu-atâtea îmbrăţişări, iar pe
Stephanie au primit-o ca şi când ar fi fost fiica
pe care şi-o doriseră dintotdeauna.
— Sunt nişte oameni simpli, i-a spus James
în maşină, când se întorceau acasă. Nişte oameni
simpli, cu vieţi simple.
— Sunt drăguţi, l-a contrazis Stephanie, care
căpătase un sentiment protector mai ales faţă de
Pauline. Şi să ştii că sunt foarte mândri de tine.
— Ştiu, a zis James ceva mai îmblânzit. Sunt
singurul dintre copiii prietenilor lor care a mers
la facultate. Se umflă grozav de tare în pene din
cauza asta.
— Ei, mie mi s-au părut extraordinari, a
concluzionat Stephanie şi-a dat drumul la radio,
ca să-i indice lui James că discuţia se încheiase.
în anii care au urmat acestei prime vizite,
Stephanie obişnuia să profite de orice ocazie ca
să stea cu socrii ei. Pauline era exact aşa cum ar
trebui să fie o m am ă: caldă, grijulie şi atentă.
Tot timpul se învârtea prin peisaj cu câte-un
ceai şi o farfurie cu biscuiţi, mereu gata să te
răsfeţe. Stephanie nu-şi punea problema că pă­
rinţii ei n-o iubeau, numai că erau oameni reţinuţi.
Erau interesaţi de soarta ei, dar distanţi din
punct de vedere emoţional. Pauline, în schimb,
era toată numai îmbrăţişări, pupături şi dră­
gălăşenii, era moale şi blândă ca un ursuleţ de
pluş gigantic, care mai putea să şi meargă şi să
se şi mişte.
John nu era cu mult diferit de soţia lui. Era un
mare sentimental, care plângea imediat dacă se
nimerea să citească în ziar despre vreun copil
pierdut sau vreun câine abandonat. Atribut pe
care James îl găsea jenant, dar care lui Stephanie
îi trezea dorinţa să-l ia în braţe pe John.

148
 Când s-a născut Finn, John a fost topit. îşi
ţinea la piept primul nepot şi plângea şi râdea în
acelaşi timp. Părinţii lui Stephanie, deşi copleşiţi
de abundenţa de nepoţi furnizaţi de fratele şi
nurorile ei mai mari, au venit şi ei la mater­
nitate, unde au gângurit niţel către Finn, fără
urmă de emoţie, ca şi când ar fi venit să-l viziteze
pe copil ca să-i ceară sfatul în legătură cu un
împrumut la bancă. Stephanie întotdeauna tânjise
după o atmosferă ceva mai plină de căldură în
viaţa ei. Iar acum ea i se oferea.
Aşa că acum ultimul lucru pe care Stephanie
fi-1 dorea era să-i anunţe pe Pauline şi John că
relaţia ei cu James se sfârşise, deşi, până la
urmă, cei doi tot trebuiau să afle. Până atunci
Insă, Stephanie ştia deja că Pauline suferea tare
din cauză că James nu-i invitase niciodată să-l
viziteze în Lincolnshire, aşa că femeia a decis
«cum că venise momentul ca această greşeală să
fin corectată. Nu se simţea tocmai confortabil la
IlAndul de a-i folosi pe socrii ei ca pe nişte pioni
In campania ei împotriva fiului lor, dar era decisă
*A facă totul pentru ca ei să nu afle niciodată de
»cest lucru - de fapt, era hotărâtă să se asigure
rA părinţii lui James aveau să se simtă bine în
Idncoln.
— Mi-a venit o idee, a spus ea acum în telefon.
Jnmes îmi spune tot timpul c-ar fi foarte bine
ducă v-aţi duce să-l vizitaţi la ţară...
— Chiar aşa spune ? a sărit Pauline şi nota de
luicurie din vocea femeii a înfipt cuţitul vino-
vAţici în inima lui Stephanie, care s-a întrebat
ducă avea să fie în stare să-şi ducă planul la bun
•lArşit.
Stephanie şi-ar fi dorit să fie absolut sigură
«A .James o să se poarte frumos cu părinţii lui
i And aceştia vor sosi în Lincoln. Tocmai din cauza

149
asta, a decis, iară vreun raţionament prealabil,
c-ar fi fost o cruzime prea mare să-i facă pe cei
doi să apară acolo din senin, deşi varianta asta
i-ar fi dat lui James cele mai multe bătăi de cap.
Pe de altă parte, Stephanie era convinsă că dacă
le anunţa venirea, James ar fi pus imediat mâna
pe telefon şi-ar fi contramandat tot aranjamentul,
zicând că ai lui ar trebui să vină eventual la
Londra şi să stea cu ei, poate într-un alt weekend.
— Aşa că, a continuat ea improvizând, m-am
gândit că poate ţie şi lui John v-ar face plăcere
să petreceţi vreo două zile în Lincoln. V-am rezerva
o cameră la un hotel drăguţ din centru, fiindcă
ştiţi că apartamentul de deasupra cabinetului e
niţel cam prea mic. In felul ăsta, cât James e la
serviciu, n-aţi rămâne prizonieri în Lower
Shippingham. Aţi putea să vedeţi catedrala şi să
vă plimbaţi prin oraşul vechi. Ar fi ca o vacanţă.
Perfect. Aşa, cei doi ar fi suficient de aproape
de James ca acestuia să i se ridice părul pe
spinare, dar nu destul de aproape încât să existe
riscul să se întâlnească şi cu Katie. Evident,
adevărul era că cealaltă femeia avea să aibă grijă
să se întâlnească cu ei, dar normal că James nu
trebuia să ştie nimic despre asta.
— O să fiţi şi tu cu Finn acolo ? a întrebat-o
Pauline plină de speranţă.
Stephanie se întrebase deseori dacă nu cumva
Pauline avea impresia că ea era o nevastă dena­
turată, fiindcă-1 abandona pe James câte-o jum ă­
tate de săptămână, dar chiar dacă bătrâna gândea
asta, oricum nu i-ar fi spus-o niciodată.
— Finn trebuie să meargă la şcoală.
— Atunci poate-ar trebui să aşteptăm până
când ia şi el vacanţă - aşa am putea să fim cu
toţii.

150
 — Uite cum facem, i-a dat Stephanie înainte.
De ce nu veniţi voi încoace direct din Lincoln?
James poate să vă aducă şi pe voi cu maşina
şi-apoi să mai staţi şi-aici câteva zile. Ne-ar plăcea
tare mult tuturor. Putem să facem toată treaba
săptămâna viitoare.
— Doamne, a exclamat Pauline pe tonul unei
şcolăriţe emoţionate. Sună minunat! Numai să
vorbesc şi cu John şi te sun imediat.
Stephanie a închis telefonul. Aproape că fusese
prea uşor.

151
 19

— Cum adică vin luni ?

James îşi dădea seama că urla şi că probabil
Stephanie se gândea că reacţia lui era exagerată,
dar pur şi simplu îi era imposibil să se abţină.
Ceea ce aflase nu putea să se întâmple în reali­
tate. Stephanie îi spusese că mama lui adusese
vorba despre faptul că el nu-i invitase niciodată
să-l viziteze, aşa că soţiei i se făcuse milă de
bătrână şi-i propusese să meargă în Lincoln chiar
în săptămâna aia.
— Ce puteam să fac? a spus Stephanie. Mi se
pare că mama ta crede că ţi-e ruşine cu ea şi era
foarte amărâtă. Doar n-o să fie nici o problemă
să stea şi ei cu tine câteva zile, nu?
— Dar eu am treabă, a replicat James, agă-
ţându-se ca înecatul de pai. N-am timp să-mi bat
capul cu aranjamente de genul ăsta şi cu metode
de a-i distra pe alţii.
— Exact, i-a retezat-o Stephanie. De asta le-am
şi rezervat o cameră la un hotel din Lincoln. Pot
să se învârtă prin oraş şi să se distreze singuri.
Iar dacă ai de lucru seara, sunt destule res­
taurante unde pot să se ducă sau pot să meargă
la teatru. Dar, în felul ăsta, o să se simtă şi ei
doriţi, iar tu n-o să fii probabil nevoit să te în­
tâlneşti cu ei decât o dată. Apoi pot să vină
încoace şi mă ocup eu de ei.

152
 — Să zicem, a răspuns James supărat.
îşi dădea seama că Stephanie avea dreptate.
Plus că aşa îşi lua de pe cap, câţiva ani buni, grija
de a mai evita apropouri legate de o autoinvitaţie
din partea alor lui. Uneori James se simţea vinovat
din cauza felului în care se purta cu părinţii lui. îi
iubea sincer şi, cu timpul, ajunsese să preţuiască
toate eforturile pe care cei doi le făcuseră pentru
el. Dar, nici el nu ştia de ce, când era în preajma
lor redevenea mereu adolescentul bosumflat de
demult: se răstea la maică-sa de fiecare dată
când femeia încerca să-l tragă de limbă despre
serviciu şi o punea la punct cu aroganţă întot­
deauna când bătrâna folosea incorect un cuvânt.
.James se pricepea să-şi iubească părinţii mai bine
de la distanţă. Dacă îi dădea voie lui Stephanie
să-şi pună planul în aplicare, atunci rezultatul
ora o situaţie din care toată lumea ieşea în câştig:
părinţii lui puteau să-şi anunţe prietenii că fiul
rătăcitor îi invitase la el pentru câteva zile, iar
ol putea să se simtă bine pe seama acestui gest,
pretinzând în acelaşi timp că angajamentele de
serviciu îl împiedicau să se vadă cu ei serile. De
liipt, cu cât se gândea mai mult, cu atât ideea lui
Stephanie i se părea din ce în ce mai strălucită.
— Ai dreptate, a concluzionat el pentru prima
dată de când soţia îi dăduse vestea. E o idee
excelentă.

Katie şi-a petrecut ziua de sâmbătă făcând tot

lelul de lucruri pentru ea însăşi. Aşa avea să fie
tlo-acum înainte, decisese ea. întâi de toate ea.
ihţi ceilalţi puteau să mai aştepte. Până atunci,
Katie pusese întotdeauna nevoile celorlalţi pe
primul loc - nevoile lui James, ale prietenilor ei,
«Io clienţilor, ale unei persoane pe care n-o văzuse

153
decât o singură dată la bancă. Pentru Katie nu
conta despre cine era vorb a : instinctul ei era sA
ajute pe toată lumea. „Eşti ca o cârpă“, îi spusese
mama ei după ce Katie îi împrumutase nişte
bani, care, de fapt, nu-i prisoseau, unui vecin
despre care femeia ştia în adâncul sufletului cA
nici măcar n-avea să-şi pună problema să i-i mai
înapoieze. Ei, generozitatea ei se epuizase!
Katie a început prin a se vopsi şi a-şi îndrepta
părul. Lui James îi plăceau la nebunie buclele ei
blonde. Ele fuseseră primul lucru pe care-1 remar­
case la ea. Aşa-i spusese. Lui James îi plăcea să
le învârtă pe degete şi ar fi fost în stare să stea
ore întregi concentrat asupra lor. Chimicalele
care-i fuseseră turnate pe cap o ardeau al dra­
cului de tare, dar orice sacrificiu merita numai
ca să vadă expresia de pe faţa lui James. La
drept vorbind, părul drept n-o prea prindea, dar
lui Katie nici că-i păsa. In fond, era vorba doar
de o claie de pâr. Care avea să-i crească la loc în
câteva luni. Se gândise chiar să se vopsească
brunetă - întotdeauna îşi dorise să aibă un aer
întunecat şi misterios - , dar probabil că asta ar
fi însemnat totuşi să împingă lucrurile mult prea
departe. Katie nu voia să-l pună pe James pe
fugă înainte de momentul ales de ea. Aşa că s-a
lăsat convinsă de coafor că o nuanţă de roşu
închis, un look de zeiţă a focului, după cum se
exprimase el, era exact ceea ce-i trebuia. Un păr
roşu şi drept, exact ca al lui Stephanie. Când s-a
văzut în oglindă, Katie a izbucnit în râs. Asta
avea să-l bage-n sperieţi pe James.
Odată încheiată partea cu părul, cum era
epuizată de efortul de a sta nemişcată atâtea ore,
Katie a coborât la parterul clădirii, la salonul de
înfrumuseţare, şi-a avut noroc, căci o clientă
tocmai renunţase la programare. Astfel că s-a

154
 Irutat cu un masaj şi un tratament rtfacial cu acid
glicolic, în urma căruia pielea i-a d e v e n it rozacee
fi strălucitoare ca a unui bebeluş. C n drum spre
insă, Katie şi-a cumpărat mai m u lt e reviste -
despre celebrităţi şi problemele lo r de greutate
fi cine mai ieşea cu cine - şi o casole "tă cu cârnaţi
organici semipreparaţi şi piure de c a r to fi pentru
cină. I-a trimis lui James un sm s în care l-a
•enunţat că se duce la mama ei, a p o i a scos tele­
fonul din priză şi şi-a închis mobilul - Şi-a turnat
un pahar de vin, i-a dat lui Stanley să mănânce
liucata din friptura pe care James o pusese la
IVigider pentru el şi pe care ea o decongelase de
dimineaţă, apoi s-a cuibărit în fotoliu l cel încă­
pător din sufragerie.
Stephanie o sunase mai devreme ca să-i dez­
văluie următorul pas al strategiei lor. Katie îşi
«ducea aminte ziua în care James îi povestise că
nu mai avea nici un fel de contact cu părinţii lui.
<)ă nu se mai văzuseră de multă vrem e, iar ea
Ihsese mişcată de cât de tare părea să sufere
Iubitul ei din cauza înstrăinării de ai iui. James
II spusese că încercase totul, dar că mama şi
tatăl lui erau aşa de încăpăţânaţi, încât fusese
nevoit să renunţe la orice tentativă de recon­
ciliere. Trebuise să abandoneze lupta, după cum
«c exprimase el cu tristeţe, altfel ar fi ajuns să
fle total consumat de situaţie. Când Katie îl pre­
mise să-i explice motivul pentru care relaţia cu
părinţii fusese întreruptă, James inventase o
poveste complicată în care maică-sa îi ţinuse
partea lui Stephanie în timpul divorţului, fiindcă,
după părerea ei, el dăduse dovadă de egoism
cănd insistase să-şi petreacă jumătate de săptă­
mână la ţară, în nord.
— Mi-a zis că i se pare că mă interesează mai
mult cariera decât familia.

155
 — Dar mutarea la Londra aţi făcut-o tocmai
pentru cariera lui Stephanie! exclamase Katie
indignată.
— Exact, îi confirmase James. M-am gândii
şi eu să-i spun asta, dar n-am vrut să pară crt
vreau să dau vina pe Steph. Vina ne-a aparţinut
amândurora. Amândoi ne-am purtat îngrozitor,
— Eşti un om aşa de bun, îi spusese Katie.
Acum, gândindu-se la asta, femeia a început
să râdă de una singură.
— Aşa că am sfârşit prin a ne certa cu spume.
Mama mi-a zis că sunt o mare dezamăgire pen­
tru ea, iar tata i-a ţinut isonul şi mi-a spus că
am dezamăgit pe toată lumea prin faptul c-am
lăsat să mi se destrame căsnicia. Am plecat îna­
inte să spun vreun cuvânt pe care să-l regret
mai târziu. Şi de-atunci n-am mai vorbit cu ei.
Katie îl mângâiase pe cap.
— Bietul de tin e!
— Atât timp cât Finn poate să-şi vadă bunicii,
asta e tot ce mă interesează. Eu sunt om în toată
firea. Pot să trăiesc şi fără părinţi.
— Eu n-aş rezista să n-o văd pe mama, îi
mărturisise Katie. Sper că Stephanie preţuieşte
ce-ai făcut pentru ea.
James izbucnise într-un hohot de râs forţat -
aşa i se păruse lui Katie la vremea respectivă -
şi marcat de o umbră de tristeţe.
— A, mă îndoiesc.
Ulterior, James mai pomenise încă de două
ori câte ceva despre copilăria şi familia lui, iar
Katie îşi formase impresia că părinţii lui erau
extrem de severi, iar iubitul ei trăise cu senzaţia
că nu se ridicase la aşteptările lor.
— Dar eşti m edic veterinar, comentase ea. Ce
altă postură mai impresionantă voiau?!

156
 — Lor nu li se pare deloc impresionantă. Sincer
Mă fiu, nu ştiu ce-aş fi putut să fac ca să fie
mulţumiţi de mine.
Aşa că, atunci când Stephanie i-a spus că
James purta câte o conversaţie lungă şi drăgăs­
toasă cu părinţii lui, cel puţin o dată pe săptă­
mână, şi că Pauline, mama lui, întotdeauna când
vorbea cu cineva, se referea la el cu mândrie
zicând „fiul meu, medicul veterinar“, Katie fusese
puţin şocată. Iar acum înţelegea de ce era atât
de important pentru James ca părinţii lui să
nu-1 viziteze niciodată: vizita lor ar fi demascat
existenţa dublă pe care o ducea - dar minciuna
fusese atât de bine ticluită, iar el i-o livrase cu
atâta convingere! Stephanie îi explicase că părinţii
lui James erau nişte oameni cumsecade şi de
aceea ele două trebuiau să aibă mare grijă cum
aranjau lucrurile pe parcursul următoarei săptă­
mâni pentru ca Pauline şi John să nu ajungă să
sufere din cauza lor. Katie a fost mai mult decât
încântată să urmeze planul propus de Stephanie.
Nu voia deloc să fie rea cu nişte oameni pe care
nici măcar nu-i cunoştea şi care, în opinia ei,
păreau a fi alte două victime căzute în plasa de
minciuni ţesută de James. Lui Katie îi era milă
de cei doi bătrâni.

157
 2 0

Pufi O’Leary era răstignită pe masa de operaţie.

Zăcea cu limba ieşită din gură în vreme ce aneste­
zia îşi făcea de lucru prin organismul ei. Ceea ce
urma era o operaţie de rutină, ceva ce James
mai făcuse de sute de ori până atunci. E drept
că Pufi era mai bătrână decât majoritatea pisi­
cilor care veneau la medic să fie castrate, dar
proprietara ei, Amanda O’Leary, ţinuse morţiş
să-i îngăduie lui Pufi să-şi urmeze instinctele
feminine şi să producă cel puţin o tranşă de pisoi
înainte ca ovarele să-i fie extirpate cu cruzime.
Pufi fusese încrucişată, la timpul potrivit, cu un
mascul cu care era strâns înrudită, dar care fusese
considerat demn de respectivul rol, şi adusese pe
lume o gaşcă de pisoi subdezvoltaţi şi bolnăvi­
cioşi, cu ochi roşii şi saşii şi nasuri care le curgeau
întruna, indubitabil un simptom al încrucişărilor
excesive în sânul aceleiaşi familii.
James n-o plăcuse niciodată prea tare pe Pufi,
care n-avea deloc o blană pufoasă, dar manifesta
în schimb tendinţa de a-1 muşca şi de a-1 zgâria
de fiecare dată când doctorul se apropia de ea.
Insă James nu se putea abţine să nu-i admire
elasticitatea musculaturii, mai ales că pisica abia
născuse cinci pui. Păcat că femeile nu sunt aşa,
s-a trezit el gândind, după care imediat s-a mustrat

158
ilngur. Oare chiar devenise atât de superficial ?
Da, probabil, şi-a dat tot el răspunsul.
James nu se obişnuise niciodată pe de-a-ntregul
i'u vergeturile şi abdomenul moleşit pe care
Htcphanie le dobândise în urma naşterii lui Finn.
Dumnezeule, totul ar fi aşa de uşor dac-am fi
animale, şi-a spus bărbatul. Nu prea vezi vreun
câine care să n-aibă chef de sex fiindcă partenera
lui are puţină celulită pe pulpe. In esenţă, însă,
lucrurile se schimbaseră cu Steph pentru că,
ilintr-odată, începuse să se gândească mult prea
Intens la impresia pe care ar fi putut s-o aibă el.
Hoţia lui căpătase obiceiul să se schimbe cu spa­
tiile întors către el sau chiar direct în baie, cu
uşa închisă. Complexele ei îi tăiau cheful lui
.1umes, nu modificările corporale propriu-zise. De
cAte ori era excitat, începuse să i se pară un
liinomen libidinos şi de nedorit, un lucru care-o
ntAnjenea pe Steph. Pe de altă parte, Katie era
încă total dezinhibată. O căţea, şi-a spus James,
nici n-ar clipi dacă partenerul ei şi-ar trage-o cu
Jumătate din căţelele din ţară. De cele mai multe
uri, animalele acţionează aşa cum trebuie, în
timp ce oamenii nu reuşesc.
James se trezea deseori cu mintea rătăcindu-i
printre astfel de gânduri, şi asta în timpul ope-
rnţiilor. Vedea dintr-odată că asistenta îi întindea
Instrumentul de sutură ca să închidă incizia şi-apoi
lotul se termina fără ca el să-şi mai dea seama.
Crima dată când i s-a întâmplat asta, James a
limt îngrijorat zile de-a rândul. îi era teamă c-ar
II putut să greşească ceva. Acum accepta situaţia
«Icându-şi că asta era metoda lui de a trece peste
plictis. Doctorul s-a spălat pe mâini, a verificat
ducă Puf! îşi revenea satisfăcător, după care a
Doborât la recepţie ca să dea un telefon înainte
■A preia următorul pacient.

159
 Părinţii lui urmau să sosească luni după-amiază,
aşa că trebuia s-o sune pe Sally la cabinet şi s-o
pună să-i anuleze programările, astfel încât să
se vadă cu ai lui şi totuşi să ajungă acasă destul
de devreme pentru ca iubita lui, Katie, să nu
înceapă să se întrebe pe unde umblă. Pentru
luni seara, James le cumpărase părinţilor bilete
la teatru - Ce înseamnă să fii onest, la Theatre
Royal - şi le spusese că el era de serviciu, deci
nu putea să-i însoţească. Sigur că bătrânii înţe-
leseseră că nu se făcea ca telefonul să-nceapă
să-i sune fix în mijlocul spectacolului. Acum James
nu mai trebuia decât să născocească încă un
motiv pentru care să scape de întâlnirea cu ei de
marţi seara şi-apoi nu mai avea nici o problemă.
Planul lui era să-şi ia o pauză de prânz mai
lungă şi să-i ducă pe ai lui să ia masa la un
restaurant, undeva mai departe, apoi, miercuri,
putea să se ducă pur şi simplu să-i ia de la hotel
şi să-i transporte la Londra. Ştia că mama şi
tatăl lui aveau să fie dezamăgiţi că fiul n-are
timp să-i plimbe prin Lower Shippingham, ca să
vadă şi ei pe unde lucra el şi să-i cunoască pe
ceilalţi medici, dar dezamăgirea avea să fie pusă
în umbră de bucuria reîntâlnirii şi de conştienti­
zarea faptului că băiatul făcuse un efort ca să-şi
petreacă o parte din timp cu ei. James aştepta
reuniunea aproape cu nerăbdare.
— Tocmai ce m-am văzut cu Sam McNeil, l-a
anunţat Sally imediat ce şi-a dat seama cu cine
vorbea. încă mai trăncăneşte despre cum ai cum­
părat mâncarea de la Le Joii Poulet şi cum te-al
prefăcut că tu ai gătit. Doamne, cum te-ai simţit
când au aflat?
în clipa aia, James şi-a adus aminte de ce
Sally nu-i era deloc simpatică şi de ce trebuia
neapărat s-o înlocuiască.

160
 — Poţi să-mi anulezi toate programările de
luni după-amiază ? Vezi dacă Simon sau Malcolm
pot să le preia pe alea care sunt mai greu de
reprogramat.
— De ce? Tu ce faci? l-a întrebat Sally şi
James şi-a spus în gând că trebuia neapărat s-o
concedieze.
— Nu-i treaba ta, i-a sărit lui muştarul. Tu
doar anulează-mi programările.
Apoi doctorul a închis telefonul fără să mai
spună la revedere. Buna dispoziţie i se dusese pe
apa sâmbetei.

Colaborarea lui Stephanie şi a Natashei cu Mandee

Martin se dovedise a fi mult mai simplă decât cu
celelalte două cliente care participau la decer­
narea premiilor BAFTA. Mandee renunţase la
„Y“-ul din coada numelui şi-l înlocuise cu doi de
„E“ ca să se diferenţieze de o altă fată pe care o
chema tot Mandy şi care era şi ea celebră fără
vreun motiv anume, la fel ca în cazul ei. Ambele
fete se străduiau să scape de numele de familie şi
să se facă remarcate folosindu-se numai de pre­
nume. în prezent, Mandy conducea cursa deoarece
în ultimele două săptămâni prinsese două titluri
în ziare: „Apetitul sexual al lui Mandy“, titlu
care deschidea un articol în care fata se plângea
din cauza lipsei unui iubit, şi „Mandy cea bună
la toate“ , în care se povestea cum protagonista se
îmbrăcase într-o salopetă şi aproape nimic altceva
şi-aşa se dusese la magazin să-şi cumpere vopse-
luri. Mandee îşi dăduse seama că încă mai exista
un potenţial de expunere şi pentru e a : un articol
de genul „Armăsarul lui Mandee“, asta în cazul
în care reuşea să facă pe cineva s-o fotografieze
la braţul vreunui tânăr seducător, sau poate
„Crăcii lui Mandee“, deşi titlul ăsta nu suna

161
tocmai încântător. Nici Natasha şi nici Stephanie
nu izbuteau să priceapă de ce fata dădea bani ca
să primească sfatul unui stilist, dar se părea că
Mandy avea angajată o astfel de persoană, deci
probabil că acela era motivul. Mandee îşi expri­
mase dorinţa să fie îmbrăcată în ceva care să o
ajute să apară în ziare. Nu conta despre ce piese
de vestimentaţie era vorba (o cagulă şi o minge
de bowling cu artificii prinse în vârf şi-o bucăţică
de hârtie lipită pe margine şi pe care să scrie
„BOMBA“ - asta-i propusese Natasha, râzând,
numai că Mandee nu se prinsese de poantă).
Stephanie nu era prea încântată de ideea de a o
avea pe Mandee drept clientă, dar Natasha o
asigurase că nu exista nici un risc ca vreun jur­
nalist să-i ceară fetei numele stilistei care-o aran­
jase, aşa că tot ce trebuiau ele să facă era să
înşface banii şi s-o rupă la fugă.
în clipa de faţă, cele două prietene erau într-un
magazin Agent Provocateur, chinuindu-se să des­
copere cele mai mici desuuri care puteau fi purtate
fără ca Mandee să fie arestată. Stephanie spera
din inimă ca atunci când Finn avea să mai crească,
să nu se găsească nimeni care să-i spună că mama
lui încurajase cândva o fetişcană de nouăsprezece
ani să iasă la o petrecere aproape în pielea goală.
— Poate-ar trebui să-ţi cumperi şi tu nişte
chestii din astea, a spus Natasha ţinând în mână
o pereche foarte frumoasă de tanga şi un sutien
cu cupe balconet asortat. L-ai pune pe gânduri
pe James.
— Probabil că nici nu le-ar sesiza, a remarcat
Stephanie posomorâtă.
— Se spune, a susurat Mandee, că niciodată
nu trebuie să-ţi laşi bărbatul să plece de-acasă
fără să-l bucuri întâi c-o porţie de sex oral. în
felu’ ăsta, şi dacă întâlneşte o femeie superbă,

162
n-o să calce pe-alături, fiindc-o să se gândească
la ce-are deja acasă.
— Ar trebui să te faci consilier marital, i-a
răspuns Stephanie. Bărbaţii ar face coadă la uşa
ta ca să-şi aducă nevestele la discuţii dac-ar şti
că le-ai da sfaturi de genu’ ăsta.
— Ei, aşa scria într-o revistă.
— Hai să mai purtăm o dată discuţia asta peste
câţiva ani, când o să ai şi tu doi copii, iar băr-
!>atu-tău o să considere că se aranjează smulgân-
du-şi păru’ din nas cu penseta ta de sprâncene.
— Doar nu face aşa ceva? a sărit Natasha
uitându-se oripilată la Stephanie.
— Ştii bine că şi Martin face exact la fel.
Atâta doar că relaţia ta n-a degenerat atât de
inult încât s-o facă chiar în faţa ta.
— Relaţiile trebuie protejate, trebuie să faci
yi tu nişte eforturi.
Mandee stătea proţăpită cu mâinile în şolduri,
fără să-i pese că trecătorii de pe stradă puteau
n-o vadă fără probleme îmbrăcată doar în leiţjerie
Intimă. Stephanie s-a înfuriat.
— Câte relaţii ai avut tu exact, Mandee ? Şi
mă refer la relaţii în adevăratul sens al cuvân­
tului, nu la una scurtă cu un tip pe care nici nu
tu-ai obosit să-l întrebi cum îl cheamă.
— Steph.
Natasha i-a aruncat lui Stephanie o privire
ilo avertizare.
Mandee nu părea însă deloc derarţjată.
— Nu, e-n regulă, a spus ea. Sunt cu prietenul
meu de când aveam paişpe ani. Nu m-am culcat
niciodată cu altcineva.
— Pe bune ? Stephanie s-a înroşit. La naiba!
îmi pare rău.
— Nu-i nici o problemă. Toată lumea crede că
■unt o paraşută. Sunt obişnuită.

163
 — Şi chiar... ştii tu... de fiecare dată, înainta
să plece de-acasă? a întrebat-o Natasha.
— Doamne, n u ! Eu nu vă ziceam decât ce-am
citit într-o revistă.
— Mandee, tu chiar vrei să te duci îmbrăcat!
aşa ? Adică nu vrei mai bine să-ţi găsim o rochia
frumoasă sau altceva ca lumea de îmbrăcat?
Stephanie s-a frecat la ochi. Dac-o ţinea tot
aşa şi-şi jignea clientele pe bandă rulantă, curând
aveau să dea faliment.

— Nu crezi c-ar fi bine să-ţi iei liber vreo dou!

săptămâni? a întrebat-o cu prudenţă Natasha în
vreme ce taxiul gonea pe Camden High Street.
— Şi ce să fac în timpu’ ăsta?
— M-am gândit că poate ai nevoie de-o vacanţă.
Asta-i tot.
— Vrei să spui că ţi-e teamă c-o să jignesc
toate clientele?
— Păi, a răspuns Natasha, da, m-am gândit
şi la asta.
— N-am nevoie ca o puştoaică de nouăşpe ani
să-mi ţină predici despre relaţia de cuplu.
— Ştiu. Da’ ea n-a vrut decât să fie drăguţă.
Şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, fata ne plăteşte,
deci nu avem voie să ne certăm cu ea.
Stephanie îşi dădea seama că se comporta ca
un copil bosumflat, dar nu putea să se abţină.
— Să înţeleg că atunci când zici „nu avem
voie“, te referi, de fapt, la m ine?
— Mă refer la amândouă, i-a replicat Natasha
diplomatic. Ştiu că şi Mandee, şi Santana, şi
Meredith sunt enervante, dar nu mai sunt decât
câteva săptămâni până la premiile BAFTA, aşa
că noi n-ar trebui să ne gândim decât la bani şl
să ne muşcăm limbile.
Stephanie a expirat zgomotos.

164
 — Ştiu că ai dreptate, dar ultimul lucru de
care am nevoie este o vacanţă, d a ? Poate c-a fost
o greşeală c-am tărăgănat lucrurile cu James.
Poate c-ar fi trebuit să-i zic să se care de-acasă
în secunda în care am aflat.
— Vrei să spui că nu ai savurat nici măcar un
pic povestea aia cu petrecerea eşuată?
Stephanie a schiţat un zâmbet.
— Ei, ba da, un pic.
— Doar închipuie-ţi faţa lu i când cum o
cheamă - Sam - a citit ce scria pe hârtie.
Stephanie a izbucnit în râs.
— Katie mi-a zis că semăna cu un câine care-a
fost prins mâncând din tortul cuiva.
— Mie mi-a plăcut la nebunie că iniţial a încer­
cat să nege toată tărăşenia.
— Bietul James, a concluzionat Stephanie lipsită
de convingere. Şi de-acum încolo situaţia o să se
înrăutăţească şi mai tare.

165
 21

Ultimele zile i se păruseră lui James aproape

terapeutice. Departe de scena umilitoare a inciden­
tului cu mâncarea - şi de toţi cei care aflaseră
povestea aproape că reuşise să uite episodul.
La Londra, putea să-şi vadă de serviciu fără să
mai fie nevoit să asculte comentariile jovialo
legate de ceea ce pentru el reprezenta o sursă
uriaşă de ruşine. Asta e problema când locuieşti
într-un să tu c: toată lumea ştie ce face toată
lumea. Curând episodul o să fie uitat, altă bârfă
locală o să-i ia locul în prim-plan, dar, deocamdată,
doctorul se simţea groaznic în calitate de para­
trăsnet al tuturor glumelor din sat. James nu
reuşise niciodată să nu se mai ia atât de în
serios.
După ce i-a închis telefonul lui Sally, l-a sunat
pe Malcolm şi apoi pe Simón şi le-a comunicat
amândurora că se hotărâse s-o dea afară pe
recepţioneră. Fiecare dintre ceilalţi doi doctori
protestase şi-i spusese că nu avea nici un motiv
să facă asta. In plus, Sally era o persoană mun­
citoare şi pe care se putea conta.
— Anu’ trecut, a venit şi de Crăciun când am
avut urgenţa aia, i-a zis Malcolm furios.
Iritat de lipsa de sprijin a colegilor, James s-a
montat şi mai abitir. Cabinetul e al meu, a declarat
el pe un ton imperativ. El avea puterea de a
angaja şi de a concedia oamenii.

166
 — Atunci de ce te-ai mai obosit să-mi ceri
părerea? l-a întrebat Simon.
— Nu poţi să concediezi oamenii fără nici un
motiv, şi-a continuat protestele Malcolm. Există
nişte proceduri care trebuie respectate. Avertis­
mente verbale şi scrise, chestii din astea.
— Nu fi ridicol, i-a replicat James. Nu suntem
1« Goldman Sachs.

('And a sunat-o să-i dea vestea, lui Sally nu i-a

venit să creadă.
— Glumeşti, nu ? a spus ea, gândindu-se iniţial că
poate ceea ce auzise era vreo glumă de prost gust.
Când şi-a dat seama că, de fapt, James vorbea
<făt se poate de serios, femeia a izbucnit în lacrimi
tiu indignare.
— Dar cu ce-am greşit? a strigat ea. Doar
■pune-mi cu ce-am greşit şi-o să încerc să îndrept
lucrurile.
James nu s-a lăsat impresionat. Nu era vorba
iln felul în care Sally îşi făcea treaba, ci de atitu­
dinea ei. Doctorul i-a comunicat, improvizând la
minut, că primise mai multe telefoane de la clienţi.
Ceea ce bineînţeles că era o minciună. în general,
oamenii din sat aveau o părere bună despre ea.
— De la cine? l-a întrebat recepţionera.
— Nu pot să-ţi spun. E o chestie confidenţială.
— Dar nu e deloc corect, s-a lamentat Sally.
Mnlcolm şi Simon ştiu?
— Mă tem că toţi am căzut de acord asupra
■cestei soluţii. Evident că poţi să mai stai o lună
Iii preaviz. Asta ca să ai timp să-ţi găseşti alt
■orviciu.

De cum a închis telefonul, Sally s-a repezit la

Malcolm în birou. Dar înainte s-apuce să spună
iieva, omul a ridicat mâinile ca s-o oprească.

167
 — Nici eu, nici Simon n-am avut nici o legă­
tură cu treaba asta. In locul tău, eu l-aş da în
judecată pentru concediere incorectă. Există legi
care protejează angajaţii de genu’ ăsta de situaţii.
— Niciodată n-aş face aşa ceva, i-a spus Sally.
O să-mi caut altă slujbă şi-o să plec fără scandal.
N-aş vrea decât să înţeleg ce se presupune c-am
făcut rău.
— Şi eu la fel, i-a ţinut hangul Malcolm, după
care a îmbrăţişat-o.

O jumătate de oră mai târziu, James a început

să-şi spună că poate exagerase puţin. In fond,
Sally nu făcuse decât să glumească: n-avusese
de unde să ştie că atinsese o coardă sensibilă.
James s-a gândit s-o sune şi să-i spună că nu
vorbise serios sau că descoperise, între timp, c&
plângerile fuseseră inventate, aşa că, desigur, îşi
reconsiderase decizia. Intr-un final, şi-a zis însă
că, de vreme ce apucase să-i declare lui Sally că
atitudinea ei era de rahat, nu mai avea cum să
dea înapoi şi-a decis să lase lucrurile aşa. Avea
să-i dea femeii o recomandare pozitivă şi era
sigur că Sally n-avea să aibă nici o problemă în
a-şi găsi alt serviciu. în plus, James nu voia să
pice de pămpălău în faţa lui Malcolm şi Simon.
Nu putea să admită aşa ceva.
Sâmbătă, datorită dublei orori reprezentate
de povestea cu Sally şi de eşecul petrecerii, ca să
nu mai pomenească şi de vizita alor lui, James
simţea că asupra lui se pogorâse spectrul unei
catastrofe, idee care ameninţa să-i umbrească
total unica şi de aceea preţioasa lui zi liberă.
Nu-şi amintea să mai fi avut senzaţia asta decât
pe vremea când era încă la şcoală şi ultimele zile
din vacanţa de vară şi le irosea din cauză că era
deprimat la gândul că începea un nou trimestru.

168
 A sfârşit prin a sta prea mult în pat, ca un
udolescent morocănos. A ieşit din dormitor abia
la unsprezece şi jumătate şi l-a găsit pe Finn
ntând în faţa uşii, pe ultima treaptă a scării,
mânios nevoie mare.
— Am crezut că era vorba să mă duci în parc,
l-a comunicat puştiul acuzator. Te aştept aici
de-o oră şi unşpe minute - copilul s-a uitat la
ceas - şi... douăşapte de secunde.
James s-a simţit cuprins de vinovăţie. Şi-aşa îl
vedea destul de puţin pe Finn şi era adevărat că-i
promisese că, dacă vremea era bună, aveau să
meargă să joace fotbal împreună în Regent’s Park.
— Păi, de ce nu m-ai trezit? a spus el ciufulind
pârul de pe creştetul copilului.
Finn s-a tras de sub mâna lui.
— Fiindcă mi-a zis mama să nu te trezesc. A
«pus că dacă dormi aşa de mult, înseamnă că
nşti obosit şi să te las în pace.
— Uite cum facem, i-a propus James, data
viitoare tu să mă trezeşti oricum. Iţi promit că
n-o să mă supăr pe tine, indiferent cât de obosit
itş fi. OK?
Finn s-a străduit să-şi păstreze mina supărată.
— OK, a răspuns el.
— Ei, şi-acum hai să mergem s-o găsim pe
mnmi şi să vedem dacă ne lasă să mergem la un
picnic. Ce zici?
— Numai eu cu tine, a spus Finn, care, deşi îşi
Iubea mama, era disperat să stea doar cu taică-su.
— Normal, i-a confirmat James convins că
iccâştigase afecţiunea fiului său. Numai noi doi.

169
 2 2

Călătoria cu trenul de la Cheltenham la Lincoln

dura trei ore şi jumătate şi implica o schimbare
de tren la Nottingham. Pauline studiase mersul
trenurilor şi se părea că nu exista nici o altă
Cede, mai rapidă sau mai simplă, de a călători,
aşa că se înarmase cu sendvişuri şi sticle de apă
pentru cazuri de urgenţă şi se asigurase că John
păstrase toate paginile cu cronici şi articole spor­
tive din ziarele apărute în ziua precedentă, ca să
aibă cu ce să se menţină ocupat. Ea avea de gând
să termine de citit romanul lui Maeve Binchy pe
care-1 începuse cu câteva zile în urmă. De-acasă
până la gară aveau să ia un taxi, ceea ce repre­
zenta o cheltuială oarecum inutilă, dar John, din
cauza genunchiului, chiar nu se mai descurca în
ultima vreme cu autobuzele. Aveau să ajungă la
gară în timp util ca să cumpere biletele şi să
găsească peronul iară să intre în panică. Călă­
toria asta avea să fie o aventură.
Bătrânii parcurgeau cam o dată la câteva luni
drumul până la Londra. Mergeau în vizită la
James, Stephanie şi nepotul lor de trei-patru ori
pe an, petrecând, de obicei, o noapte în camera
de oaspeţi. De ani de zile nu mai fuseseră plecaţi
de-acasă pentru o perioadă mai lungă - Stephanie
reuşise, de data asta, sâ-i convingă să rămână
două nopţi în Londra, fiindcă îi era teamă ca nu

170
cumva cei doi să iie prea obosiţi din cauza lungii
călătorii cu maşina din Lincoln. Şederea la Londra,
împreună cu cele două nopţi petrecute în hotelul
Lincoln însemnau patru nopţi departe de casă,
aproape o vacanţă. Jean, vecina de-alături, avea
aă se ducă să-i dea de mâncare canarului.
Stephanie găsise hotelul - tipic pentru Stephanie
nă se ofere să facă rezervarea ca să-i scutească pe
ni de grijă. Pauline se considera foarte norocoasă
nă aibă o astfel de noră. Unele dintre prietenele
ci abia dacă mai luau legătura cu băieţii lor după
ce aceştia se însuraseră, dar Pauline o plăcuse
pe Stephanie încă de când o cunoscuse şi, din
fericire, afecţiunea ei fusese întotdeauna împăr­
tăşită de nora ei.
La drept vorbind, lui Pauline i se părea că
uneori Stephanie ţinea chiar mai mult decât
•lames să se vadă cu ei. Sigur, ea înţelegea de ce
•James nu-i invitase niciodată până atunci în
Lincolnshire - deşi, evident, ea şi John fuseseră
ncolo de mai multe ori pe vremea când fiul lor
încă locuia cu întreaga familie, într-o casă mare
din satul vecin celui în care avea cabinetul. Acum
că acea casă fusese vândută, ca din banii rezultaţi
nă fie cumpărată locuinţa din Londra - care nu
avea decât jumătate din dimensiunea precedentei
şi nici aşa de mult pământ împrejur - , James
ara obligat să stea în apartamentul de deasupra
cabinetului, ceea ce însemna că nu avea unde
Hă-şi găzduiască şi părinţii. Ideea cu hotelul fusese
tntr-adevăr genială, iar Steph şi James fuseseră
atât de generoşi când se oferiseră să achite costul
camerei! Mai ales că Pauline şi John n-ar fi
putut sub nici o formă să-şi permită cheltuiala.
Plus că James le cumpărase şi bilete la teatru.
I’ nuline se considera cu-adevărat norocoasă.

171
Când James s-a întors acasă duminică seara,
Katie a avut grijă să-l aştepte în pragul uşii,
arborând o atitudine dulce, blândă şi deloc ame­
ninţătoare.
— Ce ţi-ai făcut la păr ? a întrebat-o el îngrozit.
Katie, care avusese câteva zile la dispoziţie în
care să se acomodeze cu noul ei look, aproape câ
uitase ce şoc avea să fie schimbarea pentru el.
— Am avut chef de-o schimbare, i-a comu­
nicat ea.
— Dar de ce roşu? Mie îmi place părul tău
blond.
— O să te obişnuieşti şi cu roşu, i-a răspuns
Katie relaxată.
James a făcut pe bosumflatul şi i-a spus că nu
vrea să se obişnuiască, că lui îi plăcea de ea cum
fusese înainte.
— Nu-ţi place părul roşu ? l-a întrebat Katie,
iar bărbatul a schimbat subiectul.
— Pe de altă parte, bluza asta, a zis James
strecurându-şi mâna prin decolteul adânc al bluzei
pe care Katie şi-o cumpărase cu o zi înainte, mă
scoate din minţi.
Femeia l-a împins de lângă ea râzând.
— Mai târziu, i-a spus ea, sperând, de fapt, că
mai încolo iubitul ei avea să fie prea obosit.
Apoi i-a turnat un pahar de vin, a încălzit
mâncarea de cartofi noi şi l-a întrebat cum i-a
mers în săptămâna care trecuse. în continuare,
l-a chestionat asupra planurilor pe care le avea
pentru următoarele zile, iar James i-a răspuns:
— A, programul obişnuit!
Uitând, desigur, să pomenească de vizita părin­
ţilor lui.
Katie se decisese să-şi mărească gama de ser­
vicii oferite clienţilor ei, aşa că se înscrisese la
un curs de reflexologie care se ţinea la un liceu

172
din Lincoln. îşi dorea de mult timp să facă asta,
dar cursul se ţinea marţi seara, iar James o con­
vinsese c-ar fi fost păcat - „nedrept“, îşi aducea
aminte Katie că fusese termenul folosit de el -
cu ea să fie plecată într-una dintre puţinele seri
po care puteau să le petreacă împreună. Acum,
Insă, se hotărâse să lase la o parte ideea asta şi
«A urmeze cursul. De-acum nu-i mai păsa de
pArerile lui James.
După ce a scos câteva sunete morocănoase
(„Da? M arţea? Credeam c-am căzut de acord că
timpul petrecut împreună e preţios“) şi şi-a dat
«cama că iubita lui n-avea să cedeze, aşa cum
fAcea de obicei, James a schimbat dintr-odată
luetica.
— începi săptămâna asta? a întrebat-o el.
Marţea asta?
Katie i-a spus că da, apoi el a mai întrebat-o:
— La ce oră?
în momentul acela Katie şi-a dat seama că
Iubitul ei se gândea că, în felul ăsta, ar fi putut,
totuşi, să aibă timp să iasă la masă cu ai lui. Aşa
cA i-a răspuns că începea cursul la şapte şi-l
Uirmina la nouă şi jumătate. Ceea ce era o mică
minciună. De fapt, cursul începea la şapte şi
jumătate, dar putea să-i explice ulterior lui James
nA se înşelase asupra orei.
Cei doi s-au retras în dormitor devreme, au
upuizat o partidă de sex plicticoasă, după care
Katie s-a trezit gândindu-se că era extrem de
i ludat: într-o zi îl iubeşti pe un om, iar a doua
ii nici tu nu mai pricepi ce-ai văzut la el. Era ca
şl când, până atunci, ar fi purtat o pereche de
ochelari de cal şi, odată scoşi ochelarii, fusese
complet expusă la toate trăsăturile complet neatră-
gAtoare, ba chiar de-a dreptul respingătoare, ale
porsoanei iubite.

173
Desigur că, a doua zi dimineaţă, la prima orA,
când a ajuns la cabinet, James a trebuit să don
cu ochii de Sally. Doctorul rumegase tot felul du
scenarii privind modul In care avea să tratez»
situaţia şi se decisese să adopte o atitudine
prietenoasă, dar să nu-şi abandoneze superiori
tatea de şef. N-avea de gând să-şi ceară scuze
pentru hotărârea pe care o luase. Se aştepta cm
Sally să arboreze o postură războinică, să-i ţin#
morală pe tema gestului său lipsit de justeţe
Recepţionera n-a făcut însă decât să-l priveascA
tristă şi cu o undă de reproş în ochi. Şi i-a spu»
„Bună dimineaţa“. Ceea ce, pentru James, a foni
surprinzător, iar sentimentul de vinovăţie i s-n
intensificat.
Doctorul a fost recunoscător destinului pentru
că primele programări din ziua respectivă erau
vizite la domiciliu. Atmosfera de la cabinet ere
niţel cam tensionată, iar el s-a simţit uşurat mA
plece de-acolo şi să-şi aducă aminte de motivul
pentru care alesese cariera asta.
Când a ajuns la serviciu, Malcolm şi Simon
erau deja închişi în birourile lor, ceea ce Iul
James i-a convenit de minune, pentru că ern
convins că amândoi — mai ales Malcolm — erau
supăraţi pe el. Era oricum decis să dea un anunţ
pentru angajarea unei recepţionere/asistente vo
terinare cât de repede posibil. Odată ce Sally
avea să plece şi înlocuitoarea ei să-şi ia postul
în primire, totul urma să revină rapid la nor
mal. Atâta doar că James nu ştia cum era mnl
bine să procedeze ca să-i ceară lui Sally să den
un anunţ prin care să-şi caute singură o înlo­
cuitoare. Şi-a spus că poate era mai bine s-o
roage pe Katie să-i facă o favoare şi să dea «a
anunţul.

174
 James a plecat spre Lincoln pe la unu şi zece.
Aranjase să se vadă cu ai lui la o cafenea micuţă
din centru, unde să ia şi prânzul, apoi avea de
Kănd să-i ducă pe bătrâni să viziteze catedrala.
0 oră şi ceva de preumblări, câte o ceaşcă de ceai
de după-amiază, după care era liber să se scuze
ţi să se întoarcă în Lower Shippingham. După
părerea lui, programul ăsta era chiar excelent.
Maică-sa l-a reperat dinainte s-apuce să apese
pe clanţa uşii. Când James a intrat în cafenea,
femeia s-a apucat să-i facă disperată cu mâna.
De fiecare dată, la ultimele lor întâlniri, fiului i
ne părea că mama sa se făcea din ce în ce mai
mică. Acum, când Pauline s-a repezit să-l îm­
brăţişeze, lui James i s-a părut de-a dreptul
minusculă: o copiliţă într-un costum cu pan­
taloni de la Marks&Spencer. Fiul s-a aplecat şi-a
aftrutat-o pe Pauline pe creştet, apoi i-a strâns
mâna tatălui. John se ţinea mult mai bine decât
Hoţia lui. Rămăsese încă bărbatul solid pe care
James şi-l amintea din copilărie, doar că avea
ceva mai puţin păr şi acela complet alb.
— Arăţi obosit, dragule, i-a spus Paul ne.
Pauline îi spunea asta de flecare dată când îl
vedea. Mai târziu avea să-l întrebe aproape sigur
dacă mânca destul şi dacă oare nu era cazul să
ne mute de tot la Londra, ca să stea cu Stephanie
fi Finn.
— Sunteţi o familie, trebuie să ţineţi aproape,
avea să zică ea.
Iar James abia o să se abţină să nu-i răs­
pundă :
— Ei, atunci spune-i ei c-ar fi trebuit să rămână
aici.
Tbtuşi, pe parcursul mesei compuse din lasagna
fi cartofi prăjiţi, conversaţia a rămas neutră şi n-a
ntins nici un punct nevralgic: serviciu, grădina,

175
canarul Jimmy („Aş vrea să-l consulţi. A chelit
de tot pe-o parte“). Pauline şi-a exprimat dorinţa
de a merge în Lower Shippingham ca să facă o
curăţenie ca la carte în apartament, ceea ce l-a
făcut pe James să intre puţin în panică, dar a
izbutit s-o convingă că nu era timp de-aşa ceva.
— A, am reuşit să scap de programări mâine-
seară, aşa că am rezervat o masă la Le Château,
a anunţat el numind unul dintre restaurantele
cele mai scumpe şi mai la modă din Lincoln.
Gest pe care l-a regretat imediat. Nu avea
cum să facă rost de-o masă într-un timp atât de
scurt, dar James voia să pară că toate aranjamen­
tele fuseseră deja făcute, astfel încât maică-sa să
nu-i propună să mănânce la restaurantul Cross
Keys din Lower Shippigham, acolo unde era impo­
sibil să nu dea peste vreun cunoscut, care să se
scape în legătură cu Katie.
— Ce bine, a exclamat Pauline luminându-se
dintr-odată la faţă. Da’ eşti sigur că ai tim p? a
adăugat ea în felul acela enervant pe care îl au
mamele de a te face să te simţi şi mai vinovat
fiindcă, de obicei, eşti mult prea ocupat ca să te
întâlneşti cu ele.
— Abia aştept, i-a răspuns James strângând-o
de mână.
La naiba, fir-ar al dracului, ce căcat! Oare pe
cine cunoştea el, o persoană care să poată să
ceară o favoare la Le Château? James nu se
îndoia că Hugh şi Alison Selby-Algernon erau
prieteni cu patronii restaurantului, pentru că ei
doi păreau să aibă cunoştinţe printre toate per­
soanele importante din zonă, dar, cu toate astea,
nu-i venea să-i sune şi să le ceară să-l ajute. Nu
mai vorbise cu ei şi nici cu nimeni altcineva din
restul grupului de la petrecerea aceea eşuată
lamentabil şi, deşi era conştient că dacă nu relua

176
contactul curând, prietenia lor, atât cât se mai
putea numi prietenie, avea să se fâsâie de tot,
James nu se simţea în stare să facă faţă glumelor
pe care era sigur că toţi urmau să le facă pe
Beama lui. In plus, nu putea să ceară ajutor de
la nici o persoană care era posibil să se
întâlnească ulterior cu Katie şi s-o întrebe cum
fusese la cină. Aşadar n-avea ce face. Trebuia
să-şi asume riscul şi să sune el singur la restaurant
imediat după ce rămânea singur.
După ce s-au certat în legătură cu cine să achite
nota de plată (Pauline şi John au câştigat disputa
când James şi-a dat seama că bătrânii ar ii fost
ofensaţi dacă nu-i lăsa să plătească ei), cei trei
H-au îndreptat către catedrală şi-au petrecut o oră
foarte plăcută admirând mormintele şi frescele din
interior. Apoi au luat ceaiul la Cloisters Refectory.
La ora patru, James s-a uitat ostentativ la ceas
şi-a anunţat c-ar trebui s-o pornească la drum.
Le-a spus părinţilor că masa la restaurant din
neara următoare era rezervată de la ora şapte şi
jumătate. El avea să-i ia de la hotel la şapte, astfel
încât să aibă timp să bea ceva la restaurant îna­
inte să se aşeze la masă. în cele din urmă, James
ii mimat dezamăgirea pentru că nu avea timp să
ne vadă cu ei şi în timpul zilei următoare (le-a
«pus că făcuse un pact cu Sim on: el îi preluase
unele dintre programări ca să aibă seara liberă)
şi i-a părăsit pe bătrâni, care-au rămas să decidă
i e să facă în următoarele câteva ore, până la şapte
şi jumătate, când trebuiau să meargă la teatru.
Odată ajuns la maşină, James a scos din buzu­
nar mobilul şi-a sunat la informaţii, de unde i
b ii făcut legătura la biroul de rezervări de la Le
( Ihâteau.
— îmi pare rău, domnule, dar restaurantul este
complet rezervat în fiecare seară în următoarele

177
două săptămâni, i-a răspuns la cerere bărbatul
arogant cu accent franţuzesc, despre care James
bănuia că era fals.
— Dar e vorba de părinţii mei. Sunt nişte
oameni în vârstă. Mâine e singura seară când
pot să iasă din casă.
— îm i permiteţi să vă sugerez să-i aduceţi la
prânz? Avem o masă liberă pentru ora trei.
— Nu, e obligatoriu să fie seara. Ei, lăsaţi-o
baltă, a cedat doctorul şi-a închis.
Trebuia să rezerve o masă în altă parte. Nu
conta unde, atât timp cât locul cu pricina nu era
aproape de Lower Shippingham. Când o să se
întâlnească la hotel, le va spune alor lui că inter­
venise o modificare în plan.

— Deci, se pare c-a rezervat o masă pentru şapte

jumate la un restaurant care se numeşte Sorrento.
Mi-a zis că e chiar lângă hotel. Tu-1 ştii?
Stephanie se furişase afară din bucătărie ca
- o sune pe Katie, în timp ce Finn se uita pe
malul CBBC. Nu putea să spună nimic de faţă
cu Finn, pentru că puştiul avea o adevărată antenă
de recepţionat secrete şi nu-i plăcea deloc să fie
lăsat pe-afară din orice problemă, indiferent despre
ce era vorba.
— N-am auzit niciodată de restaurantu’ ăsta,
i-a declarat Katie.
— Ei, se duce să-i ia de la hotel, deci n-ar
trebui să fie prea greu de găsit. Ţi-e frică?
— Sunt paralizată, i-a răspuns Katie pe un
ton foarte convingător.
— Trebuie doar să ţii minte să nu te scapi cu
prea multe şi să nu zici nimic care să-i supere pe
Pauline şi John.
— Ştiu, ştiu. Numa’ când o să mă vadă şi
James o să facă infarct.

178
 — Exact, a accentuat Stephanie. Şi sună-mă
Imediat după aceea.

A doua zi, Katie i-a pregătit lui James o cină

timpurie şi extrem de consistentă: pui învelit în
şuncă de Parma, cu cartofi Jersey Royal şi spa­
ranghel. Bărbatul aproape că s-a dat de gol când
ii ajuns acasă şi-a găsit-o robotind pe lângă cuptor.

— E niţel cam devreme pentru mine, a spus

ol. Ţine mai mult tim p? Poate-o mănânc mai
târziu, după ce pleci tu.
— Nu prea ţine, i-a replicat Katie. Şi oricum
n şase seara. Am mâncat de multe ori la ora
asta. Nu voiam să te ştiu rămas singur aici şi
hrănindu-te numai cu fasole şi pâine prăjită.
Şi Katie a trântit farfuriile pe masă.
— Să fac întâi un duş, a insistat James, evi­
dent gândindu-se că, dacă reuşea să amâne masa,
până la urmă Katie va fi nevoită să plece la curs
şl-n felul ăsta n-avea cum să-l mai verifice dacă
terminase de mâncat sau nu.
Katie l-a îmbrăţişat şi-n acelaşi timp l-a împins
câtre scaunul lui.
— Ai toată seara la dispoziţie ca să faci duş.
Htai şi cu mine niţel.
Apoi femeia l-a urmărit cum ciugulea din far­
furie şi s-a prefăcut dezamăgită.
— Nu-ţi place?
— Ba e grozavă. Da’, ţi-am zis, încă nu mi-e
uşa de foame. Am mâncat târziu de prânz.
La şase şi jumătate, James încă mai învârtea
mâncarea prin farfurie, continuând să ciugulească
din când în când câte-o bucăţică. Katie şi-a spălat
farfuria, şi-a luat geanta, l-a sărutat uşor pe
frunte şi i-a sp u s:
— Trebuie să plec. Mă întorc până în zece.
Kşti sigur că n-ai nici o problemă să rămâi singur ?

179
 — Mă gândeam să mă duc la bar să beau uti
pahar.
— Bună idee, a spus ea şi apoi a plecat, dându-ţl
seama că iubitul ei nici măcar nu-i urase baftă
la curs.
Femeia a ajuns în Lincoln şi-a parcat maşina
aproape de hotel. Sorrento se afla la câţiva metri
mai în jo s : un restaurant italienesc prăpădit, cu
feţe de masă rupte şi nişte flori ofilite înfipte In
câte-un borcan în mijlocul mesei. Frunzele moarta
ale florilor se prăbuşiseră în zahamiţe. O muscă
ameţită bâzâia în fereastră căutând o cale da
ieşire. Era clar că James avusese de furcă în a
găsi, într-un timp aşa de scurt, o masă la un
restaurant cât de cât decent.
Katie a rămas în maşină în aşteptarea Iul
Intre timp, repeta în minte ce avea de făcut
Trebuia ca James s-o vadă şi să-şi dea seama cA
şi ea îl văzuse. La modul ideal, Katie voia să-l
pună în poziţia în care să fie nevoit să admită că
bătrânii erau părinţii lui. Desigur, asta fără să se
dea de gol că el încă mai era însurat cu Stephanio,
Nici ea, nici soţia oficială nu voiau să-şi strice
principala surpriză înainte de vreme.
Katie s-a uitat la ceas. Era şapte fără cinci,
Presupunând că James fugise din casă imediat
după plecarea ei - întârziind numai atât cât să-şi
arunce mâncarea la coş şi-apoi să acopere restu­
rile cu alte gunoaie, astfel încât Katie să nu-şi den
seama că nu mâncase nimic - , atunci însemnn
că trebuia să ajungă din clipă-n clipă. Katie s-n
lăsat mai în jos în scaun. Nu voia ca James s-o
repereze încă de la sosire.
Câteva clipe mai târziu, iată-1! Intrase în holul
hotelului cu spatele drept, plin de încredere în
sine. Era încă în hainele de la serviciu, deci
într-adevăr plecase de-acasă în grabă. Katie a

180
nşteptat până când bărbatul a dispărut cu totul
In interiorul clădirii, apoi a coborât din maşină
ţi s-a postat în faţa unei vitrine, la cincizeci de
metri mai încolo, prefacându-se că se uită la
obiectele aflate spre vânzare în magazin. Ii bătea
Inima de să-i sară din piept şi, din cauza emo­
ţiilor, simţea c-o luase cu greaţă. Lui Katie i s-a
pArut c-a aşteptat acolo o veşnicie. Apoi James a
ieşit din hotel urmat de doi bătrâni: o femeie
micuţă de statură, dulcică şi cu un aer prietenos,
şi un bărbat distins, cu părul alb. Katie a tras
iidânc aer în piept şi-a pom it-o înainte : trebuia
«A ajungă să se intersecteze cu ei înainte ca
.Jnmes şi părinţii lui să intre în restaurant.

181
 23

La început, James a crezut că are halucinaţii,

Tocmai se chinuia să le explice părinţilor ce act
întâmplase cu rezervarea de la Le Château
(„Probleme la bucătărie. Au trebuit să închidă
restaurantul în seara asta. N-aveau de-ales“) şl
cum, în loc să-i ducă la restaurantul din Lower
Shippingham, îi ţâra să mănânce într-un loc care
semăna cu o speluncă nenorocită.
— Ce fel de probleme? l-a întrebat maică-sa.
De igienă?
— N-am idee. Probabil, a răspuns James, deni­
grând şi mai abitir celebrul restaurant.
— Dar ce fel de probleme de igienă ? a insistat
Pauline. Şobolani? Gândaci? Nici nu-ţi vine să
te gândeşti la aşa ceva, nu?
— Ei, în orice caz, i-a dat înainte James, se
spune că restaurantul la care mergem acum e
foarte bun. Bucătarul e venit chiar de la Roma,
a adăugat el inventând de zor. E foarte cunoscut
în...
O femeie care arăta exact ca iubita lui, Katie,
venea către ei. Bărbatul şi-a spus că devenise
paranoic şi din cauza asta începuse să aibă vedenii.
Femeia îl fixa cu privirea. Şi chiar semăna foarte
tare cu Katie. Iar Katie era în Lincoln în seara
asta, deşi cursul ei trebuia să fi început deja. Cu
toate astea, James a dat să-i grăbească pe Pauline

182
 fl John, dar bătrânii insistau să se mişte cu
viteza melcului.
— Unde, dragule ? zicea Pauline.
Femeia continua să vină direct către el. Avea
Ncolaşi păr proaspăt vopsit în roşu ca al lui Katie -
pir care, apropo, încă îi mai dădea fiori. Când se
trezise de dimineaţă, Katie era cu spatele către
«I, iar James a crezut că în pat era Stephanie.
I au trebuit câteva clipe ca să-şi dea seama unde
*rn şi cu cine. Femeia de-acum era îmbrăcată cu
ncoleaşi haine cu care Katie plecase de-acasă: o
fustiţă roz, un tricou alb şi un pulover din mohair
roz, cu glugă. Fir-ar al dracului, şi-a spus James.
ICchiar Katie.
Preţ de-o clipă, înainte ca iubita lui să spună
i’ova, James a avut impresia că se mişca foarte
rnpede printr-un tunel. îşi auzea sângele vâjâin-
ilu-i prin cap şi chiar s-a întrebat, o secundă,
ilucă nu cumva era pe cale să leşine. Maică-sa
continua să vorbească. Zicea ceva despre mân-
rnrca italienească şi cum niciodată nu poţi să
ilui greş cu un astfel de meniu, decât dacă nu
cumva exagerezi cu usturoiul. Lui James i-a dat
prin minte să se întoarcă pe călcâie şi pur şi
simplu s-o pornească în cealaltă direcţie înainte
cu iubita lui s-ajungă la el.
— James?
Prea târziu.
James a ridicat din sprâncene de parcă, prin
metode telepatice, Katie trebuia să înţeleagă ce-i
cerea el să facă. Acesta era momentul adevărului.
Momentul când Katie şi părinţii lui aveau să
descopere că el, James, ducea o viaţă dublă.
— Bună, a exclamat el pe un ton atât de fals
jovial, încât aducea cu un evadat de la spitalul
du nebuni. Ce faci aici?

183
 Părinţii lui se opriseră în loc şi îi zâmbeau
femeii, care, în mod evident, era o prietenă de-»
fiului lor.
— Mă duc la curs, nu-ţi aduci aminte? I-»
răspuns Katie cu o voce care nu trăda nici un fal
de sentiment. Numai c-am încurcat orele. încep*
la şapte şi jumătate, nu la şapte. Aşa că am »1»
să mă plimb pe-aici ca să-mi mai omor timpul
James a aşteptat ca iubita lui să mai spunl
ceva, să zică „Ce naiba cauţi aici când eu te-am
lăsat acasă mâncând ?“, dar, dintr-un motiv mi»’
terios, Katie n-a mai scos nici un cuvânt.
— Eu merg să mănânc repede cu Pauline fl
John, a spus el arătând cu mâna către restaurant
Dacă reuşea să intre acolo, să scape de Katie,
totul avea să fie în regulă. La masă avea destul
timp ca să născocească o poveste plauzibilă. Cev»
despre nişte vechi prieteni de familie care-i telefo­
naseră aşa, din senin. James a dat să se îndrept«
către uşa restaurantului, sperând că părinţii
lui aveau să priceapă gestul şi să-l urmeze, dar
maică-sa, normal, nu era să rateze ocazia de u
sta de vorbă cu una dintre cunoştinţele fiului.
— Eu sunt Pauline, a spus ea, mama lui James,
iar el e John, tatăl lui.
Katie a rămas neclintită, privindu-i pe toţi
trei. Situaţia încă mai putea fi salvată. OK, deci
o minţise. Nu se înstrăinase deloc de ai lui. Dar
avea să găsească el o scuză. însă acum se ruga
să n-o audă pe Katie zicând: „Bună, eu sunt
Katie, iubita lui James“
— Ea e Katie, a bolborosit el. Locuieşte în sat.
Doctorul s-a uitat la Katie şi-a clătinat aproape
imperceptibil din cap. Iubita lui avea să-şi dea
seama ce însemna asta - să nu spui nimic - şi,
spera el, dulcea şi naiva Katie avea să aibă des­
tulă încredere în el încât să nu-1 suspecteze de

184
 irAdare. Katie nu era genul de femeie care să
Iniţieze o confruntare în public.
Din fericire, Katie n-a spus nimic. N-a făcut
decât să-i zâmbească dulce lui Pauline.
— Bine, a exclamat James bătând din palme.
Ar trebui să ne punem în mişcare - nu vrem să
întârziem la masă. Pa, Katie. Mă bucur că te-am
văzut.
James a luat-o înspre restaurant implorând
M ir u l ca iubita lui să plece şi ea. Dacă facea asta,
(încă într-adevăr Katie era atât de iubitoare, de
Inocentă şi de generoasă încât să-l lase să scape
linama curată din indiferent în ce era implicat,
i|nc&se mulţumea doar cu o explicaţie ulterioară,
filunci James şi-ajurat s-o recompenseze cumva.
Indepărtându-se, doctorul a strâns din pumni în
înmn de noroc, apoi a auzit-o zicând:
— Ei, mă bucur că v-am cunoscut.
— Şi noi ne bucurăm, draga mea, a zis maică-sa.
James a îndrăznit să întoarcă ochii tocmai
uAnd Katie a luat-o şi ea la pas. La rândul ei,
l'omeia a întors capul scurt şi s-a încruntat către
«I, astfel încât Pauline şi John să nu vadă nimic.
Kra ca şi când îl întreba „Ce se întâmplă?“. James
Narborat o expresie care, spera el, se traducea
prin ceva de genul „Ai încredere în mine“, apoi
fl-a împins părinţii dincolo de uşa de la intrarea
In Sorrento.
— Mi s-a părut drăguţă. Cine-ai zis că e?
— A, doar o femeie din sat. Mai vine din când
In când cu câinele la cabinet.
Lui James nu i se liniştise inima nici acum.
Dumnezeule! Scăpase la mustaţă.

Lui Katie nu i-a venit deloc uşor să se concen­

treze la primul curs de reflexologie. întârziase
câteva minute, pentru că se pierduse pe străzi în

185
căutarea liceului. Nu fusese atentă şi-o luase la
stânga în loc s-o cotească la dreapta şi, până când
s-a lămurit unde greşise, ajunsese pe şoseaua cu
două benzi care-o scotea din oraş. Odată ajunsă
în clasă, Katie a murmurat câteva scuze faţă da
profesorul care era deja lansat în discursul intro­
ductiv, le-a zâmbit timid celorlalţi colegi şi s-o
aşezat undeva, în partea din spate a încăperii.
Pe de-o parte, Katie era fericită. Asta pentru că
izbutise să-şi ducă planul la bun sfârşit, că-l
puBese pe James într-o situaţie dificilă, după
care îl lăsase să fiarbă în suc propriu gândin-
du-se cum să gestioneze consecinţele întâlnirii.
Dar, în acelaşi timp, tot ceea ce se întâmplase o
tulbura foarte tare. Dacă întâlnirea lor ar fi fost
într-adevăr accidentală, dacă ea n-ar fi ştiut cees
ce ştia deja, atunci cu siguranţă că s-ar fi pre­
zentat lui Pauline şi John în calitate de iubită a
lui James şi întreaga tărăşenie ar fi ieşit la lumină,
în primul rând, lui Katie nu-i venea să creadă că
James era chiar atât de tontălău încât să fi ţesut
plasa aia de minciuni. Cum putuse să-şi închipuie
că povestea o să aibă un final fericit pentru toato
părţile implicate ? Katie îşi dădea acum seama că
adevărul era altul: James nu se gândise nici­
odată la altcineva în afară de el. Ei, acum reuşise
să-l dea peste cap. Ceea ce era un lucru bun.
Katie s-a străduit să se concentreze la ceea ce
spunea profesorul despre diagramele alea compli­
cate, reprezentând corpul uman cu care lectorul
îşi acompania prezentarea. Trebuia neapărat să-şi
păstreze sângele rece pentru confruntarea po
care avea s-o aibă acasă cu James. Trebuia să
facă pe indignata pentru felul în care iubitul el
o minţise, să-l preseze ca să obţină o explicaţie
satisfăcătoare, iar asta fără să se dea de gol că
ştia care era, de fapt, realitatea. Singurul lucru

186
(le care Katie era sigură era că James nu avea
«A-i spună adevărul sub nici o formă. Iubitul ei
nu era dispus să mărturisească decât în cazul în
care ea era cea care-i arunca adevărul în faţă.
Când Katie a ajuns acasă, James era deja
acolo. Bărbatul a sărit din fotoliu chiar înainte
ca ea s-apuce să-nchidă uşa de la intrare.
— Pot să-ţi explic, a zis el.
Nu uita, şi-a spus Katie, fii dulcică şi ino­
centă. Nu întinde coarda prea mult.
— Poftim, i-a răspuns ea. Te ascult.
Era clar că James îşi pregătise discursul, iar
Katie a hotărât să-l lase să şi-l turuie neîntrerupt.
— N-am putut să-ţi spun, a zis el. Am vrut,
dar n-am putut. Adevărul-adevărat e că mama
m-a căutat de curând. Mi-a zis că-i pare rău
|>entru felul în care s-a purtat şi că vrea să
încercăm să dăm totul uitării. I-am invitat încoace
nA vedem dacă putem să rezolvăm situaţia.
James s-a oprit şi Katie nu era sigură dacă
terminase sau nu. Părea că James aştepta ca ea
«A spună ceva.
— Dar asta e minunat! Numa’ că nu pricep
du ce-a trebuit să faci aşa un mare secret din
chestia asta.
— Pentru că lor nu le-am spus nimic de tine.
|)e-asta i-am cazat în Lincoln şi nu i-am adus
încoace. Vezi tu, pentru ei e un pas foarte mare
«A accepte că mariajul meu cu Stephanie nu s-a
destrămat din vina mea. Şi cred că nici într-un
milion de ani n-ar fi în stare să accepte ideea că
Nimt deja cu altcineva. Mă rog, cel puţin acum
n-ar înţelege. S-ar gândi că poate noi doi am
devenit un cuplu dinainte să mă despart de Steph,
cA poate tu ai fost motivul pentru care am divor­
ţat. Şi nu mi-ar plăcea chiar deloc ca mama şi
tata să te urască.

187
 Katie trebuia să recunoască: James era un
m aestru! I-a pus o mână pe braţ.
— Dar de ce nu mi-ai spus exact asta ? Aş 11
înţeles. Şi-aş fl fost foarte fericită că, în sfârşit,
te împaci cu ai tăi.
James s-a uitat la ea cu o privire de căţeluş
recunoscător.
— Da, ai fi înţeles, nu-i aşa? îmi pare aşa de
rău, iubito. Te-am subestimat. Atâta doar că..,
ăăă, eu nu sunt obişnuit să fiu cu o persoană
care să mă sprijine, care să fie... bună cu mine.
— Dar eu am crezut că nu avem secrete unul
faţă de celălalt, a fost tot ceea ce Katie a izbutit
să rostească fără nici o nuanţă sarcastică.
— Ştiu, ştiu, ai dreptate. Dar uneori uit cât
de extraordinară eşti tu. Ştii, după toţi anii petre­
cuţi cu Steph... Ea n-ar fi fost aşa de înţelegătoare.
— Ei, mie mi se pare că e fantastic, a insistat
Katie. Şi, într-o zi, când o să simţi tu că poţi să
le spui adevărul, o să-i chemăm să stea la noi
şi-o să începem să fim o familie în adevăratul
sens al cuvântului.
— Exact, a sărit James luând-o în braţe.
Katie a simţit că iubitului ei i se înmuiase
cămaşa de-atâta sudoare.

188
 24

Vizita lui Pauline şi John la Londra se încheiase.

Mult prea repede, după părerea lui Stephanie.
Vineri dimineaţă, când i-a urcat în taxiul către
«lini Paddington, Stephanie s-a trezit gândin-
dii-se cât de trist era că, în curând, avea să-şi
|iinrdâ socrii. Când a îmbrăţişat-o pe Pauline de
lilecare, norei i se umpluseră ochii de lacrimi.
Itevino-ţi, şi-a spus Stephanie. Ei tot o să ră-
iiuînă bunicii lui F in n ; o să-i vezi la fel de des.
Pauline, în mod special, fusese extrem de încân-
lulrt de călătoria la Lincoln. Turuise tot timpul
ilimpre cât de drăguţ fusese James, cât de mult
llinp îşi făcuse ca să stea cu ei, cu toate că era
iiţu de ocupat. Stephanie a fost un pic dezamă­
gită văzând că Pauline nu pomenea nimic de
|iriL‘tena aceea dulcică a lui James, femeia pe
mie o cunoscuseră pe stradă. Asta pentru ca ea
«A poată, ulterior, să-l descoasă în legătură cu
iilontitatea personajului. Ca să-l mai chinuiască
niţel. Sigur că, între timp, ea aflase toate deta­
liile întâlnirii şi povestea născocită de soţul ei de
In Katie.
Vreme de două zile, Finn a fost răsfăţat peste
|innLe şi zburda incontrolabil de la atâta zahăr şi
nlenţie. Intr-un fel sau altul, într-una din zile,
|M> drumul către casă, puştiul reuşise să-şi con­
vingă bunicii să-i cumpere un porcuşor de Guineea.

189
Acum animăluţul stătea bosumflat în grădinii
în colţul unei cuşti mari, pe care James o mlu
sese de la serviciu, după ce Stephanie îl sunaţi
panicată, pentru că jivina alerga de zor prii
bucătărie. Finn îl botezase David. Alegere pm
zaică, fiindcă ideea îi venise de la preferatul Im
Doctor Who.
Gândindu-se acum, Stephanie şi-a spua i »
James se comportase ireproşabil, tratându-şi pA
rinţii cu discuţii prelungite şi animate, punct« li
cu amintiri din propria copilărie. Ei i-ar fi plftriti
ca Pauline şi John să nu mai plece. Prezenţa Im
risipise orice urmă de tensiune. Lui Stephanie li
venea mult mai uşor să fie în preajma lui Jamet
atunci când nu erau numai ei doi şi cu băiatul
Pe de altă parte, soţul ei păruse obosit şi ponlt
şi un pic spăsit. Ea spera că asta se întâmpla din
cauza stresului generat de viaţa lui dublă, strei
care începuse să se acumuleze şi să-l apese.
— De ce să-i uşurăm situaţia? i-a spus ea Iul
Katie la telefon, luni după-amiază.
— Ai dreptate, i-a ţinut isonul Katie.
Miercuri, înainte ca James să se întoarcă acasl,
Stephanie s-a dus şi şi-a cumpărat bluza vapo
roasă, cu decolteu adânc, a cărei fotografie iui
trimisese Katie. „Doar 9,99 lire la New Look 1*
declara textul care acompania poza. „O să mt
rite.“ Imprimeul era un amestec de nuanţe da
roz şi mov într-un model abstract, pe care, şi-n
spus Stephanie, ea nu l-ar fi ales niciodată, datA
fiind culoarea tenului şi a părului ei, dar, cu
siguranţă, bluza era destul de deosebită, încât
nu existau şanse reale ca James să nu şi-o
amintească. Aceasta fusese ideea lui Katie şi era
o idee bună. Pe Stephanie o bucura să vadă că,
în sfârşit, cealaltă femeie începuse să se implico
la modul activ în planul lor, că de-acum căuta şl

190
 m modalităţi prin care să se distreze pe seama
lui «James.
«Stephanie era acasă la întoarcerea lui James
(I x-a repezit la uşă, deschizând-o plină de entu-
»iiinm şi toată numai zâmbet şi fericire, de parcă
liArbatul ei ar fi fost un St. Bem ard purtător al
urnii butoiaş cu brandy, apărut în mijlocul unei
furtuni de zăpadă. O clipă, faţa lui James a
împrumutat căldura lui Stephanie - era clar că
«o bucura s-o vadă - , dar apoi a sesizat cum
orbii soţului coboară pe trupul ei şi o expresie de
nndumerire se aprinde în ei. Preţ de-o secundă,
nxpresia respectivă i-a adumbrit zâmbetul de pe
luize. Stephanie aproape c-a izbucnit în râs, dar,
Iu loc de asta, a lăsat ochii în jos şi a spus pe
Ionul cel mai inocent pe care a putut să şi-l
lubrice:
— A, îţi place? Mi-am cumpărat-o azi.
«James, care pălise vizibil, a izbutit să îngâne u n :
— Immm, da, e drăguţă.
Stephanie a remarcat că ei nu-i spusese că
bluza îl scoate din minţi.
Apoi, vineri, Stephanie l-a rugat să se întoarcă
repede de la serviciu, pentru ca seara să poată
fi ca să iasă cu Natasha şi să bea ceva. I se
pArea că trecuse o veşnicie de când nu mai ieşise
«lin casă altfel decât pentru un pahar de vin dat
pir gât în grabă, după ce ea şi prietena ei îşi
lorminau treaba. De obicei, James protesta atunci
rAnd soţia îl ruga să aibă grijă de copil.
— Şi-aşa nu te văd decât foarte puţin, zicea
ol de fiecare dată.
Lui Stephanie cuvintele acelea i se păruseră
mereu încărcare de tandreţe, considerase că era
foarte frumos din partea lui că nu voia să stea
departe de ea mai mult decât era nevoit. Acum
Insă îşi dădea seama că replica respectivă venea

191
din faptul că James nu voia să-şi bată capul cu
culcatul lui Finn la ora stabilită.
Totuşi, de data asta, James a fost de acord
fără să se mai lamenteze, iar Stephanie s-a cher-
chelit fericită într-un bar împreună cu Natasha.
Când s-a întors acasă, se simţea într-o dispoziţiei
aproape generoasă în ceea ce-1 privea pe James.
Sâmbătă, Finn a fost pe punctul de-a explodn
de fericire: James s-a trezit de cu zori şi şi-a
petrecut aproape toată ziua cu el, în grădina din
spatele casei, muncind împreună ca să-i facă lui
David o căsuţă aşa cum trebuie. Cei doi au construit
o colibă din lemn, în stil Familia Addams, apoi
James l-a luat pe Finn şi s-au dus la B&Q, do
unde au cumpărat nişte sârmă, ca să îngrădească
un soi de ţarc. Stephanie îi auzea de-afară cum
discutau veseli. Mai mult decât orice altceva, Finn
era înnebunit după timpul petrecut împreună cu
taică-su.
— Trebuie să nu uiţi să-i dai de mâncare în
flecare zi, să-i schimbi apa şi să-l laşi să alerge
puţin prin curte, i-a spus James puştiului.
Stephanie s-a zgâit la ei printre lamelele jalu­
zelelor. L-a văzut pe Finn cum sorbea Fiecare
cuvânt de pe buzele lui James.
— Şi ştii că dacă prinde ocazia, Sebastian o
să-l mănânce cât ai clipi, nu?
Finn a încuviinţat din cap, cât se poate de
serios.
— Trebuie să ai grijă ca, înainte să te duci la
culcare, să-l închizi în căsuţa lui. Altfel îl halesc
vulpile.
La prânz, Stephanie le-a dus afară sendvişuri
şi Coca-Cola şi i-a privit cum mănâncă aşezaţi
unul lângă celălalt, pe iarbă. La ora patru, femeia
a ieşit din nou ca să se uite cum David era
transferat din cuşcă în noul lui palat, unde animalul

192
K-u cuibărit imediat într-un colţ, adoptând aceeaşi
poziţie bosumflată.
— Asta a fost cea mai grozavă zi din viaţa
mea, a declarat Finn mai târziu, când Stephanie
ll învelea de culcare.
Apoi, ea şi James au împărţit o sticlă de vin
In faţa televizorului. Atmosfera era relaxată,
i n un aer de familie, ba chiar cei doi soţi au
purtat o conversaţie veselă. Pe la zece şi jum ă­
tate, James s-a ridicat, şi-a luat mobilul şi-a ieşit
ilin cameră.
După câteva minute, Stephanie a primit un
•ms: „Mi-a spus c-a fost la cină cu doi dintre
prietenii lui Abi şi Peter, în Vauxhall. Şi c-a fost
plictisitor“.
— Mă duc în pat, a anunţat Stephanie când
•oţul ei s-a întors în sufragerie. Noapte bună.
Şi a plecat fără să se mai obosească să-l sărute.I

I.uni dimineaţă, când s-a întors la cabinetul de

Iu ţară, pe James îl aştepta o scrisoare. „Am fost
•imizaţi asupra unor posibile nereguli privind
impozitul pe venit pentru anii 2005/2006 şi 2006/
,11)07. Vă rugăm să luaţi la cunoştinţă că inspec­
tării noştri vor iniţia o verificare completă a
•unturilor dumneavoastră în următoarele săptă­
mâni“, scria în notificare.
Nenorocita de Sally, şi-a spus James. Scârba
nenorocită! Nu era de mirare că femeia nu-i
lAruse nici un scandal de când o concedíase. Acum
mu clar că pusese mâna imediat pe telefon şi
minase la Fisc. James îşi dădea seama acum că
n nr fi trebuit să fie atât de sincer cu colegii cu
privire la faptul că deseori era plătit cu bani
lllmaţă, dar aşa era e l : mult prea încrezător.
I'rczuse că angajaţii îi sunt loiali. Şi, oricum,

193
toată lumea proceda aşa la ţară. Nu era, până la
urmă, decât o altă versiune a sistemului de troc.
Dacă i-ar fi lăsat pe fermieri să-l plătească în
porci, atunci probabil că totul ar fi fost în regulă,
dar ce să facă el cu un frigider plin de pulpe de
porc şi de costiţe?
James a simţit câ-ncepe să-i bubuie capul de
nervi. Asta îi mai lipsea. A trântit câteva lucruri
pe birou, vărsându-şi în felul ăsta cafeaua peste
o parte dintre hârtii.
— Mama dracului! a urlat el. Căcat! Mama
dracului!
Chiar în clipa aia, Sally a deschis uşa, iar
James era pe punctul să-şi verse nervii în capul
ei, dar s-a abţinut când a văzut că recepţionera
era urmată îndeaproape de prima lui clientA,
Sharon Collins, şi de Rex, un collie bătrân. Aşa că
doctorul a încercat să-şi compună o mină prin
care voia să spună că totul era în regulă. Do
parcă să urli „C ăcat!“ şi „Mama dracului!“ şi bA
ştergi cafeaua de pe birou cu un pumn de şer­
veţele de hârtie, totul cu nişte gesturi extrem do
furioase, era obiceiul tuturor veterinarilor la prima
oră a dimineţii.
— Scuze, a mârâit el schiţând un zâmbet. Mi-am
vărsat cafeaua.
După plecarea lui Sharon, James şi-a dat seama
că, deşi era la fel de furios, începuse măcar aA
gândească mai raţional. Unde ajunsese lumoa
dacă inspectorii de la Fisc se luau după vorbclo
oricărui angajat nemulţumit? Oare aşa mergeau
lucrurile acum ? Dacă te-ai săturat de cineva,
suni la autorităţi şi pur şi simplu îi faci viaţa uit
iad? Ei, şi-a spus bărbatul, până la urmă, o hA
fie cuvântul meu împotriva cuvântului ei şi p*
cine o să creadă Fiscul mai degrabă? Atât timp
cât nici unul dintre fermieri nu confirmă spusolo

194
ei. Iar James nu putea să-şi închipuie cine le-ar
fi confirmat, de vreme ce, în felul ăsta, persoana
cu pricina ar fi suferit la fel de mult ca şi el.
— N-ai nici o dovadă că chestia asta are vreo
legătură cu Sally, i-a spus Malcolm când James
i-a dat vestea. S-ar putea chiar să nu fie vorba de
plăţile în bani gheaţă. Poate că doar ai completat
greşit vreun formular.
— De la Sally a pornit, a ţinut-o James una
şi bună. Nu ţi se pare că toată coincidenţa asta
e niţel cam prea m are?
James fusese convins că Malcolm şi Simon
n-aveau să fie de partea lui. Malcolm clătina acum
din cap într-un fel care l-a făcut pe James să-şi
dorească să-i ardă una. îşi dădea seama că omul
voise, de fapt, să spună „Ei, dacă n-ai fi acceptat
bani gheaţă şi nu te-ai fi purtat aşa de urât cu
Sally, nu s-ar fi întâmplat nimic“. Părerea lui
Malcolm - şi a lui Simon - era că James şi-o
făcuse cu mâna lui.
— Sally trebuie să dispară, a decretat James
furios.
— Ai concediat-o deja. Doar despre asta e vorba,
nu ?
— Vreau să zic că trebuie să plece acum. Azi.
Nu vreau s-o mai văd nici un minut în cabinet.
— Of, pentru numele lui Dumnezeu, James, a
uitat Malcolm obosit. Maturizează-te şi tu un pic.
Dar James era hotărât. Acum nu mai avea
nici un motiv s-o mai cocoloşească pe Sally. Răul
fusese făcut. Iar tipa nu mai avea cum să mai
dna înapoi. James nu voia decât să scape de ea
rftt mai repede cu putinţă.
Când James a ieşit în holul de la recepţie ca
■•o caute, Sally vorbea la telefon. O femeie pe
imre doctorul n-o cunoştea stătea pe unul dintre
icaune, cu un coş în care zăcea o pisică cu o

195
expresie funebră. James a fixat-o pe Sally ni
privirea până când femeia a ridicat ochii şi I it
văzut.
— Vreau să vorbesc ceva cu tine, i-a spus ol,
fără să-i pese de interlocutorul recepţionerei.
Câteva minute mai târziu, când Sally a venii
la el în birou, James a anunţat-o:
— Vreau să-ţi strângi lucrurile şi să pleci.
— Nu înţeleg.
Sally arăta pe punctul de-a izbucni în plânu,
ceea ce pe doctor l-a tulburat, dar, în fond, ea ern
de vină pentru situaţia creată.
— Ei, eu cred că înţelegi foarte bine. Dour
nu-ţi închipui că nu m-am prins cine m-a turant
la Fisc.
— Poftim ?
James trebuia să recunoască: Sally era o actriţă
desăvârşită. Femeia părea sincer şocată.
— Ştii că niciodată n-aş putea să fac aşa ceva,
a zis ea.
— Azi îţi spun că eşti concediată şi peste două
zile mă trezesc cu chestia asta pe cap. Hai să fim
serioşi!
— James!
Sally s-a pus pe plâns.
— Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar eu n-am avut
nici un amestec. îţi jur.
Doamne, James ura să vadă femei plângând,
întotdeauna treaba asta îl înmuia. Dar, de data
asta, era decis să nu cedeze.
— Te rog să pleci chiar acum, a spus el, după
care a ieşit din birou, ca să nu apuce să se răz­
gândească.
După plecarea lui Sally, Fiscul putea să-l veri­
fice mult şi bine. N-aveau să găsească nimic care
să susţină povestea îndrugată de recepţioneră.

196
.Iniiios îşi spunea că fusese obligat să facă tot
'»olt ce făcuse. Nu avusese de ales.
Abia mai târziu şi-a dat şi doctorul seam a că
«Ingurul detaliu pe care nu-1 luase în considerare
«rn cine avea să se ocupe de cabinet. Se văzu
imvoit s-o roage pe Katie să-l ajute. Ea m ereu
pAroa să aibă la dispoziţie tot timpul din lum e şi
întotdeauna era gata să facă orice pentru el, dacă
•ml ceva îl făcea fericit pe iubitul ei.
— Nu pot, i-a retezat-o Katie, când Jam es i-a
uplicat de ce o sunase. Am clienţi în după-amiaza
••tu.
— Şi nu poţi să anulezi programările? E totuşi
n urgenţă.
— Nu, James. Nu pot.
— Ei, pentru numele lui Dumnezeu! a exclamat
doctorul şi-a închis.
Trebuiau să se descurce într-un fel sau altul.
Kl, Simon, Malcolm şi Judy, asistenta veterinară,
trebuiau s-o scoată la capăt.
După ce-a închis telefonul, James s-a gândit
rA se întâmplase ceva cu Katie. Nu mai era aceeaşi
llpâ dulcică şi supusă. Probabil e vorba de inci-
duntul cu părinţii lui - era încă supărată din
muză că fusese minţită, deşi Katie n-avea să
recunoască niciodată că ăsta era motivul. Jam es
ft-a propus să fie şi mai atent cu ea. Weekendul
petrecut acasă fusese plăcut - se simţise mai
npropiat de Stephanie decât îşi îngăduise de multă
vreme. Sigur, asta după ce trecuse de şocul cu
bluza aia. Ce naiba aveau şi femeile astea de
voiau toate să se îmbrace la fel? La drept vor­
bind, bluza îi stătea splendid lui Stephanie, iar
James fusese foarte tentat s-o ia în braţe şi să
l-o spună, dar relaţia lor nu mai era de mult
de-aşa natură. Ei doi nu mai aveau astfel de
obiceiuri. Pe de altă parte, James se simţea şi

197
oarecum vinovat fiindcă în ultima vreme o chim
neglijase pe Katie. Adevărul crud era înBft rA
oricât de mult îi plăcea lui să creadă că o iubi'ii
în clipa aceea James ar fi preferat să fie împreunA
cu familia lui, în sud. Acolo viaţa era mult mnl
simplă.

198
 25

l.ul Stephanie nu i-a venit să creadă când Katie

4 »unat-o şi-a anunţat-o ce făcuse.
— L-ai dat în gât la Fisc ? Dumnezeule, Katie!
I'onte c-ar fi fost mai bine să discutăm întâi
>ln*pre asta.
Lui Katie însă nu-i părea deloc rău.
— A căutat-o cu lumânarea. Oricum, eu am
itnzut că asta e ideea: să-i facem tot felul de
diiiHtii ca să ne simţim noi mai bine. Aşa ai zis.
— Da, dar treaba asta e aşa de... importantă,
4 apus Stephanie. Vreau să zic că una e să-l
nipărăm niţel, să-l facem să simtă că nu e invin-
i lliil, şi alta e chestia asta cu Fiscul. Consecinţele
ni putea să fie foarte grave pentru el.
— Şi ? a ţinut-o Katie pe-a ei, ceea ce-a deter-
ininat-o pe Stephanie să se întrebe dacă nu cumva
vorbea cu o altă persoană.
— Nu ştiu. Atâta doar că nu mă simt deloc
ronfortabil.
— Care e cel mai rău lucru care se poate
întâmpla? O să-l întrebe dacă e adevărat şi el o
•A nege. Şi chiar dacă inspectorii descoperă cum
■ I A treaba, James o să plătească restul de bani
fl poate şi o amendă. Haide, Steph! N-o să doarmă
râteva nopţi şi cu asta basta.
Katie avea dreptate, Stephanie îşi dădea seama.
Numai că nu-i plăcea că iubita soţului ei făcuse

199
ceva înainte să se consulte cu ea. La drept vc
bind, asta o deranja de fapt.
— Bine, s-a învoit ea. Ai dreptate. Mi-e mi
însă de biata Sally.
Katie a izbucnit în râs.
— Ştiu. Da’ James o concediase deja. Daci
spunea să plece din cauza asta, ar fi trebuit î
fac ceva ca să-l oblig să se răzgândească. Sal
o să se descurce.

Stephanie era în întârziere. După ce-a vorbit <

Katie, s-a apucat să se machieze, dar când
terminat era deja zece şi zece, iar ea trebuia i
fie la clubul privat din Manchester Square
zece şi jumătate, pentru o şedinţă foto org
nizată de o revistă. Aşa că a sunat-o pe Natash
ca s-o roage să se ocupe ea de tot. Subiectul zii
era o tânără scriitoare, care fusese copleşită cu
mulţime de premii în urma primei ecranizări T
a romanului ei, în care îşi descria propria ei că
nicie. O căsnicie marcată de violenţă. Scriitoari
îşi povestea viaţa unuia dintre săptămânale
glossy, iar Stephanie şi Natasha se ocupau <
piesele de vestimentaţie destinate şedinţei fot
Din fericire, Natasha avusese timp să treacă m
întâi pe la birou ca să ia cele două valize (
haine, pe care le aleseseră împreună.
Când a ajuns în faţa clădirii în stil georgia
care era atât de discretă încât nici firmă la intra
nu exista - fusese nevoită să se învârtă de doi
ori prin piaţă, până se prinsese care era clădiri
cu pricina - , Stephanie era roşie ca racul la fai
şi nu mai semăna deloc cu marea stilistă care i
presupunea că era. Natasha avea, din fericir
situaţia sub control. Scriitoarea, o fetişcană duli
şi emoţionată pe nume Caroline, fusese îndesat

200
cam cu de-a sila, într-o rochie neagră, strânsă pe
trup, şi arăta splendid.
— Iertaţi-mă, iertaţi-mă, a bolborosit Stephanie,
căţărându-se peste mormanele de cabluri şi reflec­
toare ca să-şi croiască drum către laterala încă­
perii, acolo unde Natasha cotrobăia prin cutii,
căutând un obiect sau altul. Cum merge ? a între­
bat ea gâfâind.
— E-n ordine. Linişteşte-te, a asigurat-o
Natasha. Hainele îi vin perfect, ea arată fan­
tastic în ele şi toată lumea e fericită. Plus că
fotograful e frumuşel rău.
Stephanie s-a zgâit către uşă. Natasha are
dreptate, şi-a spus ea uitându-se la fotograful
care, în clipa aceea, stătea cocoţat pe un scaun,
ca s-o fotografieze pe Caroline cu ochii ridicaţi
către el. Ei, chestia asta avea să facă ziua să
treacă mai repede.
— Cum îl cheamă ? a întrebat-o ea pe Natasha,
retrăgându-se în spatele uşii înainte ca foto­
graful să se întoarcă înspre ea şi s-o surprindă
ntudiindu-1.
— Mark sau Michael. Cam aşa ceva. Nu-mi
mai aduc aminte.

— Michael Sotheby, a spus Michael, nu Mark,

tntinzându-i mâna.
Caroline fusese expediată ca să-şi schimbe
hainele.
Stephanie a zâmbit. Tipul era chiar arătos.
Kra probabil trecut de patruzeci şi cinci de ani,
hătea înspre cincizeci. Ochi căprui. Zâmbet uşor
»trâmb.
— Stephanie Mortimer. îmi cer scuze că am
întârziat.
Numele fotografului îi era cunoscut. Proba­
bil că-1 văzuse prin reviste. Stephanie verifica

201
întotdeauna pozele, ca să vadă dacă redactorii
pomeniseră şi numele stilistului. Acesta nu era
menţionat aproape niciodată.
In continuare, cei doi au vorbit despre nimic
în mod deosebit - redactori şi machiori pe care-i
cunoşteau amândoi şi despre o expoziţie de foto*
gratie a unui artist controversat, Ian Hoskina,
care urmărise şi redase căderea în alcoolism a
propriului tată. Expoziţia urma să fie vernisată
în Hoxton, peste câteva zile.
— Uluitor, a exclamat Stephanie. îl ador, iar
tu eşti prima persoană pe care o întâlnesc şi care
a auzit de el.
— Când ai de gând să te duci ? a întrebat-o
Michael, iar Stephanie şi-a dat seama că se înro­
şise la faţă, de parcă omul ar fi invitat-o la o
întâlnire amoroasă.
— A, păi, nu sunt foarte sigură...
— Ei, atunci poate ne întâlnim acolo. S-au
întâmplat chestii mult mai ciudate pe lume.
Stephanie a râs de parcă bărbatul ar fi făcut
o remarcă extraordinar de inteligentă. Apoi şi-a
dat seama că începuse să flirteze puţin - o reacţie
care se datora, şi de asta era sigură, faptului că
şi Michael facea acelaşi lucru. Imediat Stephanie
şi-a luat seama, devenind uşor stânjenită, după
care momentul a trecut.
Caroline s-a întors îmbrăcată cu o rochie până
la genunchi, de un albastru regal, semnată Diano
von Furstenberg, şi Stephanie şi-a concentrat
atenţia asupra ei. în timp ce-i prindea un pic
tivul rochiei, ca să-i stea mai bine, şi-a dat seama
că se simte uşor ridicolă. Trecuse atât de mult
timp de când nu mai flirtase cu un bărbat încât
nici nu mai ştia cum se face treaba asta şi,
oricum, tehnic vorbind, ea era încă măritată -
cel puţin următoarele câteva săptămâni - , deci

202
probabil că acest comportament era total n ep o­
trivit. James o fi renunţat la principiile lui, d a r
nu încă nu le-am abandonat pe-ale mele, s-a
gândit ea moralizator.

— Tipu’ te place, i-a spus Natasha în taxi, câ n d

ne duceau înspre casă.
— Nu fi prostuţă!
Stephanie s-a îmbujorat, dându-se astfel de
gol că şi ea sesizase reacţia fotografului.

Katie se ocupa cu redactarea unei liste cu ceea

ce avea de făcut şi cu persoanele pe care voia să
1« invite la petrecerea de aniversare a celor patru-
icci de ani pe care îi împlinea James, petrecere
cure avea să aibă loc la începutul lui mai, d eci
peste doar două săptămâni. Până acum lista cu
Invitaţi ajunsese la aproape cincizeci de oameni.
James era foarte cunoscut şi simpatizat în sat.
Majoritatea locuitorilor din Lower Shippingham
apelaseră, la un moment dat, la serviciile lu i.
Katie îi trecuse pe listă şi pe Hugh, Alison, Saxn,
(Icoff, Richard şi Simone. Ştia că, deşi obiceiul
nu petrecerile în cerc restrâns fusese îngropat,
James încă mai considera că prezenţa lor era
Importantă. Mai mult, ea însăşi îşi dorea ca foştii
lor prieteni să fie de faţă la marea surpriză, care
«ra planificată, cu acordul lui Stephanie, pentru
ora zece seara.
— Am uitat pe cineva ? a zis ea întinzându-i
lista iubitului.
Katie închinase sala de concerte din sat.
Cftsuţa ei era mult prea mică, mai ales că Jam es
II propusese să servească invitaţii cu aperitive
somptuoase şi şampanie, pentru ca apoi să se
Înceapă dansul.

2 03
 — Ce zici de familia M clntyre? a spus el, refe-
rindu-se la un cuplu care se mutase de curând
în sat.
Katie auzise că soţia se înrudea, de departe,
cu familia regală, ceea ce însemna că era o per­
soană exact pe gustul lui James.
— Da’ măcar ai vorbit vreodată cu ei ? l-a
întrebat ea.
— Nu, dar aşa ar fi frumos. Ca între vecini,
i-a răspuns James, iar Katie abia s-a abţinut să
nu-1 întrebe dacă ar fi fost la fel de prietenos în
cazul în care familia Mclntyre n-ar fi avut relaţii
atât de sus-puse.
— Ce zici de cuplul care s-a mutat la numărul
douăzeci şi şase? a întrebat ea, în schimb, ştiind
perfect ce răspuns avea să primească.
Cuplul care se mutase la numărul douăzeci şi
şase avea cinci copii, trei câini şi patru maşini
vechi parcate în grădina din faţa casei. Şi nici
unul dintre cei doi nu părea să aibă serviciu.
— A, nu, nu prea cred, a venit replica lui James.
Nu mi se pare că sunt genu’ nostru de oameni.
Katie nu ştia exact care era „genu’ nostru de
oameni“, dar era convinsă că familia de la nu­
mărul douăzeci şi şase nu se încadra în această
categorie.
— Invităm pe cine vrei tu, a declarat ea şi s-a
aplecat să-l sărute pe James. E petrecerea ta,
iar eu o să am grijă să fie exact aşa cum meriţi.
— De fapt, invită-i şi pe ei, s-a răzgândit James
care, îşi închipuia Katie, începuse să-şi dea seama
că, de fapt, nu era chiar atât de popular pe cât
îşi închipuise cândva. S-ar putea să fie nişte
persoane plăcute.

Katie trecuse printr-o stare fantastică de euforie

atunci când luase telefonul şi ceruse să i se facă

204
legătura la biroul local al Fiscului. I-au trebuit
câteva minute ca să ajungă la persoana potrivită
şi, în timp ce aştepta, femeia s-a întrebat dacă
era într-adevăr în stare să meargă cu planul
până la capăt. S-a hotărât să adopte un accent
străin de zonă pentru că, dintr-odată, o apucase
teama ca nu cumva, într-o zi, inspectorii Fiscului
să-i pună lui James înregistrarea cu vocea per­
soanei care făcuse sesizarea. însă imediat ce a
început să vorbească şi femeia cu ton formal de
la celălalt capăt al firului i-a cerut să se exprime
mai rar fiindcă n-o înţelegerea deloc, Katie a
abandonat accentul. I-a spus tipei că era o fostă
angajată şi că plecase de la respectiva firmă
deoarece fusese şocată de modul în care făcea
afaceri James. Când i s-a cerut să se recomande,
Katie a pretins că se numeşte Sylvia Morrison -
primul nume care i-a venit în minte; probabil
pentru că pe mama ei o chema Sylvia, iar Morrison
era numele patronului magazinului de unde îşi
făcuse aprovizionarea chiar în dimineaţa aceea.
Reprezentanta Fiscului n-a fost deloc ama­
bilă, ba chiar a părut sceptică. Lui Katie i s-a
părut că acuzele ei nici n-au fost luate în serios.
După ce a închis telefonul, Katie a simţit nevoia
să bea un pahar de brandy sec. în fond, asta se
presupune că face toată lumea în astfel de situaţii.
După un timp, lui Katie i s-a făcut rău. Probabil
din cauza amestecului de alcool şi emoţii. Nici ei
nu-i venea să creadă ce făcuse. Era speriată şi
extrem de fericită, se simţea vinovată şi şocată
dându-şi seama de ce era capabilă. Nu ştia dacă
să se simtă uşurată fiindcă demersul ei, mai
mult ca sigur, n-avea să ducă la nimic sau, din
contră, să fie dezamăgită. Mai mult decât orice,
Katie se simţea plină de viaţă.

205
 Când James s-a întors acasă, după vreo săptă­
mână şi ceva, şi i-a povestit despre scrisoarea pe
care o primise, lui Katie i-a fost frică să nu
cumva s-o apuce râsul şi să se dea de gol, dar a
izbutit să pară plină de compasiune şi înţelegere.
Apoi şi-a dat seama cât de îngrozitor de simplu
îi fusese să mintă.

206
 26

Marţi seara, când telefonul a început să sune,

Btephanie aproape că era să nu răspundă. Finn
«o plângea că, pe lângă crochetele cu cam e de
pui, primise fasole, fel de mâncare pe care îl
.ura“, iar maică-sa ştia că dacă-şi lua ochii de la
ol chiar şi o secundă, puştiul avea să arunce
totul la coşul de gunoi. Stephanie a luat mobilul
cu intenţia de a-1 închide, dar când a văzut că
apelantul era un număr necunoscut, a învins-o
curiozitatea şi aşa s-a trezit apăsând pe butonul
de preluare a apelului.
— Bună, a spus o voce de bărbat Sunt Michael.
Stephanie începu să-şi stoarcă mintea. Oare
cunoştea ea vreun Michael ? Vocea i se părea vag
Familiară. înainte s-apuce să răspundă, sesizân-
du-i ezitarea, omul a adăugat:
— De la şedinţa foto de ieri. Michael Sotheby.
Michael fotograful! Michael cel drăguţ, care-o
făcuse să roşească.
— B ună! a spus Stephanie puţin nedumerită.
De unde-ai făcut rost de numărul m eu?
— Era trecut în cartea de telefon, i-a răspuns
bărbatul. Te superi că te-am sunat?
— Nu. Dumnezeule, nu, sigur că n u !
Nu te mai bâlbâi atâta, şi-a spus Stephanie.
Apoi femeia şi-a adus aminte de Finn, de care
uitase preţ de câteva secunde. A întors ochii spre

207
el şi a văzut că puştiul părea foarte mulţumit d»
sine aşa cum stătea la masă, cu farfuria goală In
faţa lui. Stephanie i-a zâmbit şi-a ieşit pe hol,
trăgând uşa în spatele ei.
— Deci... a continuat ea, încercând să ignor»
faptul că inima i-o luase la trap.
Ce naiba se întâmpla cu ea?
— Cu ce pot să te ajut?
— Mă întrebam, a spus Michael şi Stephani»
şi-a spus că bărbatul vorbea acum ca şi cum îşi
dorea să nu-i fi telefonat, dacă n-ai vrea să mergi
la expoziţia lui Ian Hoskins cu mine. Ştii, am
vorbit despre ea...
Stephanie a tras adânc aer în piept. Oare tipul
îi cerea, de fapt, să iasă cu el, în sensul romantir
al cuvântului ? In ziua precedentă, ea nu suflaso
nimic apropo de faptul c-ar avea un soţ, dar, po
de altă parte, întâlnirea avusese loc la serviciu,
deci de ce ar fi trebuit să-i comunice un astfel do
detaliu? Deşi, şi-a dat ea seama acum, era ade­
vărat că flirtase cu fotograful. Probabil că-i dăduse
impresia că era interesată de el.
Tăcerea lui Stephanie l-a tulburat pe Michael.
— A fost doar o idee. Dacă eşti prea ocupată
sau altceva, atunci...
— Nu, s-a auzit Stephanie zicând. Mi-ar face
mare plăcere. Dar nu pot să merg decât săptă­
mâna viitoare şi-ar trebui să găsesc pe cineva
care să stea cu fiul meu. Am un băiat, a adăugat
ea pe nerăsuflate. (Ce dracu’ fac?) Şi mai am şi
un soţ, dar suntem separaţi, atâta doar că el n-a
aflat încă. Vezi tu, soţul meu are o iubită în
Lincoln. Abia am descoperit. Mă rog, am desco­
perit acum câteva săptămâni. El nu ştie încă de
faptul c-am aflat. Nu stă în Londra decât câteva
zile pe săptămână. Ca să-l vadă pe Finn. Aşa îl
cheamă pe fiul meu.

208
 — Stephanie, linişteşte-te, a râs Michael. Eu
nu te-am întrebat decât dacă vrei să mergem
împreună şi să ne uităm la nişte fotografii. Dacă
preferi să nu mergi, atunci e în regulă.
— Nu, a răspuns Stephanie revenindu-şi. Am
vrut doar să fiu cinstită cu tine. Pentru mine,
sinceritatea reprezintă o problemă importantă,
după lovitura pe care a primit-o mariajul meu.
Am vrut să ştii exact care e situaţia mea, ca să
nu te trezeşti cu vreo surpriză neplăcută.
— OK. Eu am fost căsătorit vreme de cinci­
sprezece ani. Până anul trecut, când soţia mea
a decis că vrea să redevină liberă. Din câte ştiu
eu, n-a fost implicată vreo terţă persoană. Nu am
copii. Dar am un apartament în Docklands, iar
toţi dinţii din gură sunt ai mei, cu excepţia unuia
Hingur, pe care mi l-am spart într-un accident de
bicicletă şi care mi-a fost înlocuit cu unul fals.
Odată, pentru o piesă montată la şcoală, am fost
îmbrăcat în homar, dar, în afară de asta, nu
uscund nici o altă amintire jenantă.
Stephanie a izbucnit în râs.
— Ei, în cazul ăsta, mi-ar face o plăcere deose­
bită să merg la expoziţie cu tine.
Doar nu făcea nimic rău. Sau, mă rog, nimic
care să se compare cu ceea ce-i făcuse James ei.
— Atunci ce zici de lunea viitoare ? Seara ? a
întrebat-o Michael, iar ea i-a răspuns că era
perfect şi-au stabilit să se întâlnească acolo, la
galeria de artă, la ora şapte.
După ce a închis telefonul, Stephanie a mai
rămas în hol un minut, încercând să-şi dea
seama cum se simţea şi dacă făcuse sau nu bine
acceptând invitaţia fotografului. Finn a apărut
în uşa bucătăriei.
— Ce faci ?
— Nimic. Ţi-ai mâncat fasolea?

209
 — Da. Cine era la telefon ?
— Cineva de la serviciu. Nu-1 cunoşti. Chiar
ţi-ai mâncat fasolea?
— Ai văzut c-am mâncat-o. Tbată.
Stephanie ştia că dacă se ducea şi se uita în
coşul de gunoi, avea să găsească fasolea aşezată
frumos într-o grămăjoară deasupra celorlalte res­
turi, dar s-a decis să nu mai insiste. In fond,
tocmai acceptase să iasă cu un bărbat. Un bărbat
care o considerase destul de atrăgătoare încât să
facă gestul de a o invita în oraş. A doua zi, aveu
să se asigure că Finn îşi mânca toate legumele.

Cu toate că era convinsă că nu făcuse nimic rău

acceptând invitaţia lui Michael - până la urmă,
pe scara infidelităţii, să te uiţi la câteva foto­
grafii nu avea cum să concureze cu decizia de a
pretinde că eşti singur şi de a-ţi întemeia un cămin
cu altcineva —a doua zi dimineaţă, Stephanie nu
i-a suflat nici un cuvânt pe tema asta Natashei.
Dar o tot mânca limba. Din câte ştia ea, ele două
nu avuseseră niciodată vreun secret una faţă do
cealaltă.
La un moment dat, pe parcursul conversaţiei,
Stephanie a pomenit numele fotografului. Natasha
vorbea despre data când aveau de gând să retur-
neze rochiile folosite la şedinţa foto organizată
pentru Caroline.
— Mi s-a părut că lui Michael i-a plăcut cum
arăta, a zis Stephanie.
— Omu’ s-a uitat la tine aproape tot timpu’.
Pe ea cred că nici n-a observat-o, a râs Natasha,
iar Stephanie s-a gân dit: „Acum e momentul s-o
anunţ aşa, în treacăt, că tipu’ m-a sunat. Şi dacă
nu reacţionează nasol la chestia asta, atunci pot
să-i zic că ne şi întâlnim luni“.

210
 Dar ceva a făcut-o să tacă în continuare. Se
■Imţea prost să se trezească vorbind ca o adoles-
vantă despre o întâlnire amoroasă. Şi oricum,
deocamdată nu era nimic de povestit: Stephanie
fl-a adus singură aminte că planul era doar să
admire împreună câteva fotografii.

l'Ană când s-a făcut luni, Stephanie ajunsese să

regrete că acceptase invitaţia lui Michael. I se
pírea că totul era prea com plicat: să-şi facă griji
In legătură cu aspectul ei, să găsească în avans
•obiecte de discuţie interesante şi inteligente.
Afară ploua, iar ea nu-şi dorea altceva decât să
•« ducă acasă şi să se cuibărească pe canapea, în
faţa televizorului. S-a gândit să-l sune pe Michael
fl aft găsească un pretext ca să contramandeze
întâlnirea - o boală sau, mai bine, o problemă cu
copilul - , dar era convinsă că fotograful ar fi
limiBtat să reprogrameze întâlnirea pentru o altă
•«ară, or, câte probleme personale putea să inven-
lazo ca să scape de el ? Aşa că, în cele din urmă,
Hlophanie s-a decis să se ducă, dar să stea cât
mai puţin posibil. Să fie politicoasă, să se uite
rapid la fotografii şi la ora nouă să fie acasă. La
nouă şi jumătate cel mai târziu.
După ce ieşea de la şcoală, Finn avea să se
ducă direct la familia lui Arun, aşa că ea avea
IImp berechet să stea întinsă în cadă şi să-şi
IVAmânte creierii în legătură cu imaginea de sine
11« care voia s-o afişeze prin intermediul hainelor.
Intr-un târziu, s-a decis la o bluză care imita
■liIul Pucci, o piesă relativ conservatoare, dar
rnre-i dădea un aer tineresc, şi o pereche de
jaanşi strânşi pe trup, dar nu exagerat de strâmţi,
In care avea să asorteze cizmele ei preferate, cu
locuri imposibil de înalte. Stephanie tocmai îşi

211
reverifica machiajul a cincisprezecea oară, când
mobilul a început să-i sune. Katie.
Cele două femei nu mai vorbiseră de câtevn
zile. Trecuse frenezia iniţială, când îşi trimiteau
sms-uri de flecare dată când James spunea sau
facea ceva demn de relatat, aşa că se ajunsese la
un soi de rutină: un scurt telefon de informare
după flecare vizită a bărbatului. Stephanie ştia
c-ar fi trebuit să-i telefoneze lui Katie în ziua
precedentă, odată ce James plecase de la casa
din Londra către aceea din Lincoln, dar pur şi
simplu n-avusese chef. De fapt petrecuse câteva
zile agreabile alături de soţul ei. Având pe suflet
secretul viitoarei ei întâlniri, Stephanie detes­
tase prezenţa lui James mai puţin decât în alte
dăţi, iar el, după cum bănuia soţia, fusese fericit
să scape de stresul traiului de la ţară şi se com­
portase relaxat. Fusese încântat să se afle acolo,
în Londra. De data aceasta, în toate zilele petre­
cute împreună nu se certaseră nici măcar o dată
şi, cu toate că nu se îndoia că totul avea să fie
mult mai simplu după ce James pleca de-acasă
definitiv, Stephanie a izbutit să uite de mânie,
să-şi uite suferinţa şi sentimentul de trădare
generat de viaţa dublă pe care o ducea soţul ei
şi se prefăcuse că totul era normal. Adevărul era
că femeii îi venea mai uşor să-i îndure prezenţa
acum, când era convinsă că nu-1 mai voia pe
James alături de ea.
Singurul moment stânjenitor a fost acela când
James a adus în discuţie petrecerea de ziua lui
şi-a întrebat-o ce pusese la cale pentru această
ocazie. Petrecerea avea să se ţină la ei acasă, iar
Stephanie i-a înşirat lista cu persoanele pe care
avea de gând să le in vite: rude, prieteni, colegi.
Urmau să angajeze o firmă de catering, iar copiii
adolescenţi ai diferitelor cunoştinţe aveau să joace

212
rolul de chelneri şi să câştige, în felul ăsta, câteva
lire drept recompensă. Fondul muzical cădea în
«arcina lui James, care avea de gând să încarce pe
iPod un set de melodii care să le ajungă de la opt
neara la patru dimineaţa şi care aveau să schimbe
atmosfera o dată la câteva ore. Unul din dormi­
toarele de la etaj trebuia transformat în loc de
Joacă pentru odraslele mici ale prietenilor.
— Abia aştept, a declarat James, la care
Mtephanie, îngrijorată, agitată şi, în acelaşi timp,
tulburată, n-a comentat nimic.

dând a ajuns la galerie, Stephanie l-a găsit pe

Michael aşteptând-o în faţă, adăpostit de ploaie
Nub marchiza din material textil de la intrare.
Tipu’ arată bine, şi-a spus ea uşurată, fiindcă se
temuse ca nu cumva memoria să-i fi jucat feste
şi să i-1 fi prezentat în culori mai trandafirii, din
cnuza faptului că bărbatul arătase că o plăcea.
Când a văzut-o apropiindu-se, Michael i-a făcut cu
mâna şi iar a arborat zâmbetul ăla cumva strâmb,
care fusese primul lucru pe care Stephanie îl
remarcase la el. Era îmbrăcat cu o pereche de
pnntaloni largi, cu buzunare laterale, o bluză cu
mâneci lungi şi o alta, trasă pe deasupra, care
nvea mânecile scurte şi o culoare contrastantă.
Părul des, care avea o nuanţă de blond murdar,
ora ciufulit exact atât cât trebuia. Michael se inte­
gra perfect în peisajul urban şic al Hoxtonului,
acolo unde James ar fi fost complet distonant.
Poate că Michael arăta un pic cam prea mult a un
anume gen —pentru gustul lui Stephanie —ca şi
când ar fi petrecut mai mult timp decât era
normal ca să-şi compună imaginea. Dar, cu sigu­
ranţă, arăta foarte bine.
— Am întârziat? a spus ea gâfâind, când a
ujuns la câţiva metri de el.

213
 Stephanie întârzia întotdeauna. Ăsta era unul
dintre lucrurile pe care le detesta cel mai tare la
ea, dar pe care părea să-i fie imposibil să-l schimbe.
Timpul zbura pe nesimţite, indiferent cât de orga­
nizată se chinuia să fie. Stephanie dădea vina pe
faptul că, tehnic vorbind, era o mamă singură -
mă rog, în majoritatea săptămânii.
— Nu, i-a răspuns Michael zâmbind. Deloc.
Am vrut să vin mai devreme, ca să fiu aici în caz
că nu găseai locul. Nu e tocmai o zonă propice în
care să te pierzi.
Bărbatul i-a deschis uşa şi amândoi au pătruns
în spaţiul de un alb pur. Fotografiile, complet
fruste, care descriau în detaliu viaţa unei familii
sărace, erau în egală măsură şocante şi emoţio­
nante şi cel mai extraordinar era că, după cum
şi-a spus Stephanie, generau destule subiecte de
discuţie. Când au terminat de parcurs întreaga
galerie, după aproape o oră şi jumătate, lui
Stephanie i se părea că ea şi Michael ştiau totul
despre trecutul celuilalt, despre cum fuseseră
crescuţi, despre perspectiva pe care fiecare o
avea asupra vieţii de familie şi a relaţiei de
cuplu. I se părea că nu mai vorbise atât de mult
de ani de zile şi, cu siguranţă, că nu mai vorbise
de mult timp cu o persoană care măcar să mi­
meze atât de convingător că era interesată de
ceea ce avea de spus ea. La fel ca în cazul ei,
familia lui Michael provenea din acea fâşie sufo­
cantă de lume care se găseşte la graniţa dintre
centru şi suburbie.
— Nu era nici groaznic, nici idilic, spusese el,
iar Stephanie răsese, ştiind exact ce vrusese să
spună bărbatul. Era normal. Absolut plictisitor
de normal.
Când cei doi au ieşit din nou în aerul umed al
serii, se făcuse deja opt şi jumătate, iar Stephanie

214
ştia că dacă voia să nu se abată de la planul ei
iniţial, atunci trebuia să se scuze şi să plece acasă
chiar atunci. Când Michael a întrebat-o însă dacă
vrea să meargă să bea ceva împreună, s-a trezit
răspunzând că da.
Aşa că s-au dus după colţ, într-un spaţiu dure­
ros de fiţos, cu un amestec eclectic de fotolii şi
mese neasortate, unde s-au înghesuit într-un colţ
şi-au băut bere direct din sticlă. Tocmai când
Stephanie ajunsese la concluzia că nu se simţea
deloc în largul ei în mulţimea de tineri cu părul
înţepenit cu gel în vârful capului şi genţi de
poştaş petrecute peste piept, alături de fete înţo­
lite în rochii vintage, chiar când femeia se gândea
să-şi termine băutura şi să se îndrepte totuşi
către casă, Michael s-a aplecat şi atins-o pe b ra ţ:
— îmi dau seama că locul ăsta nu-i pe stilul
tău, a zis el. Hai să mergem în altă parte.
Au găsit un restaurant cu tapas1, unde era
linişte, iar pe mese licăreau lumânărele. S-au
uşezat şi-au împărţit o sticlă de vin roşu. La
unsprezece şi un sfert, Michael i-a propus să ia
împreună un taxi, iar Stephanie a fost de acord,
tntrebându-se, o clipă, dacă nu cumva aveau să
sfârşească împreună la el acasă. Dar pur şi simplu
nu-i meii păsa. Cu toate astea, când maşina a
tras pe stânga, în faţa apartamentului lui din
Islington, Michael a sărutat-o pe obraz.
— Putem să ne mai vedem şi altă dată? a
întrebat-o el.
— Sigur, i-a răspuns Stephanie, întrebându-se
dacă bărbatul nu se aştepta ca ea să se invite
singură pentru un pahar la el acasă.
— Te sun mâine, a mai spus fotograful.

I. Varietate de aperitive aparţinând bucătăriei spaniole

(n.r.).

215
 Apoi a coborât din taxi şi-a închis portiera.
— Belsize Park, l-a auzit Stephanie spunân*
du-i şoferului, după care Michael, urcând scările
din faţa clădirii, s-a întors şi-a fluturat din mână
în semn de la revedere.
Stephanie s-a lăsat pe banchetă. Se părea că
Michael era un gentleman.

216
 27

Şi pentru James, ziua de luni a fost plină de

ovenimente. O vacă suferind de mastită, o oaie
cu o rană infectată la picior şi o alta cu o infecţie
la ochi. Printre consultaţii, doctorul a fost nevoit
hA răspundă la telefoane şi i-a pisat pe cei de la
agenţia de plasare din Lincoln în legătură cu
data când puteau să-i trimită pe cineva care să
ne ocupe de recepţie - se părea că asta nu avea
«A se întâmple prea curând. în Lincoln nu erau
prea multe fete pregătite să bată drumul până
intr-un sat şi asta pentru salariul mult prea mic
pe care agenţia putea să li-1 ofere. La unu şi
zece, tocmai când să întreba dacă nu putea să
închidă cabinetul pentru vreo oră, cât să fugă să
mănânce un sendviş - Malcolm şi Simon pleca-
Heră la restaurantul din sat fără să-l mai întrebe
dacă avea nevoie de ajutor sau dacă voia să
meargă şi el cu ei - , pe uşă a intrat o femeie
atrăgătoare, îmbrăcată într-un costum albastru
închis. Spre deosebire de majoritatea persoane­
lor care intrau în cabinet, femeia respectivă nu
era însoţită de un animal, ci avea în braţe un
vraf de hârtii. James i-a zâmbit în semn de bun
venit, întrebându-se dacă nu cumva femeia se
rătăcise prin sat.
— James Mortimer este aici? l-a întrebat ea.

217
 — Eu sunt, a lămurit-o doctorul, ridicându-se
în picioare în spatele biroului de la recepţie. Cu
ce pot să vă ajut?
Femeia şi-a consultat rapid documentele.
— Sunt de la departamentul care acordă auto­
rizaţiile de construcţie, a declarat ea. Ni s-a adua
la cunoştinţă că aţi făcut o extensie la clădirea
iniţială, pentru care noi nu avem nici un fel do
act.
Zâmbetul de pe buzele lui James s-a evaporat,
apoi a revenit, de data asta forţat.
— îmi pare rău. Cred că trebuie să fie vorba
despre o greşeală. Cine aţi spus că v-a adus la
cunoştinţă această informaţie?
James a observat că, printre altele, femeia
avea un plan al clădirii. Aşadar el nu avea cum
s-o împiedice să verifice. Doctorul a rulat în mintă
toate posibilele consecinţe ale inspecţiei. O amendă?
Doar nu putea să fie ceva mai serios, nu ? Neno­
rocita de S ally! De data asta n-avea să mai scape
aşa uşor. OK, şi-a spus James, altă cale nu am.
Trebuie să blufez.
A condus-o pe femeia care se recomandase cu
numele de Jennifer Cooper către extensia care
găzduia momentan un câine ciobănesc aflat în
convalescenţă şi o pisică abia ieşită din operaţie.
— Mă întreb dacă la asta vă referiţi, a spui
el indicând cu mâna încăperea spaţioasă.
Printr-o uşă de pe unul dintre pereţii laterali
se ajungea în blocul operator. Jennifer studia
planul cu care venise înarmată.
— Am construit camera asta în urmă cu doi
ani, dar arhitectul mi-a spus că e mică şi deci nu
am nevoie de o autorizaţie de construcţie.
James îşi dădea seama că începuse să transpire.
— Zece la sută, nu ? Procentul din suprafaţa
totală?

218
 Doamne, ce naiba tot zicea el acolo ? Greşeala
coa mai mare pe care o putea face era, cu siguranţă,
axact asta: să-i mintă pe inspectorii de la depar­
tamentul care dădea autorizaţiile de construcţie.
Jennifer a studiat spaţiul, calculând dimen-
liunile încăperii. Apoi s-a dus în blocul operator,
unde s-a uitat din nou peste tot cu mare atenţie.
Inclusiv în dulapuri. Apoi a revenit la planul
clădirii.
— Dumneavoastră spuneţi că încăperea aceasta
reprezintă mai puţin de zece la sută din dimen-
aiunea iniţială a clădirii ?
Felul în care femeia l-a privit, când a rostit
cuvintele astea, l-a făcut pe James să i se strângi
Inima în piept.
— Mă rog, cel puţin mie aşa mi s-a spus, a
tngăimat James cu ochii aţintiţi asupra pantofilor.
Jennifer scosese de undeva un pix.
— Atunci vă rog să-mi daţi numele arhitectu­
lui cu care aţi lucrat.
James a tras adânc aer în piept. Situaţia era
ridicolă. în realitate, el nu construise extensia
cu ajutorul unui arhitect. Tocmai fiindcă ştiuse
că un arhitect ar fi insistat să obţină întâi o auto­
rizaţie de la consiliul local, iar chestia asta ar ñ
durat luni de zile. Ba mai m u lt: aproape sigur,
cererea lui ar fi fost respinsă, aşa cum se întâmpla
cu majoritatea cererilor de construcţie din sat.
Mai ales după ce Richard şi Simone ar fi aflat de
proiectul lui. Singura şansă ar fi fost ca extensia
*ă fie executată din cărămidă recuperată de la alte
clădiri istorice şi mortar obţinut din var nestins,
Iar designul să fie realizat în aşa fel încât anexa
aă arate ca şi când ar fi fost acolo de la o mie
şBBe sute, ceea ce, la drept vorbind, l-ar fi costat
pe James o avere. Acum nu mai avea ce să facă
decât să-i spună femeii adevărul. Să pretindă că

219
fusese naiv sau în necunoştinţă de cauză. Ce
putea să-i facă, până la urmă, inspectoarea ?
— OK, a zis el, străduindu-se să arboreze cea
mai seducătoare expresie pe care o avea în arsenal.
Poate că tipa n-avea să refuze un mic flirt.
— M-aţi prins. Nu pot să mint în faţa unui
chip aşa de drăgălaş. Nu mi-a spus nimeni că
pot să ridic extensia fără aprobare. Am riscat.
M-am gândit că nu e o construcţie uriaşă şi că
oricum era în spate, acolo unde nu poate s-o
vadă nimeni.
— Aceasta este o zonă de patrimoniu, l-a între­
rupt Jennifer. Nu puteţi să ridicaţi o construcţie
unde aveţi dumneavoastră chef, indiferent de
dimensiuni.
Era clar că celebrul şarm al lui James nu-şi
facea efectul.
— Deci ce se întâmplă acum? a întrebat el.
îmi daţi o amendă?
— Ceea ce se întâmplă acum, i-a răspuns
Jennifer, este că dumneavoastră o să faceţi o
cerere retrospectivă de aprobare a construcţiei.
-Ş i?
— Şi, dacă extensia va îndeplini criteriile de
aprobare, atunci va fi aprobată.
— Şi dacă nu le îndeplineşte ? a insistat James,
deşi ştia care avea să fie răspunsul.
— Atunci va trebui s-o dărâmaţi.
— Glumiţi, nu ? Dacă dărâm extensia, atunci
trebuie să-mi mut cabinetul cu totul. Clădirea
nu e destul de mare ca să-mi pot desfăşura acti­
vitatea aşa cum trebuie.
— Ei, atunci poate c-ar fi trebuit să vă mutaţi
de la început într-o clădire mai mare, i-a replicat
Jennifer, schiţând pentru prima dată un zâmbet.
Aveţi şaizeci de zile în care să faceţi cerere pentru
aprobarea construcţiei. La revedere.

220
 După plecarea inspectoarei, James s-a aşezat
pe podea, mângâind printre gratii, cu gesturi
mecanice, urechile ciobănescului adormit. Oare
ce se întâmpla cu el?

O jumătate de oră mai târziu, James era în faţa

casei lui Sally, cu degetul îndesat în sonerie.
Situaţia escaladase prea mult. Era de înţeles că
recepţionera era supărată, iar o mică răzbunare
ar fi fost justificată. Din câte ştia el, Sally încă
nu izbutise să-şi găsească un alt serviciu, fiindcă
satul era micuţ, iar oportunităţile erau puţine.
Şi poate că şi el se grăbise niţel atunci când
hotărâse s-o concedieze. In fond, James începuse
să realizeze că-i era imposibil să facă să funcţio­
neze cabinetul fără să aibă pe cineva la recepţie.
Apoi şi-a adus aminte de scrisoarea de la Fisc şi
de tonul calm, dar oficial al lui Jennifer. La
dracu’ ! Mai bine stătea el toată ziua să răspundă
la telefoane decât s-o cheme pe Sally înapoi.
Din spatele uşii s-a auzit lătratul unui câine
şi nişte paşi apăsaţi care se apropiau pe hol. In
prag a apărut Jim O’Connell, tatăl lui Sally, un
bărbat cu faţa afectată de cuperoză, care de obicei
avea o atitudine cumsecade. Când l-a văzut pe
James, omul s-a încruntat.
— Da ? a zis el scurt.
James a avut un moment de ezitare. S-a în­
trebat dacă Jim era în stare să-l doboare într-o
luptă corp la corp şi-a decis că, la o adică, ar fi
putut să iasă câştigător, dar probabil că tatăl lui
Sally nu era genul războinic.
— Aş vrea să discut puţin cu Sally, vă rog, a
anunţat el cu un zâmbet agitat. Dacă e acasă.
James a rămas în uşă aşteptând şi întrebân-
du-se dacă nu era mai bine să plece şi să revină
mai târziu, atunci când Sally avea să fie singură

221
acasă. Nu putea să urle la fosta lui recepţionai*
câtă vreme taică-su îşi făcea de lucru prin decor
De fapt, acum nici nu-şi mai dădea seama de o*
i se păruse o idee aşa de bună să vină să urle In
ea. Doar aşa, ca să se simtă el mai bine.
Când a coborât în sfârşit în hol, Sally i-n
aruncat o privire sfidătoare - sau, cel puţin, a ş *
a interpretat-o James ceea ce pe doctor I *
umplut din nou de furie. Ce drept avea ea sA-l
facă viaţa praf? James a început să vorbească p*
un ton scăzut, în speranţa că Jim nu era destul
de aproape ca să-l audă.
— Ei, sper că eşti mândră de tin e!
Masca plină de încredere în sine a lui Sally
s-a dezintegrat. Dacă James ar fi fost în star*
s-o citească, ar fi realizat că pe chipul fostul
recepţionere era întipărită o expresie de totalA
nedumerire.
— La ce te referi?
— Ştii ce vreau să zic. Foarte convenabil cum
tipa aia de la departamentul care acordă auto­
rizaţiile de construcţie s-a găsit să vină la min*
din senin după atâţia ani.
Deşi fără ca James să ştie, Sally crezuse cA
fostul ei şef venise s-o anunţe că totul fusese o
mare neînţelegere şi că, dacă voia, putea să a*
întoarcă la serviciu. De fapt, cât coborâse din
camera ei până la uşă, chiar se hotărâse să facA
pe supărata preţ de câteva minute şi apoi să-l
accepte oferta cu graţie. Acum însă Sally s-n
sprijinit de tocul uşii ca să-şi regăsească echilibrul.
— Departamentul care acordă autorizaţiile do
construcţie ?
— Nu face pe inocenta cu mine, a şuierat
James.
Preţ de o clipă, James s-a detaşat de sine şi
s-a văzut de la distanţă: un bărbat de vârstă

222
 mijlocie, uşor încărunţit, care stătea în pragul
uşii şi se oţăra la o fetişcană, folosind un limbaj
părea ieşit dintr-un serial poliţist de proasta
Militate.
— Ajunge, da? Fiscul, inspectorii cu autori-
«nţiile de construcţie... Te-ai răzbunat destul,
ilncă asta ai urmărit. îmi pare rău dacă ţi se
|Mire că ai fost tratată incorect, dar hai să zicen
i# suntem chit.
După care James s-a întors şi-a plecat. Nu
nmi avea ce să spună. N-avea nici un sens sj
inui insiste. Cine ştie ce mai avea ascuns îg
mAnecă Sally!

23
 28

Katie îşi făcuse obiceiul ca, după terminarea

cursului de reflexologie, să meargă să bea un
pahar cu colegii de clasă. Un grup haios - în
majoritate compus din femei, ceea ce ei îi con­
venea de minune. Deocamdată, Katie nu mai
avea deloc încredere în bărbaţi. Chiar pe colţ,
lângă liceu, era un restaurant nepretenţios, unde
întotdeauna găseau o masă, puteau să bea câteva
pahare de vin şi să discute despre ceea ce tocmai
învăţaseră sau, pe măsură ce săptămânile tre­
ceau, despre vieţile lor personale. După asta, Katie
se urca în maşină şi se îndrepta către casă - cu
mare grijă, fiindcă se ştia cherchelită - , acolo unde
o aştepta un James din ce în ce mai plângăcios.
Sentimentul de libertate pe care i-1 dăruiau
acele câteva ore era fantastic. Katie simţea că
parcă îşi recăpăta vechea ei viaţă, o etapă de
pregătire pentru momentul când avea să fie din
nou singură. Iar dacă lui James nu-i convenea că
ea prefera să stea să bea ceva cu noii ei prieteni
în loc să fugă acasă, la el, atunci să-l ia dracu’ !
Lui Katie nu-i mai păsa ce credea James. De vreo
două ori, acesta îi sugerase că putea să vină şi
el în Lincoln şi să li se alăture în restaurant, dar
ăsta era ultimul lucru pe care Katie şi-l dorea.
Aceia erau prietenii ei, aceea era viaţa ei din
afara casei şi nu avea chef s-o împartă cu el.

224
 .James se supărase şi făcuse pe nedumeritul,
Itir odată chiar avusese tupeul s-o întrebe dacă
Iii grupul de cursanţi erau şi bărbaţi. Lui Katie
I ii venit să-i răspundă „Nu suntem toţi ca tine.
Nu totul se reduce la sex“, dar, în loc de asta,
ţi a muşcat limba şi l-a asigurat pe un ton plin
ilu dulceaţă că singurii bărbaţi din grup erau
(juy şi surprinzător de neatrăgători.
— Nu ţi-ar plăcea de ei, a adăugat ea în chip
ilr explicaţie, referindu-se la noii ei prieteni. Toţi
mint spiritualişti, adepţi ai curentului New Age.
Aţi începe imediat să vă certaţi.
în primele două săptămâni, James s-a dus
lientru cină şi câteva pahare de bere la restauran-
lul din sat. In ultima vreme însă, de flecare dată
rAnd se întorcea acasă, Katie îl găsea stând pe
■nnapea, urâcios şi bosumflat ca un bebeluş. Femeia
a ii decis să-l ignore şi să se comporte ca şi cum
lotul era în regulă. James era incredibil de ipocrit
m l
h o comporte aşa: să-i poarte pică pentru singura
ni seară din săptămână când era independentă.
Kl, care avea o întreagă viaţă dublă!
Prin intermediul noilor ei prieteni - dintre
rare unii deja îşi foloseau talentele complemen­
tare, iar alţii erau încă novici în lumea terapiilor
alternative - Katie îşi făcuse rost de câţiva clienţi
In plus şi începuse să meargă acasă la ei, cărân-
ilu-şi masa de masaj portabilă. Nu mai aştepta
•a oamenii să vină ei la ea acasă. în felul acesta,
Iprogramul lui Katie se prelungise. Acum avea
•nai puţin timp liber şi începea deja să-şi dea
niMima că terapiile alternative reprezentau o cale
pi Acută de a-şi câştiga existenţa. Dacă susţinea
In continuare acelaşi ritm, atunci putea să-şi
«sigure un trai absolut confortabil. Chiar şi la
ţnră, oamenii plăteau sume generoase pentru ca
lornpeutul să-i trateze în spaţiul intim şi comod

225
al propriilor case. Katie putea chiar să-şi dublezi)
tarifele. Chiar şi luând în considerare benzina şl
timpul petrecut pe drum, tot nu putea să bo
plângă. Persoanele care mergeau la serviciu erau
dispuse să plătească şi o mică suprataxă pentru
o vizită făcută seara sau în weekend. Curând,
serile de duminică şi luni din agenda lui Katia
s-au umplut de programări, iar James a începui
să se lamenteze că n-o mai vede deloc.
Tocmai când se gândea să renunţe la a-1 mal
trata pe Owen - Katie avea impresia că bărbatul
îşi bătea joc de ea, în ciuda progreselor recenta,
şi nu mai avea deloc chef să se ocupe de clienţi
pe gratis - , omul a apărut, într-o dimineaţă, cu
un plic în care erau trei bancnote soioase de zeca
lire şi i-a explicat că-şi găsise de lucru şi pute«
de-acum să înceapă să-i plătească datoria.
— Sunt doar brancardier la spital, dar câştig
şi eu ceva. Asta e ideea.
Katie a fost copleşită.
— Owen, e extraordinar! E un pas înainte,
int foarte fericită pentru tine. Şi aşteaptă doar
să v ezi: o să ţi se întâmple şi alte lucruri bune,
Aşa e întotdeauna.
— O să-ţi plătesc toată datoria. Câte puţin în
fiecare săptămână, dar o să mă achit. Intr-un
final, a râs bărbatul.
De fapt, Owen venise direct de la serviciu cn
s-o anunţe că nu mai putea să vină la tratament
miercurea dimineaţă. Programările la ea erau
un lux pe care pur şi simplu nu şi-l mai permiteţi
şi nici nu mai voia să primească nimic pe gratiN
Owen i-a spus că-i datora totul ei, lui Katie.
întreaga schimbare de perspectivă. Poate că,
după ce îi va fi plătit toată datoria şi va fi strân»
ceva bani, Katie avea să-i accepte invitaţia Iu
cină. Deşi fericită din cauza acestei dovezi cA

226
munca ei avusese un rezultat pozitiv, Katie nu
•voa de gând să spună da. Ultimul lucru de
i'«ru avea acum nevoie era să se combine cu un
•ll bărbat şi mai ales cu un bărbat ale cărui
i!«focte şi sentimente de insecuritate le cunoştea
•ti de-amănuntul.
— Nu trebuie să te simţi obligat să-ţi reînnoieşti
Invitaţia, i-a răspuns ea politicoasă. Dar e foarte
frumos din partea ta că ai făcut gestul ăsta.
Owen s-a făcut roşu ca racul.
-N -a m vrut să zic să ieşim la cină aşa, în
■•iiiiul romantic. Invitaţia e valabilă şi pentru
James, s-a bâlbâit el.
— Vorbesc serios, Owen: păstrează-ţi banii.
Ku Iţi mulţumesc încă o dată. Ai avut o idee
•plondidă.
Şi Katie l-a sărutat pe obraz, în semn că dis­
cuţia se încheiase.
— Mult noroc în tot ceea ce faci, a adăugat ea.

I'aul Goddard, unchiul lui Sally O’Connell, avusese

întotdeauna o relaţie bună de afaceri cu medicul
veterinar din localitate. îl considera pe James ca
fiind prompt şi de încredere, chiar şi atunci când
•(•(■ta era chemat pentru urgenţe. Paul sesizase
*< medicul era plin de compasiune şi sentiment
•lunci când lucra cu animalele, dar, aşa cum îi
(iU cor fermierului, nu friza naturile lacrimogene
(••ntru care el chiar nu avea timp. Ca fermier,
Ireliuie să tratezi vitele ca pe un bun. Le îngri-
1*911, desigur - în opinia lui Paul, o vacă fericită
■ o vncă sănătoasă, iar o vacă sănătoasă produce
•111 Inpte de calitate superioară - , dar niciodată
mii trebuie să uiţi că ele îţi asigură existenţa.
I)e Crăciun, Paul îi trimitea întotdeauna lui
James câte o sticlă de whisky, în semn de apreciere
* serviciilor lui şi a faptului că serviciile lui erau

227
mai ieftine datorită aranjamentului conform căruia
Paul îi plătea lui James cu bani gheaţă. Lui Paul,
varianta asta i se păruse mereu cea meii potrivită:
nimeni nu pierdea, ci ambele părţi aveau de câş­
tigat şi, oricum, toată lumea proceda aşa. Nici nu-şi
făcuse vreodată probleme în legătură cu asta.
Când s-a trezit într-o dimineaţă la uşă cu
omul de la Fisc, care a început să-i pună tot felul
de întrebări, instinctul lui Paul a fost acela de a
nega totul. în fond, dacă el nu recunoştea nimic,
iar James îl ţinea tot pe nu în braţe, atunci
nimeni nu avea cum să demonstreze contrariul.
Apoi fermierul şi-a adus aminte de chipul înlăcri­
mat al nepoatei lui. în seara precedentă, Sally îi
povestise cum fusese vizitată de fostul ei şef şi
cum acesta îi aruncase în faţă tot soiul de acu­
zaţii. Aşa că, dintr-odată, Paul n-a mai avut chef
să-l protejeze pe doctor.
— Mi-e mai simplu să-i plătesc cu bani gheaţă,
s-a trezit el mărturisindu-i bărbatului îmbrăcat
în costum şi cu o mapă în braţe. în felul ăsta, ştiu
exact cum stau cu finanţele, a adăugat el, jucând
perfect rolul fermierului nu tocmai inteligent.
în realitate, Paul nu numai că avea un cont
zdravăn în bancă, dar era şi posesorul unei cote
parte într-un fond de investiţii, cotă pe care şi-o
alimenta o dată pe an. De când îşi transformase
afacerea într-o fermă organică, situaţia se îmbu­
nătăţise radical.
— Ce face el cu banii după aceea e treaba lui,
nu? Dacă vă anunţă şi pe voi sau nu, pe mine
nu mă mai priveşte.
Omul i-a mulţumit pentru timpul acordat şi
pentru răspunsurile sincere şi-a plecat fericit. Acu’
o să se-nveţe minte nenorocitu’, s-a gândit Paul.
Sally fusese întotdeauna nepoata lui preferată.

228
Miercuri după-amiază, când a ajuns la Londra,
James nu mai voia decât să se ducă în dormitor,
să tragă draperiile, să se vâre în pat, să-şi tragă
pilota peste cap şi să nu mai iasă niciodată
de-acolo. Se simţea asediat, epuizat de efortul de
a ţine în funcţiune cabinetul fără o recepţioneră
şi de convingerea că pierdea clienţi. Aflase deja
că atunci când vacile îi născuseră în mijlocul
nopţii, Paul Goddard îl chemase pe veterinarul
din satul vecin. James, care avusese telefonul
deschis ca întotdeauna, în aşteptarea apelului
din partea lui Paul, apel despre care ştia că era
iminent, fusese nedumerit şi, în egală măsură,
jignit atunci când aflase adevărul.
Serile abia dacă se mai vedea cu Katie. Iubita
lui lucra mult, iar căsuţa ei începuse să i se pară
mai mult o închisoare decât un spaţiu în care
doi oameni erau fericiţi să-i ignore dimensiunile
liliputane şi tavanele joase. Asta pentru că ei,
cei doi oameni, erau atât de încântaţi să se joace
de-a familia. Abia acum James a început să-şi
dea seama cât de ridicol era ca o persoană de
vârsta lui să mai locuiască într-o căsuţă ca a lui
Katie. Dacă stăteai în picioare în mijlocul sufra­
geriei şi te învârteai în loc, puteai să atingi cu
mâinile toţi cei patru pereţi dimprejur. Oare pen­
tru asta se spetise el o viaţă întreagă? Ca să
trăiască într-o căsuţă de păpuşi, alături de o
femeie care nu era aproape niciodată acolo?
Apoi mai era şi povestea asta cu Sally, cu
Fiscul şi cu departamentul care acorda autori­
zaţiile de construcţie. Plus faptul că Malcolm şi
Simon aproape că nu mai vorbeau cu el. Când
James încercase să-i mărturisească aceste temeri
lui Katie, ea i-o retezase zicându-i că totul se
întâmplă dintr-un anumit motiv şi că, în final,

229
situaţia avea să se rezolve, aşa că discuţia n>*
încheiat numaidecât. Ce sens avea să se mal
confeseze unei persoane care nu-i spunea decAI
ceea ce credea ea că vrea partenerul să audă '/
Prin contrast, în Londra, James n-avea nici u
durere de cap. Putea să se ducă liniştit la sar
viciu, apoi să-şi petreacă serile relaxat împreunA
cu Stephanie şi Finn. Putea să se destindă, nu
să se simtă ca şi când era vânat din toate părţii»
Era acasă. La patru şi cinci minute, când a intru!
pe uşă - James nu se mai obosise să se opreaseA
pe drum, ci vrusese să ajungă cât mai repede cu
putinţă în casa de pe Belsize Park - şi-a mirotill
acea aromă bine cunoscută - un amestec de cafea,
cremă de lustruit mobila şi mirosul de copilandru
al lui Finn, în care se amalgamau mirosul şam
ponului, cel de porcuşor de Guineea şi cel da
adidaşi - , bărbatului i s-a pus un nod în gât. Asta
era viaţa lui adevărată. Asta era familia lui.
Finn a ieşit în goană să-l întâmpine, plin da
istorioare de la şcoală, despre David şi prietenii
lui şi o mulţime de alte lucruri, pe care Jamoa
nici nu le înţelegea şi asta din cauza faptului cA
era plecat jumătate din săptămână şi chiar şl
atunci când se găsea fizic acasă, tot cu gândul în
altă parte era. Totuşi, ascultând relatările fiului,
bărbatul a izbucnit în râs. Atunci când povestea
ceva, Finn o facea cu mult dramatism.
Stephanie era în bucătărie şi, când l-a auzit,
s-a întors să-l salute. James a fost izbit de răceala
care se instalase între ei doi. Când se mutaserA
în Londra, de fiecare dată când intra în casă,
miercurea seara, Stephanie i se arunca în braţe,
iar sâmbetele, când stăteau cuibăriţi în pat, soţia
lui plângea pentru că nu voia ca el să mai plece
a doua zi. La vremea respectivă, comportamentul
lui Stephanie îl iritase pe James. Pe-atunci

230
 4»l«nta faptul că fusese obligat să ducă această
•i latenţă dublă şi bănuia că lacrimile lui Steph
u r i i false - dacă-i păsa aşa de mult de el, atunci
4» oe nu renunţa la slujba ei şi nu se întorcea în
lilncolnshire? Acum, când Stephanie i-a zâmbit
lUcial şi l-a întrebat politicoasă cum fusese dru­
mul înapoi, James a simţit că ar ii fost în stare
ii dea orice numai să primească un semn că
iuţia lui se bucura să-l vadă.
'IVesărind, James a realizat că Stephanie era
mperbă. Sigur, întotdeauna ştiuse că avea lângă
*1 o femeie de o frumuseţe fizică uluitoare, dar,
In ultimii ani, rotunjimile lui Katie îi păruseră
mult mai excitante decât subţirimile de trestie
«la lui Stephanie. James fusese atras de nevoia
tla protecţie a lui Katie, în vreme ce indepen-
ilanţa lui Stephanie îl făcuse să se simtă respins.
Acum bărbatul s-a dus să-şi îmbrăţişeze soţia
şl-a simţit cum, preţ de-o secundă, aceasta s-a
încordat din tot trupul. Apoi s-a relaxat şi, fără
pic de tragere de inimă, l-a bătut amical pe spate.
James s-a simţit copleşit de tristeţe, aşa c-a strâns-o
po Steph şi mai tare, îngropându-şi capul în
inAtasea părului ei. Femeia i-a îngăduit să mai
rAmână aşa câteva clipe, după care l-a împins
uşor de lângă ea şi s-a întors la legumele pe care
începuse să le toace.
— Finn, vino-ncoace şi fă-ţi tema, a strigat
Htephanie, risipind astfel orice posibilitate de a
mui prelungi intimitatea dintre soţi.

231
 29

Din cauză că decernarea premiilor BAFTA era

doar peste câteva zile, Stephanie nu avusese
timp să se ocupe de petrecerea aniversară a Iul
James aşa cum ar fi trebuit. Trimisese invitaţiile
şi primise, în majoritate, răspunsuri de confirmare,
angajase firma de catering - o companie japoneză
care urma să vină la ei acasă cu mai multe seturi
de cuţite înfricoşătoare şi să prepare sashimi în
bucătărie, în vreme ce invitaţii priveau spectaco­
lul şi admirau talentul bucătarilor - , dar altceva
nu făcuse. Aşa că s-a decis s-o sune pe Katie ca
să vadă cum se descurca şi ea cu pregătirile.
James îi comunicase că Sally îl turnase la depar­
tamentul de aprobare a construcţiilor în legătură
cu extensia pe care o ridicase în spatele clădirii,
dar ea bănuia că situaţia stătea, de fapt, altfel.
De când se întâlniseră şi căzuseră de acord asupra
planului comun de răzbunare, Katie părea să fi
avut o revelaţie. Era ca şi cum se transforma dintr-o
femeie dulce şi cuprinsă de suferinţă într-un soi de
cruciat mânat de intenţii vindicative. Stephanie,
care ştia că ideea cu răzbunarea îi aparţinuse, se
temea acum că dăduse naştere unui monstru pe
care nu mai putea să-l controleze.
Katie a răspuns la al doilea apel. Stephanie
şi-a spus că vocea îi suna la fel de dulce şi de
blajină ca întotdeauna.

232
 — Bună, Stephanie! Ce mai faci?
— Bine. Mă întrebam cum te descurci cu petre-
i«roa şi toate celelalte.
Katie i-a povestit cum avea de gând să deco­
reze sala: metri întregi de muselină albă care
•vuau să transforme interiorul într-un cort de
iHtduini, feţe de masă şi veselă albe, puse în
evidenţă de verdele frunzelor de la florile de crin
lin care le alesese. Stephanie şi-a spus că totul
«una niţel cam ca o nuntă. Ceva deloc pe gustul
lui James. Şi-a dat seama că încetase s-o mai
aeculte pe cealaltă femeie abia când aceasta a
Izbucnit în râs şi-a z is :
— Bine, eu cred că până atunci n-o să mai aibă
nici un prieten pe care să-l invite la petrecere!
— Cum adică? a întrebat-o Stephanie.
Aşa că Katie s-a apucat să-i relateze întreaga
Iztorie cu Sally şi unchiul ei, Paul, şi cum James
trebuia să se ducă la Fisc să dea explicaţii şi
probabil să plătească şi o amendă sau, cel puţin,
zA achite diferenţa de bani datorată statului.
(!ura James o vizitase pe Sam McNeil, ca s-o
întrebe dacă, având în vedere poziţia ei în cadrul
departamentului de acordare a autorizaţiilor de
construcţie, nu putea să-i dea vreun sfat, să-l
înveţe cum să procedeze cu cererea retrospectivă
de aprobare a extensiei. Cum femeia sărise ca
nrsă şi-l acuzase că-i cere să tragă sfori în bene­
ficiul lui, ca să fie tratat în regim preferenţial.
Cum până şi Malcolm şi Simon abia dacă mai
vorbeau cu el şi mulţi dintre clienţii lui James
aleseseră să se adreseze veterinarilor din satul
vecin. Stephanie a ascultat-o până la capăt şi
şi-a dat seama că începuse să i se facă milă de
James, în ciuda a ceea ce-i făcuse soţul ei.
— Cum de-au aflat ăia de la departamentul
de acordare a autorizaţiilor despre extensie? a

233
întrebat ea, deşi era sigură ce răspuns avea i i
primească.
— Eu le-am zis, a mărturisit Katie veselă, ca
un copil de doi ani care crede c-o să fíe felicitai
c-a făcut pipi pe linoleum, în loc de covor. Sigur,
nu mi-am dat numele.
Stephanie a oftat.
— Credeam că ne-am înţeles să nu mai facem
nimic fără să ne consultăm întâi una cu cealaltă,
a comentat ea, deşi fără forţă.
— Ştiu. Şi chiar am încercat să te sun. E
amuzant totuşi, nu?
— Nu vrem să ne dăm de gol înainte de petre­
cere, n u ? Parcă asta era ideea? a continuat
Stephanie, cu toate că planul lor nu i se mai
părea aşa de grozav.
— Ei, o merită din plin, a replicat Katie plină
de venin. Plus că e aşa de arogant, încât n-o să
bănuiască nici o secundă că am avut vreun
amestec. Şi ce dacă o parte dintre invitaţi n-o
să mai vină la petrecere? Lecţia tot o să şi-o
primească.
— Poate c-ar trebui s-o lăsăm baltă cu totul,
a propus Stephanie. L-am căptuşit deja cu câteva
bătăi de cap. Ar trebui să-i dăm amândouă papucii
şi să ne vedem de treburile noastre.
— Stai niţel, a sărit Katie. Nu tu ai fost aia
care-a zis că n-ar avea nici un sens dacă scapă
nepedepsit ?
— Ştiu. Da’ acum nu mai sunt aşa de sigură.
Mi se pare... Nu ştiu... Că am exagerat.
— Stephanie, după tot ce ţi-a făcut James,
trebuie să mergi cu planul până la capăt ca să-ţi
păstrezi respectul de sine. Şi eu la fel. Şi-apoi,
n-ar fi ilogic să dăm înapoi tocmai acum?
— OK, a răspuns Stephanie moale. Da’ fără
alte surprize.

234
 — Promit, a asigurat-o Katie. Nu mai sunt
ilncât două săptămâni. Trebuie să ne ţinem tari.
Stephanie s-a trezit dându-şi acordul, deşi
Ură tragere de inimă. Adevărul era că, în ultima
vrume, nu-i mai păsa dacă James îşi primea sau
nu pedeapsa. Nu mai voia decât să depăşească
episodul şi să-şi vadă de viaţa ei.

Din fericire pentru Stephanie, când s-au întâlnit

mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, Natasha era
In dispoziţia potrivită ca să-i mai servească unul
ilin discursurile ei de îmbărbătare. Acela era
ultimul moment liber al lui Meredith înaintea
nvenimentului din weekend, aşa că actriţa era
«cum în birou, încercând mai multe perechi de
pantofi, ca să găsească unii potriviţi cu rochia
cca verde şi hidoasă pe care insista în continuare
«-o îmbrace. Fiindcă nici un designer normal la
cap n-ar fi produs nişte pantofi asortaţi, chiar şi
pe departe, cu verdele ca de vomă al rochiei,
Stephanie îi promisese actriţei, cu inima strânsă,
«â-i vopsească până duminică perechea aleasă.
Iar acum se chinuia s-o facă să lase deoparte o
pereche superbă de Jimmy Choo albi, pe care
chiar nu-i venea să-i strice, şi dădea s-o îndrepte
pe clientă către o pereche mai ieftină. Meredith
însă nici nu voia s-audă de-aşa ceva şi-şi îndesa
cu nerv picioarele pline de băşici în pantofii cu
vârful decupat, declarând că aia era perechea pe
care o voia.
— Costă trei sute de lire, a zis Natasha încer­
când să-i mai curme din entuziasm.
Meredith s-a uitat la ea enervată.
— Nu ni-i dau cu împrumut? Totuşi, sunt
nominalizată!
Stephanie a clătinat din cap, încercând să se
abţină să izbucnească în râs. Nici nu putea să-şi

235
închipuie cum ar fi sunat discuţia cu ofiţerul du
presă al lui Jimmy Choo despre Meredith cea cit
picioare grase pe post de reclamă ambulantă
pentru pantofii aceia delicaţi.
— Nu ni-i împrumută dacă avem de gând să-l
vopsim.
în final, Meredith, care ţinea la bani şi
Stephanie îşi dădea seama - era deja supărată din
cauza preţului pe care trebuia să-l plătească pen­
tru ca stilista s-o aranjeze, s-a mulţumit cu pere­
chea mai ieftină. Stephanie confirmase, împreună
cu ea, detaliile legate de maşina care avea s-o
aducă duminică înapoi la biroul lor, unde urmaţi
s-o gătească pentru eveniment. în mod normal,
fie Stephanie, fie Natasha s-ar fi dus la Meredith
acasă, dar acum, având de gestionat ţinutele o
trei cliente simultan, lucrul ăsta nu mai era
posibil.
După plecarea lui Meredith, Stephanie şi
Natasha s-au prăbuşit pe canapea şi au reluat
conversaţia pe care o purtaseră înainte de sosirea
actriţei.
— Ideea e, a început Natasha de parcă nici
n-ar fi fost întreruptă, că doar pentru că acum te
simţi niţel mai bine, nu înseamnă că trebuie să
scapi din vedere obiectivul iniţial.
— Da’, dintr-odată, mi se pare foarte meschin,
a comentat Stephanie lăsându-şi capul pe pemu-
ţele canapelei. Gestul de om matur ar fi să-i
spun că am aflat şi că totul s-a terminat între
noi. Iar după aceea să ne despărţim cu demni­
tate. Sunt sigură că aşa ar fi mai bine pentru Finn.
— OK! Acum ai o perspectivă pozitivă pentru
că ai avut o întâlnire cu un alt Dârbat...
Stephanie îşi făcuse în sfârşit curaj şi-i mărturi­
sise prietenei ei cum stătea treaba cu Michael.

236
ILAspunsul Natashei fusese acela de a o îmbră-
ţlşu fericită.
— De fapt, au fost două întâlniri, a între-
iupt-0 Stephanie. Da-ţi zic despre asta m a i încolo.
— Pe bune? a căscat ochii Natasha. Deci ai
ii perspectivă pozitivă pentru că ai a v u t două
întâlniri cu un alt bărbat, cu toate că despre a
ilmia nu mi-ai pomenit nimic până acum , iar eu
«ti presupune că sunt cea mai bună prietenă a
In, dar... îmi închipui că nu presupui c -o să fugi
In lume şi-o să te măriţi cu Michael.
Natasha a privit-o întrebător.
— Sau asta îţi imaginezi ?
Stephanie a început să râdă.
— Sigur că nu.
— Exact. Aşadar, chiar dacă acum nu-ţi mai
ţmsă de faza cu răzbunarea pentru că-1 ai pe
Michael pe post de metodă de distragere a atenţiei,
usta nu înseamnă că o să-ţi păstrezi perspectiva
rata la infinit. Trebuie să-ţi aduci am inte cât de
important ţi s-a părut la început să-l faci pe James
nil sufere la fel de mult cât ai suferit şi tu. Eu nu
/,lc decât că treaba asta e încă importantă. Pen-
Iru starea ta psihică pe termen lung. C el puţin,
rit aşa cred. Gata! Mi-am încheiat cuvântarea.
— Bine, bine, n-o să abandonez planul. Atâta
Limp cât şi Katie se ţine de el. Acu’ eşti mulţumită ?
Natasha a încuviinţat din cap.
— Foarte. Ei, şi-acu’ zi-mi de Michael. Nu-mi
vine să cred că te-ai mai văzut o dată cu el şi
n-ai suflat o vorbă.
Şi-aşa Stephanie i-a povestit cum Michael o
sunase marţi dimineaţă şi până la urmă căzu­
seră de acord să se întâlnească chiar în seara
respectivă, pentru cină. Michael a rezervat o
masă la Wolseley, un loc unde, îi mărturisise
Stephanie în treacăt, voia de mult să meargă,

237
dar nu reuşise niciodată. Au discutat despre chestii
serioase, i-a explicat Stephanie lui Natasha. Au
purtat o conversaţie de oameni în toată firea.
Michael s-a deschis faţă de ea şi i-a vorbit despre
fosta lui soţie, despre cum femeia îl anunţase
din senin că îl detestă, că de ani de zile se simţea
tratată cu indiferenţă şi că nu mai avea de gând
să tolereze această situaţie. Ceea ce însemna că
Michael ţinea foarte mult ca, într-o relaţie, par­
tenerii să fie sinceri unul cu celălalt. Părere care
coincidea exact cu a lui Stephanie. Seara fusese
plăcută de la cap la coadă, iar altceva nu mai era
de raportat.
— Nici un sărut de noapte bună?
— Ţi-am zis, a venit replica defensivă a lui
Stephanie. Michael are principii. La fel ca mine.
Atâta timp cât eu şi James suntem încă împreună,
între noi n-o să fie nimic. Dar mă întâlnesc iar
cu el săptămâna viitoare.
— Şi lu’ James i-ai zis de întâlnirile astea ale
tale?
— Normal că nu. Ar înnebuni.
— Deci Michael n-are nimic împotrivă să iasă
cu tine în secret, cum ar veni pe la spatele lu’
bărbatu-tău, atâta vreme cât nu vă sărutaţi ?
— Ce vrei să spui ? a sărit Stephanie iritată.
Vrei să sugerezi c-aş face ceva rău ? După tot ce
mi-a făcut James m ie?
Natasha a întrerupt-o râzând.
— Linişteşte-te! Sigur că nu spun că faci rău.
Din contră! Eu ziceam că unde merge mia, merge
şi suta... Dacă tot te întâlneşti cu el pe la spatele
lui James, atunci măcar să-l şi călăreşti. Care-i
diferenţa ?
— Diferenţa, a lămurit-o Stephanie, e că eu
nu vreau să fiu la fel ca James. Vreau să pot să
privesc înapoi şi să spun că m-am comportat
impecabil. O K ?

238
 30

Ai tmlft era un weekend de care, în mod normal,

lui.)mnes i-ar fi fost groază. Sâmbătă, Stephanie
Itulmia să muncească toată ziua: să cumpere tot
Mul de chestioare pe ultima sută de metri şi să
■o iisigure că toate cele trei cliente ale ei erau
mulţumite de manichiură, pedichiură şi toate
mlnlnlte procese prin care trebuiau să treacă
Innintea unui eveniment de proporţii, aşa cum
uni decernarea premiilor BAFTA. Apoi, desigur,
Hlnphanie avea să fie acolo în ziua cea mare, la
faţa locului. James fusese de acord să rămână
iinisă până când clientele erau instalate în ma­
şini şi o porneau către eveniment, iar soţia lui
nvca să se întoarcă şi ea acasă. Adică până pe la
nrn patru.
Cu o seară înainte, când s-a dus la culcare,
James şi-a dat seama că, de fapt, aştepta cu
nerăbdare aceste zile. Putea să-l ducă pe Finn la
grădina zoologică - să nu mai treacă doar pe
lângă ea, ci chiar să intre. Finn, care era obişnuit
să vadă doar cangurii pitici şi alte câteva ani­
male care puteau fi întrezărite pe gratis din parc,
avea să creadă c-a venit Crăciunul. Sau puteau
să meargă la Roata Mileniului. Sau la Tumul
Londrei. Sau, şi-a spus James, poate că era mai
bine să rămână acasă şi să se joace împreună pe

239
calculator sau în grădină. Avea să facă exact ce
dorea Finn.
James s-a trezit devreme şi i-a pregătit lui
Stephanie un ceai cu pâine prăjită, ca să mănânce
înainte să plece la serviciu. După expresia de pe
chipul ei, când i-a adus ceaiul, şi-a dat seama că
gestul lui era total neaşteptat. A încercat să-şi
aducă aminte când îi pregătise soţiei ultima dată
micul dejun şi sigur că n-a fost în stare să-şi amin­
tească, pentru că trecuse infernal de mult timp.
Asta se întâmplase pe vremea când Stephanie
era singura femeie din viaţa lui.
Finn a decretat că voia să-şi petreacă dimi­
neaţa făcând curăţenie în cuşca lui David, apoi
în acvariul lui Goldie şi să spele tăviţa lui
Sebastian. Atenţia meticuloasă pe care hui lui o
acorda detaliilor îi demonstra lui James că puştiul
ţinea sincer la animale. Ceea ce îi aducea aminte
de cum fusese el însuşi în copilărie.
— Ar trebui să te faci medic veterinar, i-a zis
el lui Finn în timp ce aşeza un strat de paie
curate în căbănuţa lui David.
— Asta o să mă şi fac. Evident, i-a răspuns
Finn cu o expresie serioasă, iar James s-a simţit
de parc-ar fi nimerit pe platoul de filmare al
Fundaţiei Copiilor Cineaşti.
I s-au umplut ochii de lacrimi şi abia s-a
împiedicat să nu-şi ia băiatul în braţe şi să strice
momentul.
Până la urmă, au mers la grădina zoologică
după-amiază. Finn a ţinut-o tot într-o exclamaţie
de uim ire: începând de la chiţcanii miniaturali
până la gorilele de munte. Apoi au trecut pe la
cabinetul din St John’s Wood, pentru ca puştiul
să mângâie animalele care erau ţinute la recu­
perare peste weekend. La cinci şi jumătate, când

240
Stephanie s-a întors acasă, amândoi zăceau epuizaţi
pe canapea, în faţa televizorului.
— Mâine trebuie s-o iei de la capăt, a izbucnit
In râs Stephanie când l-a văzut.
In continuare, au mâncat împreună, iar
Stephanie le-a povestit ce făcuse peste zi, cum
Suntana era încă în pat, la ora două, când este-
liciana s-a prezentat la uşa ei, după care a refu-
/.nt să se scoale din aşternut, aşa că biata fată a
Ibst nevoită să-i facă unghiile chiar în poziţia
respectivă: cu Santana iţindu-şi picioarele jegoase
de sub plapumă. Finn a râs şi-a declarat că fetele
sunt „proaste“, Ia care Stephanie i-a răspuns:
— Dar şi eu sunt fată. Asta înseamnă că şi eu
sunt proastă?
Finn a lămurit-o:
— Tu nu eşti fată, tu eşti mamă. E o diferenţă.
James a leşinat de râs, iar seara a trecut aşa
de repede, încât nu s-a gândit nici o secundă s-o
sune pe Katie.

Stephanie nu-şi dorea altceva decât ca weekendul

să treacă odată. în fiecare an era la fe l: indi­
ferent cât de mult se pregătea, în ziua cu pricina
totul se transforma în haos. Din fericire, de Santana
He ocupa Natasha. Santana refuzase să vină la
birou pentru gătelile de dinainte de premiile
BAFTA. Asta pentru că spera ca paparazzi să fie
postaţi în faţa casei ei încă de după-amiază, în
aşteptarea momentului când avea să plece cu
maşina. Dacă ieşea din casă prea devreme, exista
riscul ca fotografii să nu mai ştie de unde s-o ia.
Stephanie se străduia să creeze o atmosferă
propice înainte de sosirea celorlalte două cliente.
Ii plăcea ca femeile să se simtă bine în timp ce
urau coafate şi machiate, dar nu-şi dădea seama
ce fel de muzică să pună ca să îi convină atât lui

241
Meredith, cât şi lui Mandee. într-un final, * *
decis la un James Morrison, care era în e|(nlft
măsură inofensiv, dar şi suficient de modern
Sau, cel puţin, aşa spera ea. A aprins nişte lumA
nărele şi-a împrăştiat câteva reviste. Regula numii
rul unu este să nu presupui niciodată că clienţii
vor dori să poarte vreo conversaţie, iar Stephnnl*
le amintea acest lucru tuturor coaforilor şi ni»
chiorilor pe care-i angaja.
Stiliştii de make-up şi coafură, cum insistmi
să fie numiţi, au sosit prompt la ora unu. Şi-nn
instalat staţiile de lucru în colţurile opuse nln
camerei, astfel încât Meredith şi Mandee să poal A
să sporovăiască între ele sau nu, după cum profo
rau. Stephanie a verificat încă o dată hainele din
încăperea alăturată, care juca rolul de cabină du
probă improvizată. Pe lângă rochia verde a Iul
Meredith, pe umeraş se mai afla încă una, pe caro
Stephanie ţinea ca actriţa s-o încerce. Alături
era aşezată încă o pereche de pantofi. în aceeuţl
cameră se odihnea costumaţia Agent Provocatoui
a lui Mandee, împreună cu o rochiţă mini extrem
de drăgălaşă, de la Chloâ. Asta în cazul în cam
reuşeau s-o facă pe starletă să se răzgândeascA
în plus, tot acolo mai fusese depozitat un întreg
arsenal de desuuri Spanx, din care Meredith
putea să aleagă ce poftea. Toate erau încă In
ambalajele originale, astfel încât ceea ce rămA
nea nefolosit putea fi trimis înapoi la magazin
Ambelor femei le fuseseră împrumutate câtevn
bijuterii nu prea impresionante. Stephanie In
sortase şi alesese câte ceva potrivit pentru fiecare
La unu şi douăzeci şi cinci, Stephanie a r&n
puns la apelul panicat al Natashei. Prietena el
stătea pe treptele de la intrarea în blocul Santanel,
împreună cu tipa de la machiaj. Sunau la sonerie

242
iln cinci minute încheiate, dar nu le răspundea
hi meni. Stephanie le-a spus să mai aştepte, dar
numai puţin. Nici una dintre ele nu era bona
Hnntanei. Dacă tipa se hotărâse să petreacă în
înnra de dinainte şi nu se întorsese acasă, atunci
•«tu era problema ei. Aşa cum şi dacă rata momen-
Itil de prezentare a premiului, moment pentru
mre se luptase cu dinţii, era tot problema ei.
Intre timp, Stephanie a reuşit să-şi instaleze
iinlolalte două cliente cu câte o cafea cu lapte,
iDteva reviste şi zgomotul liniştitor al căştilor de
confat pe fundal. A verificat, pentru ultima oară,
hninele din încăperea alăturată, după care s-a
•şozat pe canapea, gândindu-se să închidă şi ea
iH'hii câteva minute. Din când în când, din camera
•lAturată răzbătea până la ea câte o frântură de
conversaţie, dar căldura emanată de căştile de
coafat a ajutat-o să se cufunde într-un somn
•dânc.
Dintr-odată, a început să-i sune mobilul. Nu,
nu, sunetul venea de la soneria de la uşă. Stephanie
• tresărit şi-a sărit în picioare. Oare unde era ?
('Ineva striga din încăperea de-alături „Vrei să
deschid eu ?“ , iar Stephanie i-a răspuns „Da, te
rog" înainte să-şi aducă aminte cu cine vorbea.
Aha, era la birou. Şi - fir-ar al dracului! - era
«lua premiilor BAFTA. Stephanie s-a uitat la
m as: era trei şi patruzeci de minute. Dormise o
oră. Dintr-unul din colţurile gurii i se scursese
un firişor de salivă. L-a şters cu palma, apoi s-a
uitat în oglinda de pe perete. Pe unul dintre obraji
I se imprimase adânc modelul pernei de lână pe
care se odihnise. Stephanie şi-a frecat obrazul cu
putere. Dacă se uitase cineva şi-o văzuse dormind
buştean ? Doamne, câtă lipsă de profesionalism!
Şl cine naiba era la u şă? Doar nu aştepta pe
nimeni. Apoi s-a auzit o voce masculină. C ăcat!

243
La dracu’ ! Ba da, aştepta pe cineva. Stephanie
îl rugase pe Michael să vină să facă nişte fotografii.
Fusese un moment de nebunie. De obicei, ea
îşi facea singură câteva fotografii pentru dosarul
de prezentare. Asta după ce clientele erau gătite
pentru eveniment. Fotografiile serveau drept su­
port de referinţă, dar uneori le mai trimitea şi
designerilor - dacă hainele erau foarte inimoase -
în speranţa că, văzându-le, oamenii aveau să
ofere o ţinută pe gratis. Vineri însă Stephanie
căutase o scuză ca să-l sune pe Michael - aran­
jaseră să se întâlnească din nou luni seara aşa
că l-a întrebat dacă n-ar putea să-l angajeze
pentru vreo oră şi ceva duminică. Ca şi când
cererea ei ar fi fost cea mai naturală din lume.
Desigur că el a asigurat-o că nu vrea nici un ban
şi acum iată-1! Michael era deja în birou, iar ea
arăta ca moartea în vacanţă.
— Stephanie, strigă cineva din camera alătu­
rată, te caută cineva.
Femeia şi-a şters urmele de rimei care i se
întinseseră sub ochi şi şi-a trecut degetele prin
păr. O f! Până la urmă, Michael tot trebuia s-o
vadă odată şi-odată şi aşa, nearanjată.
— Bună, Michael, a spus ea pe un ton sigur -
mă rog, cât de sigur se putea în circumstanţele
alea - când a ieşit pe uşă.
Când a văzut-o, chipul fotografului s-a lumi­
nat. Stephanie a sesizat. Bun, deci poate că nu
arăta chiar aşa de rău.
— El este Michael, fotograful nostru, l-a pre­
zentat ea celorlalte femei.
Din fericire, Stephanie nu le mai îmbrăcase
niciodată nici pe Meredith, nici pe Mandee, aşadar
nici una nu putea să-şi dea seama că treaba cu
fotograful nu era o chestie normală. Tipa de la
machiaj, Davina sau Davinia - în zilele noastre,

244
 toată lumea are numai nume tâmpite — se uita
In ea nedumerită.
— N-am ştiut că e vorba de-o şedinţă foto, a
•pus ea. N-am făcut machiaj pentru asta. Am
mers pe un look natural. Nu mi-ai zis nimic
ilc-aşa ceva, a adăugat fata pe un ton acuzator.
Stephanie s-a forţat să surâdă.
— Nu e vorba de fotografii pentru vreo revistă.
Stai liniştită. Ei, a continuat ea nerăbdătoare să
Nchimbe subiectul, amândouă arătaţi splendid.
Haideţi să vă îmbrăcaţi până când Michael îşi
Instalează echipamentul.
Stephanie i-a aruncat o privire, iar bărbatul
¡•a răspuns cu o expresie înţelegătoare. Doamne,
ce naiba făcea ?! Nici măcar Natashei nu-i spusese
ilc aranjamentul cu Michael. Fiindcă era convinsă
crt Natasha şi-ar fi dat seama că nu fusese decât
lin pretext, că pur şi simplu ea vrusese să-l mai
vadă o dată. Din fericire, Natasha era în celălalt
capăt al Londrei - aşa spera Stephanie - şi se
ocupa de Santana, aşa că nu trebuia să afle
niciodată de Michael.
Meredith şi Mandee se încăpăţânau să nu
renunţe la alegerile lor iniţiale, iar Stephanie
era fericită că măcar apucase să-i comunice lui
Michael că hainele respective nu reprezentau
propunerile ei, ci că ambele cliente se revoltaseră
şi îşi impuseseră punctele de vedere. La patru
fără cinci, toată lumea era gata.
Meredith, strânsă în corset şi îndesată în varza
aceea verde şi strălucitoare, avea, pentru prima
dată în viaţă, o siluetă bine conturată. Sânii
enormi, pe care de obicei actriţa îi ascundea
intr-un sutien prost croit şi dedesubtul unei succe­
siuni de bluze largi şi lălâi, fuseseră acum împinşi
în sus şi scoşi în faţă. Arătau m agnific! Stephanie
spera ca editorii de modă ai tuturor săptămânalelor

245
să fíe orbiţi de kilometrii de decolteu alb ca varul
şi să nu mai observe cât de groaznică era rochia
de dedesubt, astfel încât Meredith să nu ajungft
pe lista celor mai prost îmbrăcate vedete.
Mandee arăta ca un studiu artistic pentru
utilitatea benzilor adezive în vestimentaţie: pen­
tru că asta se folosise la ancorarea de corp a celor
două piese vestimentare minuscule. Şi tot în
acele benzi adezive îşi punea Stephanie speranţa
că zonele intime vor fi mascate. Dacă Mandee
arăta ca îmbrăcată pentru o şedinţă foto desti­
nată revistei Nuts şi nu ca pentru o petrecere
mondenă, atunci măcar avea un trup superb de
dezvelit. Bucăţelele alea de haine trebuiau să
facă faţă distracţiei.
Când le-a introdus pe cele două protejate în
camera alăturată, Stephanie ar fi putut să jure
că l-a auzit pe Michael reprimându-şi un căscat.
Tipa de la machiaj a executat rapid ultimele
retuşuri, iar Michael a diminuat puţin luminile,
apoi a tras câteva cadre cu fiecare dintre cele
două femei.
— Mai aveţi şi alte haine ? Dacă tot sunt aici,
a zis el pe un ton cât se poate de amabil. Ar fi
păcat să irosesc filmul.
— Da. Ce idee b u n ă ! a sărit Stephanie.
Michael încerca s-o ajute. Ce drăguţ din par­
tea lui.
— Gândiţi-vă că e o şedinţă foto pe gratis.
Aşa, dacă vă place vreo fotografie, puteţi să obţi­
neţi şi voi copii. Nu se ştie când aţi putea s-aveţi
nevoie de ele.
Stephanie s-a uitat la ceas.
— Timp avem.
De fapt, nu prea mai aveau. Maşinile trebuiau
să fi sosit deja de cinci minute. Dar merita.

246
 Stephanie a ajutat-o pe Meredith să se în­
ghesuie în rochia neagră, cu umeri căzuţi, şi-a
privit cum Mandee, cu ajutorul rochiei semnate
Chloe, s-a transformat dintr-o curvă de pe cen­
tură într-o tânără frumoasă şi stilată.
— Uau, amândouă arătaţi senzaţional, a spus,
dar ambele femei s-au uitat la ea deloc impre­
sionate.
— Ei, acu’ zic şi eu că eşti sexy, l-a auzit ea
pe Michael exclamând când Mandee a trecut în
cealaltă cameră.
Meredith şi-a dat ochii peste cap.
— Ai putea să te faci manechin, a continuat
Michael. Aşa cum erai îmbrăcată înainte, nu
mi-am dat seama, dar acum toată lumea o să
vrea să te fotografieze.
— Crezi ? l-a întrebat Mandee. Pe bune ?
Când a revenit şi ea în cameră, Stephanie i-a
adresat lui Michael un zâmbet conspirativ, iar el
şi-a permis să surâdă. Apoi, văzând-o pe Meredith,
şi-a îndreptat atenţia asupra ei.
— Ce rochie superbă! a spus el. Iţi pune silueta
Sn evidenţă.
Meredith, care era o cetate mai greu de cucerit
decât Mandee, a pufnit pe nas.
— Sincer, arată mult mai bine decât cealaltă,
n adăugat şi Stephanie, dar Meredith nu s-a dat
dusă.
L-a lăsat pe Michael să-i facă vreo două poze,
după care şi-a anunţat intenţia de a se schimba
la loc.
— Eu o să mă duc cu asta. M-am hotărât, a
spus Mandee, iar lui Stephanie i-a venit s-o
pupe.
Apoi femeia s-a uitat la Michael, care părea
că încerca să-i transmită ceva când Meredith nu
se uita în direcţia lui. Bărbatul dădea din cap
spre încăperea alăturată şi-şi dădea ochii peste
cap. Arăta de parcă era gata să facă un infarct.
Când Meredith s-a întors către el, Michael s-a
oprit brusc din semnalizare.
— Numai câteva cadre, Meredith. Ultimele au
fost niţel nefocalizate. Vina îmi aparţine.
Meredith a acceptat în scârbă, iar Michael i-a
aruncat lui Stephanie privire pătrunzătoare care
se traducea prin... Ei, încă nu desluşise tradu­
cerea. Dar dintr-odată a lovit-o inspiraţia. S-a
dus până în camera de alături, a luat cafeaua lui
Meredith şi-a aruncat-o pe rochia cea verde şi
hidoasă.
— Vai, Doamne! a ţipat ea, chinuindu-se să
nu râdă.
Situaţia era ridicolă.
— Of, fir-ar al dracului! Meredith, îmi pare
rău, am vărsat toată cafeaua pe rochia ta.
Meredith a dat buzna pe uşă.
— Păi, şterge-o - repede! Pentru numele lui
Dum nezeu!
— N-are nici un sens, i-a explicat Stephanie,
înşfacând rapid rochia. S-a îmbibat deja. Şi oricum
o să trăsnească a lapte.
— Şi-acum ce propui să fac ? a urlat Meredith
scoţând, practic, flăcări pe nări.
— Păi... a zis Stephanie şi-apoi soneria de la
intrare s-a pornit să sune.
Slavă Dom nului! Veniseră maşinile pe care le
închiriaseră ca să le ducă pe Meredith şi Mandee
la ceremonie.
— Presupun că va trebui să te duci îmbrăcată
cu ce ai acum pe tine. N-ai de ales. îmi pare rău,
Meredith.
Meredith arăta de parcă era pe punctul să
explodeze. Michael a apărut încărcat cu genţile
femeilor, cu ambele şaluri şi cu biletele de acces.

248
 — Haideţi, doam nelor! Nu vreţi să întârziaţi,
n spus el şi le-a împins afară pe uşă. Amândouă
arătaţi splendid.
— Aşa e, i-a ţinut Stephanie isonul. V-am pus
In geantă, la amândouă, câte-un ruj şi un gloss.
Ketuşaţi-vă buzele înainte să vă daţi jos din
maşină. Şi distracţie plăcută! a adăugat ea, igno­
rând privirea furioasă a lui Meredith.
Apoi Stephanie le-a mulţumit stilistelor de
make-up şi coafură şi le-a promis să le mai folo­
sească şi altă dată, după care a închis uşa în
Npatele lor, sprijinindu-se de toc şi punându-şi o
palmă peste gură ca să-şi înăbuşe hohotul de
râs, până când toată lumea era destul de departe
ca să n-o mai audă. Michael râdea şi el, apoi a
luat-o de gât şi-a tras-o către el.
— Cred că putem să comunicăm telepatic, a
zis el.
Stephanie a ridicat ochii către el.
— Doar nu vrei să spui că asta încercai să-mi
transmiţi cu tot clătinatul ăla din cap şi privirile
pătrunzătoare cu care mă sfredeleai - „Du-te şi
toamă-i cafea pe rochie!“ ?
— Ba exact asta mă chinuiam să-ţi zic, a lămu-
rit-o el zâmbind.
Apoi s-a aplecat s-o pupe pe creştet, dar, din
una în alta, au ajuns să se sărute în adevăratul
sens al cuvântului, aşa cum stăteau acolo, ascunşi
în holişorul de la intrarea în biroul lui Stephanie.
Stephanie nici nu-şi mai aducea aminte când
mai sărutase vreun bărbat. Alt bărbat în afară
de James. De fapt, nici pe James nu-şi mai amin­
tea când îl sărutase ultima dată altfel decât în
sensul de „Mulţumeşte-i unchiului pentru cadoul
de Crăciun“. Acum însă simţea mâna lui Michael
lipită de ceafa ei şi greutatea trupului lui, care
o apăsa în perete. Apoi Michael s-a oprit la fel

249
de brusc pe cât începuse. A luat-o de mână şi-a
dus-o la canapeaua din birou. Stephanie s-a între­
bat, ca prin ceaţă, dacă n-ar fi fost cazul să-i
aducă aminte că stabiliseră să aştepte până când
ea avea să fie oficial singură, dar, de vreme ce
el luase hotărârea asta, cine era ea să-l oprească
s-o încalce ? La dracu’ ! Nu mai era decât o săptă­
mână până când avea să redevină liberă. De
fapt, Stephanie ştia că, în adâncul sufletului,
asta sperase şi ea să se întâmple atunci când îl
invitase pe Michael acolo. James o aştepta acasă,
ca să o pornească înspre Lincolnshire, dar gândul
ăsta n-a făcut-o să se simtă deloc vinovată. în
fond, ce făcea ea acum era exact ceea ce James
făcea deja de un an întreg.
Michael s-a îndepărtat puţin şi s-a uitat la ea.
— E-n regulă ? a întrebat-o el, iar tonul vocii
lui, felul în care a rostit cuvintele au înmuiat-o
pe Stephanie de tot.
— Da, i-a răspuns ea. Cu siguranţă.
Ceea ce a urmat a fost un amalgam incert de
braţe, picioare şi haine aruncate cât colo.
Stephanie tocmai se gândea că „Gata, asta e !“,
când a auzit un zgomot. Zdrăngănitul uşii de la
intrare, apoi nişte paşi, după care o voce, o voce
de femeie care a spus:
— V ai! Mă scuzaţi!
Stephanie l-a împins pe Michael şi-a mai apucat
să vadă spatele Natashei, îndreptându-se către
uşă.
— Natasha, a zis ea.
S-a ridicat, adunându-şi hainele pe ea.
— Stai niţel.
Michael a sărit în picioare, încercând să se
comporte ca şi cum totul era normal. Natasha
era tot cu spatele către uşă şi era limpede că nu
avea de gând să se întoarcă. A întins mâinile în

250
«pate, ca să-i predea lui Stephanie o geantă cu
Ituine.
— Am adus înapoi hainele Santanei. N-a apă­
rut până la urmă. Iartă-mă, n-aş fi venit dacă...
nş fi ştiut.
— Nu-i nimic, a asigurat-o Stephanie, stră-
iluindu-se să mai găsească altceva de spus.
Ce situaţie umilitoare: să fii surprins pipăin-
ilu-te cu un bărbat, ca doi adolescenţi ascunşi în
debaraua de la şcoală!
— Noi doar, ăăă... l-am rugat pe Michael să
vină să le fotografieze pe Meredith şi Mandee şi
doar am...
Lui Stephanie i se opriseră cuvintele în gât.
— Doamne, ce moment jen a n t!
— Ei, oricum, a intervenit Natasha, eu tre­
buie s-o iau din loc. Voi vedeţi-vă de treabă sau...
mă rog. Mă bucur că te-am revăzut, Michael.
Natasha a lăsat geanta cu haine pe un scaun.
— La revedere. Ne vedem mâine, Steph.
Stephanie şi Michael au rămas pe canapea,
unul lângă celălalt, uitându-se la uşa care s-a
închis în spatele Natashei. Atmosfera fusese defi­
nitiv compromisă.
— îmi pare rău, a spus bărbatul. A fost vina
mea. M-am lăsat dus de val.
— Nu, nu, l-a contrazis Stephanie. Şi eu am
fost acolo. Şi, oricum, de unde era să ştim că
Natasha o să se întoarcă? Nu-i nimic. Atâta doar
r-a fost... niţel jenant.
— Ei, a concluzionat Michael ridicându-se în
picioare, ar trebui să plec. Vreau să zic că pro­
babil tu trebuie să te duci acasă.
— Da, presupun c-aşa ar trebui.
Stephanie s-a ridicat şi ea. Se întreba cum de,
In decurs de doar câteva minute, ea şi bărbatul
de lângă ea trecuseră de la pasiune arzătoare la

251
o situaţie în care se comportau ca doi oameni
care abia se cunoscuseră. Şi ea, şi Michael au
terminat cu îmbrăcatul în aceeaşi atmosferă stân­
jenită, evitând să se privească în ochi.
— Ne mai vedem mâine-seară? l-a întrebat
ea când au plecat din birou, fără măcar să se fi
sărutat de la revedere.
Michael a ridicat un braţ ca să cheme un taxi.
— Sigur, a răspuns el. Te sun după-amiază şi
decidem împreună ce facem.
Stephanie a crezut că poate Michael se va sui
şi el în taxi, dar bărbatul a trântit portiera. Apoi,
când maşina s-a pus în mişcare, i-a făcut cu
mâna. Stephanie şi-a deschis telefonul. Avea deja
un mesaj disperat de la N atasha: „Vai, Doamne,
Steph, îmi pare îngrozitor de rău c-am dat aşa
buzna peste voi. De ce nu mi-ai spus că vine la
birou ? Atunci aş fi luat hainele cu mine acasă.
Apropo, mi s-a părut că vă simţeaţi foarte bine.
Sper că, după ce-am plecat, aţi reluat povestea
de unde v-am întrerupt. Bravo ţ ie ! Meriţi să te
distrezi şi nu puţin. Da’ mie tot îmi pare rău
c-am intrat peste voi şi v-am stricat ploile“.
Stephanie s-a uitat pe geamul maşinii. Acum
că sentimentul de jenă începuse să se disipeze,
se simţea doar puţin tristă că incidentul res­
pectiv ridicase un soi de zid între ea şi Michael.
Se insinuase între ei un fel de stânjeneală care
nu fusese acolo până atunci. Poate că se gră­
biseră prea tare. Pentru ea nu era nici o pro­
blemă : o cunoştea pe Natasha şi ştia că prietena
ei n-o blama pentru ceea ce făcuse, dar Michael,
s-a gândit ea cu un zâmbet timid înflorit pe buze,
probabil că-şi făcea griji că dăduse impresia unei
persoane lipsite de profesionalism. Stephanie spera
că în seara următoare ea şi fotograful aveau să
regăsească atmosfera relaxată de dinainte, ba

252
chiar poate că aveau să şi râdă de întâmplarea
Hsta. In fond, la drept vorbind, după ce depăşeai
senzaţia iniţială de jenă, incidentul era chiar
nmuzant. Stephanie ar fi vrut totuşi să aibă certi­
tudinea că Michael avea s-o sune a doua zi, aşa
cum promisese. Deocamdată o bântuia bănuiala
că era posibil ca bărbatul să dea înapoi.

253
 31

Pe drumul înapoi spre Lincoln, James a meditat

profund. Stephanie se întorsese acasă la şase şi
câteva minute, stresată şi agitată. El fusese tentat
să zică „Ducă-se naibii programările de luni dimi­
neaţă ! Lasă-i pe Malcolm şi Simon să mai aibă şi
ei grija cabinetului", dar n-a ştiut cum să abordeze
subiectul fără ca gestul lui să i se pară ciudat lui
Stephanie. Adevărul era că el însuşi se simţea
ciudat. Era ca şi când un an întreg ar fi dormit,
iar acum se trezise şi realizase cu exactitate ce
făcuse în tot timpul ăsta. Oare ce fusese în mintea
lui ? Mai mult, cum de îşi închipuise că putea să
scape basma curată din situaţia asta ? Se înglodase
aşa de mult în rahat, încât chiar nu reuşea să-şi
imagineze cum putea să se salveze fără să piardă
totul. El crezuse că va putea să menţină la infinit
respectivul aranjament, că ambele femei aveau
să fie veşnic mulţumite avându-1 fiecare doar pe
jumătate alături de ele şi că sentimentele lui
aveau să rămână staţionare, că niciodată n-avea
să simtă nevoia s-o aleagă pe una dintre femei.
Acum James începea să se întrebe dacă nu cumva
greşise gândind în felul ăsta.
Când a ajuns acasă, pe la nouă şi patruzeci şi
cinci de minute, Katie nu era acolo. Ii lăsase un
bilet în care îl anunţa că avea un client şi că-i lăsase
ceva de mâncare în cuptor. James l-a mângâiat

254
 po Stanley, după care s-a aşezat la măsuţa din
bucătărie şi a mâncat. S-a uitat împrejur, la
«tatuetele thailandeze de pe rafturi şi la fotogra­
fiile înrămate de pe pereţi, care o arătau pe Katie
In vacanţele petrecute în Orient, înainte să-l
cunoască pe el. In toată încăperea nu exista nici
un obiect care să amintească de el, nimic care să
Indice că, de un an de zile, şi el locuia acolo. Până
ţi culoarea pereţilor, un turcoaz deschis ca marea,
nra ceva ce el, unul, nu ar fi ales niciodată.
Soneria de la intrare a început să sune.
James s-a uitat la ceas. Zece şi cinci. Era o
oră târzie pentru o vizită neanunţată. A deschis
uşa prudent şi, în prag, a dat de Simone.
— Katie e acasă? a întrebat ea înainte ca
•James s-apuce s-o salute.
— Aăă... nu, lucrează.
Ceva din comportamentul lui Simone dădea
impresia de persoană evadată de la nebuni.
— Foarte bine. Cu tine voiam să discut. Pot
m& intru?
Când a spus asta, Simone se împinsese deja
pe jumătate înăuntru.
— Ai nişte vin ? Sunt disperată să beau ceva.
Era clar că femeia dăduse deja peste cap vreo
câteva pahare.
James i-a turnat un pahar micuţ.
— Te simţi bine? a întrebat-o el.
— Da - de ce să nu mă simt ? Tocmai am aflat
că ai probleme cu ăia de la departamentul de auto­
rizare a construcţiilor şi cred că pot să te ajut.
Asta-i tot.
Lui James îi venea greu să creadă că Simone
venise la zece şi cinci din noapte ca să discute
despre extensia lui.
— Aş putea să pun o vorbă bună pentru tine
In Grupul de Conservare a Patrimoniului. După

255
cum ştii, au un cuvânt greu de zis pe lângă con
siliul local. Dacă reuşesc să obţin un consens, cum
că nimeni n-are nimic de obiectat în legătură ni
construcţia ta...
James a întrerupt-o - situaţia era foarte straniu
— Simone, e foarte frumos din partea ta, dnt
eu nu-i prea văd pe cei din Grupul de Conservări»
căzând de acord că extensia mea din BCA şi PV('
reprezintă un câştig pentru zona lor. Şi oricum
n-aş vrea să-ţi creez probleme.
Simone, care până atunci stătuse într-unul din
fotolii, s-a ridicat şi s-a mutat pe canapea, lângă
James. Bărbatul s-a îndepărtat de ea stânjenit,
— Nu-i nici o problemă, l-a asigurat ea cu o
privire care l-a lămurit pe James asupra scopului
real al vizitei.
Simone venise ca să-l seducă. Preţ de-o se­
cundă, James s-a gândit să-i facă jocul, dar ştia
că o partidă de sex cu una dintre vecine nu puten
să reprezinte soluţia necazurilor lui.
— De fapt, Simone, m-am decis să procedez
ca la carte. Măcar acum. O să fac cerere de
aprobare a construcţiei. Dacă n-o s-o primesc,
atunci o să-mi fie învăţătură de minte. Dar îţi
mulţumesc pentru ofertă. Apreciez sincer gestul
tău. Eşti o prietenă adevărată.
James s-a ridicat în picioare, în semn că venise
timpul ca femeia să plece, dar Simone nici nu s-a
clintit din loc.
— îm i mai dai un pahar de vin ? a zis ea cu
o voce pe care o credea seducătoare.
James s-a uitat la ceas.
— Sincer, aş fi vrut să mă culc devreme.
Dar, înainte s-apuce să-şi termine propoziţia,
Simone s-a ridicat şi ea şi-a dat să se agaţe de
el. James şi-a tras capul în spate, evitând săru­
tarea musafirei.

256
 — Ei, haide, Simone, a încercat el să râdă. Nu
putem să facem asta. Katie trebuie să se întoarcă
ilin minut în minut. Şi cum rămâne cu Richard ?
— Richard poate să se ducă dracului, i-a răs­
puns Simone plină de venin.
— A, a exclamat James. Te-ai certat cu el.
Asta explica perfect situaţia. Simone căutase
o metodă ca să se răzbune pe Richard şi, în mod
evident, considerase că James nu putea să-i refuze
oferta unei partide scurte de sex.
— Şi ce dacă m-am certat ?
James i-a luat paharul din mână şi l-a pus pe
masă.
— Simone, cred c-ar trebui să te duci acasă.
Treaba cu Richard poţi s-o lămureşti mâine-dimi-
neaţă. Ce zici?
Simone a început să se înfurie.
— Flirtezi cu mine de luni de zile şi-acum mă
refuzi ca să mă umileşti? Ai impresia că sunt
genu’ ăla de femeie care se aruncă în braţele
oricărui boşorog? Nu, şi-a răspuns ea singură la
întrebare. Am venit la tine pentru că întotdeauna
mi-ai dat de înţeles că eşti atras de mine!
Simone urla, iar pe James l-a apucat teama
că vecinii vor auzi tot.
— îmi pare rău dacă ţi-am lăsat impresia asta,
a spus el.
Deşi, la drept vorbind, dacă Simone i s-ar fi
oferit în urmă cu două săptămâni, ar fi fost tentat
să se culce cu ea şi la naiba cu consecinţele.
Indiferent câte complicaţii ar fi iscat, James nu
fusese niciodată bărbatul care să refuze o partidă
de sex. Acum însă nu-şi dorea decât s-o vadă pe
Simone plecată din casa lui. Avea deja destule
necazuri.
— E-adevărat c-am flirtat cu tine, dar n-a fost
nimic serios. Niciodată n-aş fi făcut nimic ca să

257
împing lucrurile mai departe de-atât. Şi am cre­
zut că şi tu vezi situaţia la fel ca mine. Că a fost
pentru amândoi o mică distracţie.
Instantaneu, James şi-a dat seama că greşise
rostind cuvintele astea. Faţa lui Simone s-a con­
torsionat intr-un rictus mânios.
— O mică distracţie ? Crezi că mi-aş înşela
bărbatul dac-aş fi crezut că totul nu-i decât o
mică distracţie?
Doamne, de ce nu vorbea femeia asta mai
încet ? ! Simone era beată turtă.
— Hai să ne lămurim, a spus James, de data
asta pe un ton mult mai serios. Tu nu-ţi înşeli
bărbatul. Te-ai certat cu Richard şi-ai venit încoace
fiindc-ai vrut să te răzbuni pe el, dar chestia
asta n-o să se întâmple. Clar ? Aşa că du-te acasă
şi împacă-te cu el.
— Da’ ce-i în neregulă cu mine ? Nu-ţi place
de m ine?
Dintr-odată, pe obrajii lui Simone a început
să curgă un şiroi de lacrimi.
Grozav, s-a gândit James, şi-acu’ ce fac ? Urmă­
torul pas era ca Simone să adoarmă pe canapea şi
cu asta ga ta ! N-o să meii scap de ea. Adevărul era
că James îi dăduse de înţeles c-o place. Se amuzase
flirtând cu ea şi savurase sentimentul că-i era
superior lui Richard din punctul ăsta de vedere.
Acum însă îşi dădea seama cât de jalnic fusese:
avusese nevoie să creadă că nevestele prietenilor
lui sunt moarte după el, că toate ar fi sărit în
patul lui doar la un semn.
Acum nu mai avea decât o singură posibilitate
de scăpare. Trebuia neapărat s-o facă pe Simone
să plece acasă. Aşa c-a luat-o în braţe.
— Ba sigur că-mi place de tine, i-a spus el.
Ştii bine că-mi place de tine. Dar nu putem să
facem nimic din cauza lui Richard şi Katie. Eu

258
hş vrea. Aş vrea din tot sufletul, a adăugat el
uitându-se la faţa înlăcrimată a femeii.
Abia acum îşi dădea seama că, de fapt, n-o
plăcea pe Simone absolut deloc. Totul nu fusese
decât un joc.
— Dar nu putem. Amândoi avem mult prea
multe de pierdut.
Simone ridicase ochii către el şi-l privea calmă,
clipind des ca să-şi oprească lacrimile. Până
la urmă, mândria nu-i fusese ştirbită. Amândoi
suntem la fel, s-a gândit James. Amândoi vrem
ca toată lumea să fie leşinată după noi.
— Ar trebui să pleci acasă înainte să facem
ceva ce am putea regreta.
Simone s-a apropiat să-l sărute, dar el a împins-o
uşor.
— Nu. Dacă începem, n-o să mai fim în stare
să ne oprim.
Lui James nici nu-i venea să creadă că debita
clişeele astea cu-atâta uşurinţă. Şi nici că Simone
le înghiţea ca pe bomboane.
— Bine, a zis ea. Ai dreptate.
James s-a desprins de ea cât a putut de repede,
dar fără să dea impresia de grosolănie, apoi a con­
dus-o pe femeie către ieşire. S-a întrebat dacă
n-eu* fi fost mai bine s-o ducă până acasă - fiindcă
Simone băuse prea mult - , dar şi-a spus că, în felul
Asta, lucrurile se puteau complica şi mai tare.
— Noapte bună, i-a mai strigat el în timp ce
Simone se adâncea în noapte pe trei cărări.
James voia ca vecinii să afle că musafira ple­
case. Asta ca să nu se işte cine ştie ce zvonuri
maliţioase.
O jumătate de oră meu târziu, când Katie a
iguns acasă, James i-a povestit întreaga tără­
şenie. Nu mai voia să eiibă nici un secret. Mă
rog, aproape nici unul.

259
 32

Ziarele de luni dimineaţă erau pline de fotografii

de la premiile BAFTA: câştigătorii, cei care pierdu­
seră, cei care se îmbătaseră la petrecere şi-apoi
căzuseră afară, pe stradă. Stephanie cumpărase
toată presa în drum spre serviciu, iar acum frun­
zărea paginile în compania unei porţii gigantice
de cafea cu lapte.
Natasha nu ajunsese încă la birou, pentru că
aranjase ca înainte să treacă şi să recupereze
accesoriile de la Meredith şi Mandee - asta undeva
pe la ora prânzului, ca să le permită celor două să
doarmă destul cât să scape de mahmureală - ,
pentru ca apoi să le aşeze pe căprării, gata de a
fi retum ate magazinelor care le împrumutaseră,
împrumuturi care fuseseră mai mult o favoare
pentru Stephanie decât pentru că proprietarii ar
fi ţinut să-şi vadă produsele purtate de Meredith
şi Mandee. Nici una dintre femei nu primise
rochiile cu împrumut pentru că nici una dintre ele
nu fusese considerată o figură cu care designerii
să merite să fie asociaţi. Rochia Santanei, deşi
putea să fie retumată, de vreme ce nu fusese
purtată, avea să fie mai întâi dată la curăţat şi
călcat.
Stephanie se temea de clipa întâlnirii cu
Natasha. Ştia că prietena ei avea să-i ceară toate
detaliile legate de după-amiaza precedentă şi

260
probabil că toată ziua avea s-o tachineze pe seama
faptului c-o surprinsese făcând sex pe canapea
ca o adolescentă. Mai mult, Natasha avea să
creadă că singurul motiv pentru care Stephanie
tl angajase pe Michael fusese acela de a-1 călări.
Ceea ce normal că era adevărat, dar Stephanie
ne chinuise să se convingă că lucrurile nu stătu-
»eră chiar aşa.
Stephanie s-a forţat să studieze mai întâi ziarele
de dimensiuni mari, deşi ştia că era puţin probabil
ca una dintre cele trei cliente ale ei să apară în
paginile lor. Se uitase la ceremonia de decernare
la televizor, în seara precedentă, după plecarea
lui James. Până la urmă, Santana ajunsese şi ea
In eveniment, ca să prezinte premiul, dar arătase
de parcă venise îmbrăcată cu hainele în care
dormise după ce petrecuse de zor, toată ziua şi
toată noaptea. De fapt, probabil că ăsta şi fusese
ndevărul. Santana îşi debitase discursul total
incoerent, cu limba împleticită de băutură. Din
când în când, îşi trecuse mâna prin părul nespălat.
Două ziare publicaseră fotografii cu ea, pe care
le comentaseră zicând că femeia arăta de parc-ar
fi fost în plină orgie bahică. Una dintre fotografii
chiar o înfăţişa pe Santana ieşită la băute, cu două
nori înainte, şi îmbrăcată în aceleaşi haine. Astfel
cfl temerile iniţiale ale lui Stephanie s-au risipit:
era clar că nici un săptămânal n-avea să-i mai
treacă clienta la rubrica „Renunţă la stilistul pe
cnre-1 ai acu m !“. Speranţa ei era ca vreun jurna­
list mai isteţ să adune mai multe fotografii la un
loc pentru a demonstra că Santana n-avea habar
cum să se îmbrace când era lăsată de capul ei.
Tblenovela lui Meredith câştigase la categoria
„Cel mai bun serial“, iar Stephanie a văzut-o pe
scenă, în mulţimea de actori din distribuţie care
urcaseră să ridice premiul. Intr-adevăr, iat-o pe

261
Meredith pe pagina cinci din Sun, cu o fotografie
care comenta cât de bine arăta clienta ei. „Mi se
pare mie sau Meredith Bamard e chiar sexy T
scrisese reporterul de sex masculin. Stephanie
şi-a îngăduit un zâmbet mic. 1-0 pentru ea.
In Mirror apăruse o poză cu un tânăr Don
Juan de la televizor, care plecase de la petrecere
cu Mandee atârnată de el. Amândoi s-au urcat
în acelaşi taxi, anunţa reporterul, iar Mandee,
pentru prima dată în viaţă, a arătat splendid cu
hainele pe ea, nu-i aşa? în nici o publicaţie nu
apărea vreo fotografie cu Mandy.
Stephanie a decupat cele două materiale.
Rezultatul era mult mai bun decât cel la care
sperase ea şi, până la urmă, el i se datora lui
Michael. S-a gândit să-l sune pe fotograf ca să-i
mulţumească, dar şi-a dat seama că, dacă voia
s-o audă, atunci avea s-o sune chiar el. întâlnirea
precedentă se sfârşise într-un mod atât de jenant,
iar Stephanie ştia că Michael fusese copleşit de
ruşine din cauza apariţiei neanunţate a Natashei.
Aşa cum, de fapt, se simţea şi ea. Totuşi, Natasha
era prietena ei, pe când Michael n-o mai văzuse
decât o singură dată. Probabil se temea ca prietena
ei să nu-1 creadă genul care fură nevestele altora
sau pur şi simplu un nenorocit. Michael nu avea,
desigur, de unde să ştie că Natasha o încurajase
să iasă în lume şi să-şi găsească un alt bărbat.
Şi asta de săptămâni bune.
Ca să-şi ia gândul de la problema asta, Stephanie
s-a decis să le sune pe Meredith şi Mandee ca să
le dea veştile bune. Meredith, care ieşise deja
şi-şi cumpărase ziarele, a fost numai lapte şi
miere.
— Am greşit teribil în legătură cu rochia, iar
tu ai avut dreptate, a recunoscut ea graţios şi
părând într-adevăr convinsă de ceea ce spune.

262
 Meredith fusese deja sunată de două reviste,
care o rugaseră să le spună cine o îmbrăcase, iar
ea le răspunsese încântată că Stephanie Mortimer
este o stilistă minunată şi extrem de talentată,
pe care ea o s-o recomande tuturor colegelor sale.
Când a închis telefonul, după ce-i promisese lui
Meredith s-o îmbrace şi pentru petrecerea anuală
dată în cinstea serialului, Stephanie şi-a spus că
Asta era motivul pentru care făcea ceea ce făcea.
Ar fi vrut doar ca în clipa aia să se simtă ceva
mai entuziasmată.
Apelul dat lui Mandee a intrat direct pe căsuţa
vocală. Probabil că fetişcana era încă ascunsă pe
undeva cu domnul Don Juan de la Televizor.
Stephanie i-a lăsat un mesaj în care i-a zis să
cumpere Mirror, după care a închis.
Apoi s-a uitat la ceas. La ora douăsprezece
uvea o consultaţie cu o potenţială clientă la domi­
ciliul acesteia din Holland Park. Acum era abia
Mice şi jumătate, dar Stephanie voia să plece de la
liirou înainte de sosirea Natashei, aşa că s-a decis
n- ia deja la picior. Putea să mai intre prin nişte
o

magazine, în căutare de idei noi. A lăsat tăieturile

din ziare pe biroul Natashei, acolo unde prietena
<d avea să le vadă cu siguranţă, şi a plecat.

- Mi se pare că a sosit vremea. Asta-i tot, a

«pus Simon.
James încerca să priceapă ce se întâmpla.
Hunon, care lucra cu el de opt ani de zile, de
i And deschisese cabinetul, voia să-l părăsească
fi să-şi deschidă propriul cabinet. Şi nu numai
nlAt. Avea de gând să rămână tot acolo, în sat,
Inr cabinetul să şi-l deschidă chiar pe aceeaşi
«Irndă cu el. Iar Malcolm avea să-l însoţească.
— Dar... James s-a auzit bâlbâindu-se, ...dar
n imposibil ca două cabinete veterinare să poată

263
să supravieţuiască într-un sătuc ca ăsta. Vreau
să zic, de unde atâţia clienţi?
Ceea ce se întâmpla era un dezastru. Simon şl
Malcolm erau foarte iubiţi în zonă, plus că lucrau
aici cu normă întreagă. Care dintre clienţi avea
să meii apeleze la el dacă toată lumea ştia că, în
cazul în care animalul li se îmbolnăveşte miercuri
după-amiază, joi, vineri sau peste weekend, docto­
rul nu e acolo ca să-l consulte? James simţea
că-i vâjâie cap u l; trebuia să găsească un nou
doctor, pe cineva care, eventual, să facă de ser­
viciu numai în zilele când el nu era acolo.
— Sunt convins c-o să fie destui clienţi, i-a
răspuns Simon cu un zâmbet fals.
James şi-a dat seama că era terminat. Cele
două cabinete o să intre în competiţie directă, iar
el o să fie învins.
După plecarea lui Simon, James s-a aşezat la
biroul lui uriaş, din lemn de stejar, şi şi-a îngro­
pat capul în palme. îşi distrusese viaţa complet.
Katie i-ar fi zis că asta-i era Soarta, dar el nu
credea în prostii din astea. Bărbatul şi-a dat
seama că, în toată lumea, nu exista decât o sin­
gură persoană cu care simţea nevoia să discute,
iar persoana aceea era Stephanie. Stephanie n-ar
fi insistat pe ideea că totul se întâmpla dintr-un
anumit motiv. Stephanie l-ar fi lăsat să-şi plângă
niţel de milă, după care l-ar fi ajutat să râdă şi
astfel să depăşească momentul. James a pus mâna
pe telefon.
Stephanie a părut înţelegătoare, dar distrată.
I-a spus că era pe stradă şi că nu-1 auzea prea
bine. James s-a trezit deşertându-şi sacul de
probleme: plecarea lui Simon, dificultăţile pe
care le avea cu consiliul local şi cu departa­
mentul care acorda autorizaţiile de construcţie,
plus cele cu unii dintre săteni. Stephanie l-a

264
«•cultat răbdătoare, fără să intervină prea mult.
f 'And James şi-a terminat tirada, i-a comunicat
rA era sigură că totul avea să se lămurească
|iAnă la urmă, dar că acum ea trebuia să închidă
pnntru că avea o întâlnire. După ce conversaţia
i -ii încheiat, James şi-a dat seama că, de fapt, el
iporase ca soţia lui să-i spună un singur lucru.
Iţi dorise ca ea să-i spună că poate asta era ocazia
Ideală ca să închidă cabinetul din Lincolnshire.
(!A poate acum era momentul potrivit să se mute
cu totul la Londra. Dar Stephanie nu-i spusese
nata. De ce? Fir-ar ai dracului, s-a gândit James.
Kl crezuse întotdeauna că Stephanie abia aştepta
cn soţul ei să renunţe la cabinetul de la ţară şi
«A rămână definitiv acasă, la Londra. Dar poate
rA, de fapt, Stephanie nu-şi dorea deloc asta.

- Asta e karma negativă, a decretat Katie, aşa

cum James fusese convins c-o să facă, atunci
când i-a povestit ce-aveau de gând Malcolm şi
Himon. Dacă nu te porţi frumos, întotdeauna îţi
primeşti pedeapsa, a adăugat iubita lui privin-
du-1 drept în ochi, cu o expresie care l-a tulburat.
Aceasta era una dintre puţinele seri pe care
ţi le mai petreceau împreună. Erau aşezaţi de-o
parte şi de cealaltă a mesei, cu câte-o porţie de
pui şi broccoli vineţiu în faţă.
— Cred c-ar trebui să renunţăm la petrecere,
a spus James.
Se gândea la chestia asta de vreo două zile.
Ce sens mai avea să dea o petrecere aniversară
în condiţiile în care jumătate dintre invitaţi nu
mai vorbeau cu el sau, cel puţin, asta era impresia
pe care i-o dădeau lui.
— Nu fi prostuţ, l-a admonestat Katie. Nu
putem s-o mai contramandăm acum. Petrecerea

265
e duminică, am comandat toate cele. Plus că
avem o grămadă de invitaţi.
— Nici Simon, nici Sally şi ai ei şi nici Malcolm
n-o să mai vină.
— Bine, a spus Katie, Sally şi ai ei e posibil
să nu mai vină. De acord. Dar nici tu n-ai vrea să
le mai vezi mutrele, aşa-i? Iar Simon şi Malcolm
o să vină. Poate că ţie nu-ţi convine planul lor,
dar, până la urmă, asta e o divergenţă în afaceri.
Nu e o chestiune personală.
— Nu ? a zis James pe un ton mohorât.
— Normal că nu. Apoi mai sunt Sam şi Geoff,
Hugh şi Alison, Richard şi Simone...
James a gemut.
Katie i-a dat înainte fără să-l bage în seam ă:
— ... şi toţi ceilalţi clienţi ai tăi.
— Cei care nu sunt rude cu Sally sau care nu
se simt vinovaţi fiindc-o să se ducă după fundu’
Iu’ Simon şi Malcolm şi n-o să rămână la mine.
— James, nu mai fl aşa de negativist, l-a luat
Katie la rost. Faci din ţânţar armăsar. O să vezi
că petrecerea o să fie fantastică.

Katie se temea că poate întinsese prea mult coarda.

Nu pentru că i-ar fi fost milă de James - abia
dacă mai suporta să se uite la el şi chiar şi atunci
când se uita, cu greu se abţinea să nu se por­
nească să-i urle un întreg şir de acuzaţii. Nu,
grija ei era că dacă James avea groază de petre­
cere, aşa cum susţinea acum, atunci actul de
umilire publică pe care ea şi Stephanie îl puse­
seră la cale n-avea să mai aibă impactul dorit.
Să loveşti un om când e deja la pământ nu mai
e la fel de amuzant ca atunci când tu îl faci să
cadă şi abia apoi îl loveşti. Dar Katie chiar nu
fusese în stare să se abţină. Tbate micile strâmbe,
toate săgeţile pe care i le aruncase o făcuseră să

266
se simtă mult mai bine. Nu era vina ei că răul
prinsese proporţii imposibil de anticipat. Nu putuse
să ştie că James avea s-o concedieze pe Sally sau
că Simon şi Malcolm aveau să decidă că nu mai
puteau să suporte şi că trebuiau să părăsească
parteneriatul. Toate astea se întâmplaseră din
vina lui James.
Katie nu mai vorbise cu Stephanie de zile
bune. Primise câteva mesaje şi avusese şi vreo
două apeluri pierdute, dar ea n-o sunase. Nu
voia s-o mai audă pe Stephanie zicându-i s-o
lase mai moale. De fapt, avea din ce în ce mai
mult impresia că Stephanie voia să lase baltă
planul comun de răzbunare, ceea ce, dat fiind că
ideea îi aparţinuse, era hilar. Dacă n-ar fi fost
Stephanie, Katie i-ar fi zis lui James că totul s-a
terminat între ei pentru c-a aflat că el e încă
foarte însurat. La rândul lui, James şi-ar fi văzut
de treabă şi cu asta toată povestea s-ar fi încheiat.
Dar n u : Stephanie a convins-o că răzbunarea
înseamnă putere, că pedeapsa trebuie să fie pe
măsura greşelii şi, la drept vorbind, Stephanie
chiar avusese dreptate. Când a aflat de viaţa dublă
pe care o ducea James, Katie a fost terminată şi
dezamăgită, s-a simţit un nimic. Acum se simţea
mai puternică decât oricând. Ea deţinea contro­
lul, iar James n-avea ce să facă, n-avea cum s-o
împiedice.

Stephanie tot nu-i spusese lui Michael întregul

adevăr despre situaţia cu James. Fusese cât de
sinceră putuse, îi mărturisise că era încă mări­
tată, că descoperise că soţul ei ducea o viaţă
dublă şi că ea era în plin proces de dizolvare a
mariajului, dar, în ceea ce privea motivele pentru
care încă nu pusese punct, fusese destul de vagă.
Nu-i explicase de ce nu terminase totul chiar în

267
clipa când aflase de trădarea soţului. Şi ast«
pentru că îşi dăduse seama că Michael nu ar II
fost de acord cu ea.
Michael era un tip matur, iar lui Stephanie II
era teamă ca el să nu vadă în planul ei doar un
joc, un fel de a lua mult prea lejer destrămare«
căsniciei. în ciuda faptului că, după cum se păren,
soţia lui fusese extrem de vehementă în privinţn
greşelilor lui faţă de prieteni, Michael era foarte
mândru că gestionase respectiva situaţie cu dem­
nitate. Pe lista de priorităţi a lui Michel, păstrarea
demnităţii era printre primele locuri. Organizareu
unei petreceri cu scopul de a-ţi demasca parte­
nerul infidel în faţa tuturor prietenilor şi colegilor
lui n-ar fi fost o idee care să-i treacă prin minte,
darămite s-o mai şi pună în aplicare. El ţinea
foarte mult la principiul corectitudinii.
Tbcmai din acest motiv Stephanie ştia că avea
să se simtă prost în legătură cu ceea ce se întâm­
plase duminică. Ea şi Michael căzuseră de acord
să nu se implice prea mult până când mariajul
nu avea să fie clasat, iar învolburarea aceea
adolescentină nu făcuse parte din planul iniţial,
Darămite să mai fie şi prinşi în flagrant. Michael
plecase atât de repede după incidentul cu Natasha!
Era ca şi când n-ar mai fi suportat să rămână
singur cu Stephanie nici măcar o clipă. Atmosfera
fusese complet distrusă. Ceea ce se întâmplase
între ei căpătase dintr-odată conotaţii tainice, în
sensul urât al cuvântului, şi o aură de prost gust.
Semăna cu o partidă de sex prin tufişuri.
Oricum, Michael o sunase până la urmă ca
să-i confirme că întâlnirea din seara respectivă
rămăsese în picioare. Conversaţia telefonică durase
puţin şi avusese un ton mai curând profesional,
de parcă ar fi pus la cale o conferinţă de afaceri.
Acum Stephanie îl aştepta pe fotograf în barul

268
hotelului Soho, aşezată pe un scaun de la bar şi
«orbind agitată dintr-un cocktail.
Când a ajuns şi el, cu cinci minute întârziere
ţi debordând de scuze relatate pe nerăsuflate -
metroul se oprise între staţii Michael arăta
hine. Aşa şi-a spus Stephanie. Ea însă continua
«A se simtă imposibil de nervoasă. Michael a
niprins-o cu un braţ şi-a sărutat-o cu căldură.
Kmoţiile lui Stephanie s-au risipit. Totul avea să
fie bine. Din fericire, Michael se străduia să se
comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat,
l-a propus să încerce să cumpere bilete la piesa
rea nouă a lui Joe Penhall de la teatrul Royal
(!ourt, iar Stephanie a acceptat fericită. Acum că
«o relaxase, femeia chiar a izbucnit într-un hohot
de râs involuntar.
— Ce e ? a întrebat-o Michael.
— Iartă-mă, i-a spus ea roşind puţin. Mă gân­
deam doar cum om fi arătat când ne-a găsit
Natasha.
— Hai să nu mai vorbim despre asta, a rugat-o
ui făcând feţe-feţe.
Stephanie a râs din nou - nu putea să se
abţină. Ideea era chiar amuzantă.
— Mi-am adus aminte cum a zis „Vai!“, de
parc-ar fi fost o gospodină care-a vărsat nişte
dulceaţă pe jos.
Michael n-a reuşit decât să schiţeze un zâmbet.
— Eu încerc să uit faza, a spus el şi-a schim­
bat subiectul.
Poate că o seară petrecută la teatru, aproape
unul de celălalt, dar fără posibilitatea de a dis­
cuta despre ceea ce se întâmplase, era exact
lucrul de care aveau nevoie.

269
 33

Bucătăria aproape că dispăruse sub mormanelo

de lanţuri din hârtie şi panglici. Stephanie tl
spusese lui Finn că putea să decoreze el holul
pentru petrecerea de aniversare a celor patruzeci
de ani împliniţi de tatăl său, iar băieţelul îşi luase
treaba foarte în serios. Ultimele două seri şi le
petrecuse, împreună cu Cassie, confecţionând
un soi de afiş pe care scria „La mulţi ani, tati
(Jam es!)“. Afişul era garnisit cu o fotografie cu
James cu un stetoscop agăţat de gât, înconjurat
de animale care mureau în diverse feluri, dar
toate în chinuri inimaginabile. Peste tot era numai
sânge, nenumărate picioare atârnate alandala,
ba chiar şi un panda tras în ţeapa unui gard, cu
limba atârnându-i afară din gură. Finn o auzise
pe Cassie spunându-i lui Stephanie că imaginea
respectivă îi aducea aminte de un tablou despre
Primul Război Mondial, pe care-1 văzuse cândva
la National Gallery. Din acest motiv, puştiul era
fantastic de mândru de creaţia lui.
La drept vorbind, Finn se cam săturase de
serile petrecute în ultima vreme cu Cassie. Nu că
nu i-ar fi plăcut de ea. Din punctul de vedere al
calităţilor ei de bonă, Cassie era bună. în primul
rând că era haioasă şi, uneori, atunci când se
apleca să-l pupe de noapte bună, Finn apuca să
tragă cu ochiul în decolteul ei. Ceea ce i se părea

270
liiHcinant, deşi n-ar fi putut să spună de ce. Plus,
CiiHsie îl lăsa întotdeauna să se culce mai târziu
ilocât în mod normal şi-l şi ajuta cu tot felul de
chestii de genul afişului sau la teme. Dar, cu toate
lintea, statul cu Cassie nu se compara cu timpul
petrecut cu mama. însă de ceva timp, mama
lucra până târziu.
Finn îşi strânsese banii de buzunar (şaptezeci
ţi cinci de penny pe săptămână) pe mai multe
nttptămâni ca să-i cumpere ceva frumos tatei de
ziua lui şi se decisese că nu putea să existe cadou
mai nimerit decât un suport de pahar pentru ma­
şină. Tata mergea mult cu maşina în timpul săptă­
mânii, iar Finn se gândise că ar fi fost bine să
poată să bea în timpul ăsta câte-o cafea fierbinte.
Puştiul văzuse un astfel de suport la benzinăria
aflată puţin mai jos pe stradă, acolo unde tata se
oprea uneori, duminica dimineaţă, ca să facă
plinul. Mama îi promisese să-l ducă acolo într-o
zi, după şcoală, ca să-l cumpere. în ultimele două
seri însă mama nu avusese timp de asta fiindcă
trebuise să se gătească şi să iasă din nou în oraş.
Finn spera să ajungă la benzinărie în după-p miaza
aceea, înainte ca tata să se întoarcă de la ţară.
îi amintise deja mamei de două ori.

Stephanie stătea întinsă în pat, cu toate că ştia

c-ar fi trebuit să se scoale şi să-i pregătească
micul dejun lui Finn. Era însă complet epuizată.
Nu era obişnuită să iasă seara în oraş. Luni seara,
după teatru, Stephanie a împărţit cu Michael un
taxi şi un sărut cast pe drumul spre casă. în
seara precedentă, merseseră împreună să mă­
nânce la The Oxo Ibwer, apoi se plimbaseră pe
malul Tamisei. Asta până când dăduseră nas în
nas cu o gaşcă de băieţi dubioşi, cu glugile trase
pe cap, şi vreo câţiva cerşetori şi-au realizat că
poate plimbarea respectivă nu era o idee aşa de

271
genială. Au sărit într-un taxi, râzând că scăpa-
seră de pericol ca prin urechile acului. Apoi, tot
drumul până în faţa casei lui, Michael a ţinut-o
în braţe, iar sărutările au fost mai pasionale.
Uitaseră pur şi simplu de şoferul care se uita la
ei, din când în când, prin oglinda retrovizoare.
— Aş vrea să te pot ruga să rămâi la mine, i-a
spus el, după care a coborât din maşină.
— Data viitoare când ne vedem, o să fiu singură
în mod oficial, i-a răspuns Stephanie şi, pentru
prima dată, întreaga situaţie a părut posibilă.
Ea şi James urmau să se despartă. In weekendul
care urma. In mintea ei, relaţia lor era deja moartă
de atât de mult timp, încât acest deznodământ
nici nu mai avea valoare. Pentru Stephanie, totul
se terminase cu săptămâni bune înainte. Acum
ea şi Katie nu făceau decât să urmeze cursul
firesc al planului şi cu asta basta. Noua ei viaţă
avea să înceapă în curând.
Deşi era ridicol, Stephanie şi-a bătut capul
îndelung dacă să-i cumpere sau nu un cadou lui
James. Petrecerea era sâmbătă, deci soţul ei se
aştepta cu siguranţă la un cadou, dar, odată
despărţirea consumată, ea urma să aibă nevoie
de fiecare bănuţ pe care putea să-l adune. I se
părea anapoda ca azi să cheltuiască sute de lire
pentru el, iar a doua zi să-l anunţe că-1 părăseşte.
Intr-un final, Stephanie s-a decis să-i spună că
plătise pentru o vacanţă. Putea să picteze un
tablou oricât de extravagant, pentru că vacanţa
cu pricina tot n-avea să se mai materializeze.
Acum Stephanie s-a forţat să se dea jos din pat.
îl auzea deja pe Finn foindu-se la parter şi inima
i-a tresărit la gândul că trebuia să-i spună copi­
lului că tata n-o să mai locuiască împreună cu ei.
— Nu e vina mea, şi-a zis ea singură. Nimic
din ceea ce se întâmplă nu e din vina mea.

272
 Finn stătea aplecat deasupra mesei din bucă­
tărie şi meşterea la afiş.
— E extraordinar, l-a felicitat mama, îmbră-
ţlşându-l niţel cam prea strâns, astfel că puştiul
n dat să i se smulgă din braţe. O să-i placă la
nebunie lu’ tati.
Lui Stephanie i se părea aproape imposibil
ră, în ziua aceea, James avea să se întoarcă
ncasă pentru ultima dată. Ea decisese deja că
varianta cea mai corectă, după despărţire, era ca
na şi Finn să rămână în casă până când situaţia
avea să se lămurească definitiv. Era sigură că,
Indiferent cât de iraţional fusese James din alte
puncte de vedere, totuşi soţul ei avea să-şi dea
Mtmma că fiul lor trebuia să sufere cât mai puţin
In urma acestei schimbări. Ea, personal, nu-şi
dorea decât ca totul să se termine cât mai repede
ni putinţă. De-acum planul de răzbunare i se
părea ridicol. Se gândise chiar să renunţe la faza
do duminică, s-o lase pe Katie să-l anunţe sin-
Kiiră că fusese demascat. Dar Katie o sunase în
»oara precedentă - prima dată când vorbeau de
foarte mult timp - şi păruse atât de convinsă că
planul lor era corect şi atât de... ei bine... mult
mai fericită decât o auzise Stephanie vreodată,
mult mai încrezătoare în forţele ei, încât soţia
legitimă s-a trezit împărtăşind starea de spirit a
amantei şi dându-şi acordul asupra ultimelor
dotalii: unde avea să stea ea şi exact la ce oră
avea să-şi facă apariţia.
Planul detaliat era următorul: Stephanie avea
«A vină în Lincoln cu trenul, duminică după-amiază,
plecând de-acasă la câteva ore după James, care
călătorea cu maşina - şi care avea să fie mândru
ţi fericit nevoie mare după prima petrecere, la
core familia şi prietenii aveau să-l facă să se
«imtă important şi iubit. Stephanie urma să se

273
cazeze la acelaşi hotel unde stătuseră şi părinţii
lui James cu câteva săptămâni înainte. Acolo aven
să rămână în cameră şi să se aranjeze pentru o
apariţie cât mai elegantă şi dezirabilă posibil.
Exact la ora nouă şi jumătate, urma să ia un
taxi care s-o ducă la sala închiriată din Lower
Sbippingham. Katie avea de gând să aducă
tortul pe la ora zece şi aranjase să-i dea Iul
Stephanie un sms - Stephanie avea să aştepte
în barul aflat lângă sală - ca s-o anunţe că venise
timpul. în vreme ce Katie începea discursul în
care să explice cât de minunat era James, ce
partener şi prieten extraordinar era, Stephanie
avea să intre şi ea în sală. De cum o vedea,
planul era ca iubita lui James să anunţe pre­
zenţa unui invitat special, a unei persoane caro
ocupă un loc unic în inima lui James. Avea să se
uite la Stephanie, iar James, încântat, avea să
se uite şi el, împreună cu întreaga mulţime de
invitaţi - o parte dintre invitaţi chiar o cunoş­
teau pe Stephanie.
— Da, urma să spună Katie, este vorba despre
soţia lui. Nu, nu aţi auzit greşit, am spus soţia,
nu l'osta soţie.
James avea să fíe şocat.
— Vedeţi voi, pentru jumătate de săptămână,
James încă mai locuieşte cu ea, la Londra, urma
să continue Katie. Iat-o deci pe Stephanie, prietena
mea şi încă soţia lui James.
Stephanie urma să înainteze, zâmbindu-i lui
Katie, apoi, când avea să ajungă la ea, cele două
femei plănuiau să se îmbrăţişeze. De jur împrejur
avea să se stârnească scandalul, iar James avea
să sufere un atac de cord sau ceva de genul ăsta.
Ceea ce avea să urmeze, nici una dintre ele nu
ştia cu siguranţă. Dar răul era deja făcut, James
era demascat în calitatea lui de soţ infidel şi de

274
liArbat mincinos, iar Stephanie şi Katie îşi recă-
pAtau libertatea să-şi vadă de vieţile lor.
Tbtul suna foarte simplu.
Fe Stephanie a luat-o însă cu sudori reci.
Oare chiar era capabilă să meargă cu planul
pAnă la capăt? A luat telefonul şi-a format nu-
mArul lui Katie, trecând în sufragerie ca să n-o
audă Finn.
— Chiar facem ceea ce trebuie, nu ? a zis ea
«And Katie a răspuns.
— Normal că facem ceea ce trebuie, i-a răs­
puns Katie plină de hotărâre. Nu-ţi mai face griji.

U douăsprezece şi patruzeci şi cinci de minute,

James era deja pe autostradă. Voia să ajungă la
Ixindra, la Stephanie şi Finn. Voia să se întoarcă
la ceea ce considera acum că era adevărata lui
viaţă. Avusese deja o întâlnire cu oamenii de la
Fisc, întâlnire la care se simţise mai curând ca
un şcolar neastâmpărat decât ca un infractor, dar
■entimentul de umilinţă fusese prezent, iar faptul
«A inspectorii calculau acum câţi bani datora
Însemna că, în curând, avea să primească o notă
de plată grasă, la care avea să se adauge şi do­
bânda aferentă. în dimineaţa aceea, nici Simon
şl nici Malcolm nu trecuseră pe la cabinet, pentru
cA amândoi erau plecaţi în vizită la noul lor spaţiu
do lucru - un fost hambar care fusese transformat
tntr-o clădire uriaşă şi pe care se părea că doctorii
tl cumpărau, pentru o sumă derizorie, de la Kieron,
vărul lui Sally, un producător local de lapte. După
«pusele lui Judy, asistenta veterinară, Sally urma
■A devină recepţionera lui Malcolm şi Simon. Ba
mai mult, chiar ea, Judy, acceptase postul oferit
de cei doi.
James îşi lăsase cabinetul în grjja unei recepţio
nere temporare absolut incompetente, pe care o

275
rugase să-i comunice oricărui potenţial client sA
revină după-amiază, când - deşi slabe şanse -
exista posibilitatea ca vreunul dintre doctori sfl
fie la lucru. James era conştient c-ar fi trebuit sfl
rămână pe baricade, că singura cale de a-şi salva
corabia care dădea să se scufunde, adică mult
iubitul lui cabinet, era să-şi concentreze toatfl
atenţia asupra lui şi, simultan, să se lanseze
într-o campanie de cucerire a sătenilor, în încer­
carea de a mai racola clienţi. Dar pur şi simplu
nu avea chef să facă asta. Cel puţin nu acum.
James nu voia decât să ajungă acasă.
Pe drum nu s-a oprit decât o singură dată, la
o benzinărie, unde a mers la toaletă şi a cumpărat
o sticlă cu apă. La patru iară cinci intra deja pe
Belsize Avenue, cântând de zor o melodie banală
de la radio. De la Katie nu primise nici un mesaj.
James sesizase că, de câteva săptămâni, iubita lui
nu-1 mai asalta cu grămada de sms-uri cu „Deja
mi-e dor de tine“, aşa cum făcuse până atunci, în
fiecare miercuri. Bărbatul şi-a băgat telefonul la
loc în buzunar, şi-a luat servieta de pe banchetă
şi s-a îndreptat către casă.
Când a pătruns în bucătărie, Stephanie şi
Finn au sărit ca arşi, după care au început să se
foiască de colo-colo râzând şi chinuindu-se să
ascundă ceva - ceva ce părea a fi o bucată uriaşă
de hârtie - sub masă. James a zâmbit. Şi-a dat
seama că soţia şi fiul lui îi pregăteau o surpriză
pentru ziua lui. S-a prefăcut că vrea să vadă ce
făceau ei acolo, la care Finn a început să chiţăie
ca scos din minţi şi-a dat fuga la el ca să-l oprească.
Râzând, James s-a uitat peste umărul lui Finn
şi-atunci a observat că Stephanie avea o expresie
gânditoare, chiar tristă.
— Eşti bine ? a întrebat-o el.
Stephanie i-a răspuns surâzând :
— Perfect.

276
 24

Sosise ziua cea mare. Mă rog, prima - şi de o

nnvergură ceva mai mică - dintre cele două.
I’auline şi John veniseră şi ei de la Cheltenham
şi se apucaseră imediat de treabă, ajutând la
curăţenia în casă şi la dezambalatul paharelor
pe care Stephanie le împrumutase de la barul din
cartier. Finn şi-a prezentat afişul în aplauzele
generale. în particular însă, toată lumea a căzut
de acord că opera puştiului era niţel cam tulbură­
toare şi toţi îşi făceau griji ca nu cumva băieţelul să
fie afectat de oarecare tulburări de personalitate.
Afişul stătea acum atârnat în hol, sub şiragurile
din hârtie, tot opera lui Finn, şi alături de câteva
buchete de baloane. în restul casei, decoraţiunile
erau ceva mai serioase: lumânări roşii parfu­
mate, feţe de masă roşii şi câteva aranjamente
din flori exotice, plasate ici şi colo. Bucătarii
japonezi trebuiau să sosească la cinci şi jumă­
tate, ca să pregătească terenul, iar Finn primise
instrucţiuni clare să-l ţină pe Sebastian încuiat
într-unul din dormitoare, departe de tentaţia
reprezentată de o bucătărie plină cu peşte crud.
Dacă totul mergea conform planului, invitaţii tre­
buiau să înceapă să apară pe la şapte şi jumătate.
Stephanie se străduia să păstreze atmosfera
de bucurie, deşi, sub masca respectivă, îi era
greaţă. James era enervant de afectuos şi o

277
strângea în braţe cum prindea ocazia. Ea stăloH
ca o cârpă şi trebuia să se forţeze din răsputoi I
ca să nu-1 împingă cât colo. James însă nu părun
să observe nimic. De fapt, părea a fi într-o stur«
ciudat de euforică: cânta cât îl ţineau plămânii
şi, în general, o călca pe nervi. Era straniu felul
în care ajunsese să se sim tă: nu mai era furioaaA
în adevăratul sens al cuvântului, ci doar iritatA
Nu mai voia decât ca James să-i dispară din cal«,
ca să poată să-şi vadă de viaţa ei. Şi se întreb«
cum de cândva putuse să-l găsească atrăgător
Pe la şase şi un sfert, Stephanie s-a dus mA
facă o baie. Amânase până atunci în mod dell
berat, ca să n-aibă timp să stea în cadă şi nA
rumege ceea ce urma să facă. Intr-un final, şi-a
tras pe ea o rochie mulată, de un roşu întir
necat, care ar fi trebuit să intre în conflict cu
părul ei roşcat, dar care totuşi îi venea splendid.
La rochia respectivă a ales să încalţe o perechi)
de sandale cu barete subţiri şi tocuri de nouA
centimetri. Dacă începeau s-o doară picioarel«
prea tare, putea să şi le dea jos mai târziu. DupA
ce s-a machiat, Stephanie a coborât la parter.
Mai rămăseseră doar câteva minute, în care sA
facă o ultimă şi rapidă verificare a situaţiei.
— Uau, arăţi magnific, a exclamat James când
Stephanie a intrat în bucătărie.
Ea s-a forţat să surâdă. Pauline, care părea
că deja luase la bord ceva alcool, i-a întins un
pahar cu şampanie. Stephanie ştia că nu era
bine să bea nimic, că trebuie să-şi păstreze min­
tea limpede, dar chiar simţea nevoia să bea ceva.
Aşa că i-a mulţumit soacrei şi l-a dat peste cap
dintr-o înghiţitură.
Soneria de la intrare a început să sune.
Stephanie s-a uitat la cea s: şapte şi douăzeci şi
cinci de minute. Probabil că la uşă erau Natasha

278
|l aoţul ei, Martin, care acceptaseră cu chiu, cu
«ni h& ajungă mai devreme în calitate de suport
mural - nu că Martin ar fi fost la curent cu
planul născocit de Stephanie şi Natasha sau c-ar
n ştiut ceva de viaţa dublă pe care o ducea James.
Nii I Dac-ar fi avut habar de toate astea, ar fi
mfiizat să vină şi gata.
James a venit să-i întâmpine şi a pupat-o pe
Natasha pe obraz. Stephanie ar & putut să jure
tă prietena ei s-a cutremurat la modul propriu.
A avut grijă să îndese un pahar cu şampanie
in mâna lui Martin, după care a înşfăcat-o pe
NatnBha de braţ şi-a tras-o după ea, afară din
imineră.
— lartă-mă, Martin, ţi-o răpesc pe nevastă-ta
nu minut.
— Deci ? Cum te simţi ? a întrebat-o în şoaptă
Natasha, după ce au ajuns în dormitor.
— Mi-e greaţă, mi-e frică... sunt emoţionată,
presupun. Ideea e că vreau să se termine odată.
— El arată foarte relaxat şi fericit, a comentat
Natasha plină de venin.
— De fapt, s-a confesat Stephanie, în ultima
vreme e într-o dispoziţie ciudată.
— Poate c-a început Katie să-i facă zile Cripte.
Oricum, e pe cale să primească exact ceea ce
murită. Nu trebuie să uiţi motivul pentru care
Iaci ceea ce faci.
— Chiar, de ce fac ceea ce fac ? Aminteşte-mi,
I ii răspuns Stephanie, la care Natasha şi-a dat
ticlui peste cap.
— Ca să-ţi păstrezi respectul de sine, ca să-l
luci pe el să sufere, ca să pui capăt situaţiei în
termenii impuşi de tine. Pot să continui dacă
vrei...
— Continuă.
Natasha s-a gândit câteva clipe.

279
 — Bine, deci nu pot să mai continui, dar moti­
vele astea nu-ţi sunt de-ajuns?
Stephanie şi-a îngropat capul în mâini.
— Ştiu, ştiu. Doar că acum totul mi se pare...
niţel lipsit de sens.
— Aşa ţi se pare de când l-ai întâlnit pe
Michael? Apropo, el ce mai face?
Stephanie şi-a dat seama că se înroşise.
— E bine. Hai să nu vorbim de el.
— Are un fund foarte mişto, a adăugat Natasha.
Şi ştiu ce zic. Fundu’ lui a fost primu' lucru pe
care l-am văzut când am intrat în cameră.
— Bine. Eu plec.
Stephanie s-a ridicat în picior^ o. Natasha a
izbucnit în râs.
— Ideea e, Steph, că totul e bine şi frumos cu
Michael, dar tu nu trebuie să pierzi din vedere
perspectiva de ansamblu. întâlnirile cu el sunt
distractive, îţi fac bine şi te-au ajutat să nu te
meii gândeşti la ce face James, iar asta e grozav.
Acum eşti în faza aia când încă te simţi flatată,
te simţi dorită şi aşa mai departe. Dar, după ce
faza asta o să se consume, va trebui să-ţi regă­
seşti încrederea în tine, ca femeie singură. Să nu
te simţi ca o nevastă al cărei soţ a înşelat-o timp
de un an de zile şi care a scăpat basma curată.
Să nu te simţi ca genu’ ăla de femeie pe care
bărbaţii o folosesc drept preş de şters pe picioare
şi care înghite chestia asta fără să crâcnească.
Stephanie a surâs cu tristeţe.
— Ce bine-ar fi dac-ai scrie o carte pe tema
asta. Eu aş cumpăra-o.
— Ştii că am dreptate.
— Da. Numai că, momentan, mi se pare un
efort prea mare să-mi adun toată energia ca să-l
urăsc pe el.
— Katie ce părere are ?

280
 Natasha nu se obişnuise nici acum cu ideea
că Stephanie nu-i purta deloc pică lui Katie.
— E clar că ea n-are problema asta. De fapt, i
se pare chiar că n-am făcut destul ca să-l pedepsim.
Natasha şi-a luat prietena pe după umeri.
— Mai sunt două zile. Nici atât. După care
totul o să se sfârşească.
Când Stephanie şi Natasha au coborât, au
văzut că, între timp, mai sosiseră câţiva invitaţi.
Pauline şi John distribuiau pahare cu şampanie
pe principiul unu’ pentru tine, unu’ pentru mine,
aşa că amândoi începuseră deja să se clatine pe
picioare. Finn alerga încântat de la un grup de
oameni la altul, vociferând şi încurcând pe toată
lumea, dar Stephanie s-a decis să-l lase să se
simtă şi el bine o vreme. Adică până la momentul
când avea să-l ducă la culcare, iar lacrimile aveau
să se pornească inevitabil. Stephanie s-a uitat
împrejur. Soţul ei stătea de vorbă cu un coleg de
serviciu. Când a văzut-o, James i-a zâmbit şi i-a
făcut cu mâna, dar ea s-a întors şi s-a adresat
celei mai apropiate persoane. Curând s-a trezit
antrenată într-o conversaţie extrem de plicticoasă,
dar aprinsă, despre programa şcolară. Partener
îi era tatăl unuia dintre prietenii lui Finn. După
câteva minute de încuviinţat din cap şi de stors
expresii care să simuleze interesul, Stephanie
s-a scuzat şi s-a dus să instaleze iPod-ul la boxe,
setând aparatul să redea în surdină una dintre
numeroasele liste de melodii create de James spe­
cial pentru această ocazie. încăperea s-a umplut
de sunet de viori clasice. Mai târziu, după ce
toată lumea se relaxa, avea de gând să treacă la
calupul cu piese pop din anii ’80 şi să dea volu­
mul mai tare, în speranţa că se va găsi cineva
care să danseze. Stephanie s-a gândit cu drag că

281
probabil prima avea să fíe Pauline. Dacă soacra
ei îşi păstra ritmul cu băutura.
Apoi gazda s-a dus să vadă ce mai făceau bucă­
tarii japonezi. Aceştia distrau câţiva musafiri
rătăciţi prin bucătărie cu tehnicile lor complicate
de folosire a cuţitelor.
— Cinci minute ? i-a spus ea unuia dintre ei,
ca să-i dea de înţeles că era cazul ca maeştrii să
înceapă să prepare mâncarea de-adevăratelea.
Meniul cuprindea, printre altele, rulouri
futomaki şi nigiri pe pat de orez. Omul a încu­
viinţat din cap şi le-a zis colegilor ceva în japoneză.
Planul era ca bucătarii să bată gongul - gest
puţin cam teatral - atunci când erau gata să
servească preparatele, astfel ca invitaţii să poată
merge să ceară ce doresc să mănânce sau pur şi
simplu să încerce diverse feluri deja pregătite.
Era o seară frumoasă de mai. Uşa dinspre
grădină era deschisă şi Stephanie a observat că
o parte dintre prietenii lor migraseră afară. Finn
era acum lângă cuşca lui David şi informa pe
oricine stătea să-l asculte cum trebuie să îngri­
jeşti un porcuşor de Guineea. Mama a zâmbit;
puştiul îşi lua responsabilităţile foarte în serios.
Apoi s-a gândit că în casă trebuie să se fi strâns
deja vreo patruzeci de oameni şi că ea, în calitate
de gazdă, trebuia să se asigure că toată lumea să
simţea bine. Aşa că a început să parcurgă sufra­
geria, oprindu-se din loc în loc ca să schimbe
câteva cuvinte cu unul sau altul. Toată lumea
părea să se distreze; nimeni nu se simţea părăsit
sau pierdut.
înainte să-l simtă în spatele ei, Stephanie s-a
trezit înconjurată de braţul lui James. Bărbatul
a sărutat-o pe creştet, la care ea s-a crispat, după
care şi-a impus să se relaxeze.
— Te simţi bine? l-a întrebat ea.

282
 — E perfect. Suntem norocoşi s-avem prieteni
atât de minunaţi.
— Immm, a îngăimat Stephanie, neştiind ce
altceva să spună.
James o fixa cu privirea, aşa că ea a întors
capul, căutând disperată un subiect de conversaţie.
— Mi se pare că şi Finn se simte bine - a
început ea, dar nu şi-a sfârşit fraza, pentru că
James a întrerupt-o.
— Hai sus un m in ut! Trebuie să vorbesc ceva
cu tine.
Se uita direct în ochii ei, ceea ce o făcea pe
Stephanie să se simtă extraordinar de incon-
fortabil.
— Avem musafiri, James, a replicat ea încer­
când să pară relaxată. Ce-or să creadă dacă dis­
părem la etaj ?
James o ţinea la fel de strâns lipită de el.
— Ceea ce vreau să vorbesc cu tine nu suferă
amânare. Te rog, Steph.
Vocea lui James suna ciudat. Era aproape
disperată.
Stephanie s-a uitat împrejur după Natasha.
Chestia asta nu făcea parte din plan. Apoi a
încercat să se dezlipească din îmbrăţişarea soţului,
dar el nu i-a dat voie. Până la urmă, Stephanie
n cedat:
— Sper să fie într-adevăr ceva important, a
spus ea, cu mâna inertă în mâna lui James, care
o conducea la etaj.
Odată ajunşi în dormitor şi cu uşa bine închisă,
.James a luat-o din nou în braţe şi-a tras-o lângă
cl. Stephanie a dat să se retragă, râzând fals.
— Nu putem să facem asta acum. Suntem în
toiul petrecerii. Hai să ne întoarcem jos.
Şi-apoi James a făcut ceva cât se poate de
ciudat. A izbucnit în plâns.

283
James n-avusese intenţia să-i spună. Toată săptrt
mâna se chinuise să-şi limpezească gândurile,
să-şi dea seama ce-şi dorea cu-adevărat. Iar acum
pricepuse. Ştia iară nici un dubiu că şi-i doreti
pe Finn şi Stephanie. Ştia că povestea cu Katie
fusese o greşeală - o greşeală care durase un an
de zile. Ştia acum că riscase tot ceea ce eni
important pentru el fiindcă fusese supărat pu
Stephanie pentru că soţia lui îşi dorise o carieră
a ei. Totul se născuse din sentimentul lui de nesi­
guranţă, din gelozie, din... vanitate. Dar Jarne*
luase acum o hotărâre. Avea să-i spună lui Katie
că relaţia lor se încheiase, avea să închidă cabi­
netul din Lower Shippingham şi să-i comunice
lui Stephanie că-i era teribil de dor de ea şi de
Finn, că fusese egoist, dar că acum se decisese
că viaţa în Londra chiar merita — Londra, un
oraş pe care îl detesta, deşi, şi-a atras singur
atenţia, nu era cazul să accentueze prea mult
această situaţie - din cauză că, în felul ăstn,
putea să stea cu ei. James nu avea de gând să-şi
facă soţia să creadă că trebuia să-i Fie recunos
cătoare sau să-i dea impresia că facea un sacri­
ficiu uriaş pentru ea. Nu, acela era vechiul James
James de azi o să se străduiască să-şi facă familin
fericită, o să-şi pună soţia şi copilul pe primul
loc şi o să se căiască pentru greşeala pe care n
săvârşise. Avea de gând să poarte povara aceastn
de unul singur, nu s-o îngreuneze cu ea şi pe
Stephanie.
Dar odată cu venirea serii, sentimentele 1-au
copleşit. Dându-şi seama câtă atenţie şi dragoste
investise Stephanie în pregătirea petrecerii, vă­
zând-o pe ea şi Finn atât de frenetici în vreme
ce aranjau casa, James s-a simţit năpădit de un
val de iubire pentru amândoi. Cum ar fi putut

284
«A-i mai înşele? S-a muncit să-şi reprime dorinţa
iltt a se destăinui, dar nevoia aceasta era mai
liutemică decât voinţa lui. Era conştient că dez­
văluirea adevărului putea să-i facă mai mult rău
decât bine, dar simţea că trebuia să încerce s-o
In de la capăt spălat de păcate şi singura metoda
prin care putea să se lepede de ele era aceea de
n fi absolut sincer.
Pentru prima dată în viaţă, James voia să
«pună adevărul şi să accepte consecinţele, indi­
ferent care ar fi fost acestea. A încercat să se
oprească, pentru că, în adâncul sufletului, ştia
rA e pe cale să se sinucidă, dar văzând-o pe
Mtuphanie cum râdea cu părinţii lui, în vreme ce
«I primea felicitările şi îmbrăţişările prietenilor,
şl-a dat seama că nu mai putea să dea înapoi,
dând s-a dus şi-a luat-o de braţ pe Stephanie şi
l-n spus că vrea să-i vorbească, s-a simţit inundat
de un calm ireal. Asta era clipa decisivă. Acum
urma să facă pasul în prăpastie.
— Steph, trebuie să-ţi spun ceva, a izbutit el
eA îngaime printre lacrimile care-i şiroiau pe
obraz.
Stephanie l-a privit fără să trădeze vreo emoţie.
— Doamne, nu ştiu cum să încep, aşa c-o să-ţi
spun de-a dreptul. Am o relaţie cu altcineva.
Bărbatul a tras adânc aer în piept, aşteptând
n reacţie din partea soţiei.
— De fapt, e chiar meii rău de-atât. Locuiesc
i ii c a în Lower Shippigham. De un an de zile. Un
nn şi-un pic. îmi pare aşa de rău, Stephanie. Te
iiig, zi ceva.
Felul în care se desfăşurau lucrurile nu se­
măna cu nici unul dintre scenariile pe care le
derulase el până atunci în minte. Stephanie nici
n-n urlat la el, nici n-a ţipat, nici nu i-a spus că-1
urăşte şi nici nu i s-a aruncat de gât, pentru ca

285
apoi să-i spună că totul avea să fie bine. în
scurtul răgaz de dinainte de a mărturisi, această
ultimă variantă fusese cea la care îşi îngăduise
James să viseze. Binecuvântează-mă, Stephanie,
căci am păcătuit. Iar ea avea să-l ierte. în loc de
asta însă, după ce a plâns, după ce a recunoscut
întreaga poveste, după ce i-a spus adevărul şi
numai adevărul, Stephanie a rămas impasibilă,
fără să scoată nici un cuvânt. Până la urmă,
James a întrebat-o:
— Ai auzit ce ţi-am spus?
Şi, cu toate că soţia lui a dat din cap în semn
că da, James s-a trezit luând de la capăt con­
fesiunea.
— N-am vrut să se întâmple aşa ceva. Şi n-a
avut nici un fel de legătură cu sentimentele mele
faţă de tine şi Finn. Şi, Steph, trebuie să mă
crezi când îţi spun că îmi pare îngrozitor de rău.
Trebuie să mă crezi c-aş face orice ca să schimb
situaţia, dar nu pot. Am să-i pun însă capăt. îţi
promit. Fac orice...
într-un final, James şi-a consumat toată ener­
gia şi a sfârşit prin a se arunca la pieptul ei.
Avea nevoie de consolarea nevestei. Stephanie
l-a bătut uşor pe spate, aşa cum i-ar fi făcut şi
unui câine, după care l-a împins de lângă ea. Nu
părea deloc mişcată - absolut deloc. Apoi a spus
pe un ton glacial:
— Ştiam oricum. Ştiu de-o veşnicie.

Stephanie s-a simţit dezumflată. La drept vor­

bind, îi era milă de el. James era atât de jalnic,
aşa cum plângea, cum se milogea, cum cerşea o
reacţie din partea ei, cum voia să audă că totul
avea să fie bine. Dar ea pur şi simplu nu putea
să-l consoleze. S-a întrebat ce-1 făcuse să recu­
noască, ce-1 determinase să-şi asume riscul de

286
n-i mărturisi. A încercat să-şi închipuie cum s-ar
fi simţit dacă într-adevăr atunci ar fi aflat adevă­
rul, dacă momentul acesta ar fi intervenit atunci,
cu multe săptămâni în urmă, înainte să găsească
acel sms, dar Stephanie se schimbase, nu mai
era persoana din perioada aceea. O clipă s-a
gândit că James aflase de planul ei şi-al amantei
şi că mărturisirea fusese un soi de eschivă, dar
tl cunoştea mult prea bine pe soţul ei ca să nu-şi
dea seama că emoţiile lui fuseseră sincere. Ceva
i se întâmplase lui James, ceva care-1 determi­
nase să recunoască adevărul. Şi, cu toate că nu
se mai simţea legată de el, cu toate că se simţea
departe de toată această tevatură, Stephanie
realiza că respectiva confesiune reprezentase un
pas important pentru el şi că James avusese
nevoie de mult curaj ca să facă acest pas. Arăta
atât de disperat, cum o privea cu atenţie, rugân-
du-se s-o audă zicând că totul o să fie bine, că
era iertat! Stephanie însă nu putea să-i spună
adevărul: că organizase, împreună cu amanta
lui, un întreg plan conspirativ, prin care să-i facă
viaţa un iad.
— îm i pare rău, James. Cred c-ar trebui să
ne despărţim. Am vrut doar să aştept până după
ziua ta ca să-ţi spun... Finn era aşa de încântat
şi - Stephanie n-a mai apucat să termine, pentru
că James a emis un urlet de animal rănit şi s-a
agăţat de braţele ei, implorând-o să-i mai acorde
o şansă.
— M-am schimbat, i-a spus el. Nu ştiu cum
să-ţi dovedesc sau cum să mă revanşez, dar îţi
promit că asta o să fac. Te ro g ! Te rog, nu pune
punct căsniciei noastre aşa.
Stephanie l-a smuls de pe ea.
— Trebuie să pun punct. îmi pare rău, James.
Sincer. Vezi tu, am avut ceva timp la dispoziţie

287
să meditez şi sunt convinsă că despărţirea e cea
mai bună soluţie. Iar tu n-ai ce să spui ca să mă
faci să mă răzgândesc.
James era complet nedumerit. Era limpede
că printre toate posibilele rezultate pe care îşi
imaginase că le putea avea confesiunea lui, accepta­
rea resemnată a situaţiei din partea lui Stephanie
nu figurase.
— Cum ai aflat ? a întrebat-o el într-un târziu.
Stephanie s-a gândit să-i spună că ea şi Katie
se întâlniseră, că vorbeau la telefon cu regula­
ritate, că vizita neprogramată a părinţilor lui
făcuse parte din planul lor comun. Şi-a spus că
putea să se amuze urmărind transformările de pe
chipul soţului ei, în vreme ce i-ar fi demonstrat
că felul în care i se distrusese viaţa în ultima
vreme era parţial şi din cauza ei. Dar şi-a dat
seama că nu voia să-l lovească pe James când el
era deja căzut la pământ.
— Am aflat, a zis ea. E clar că n-ai fost atât
de discret pe cât ai crezut.
— îmi pare aşa de rău, a repetat el. îmi pare
îngrozitor de rău. Mâine o să-i spun lui Katie că
totul s-a terminat între noi. După care, te rog, te
rog mult, putem să mai discutăm ? Te rog, nu mă
îndepărta definitiv.
Of, fir-ar al dracului! s-a gândit Stephanie.
K atie!

După încă zece minute, în care James a conti­

nuat să plângă şi să-i furnizeze noi şi noi detalii
ale minciunii elaborate pe care o construise, de
parcă împovărată cu informaţiile respective ea
n-ar mai fi avut altă opţiune decât să-l ierte,
Stephanie l-a convins că trebuia să coboare la
parter, ca să vadă ce mai făceau invitaţii.

288
 — Putem să vorbim mai târziu, i-a mai spus
ea ieşind pe uşă. Deşi, sinceră să fiu, nu cred că
mai avem prea multe de discutat.
James îi zisese că amanta îi organiza şi ea o
petrecere de ziua lui, o petrecere care avea să se
ţină a doua zi - chestie pe care, desigur, Stephanie
o ştia deja. Bărbatul a asigurat-o că nu intenţiona
nA mai participe la cea de-a doua aniversare. De
fapt, avea de gând să n-o mai vadă niciodată pe
Katie.
— Nu fi ridicol, l-a admonestat Stephanie. Nu
poţi să fugi de situaţia în care te afli. Trebuie
aă-ţi vezi de cabinetul de-acolo.
James a privit-o nedumerit: crezuse că
Stephanie avea să fie mulţumită auzindu-1 pro­
miţând să nu mai aibă nici un fel de contact cu
Katie. Dumnezeule, s-a gândit ea, omul ăsta încă
mai speră că totul o să fie bine.
— Atunci mergi şi tu cu mine, a decis James.
Aşa o să vezi că nu te mint când îţi spun că totul
«•a terminat între mine şi ea. Ne putem prezenta
In faţa ei făcând front comun, după care putem
«A ne ducem la cabinet îmi strâng lucrurile de-acolo
şi ne întoarcem aici.
— James, dacă vrei să termini relaţia cu Katie,
ntunci termin-o. Dar nu face asta pentru mine.
j'i-am zis că noi doi am încheiat-o, da?
James nu era în stare să mai coboare şi să
dea ochii cu invitaţii lor, aşa că atunci când
Stephanie a izbutit, în sfârşit, să se elibereze,
»-a dus singură şi a făcut un tur rapid al casei,
iinunţând că soţul ei nu se simţea bine şi se
întinsese în pat. Câţiva dintre oaspeţi au arun­
cat priviri suspicioase către bucătarii japonezi şi
şi-au abandonat farfuriile agitaţi, frecându-se pe
abdomene şi pipăindu-şi frunţile ca să verifice
ducă n-aveau cumva temperatură. După ce a

289
comunicat vestea unui număr suficient de per­
soane, pentru ca ulterior aceasta să se propag*
din gură-n gură şi la ceilalţi, Stephanie a luai
telefonul, a găsit un colţ liniştit în grădină şi n
sunat-o pe Katie.
— Cum merge? a chiţăit Katie.
Stephanie i-a povestit întreaga tărăşenie, omi-
ţând unele dintre detaliile neplăcute pe care Jamei
le spusese despre Katie, în dorinţa de a o cruţa.
— Crezi că se prinsese de complotul nostru ?
a întrebat-o ea pe Stephanie, când aceasta şi-a
încheiat relatarea.
— Nu. Eu zic că sigur nu. De-asta e-aşa da
ciudat... c-a fost sincer.
— Fir-ar sil dracului! a exclamat Katie. Abia
aşteptam seara de mâine.
Stephanie a pus-o la curent cu planul lui Jamea
de a merge în sat la prima oră ca să pună capăt
relaţiei.
— Deci presupun că totul s-a terminat, a conclu­
zionat ea. Tu ce-o să faci ? Contramandezi petre­
cerea ?
— în nici un caz, i-a răspuns Katie râzând. O
să le spun tuturor că petrecerea se ţine acum în
cinstea eliberării mele.
— Nu prea pare un gest caracteristic ţie, a
remarcat Stephanie gândindu-se la femeia dră­
gălaşă şi meii curând naivă pe care o cunoscuse
atunci, cu multe săptămâni în urmă.
— E caracteristic pentru noua Katie. Ver­
siunea îm bunătăţită: Katie de care nimeni n-are
curajul să-şi bată joc.
Stephanie a râs, deşi nu era chiar convinsă că
noua Katie putea fi considerată o variantă îmbu­
nătăţită a celei anterioare.
— Să-mi zici şi mie cum o să meargă, da?
— Normal.

290
 Revenită între prieteni şi rude, Stephanie s-a
întrebat dacă nu era oare cazul să se ridice şi să
facă o declaraţie de genul „Vă mulţumesc tuturor
că aţi venit. Eu şi James dorim să vă anunţăm
despărţirea noastră. Soţul meu s-a dovedit a fi
un ticălos abject şi ipocrit, care m-a înşelat cu o
uită femeie, dar sunt sigură că toţi vrem să-i
urăm la mulţi aniu. S-a decis totuşi că era mai
bine să lase lucrurile aşa cum erau. Toată lumea
ne simţea bine şi probabil că aceasta era ultima
dată când aveau să fie împreună. Putea să dez­
văluie adevărul începând de a doua zi. în plus,
Irebuia să-l anunţe mai întâi pe Finn.

291
 35

Până la urmă, în noaptea cu petrecerea, Stephanie

şi James au fost nevoiţi să împartă acelaşi pat.
Pauline şi John dormeau în dormitorul de oaspeţi,
iar unul dintre prietenii lor adormise pe cana­
peaua din sufragerie. James a interpretat apariţia
soţiei sale în dormitor ca pe un semnal că la
orizont se profila un armistiţiu, aşa că Stephanie
s-a luptat aproape toată noaptea ca să-i respingă
avansurile lacrimogene.
Duminică dimineaţă, James s-a trezit devreme
şi-a anunţat-o dramatic că se va întoarce din
Lincolnshire la ora cinei. Stephanie a fost ne­
voită să-l pună să se aşeze pe scaun şi să-i mai
explice o dată că ei doi nu mai aveau nici o
şansă.
— Dacă te întorci în seara asta, atunci trebuie
să dormi în altă parte, i-a spus ea. Eu o să încep
să-ţi împachetez lucrurile.
La micul dejun, Finn era aşa de entuziasmat
de petrecerea din ajun, încât lui Stephanie i s-a
făcut milă de James, care se chinuia să-şi adune
curajul şi să participe la conversaţie, fără să se dea
de gol în faţa fiului său. Ea şi James hotărâseră
ca mama să fie cea care să-i dea vestea puştiului,
după plecarea tatei. în felul ăsta, Stephanie avea
să fie în stare să se exprime raţional şi calm.
James era foarte probabil să cedeze nervos.

292
 — Sâ-mi comunici unde o să stai, i-a spus
Stephanie când James s-a urcat în maşină.
Scopul ei era să-i întărească ideea că nu avea
de ce să se mai întoarcă acasă.
— Dragule, am ceva să-ţi spun, i-a zis ea lui
Finn, imediat după plecarea lui James.
Cu cât scăpa mai repede de greutatea asta,
cu-atât era mai bine.
— Eu şi tati... Aăâ, ne-am hotărât să locuim
o vreme în case diferite. Nu pentru că nu ne mai
iubim sau ceva de genu’ ăsta, ci pentru că, ăăă,
adulţii hotărăsc uneori lucruri din astea. Nu
înseamnă că noi trei nu mai suntem o familie...
Cuvintele ei sunau cam clişeistic, dar Fim
părea să priceapă ce voia mama să-i spună. Copilul
se uita la ea calm.
— Şi nici nu înseamnă că unul dintre noi te
iubeşte mai puţin. A, şi tu poţi să te vezi cu tati
când vrei. OK?
— OK
Stephanie a aşteptat ca puştiul să mai spună
ceva, dar Finn se întorsese deja la PlayStation-ul
lui. Femeia s-a gândit cu tristeţe că atâţia dintre
prietenii lui locuiau numai cu imul dintre părinţi,
încât probabil că situaţia asta i se părea normală
băieţelului. Asta sau Finn se prefăcea că înţelege
de dragul ei. Stephanie şi-a spus că trebuia neapă­
rat să discute cu un psiholog în legătura cu cea
mai bună metodă de a-şi face copilul să nu se
închidă în el şi să devină, peste câţiva ani, un
adolescent drogat şi cu tendinţe criminale.

Katie şi-a petrecut toată noaptea şi o bună parte

din dimineaţă gândindu-se cum să reacţioneze
atunci când James avea s-o anunţe că relaţia lor
se încheiase, l-a dat prin minte să-i împacheteze
lucrurile şi să i le lase afară, pe prag, chemând

293
între timp un lăcătuş care să-i schimbe încuietoarea
de la uşă, pentru ca apoi să-l urmărească pe
James în secret, de la fereastra de la etaj. Altă
idee a fost să-i pregătească iubitului felul lui de
mâncare preferat (miel la cuptor, cu broccoli,
mazăre şi cartofi), să se îmbrace cu cea mai
frumoasă rochie din dulap, să se machieze şi
apoi să-l vadă cum se chinuieşte să-şi adune
curajul ca să-i dea vestea. S-a gândit chiar să-şi
îngăduie să izbucnească, să-şi verse toată furia
pe care o adunase în ea, să urle la el şi să-l insulte
aşa cum visase deseori în ultimele două luni.
într-un final, totuşi, Katie a decis că o atitudine
de completă indiferenţă avea să-l tulbure cel mai
mult pe James.
Aşa că, atunci când iubitul a parcat în faţa
casei, la ora unu - Stephanie o sunase la zece s-o
anunţe că James pornise deja la drum - Katie
stătea pe canapea cu picioarele strânse sub ea şi
citea ziarele de duminică. Adoptase poziţia asta
relaxată atunci când auzise motorul maşinii, iar
acum făcea tot posibilul să arate ca şi când ziua
respectivă era asemenea oricărei alte duminici
de peste an. De fapt, Katie era curioasă să vadă
dacă James avea curajul să-i spună adevărul până
la capăt. îi era greu să-şi imagineze asta, deşi,
la drept vorbind, nu putea să-l condamne. în
fond, de unde-ar fi putut James să înceapă mai
curând? „Iartă-mă, am uitat să-ţi spun că încă
mai trăiesc cu nevastă-mea. Ţi-am zis că suntem
despărţiţi? Serios? Nu ştiu ce-a fost în capul
meu.“
Acum însă, când James s-a dat jos din ma­
şină, a devenit limpede că inima lui Katie nu-i
ascultase deloc creierul, care-i comandase să se
comporte ca şi când nu i-ar fi păsat de nimic. în
loc de asta, inima lui Katie o luase la galop.

294
Femeia a observat că iubitul său nu avea cu el nia
un bagaj - deci nu avea intenţia să rămână acola
Până la urmă, s-a forţat să-şi pironească ochii pt
suplimentul ziarului pe care-1 avea în faţă, i-
vreme ce, cu mâna liberă, îl mângâia pe Stanley
pe ureche, în încercarea de a se calma. Când i
intrat pe uşă, James arăta de parc-ar fi plâns toati
noaptea, ceea ce, desigur, era chiar adevărai
Cel puţin conform spuselor lui Stephanie, care-i
comunicase lui Katie că fusese nevoită să-i spuri
de mai multe ori s-o lase mai moale cu plânsul
ca să nu-1 trezească pe Finn. Părul lui James en
ciufulit în vârful capului, iar ochii i se mărise«
parcă şi aveau o privire hăituită. Dacă n-ar i
ştiut deja ce avea să-i spună, Katie ar fi crezut
că lui James îi murise cineva. Bărbatul a ră m a s
in picioare, în uşă, aşteptând evident o reacţii
din partea ei.
— Ai ajuns devreme, i-a spus Katie.
Stanley, care nu ştia cum stăteau lu cru rile
s-a ridicat în picioare, dând de zor din coadă
Era fericit să-şi vadă stăpânul.
— Trebuie să vorbesc cu tine, a anunţat-o Jarne
pe un ton teatral. Trebuie să-ţi spun ceva.
Katie era conştientă că iubitul ei voia să fii
ajutat: voia s-o vadă îngrozită, s-o audă între-
bându-1 ce s-a întâmplat, voia ca şi ea să între
ţină atmosfera melodramatică a momentului.
— Bine, i-a răspuns ea calmă.
James s-a prăbuşit pe fotoliul din faţa ei
Arăta de parcă era pe punctul să izbucneasci
din nou în plâns. Aşa i s-a părut lui Katie ş
chestia asta a iritat-o. Dă-i drumu’ odată, îi venei
femeii să-i spună.
— Adevăru’ e... a început James, după care
B-a oprit - o pauză de efect, şi-a zis Katie. OK, (
s-o spun de-a dreptul. Adevărul e că sunt încă însurat

291
cu Stephanie. Când sunt în Londra, locuim în
continuare împreună, iar ea nu ştie nimic de
viaţa mea de-aici. Nu ştie nimic despre noi doi.
In tot timpu’ ăsta te-am minţit - de fapt, v-am
minţit pe amândouă - şi-mi pare rău. îmi pare
foarte rău.
Preţ de-o clipă, Katie a fost şocată de faptul
că James părea să fie complet cinstit. Noroc că
şi-a adus aminte să-şi păstreze expresia neutră.
James o privea, tot aşteptând o reacţie. Când
a văzut că nu obţine nici una, a tras adânc aer
în piept şi i-a dat înainte:
— Şi mi-am dat seama c-am făcut o greşeală
îngrozitoare. Nu ştiu cum să-ţi spun asta fără să
par plin de cruzime, dar îmi dau seama acum că
nu doresc decât să fiu cu familia mea - deşi, în
momentul ăsta, familia mea nu mă mai vrea -
însă am să mă zbat s-o recâştig. îmi pare rău,
Katie, sincer îmi pare rău, dar trebuie să fac tot
ce-mi stă în puteri ca să-mi salvez căsnicia. Asta
trebuie să fie ultima dată când noi doi ne mai
vedem...
Cu toate că ştiuse ce avea să urmeze, această
ultimă parte a confesiunii a înfuriat-o teribil pe
Katie. James n-avea nici o strângere de inimă să
se lepede de ea. Lăsând la o parte că ea însăşi
nu-1 mai voia, totuşi pe Katie a durut-o să vadă
că bărbatul era în stare să-i dea papucii cu-atâta
uşurinţă şi fără nici o clipire, fără să se gân­
dească nici o secundă la timpul pe care-1 petre­
cuseră împreună, să vadă că el considera întreaga
lor relaţie ca fiind nimic altceva decât, aşa cum
se exprimase chiar el, „o greşeală îngrozitoare“.
Ticălosul!
Katie a tras adânc aer în piept, încercând
să-şi mai domolească pulsul accelerat, şi a vorbit
rar, ca să se asigure că vocea îi suna calm.

296
 — Foarte bine, a spus ea. Eu o să-l scot acum
pe Stanley la plimbare. Te rog să-ţi faci bagajul
şi să pleci înainte să mă întorc. îţi acord - cât să
zicem - o oră ? A, şi să-mi laşi şi cheia!
Epuizat de discursul de proporţii, lui James
nu-i venea să creadă.
— Asta e tot ce ai de spus?
Katie s-a forţat să surâdă. Chestie care pe el
l-a nedumerit.
— Mult noroc! i-a urat ea veselă.
Când a ieşit pe uşă, i-a făcut cu mâna, dar
lără să se uite înapoi.
— Pa!
Odată ajunsă după colţul străzii, dincolo de
punctul în care mai putea fi văzută din casă, Katie
R-a întunecat la faţă. îl ura pe James din suflet.
Sigur, trebuia să-i recunoască tăria, faptul că,
pentru prima dată în viaţa lui, James spusese
adevărul, dar, pe de altă parte, felul în care fostul
ui iubit nu fusese măcar puţin atent să-i mena­
jeze sentimentele o enervase groaznic. James nu
mai vedea acum pe nimeni dincolo de Stephanie
şi propria lui persoană. Nu-i păsase de potenţiala
Ruferinţă a lui Katie, nu-i păsase că, practic, îi
distrugea viaţa. Katie a scos un ţipăt de frustrare,
Iar sunetul s-a risipit purtat în valuri de ecou peste
Rutul pustiu. James n-avea să scape aşa de uşor.
Epuizată după plimbarea de kilometri întregi
prin iarbă umedă, Katie s-a întors acasă. Orice
urmă a prezenţei lui James dispăruse. S-a întrebat
o clipă dacă fostul ei iubit se dusese direct la
Londra sau dacă mai rămăsese prin zonă, în
Încercarea de a-şi lichida toate restanţele din
mit. Apoi Katie a clătinat din cap, ca şi când ar
II vrut să se descotorosească de gândul ăsta. Pe
eu n-o mai privea nimic din toate astea. Şi mai
trebuia să se pregătească şi pentru petrecere.

297
Nu erau prea multe lucruri pe care voia să le ia
cu el. Cât putea să îndese din echipamente In
maşină - putea să vândă din ele mai târziu -
obiecte personale, copii ale conturilor firmei
chestii de care îşi închipuia c-o să aibă nevoia
ulterior. James încărcase deja dosarele pacienţilor
în mai multe cutii şi făcuse două drumuri până
la casa lui Simon, unde le lăsase în faţa uşii. Nu
se simţea în stare să dea ochii cu nimeni. Pesta
mormanul de documente, pusese o coală de hârtie
pe care scrisese simplu: „Am decis să renunţ In
cabinet. Astea sunt toate dosarele. J.“
Reacţia lui Katie îl nedumerise şi, în egală
măsură, după cum îşi dădea seama, îl dezamă­
gise. El nu-şi dorise s-o facă să sufere mai mult
decât era inevitabil şi îşi dădea seama că ar fl
trebuit să fie recunoscător că, din câte se părea,
Katie avea să fie bine. Nu voia totuşi să creadă
că fosta lui iubită nu ţinuse sincer la el. Dacă
aşa stăteau, de fapt, lucrurile, atunci anul care
trecuse ce însemnase? Nu era vorba că-i fusese
rănită vanitatea, ci, în principal, de faptul că
acum se simţea ca un prost. El riscase - şi poate
chiar pierduse - totul pentru o femeie care puten
să-i ureze relaxată mult noroc, după care să
iasă ca să plimbe câinele? După ce el tocmai o
anunţase că relaţia lor se încheiase? James fusese
întotdeauna convins că ea, Katie, îi era complet
devotată. Oare se înşelase complet?
James s-a mai uitat o dată de jur împrejur.
Trebuia să sune la o companie din aia care se
ocupa cu strânsul lucrurilor şi curăţenia. Să eva­
cueze oamenii ăia toate obiectele pe care nu putea
să le ia cu el. Actele necesare cererii retros­
pective de aprobare a extensiei de la clădirea
cabinetului le trimisese deja, deci problema asta
se afla acum la mila zeilor. James s-a întrebat

298
ducă, în cazul în care nu primea aprobarea, avea
rA fie nevoit să se întoarcă aici şi să dărâme cu
mâinile goale construcţia adiacentă, înainte să
vândă imobilul. Nu putea însă să-şi facă griji
ncum din cauza asta. Cel mai important era să
Re întoarcă în Londra şi să înceapă să-şi refacă
viaţa.

299
 36

Dacă invitaţii la petrecere n-au ştiut că se întâm­

plase ceva rău înainte s-ajungă la sala închiriaţi
de la primărie, atunci, odată sosiţi acolo, nu le-n
luat mult ca să-şi dea seama. Atârnat de douA
cuie, deasupra uşii de la intrare, se lăfăia un afiş
tipărit, pe care fusese scris iniţial „La mulţi ani,
James“. Acum însă, cu ajutorul unui marker negru
cu vârful gros, urarea fusese transformată în
„La mulţi ani să te ia dracu’, James“ Ceea ce pe
sătenii care-şi aduseseră şi copiii i-a făcut să nu
se simtă tocmai în apele lor.
înăuntru, sala fusese decorată splendid, dar
atmosfera era tensionată. Oamenii se strânseseră
grupuri-grupuri şi discutau în şoaptă întrebân-
du-se ce se putuse întâmpla. Vestea că James
renunţase la cabinet se răspândise deja şi era
evident că starea de fapt nu era tocmai roz, dar
Katie zâmbea şi râdea senină, iar tuturor celor
care-i cereau lămuriri le răspundea c-o să le
expbce mai târziu. Arăta minunat. Era îmbrăcată
într-o rochie lungă, cu imprimeu floral. îşi vopsise
părul la loc în blond, iar buclele îi cădeau pe umeri.
Nu mai avea nevoie decât de o bicicletă şi părea
desprinsă dintr-o carte poştală din anii ’70.
Pe la ora nouă, Katie a tras adânc aer în
piept şi a luat prima gură de şampanie. Toată
seara murise să bea puţin alcool, dar rezistase

300
 tentaţiei, ştiind că mai târziu avea să-şi dorească
«A-şi poată aminti fiecare detaliu din ceea ce
«vea să se petreacă. Acum a mai dat peste cap
lumătate de pahar cu şampanie, după care s-a dus
In scena micuţă, instalată într-unul din capetele
«âlii, acolo unde formaţia The Lower Shippingham
l'layers, formaţie condusă de Sam şi Geoff McNeil,
Iţi susţinea cele două concerte anuale. Katie a
urcat scăriţa montată într-una din laterale şi-a
înaintat până în faţa draperiei din catifea roşie,
înainte s-apuce să-şi mai facă griji legate de
modalitatea prin care să atragă atenţia invita-
ţilor, toţi ochii s-au întors către ea, iar zumzetul
anticipativ a devenit aproape tangibil.
Katie a înghiţit în sec. Niciodată n-avusese
talent la discursurile susţinute în public, prefe­
rând rolul prietenei tăcute, venită ca sprijin moral.
Nu simţise niciodată nevoia să intre în competiţie
pentru lumina reflectoarelor. Acum însă îşi pre­
gătise cu grijă discursul. In fond, era seara ei. Şi
nici nu se îndoia că publicul o să fie de partea ei.
Katie şi-a dres glasul cu gingăşie.
— îm i închipui că vă întrebaţi ce se întâmplă,
u spus ea şi un murmur înfundat a străbătut
■ala.
Katie îi vedea pe toţi acolo, cu privirile între­
bătoare ridicate către ea: Richard şi Simone,
Sam şi Geoff, Hugh, Alison, Simon, Malcolm, chiar
ţi Owen. Nu reuşise s-o convingă şi pe Sally şi
Hi ei să vină, deşi se străduise din răsputeri.
Katie recunoştea nenumăraţi clienţi de-ai lui
James, dar şi pe patronul de la Le Joii Poulet.
'Ibţi aveau ochii aţintiţi asupra ei, ceea ce-a făcut-o
■â roşească. Dă-i înainte, s-a impulsionat ea de
una singură.
— Sunt sigură că mulţi dintre voi v-o amintiţi
pe Stephanie, soţia lui James.

301
 Katie a privit cum expresia de pe chipul invit*
ţilor s-a transformat într-una de completă uluialA
Ce legătură avea Stephanie?
— După cum ştiţi, James şi Stephanie s-au do*
părţit cam cu un an şi jumătate în urmă. Eu şl
James am devenit un cuplu câteva luni mai târziu,
iar el s-a mutat în căsuţa mea. De atunci, Jamo*
şi-a petrecut câte-o jumătate de săptămână cu
mine, iar cealaltă jumătate la cabinetul din Londra
Acolo stă în gazdă la nişte prieteni, iar sâmbetei«
se vede cu băiatul lui, Finn. Sau... a făcut ea ii
pauză dramatică,.. .cel puţin, asta ce am crezut eu
Tăcerea din sală era atât de intensă încât po
Katie a luat-o cu ameţeală. A mai aşteptat încă o
secundă, pentru ca vorbele ei să capete greutate,
a p oi:
— Cu câteva săptămâni în urmă, am desco­
perit că, de fapt, James şi Stephanie nu sunt
deloc despărţiţi.
Toată lumea a icnit a surprindere.
— Mai mult, din câte ştia Stephanie, ei doi
aveau un mariaj fericit.
în încăpere s-a stârnit din nou rumoare. Pri­
vind expresiile celor care o ascultau, lui Katie
i-a venit să râdă. Câteva voci au cerut să se facă
linişte, nerăbdătoare să audă şi restul poveştii.
— Deci, după cum vedeţi, eu nu aveam habar
de existenţa lui Stephanie, aşa cum nici Stephanie
nu avea habar de existenţa mea. James ducea o
viaţă dublă. De miercuri până duminică era soţul
şi tatăl plin de atenţie, iar în restul săptămânii
iubitul cel drăgăstos. Asta, desigur, până când
Stephanie a descoperit adevărul. Apoi ea m-a
anunţat şi pe mine. Apropo, Stephanie ar fi vrut să
fie aici în seara asta, dar n-a mai reuşit s-ajungă.
Audienţa era nedumerită. E perfect, şi-a spus
Katie. Spectatorii îi sorbeau fiecare cuvânt de pe

302
 buze. Lui Katie nici că-i mai venea să părăsească
podiumul.
— Deci, a continuat ea, ca să nu mai lungesc
povestea, relaţia mea cu James s-a terminat,
l-am spus să plece, iar el a plecat. Din câte ştiu,
In Londra. Deşi nu-mi pot închipui ce-o să mai
Tacă acolo. Stephanie l-a dat şi ea afară din casă.
Mic însă nu-mi mai pasă. Pentru că nu am nici
nea mai vagă intenţie să mai vorbesc vreodată
cu el. Şi-acum vă urez distracţie plăcută! Mân­
tuirea va fi servită imediat. Haideţi să ne-mbătăm
cu toţii!
Cineva a început să aplaude, alte câteva per­
soane i s-au alăturat cu timiditate. Nimeni nu
ştia exact care erau normele de protocol într-o
nntfel de situaţie. Katie a coborât de pe scenă
şl imediat în jurul ei s-a strâns un grup de invi­
taţi, care au îmbrăţişat-o şi-au lăudat-o pentru
curajul de care dăduse dovadă. Ibţi au asigurat-o
cA merita un bărbat mai bun. James era, indubi­
tabil, un ratat şi niciodată nu va mai fi primit cu
braţele deschise în Lower Shippingham. Katie a
savurat toată atenţia care i se acorda. Bine, mo­
mentul de umilire pubbcă pe care îl plănuiseră ea
fi Stephanie fusese ratat, dar ceea ce se întâmpla
acum era aproape la fel de satisfăcător.
Pe la ora unsprezece, când a izbutit în sfârşit
■A se rupă din mijlocul vecinilor îngrijoraţi de
soarta ei, Katie a ieşit şi-a sunat-o pe Stephanie.
— Am facut-o!
— Bravo ţie, a felicitat-o Stephanie, iar Katie
fi-a dat seama că femeia zâmbea la celălalt capăt
ul firului. Zi-mi pe-ndelete cum a fost.
După asta, totul a devenit o ceaţă. Katie îşi
mai aducea aminte de cuvintele frumoase care-i
fuseseră adresate şi de felul în care toată lumea
părea să aibă grijă de ea, cum i se aduceau

303
băuturi şi era îndemnată să danseze. îşi mul
aducea aminte cum, la un moment dat, vărsan«*
câteva lacrimi. Cineva - Simone, credea ea, caru
se simţea vinovată din cauza tentativei de a-l
seduce pe James - o compătimea în mod deosebii
însă nu-şi mai aducea deloc aminte cum de ajun­
sese acasă la Owen sau cum de se trezise aproape
goală, în patul lui.

De la fereastra hotelului în care era cazat, perspec­

tiva pe care o avea James era aceea asupra apara­
telor de aer condiţionat montate pe peretele din
spate al restaurantului învecinat. Perspectivă
care era însoţită de bâzâitul maşinăriilor - un
sunet atât de intens, încât suprima orice efort du
a mai urmări ceva la televizor. James a încercat
să închidă geamul, dar, având în vedere că hotelul
nu se bucura de luxul unor aparate de aer condi­
ţionat proprii, curând în cameră s-a făcut imposibil
de cald, aşa că n-a avut ce să facă şi-a deschis
iar fereastra. James alesese însă hotelul pentru
locul unde se găsea, nu pentru facilităţile pe caro
le oferea. Se afla la o distanţă atât de mică du
Stephanie, încât o întâlnire întâmplătoare nu era
niciodată exclusă. James considera că era impor­
tant ca Stephanie să nu aibă posibilitatea să-l
uite de tot.
S-a întins pe patul îngust din cameră. Era
epuizat, dar ştia că n-o să fie în stare să doarmă.
Creierul lui rumega, la intensitate maximă, toate
evenimentele care se succedaseră în ultimelo
două zile. Nu se aşteptase ca Stephanie să-i spună
direct că-1 iartă şi să se comporte normal după ce
el îşi dezvăluise secretul, dar reacţia ei îl şocase.
Oare cum de ştiuse Stephanie ce o să-i spună?
Şi de când ştia Stephanie adevărul? James a
încercat să rememoreze filmul ultimelor luni, ca

304
 «ft-şi dea seama dacă intervenise vreo schimbare
In comportamentul soţiei sale faţă de el, ca să
vudă dacă nu putea să identifice o zi anume sau
n oră în care atitudinea ei se modificase, dar
iidevărul era că, în tot timpul acesta, nu fusese
deloc atent la Stephanie. In ceea ce-o privea pe
Kntie... James s-a frecat la ochi. Nu ştia ce se
întâmplase, dar era limpede că viaţa lui alături
de Katie, de fapt, toată viaţa lui din Lincolnshire,
mc încheiase, iar lui nici că-i păsa. De fapt, se
Nimţea chiar uşurat să scape cu totul de felia
nsta de viaţă. După ce va fi vândut şi cabinetul, nu
mai trebuia să se gândească la Lower Shippigham
şi la oamenii pe care-i cunoscuse acolo. Călătorie
sprâncenată tuturor!
Acum, gândindu-se la cum avea să supra­
vieţuiască, pe James l-a apucat cu năduşeli. Până
rând vindea cabinetul, nu putea să trăiască decât
din economii. Economii care, în mare parte, fuse­
seră lichidate de cei de la Fisc. James s-a decis
ca a doua zi dimineaţă să contacteze un agent
imobiliar - poate că exista posibilitatea să vândă
imobilul fără să mai aştepte rezultatul cererii
retroactive privind extensia. Deşi el, unul, nu
putea să-şi închipuie cine s-ar fl băgat să-şi achi­
ziţioneze o asemenea bătaie de cap. Hotelul îl
costa şaptezeci şi cinci de lire pe noapte, în con­
diţiile în care camera avea dimensiuni minuscule
şi nu era echipată nici măcar cu un fierbător
electric sau o sticlă cu apă. James s-a gândit că
poate era mai bine să-şi caute un apartament de
închiriat, deşi îşi dădea seama că era puţin pro­
babil ca finanţele lui să-i permită să locuiască
singur în Londra. Pe de altă parte, ideea de a
împărţi casa, ca un student, cu o persoană sau mai
multe, cu nişte necunoscuţi (care, cu siguranţă,

305
ar fi fost cu cel puţin zece ani mai tineri decât
el), îl facea să-i dea lacrimile de amărăciune.
James s-a gândit la Stephanie, instalată în căsuţn
lor confortabilă, aflată chiar după colţ, şi s-n
întrebat dacă şi ea se gândea la el.
Stephanie nu se gândea la James.

306
 37

Luni dimineaţă, Stephanie s-a tredt revigorată.

Dormise bine după convorbirea o Katie. Ibată
povestea se încheiase. Era bucunasă că James
fusese scutit de episodul umilirii publice pe care
oa şi Katie îl puseseră iniţial la cile. Era ciudat
felul în care soţul ei se decisese jă spună ade­
vărul. După părerea ei, fusese chiarcurajos. Ceea
ce nu reprezenta o caracteristică a lui James.
Cât îl pregătise pentru şcoală, Finase smiorcăise
niţel. Ca şi când abia atunci ar fiinţeles vestea
care-i fusese dată cu o zi înainte. Stephanie l-a
mituit promiţându-i să-i cumpere o prietenă pen­
tru David. Promisiunea a părut si funcţioneze.
Vai, Doamne, şi-a spus ea, nu ne-am despărţit
decât de două zile şi deja am începutsă-mi mituiesc
copilul cu cadouri. Dar Finn a plecat la şcoală
fericit, ceea ce a făcut ca gestului să merite.
Deşi Stephanie îşi închipuia deja că în curând
avea să fie nevoită să trăiască pe un soi de arcă
a lui Noe, doar ca să-şi ştie copilul mulţumit.
După ce l-a lăsat pe Finn la şctflă, s-a întors
acasă, unde trebuia să „lucreze“. Pupă premiile
BAFTA, situaţia se mai liniştise aşa cum se
întâmpla întotdeauna, dar revistele glossy publi­
caseră mai multe fotografii cu Mandee şi Meredith,
pe care le însoţiseră cu comentarii laudative, or,
asta ar fi trebuit să garanteze apariţia unor noi

307
contracte. Stephanie a petrecut o jumătate di>
oră la telefon, punând-o la curent pe Natasha cu
ultimele noutăţi, apoi a mai răsfoit nişte revisto,
deşi fără prea multă tragere de inimă, după cart*
şi-a îngăduit să se gândească şi la seara cart*
avea să urmeze.
Trebuia să se vadă cu Michael la Nobu, la om
şapte şi jumătate, şi, cu toate că el nu ştia încA,
Stephanie decisese că în acea noapte relaţia loi
avea să avanseze cu un pas. Araryase deja cu
Fiim să doarmă acasă la Arun Simpson. îi spu
sese mamei băieţelului că o seară petrecută în
compania unei prietene o s-o ajute să-şi revinA
după trauma suferită în familie. Carol, mamn
lui Arun, care-şi creştea fiul tot singură, a foni
încântată s-o ajute.
Planul lui Stephanie era să-l anunţe pe Michaol
că mariajul ei se încheiase, în sfârşit. Asta In
aperitiv. Apoi, pe parcursul felului principal, aven
de gând să-l seducă, astfel încât bărbatul să vren
s-o ducă la el acasă. La drept vorbind, Stephanio
era convinsă că nu trebuia să se chinuiască pren
mult ca să obţină rezultatul ăsta. Privind în urmA,
era chiar uşurată şi fericită că întreruperea Iul
Natalie îi obligase să nu facă încă sex - mă rog,
să nu ducă partida până la capăt. Stephanie îşi
dorea ca relaţia lor să fie corectă, să nu aibA
strângeri de inimă că o începuse înainte de a-l
fi anunţat pe James că mariajul lor se încheiasu
La ora şase, când a început să se machiezo,
pe Stephanie a luat-o cu greaţă din cauza emu
ţiilor. Oare era în stare să facă aşa ceva? Lăsând
la o parte dilemele legate de corectitudinea ges­
tului, Stephanie nu era sigură c-o să fie capabilA
să se dezbrace, după atâţia ani, în faţa unui alt
bărbat. Era adevărat că Michael o cam văzuse
deja goală. Dar nu întru totul. Femeia a roşit

308
când şi-a adus aminte cum nici ea, nici fotograful
nu avuseseră răbdare nici măcar să se dezbrace
tie tot, ca doi adolescenţi care şi-o trag în parc.
Ki, asta e ! Dacă n-o să-i fie pe plac ce-o să vadă,
n problema lui, şi-a spus ea. Apoi Stephanie s-a
străduit să se convingă singură că chiar credea
«sta, deşi, evident, lucrurile nu stăteau aşa.
Taxiul a lăsat-o în Park Lane la opt fără două-
seci. Michael era la bar, cu un pahar de vin
aproape gol în mână.
— Pentru curaj, i-a explicat el când a văzut-o,
lor Stephanie a izbucnit în râs.
Michael era aşadar la fel de emoţionat. în
fond, fusese căsătorit cu aceeaşi femeie vreme
du cincisprezece ani. Stephanie s-a mai relaxat
puţin.
— Ar cam trebui să beau şi eu ceva, a zis ea.
Patru ore şi jumătate mai târziu, termina-
■or&. Mă rog, cel puţin prima rundă. Stephanie
n rămas întinsă în patul mare, cu tăblii din lemn,
«I lui Michael, în timp ce el a coborât la parter
ca să aducă iar ceva de băut. Femeia s-a felicitat
singură. Partida fusese... ei bine, fusese puţin
stângace, aşa cum se întâmplă întotdeauna prima
dotă. Nici unul nu era încă în stare să anticipeze
mişcările celuilalt, aşa că se întrebaseră de multe
ori „Te simţi bine ?“, „E bine aşa ?“ sau „îţi place
aşa ?“. într-un final, Stephanie fusese nevoită să
Joace niţel teatru, altfel ar fi dus-o aşa toată
noaptea. Altfel, însă, fusese bine. Drăguţ. Nu se
cutremurase pământul, dar fusese drăguţ. Iar,
puntru moment, drăguţ era suficient.

Katie s-a trezit cu gura uscată şi cu amintiri cam

tulburi din noaptea precedentă. Chinuindu-se să
deschidă ochii, a înregistrat un miros necunoscut.
Nu era ceva neplăcut, atâta doar că nu era aroma

300
de crini din dormitorul ei. Cineva a gemut înfundat
lângă ea şi, instantaneu, Katie s-a trezit de tot.
Apoi s-a forţat să se uite în jurul ei. Alături,
răstignit pe spate şi cu un zâmbet fericit desenat
pe buze, deşi încă mai dormea, era Owen. Impo­
sibil ! Doar nu se culcase cu e l ! Katie a verificat
priveliştea de sub pătură: se părea că încă mai
avea desuurile pe ea. Ceea ce putea să fie un
semn bun. Vai, Doamne! Katie n-avea nici cea
mai vagă idee ce se întâmplase.
S-a strecurat afară din aşternut, căutând să
nu-1 trezească pe Owen. Nu se simţea în stare să
poarte o conversaţie, darămite să treacă la cine
ştie ce altceva, chestie la care probabil că omul
de lângă ea se aştepta. Trebuia neapărat să plece
de-acolo. Owen a bâiguit un pic prin somn şi s-a
întors pe partea cealaltă, fără să-şi dea seama că
ea rămăsese înţepenită pe loc, uitându-se la el
cu groază. Katie şi-a ţinut respiraţia o clipă, dar
bărbatul şi-a schimbat doar poziţia şi s-a pus la
loc pe sforăit, ca un copil fericit. A simţit cum o
apucă furia. Cum de Owen putea să doarmă aşa
de mulţumit după tot ce se întâmplase? Sigur,
nu că ştia ce se întâmplase, dar putea să presu­
pună. Probabil că tipul profitase de fragilitatea
ei emoţională şi de cantitatea de alcool pe care
o luase la bord. Katie nu putea să-şi amintească
nici măcar la ce oră plecase de la petrecere sau
dacă-şi luase la revedere de la cineva. Acum şi-n
descoperit hainele zăcând pe un scaun. Şi le-n
luat de-acolo cât de silenţios a putut. Apoi şi-n
căutat din priviri încălţările, dar nu le-a văzul
nicăieri. Dă-le n aibii! Trebuie să plece fără ele
Afară, iarba era acoperită cu rouă. Katie n-aven
idee cât era ora. Uitându-se la mână, a realizat
că-şi lăsase în casa lui Owen şi ceasul. Probabil
că e devreme, s-a gândit ea. Dar nu voia să riştn

310
Hă dea nas în nas cu vreun cunoscut, aşa că s-a
decis s-o ia pe drumul mai ocolit, adică peste câmp.
A pornit-o în vârful picioarelor. Din când în când,
dădea cu talpa peste câte-o suprafaţă tăioasă
sau îşi rănea degetele în rădăcinile copacilor. în
plus, îi venea să vomite şi-o durea capul. Trecuse
mult timp de când nu mai fusese mahmură în
adevăratul sens al cuvântului. Katie uitase cât
de groaznic te simţi într-o astfel de dimineaţă.
Acum nu-şi mai dorea decât să se încuie în că­
suţa ei şi să doarmă până când o să se simtă din
nou bine.
Când a băgat cheia în broască, l-a auzit pe
■Stanley chelălăind a amărăciune şi-atunci, vino­
vată, şi-a dat seama că uitase complet de el.
Când a deschis uşa, câinele a ieşit glonţ pe lângă
nu şi-a ridicat piciorul la primul copac. Katie s-a
simţit înfiorător, realizând că probabil Stanley
so ţinea de ore bune, dar că nu făcuse în casă,
llindcă întotdeauna i se spusese că nu are voie.
Katie s-a agitat în jurul lui, ca să-şi răscumpere
greşeala, şi-aproape c-a vărsat când a deschis o
conservă cu mâncarea lui preferată. Mâncare
cure mirosea oribil. Stanley i-a mulţumit dând
din coadă fericit. Dăduse deja uitării trauma prin
cure trecuse peste noapte.
Katie a urcat la etaj, s-a dezbrăcat şi, cu toată
oboseala, înainte să se urce în pat, a făcut un
duş. Voia să scape de orice urmă a lui Owen.
Câteva ore mai târziu - nu ştia exact câte -
s-a trezit brusc din cauza soneriei de la intrare.
Hlanley a început să latre de mama focului, ca
sA se asigure că dacă sunetul penetrant al sone-
i lui n-o trezise pe stăpână, atunci măcar semnalele
lui s-o dezmeticească. Fără să se gândească, Katie
i>u prăbuşit din pat, a coborât scările aşa, în
liţjnma, şi-a deschis uşa. Pe prag se aflau pantofii

311
ei şi ceasul aşezat într-una din încălţări. Le-a
luat repede, uitându-se împrejur ca să vadă dacă
nu cumva Owen se materializase şi el de după
colţ. Nici urmă însă de el.
Katie s-a întors în pat, şi-a închis telefonul
şi-a zăcut, în continuare, tot restul zilei.

312
 38

James se chinuia să se concentreze. Ştia c-ar fi

trebuit să-şi caute un adăpost mai răsărit, dar
habar n-avea de unde să înceapă. Şi-a petrecut
douăzeci de minute zgâindu-se în vitrinele unor
agenţii imobiliare, dar până şi cel mai mic aparta­
ment avea un preţ care-i depăşea cu mult bugetul.
James începea acum să regrete că abandonase
atât de multe lucruri; i-ar fi prins bine să aibă
ceva de vândut, deşi nu ştia nici ce-ar fi putut să
vândă şi nici cui. Până la urmă, a cumpărat
Standard-ul şi-a căutat la anunţurile pentru colegi
de apartament, dar se părea că ziua în curs nu
era cea mai potrivită.
Vitrinele magazinelor unde se vând ziare, s-a
gândit el. Asta era soluţia. Nu-şi aducea aminte
pe unde erau astfel de magazine în cartier, dar
şi-a spus că dacă se plimba pe străzi, era impo­
sibil să nu găsească unul.
Hoinăritul ăsta fără ţintă l-a adus inevitabil
din ce în ce mai aproape de Belsize Avenue şi,
înainte să realizeze ce facea, James s-a trezit în
faţa propriei case, uitându-se în sus, la ferestre,
şi întrebându-se ce făceau Stephanie şi Finn.
Sigur că Finn se pregătea de şcoală, iar Stephanie
avea probabil să plece şi ea la serviciu, deşi, cel
puţin două zile pe săptămână, ea lucra de-acasă.
James s-a uitat la ceas. Era opt şi douăzeci şi

313
cinci. Ar fi putut să sune la uşă şi să spună că
era în trecere prin zonă şi voia să-şi ia nişte
lucruri. Şi-apoi? N-avea nici un sens s-o mai
roage pe Stephanie să-l primească înapoi. Nu
trecuseră decât două zile de când îl refuzase
categoric. Era imposibil să se fi răzgândit între
timp. Trist, James a făcut cale întoarsă. Avea
nevoie de o strategie.
Când a dat colţul către Haverstock Hill - deja
uitase de misiunea lui de a descoperi anunţuri
pe care să scrie „Cameră de închiriat“ - un taxi
a trecut pe lângă el, venind din sens invers. O
femeie care semăna suspect de bine cu Stephanie
stătea pe bancheta din spate, privind pe geam
dincolo de el. James s-a răsucit pe călcâie. Se
părea că soţia lui se îndrepta spre casă. La opt
şi douăzeci şi cinci de minute dimineaţa? Era
mult prea devreme ca să revină după ce-1 lăsase
pe Finn la şcoală. James s-a întors şi-a pomit-o
şi el agale tot spre casă. Aşa cum se aşteptase,
taxiul s-a oprit în faţa imobilului, iar Stephanie
a coborât. Bărbatul s-a trezit intrând în grădina
unui vecin şi spionând din spatele unui copac ca
să nu fie văzut. Stephanie era îmbrăcată ca pen­
tru o ieşire în oraş - fustă strâmtă, tocuri înalte
şi jacheta aceea scurtă, Chanel, pe care o iubea
atât de tare. Dacă James ar fi fost rugat să descrie
expresia de pe chipul soţiei sale, ar fi spus că era
toată numai zâmbet. Ba chiar un zâmbet îngâmfat.
Şi-atunci a realizat: Stephanie se întorcea acasă
după o noapte petrecută în oraş. Stephanie stă­
tuse în oraş toată noaptea.

Stephanie se trezise devreme. De fapt, dormise

iepureşte, trezindu-se de fiecare dată când Michael
se întorcea pe partea cealaltă şi mormăia prin
somn. Nu că bărbatul ar fi fost genul care să se

314
foiască excesiv sau să fie imposibil de zgomotos.
Era vorba de faptul că ea nu era obişnuită cu
foiala lui şi cu zgomotele emise de el peste noapte.
Mai mult ca sigur că şi el avea aceeaşi senzaţie
de nefamiliar. Şi ea, şi Michael se treziseră în
acelaşi timp, cam pe la cinci şi jumătate. Au
făcut sex încă somnoroşi, de data asta mai leneş,
într-un ritm meu puţin frenetic. A fost mai cu­
rând o experienţă şi mai puţin o performanţă.
După, Stephanie n-a mai fost în stare să
adoarmă la loc, aşa că s-a sculat din pat, a făcut
o baie şi-a încercat să se acomodeze cu atmosfera
din acel apartament străin, băgându-şi nasul
prin dulapuri, în căutarea ceaiului şi a pâinii.
De fapt, ar fi vrut să se întoarcă la ea acasă, să
se relaxeze puţin înainte să se pregătească pen­
tru serviciu, dar i-a fost teamă că plecând înainte
ca Michael să se dea jos din pat, ar fi dat impre­
sia că lansase un semnal.
N-avea idee dacă fotograful avea obiceiul să
se trezească devreme sau târziu. Erau un milion
de lucruri pe care nu le ştia despre el, dar ştia că
tot ceea ce se întâmplase în ultimele douăspre­
zece ore o ajutase foarte mult să-şi recâştige
încrederea în sine. S-a decis să aştepte până la
ora opt. Dacă până atunci Michael tot nu se
trezea, urma să-i lase un bilet şi să plece.
In următoarea oră şi jumătate, Stephanie a
băut încă trei căni de ceai - din care cauză a şi
luat-o puţin cu ameţeală - şi-a încercat să se
hotărască asupra textului din bilet. Nu putea să
scrie doar „Am plecat la serviciu. Cu dragoste,
Stephanie“, pentru că atunci Michael ar fi crezut
că s-a întâmplat ceva rău, dar nici nu ştia dacă
să adopte un ton mai conversaţional („Am făcut
o baie şi m-am servit cu ceai şi pâine prăjită“), să
fie mai haioasă („E limpede că ţi-am scotocit prin

315
dulapuri şi mi-am dat seama c-am făcut o gre­
şeală îngrozitoare! Nu putem să ne mai vedem
niciodată“) sau sexy („Ce m-a excitat cel mai tare
a fost când...“ N u! Nu putea să intre pe teri­
toriul ăsta). Dintr-odată, i s-a părut că mesajul
respectiv era cel mai important text pe care avea
să-l scrie vreodată. De parcă amintirea pe termen
lung a lui Michael, cea legată de noaptea petre­
cută împreună, urma să fie dictată de impresia
pe care ea avea s-o lase, imprimată pe acea bucă­
ţică de hârtie.
A început s-o doară capul. Tocmai se întreba
dacă Natasha se sculase oare din somn şi dacă
n-ar fi putut s-o sune ca să-i ceară sfatul, când l-a
auzit pe Michael mişcându-se prin baie. Stephanie
a zbughit-o instantaneu la aragaz, căutând o
suprafaţă în care să se poată reflecta, ca să-şi
verifice aspectul. Când bărbatul a intrat în bucă­
tărie, ea era aşezată din nou la masă. Citea
ziarul, străduindu-se să dea senzaţia că era per­
fect relaxată.
— ’Neaţa, i-a zis Michael, însoţindu-şi salutul
cu un zâmbet care a facut-o să-i crească pulsul.
Apoi fotograful s-a apropiat şi-a luat-o în braţe,
după care s-a aplecat şi a pupat-o pe creştet.
— Mi-a fost teamă să nu fi plecat deja.
— Voiam să-ţi las un bilet, i-a răspuns ea.
Numai că n-am reuşit să mă hotărăsc ce să-ţi
scriu în el.
— Ei, mă bucur că eşti încă aici. Mai ai timp
să te întorci niţel în pat? a întrebat-o el, după
care a sărutat-o înainte ca Stephanie să mai
apuce să-i răspundă.

După ce s-a întors acasă ca să se schimbe, Stephanie

şi-a petrecut dimineaţa scotocind printr-o sacoşă
cu mostre Frost French şi punând-o pe Natasha

316
la curent cu ultimele noutăţi. Prietena ei avea
un apetit insaţiabil pentru detaliile legate de
relaţiile amoroase ale altor oameni. Pretindea
că, trăind indirect vieţile prietenilor, însemna că
putea să fie fericită în relaţia complet monogamă
şi de lungă durată cu Martin. Stephanie ştia că,
în realitate, ea şi Martin n-aveau nevoie de nici
un ingredient exterior ca să rămână perfect con­
topiţi. întotdeauna o invidiase pe Natasha pentru
relaţia ei de-a dreptul idilică.
Stephanie îi spusese lui Michael că nu putea
să se mai vadă cu el în următoarele două seri,
fiindcă se simţea vinovată din cauza lui Finn.
Nu voia să-l mai lase în grija părinţilor priete­
nilor lui sau s-o cheme pe Cassie mai des decât
era obligatoriu. Cu siguranţă că, dacă l-ar fi
rugat, James ar fi luat copilul la el, dar nu ştia
unde mai era James de duminică sau unde urma
să locuiască şi, oricum, nu voia să-l sune. Pe de
altă parte, era mult prea devreme ca să-i facă
puştiului cunoştinţă cu noul ei prieten. Michael
a fost înţelegător. Au convenit să se întâlnească
a doua zi la prânz. Era singura zi în care amândoi
erau siguri c-o să fie liberi la ora aceea. Urmă­
toarea reuniune a fost stabilită pentru vineri
seara.
— Asta e bine, a comentat Natasha când
Stephanie i-a comunicat planul. în felul ăsta, îl
ţii în expectativă. Şi faţă de James ce mai simţi ?
a întrebat ea după o pauză.
— Ştii ? i-a răspuns Stephanie. Chiar n-am
idee. Presupun că sunt uşurată că s-a terminat
odată totul.
— Numai să nu uiţi, a intervenit Natasha, ca
şi când tocmai şi-ar fi adus aminte că ea întot­
deauna avea tolba plină cu vorbe înţelepte, că
Michael e, pentru tine, un bărbat de tranziţie. E

317
unealta care te ajută să-ţi regăseşti echilibrul.
Indiferent ce faci, nu lua relaţia cu el prea în
serios.
— Tash, îl cunosc de cinci minute, a exclamat
Stephanie, sperând că fraza pe care urma s-o
rostească era adevărată. Mă distrez şi eu niţel.
Pe la ora douăsprezece, telefonul mobil al lui
Stephanie a început să sune, iar femeia a văzut
că apelantul era Katie. Nu se aşteptase să mai
fie nevoită să discute cu ea atât de curând - de
fapt, nu se aşteptase să mai discute cu ea nici­
odată. Dintr-odată, tot planul lor li se părea o
chestiune care ţinea de un trecut extrem de înde­
părtat. Simţea că, în sfârşit, îşi luase viaţa de la
capăt şi nu era sigură că mai voia să rememoreze
trecutul. Nu era vorba că n-o plăcea pe Katie,
pentru că o plăcea, dar, în esenţă, ele două nu
aveau nimic în comun în afara lui James. Aşa că
Stephanie a răspuns ezitant:
— Bună, Katie.
— Deci... a început Katie pe un ton expecta-
tiv. Cum merge treaba?
O fracţiune de secundă, Stephanie a crezut că
fosta amantă a soţului ei se referea la Michael
şi aproape c-a răspuns „Păi, până la urmă m-am
culcat cu elu, dar apoi şi-a adus aminte că nu-i
povestise nimic lui Katie despre noua ei relaţie.
Nu ştia de ce. Pur şi simplu nu i se păruse o idee
bună. Aşa că a z is :
— A, bine, presupun. A plecat. Habar n-am unde.
— Sper că undeva unde e groaznic, a râs Katie.
Apropo, tot satul vuieşte. Nimeni nu discută despre
altceva. Am o groază de programări - nu ţi-ar veni
să crezi. Asta fiindcă toţi vor să audă întreaga
poveste. Cred. Sunt epuizată.
— Bravo ţie, a felicitat-o Stephanie, după care
n-a mai ştiut ce să spună.

318
 — Finn cum a reacţionat?
— Ei, a fost un pic supărat. Bănuiesc că situaţia
o să reintre în normal după ce o să stabilesc cu
James un program de întâlniri cu fiu-su.
— Sam McNeil mi-a zis că e aproape sigur că
cererea de aprobare a extensiei o să-i fie res­
pinsă. N-a recunoscut pe faţă, dar cred c-o să se
asigure ea că aşa se va întâmpla.
— Vai, D oam ne! Chiar aşa ?
Stephanie era sincer şocată.
— Poate reuşeşti s-o convingi să nu facă asta.
Vreau să zic că nu mai are nici un sens să mer­
gem înainte cu vendeta asta, nu?
— Ba sigur că are sens, i-a replicat Katie. E
distractiv.
Femeia a făcut o pauză scurtă, după care a
izbucnit din nou în râs.
— Glum eam ! O să văd ce pot să fac în sensu’
ăsta. Toată lumea e aşa de drăguţă cu mine,
Stephanie. Nici n-am ştiut câţi prieteni am aici.
— Grozav, a comentat Stephanie. Mă bucur
pentru tine.
Adevărul era însă că nu se simţea deloc con­
fortabil. După părerea ei, Katie nu era deloc
convinsă că jocul se încheiase.

319
 39

Aceasta era prima zi de lucru a lui James, de

când viaţa lui începuse să se destrame. întâr­
ziase la cabinet, fiindcă nu avea ceas deşteptător,
iar hotelul uitase să-i dea trezirea, deşi James le
ceruse asta cu o seară înainte. Adormise într-un
final pe la ora cinci, apoi s-a tot sucit şi răsucit
în pat, până când claxonul unei maşini l-a trezit
la nouă şi douăzeci. La început, nici nu şi-a dat
seama unde era, apoi, o clipă, s-a temut că avu­
sese o aventură de-o noapte cu vreo necunoscută.
Până la urmă, şi-a adus aminte, iar realitatea i
s-a părut absolut îngrozitoare.
Intenţia lui iniţială fusese să se ducă la serviciu
pe jos, ca să facă economie, dar acum era într-o
aşa de mare întârziere, încât a fost nevoit să ia
un taxi, pe care, de fapt, nu şi-l permitea. Taxiul
a rămas blocat în trafic şi-n felul ăsta James a
întârziat şi mai mult. A ajuns la Clinica Veteri­
nară Abbey Road la zece şi un sfert, gâfâind, lac
de sudoare. în ultimii câţiva ani, lui James îi
plăcuse faptul că, la cabinetul din Londra, nu mai
era el şefu l; nu mai era împovărat de responsa­
bilitatea angajărilor şi concedierilor sau a rapoarte­
lor contabile. Azi însă nu se mai bucura.
— Harry scoate fum pe urechi, l-a avertizat
recepţionera, când James a intrat pe uşă. Am tot
încercat să te sun ca să văd unde eşti.

320
 Doctorul a şi văzut imaginea telefonului mobil
sunând în draci lângă noptiera din casa unde nu
mai locuia şi unde-1 lăsase din greşeală. M inunat!
— Aşa c-am sunat-o pe Stephanie, dar ea mi-a
zis că n-are habar unde eşti.
James a sesizat că femeia se uita la el ca şi
când şi-eu- fi dat seama că ceva era în neregulă.
El s-a străduit să-şi păstreze expresia neutră.
Jackie a continuat:
— S-a întâmplat ceva ?
— Deci unde-i Harry? a chestionat-o James,
ignorându-i întrebarea.
Harry, proprietarul clinicii Abbey Road, era
renumit pentru temperamentul său coleric şi
niciodată nu uita să-i reamintească lui James că
faptul că el avea propriul lui cabinet la ţară şi
că era un medic talentat şi calificat nu conta.
Aici, la Londra, Harry era şeful.
— Scoate o aşchie din laba lui Bamey
MacDonald. Bam ey avea programare la tine pen­
tru nouă şi patruzeci şi cinci, l-a lămurit Jackie
pe un ton de rău augur. Harry s-a ocupat şi de
programările pe care le aveai la nouă, la nouă şi
cinşpe şi la nouă jumate.
— Ei, acum sunt aici. Poţi să-mi trimiţi pa­
cientul de la zece.
Jackie şi-a verificat lista.
— Următorul e Alexander Hartington, a zis
ea indicându-1 pe un bătrân palid cu o pisică
portocalie uriaşă.
Oricare dintre cele două personaje putea să
poarte numele Alexander. James i-a făcut semn
omului să-l urmeze în cabinet. Ziua nu începuse
bine. Planul lui fusese să-l întrebe pe Harry dacă
nu exista posibilitatea să-şi extindă programul
de lucru - ideal ar fi fost ca acesta să ajungă la
cinci zile pe săptămână - , dar acum ideea nu i

321
se mai părea aşa de grozavă. Când Harry era
întors pe dos, tendinţa era să-şi menţină starea
de spirit toată dimineaţa.
La ora prânzului, James era deja epuizat.
Lipsa de somn şi faptul că era tot în întârziere cu
pacienţii, astfel că nu avea timp să se oprească
şi să bea repede o cafea care să-l mai energizeze
s-au adunat, dându-i impresia că n-o să fie în
stare să reziste până la finele după-amiezii. Ibcmai
când pacientul de la douăsprezece şi patruzeci şi
cinci a plecat, iar el s-a prăbuşit pe scaun, făcân-
du-şi socoteala că avea timp să tragă un pui de
somn de o jumătate de oră care să-l mai pună pe
picioare, iar după aceea să îmbuce şi un sendviş,
toate înainte de următoarea programare, tele­
fonul de pe birou a început să sune. S-a gândit
să nu răspundă, dar ştia că dacă făcea asta,
Jackie o să vină de la Recepţie şi să-i comunice
oricum ceea ce avea de comunicat.
— Te caută Stephanie, i-a spus ea, când James
a răspuns în sfârşit.
Bărbatului i s-a oprit inima-n loc.
— Bine, fa-mi legătura, a zis el cu o voce care
spera să sune normal, dar Jackie închisese deja.
Femeia asta niciodată nu aştepta să vadă dacă
el voia sau nu să preia apelul.
— James! i s-a adresat Stephanie pe un ton
profesional.
— Bună, Steph! Ce faci?
Poate că soţia îl sunase ca să vadă cum se
descurcă. Poate că-şi făcuse griji din cauza lui.
— Mă întrebam dacă vrei să-l iei la tine pe
Finn mâine-seară. Cassie nu poate să ajungă.
James şi-a adus aminte de imaginea nevesti-sii
întorcându-se acasă, la opt şi jumătate dimineaţa,
îmbrăcată de ieşit în oraş. Aşa că, incapabil să
se abţină, a întrebat:

322
 — De ce ? Tu unde te duci ?
— James, nu cred că unde mă duc eu te mai
priveşte, i-a retezat-o Stephanie. Poţi să ţii tu
copilul sau nu?
Are o relaţie cu cineva, şi-a spus James şi,
uitând că, în ultimul an de zile, el însuşi dusese
0 viaţă dublă şi că, oricum, acesta nu era deloc
momentul în care să-nceapă să-i ceară socoteală
Hoţiei, a insistat:
— Cine e tipu’ ?
Stephanie a izbucnit în râs. Mă rog, lui James
1s-a părut că ceea ce a auzit semăna mai curând
cu o pufnitură.
— Eşti incredibil!
Bărbatul s-a forţat să nu mai spună nimic.
— Unde să ţi-1 aduc? a zis într-un târziu
Htephanie.
— Stau la Chalk Farm Travel Motel din
Camden, i-a răspuns James. Poţi să-l aduci acolo.
— Stai la motelu’ ăla ? Nu aduc copilul acolo.
Ce-o să faceţi toată seara ? O să organizaţi între­
ceri de viteză între gândaci?
— Aş putea să vin eu acasă, a sugerat James
plin de speranţă.
Dacă el era acasă, atunci cu siguranţă că
Htephanie n-o să aibă tupeul să lipsească toată
noaptea.
— De fapt, i-a răspuns ea fără să clipească,
mi se pare o idee bună. Aşa îl tulburăm mai
puţin pe Finn. Eu o să mă întorc până la miezul
nopţii. Nu ies decât să mănânc cu Natasha.
Bine, şi-a zis James, poate c-am reacţionat
oxagerat. Poate că ieri-dimineaţă, când am văzut-o,
nu fusese decât la Natasha. Explicaţia asta i se
părea logică. Da’ asta nu te priveşte pe tine, s-a
admonestat el de unul singur. Nu ai nici un drept
aâ-i pui întrebări.

323
 — Cu cine ieşi de fapt? a întrebat-o James
înainte s-apuce să-şi pună botniţă.
— Asta nu te mai priveşte, i-a răspuns
Stephanie pe un ton amabil. Ne vedem mâine.
Dac-ai putea s-ajungi până la ora şase, ar fi
perfect.

De fapt, Stephanie nu minţise atunci când îi

spusese că vineri ieşea să mănânce cu Natasha.
Se străduia să fie cât mai sinceră cu James, fără
ca totuşi să-i pomenească încă de Michael. Nu
voia să instituie o rutină care s-o oblige să-i comu­
nice lui de fiecare dată când avea o întâlnire sau
când flirta cu un bărbat. Lucrurile astea chiar
nu-1 priveau: acum erau despărţiţi. Michael avea
o comandă în East End, care urma să-l ţină ocupat
toată ziua, aşa că nu putea să se vadă cu ea
decât la ora opt. Aveau la dispoziţie cam trei ore
şi jumătate foarte preţioase - Stephanie nu mai
voia să lipsească toată noaptea atât de curând:
nu era corect faţă de Finn. Aşa că Natasha s-a
oferit să meargă cu ea după serviciu, să mă­
nânce ceva. In felul ăsta, scăpa şi ea de corvoada
pregătitului cinei pentru copii. După care urma
să ardă gazul cu Stephanie cam vreo oră şi ceva,
până când prietena ei o conducea în Shoreditch,
unde se întâlnea cu Michael. Nu era aranjamen­
tul ideal, dar asta e realitatea atunci când eşti
o mamă singură şi încerci să mai ai şi o relaţie
pe deasupra.
Stephanie şi Michael plănuiau să meargă la
un concert. Un concert de jazz, s-a gândit Stephanie,
iar gândul ăsta n-a umplut-o de fericire. Ea ar
fi preferat să se întoarcă în apartamentul lui
Michael şi să stea acolo. I se părea că seara aceea
atât de preţioasă era irosită mergând într-un
bar supraîncălzit, ca să asculte o muzică dupfl

324
cnre nu se omora deloc. Dar muzicienii cu pricin a
erau prieteni cu Michael, iar el le promisese c-o
oă fie prezent la eveniment.

Vineri, când a ajuns la fosta lui casă, James arăta

ca şi când s-ar fi spălat în chiuvetă. Ceea ce era
chiar adevărat. Pentru că se mutase într-o cam eră
mai ieftină de la Chalk Farm Travel Motel - o
cameră care avea onoarea de a împărţi baia cu
încă alte trei camere de la acelaşi etaj. Baia
comună era întotdeauna ocupată, aşa că James
fusese nevoit să apeleze la chiuveta minusculă
din colţul încăperii ca să se spele şi să-şi spele
hainele de pe el. îşi făcuse tot felul de gânduri
in legătură cu impresia pe care avea s-o producă.
Nici el nu ştia dacă voia să dea bine în ochii
soţiei sau s-o facă să-i plângă de milă. într-un
final, circumstanţele i-au demonstrat că nu avea
cum să dea bine, chiar dacă viaţa lui ar fi depins
de asta, aşa că James a ales varianta cu mila.
Aceasta era prima dată când el şi Stephanie
aveau să se găsească faţă în faţă de când ea îl
dăduse afară. în ceea ce o privea, James era sigur
că Steph o s-arate fantastic, în acord cu activitatea
pe care o avea plănuită pentru seara respectivă.
Ştia, de asemenea, că nu avea nici un drept să
fie gelos. Că, deşi improbabil, dacă Stephanie
cunoscuse deja pe altcineva, el trebuia să accepte
situaţia şi să-şi vadă de drumul lui. Dar James
îşi dorea cu ardoare să mai aibă totuşi o şansă
de a-şi recâştiga soţia, fără să se teamă că încer­
cările lui veneau prea târziu, pentru că Stephanie
se îndrăgostise deja de un alt bărbat. Dar oare
despre cine era vorba? s-a întrebat el. Trebuia
să fie o persoană pe care Stephanie o cunoştea de
mai demult. Cineva care nu făcuse decât s-aştepte
momentul oportun. Vai, Doamne, dacă e vreun

325
prieten de-al m eu? Cineva care chiar a fost la
petrecere. Doar gândindu-se la această posibili­
tate, pe James l-a luat cu greaţă.
Când a ajuns acolo, Finn i-a deschis uşa, iar
James ar fi putut să jure că expresia băiatului
a virat de la încântare la groază - groază la
vederea sosiei lui Grizzly Adams care stătea în
prag. James s-a gândit c-ar fi trebuit să se băr­
bierească, deşi cine-ar fi putut să-şi dea seama
că, în doar o săptămână, avea să-i crească o
barbă aşa de zdravănă ? După ce şi-a dat seama
că în faţă îl avea într-adevăr pe taică-su, Finn
s-a lăsat îmbrăţişat, dar s-a tras repede înapoi
zicând:
— Miroşi ciudat.
— Şi tu la fel, i-a replicat James, iar puştiul
a izbucnit în râs.
Finn l-a condus apoi în bucătărie. Pe drum,
James s-a uitat peste tot după Stephanie, dar
femeia nu se vedea pe nicăieri. Sperase că poate
o să reuşească să discute cu ea serios, înainte de
ora plecării. Aşa, a rămas să asculte detaliile
săptămânii încheiate de Finn („Sebastian a vomi­
tat pe covor şi voma era maro, cu un gogoloi în
mijloc, care semăna cu un şoarece mort“), dar
neuitând să ţină urechile ciulite, ca să audă paşii
nevestei pe scări. Pe măsură ce minutele se
scurgeau, James şi-a dat seama că Stephanie
evita să stea cu el mai mult decât era absolut
necesar.
— Unde e mami ? l-a întrebat el pe Finn, când
puştiul a făcut o pauză din povestit.
— Sus, l-a lămurit copilul. Iese în oraş.
— A, a zis James, străduindu-se să pară re­
laxat, deşi era conştient că făcea cea mai mare
greşeală implicându-şi fiul în drama lui şi a lui
Stephanie. Cu cine iese?

326
 Din fericire, Finn părea să nu-şi dea seama
că era folosit, aşa că a ridicat din umeri şi-a
răspuns:
— Nu ştiu.
La şase şi un sfert, James a auzit-o pe Stephanie
coborând scările şi s-a pregătit pentru marea
Întâlnire. Ea a ieşit însă pe uşă înainte ca el
a-apuce să se lanseze în vreo discuţie. Stephanie
l-a anunţat că, la întoarcere, o să-l roage pe
taximetrist să-l ia şi pe el şi să-l ducă la Travel
Motel, asigurându-se astfel că soţul ei nu-şi făcea
iluzii cu privire la o conversaţie intimă la ore
târzii. Când l-a văzut pe James, Stephanie a
avut un mic şoc, dar n-a făcut nici un comentariu
legat de aspectul lui răvăşit. L-a sărutat pe Finn
ca prin ceaţă şi-a ieşit din casă cât ai clipi. James
a remarcat că arăta deosebit de bine. Jeanşi şi
tocuri înalte, întotdeauna una din combinaţiile
lui favorite, împreună cu o bluză azurie, strânsă
pe trup. Auzind uşa de la intrare închizându-se,
James s-a lăsat pe scaun dezumflat.
Cam şase ore mai târziu, după ce-1 lăsase pe
Finn să stea treaz cu mult după opt şi jumătate,
ora lui de culcare - asta fiindcă simţise nevoia
să aibă şi el companie James picotea pe canapea
când a auzit uşa la intrare deschizându-se şi
închizându-se. S-a ridicat în capul oaselor, cu
ochii împăienjeniţi.
— Taxiul te aşteaptă afară, l-a anunţat
Stephanie intrând în sufragerie.
James s-a frecat la ochi.
— Tfe-ai simţit bine ?
— Da. Mulţumesc.
Femeia nu părea dispusă să lungească dis­
cuţia, aşa că el n-a mai zis decât:
— Bine. Atunci ar cam trebui s-o iau din loc.

327
 Şi s-a ridicat de pe canapea. Stephanie se
cam clătina pe picioare, de parc-ar fi exagerat
puţin cu vinul.
— Când vrei să repetăm figura din seara asta,
doar să mă anunţi, a mai adăugat el. Vreau să
stau cât pot de mult cu Finn.
— Ar fi bine dacă, până data viitoare, te-ai
pune şi tu un pic la punct, i-a răspuns Stephanie.
Nu cred că e bine să te vadă Finn în halu’ ăsta.
Şi eu care sperasem să-i fie milă de mine, şi-a
spus James ieşind din casă.

328
 40

în Lower Shippigham, Katie încă se mai simţea

ca o mică vedetă. într-un sat, orice ştire devine
cap de afiş, iar o poveste ca asta putea să alimen­
teze motorul maşinii de bârfe săptămâni întregi.
Aproape toţi sătenii îl cunoşteau pe James, chiar
dacă era vorba doar de un vecin care-1 rugase să
treacă pe la el ca să-i consulte hamsterul bolnav.
Părerea generală care se stabilise acum în sânul
comunităţii era că „James fusese întotdeauna
cam ciudat", deşi, dacă i-ai fi întrebat pe aceiaşi
oameni cu doar două săptămâni înainte ce părere
aveau despre doctorul veterinar, ţi-ar fi răspuns
că era o persoană încântătoare, un bărbat săritor
şi pe care te puteai baza. Katie îşi savura sta­
tutul de femeie înşelată („Cum de-a putut să-i
facă una ca asta tocmai ei ? E o fată aşa de dulce
şi de vulnerabilă"): bătrânele o abordau în ma­
gazinul din sat ca să-i spună că-i era mai bine
fără el şi că undeva, în lume, exista un bărbat
care avea s-o trateze ca pe-o prinţesă, adică exact
aşa cum merita.
Afacerea ei încă mergea ca pe roate şi aceasta
din două m otive: fiindcă oamenii îşi făceau pro­
gramări ca s-o ajute („Trebuie să se menţină
ocupată, sărăcuţa") şi pentru că toţi erau curioşi
să afle care era perspectiva ei asupra întâmplării
(„Ştiai că a încercat s-o seducă şi pe Simone

329
Knightly? De parcă două femei nu i-ar fi fost
de-ajuns!“). Şi apropo, Simone profitase de ocazie
ca să-i relateze lui Katie o versiune masiv modi­
ficată a serii în care se aruncase, beată fiind, în
braţele lui Jam es: acum ea era victima, iar James
atacatorul. Femeia i-a mai comunicat lui Katie
că Richard era furios din cauza asta şi amenin­
ţase că, în cazul în care James o să îndrăznească
să-şi mai arate nasul prin Lower Shippingham,
el era decis să-l facă una cu pământul.
Sam McNeil i-a spus lui Katie că, într-adevăr,
consiliul local hotărâse să insiste ca James să-şi
dărâme extensia, dar că, de vreme ce nu aveau
adresa domiciliului său actual, exista şansa ca
învinuitul să nu primească vestea decât după ce
termenul limită o să expire, caz în care o să se
căptuşească şi cu o amendă.
— Câtă iresponsabilitate, a comentat ea, să
pleci aşa şi să nu anunţi pe nimeni unde te dud.
Katie a încercat să reziste dorinţei lui Sam de
a o lua sub aripa ei, dar aceasta părea decisă să-i
poarte de grijă şi tot insista ca fosta iubită a lui
James să treacă pe la ea ca să bea ceva împreună.
Cât timp a vrut să alimenteze vâlvătaia cu extensia,
Katie i-a cântat în strună, dar acum spera să
izbutească să iasă de sub păturica sufocantă a
prieteniei pe care Sam o aruncase în capul ei.
Venise timpul să se mai distreze şi ea, să-şi facă
prieteni noi şi să-şi trăiască viaţa.
Katie n-o cunoscuse prea bine pe Sally
O’Connell, recepţionera lui James, dar a hotărât
că acum sosise momentul să îndrepte situaţia.
James se purtase urât şi cu Sally, aşa că ele
două aveau deja ceva în comun şi, în plus, Sally
se putea dovedi o armă utilă. Aşa că, într-o dimi­
neaţă, înarmată cu o pungă cu biscuiţi de casă
şi cu cel mai larg şi mai prietenos zâmbet arborat

330
pe buze, Katie a bătut la uşa casei lui Sally şi s-a
prezentat.
— Cred că n-ar trebui să-l laşi să scape aşa de
uşor, a spus ea, după ce băuse deja o ceaşcă de
ceai cu biscuiţi, aşezată la masa din bucătăria
casei părinţilor lui Sally. Există legi care regle­
mentează astfel de situaţii. Nimeni n-are voie să
concedieze oameni aşa, pe loc, indiferent ce-ar fi
făcut persoana respectivă.
— Dar eu n-am greşit cu nimic, s-a apărat Sally.
Sigur că Katie ştia asta, dar nu putea să se
deconspire.
— Chiar dac-ai fi greşit...
— N-am greşit, a repetat Sally şi Katie a crezut
că femeia o să izbucnească în plâns.
Aşa că a adoptat o altă tactică.
— Ştiu asta. Voiam să zic că şi dacă James s-a
hotărât să dea vina pe tine pentru tot ce nu
mergea la cabinet, tot nu avea voie să se des­
cotorosească de tine aşa, pur şi simplu. Există
anumite proceduri.
Katie habar n-avea care erau procedurile res­
pective, dar era aproape sigură că, dacă Sally înce­
pea să facă scandal, James avea să dea de bucluc.
— Avertismente oficiale şi alte chestii din astea.
Ar trebui să te dud să discuţi cu cei de la Serviciul
de Protecţie a Angajatului.
Sally a luat o gură de ceai.
— Nu ştiu ce să zic, a îngăimat ea. Săptămâna
viitoare încep lucrul la cabinetul lui Simon şi
Malcolm. Mi se pare că nu mai merită toată
tevatura.
Katie citise că apatia făcea ravagii în rândul
tinerilor şi că aceştia nu mai erau motivaţi decât
de foarte puţine lucruri în afară de dorinţa de a sta
tolăniţi pe canapele şi de a juca toată ziua jocuri
pe calculator. Uitându-se prin bucătăria familiei lui

331
Sally, femeia a tras concluzia că oamenii aceştia
nu-şi permiteau prea multe jocuri video, darămite
aparatura necesară ca să se mai şi joace cu ele.
— S-ar putea să-ţi datoreze şi bani, a spus ea.
Pun pariu că ai putea să-l obligi să-ţi plătească
şi o compensaţie.
Katie c ir fi putut să jure că, la auzul acestor
vorbe, Sally a ciulit urechile.
— Şi ce-ar trebui să fac exact? a întrebat-o fosta
recepţioneră, umplându-i din nou ceaşca de ceai.

Singurul nor de pe cerul lui Katie era Owen.

Reuşise să-l evite din seara aceea cu petrecerea -
sau, mă rog, din dimineaţa de după petrecere - ,
dar încă se mai înfiora la ideea că era posibil ca
bărbatul să fi profitat de ea, din cauza stării
vulnerabile în care fusese atunci. De-acum încolo,
Katie avea de gând ca ea să ţină frâiele relaţiilor
cu bărbaţii. Nu voia să mai stea acasă, în aştepta­
rea unui telefon, sau să-şi consume ore întregi
pregătind plăcinta cu cam e exact aşa cum i-ar
plăcea partenerului. Când o să mai iasă cu un
bărbat, atunci o s-o facă în termenii stabiliţi de
ea. Bărbatul trebuia de-acum încolo să-şi aran­
jeze viaţa astfel încât să se muleze după ea.
Totuşi, Lower Shippingham era o localitate
micuţă, aşa că planul de a evita un consătean
mult timp era complet nerealist. Aşa că a fost
inevitabil ca, la două săptămâni după petrecere,
Katie să-l vadă pe Owen ieşind din magazinul cu
hrană organică în care tocmai voia să intre şi ea.
Când a observat-o, la rândul lui, bărbatul i-a
zâmbit. Katie s-a gândit să se poarte ca şi cum
nu-1 remarcase, dar gestul i s-a p '.m t puţin cam
exagerat, având în vedere că Owen era chiar în
faţa ei, aşa că l-a salutat pe cel mai neutru ton
pe care a fost în stare să-l fabrice.

332
 — Ce mai faci ? a întrebat-o Owen cu căldură.
— Bine.
Katie a dat să treacă de el şi să intre în
magazin. Owen, care acum părea niţel nedumerit,
nu s-a dat la o parte, aşa cum se aşteptase ea.
— Scuză-mă, i-a zis Katie.
— E totul în ordine ? a insistat omul. Am făcut
ceva ca să te supăr?
Katie a pufnit pe nas.
— Tu ce crezi?
— Sincer să fiu, Katie, n-am idee, dar tu reuşeşti
să dai foarte bine impresia că eşti furioasă.
Katie îi observase deja pe cei doi clienţi ai
magazinului care se holbau la ei, simţind pro­
babil că un scandal era pe cale să izbucnească.
Aşa că l-a luat pe Owen de braţ şi l-a tras puţin
mai încolo, în stradă.
— Păi, dacă tot vrei să ştii, atunci nu, nu e
totul în regulă şi da, ai făcut ceva ca să mă
superi. Şi nu-mi spune că n-ai idee la ce mă refer.
— La drept vorbind, chiar nu pricep la ce te
referi. Insă simt sigur c-o să-mi spui tu, a adăugat
Owen iritat.
— Deci nu-ţi aduci aminte cum m-ai dus în
patul tău în noaptea cu petrecerea lui James ?
— îmi aduc aminte că te-am culcat în pat,
dacă la asta te referi.
— Şi că tu te-ai băgat alături de mine.
— N-aveam unde altundeva să dorm. Care e
problema ?
Katie a bătut în retragere. Situaţia nu mai
părea la fel de limpede pe cât şi-o închipuise ea.
— Şi te-ai gândit ca întâi să mă despoi de
aproape toate hainele?
Owen s-a uitat împrejur, de parc-ar fi vrut să
se asigure că nu-i asculta nimeni. Când a răs­
puns, a făcut-o şoptind furios:

333
 — Nu, tu ai fost aia care s-a despuiat. Mă rog,
nu în totalitate - am reuşit să te opresc înainte
să renunţi şi la desuuri. Ce-ai păţit, Katie ? Ţi-e
ruşine c-ai încercat să te culci cu mine ? Asta o
problema? Pentru că eu n-am considerat decăt
că te ajut. Că ţi-am oferit un adăpost, în loc bA
te las să rătăceşti pe străzi în starea în care erai.
Katie a rămas şocată. Ea se dăduse la el ? Vai,
Doamne, ce umilitor! Totuşi, trebuia să afle ce
se întâmplase exact între ei.
— Deci... n-ai... n -am ...?
— Normal că n-am făcut nimic. Tu erai beată
turtă. Doamne, da’ ştiu că ai o părere foarte
proastă despre m in e!
— Vai, Owen, îmi pare foarte rău! Eu am
presupus...
Femeia nu şi-a încheiat fraza, pentru că nu
mai ştia ce să spună.
— Ce-ai presupus? Că sunt aşa de disperat
încât sunt dispus să fac sex cu tine chiar şi
atunci când tu eşti practic în comă ? Mulţumesc
foarte mult.
— Nu-mi mai aduceam aminte nimic. Asta-i
tot. Când m-am trezit şi te-am văzut acolo, ăăă...
— Las-o baltă, i-a retezat-o bărbatul, începând
să se îndepărteze de ea. Ţi s-a părut logic să fi
profitat de tine, fiindcă sunt doar un ratat.
— Doamne, îmi pare foarte rău, a strigat Katie
după el şi-apoi a văzut că Sam McNeil stătea în
uşa magazinului şi urmărise, evident, întreaga
scenă. Pot să te ajut cu ceva ? s-a răstit Katie la
ea, iar Sam s-a făcut că, în tot timpul ăsta,
inspectase roşiile aflate la vânzare.
Katie a făcut stânga-mprejur şi-a plecat, roşie
ca racul în obraji. De unde-ar fi putut ea să ştie
că Owen era acel bărbat dintr-un milion care să
se comporte impecabil într-o astfel de situaţie?

334
 41

•James renunţase să-şi mai caute un apartament.

Tbate locuinţele erau mult prea scumpe, mult
prea departe sau mult prea deprimante. In plus,
cei de la Travel Motel erau de acord să continue
Bă-i accepte plata cu cârd de credit, ceea ce în-
semna că el putea încă să-şi ţină capul îngropat
in nisip. Asta în ceea ce privea situaţia financiară.
Harry îi dăduse voie să mai muncească încă o zi
în plus la cabinet, iar James mai avea ceva eco­
nomii, care, spera el, aveau să-l mai menţină, o
vreme, pe linia de plutire. Nu-i plăcea să se
gândească până când. Maşina şi-o vânduse deja,
pentru un preţ ridicol de mic, fiindcă-i fusese
spartă de două ori, parcată fiind în faţa casei lui
şi a lui Stephanie. Acum James vorbea la telefon
cu un agent imobiliar din Lincoln, căruia se chinuia
să-i explice de ce era o idee aşa de bună să vândă
o clădire cu o extensie de proporţii, care trebuia
să fie dărâmată.
— Nu prea merită să-mi bat capul, îi spunea
acesta. Mă rog, presupun c-aş putea s-o scot pe
piaţă pe post de proiect de renovare, dar, în cazul
ăsta, nu puteţi să cereţi decât, să zicem, cincizeci
la sută din preţul real al imobilului.
James s-a gândit la cabinetul lui splendid
garnisit, care fusese renovat cu doar patru luni
în urmă, şi-a simţit că-i vine să plângă.

335
 — Ce alternativă ar exista ? a întrebat el furios
pe agentul imobiliar, deşi nu ştia exact de ce.
In fond, nu era vina omului.
— Păi, dărâmaţi dumneavoastră extensia, repa­
raţi clădirea şi-abia apoi o scoatem pe piaţă. în
felul ăsta, putem să cerem o sumă mai atrăgătoare.
— Bine, a concluzionat James, deşi numai bine
nu se simţea. O să revin cu un telefon.
Singurul lucru pe care-1 ştia cu siguranţă era că
nu se putea duce el personal în Lower Shippingham,
ca să rezolve problema. Nu se îndoia că acolo, în
sat, căpătase statutul de paria, iar el era mult
prea laş ca să rişte să dea nas în nas cu Katie.
Sau cu Sally sau cu Simone sau, de fapt, cu
oricine altcineva. A încercat să se gândească dacă
exista acolo vreo persoană pe care se putea bizui
şi căreia să-i încredinţeze operaţiunea de demo­
lare fără să se mai ducă să supravegheze pro­
cesul, dar singurul constructor cu care avusese
vreun contact — cel care îi şi ridicase extensia -
era prietenul lui Sally O’Connell, Johnny. Iar
James avea sentimentul că nu era o idee prea
strălucită să-l sune pe acest Johnny. Trebuia deci
să rişte şi să sune la una din firmele mari din
Lincoln şi să-i pună pe ei să dărâme camera în
plus, deşi numai Dumnezeu ştia cât avea să-l
mai coste şi afacerea asta.
James era conştient că venise timpul să poarte
o discuţie serioasă cu Stephanie în legătură cu
ce aveau să facă în continuare, dar se temea că
soţia lui o să înceapă direct cu problema divor­
ţului şi, în plus, văzuse că ea evita să rămână
singură cu el. De fiecare dată când se ducea să-l
ia pe Finn sau să stea cu el acasă, Cassie era şi
ea acolo, până când Stephanie pleca. Apoi, când
Stephanie se întorcea, lăsa întotdeauna taxiul
să aştepte afară, cu motorul pornit, ca să-l preia

336
pe el şi să-l ducă la Travel Motel. James era
convins că soţia lui se întâlnea cu un alt bărbat.
Era evident. Şi bănuia că erau şi alte nopţi, când
copilul rămânea cu Natasha sau cu Cassie, iar
oa nu se întorcea deloc acasă. După comentariul
oi din prima seară, James făcuse eforturi să se
dichisească, dar nu era sigur că Stephanie sesi­
zase.
El voia să procedeze corect în ceea ce o privea.
Nu avea de gând să încerce s-o convingă să vândă
casa, astfel încât amândoi să-şi cumpere câte-o
locuinţă de mici dimensiuni. El era vinovat, deci
ol trebuia să se sacrifice şi, în plus, James voia
ca Finn să simtă cât mai puţin ruptura. Dar se
îngrozea la gândul c-o să rămână fără nici un
ban. Că, după ce va vinde cabinetul, la un preţ
mult mai mic decât făcea, datoriile pe cârdurile
de credit o să fie atât de uriaşe, încât banii o să
He înghiţiţi direct de bănci, iar el o să rămână
lără un acoperiş deasupra capului şi fără nici un
ban pus de-o parte, ca să se salveze.
Ce Dum nezeu! şi-a spus James. Sunt totuşi
medic veterinar! Se pregătise ani de zile nu doar
ca să facă o meserie care-i plăcea, ci şi ca să
câştige bani buni. Pe termen lung vorbind, ar fi
putut să-şi deschidă un nou cabinet. Cu toate că,
pentru asta, avea să aibă nevoie de un capital
iniţial. Deşi fără prea multă tragere de inimă,
■James vizitase deja mai multe cabinete din Londra,
ca să vadă dacă nu putea să se mai angajeze şi-n
altă parte, cu jumătate de normă, dar nimeni nu
păruse interesat de serviciile lui.
Sau ar fi putut ca, o jumătate de săptămână,
Hă facă o cu totul altă muncă. Dar care? Alte
talente nu poseda. Şi oricum avea nevoie de zile
libere, ca să poată s-o urmărească pe Steph. James
tşi luase obiceiul să se furişeze din când în când

337
pe lângă casă - din fericire, fiind vorba de Londra,
foştii lui vecini nu au sesizat - şi să-i pândească
venirile şi plecările, încercând să-şi dea seama
cu cine se întâlnea, dacă într-adevăr se întâlnea
cu vreun alt bărbat. în ultimele trei săptămâni -
în afara celor trei seri când stătuse cu Finn -
Stephanie mai ieşise de cel puţin trei ori. Noro­
cul era că în faţa casei exista un petic de verdeaţă
unde James putea să se ascundă, cu sendvişul
şi-o sticlă de apă, şi s-o aştepte pe Stephanie să
se întoarcă acasă. Deocamdată nu văzuse nici
picior de bărbat prin preajma ei, ceea ce-i dădea
speranţe. Realist vorbind, James ştia că soţia lui
avea pe cineva, dar, până când nu vedea o dovadă
clară, putea încă să se convingă singur că ieşirile
acelea nu erau nimic altceva decât nişte băute
cu fetele. Bărbatul s-a gândit chiar s-o urmă­
rească în serile când pleca de-acasă - să oprească
un taxi şi apoi să-i trântească şoferului celebra
replică din filme „Urmăreşte maşina aia“ - , dar
şi-a dat seama că, oricât de jalnic devenise, nu
ajunsese totuşi chiar atât de jos. Dacă Stephanie
întâlnise un om pe care să-l placă, până la urmă
o să-l aducă şi-acasă. între timp, el trebuia să se
dea peste cap şi s-o facă să realizeze ce pierdea.
(Adică? s-a gândit el. Un tip jalnic şi nebărbierit,
care locuieşte la Travel Motel, iar seara mănâncă
fasole din conservă, fiindcă n-are o bucătărie
unde să-şi gătească şi nici bani ca să comande
mâncare acasă. Mai rău, un tip care i-a demonstrat
că nu poate să aibă încredere în el şi care nu
merită nici un fel de investiţie emoţională.)
James s-a hotărât să iasă la o plimbare. Cei
patru pereţi ai camerei de la Travel Motel îl
sufocau şi nici nu mai suporta să zacă acolo şi să
se uite la televizor. A sunat-o pe Stephanie şi i-a
lăsat un mesaj prin care a anunţat-o că merge el

338
*A-1 ia pe Finn de la şcoală. N-avea idee dacă ea
ura sau nu la birou, deşi, de fiecare dată când
vorbea cu el, părea foarte ocupată, ceea ce însă
putea să fie o simplă scuză ca să închidă tele-
Ibnul mai repede. Apoi James a sunat-o pe Cassie,
care i-a răspuns şi căreia i-a făcut acelaşi anunţ.
Knta a părut încântată de după-amiaza liberă.
Lucru de care el nici nu se îndoise.
James a luat-o la pas pe Chalk Farm Road,
cAtre Belsize Park, pufăind niţel din cauza efor­
tului de a urca dealul. Dintr-odată, cum a ajuns
In partea în care străzile erau mai verzi, iar
posibilitatea de a fi jefuit era foarte redusă, omul
s-a simţit acasă. în ultima vreme, nu mai reuşea
lA-şi aducă aminte de ce detestase cartierul res­
pectiv aşa de mult. Prin comparaţie cu zona în
cure se găsea Travel Motel, aici i se părea că era
o adevărată oază de linişte. James a ajuns în
faţa şcolii micuţe unde învăţa fiul lui cu cinci
minute înainte de terminarea orelor şi-a rămas
tn picioare lângă poartă, puţin stânjenit în mulţi­
mea de mame şi de bone mult mai tinere decât
ol. Cu doar câteva săptămâni în urmă, ar fi con­
siderat un astfel de moment ca pe o oportunitate
fantastică, ar fi văzut în trotuarul din faţa insti­
tuţiei un teren de vânătoare unde să se folosească
de premisa că-şi iubea atât de mult copilul încât
venea să-l ia şi de la şcoală ca de o armă de
seducţie. Acum nu mai era absolut deloc interesat
să flirteze. în toată lumea nu exista decât o
singură femeie pe care voia s-o impresioneze.

Când l-a văzut pe James aşteptându-1, Finn s-a

luminat la faţă. Apoi probabil că puştiul şi-a
amintit că prietenii lui erau prin preajmă, pentru
că şi-a ajustat expresia, virând către un soi de
acreală de om matur şi-a zis:

339
 — Ce cauţi tu aici ?
James a izbucnit în râs. S-a abţinut să-l
ciufulească părul de pe creştet şi-n loc de asta
l-a bătut uşor cu palma pe spate.
— I-am dat după-amiaza liberă lui Cassie, i-n
răspuns el. M-am gândit să-i curăţăm cuşca Iul
David.
Şi-atunci Finn a spus ceva neaşteptat, care
i-a oprit inima-n loc lui Jam es:
— Mama vrea să-l cunoşti şi tu pe Michael?
Michael. Deci aşa îl chema. James a crezut
c-o să vomite tăiţeii instant pe care-i îngurgitase
la prânz în tufişul din faţa casei. Mental, a parcurw
rapid lista tuturor persoanelor pe care le cunoştea,
prieteni, părinţi ai colegilor lui Finn, oameni do
care Stephanie pomenise în legătură cu serviciul
ei, dar n-a identificat nici un Michael. A tras
adânc aer în piept.
— Cine-i Michael ?
Finn, nedându-şi seama de reacţia pe care i-o
stârnise lui taică-su, i-a răspuns vesel:
— E noul prieten al lu’ mami. Vine în seara
asta ca să-l cunosc.
— A h a ! La ce oră ?
James se străduia, dar nu reuşea deloc să
pară relaxat.
— Nu ştiu, i-a răspuns Finn, fără să-şi dea
seama de nimic şi plictisit deja de subiect. Pro­
babil când se întoarce mama acasă.
O, D oam ne! De vreme ce-i dăduse liber lui
Cassie, James şi-a dat seama că trebuia să stea
cu Finn până la venirea lui Stephanie. Pe de
altă parte, era exact ceea ce-şi dorise - să afle cu
cine se întâlnea soţia lui, să vadă cu cine era în
competiţie.
— Ce crezi, la cât timp după ce se întoarce
m ama? a insistat el. Sau vine împreună cu ea?
Lucrează aproape ? Cu ce se ocupă Michael ?

340
 — De ce-mi pui aşa de multe întrebări ? l-a
admonestat Finn posomorât. Nu-ţi place că mami
nrc un prieten?
— Nu prea, l-a lămurit James amărât, după
nire imediat şi-a dorit să nu fi rostit acele cuvinte.
— Mama mi-a zis că şi tu ai o prietenă.
— Nu am. Am avut, dar acum nu mai am.
Şi-a fost ceva foarte rău.
— Să ai o prietenă e ceva foarte rău ? l-a
descusut Finn, iar James nu reuşea să-şi dea
«cama dacă fiul lui vorbea serios sau nu.
— Atunci când ai deja o nevastă, da.
— Păi, clar, a concluzionat puştiul dându-şi
cehii peste cap. Toată lumea ştie asta.

341
 42

De când primise mesajul lui James, prin ca

acesta o anunţa că se ducea el să-l ia pe Finn i
la şcoală, Stephanie se chinuia disperată Sc
sune. Nu azi. Se bucura întotdeauna când Fir
se vedea cu taică-su, dar nu şi în după-amia:
asta. Şi-aşa îi trebuiseră câteva nopţi albe ca i
se decidă dacă Michael merita să-i fie prezent
băiatului ei. După care mai avusese nevoie şi i
câteva zile agitate, înainte să-şi adune curajul i
să le facă propunerea respectivă atât lui Micha<
cât şi lui Finn. La câteva săptămâni după ce înc
puse noua relaţie, Stephanie a prins s-arunce
conversaţiile de acasă numele lui Michael. b
ştia dacă asta era metoda cea mai potrivită i
să-şi anunţe copilul că avea un nou parten
fără să rişte să-l traumatizeze pe vecie, dar pi
şi simplu nu-i trecea prin minte cum altfel
procedeze. Iar ca să stea cu Finn la masă şi s£
dea vestea cu mare tam-tam ar fi însemnat
facă din ţânţar armăsar, adică să transforme
relaţie deocamdată fără alte implicaţii în cei
mult mai important decât era.
Finn a fost remarcabil de relaxat în legătu:
cu toată povestea, ceea ce a făcut-o pe Stephan
să se îngrijoreze că poate fiul ei nu înţelesei
exact care era natura relaţiei dintre ea şi Michai
aşa că, într-o zi, în timp ce-i pregătea mâncări

342
lui preferată, crocheté de peşte cu fasole, i-a zis
po tonul cel mai nonşalant pe care a fost în stare
hA şi-l fabrice :
— Ştii că Michael e aşa, într-un fel, prietenul
meu?
Finn n-a făcut decât să-şi dea ochii peste cap
şi i-a răspuns :
— Eşti prea bătrână ca să ai un prieten.
Replica n-a făcut-o pe Stéphanie să se simtă
mult mai bine.
Apoi, două zile mai târziu, puştiul i-a zis din
Menin :
— Mama lui Arun are un prieten.
Femeia a aşteptat să vadă dacă Finn avea să
mai adauge ceva, dar, când a văzut că băieţelul
terminase, n-a ştiut ce altceva să spună decât:
— D a?
— Da, ca tine, a lămurit-o el, după care a
plecat să se joace cu Sébastian şi cu asta su­
biectul a fost închis.
Michael a fost o cetate ceva mai greu de cucerit.
Nu pentru că Stéphanie l-ar fi bănuit că nu era
interesat de Finn - Michael întotdeauna întreba
de el şi, până atunci, nu căscase niciodată în timpul
vreunei relatări despre cât de drăgălaş fusese
Finn când făcuse una sau alta, povestiri care,
Stéphanie îşi dădea seama în adâncul sufletului,
nu puteau să fie fascinante decât pentru un pă­
rinte - , ci pentru că a-1 întreba dacă voia să-l
cunoască pe fiul ei era ca şi cum l-ar fi întrebat
dacă intenţiile lui în ce o priveşte erau serioase.
I se părea că de-acolo nu mai era decât un pas
până la întrebarea : nu vrei să te aşezi la casa ta
alături de mine?
Până la urmă, cel care a făcut propunerea a fost
chiar Michael. Erau la deschiderea unei galerii din
Shoreditch, din nou înconjuraţi de oamenii care se

343
 autodecretau splendizi şi care locuiau în zonA
Adevărul era că lui Stephanie începuse să-i pim
greu porţia masivă de cultură pe care trebuise h ii
ingereze în ultima perioadă. Ea şi Michael merm>
seră la expoziţii, la concerte şi la tot felul de insln
laţii, toate reunite pe un perimetru de jumătaln
de kilometru în jurul lui Hoxton Square şi toutu
atrăgând aceleaşi treizeci şi cinci de persoane
Stephanie nu se dăduse niciodată în vânt dupA
faza cu Hoxtonul. I se părea că atmosfera aducea
excesiv cu cea din anii ’90 şi că toată lumea ne
străduia mult prea tare să fie cool. Majoritatea
prietenilor lui Michael erau fie artişti, fie mu
zicieni, deşi ea bănuia că jumătate dintre ei lucrau
în timpul zilei pe post de contabili, iar cealaltA
jumătate faceau praf banii familiilor bogate din
care proveneau. Toţi însă aveau darul de-a o face
să se simtă ca peştele pe uscat, deşi, Stephanie
era sigură, iară intenţie. Oricum reuşeau. Prin
referirile obscure pe care le introduceau în con­
versaţie sau hainele lor în stil şic-neglijent, pe
care, din nou Stephanie era sigură, pierdeau oro
întregi ca să le combine. întotdeauna se simţea
mult prea atent îmbrăcată, mult prea stilată...
într-un cuvânt, mult prea convenţională. întot­
deauna cunoştinţele lui Michael se purtau frumos
cu ea şi făceau eforturi ca s-o introducă în grupul
lor, dar o apuca dorul uneori să discute despre
ceva nesofisticat, cum ar fi programul de la tele­
vizor sau un film pe care-1 văzuse de curând şi
care nu fusese subtitrat.
în orice caz, doi dintre aceşti prieteni au venit
la expoziţie cu cop iii: un băieţel de şase ani şi o
fetiţă de opt. Amândoi erau excesiv de precoci şi-şi
dădeau cu părerea, alături de părinţi, în legătură
cu sensul ascuns al tablourilor, într-un fel care-a
fâcut-o pe Stephanie să-i vină să-i pocnească. Sau

344
poate că voia, de fapt, să-i pocnească pe părinţi ?
Nici ea nu era sigură. Michael a pomenit că
Htephanie are şi ea un băiat şi la un moment
<lnt, pe parcursul conversaţiei care a urmat, el a
adăugat că abia aştepta să-l cunoască pe Finn.
IJa, mai mult, că unul dintre cele mai mari regrete
nle lui era acela că nu avea copii. Desigur, Pia,
Ibsta lui soţie, nu vrusese niciodată urmaşi. Desigur,
nu comentat prietenii lui Michael pe un ton atot­
ştiutor, care-a nedumerit-o complet pe Stephanie.
Mai târziu, l-a întrebat ce vrusese să spună
cu acel „desigur“, iar Michael i-a explicat că Pia
ora manechin şi că principala ei preocupare era
uceea de a-şi păstra silueta. Acum Stephanie se
nimţea ca peştele pe uscat din încă două motive.
Primul: că fosta soţie a lui Michael era model,
deci o femeie aleasă din mulţime din cauza per­
fecţiunii fizice, ceea ce pe nici o femeie normală
n-o s-o facă să se simtă prea grozav. Al doilea: din
vorbele lui se subînţelegea - mă rog, subtextul îi
uparţinuse, de fapt, Piei, nu lui Michael - că
naşterea are darul de a desfigura trupul femeii.
Stephanie abia s-a abţinut să nu-i împărtăşească
lui Michael gândurile ei paranoice. Ceea ce a
oprit-o a fost faptul că ştia că nimic nu e mai
puţin atrăgător decât să-ţi dezvălui nevoia de a
primi asigurări că eşti o femeie atrăgătoare. Aşa
că Stephanie a îndreptat conversaţia către bucuria
şi satisfacţia care te inundă atunci când ai un
copil şi cum aceste sentimente meritau orice sacri­
ficiu fizic. Când şi-a încheiat dizertaţia, i s-a
făcut puţin milă de Michael, fiindcă se lăsase
purtată de valul elocinţei, iar el nu avea nici o
vină că soţia lui nu vrusese copii. In clipa aceea,
dintr-odată, lui Stephanie i s-a părut că era cel
mai firesc lucru din lume să-l întrebe dacă nu
voia să vină la ea acasă şi să stea o vreme cu
Finn. Michael i-a răspuns că da, iară să clipească.

345
 Planul era ca Michael să vină s-o ia de la
birou la sfârşitul zilei de lucru şi-apoi să se în­
drepte către casă împreună. El şi Finn puteau să
se împrietenească în timp ce ea pregătea masa,
apoi Finn, care o să se comporte ireproşabil, o să
meargă la culcare fără să se mai lamenteze, şi
astfel să-i lase pe cei doi adulţi să se bucure unul
de compania celuilalt. Acum, mesajul lui James
dăduse totul peste cap.
Până când Michael a venit s-o ia, Stephanie
îi lăsase şi ea lui James patru mesaje. Era clar
că soţul ei îşi închisese telefonul. Probabil tocmai
ca să evite un apel prin care să i se indice să-l
ducă pe Finn acasă la Arun sau la Cassie. La
telefonul din casă nu răspundea nimeni, ceea ce
a făcut-o pe Stephanie să presupună că tatăl şi
fiul făcuseră un ocol prin parc. Sigur că a încer­
cat s-o sune şi pe Cassie. Nu-i făcea deloc plăcere
să-i contramandeze după-amiaza liberă, dar s-a
gândit că dacă-i explica fetei situaţia exactă şi-i
promitea să-i dea o altă zi liberă, Cassie o să
înţeleagă. Din păcate, se părea că şi bona anti­
cipase un astfel de apel telefonic şi era de negăsit.
Acum Stephanie avea de ales între a-i comunica
lui Michael că intervenise o modificare în planul
de atac, dezamăgindu-1 astfel pe Finn, şi a-şi lua
inima în dinţi şi a-i face cunoştinţă iubitului nu
numai cu fiul ei, dar şi cu fostul soţ. într-un
final, i-a explicat lui Michael exact ce se întâm­
plase, iar el a luat decizia în locul e i : cu toţii
erau oameni în toată firea, ea şi James erau
despărţiţi, aşa că unde era problema dacă se
găseau în aceeaşi încăpere?
Când taxiul a intrat pe Belsize Avenue, lui
Stephanie îi era deja rău de emoţie. Nu putea
să-şi închipuie cum o să reacţioneze James vă-
zând-o că apare cu un bărbat după coada ei, dar

346
era sigură că nu putea să fie de bine. Pe de-o
parte, considera că revelaţia o să-i prindă bine,
ca să se convingă în felul ăsta că ea îşi vedea de
viaţă - şi că era în stare să atragă şi-un alt
bărbat şi încă unul arătos şi de succes - , dar cel
mai mult îşi dorea ca toată povestea să fie o
experienţă pozitivă pentru Finn.
înainte s-apuce să întoarcă cheia în broască,
uşa s-a deschis şi a apărut James. James, cu un
zâmbet larg pe buze şi o mână întinsă către
Michael. Probabil că Finn l-a avertizat, s-a gân­
dit Stephanie recunoscătoare.
— Tu trebuie să fii Michael, a spus James
strângându-i mâna bărbăteşte. Mă bucur să te
cunosc. Bună, Steph. Ai primit mesajul meu?
— Da, a îngăimat ea ezitant. Am încercat şi
eu să te sun.
James s-a retras în casă, făcându-le loc să intre.
Nu arăta ca şi când ar fi fost pe picior de plecare.
— Michael, Finn e în bucătărie, a continuat
el. Abia aşteaptă să te cunoască.
Dumnezeule, James era incredibil! Se com­
porta de parcă meii era încă stăpânul casei, ceea
ce, parţial, chiar era adevărat, dar totuşi. Michael
s-a uitat la ea întrebător, iar ea a făcut o faţă
care spera să spună „Habar n-am ce-i de făcut“.
Finn stătea în aşteptare aşezat la masa din
bucătărie. James l-a indicat cu mâna, de parcă
puştiul ar fi fost un exponat într-un muzeu.
— Finn, el e Michael. Michael, el e Finn.
— Bună, Finn, a spus Michael şi i-a întins
mâna copilului.
Finn, care nu mai dăduse mâna cu nimeni
până atunci, l-a privit suspicios şi l-a lăsat cu
braţul întins. Stephanie s-a gândit că faţa copilului
arăta de parc-ar fi fost frecată cu peria de sârmă.
De fapt, şi faţa lui James arăta la fel.

347
 — Dă mâna cu Michael, i-a spus James, im
Finn i-a întins lui Michael o mână moale.
Puştiul tocmai mâncase un sendviş cu brânză
şi altul cu gem, iar Stephanie a sesizat că, după cu
au făcut cunoştinţă, Michael şi-a şters mâna pe
furiş (sau aşa a crezut el) de cracul pantalonilor
Ştia că noul ei iubit nu avea experienţă cu copiii şi
i s-a făcut milă de el când l-a văzut cum încerca hA
găsească subiecte de discuţie cu Finn. Totul ar II
fost mult mai simplu dacă James s-ar fi cărat naibii
şi i-ar fi lăsat în pace, dar Stephanie îl cunoştea
prea b in e : avea să le strice toată seara, stând în
bucătărie, monopolizându-1 pe Finn, aruncându-i
săgeţi lui Michael şi bătându-se cu cărămida în
piept apropo de cât de minunat şi de plin de
succes e el. Deşi Stephanie nu era prea sigură
cât de adevărată mai era această ultimă parte.
De fapt, chiar nu-şi imagina din ce mai trăiH
soţul ei momentan. Şi-a propus să stea de vorbă
cu el şi să discute problema banilor; atâta doar
că nu se mai simţea în stare să rămână singură
cu el mai mult decât era absolut necesar, iar o
astfel de conversaţie nu putea să aibă loc de faţă
cu Finn. în orice caz, James avea oricum de gând
să se dea mare. Aşa era el. Deci, dacă subiectul
serviciului nu mai era potrivit, atunci putea să
se laude în legătură cu talentele lui pe terenul
de golf sau poate cu abilitatea de a aburi două
femei ca să-l iubească în acelaşi timp.
Firul gândurilor lui Stephanie a fost întrerupt
brusc, când femeia l-a văzut pe James ridicân-
du-se de la masă, unde stătuse în faţa lui Finn
şi-a lui Michael.
— Ei, a spus el pe un ton jovial, ar fi mai bine
să plec şi să vă las să vă cunoaşteţi.
Apoi James l-a supus din nou pe Michael exer­
ciţiului cu strânsul mâinii. Parcă suntem la o

348
 reuniune francmasonică, s-a gândit Stephanie
şi-aproape c-a izbucnit în râs. Nu mai aveau nevoie
decât de nişte mănuşi de cauciuc şi câteva pufuri
du şters praful. Sau mai bine de nişte şorţuri ?
— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Michael, a
repetat James. Sunt sigur c-o să ne mai întâlnim,
finn, să te porţi frumos. Steph, ne vedem curând.
Nu-i nevoie să mă conduci.
Şi James a plecat. Pur şi simplu.
— Parcă ziceai că-i un tip dificil, i-a spus Michael
mai târziu, după ce Finn se dusese la culcare,
Iar ei doi stăteau pe canapea şi savurau câte-un
pahar de vin.
— Aşa şi e. Nu ştiu ce l-a apucat.
Până la urmă, vizita a fost un succes. Michael,
cure nu iubea animalele, a stat totuşi cu Finn,
cAt acesta l-a pregătit de culcare pe David, în
cAsuţa lui, şi-a izbutit să şi pară interesat de
Întregul proces. El şi puştiul s-au apropiat puţin
discutând despre fotbal, deşi remarca lui Michael
referitoare la necesitatea celor de la Leeds United
de a-şi procura un nou atacant l-a lăsat rece pe
copil, mai ales că-1 şi cam apucase căscatul.
Probabil influenţat de comportamentul lui
tăică-su, Finn s-a purtat exem plar: a fost poli­
ticos, n-a vorbit excesiv şi nici cu gura plină de
morcovi. La opt şi jumătate, s-a dus cuminte la
culcare, i-a spus lui Michael „Mi-a făcut plăcere
să te cunosc“, exact aşa cum făcuse şi James,
după care nici c-a mai ieşit din camera lui.
Stephanie s-a cuibărit lângă Michael. Jude­
când după scara valorică a serilor în care o femeie
îşi prezintă noul iubit fiului, în vreme ce viitorul
fost soţ monitorizează acţiunea, seara ei decursese
foarte bine.

349
 43

Gestul de a ţine în mână un baros are în el ceva

eliberator, ceva masculin, s-a gândit James, deşi,
în clipa aia, simţea că e în pericol să sufere un
infarct din cauza efortului. Pereţii extensiei se
dovedeau a fi mult mai solizi decât îşi imagi­
nase el. Ghinionul lui că-1 angajase pe singurul
constructor din zonă care încă mai avea scrupulo
şi ridica structuri făcute într-adevăr să reziste.
Barosul abia dacă ciobea zidul, iar James deja
asudase cât patru oameni.
Doctorul ajunsese în Lower Shippingham cu
o seară înainte, destul de târziu, şi dormise în
apartamentul de deasupra cabinetului. Plecase
din casa lui Stephanie (cum o considera acum)
foarte tulburat. I se făcuse rău când văzuse cft
Michael era un frumos din ăla, ca la carte, că era
un tip în pas cu moda — ceea ce pe James nu-1
interesase niciodată şi, chiar dac-ar fi fost aşa,
nici n-ar fi ştiut de unde şi cum să înceapă ca să
se îmbrace în felul ăla, dar se părea că, pentru
Stephanie, care iubea moda, această preocupare
reprezenta o calitate - şi că mai avea şi o meserie
care nu numai că suna impresionant, dar era şi
cool. James nu ştia cum ar fi putut să intre în
competiţie cu un astfel de exemplar, o persoană
fundamental diferită de el. Şi-a dat seama că, în
adâncul sufletului, odată ce acceptase ideea că

350
ura posibil ca Stephanie să îl început o relaţie cu
un alt bărbat, se consolase cu gândul că bărbatul
respectiv era fie gras, fie pitic sau chiar amândouă
in acelaşi timp, că tipul lucra pe post de contabil
ori ca analist de sisteme de date. Poate că suferea
chiar de halitoză - deşi se putea totuşi ca şi lui
Michael să-i miroasă urât gu ra : doar nu se apro­
piase de el destul cât să-şi dea seama. Totuşi foto­
graful nu părea a fi genul cu respiraţie fetidă.
Faptul că Michael era un spirit artistic a fost
lovitura care l-a durut cel mai tare. Pentru că
James nu avea nici un fel de înclinaţie artistică.
Pe de altă parte, doctorul fusese încântat că
se comportase atât de bine - Steph fusese clar
impresionată. James era convins că soţia lui îi
fusese recunoscătoare pentru că... ce ? Pentru că
se purtase ca un om în toată firea? Şi mai era
convins şi că soţia lui remarcase progresele pe
care le făcuse. Atunci, seara, instinctul îl îndem­
nase să rămână pe loc, să nu-i lase pe Stephanie
şi Michael singuri în casă, pentru că asta ar fi
însemnat să se recunoască învins. Dar raţiunea,
pe care James o preţuia cel mai mult, insistase
asupra soluţiei mature.
Dacă avea s-o recâştige cândva pe Stephanie -
ceea ce, momentan, părea a fi puţin probabil - ,
atunci nu putea să reuşească decât făcând-o să-şi
dea singură seama că Michael nu era bărbatul
potrivit pentru ea. Sigur, asta însemna ca el să-şi
asume riscul, deloc de neglijat, ca Stephanie să
realizeze, de fapt, că Michael chiar era bărbatul
potrivit pentru ea. Dar James trebuia să rişte.
Când a închis uşa în spatele lui, izbutind să
ignore impulsul de a-şi petrece noaptea pitit prin
tufişuri, ca să-i urmărească pe cei doi prin feres­
tre, s-a simţit incredibil de mândru de el. Acum
nu-i mai rămânea decât să se poarte frumos, să

351
facă doar ce era corect şi să spere că, într-o zi,
Stephanie avea să-l primească înapoi. Restul i u i

mai ţinea de el.

Animat de sentimentul acesta, James s-a den«
că trebuia să ia taurul de coam e şi să-şi pu»A
ordine în viaţă. Aşa că s-a urcat în primul tron
către Lincoln. Pe drum, şi-a adus aminte de Jack
Shirley, un tânăr căruia îi resuscitase pisica Iu
un moment dat, după ce animalul căzuse dintr-un
copac. Jack luase pisica în braţe şi fugise dispo
rat până la cabinet. După ce pisica şi-a revenit,
băiatul a recunoscut, printre lacrimi, că era un
student sărac şi că nu avea bani ca să plătească
tratamentul. S-a oferit în schimb să munceascA
pentru James, ca să-şi achite datoria, dar doctorul,
mişcat de iubirea tânărului faţă de animal, i-a
refuzat propunerea. Copleşit de gratitudine, Jack
a insistat ca James să-i noteze numărul de telefon,
pentru cazul în care, mai târziu, ar fi avut cumva
nevoie de ajutorul lui. James i-a luat numărul,
dar a uitat imediat de el. Acum însă l-a căutat, iar
Jack i-a spus că e fericit să-l ajute, ba l-a mai racolat
şi pe fratele lui, Sean, pe care-1 găzduia pentru
câteva zile. James, căruia o firmă de construcţii
îi spusese că lucrarea de demolare îl costa două
mii de lire, a fost încântat.
Planul lui James era urm ătorul: calculase că
avea nevoie de două zile ca să dărâme extensia
şi să refacă zidul original al casei. Asta presupu­
nând, desigur, că zilele începeau la şajite dimi­
neaţa şi se sfârşeau la zece noaptea. îşi făcuse
un stoc de conserve cu tocană de legume cu orez
şi cutii de Coca-Cola dietetică şi nu avea nici cea
mai mică intenţie să calce pe străzile din Lower
Shippingham mai mult decât era necesar. în a
treia dimineaţă, avea să se întoarcă la Londra,
după ce va fi înscris proprietatea pe listele de

352
 vânzări ale unei agenţii imobiliare locale. Odată
cu cabinetul o să fie vândut, James o să folo-
iitnscă banii ca să-şi cumpere un apartament cu
două camere în Londra, aproape de Finn şi de
•urviciu, după care o să-şi continue încet urcuşul
pn scara vieţii.
Cu ajutorul lui Jack şi Sean, James a între­
rupt toate firele care legau extensia de casă.
Il&ieţii erau cumsecade, muncitori şi haioşi. în
plus, amândoi erau mult prea interesaţi de fete,
motociclete şi bere ca să fi prins din zbor bârfele
cure circulau prin sat în legătură cu căderea în
dizgraţie a doctorului. Conversaţiile lor se com­
puneau, în principal, din poveşti despre ieşiri de
pomină în oraş, informaţii despre trupe muzicale
dc care James nu auzise în viaţa lui şi dispute
pc tema tipului de alcool de la care te îmbeţi cel
mai repede: Snakebite sau votcă. Era chiar rela­
xant să-i asculţi pe cei doi sporovăind, de fapt,
despre tot felul de nimicuri. Lui James îi aducea
aminte de viaţa lui din vremea când era de-o
vârstă cu e i : lipsită de complicaţii, dar plină de
posibilităţi. îi venea să le spună tinerilor să nu-şi
distrugă şi ei vieţile, să se gândească înainte să
facă vreun gest, să înveţe să preţuiască tot ce
aveau, dar îşi dădea seama că atât Jake, cât şi
Sean s-ar fi gândit că au în faţă un boşorog plicti­
cos şi rupt de realitate, care le ţine discursuri,
iar vorbele lui le-ar fi intrat pe-o ureche şi le-ar
fi ieşit pe cealaltă. Asta e problema. Nimeni nu
învaţă decât din propria experienţă. Greşelile
celorlalţi nu te impresionează. Trebuie să gre­
şeşti tu însuţi.
Până la prânz, toţi trei au reuşit să dărâme
unul din ziduri până la jumătate. James i-a tri­
mis pe băieţi să mănânce repede la restaurantul
din sat, iar el şi-a pus nişte apă la încălzit ca

353
să-şi prepare nişte tăiţei cu pui. S-a uitat prin
bucătăria minusculă, care era lipită de recepţie
I se părea ciudat când se gândea câţi ani stătuse
acolo. îi plăcuse la nebunie să aibă propriul Iul
cabinet. întotdeauna considerase că plăcerea astn
venea din statutul pe care i-1 oferea, din faptul
că era recunoscut ca un stâlp al comunităţii, dar
acum bărbatul şi-a dat seama că, de fapt, ceea ce
iubise era poziţia de stăpân al propriului său
mic imperiu, era libertatea pe care o avea atunci
când lucra pentru el însuşi, era atmosfera do
camaraderie din sânul echipei pe care el singur
o pusese pe picioare. Mă rog, exceptând-o po
Sally. Cu Sally era clar că greşise. Şi, la drept
vorbind, Simon şi Malcolm se dovediseră, la final,
a nu fi fost cele mai inspirate alegeri. Gândul cA
într-o zi avea s-o ia de la capăt era incitant.
într-o zi o să-şi acorde tot timpul necesar şi sA
facă totul aşa cum trebuie. James şi-a promis c-o
să privească acest proiect ca pe o provocare. Un
nou început.
în continuare, a pus în cutii resturile pe care
nu le luase cu el prima dată, gata să le ducă la
gunoi. Apoi s-a aşezat şi-a aşteptat să se întoarcA
băieţii. Ceea ce s-a întâmplat după treizeci şi
cinci de minute. Sean a apărut cu un pahar de
bere în mână, pe care-1 cărase de la restaurant.
La şapte şi cincisprezece minute seara, întreaga
structură fusese demolată. Au încărcat resturile
în duba tatălui băieţilor, apoi s-au îndesat şi ei
în maşină şi-au cărat deşeurile până la groapa
de gunoi, câţiva kilometri mai încolo. James era
epuizat. Era mult prea bătrân pentru astfel de
eforturi fizice.
Jack l-a dus cu maşina înapoi la cabinet. Apoi
James le-a făcut cu mâna, în semn de la reve­
dere, refuzând invitaţia de a-i însoţi la The Fox

354
 nnd Hounds. Deşi el n-avea nimic de făcut -
»-avea nici televizor, nici radio şi nici măcar o
cutie de bere. Aşa că a urcat în apartament şi s-a
întins pe patul nefăcut, adormind aproape imediat.
A doua zi dimineaţă, s-a trezit la ora şase,
înţepenit şi plin de dureri, dar nerăbdător să se
apuce de treabă. Mai avea o oră de aşteptat până
la venirea băieţilor, aşa că s-a aventurat să iasă
şi să alerge puţin pe la periferia satului, având
grijă să nu se apropie prea tare de casele cunos­
cuţilor, deşi nu putea să-şi închipuie cine s-ar fi
trezit atât de devreme, cu excepţia fermierilor.
La întoarcere, James a făcut un duş cu apă rece -
uitase să dea drumul centralei - , a dat pe gât o
cutie de Coca-Cola dietetică şi a aşteptat. Jack
şi Sean s-au prezentat la uşă la ora şapte fix,
câscând, întinzându-se de zor şi cu tolba plină
de poveşti despre noaptea precedentă, şapte litri
de bere şi fata şefului de la secţia de poliţie, care
era încă adolescentă.
De data asta, treaba au terminat-o la cinci şi
jumătate. In afara urmei vizibile reprezentată
de fundaţie, era ca şi cum extensia nici n-ar fi
existat. Mă rog, aproape. în lipsa unor profesio­
nişti, mai bine de-atât nu se poate, şi-a zis James.
Pe la şase fără douăzeci, s-a auzit o bătaie
puternică în uşă. Impresionat de nerăbdarea agen­
tului imobiliar, pe care a luat-o ca pe un semn că
proprietatea lui era totuşi dezirabilă, James s-a
dus să deschidă. In prag era însă Richard. Doctorul
a fost şocat de expresia de pe faţa bărbatului,
care nu arăta deloc ca un vecin venit să bea o cană
de ceai. Din câte îşi aducea James aminte, Richard
nu fusese excesiv de prietenos cu Katie şi, în plus,
odată, când erau beţi amândoi, nu discutaseră ei
despre imposibilitatea bărbatului de a fi mono­
gam ? Nu-şi putea închipui că Richard era furios

355
pe el din cauza lui Katie. James a decis că pro­
babil interpreta el greşit atitudinea omului şi
s-a forţat să arboreze un zâmbet de bun venit.
— Salut, prietene, a zis el. Mă bucur...
Dar nu şi-a mai încheiat fraza din cauza unui
pumn —pumnul lui Richard —care i s-a lipit de
faţă. James s-a izbit de perete şi-a alunecat până
pe podea. O mână şi-o dusese la obrazul unde
aterizase pumnul.
— Ce dracu’ ? Ce-am făcut?
— De parcă n-ai şti, i-a replicat Richard fără
să-l lămurească.
James s-a gândit să-l pocnească şi el, dar
Richard era cu vreo opt centimetri mai înalt
decât el şi o prezenţă regulată la sala de sport
Bannatyne’s din Lincoln. Aşa că a decis să ră­
mână pe jos, acolo unde căzuse. Se baza pe ideea
că e mai greu să-l loveşti pe un om aflat deja la
pământ.
Apoi James a prins să-şi maseze obrazul. Dure­
rea era incredibilă.
— Ceea ce s-a întâmplat între mine şi Katie
e între mine şi Katie. Şi Stephanie, evident.
N-are nici o legătură cu tine şi cu simţul tău de
justiţiar macho.
Richard a izbucnit în râs. Genul ăla de râs
înfiorător, pe care-1 emite şeful mafioţilor de prin
filme, chiar înainte să-i smulgă unuia cu dinţii
limba din gură şi să i-o înfulece.
— Aici nu e vorba de Katie. E vorba de ne-
vastă-mea.
O, D oam ne! s-a gândit James. Simone.
— Nu e vina mea că s-a aruncat de gâtu’ meu,
a zis el, dându-şi seama că-şi semnase condam­
narea.
— Ea s-a aruncat de gâtu’ tău ? a pufnit Richard.
De parc-ar fi aşa de disperată.

356
 James a tras adânc aer în piept. Oricum urma
s-o încaseze, aşa că avea două variante: să spună
adevărul şi poate să sădească îndoiala în mintea
lui Richard în legătură cu starea căsniciei lui sau
să mintă şi să le îngăduie astfel lui Richard şi
Simone să se unească în ura lor comună faţă de el.
James cel nou, James cel drăguţ, a ales a doua
opţiune. în fond, ce avea de câştigat dacă punea
umărul la destrămarea căsniciei celor doi?
— OK, a spus el pregătindu-se pentru măcel,
îmi pare râu, Richard. Eram beat. Ştiu că asta
nu e o scuză. Când m-am dat la Simone a fost
una dintre cele mai josnice chestii pe care le-am
făcut în viaţa mea. Tu eşti - erai - , până la
urmă, prietenul meu. Numa’ că, la momentul
Ala, nu gândeam limpede.
Richard a făcut un pas către el, iar James s-a
lipit şi mai tare de zid. Merita ceea ce primea -
nigur că nu din cauza lui Simone, ci pentru felul
tn care le tratase pe Stephanie şi Katie. Nu conta
c-o să fie pedepsit pentru o vină falsă. Dac-ar fi
ucis pe cineva şi-ar fi fost condamnat pentru o
altă crimă, ce diferenţă ar mai fi fost? Tot un
criminal ar fi rămas şi-ar fi meritat să fie aruncat
tn spatele gratiilor. într-un fel, oricât de ciudat
Huna, s-a gândit că după bătaie o să se simtă mai
bine. Mai bărbat.
A urmat o fracţiune de secundă în care Richard
a ezitat, iar James şi-a spus că poate, totuşi, avea
Hă scape uşor, iar în acea fracţiune de secundă
n realizat că, de fapt, nu voia deloc s-o încaseze,
indiferent cât de purificat s-ar fi simţit ulterior.
Richard, care în mod evident nu era obişnuit cu
bătăile, şi-a tras braţul, apoi şi-a repezit pumnul
Htrâns, cu o mişcare stângace, în direcţia lui
James. Doctorul, care-a sesizat atacul din timp - şi
care, din fericire, fusese cândva vicecampion în

357
turneul de box pentru amatori de la clubul local
din Frome, la categoria juniori - a sărit instinctiv
în picioare şi şi-a repezit şi el pumnul direct în
nasul acvilin al lui Richard, care s-a lăţit pe faţa
bronzată a bărbatului ca o căpşună strivită. Zgo­
motul care a acompaniat impactul şi care semăna
cu un efect audio dintr-un film ieftin cu kung fu,
aproape că l-a făcut să râdă, într-atât era de
clişeistic. Richard s-a prăbuşit pe spate şi s-a
întins pe podea. Mişcarea părea mai curând o
tehnică de a evita lovitura decât efectul acesteia.
Pumnul lansat de James fusese puternic, dar
nici chiar atât de puternic. Şi nici nu se punea
problema ca veterinarul să-l mai lovească încă o
dată. Situaţia era mult prea ridicolă şi oricum el
nu vrusese să se bată.
James s-a aplecat şi l-a săltat pe Richard în
picioare, apucându-i degetele care nu se prea
lăsau prinse şi strângându-i mâna în semn de
„S-a terminat“.
— Vreau doar să ştii că, indiferent ce ţi-o fi zis
ea, între mine şi Simone nu s-a întâmplat nimic.
Richard îşi masa şi el acum obrazul.
— Da’ de ce să inventeze o chestie ca asta ? l-a
provocat el, dând astfel de înţeles că mânia nu
i se dizolvase de tot.
— Habar n-am, i-a răspuns James. De ce n-o
întrebi pe ea?
Cineva a tuşit şi James s-a întors. Un tânăr
cu pretenţii de bărbat, îmbrăcat într-un costum
mult prea larg pentru el şi care nu putea să fie
decât agentul imobiliar, stătea în uşă şi studia
scena cam panicat. James şi-a şters mâna însân­
gerată de pantaloni şi-apoi i-a întins-o.
— Ne antrenam, a zis el, indicându-1 pe Richard,
care, îmbrăcat ca de serviciu, într-un costum

358
maro, numai a partener de antrenament nu arăta.
Ne-am lăsat niţel duşi de val. Ştii cum se întâmplă.
Agentul imobiliar, care s-a prezentat cu numele
de Tony, a încuviinţat din cap, de parcă ar fî fost
cea mai naturală explicaţie din lume, deşi ochii
măriţi îl dădeau de g o l: nu credea nici o iotă din
ce auzise.

După cum s-a dovedit, proprietatea valora cam

cu douăzeci şi cinci de mii de lire mai puţin
decât dacă extensia ar fi fost aprobată şi-ar ii
rămas în picioare şi cam cu zece mii de lire mai
puţin decât dacă operaţiunea de dărâmare ar fi
fost executată de nişte profesionişti („... pentru
că noii proprietari o să-şi bată capul să înlăture
şi fundaţia, pentru ca grădina să arate bine...“).
Ceea ce însemna că toată excursia lui James
reprezentase o falsă economie. Acum însă, când
se pregătea să plece din sat, lui James nici că-i
mai păsa.
— Pune şi tu câteva ghivece cu flori şi zi-le
că-i o verandă, i-a spus el agentului imobiliar,
care a rămas uluit.
în acelaşi timp, i-a indicat cu mâna dreptunghiul
care ocupa jumătate din spaţiul care-ar fi trebuit
să fie grădina.
— Vai, da' n-aş putea să fac aşa ceva, a sărit
agentul, care nu putea să aibă mai mult de şapte­
sprezece ani şi care venise probabil însoţit de
taică-su la serviciu.
— Bine, atunci fa o vânzare rapidă, a conclu­
zionat James, dându-şi seama că, spre deosebire
de agenţii imobiliari din Londra, care trăiau din
hiperbole, acesta chiar avea nişte principii sănă­
toase. Am nevoie de bani. Aşa că scapă-mă de casă.

359
 44

Katie îşi luase obiceiul ca, dimineaţa devreme,

să-l plimbe pe Stanley pe lângă staţia de autobuz,
unde Owen aştepta maşina care-1 ducea la spitalul
din Lincoln. Dacă bărbatul era surprins s-o vadă,
cu siguranţă n-o arăta. La drept vorbind, Owen
nu mai arăta oricum mare lucru, ci răspundea
cu un „Bună“ mârâit la salutul ciripit al lui Katie,
după care o lua către autobuz cu toată viteza. Ceea
ce o scotea din sărite. Pe de-o parte, i se părea
că Owen ar fi trebuit să se considere norocos câ
o femeie ca ea îi acorda atât de multă atenţie. Pe
de altă parte, lui Katie îi venea să-l înşface de
umeri, să-l scuture bine şi să-i urle în n a s: „Ce-i
în neregulă cu m ine?“.
Plus că o deranja foarte mult faptul că-i păsa
de respingerea lui Owen. Owen, care era un ratat.
Toată lumea ştia asta. Katie îşi dădea seama că
suferea de sindromul refuzului. Era un clişeu,
dar unul iritant de adevărat: în secunda în care
cineva se comportă ca şi cum n-ar mai fi inte­
resat de tine, atunci tu începi să crezi că, dacă
stai bine să te gândeşti, o placi pe persoana
respectivă. Un om pe care, în mod normal, nici
nu l-ai băga în seamă capătă dintr-odată o aură
extrem de interesantă. Când se uita la Owen cu
obiectivitate, Katie continua să-l considere un
bărbat deloc atrăgător, dar faptul că el avusese

360
Ui ijă de ea şi că nu profitase de vulnerabilitatea
ui îl transformase într-unul atractiv. Owen era
cumsecade - într-adevăr, era nevoie de un mic
nl'ort ca să-l transformi dintr-un tip jalnic într-un
liArbat prezentabil iar bărbaţii cumsecade erau
rari, după cum descoperise ea de curând. Dacă
itvea să mai ia vreodată în considerare posibi­
litatea unei relaţii stabile cu un bărbat, atunci
cu siguranţă Katie nu avea să mai facă greşeala
de a alege un tip frumos şi plin de succes. Avea
Hă se fixeze asupra unui bărbat bun şi atent.
Cineva care, spera ea, avea s-o trateze cu aceeaşi
«rijă cu care avea să-l trateze şi ea pe el. Iar
ucum Katie bănuia că bărbatul cu pricina putea
să fie Owen.
în dimineaţa aceasta însă, Katie a fost distrasă
de la misiunea autoimpusă de imaginea foarte
familiară a unui alt bărbat, care alerga, roşu la
faţă, peste câmpurile de la marginea satului. O
clipă, a înţepenit. James se întorsese în Lower
Shippingham. Lui Katie nu-i venea să creadă ce
tupeu avea fostul ei iubit. Şi atât de curând.
Imediat a băgat mâna în buzunar ca să-şi scoată
mobilul, dar şi-a dat seama că era şase şi două­
zeci dimineaţa, deci niţel cam devreme ca s-o
sune pe Stephanie.
De fapt, nu mai vorbise cu ea cam de multişor.
Din noaptea cea mare, nu mai comunicaseră decât
atunci când ea făcuse efortul s-o sune. O singură
dată. Ştia că Stephanie considera că ea sărise
puţin calul, dar, după tot ce făcuse, James o
meritase din plin. în plus, gesturile respective o
făcuseră pe ea, pe Katie, să se simtă meii bine.
Katie întotdeauna crezuse în karma. Aşadar, dacă
n-ar fi intervenit ea, atunci James tot ar fi păţit
ceva: şi-ar fi rupt vreun picior, ar fi rătăcit biletul
câştigător la loto sau poate-ar fi nimerit într-un

361
accident în lanţ pe autostrada A l. De fapt, James
ar fi trebuit să-i fie recunoscător. Dacă ea nu
s-ar fi asigurat că-şi primeşte pedeapsa prin alte
metode, atunci ar fi putut chiar să fie mort.
James era mult prea departe şi mult prea
adâncit în gânduri ca s-o remarce, lucru pentru
care, la rândul ei, Katie a fost recunoscătoare:
nu avea să-i spună nimic fostului ei iubit. Stanley
trăgea de lesă, cu botul în vânt, chinuindu-se să-şi
confirme de la un câmp distanţă că tipul care
alerga pe-acolo era chiar fostul lui stăpân. Temân-
du-se ca nu cumva animalul să latre sau să scape
din zgardă şi s-o ia la goană către el, dând vesel
din coadă, neştiind cât de nepotrivită este frene­
zia lui, Katie l-a tras în direcţia opusă şi-a pomit-o
spre casă. Trebuia să renunţe o zi la urmărirea
lui Owen. Ceea ce poate că era mai bine. Poate
că Owen o să se întrebe unde dispăruse.

Programul de dimineaţă din casa de pe Belsize

Avenue îl includea acum deseori şi pe Michael,
care-şi pregătea pâinea fără gluten prăjind-o
şi-apoi ungând-o cu marmeladă organică, în timp
ce Stephanie se chinuia să-l vâre pe Finn în uni­
forma de şcoală. Michael rămânea peste noapte
de trei, patru ori pe săptămână şi, cu toate că
încă nu se lămurise exact cum să comunice cu un
puşti de şapte ani, şi el, şi Finn începuseră să se
obişnuiască unul cu prezenţa celuilalt. Stephanie
îşi dădea seama că iubitul ei ar fi preferat să
iasă mai mult în oraş şi, de asemenea, că ea îl
folosea pe Finn drept scuză, dar pur şi simplu se
săturase de-atâtea concerte de jazz şi instalaţii
de artă underground. Nu se simţea în stare să
mai susţină o conversaţie despre cinematografia
franceză cu prietenii lui Michael fără să cedeze
dorinţei de-a le trânti o frază de genul „A văzut

362
cineva Ratatouille ? Ei, ăla e, după mine, un film
adevărat.“ Stephanie s-a gândit să-i mărturi­
sească lui Michael aceste gânduri şi să-i propună
să iasă amândoi să bea ceva sau să vadă un
blockbuster, dar era dificil să-i spui cuiva că nu-ţi
place de prietenii lui sau că nu le împărtăşeşti
interesele artistice, mai ales atunci când per­
soana în cauză e iubitul tău. Stephanie bănuia
că fotograful ar fi fost niţel ofensat, în loc ca
spovedania ei să i se pară amuzantă. Ceea ce
fnsemna că deocamdată nu onestitatea, ci stra­
tegia aceasta de evitare era cea mai bună politică.
în serile în care rămâneau acasă, cei doi gă­
teau împreună şi ascultau muzică - din fericire,
Stephanie nu avea nici urmă de jazz pe iPod, aşa
că gusturile le coincideau în privinţa lui Norah
Jones şi Seth Lakeman - , după care se cuibăreau
pe canapea şi vorbeau. Spre deosebire de James,
Michael era întotdeauna interesat de detaliile
legate de munca ei şi, într-un contrast şi mai
mare faţă de James, el îi înţelegea meseria şi
nici n-o considera lipsită de valoare. Rareori se
trezeau în pană de subiecte. Michael era pasionat
de-o mulţime de lucruri, aşa că, de cele mai
multe ori, se culcau mult prea târziu, ceea ce
însemna că Stephanie nu reuşea să se desprindă
din pat destul de devreme ca să evite intrarea în
panică din cauza lipsei de timp.
Ultima dată când ieşiseră în oraş, cu trei seri
in urmă, ea şi Michael au fost la restaurantul
Fifteen, împreună cu Natasha şi Martin. Stephanie
decisese că venise în sfârşit vremea ca iubitul şi
cea mai bună prietenă a ei să se cunoască aşa
cum trebuia. Michael a fost agitat, pentru că
nu-şi depăşise încă sentimentul de jenă generat
de apariţia intempestivă a Natashei la birou.
Stephanie şi-a rugat prietena să se poarte frumos,

363
dar acum, ajunşi la restaurant, şi-a dat seama
că Natasha apucase să bea un pahar de vin înainte
să plece de-acasă.
— Mă bucur să te văd şi cu hainele pe tine,
a zis ea când Michael i-a strâns mâna.
Stephanie nu s-a putut abţine să nu izbucnească
în râs, dar, când s-a uitat la Michael, a văzut că
el nu schiţase nici măcar un zâmbet.
— Ei, hai, Michael, l-a admonestat ea. Cred
că avem voie să râdem pe tema asta.
— Sincer să fiu, eu aş prefera să uit întregul
episod, i-a replicat el, deşi nu pe un ton iritat.
Michael nu era niciodată altfel decât înţele­
gător şi politicos, dar într-un fel care se traducea
prin „Te rog, nu putem să schimbăm subiectul ?“.
Aşa că Stephanie l-a salvat începând să vor­
bească despre altceva.
După părerea ei, seara a decurs bine - deşi
s-au purtat nişte discuţii aprinse legate de starea
lumii, iar, la un moment dat, Michael a făcut
referire la două filme obscure, care i-au lăsat pe
Natasha şi Martin în poziţia a doi iepuri sur­
prinşi în lumina farurilor şi fără să ştie ce să
răspundă. O dată, Stephanie a intervenit zicând:
— Ăsta nu-i cel cu Juliette Binoche?
La care Michael s-a uitat la ea de parcă
Stephanie ar fi spus „Nu vi se pare că Michael
Winter e cel mai grozav regizor din toate timpu­
rile ?“ şi a răspuns:
— Nu, ăla se numea Chocolat şi nici măcar
nu e un film franţuzesc, ci e doar un film care
se petrece în Franţa. E o mare diferenţă.
Stephanie ştia toate astea, dar sărise ca să-şi
ajute prietenii. Dar, în mare, cei trei s-au înţeles
bine. Atunci când nu-i plăcea de cineva, Natasha
era întotdeauna extrem de transparentă, aşa că
faptul că lui Michael îi zâmbea era, cu siguranţă,

364
un semn bun. Ulterior, fotograful i-a declarat că
prietenii ei sunt „o companie foarte plăcută“, că
Martin e „inteligent“ şi „plin de consideraţie“ şi
că nu-i aşa că e minunat că Martin munceşte ca
un sclav la o şcoală din oraş pe un salariu de
nimic? Lucruri pe care le-a spus ca pe un ade­
vărat compliment.
— Pfiu, a exclamat Stephanie uşurată. Pentru
mine e foarte important să-ţi placă prietenii mei.
— Păi, îmi plac, a asigurat-o el, luând-o în braţe -
un gest pe care Stephanie îl adora, care o facea să
se simtă în siguranţă. M-am simţit foarte bine.

Cu James, Stephanie se mai văzuse de câteva

ori din ziua în care îi aşteptase acasă pe ea şi
pe Michael. Bărbatul îşi luase obiceiul să treacă
pe-acasă şi să-l vadă pe Finn de fiecare dată
când ea îi dădea voie şi, pentru că James demon­
stra deocamdată un comportament ireproşabil,
Stephanie avea tendinţa să-şi dea acceptul de
cele mai multe ori când îi era solicitat. Când
James venea pe-acolo, îl lăsa să-şi vadă de treabă
cu Finn - ea tot nu voia să petreacă alături de
el mai mult timp decât era absolut necesar - , iar
râsetele fericite emise de puşti la cine ştie ce
glumă idioată îi ofereau confirmarea că proce­
dase corect permiţându-i lui James să-şi facă
apariţia. De la acea primă întâlnire, ea avusese
totuşi grijă ca viitorul ei fost soţ să dispară până
la sosirea lui Michael. Nu pentru că i-ar mai fi
fost teamă de reacţia lui James, ci pentru că, la
drept vorbind, era puţin ciudat să susţii o con­
versaţie politicoasă atât cu soţul, cât şi cu actualul
partener de viaţă.
Când Stephanie tocmai ieşea de la duş, a
început să sune telefonul. Iniţial, s-a gândit sâ-1
ignore, dar, când s-a uitat la ecranul aparatului

365
şi-a văzut că apelantul era Katie, curiozitatea a
învins. Cele două femei nu mai comunicaseră de
vreo două săptămâni. Stephanie îşi propusese
s-o sune şi s-o întrebe cum se descurca de una
singură, dar niciodată n-avusese parcă destulă
energie. Katie i-a lăsat între timp câteva mesaje,
în care păruse binedispusă, dar, în continuare,
dornică să vorbească despre James, despre ce
ticălos era şi despre posibilitatea de a mai găsi
şi alte căi de a se răzbuna pe el. Stephanie încer­
case cu săptămâni în urmă să-i spună că era mai
bine ca ele să-şi vadă de treburile lor, să-şi facă
planuri de viitor separat de James, dar ulterior
îşi pierduse siguranţa că femeia din Lincolnshire
îi pricepuse sugestia. Acum, cu soneria telefo­
nului în urechi şi cu numele lui Katie pâlpâind
pe ecranul mobilului, a realizat că nu putea să
respingă apelul, dar a hotărât să menţină con­
versaţia la minimul obligatoriu şi, spera ea, la
nişte subiecte neimportante.
— Bună, Katie.
Katie a intrat direct în miezul problemei.
— Ia ghiceşte! Numa’ ce l-am văzut pe James.
Femeia a făcut o pauză, ca şi când ar fi aşteptat
o reacţie uluită din partea lui Stephanie.
Aceasta din urmă, care avea o idee destul de
clară asupra motivului pentru care James era în
Lower Shippingham, n-a avut însă o atitudine
mirată.
— La cabinet ? a zis ea. Mi-a zis că vrea să
meargă acolo ca să rezolve situaţia şi să-l vândă.
Katie a tras aer în piept şocată.
— Ştiai şi nu m-ai avertizat? Aproape c-am
făcut infarct când l-am văzut.
— Nu mi-am dat seama. Iartă-mă. Nu stă
decât două zile şi sunt convinsă c-o să se ferească
să dea nas în nas cu tine. De fapt, sunt convinsă
c-o să se ferească de toată lumea.
— Cu cât vinde cabinetul ? a întrebat-o Katie.
Apoi i-a explicat lui Stephanie că se gândea,
de ceva vreme, să renunţe la căsuţa ei şi să se
mute undeva unde să aibă destul spaţiu şi pentru
afacerea ei în continuă dezvoltare. Să găsească
un imobil unde să rezerve vreo două camere
pentru tratamente şi, eventual, să şi angajeze pe
cineva, cu jumătate de normă, care să se ocupe
de clienţii mai puţin importanţi. Şi, în felul ăsta,
să facă şi o investiţie imobiliară. Ceva ce ar fi
trebuit să facă de multă vreme.
— Habar n-am, i-a răspuns Stephanie. Cred
că vrea să-l vândă repede. Nu prea mai are bani.
Imediat cum a rostit aceste cuvinte, Stephanie
şi-a regretat pripeala.
Era o informaţie mult prea personală, o armă
mult prea puternică pe care s-o oferi unei per­
soane care n-ar ezita nici o secundă s-o folosească.
— Vreau să zic că banii lui sunt investiţi în
casa asta, iar eu n-am de gând să mă mut.
— Foarte bine.
După care, schimbând subiectul, Katie a între­
bat-o cu am abilitate:
— Tu cum te descurci?
— A, sunt bine, i-a răspuns Stephanie evaziv.
De fapt, chiar surprinzător de bine. Nu mai sufăr
deloc din cauza lui.
— Doamne, nici eu, a exclamat Katie. Dar
probabil că pentru tine e mai greu. Pentru că-1
ai şi pe Finn.
— Finn e şi el bine, a asigurat-o Stephanie.
Nici unul dintre noi n-are nici o problemă.

367
 45

Deocamdată, ziua fusese stresantă. Bertie Sullivan,

câinele mult iubit al lui Charles Sullivan, con­
silier conservator pentru zona Westminster, ave»
probleme de respiraţie. Acum zăcea legat de masii
de operaţie, cu ochii daţi peste cap, în timp ce
James se gândea disperat ce să facă. Operaţia
fusese una de rutină. Bertie avusese un abces la
unul din dinţii din spate, pe care doctorul îl re­
zolvase. O procedură pe care James o mai făcuse
d e ...? Probabil de mii de ori în ultimii ani. Şi
niciodată nu se întâmplase nimic rău.
în dimineaţa asta însă gândurile îi fuseseră în
altă parte. Tbny, agentul imobiliar, îl sunase ca să-i
comunice vestea cea bună: după mai multe săptă­
mâni marcate de o totală lipsă de interes, în sfârşit,
primise o ofertă pentru vânzarea cabinetului. O
ofertă foarte pipernicită, după spusele lui Tony,
care reflecta starea imobilului şi pe care el, ca
agent, îl sfătuia pe James s-o accepte. Asta având
în vedere că doctorul avea nevoie urgentă de bani.
Tony i-a mai explicat că oferta venea din partea
domnişoarei Katie Cartwright, o persoană foarte
drăguţă, care nu avea nevoie să vândă nimic,
deoarece contul ei din bancă era foarte bine gar­
nisit, femeia având o afacere înfloritoare.
— Poate că o cunoşti, a adăugat agentul imo­
biliar. Lower Shippingham e o localitate micuţă.

368
 Tbny i-a mai spus că domnişoara cu pricina
ura foarte drăgălaşă, deci dacă James o văzuse
vreodată, era imposibil s-o fi uitat. De fapt, agentul
l-a mărturisit că se gândea chiar s-o invite să
Inafi cu el la masă. Femeia îi menţionase că era
«Ingură. James nu s-a mai obosit să facă vreun
comentariu. Să fi zis „A, da, am trăit o vreme cu
an“ ar fi părut o invitaţie la o discuţie pe care el
nu voia deloc s-o poarte.
Până la urmă, i-a spus lui Tbny că trebuie să
ne gândească vreo câteva ore. Oferta era aşa de
firavă încât banii respectivi abia i-ar fi permis
«A-şi reconstruiască viaţa, dar, pe de altă parte,
nr fi fost în stare să-şi plătească datoriile şi să
ofere un avans pentru un apartament minuscul
Intr-o zonă mai răsărită din Londra. Undeva
unde să poată să vină şi Finn şi să rămână peste
noapte, chiar dacă asta însemna ca James să-i
cedeze puştiului patul lui, iar el să doarmă pe
canapea. Era obligatoriu să plece de la Chalk
Farm Travel Motel. Cu cât stătea mai mult acolo,
cu atât James simţea că se transformă într-unul
dintre burlacii ăia fără speranţă din serialele TV.
Hc simţea ca un comis-voiajor de prin anii ’70, o
persoană care trăieşte numai din valiză, care
poartă haine din ce în ce mai roase de vreme,
care mănâncă de la pachet şi numără fiecare
bănuţ. Iar atâta timp cât el trăia aşa, Stephanie
n-avea să se răzgândească şi să se întoarcă la el.
I’e de altă parte, avea de luat în considerare
factorul Katie. Dacă se decidea să-i vândă cabi­
netul la un preţ minuscul, atunci poate că femeia
avea să considere că balanţa se mai echilibrase.
Iar el o să mai scape de o parte din povara vino­
văţiei generată de felul în care se purtase cu ea.
James analiza argumentele pro şi contra,
derulând filmul obişnuit al reproşurilor privind

369
comportamentul lui din trecut, când a observat
că Bertie se sufocă. A căutat prin gura câinelui
şi-a văzut, undeva în jos, pe gât, o bucăţică de
vată înţepenită, care ajunsese acolo probabil atunci
când James calcula procentul care i-ar fi revenit
agentului imobiliar sau care dintre avocaţii din
Lincoln era cel mai ieftin. Amanda, asistenta,
ieşise să verifice starea unui alt pacient, iar el
rămăsese să încheie operaţia. Doar mai făcuse
asta de mii de ori, nu ? James s-a gândit s-o cheme
pe asistentă înapoi, apoi s-a decis că era mai
simplu şi mai rapid să rezolve el singur problema
decât să fie obligat după aceea să explice în ce
fel ajunsese ghemotocul de vată în gâtul acelui
preţios pacient. Nu avea nici un motiv să intre
în panică. Trebuia doar să scoată vata. James a
început să scormonească prin gâtul câinelui cu
degetele, apoi a luat un forceps. Emoţiile se inten­
sificau. înainte ca doctorul s-apuce să se mai
gândească la o traheotomie de urgenţă, Bertie a
încetat să se mai zbată. Aşa, în starea asta de
aparent leşin, James a izbutit să extragă vata
fără probleme şi a aruncat-o pe podea. După care
a început să îndese pe gâtul câinelui un tub de
oxigen. Tocmai atunci a intrat pe uşă Amanda,
care l-a surprins deci în plin efort de resuscitare
a animalului care, până în urmă cu cinci minute,
fusese perfect sănătos.
— Ce s-a întâmplat ?
Femeia a dat fuga la masa de operaţie ca să-l
ajute.
James s-a îndepărtat încet de lângă Bemie.
— N-am idee. Acu’ un minut era în regulă.
Nu-i venea să recunoască adevărul. Nu acum -
cu toate celelalte probleme pe cap. Mai pierduse
pacienţi şi altă dată, dar nicicând, după ştiinţa
lui, nu mai omorâse un animal din cauză că-şi

370
pierduse concentrarea. Bine, toată lumea face
greşeli, dar era imposibil ca James să se scuze
cA o făcuse lată cu una dintre cele mai simple
proceduri medicale din cauză că se gândise la viaţa
lui personală şi la starea dezastruoasă în care se
gAsea aceasta. Când o să afle că animalul lui
mult iubit murise, Charles Sullivan n-o să fie
deloc consolat de gândul că decesul survenise în
timp ce James se gândea dacă să-şi caute o casă
In Swiss Cottage sau în Queen’s Park. Era deci
mai bine ca omul să nu ştie nimic. Era preferabil
■A i se sugereze că Bemie avusese inima slăbită -
afecţiune nedetectată până atunci - sau sistemul
bronhial cu probleme. Era mai bine ca Amanda
■A depună mărturie că el se chinuise cu dispe­
rare să salveze viaţa câinelui decât să explice că
el, doctorul, era singurul vinovat pentru decesul
lui Bertie.
Când James l-a sunat să-i dea vestea cea
proastă, Charles Sullivan a fost extrem de afectat,
dar i-a mulţumit pentru eforturile pe care le
făcuse ca să-i ţină câinele în viaţă. A refuzat
investigaţia post-mortem, aşa cum făceau întot­
deauna proprietarii animalelor, şi l-a întrebat
doar dacă putea să vină să-l ia pe Bertie ca să-l
fngroape în parc. Când a ajuns la cabinet, omul
avea ochii roşii de plâns. L-a îmbrăţişat pe doctor
cu demnitate şi i-a mulţumit încă o dată. James,
care se simţea ca dracu’, a plâns sincer când i-a
oxplicat lui Charles Sullivan cât de rău îi părea.
James era conştient că în cariera oricărui
medic veterinar intervine la un moment dat dece­
sul cauzat de o greşeală omenească, dar, cu toate
astea, sentimentul de vinovăţie îl copleşise. S-a
gândit la Finn şi la cum s-ar simţi băieţelul dacă
Sebastian ar păţi ceva rău şi a încercat să nu se
gândească la fetiţa de zece anişori a lui Charles,

371
care venise împreună cu el atunci când îl adusese
pe Bertie la cabinet. La şase şi un sfert, când a
ajuns pe Belsize Avenue pentru întâlnirea stabi­
lită dinainte cu Finn, James se simţea absolut
mizerabil.
— Salut, amice, a zis el când Finn i-a deschis
uşa.
Puştiul era bucuros nevoie mare la gândul c-o
să stea cu taică-su.

Stephanie era în bucătărie şi vorbea la telefon

cu Natasha. Intenţia ei iniţială fusese aceea de
a-şi petrece seara sortând hainele îndesate în
dulapurile din dormitor - un morman de haine
pentru săraci, altul cu piese pe care nu le mai
purtase de peste un an şi un altul cu haine pe
care era sigură că voia să le păstreze. Asta ca să
nu se întâlnească cu James. Michael era plecat
la muncă —fotografia actorii din distribuţia unei
piese în seara premierei - , iar Finn era ocupat
cu taică-su, deci ea avea în sfârşit ocazia să se
ocupe de sin e: un lux pe care rareori şi-l mai
permitea în ultima vreme. I s-a părut însă poli­
ticos să-şi salute totuşi soţul.
— Ce faci ? l-a întrebat ea, gândindu-se că nu
arăta prea grozav, dar fără să dorească sau să
aştepte un alt răspuns decât „Bine“.
— Cinstit vorbind, fac pe naiba.
Stephanie s-a uitat la Finn.
— Iartă-mă, şi-a cerut scuze James. Vreau să
zic că nu fac prea bine. Am avut o zi nasoală.
Aşa că Stephanie n-a avut de a les: s-a aşezat
pe un scaun şi-a ascultat ce se întâmplase. Când
a devenit evident că relatarea era de genul care
putea să-i dea coşmaruri lui Finn, mama l-a trimis
pe puşti să-l perieze pe David, ca să-i demonstreze
lui James cât de bine îşi îngrijea animalul.

372
 Finn a oftat, dându-şi seama c-o să rateze
ceva important.
— Nu vreau să plec, s-a lamentat el copilăreşte.
— Uite cum facem, i-a propus James. Tu du-te
şi curăţă-i bine cuşca şi după aceea eu vin şi-ţi
arăt cum să-i faci baie lui David.
— Super, a exclamat Finn şi-a fugit în grădină.
Stephanie s-a uitat la James cu scepticism.
— Porcuşorilor de Guineea li se face baie ? a
zis ea.
— Nu, da’ o dată n-o să păţească nimic.
Până când Finn şi-a terminat treaba, James
işi încheiase şi el povestea: cum se bătuse cu
Kichard, cum Katie îi făcuse o ofertă ca să-i cum­
pere cabinetul, cum îşi bătea capul cu problemele
financiare şi cum contribuise la decesul prema­
tur al lui Bertie. Stephanie a rezistat impulsului
de a-i spune: „Ţi-ai făcut-o cu mâna ta“. De fapt,
şi-a dat seama că-i era puţin milă de James.
— Dac-aş fi în locul tău, aş accepta oricât mi se
oferă pentru cabinet. Iar dacă problema e cu-ade-
vărat aşa de groasă, atunci probabil c-am putea
să discutăm despre vânzarea casei ăsteia. Eu aş
putea să cumpăr una mai mică pentru mine şi Finn.
Stephanie chiar vorbea serios. Nu voia să-l
mai pedepsească pe James.
Dar el nici n-a vrut s-audă de-aşa ceva.
— In nici un caz. Nu de-asta ţi-am povestit...
Adică nu vreau să crezi că încerc să apelez la
compasiunea ta. Tu şi Finn n-aţi greşit cu nimic.
Şi nimic nu m-ar putea face să vă iau casa asta.
Trebuie doar să-mi revin. Asta-i tot. Iar tu ai
dreptare: cu cât scap mai repede de cabinet, cu
atât mai repede pot să încep să-mi refac viaţa.
După aceea poate-mi mai găsesc ceva de lucru în
plus aici. Şi, într-un final, să-mi deschid cabi­
netul meu. O să-i zic agentului să accepte oferta.

373
 Stephanie şi-a dat seama că soţul ei încă se
simţea stânjenit să pomenească de Katie în faţa
ei. De parcă ei i-ar mai îl păsat.
— Nu te superi că-i vând... ei... nu-i aşa? a
întrebat-o el jenat.
— Sigur că nu. Nu fi tontălău. De fapt, mi se
pare o idee grozavă. Şi ei îi eşti dator, James.
în secret, Stephanie spera ca Katie să con­
sidere că asta era toată răsplata de care avea
nevoie: să-l tragă în piept pe James cu câteva
mii de lire şi-apoi să-şi vadă de-ale ei. Şi-a dat
totuşi seama că n-o blama pe Katie. Era de înţe­
les că cealaltă femeie voia să se răzbune.
James şi-a pus o mână pe braţul ei, iar
Stephanie s-a crispat. A trebuit să se forţeze ca
să nu-şi tragă mâna brusc, împingându-1 cât colo.
— îţi mulţumesc, Steph, că eşti aşa de... bună
în legătură cu tot. Nu te... adică nu te-am...
meritat.
Stephanie l-a bătut pe umăr cam fără tragere
de inimă, iar el şi-a retras mâna, ca şi când şi-ar
fi dat seama că gestul era nepotrivit.
— E-n regulă, a spus ea. Şi eu vreau la fel de
mult să-ţi revii. Pentru binele lui Finn. Ca să ne
putem vedea de viaţă.
Doamne, dacă nu s-ar mai uita la mine cu
privirea asta, şi-a spus femeia, cu ochii ăştia de
câine amărât şi de copil plin de speranţă!
Stephanie s-a ridicat ca să mărească distanţa
fizică dintre ei. Din fericire, în clipa aia, Finn a
dat şi el buzna pe uşă. Atunci, spre meritul lui,
James a lăsat baltă starea de lamentare şi-a
redevenit tatăl cel vesel.
— Aşa! Primul lucru pe care trebuie să-l ţii
minte este că nu trebuie să faci chestia asta
decât o singură dată pe an.

374
 Stephanie a izbucnit în râs - ştia că James
spera ca, până peste un an, Finn să uite de baia
porcuşorului. Apoi i-a lăsat să-şi vadă de treabă,
sperând că David n-o să fie prea traumatizat de
întreaga experienţă. De fapt, era sigură că James
n-o să facă nimic ca să-l chinuiască. Asta pentru
că, în ciuda stării pe care o avea acum, James
era un tată şi un medic veterinar foarte bun.
Doar ca soţ era de rahat.

375
 46

Faptul că James i-a acceptat oferta atât de rapid

a surprins-o complet pe Katie. Ea se aşteptase
ca bărbatul să ceară mai mulţi bani sau chiar s-o
refuze pur şi simplu, ca să evite orice fel de
întâlnire jenantă cu ea. Aşa că acum abia aştepta
să pună mâna pe telefon şi s-o anunţe şi pe
Stephanie.
— Grozav, i-a răspuns aceasta, după ce Katie
i-a dat vestea. Foarte bine.
Stephanie nu părea însă atât de încântată pe cât
anticipase ea şi-abia atunci Katie a realizat care
putea să fie motivul acestei lipse de entuziasm.
— Vai, Doamne, Stephanie, sper că nu crezi
că fac asta ca să încerc să te trag şi pe tine în
piept la bani. Fir-ar al dracului! Nici nu mi-a
trecut prin minte aşa ceva. Vrei să-l anunţ că-i
ofer mai mult ? Fiindcă dacă tu vrei, îi dau mai
mult.
Katie părea sincer supărată că nu se gândise
la faptul că preţul mic obţinut de James pe cabi­
net avea s-o afecteze şi pe Stephanie, odată ce eu
şi James aveau s-ajungă la partaj. Ea chiar nu
voia ca Stephanie să sufere mai mult decât sufe­
rise deja.
— Nu-i vorba de asta, a asigurat-o Stephanie.
Nici nu mi-a dat prin cap. Doar că... nu ştiu...
în clipa asta, mi-e cam milă de el.

376
 Katie nu s-a putut abţine şi-a intervenit în a ­
inte ca Stephanie s-apuce să-şi termine fraza.
— Ţi-e milă de e l? După tot ce-a făcut? E i,
hai...
Atunci Stephanie s-a apucat să-i spună cât de
abătut fusese James la ultima lor întâlnire, că
încă mai locuia la motel şi că îi murise unul
dintre pacienţi, ceea ce, cu toate că şi Katie iubea
animalele, i s-a părut mai degrabă comic. Totul
părea însă lipsit de importanţă. James nu murea
de cancer şi nici nu-1 aştepta scaunul electric, îşi
plângea doar de milă, pentru că singur îşi făcuse
patul (mă rog, la drept vorbind, două paturi), iar
acum trebuia să se culce în el (în ele). Stephanie
i-a pomenit că animalul cu pricina îi aparţinuse
unui consilier conservator, la care Katie a râs
şi-a comentat că asta fusese probabil partea cea
mai supărătoare pentru Jam es: că exista riscul
să se pună rău cu unul din stâlpii comunităţii.
Stephanie i-a spus însă că, din câte-şi dădea ea
seama, lui James nu-i mai păsa de lucrurile astea.
Era mâhnit că făcuse o greşeală groaznică şi,
oricum, Charles Sullivan ştia că Bertie a m urit
din cauze naturale.
— Doamne, s-a auzit Katie zicând, dacă eu aş
afla că Stanley a păţit aşa ceva, mi-aş ieşi din
minţi.
De cum i-a istorisit povestea cu câinele,
Stephanie şi-a dat seama c-ar fi trebuit să tacă
din gură. Când Katie şi-a luat la revedere,
Stephanie a detectat în vocea ei o tonalitate
frenetică. Era ca şi cum ar fi încărcat pistolul şi
l-ar fi pus în mâna celeilalte femei. S-a gândit
b-o sune pe Katie şi să-i spună „Uită tot ce ţi-am
zis. Am inventat totul“, sau chiar să ia taurul de
coame şi să-i ceară direct să nu se folosească de

377
informaţia respectivă, dar a realizat că, făcând
asta, n-ar fi reuşit decât să aţâţe şi mai tare focul.
Acum nu mai putea decât să opere că, bucuroasă
de achiziţionarea noului spaţiu şi satisfăcută de
mica victorie pe care o repurtase, Katie avea să
se mai domolească.
Stephanie îşi petrecea ziua la cumpărături
împreună cu Meredith. Căutau haine pentru cere­
monia de decernare a premiilor acordate seriale­
lor TV, care urma să aibă loc în curând. Meredith
era nominalizată la categoria cea mai bună actriţă
datorită unui episod extrem de tulburător, în
care aflase că bărbatul cu care urma să se mărite
avea deja o soţie şi trei copii, iar familia se mu­
tase de curând, în mod convenabil, în acelaşi
cartier în care locuia şi ea. Bătălia pentru premiu
se dădea cu o altă actriţă al cărei personaj murise
în chinuri din pricina cancerului (actriţa dăduse,
de fapt, semne că avea să învingă boala; asta
până când le-a cerut producătorilor o creştere
substanţială de salariu) şi o a treia doamnă al
cărei alter ego fusese de curând băgat la puşcărie
pentru trafic de droguri. Meredith îi comunicase
confidenţial lui Stephanie că nu exista totuşi nici
o îndoială în privinţa câştigătoarei: moartea lua
întotdeauna premiul, fiindcă membrii juriului
ştiau că era ultima lor şansă de a mai atrage
atenţia asupra geniului actoricesc al respecti­
vului interpret. Totuşi, încurajată de triumful de
la premiile BAFTA, Meredith era decisă să se
ducă şi acum şi să-i facă pe toţi praf cu ţinuta
ei, a cărei selecţie era mai mult decât bucuroasă
s-o lase în seama lui Stephanie.
Acum, cele două femei erau la Ronit Zilkha:
Meredith în cabina de probă, încercând una după
alta tot felul de rochii enorme, în vreme ce
Stephanie se învârtea pe-afară, ca un viitor tată

378
aflat în aşteptare. Stephanie se temea de faptul
că, fiind deja ora prânzului, o să fie nevoită să-i
mai ţină trena clientei şi pe timpul mesei, în res­
taurantul de la Harvey Nichols. De fapt, în ultima
vreme, începuse s-o îndrăgească pe Meredith -
e uşor să-ţi fie dragă o persoană care-ţi ascultă
instrucţiunile fără să crâcnească dar ele două
nu prea aveau multe subiecte de discuţie în comun.
!n plus, Stephanie voia să fie singură, să poată
să se gândească la bomba pe care i-o aruncase în
poală Michael, chiar în dimineaţa aceea.
Meredith însă n-a vrut s-audă de nimic şi, la
două fără un sfert, amândouă s-au aşezat la
masă - scoici şi supă-cremă de dovlecei - , iar
Stephanie a început să-şi stoarcă creierii în
căutarea unui subiect de conversaţie. Din feri­
cire, Meredith a bătut câmpii o vreme despre un
nou scenariu şi despre cât era de necinstit că
unei părţi din distribuţie i se permisese să-şi ia
vacanţă pe perioada stagiunii teatrale, care era
foarte lucrativă, în timp ce restul - inclusiv ea -
rămăseseră legaţi de serial. Stephanie a încercat
să dea impresia că o compătimea pentru faptul
că actriţa avea să câştige pe parcursul iernii doar
patru mii de lire pe săptămână, în loc de zece, dar
fi era greu să se prefacă. După asta, nimeni n-a
mai scos nici un cuvânt. într-un final, disperată
să destrame tăcerea, Stephanie s-a trezit zicân d:
— Iubitul meu vrea să ne mutăm împreună.
— Uau, a exclamat Meredith, lăsând furculiţa
din mână. Nu i-a luat mult.
— Aproape trei luni, a spus Stephanie. E prea
devreme ? Eu cred că s-ar putea să fie prea devreme.
Oare de ce vorbesc cu Meredith despre asta ?
s-a întrebat ea. Doamna Lesbiană în Secret. Pro­
babil că n-a avut o relaţie adevărată toată viaţa
ei.

379
 — Depinde. Eu m-am mutat odată cu cineva
după numai o săptămână.
Stephanie aproape că s-a înecat cu mâncarea.
Dar a reuşit să-şi reprime dorinţa de a verbaliza
întrebarea pe care murea să i-o pună actriţei.
Meredith a continuat să povestească:
— Sincer însă, a fost o prostie. Am plecat
după o lună.
Stephanie a izbucnit în râs.
— Ei, pilda asta mi-e de mare ajutor!
— Cred că dacă ţi-e teamă că e prea devreme,
atunci înseamnă că e prea devreme.
— Mie aşa mi se pare.
De fapt, Stephanie nu ştia nici ea ce părere
avea despre întreaga situaţie. De dimineaţă, la
micul dejun, Michael i-a făcut anunţul, de parc-ar
fi discutat despre o marcă nouă de cereale sau
despre indicele Dow Jones. Subiectul a fost pus
pe tapet fără nici un avertisment, încât, într-o
primă fază, Stephanie a început să râdă, dar
Michael a asigurat-o că el vorbea foarte serios şi
că era o prostie să mai ţină două case separate
când ei petreceau aşa de mult timp împreună.
Plus că el nu privea relaţia lor cu superficialitate
şi voia ca lucrurile să avanseze. Apoi a adăugat
că, din perspectiva lui, cel mai logic i se părea ca
el să-şi vândă apartamentul, după care, dacă
Stephanie voia, putea să folosească banii respec­
tivi ca să cumpere jumătate din casa ei. Pentru că
îşi dădea seama că ea nu voia să se mute de-acolo.
Primul gând al lui Stephanie s-a îndreptat
către Finn. El şi Michael se înţelegeau bine, deşi
nu prea aveau multe în comun şi, până la urmă,
Michael nu era şi nici nu avea ^ fie vreodată
tatăl lui. După asta, Stephanie s-a gândit la ceea
ce simţea ea. Or ceea ce simţea ea nu prea conta.
Bănuia însă că, în mod normal, ar fi trebuit să

380
fie extrem de încântată. Era promisiunea
vieţi noi, petrecută alături de un bărbat cuine-
cade şi bun şi care, pe deasupra, o mai şi acari-
Era imposibil ca Michael să se-apuce la mo­
ment dat să-şi construiască o viaţă paraleli;!
se furişeze pe undeva, pe la ţară, câteva zilepe
săptămână, ca să trăiască şi acolo alături dera
biată femeie, pe care s-o păcălească în tr-a ta t
încât s-o convingă să-l iubească trei zile pe săptă­
mână. Michael era inteligent şi talentat. Şi tonaj;,
undeva, în subconştient, mai era încă un scide
umbră: o umbră de teamă, pe care însă nu putea
să şi-o explice.
— Păi, i-a dat înainte Meredith, ori îi spiicâ
vrei să mai aşteptaţi niţel, ori îi propui o pe­
rioadă de probă. Vă mutaţi împreună perina
câteva săptămâni şi abia după aceea te deczi.
Dar să nu cumva să-i promiţi că mutarea eper­
manentă până când nu eşti absolut sigura că
asta vrei.
Stephanie a oftat.
— Ai dreptate. Ştiu că ai dreptate. Dar, daci
e să fiu sinceră, atunci trebuie să recunosc ci
mi-e frică. Dacă zic nu şi după aceea el numai
revine cu propunerea?
Oare de ce-i spun lui Meredith toate a stea ?
s-a întrebat din nou femeia. Adevărul era c in ic i
ea nu ştia.
Meredith a pufnit pe nas.
— Şi ce ? Rămâi aşa cum eşti: numai hi cu
Finn. Ar fi chiar aşa de groaznic ? Hai, Stephanie,
nu-mi spune că te-ai transformat într-uua din
femeile alea care preferă să stea cu FredVest1
decât să fie singure!
Stephanie a râs.

1. Criminal în serie englez.

381
 — Normal că nu. Deşi Fred West avea un păr
foarte frumos.
— Dacă tipu’ chiar ţine la tine, atunci o să
vrea să se mute cu tine şi peste şase luni. Dacă
nu mai vrea, atunci asta nu dovedeşte decât că ai
avut dreptate să aştepţi, nu crezi?
— Ştiu că aşa e logic.
Stephanie şi-a trecut mâna peste ochi.
— Presupun că pur şi simplu nu înţeleg de ce
n-am sărit în sus de bucurie. In fond, cine-ar fi
crezut acum şase luni c-o să întâlnesc pe altcineva,
şi încă atât de repede ?! Un tip care e şi frumos,
şi bun, şi inteligent şi care mă mai şi iubeşte...
Vocea i s-a înecat în gât. Stephanie nu mai
ştia ce să mai spună.
— D ar? a intervenit Meredith ridicând din
sprâncene.
Stephanie a privit-o întrebător.
Meredith a continuat:
— Urma un „dar".
— Dar... nu ştiu. Dar... tipu’ e un pic... nu
e... îi place să asculte jazz şi să discute despre
cinematografia mondială. Toţi prietenii lui sunt
artişti, fotografi şi muzicieni. Sau, cel puţin, încercă
să fie. Nu că asta ar fi rău, da’ toţi o iau aşa de
în serios. Şi el la fel.
Stephanie nu-şi dădea seama dacă Meredith
o înţelegea. Aproape că nici ea nu înţelegea ce
voia să spună.
— Cred că la asta se referă „dar“-ul meu -
„Dar e un pic cam prea cool“.
Meredith a încuviinţat din cap.
— Mi se pare că sună...
— Plictisitor ? Nu e plictisitor. Chiar nu e. E
doar puţin... serios.
— Eu voiam să spun că mi se pare interesant.
Numai că nu ştiu dacă e genul care să ţi se

382
potrivească ţie. Dacă înţelegi ce vreau să spun.
lartă-mă dacă fac presupuneri în necunoştinţă
<lo cauză.
Stephanie a oftat.
— Uneori îmi doresc să-l văd mai degajat.
— Păi, dacă insişti să afli sfatul unei fete
bătrâne şi înăcrite de vreme, care nu a trăit cu
nimeni altcineva decât cu ea însăşi, cu excepţia
n patru săptămâni din 1989, atunci uite ce cred
ou...
Meredith, actriţă până la capăt, a făcut o
pauză de efect.
— Nu face nimic. Nu e nici o grabă. N-ai ce
a& pierzi dacă mai aştepţi niţel. Decât eventual
nişte ore de somn.
— Ăsta-i singurul sfat pe care mi-1 dă toată
lumea? Să nu fac nim ic?
— Eu sunt leneşă din fire. Pentru mine, întot­
deauna, cea mai bună soluţie e să nu faci nimic.
Stephanie i-a zâmbit recunoscătoare.
— Mulţumesc, Meredith. Mulţumesc că m-ai
ascultat.

— Normal că are dreptate, a subliniat Natasha

cu îngâmfare. Deşi nu pot să pricep de ce i-ai
cerut părerea unei hoaşte stafidite când ai fi
putut să mă întrebi pe mine.
— Păi, ea mi-a zis exact ce mi-ai fi spus şi tu,
deci care mai e diferenţa? Plus că-mi place de
ea.
— De când?
— De când a decis că sunt un geniu. Nu, pe
bune, în ultima vreme a fost foarte dulce.
Natasha a pufnit.
— Data viitoare când mai vorbim o să mă
anunţi că începeţi să vă întâlniţi în sensul ro­
mantic al cuvântului. Nu mă mir că încearcă să

383
te îndepărteze de Michael. Tipa crede că are
şanse cu tine.
— Bine. Hai să depăşim etapa anilor ’70.
— Atunci spune-mi un singur lucru, i-a cerut
Natasha, redevenind dintr-odată foarte serioasă.
Când a fost ultima dată când l-ai făcut să râdă?
— Michael râde. Stephanie era indignată. Ce
vrei să spui cu chestia asta? Am crezut că-ţi
place de el. El sigur te place.
— îmi place de el. E inteligent şi atent. Numai
că nu e prea amuzant. Asta-i tot ce-am vrut să zic.
— Mie îmi place să fiu cu el. Michael e bun şi
e inteligent şi se comportă ca un om în toată
firea. Plus că el n-o să-şi facă niciodată de cap
pe la spatele meu.
— M inunat! Pot să înţeleg de ce acum chestia
asta pare cel mai important lucru din lume, dar...
asta nu înseamnă că relaţia cu el trebuie să
devină permanentă. Cel puţin, nu până când tu
o să fii sigură că asta îţi doreşti. Iar în clipa asta
e limpede că nu eşti sigură.
Stephanie s-a lăsat cu toată greutatea pe cana­
pea. Dintr-odată se simţea groaznic. Copleşită
de un val complet necaracteristic de autocom-
pătimire, a izbucnit în plâns.
Natasha a privit-o speriată.
— N-am vrut să te su păr! Vai, D oam ne!
Stephanie, iartă-m ă!
Stephanie nu plângea decât rareori şi tocmai din
acest motiv, atunci când o făcea, lacrimile îi izbuc­
neau ca şi când ar fi adus la suprafaţă tot ceea
ce femeia strânsese în ea de la precedenta criză
de plâns. Când Stephanie se punea pe smiorcăit,
nici că se mai oprea. Acum a încercat să spună
„Nu, n-are nici o legătură cu ceea ce mi-ai zis
tu“, dar îi era aproape imposibil să vorbească şi
să şi plângă în acelaşi timp, aşa că, până la

384
urmă, partea cu plânsul a ieşit câştigătoare în
confruntare. A mai clătinat doar din cap, în spe­
ranţa că Natasha avea să înţeleagă ce voia să-i
transmită. Fie c-a înţeles sau nu, Natasha s-a dus,
s-a aşezat lângă ea şi-a mângâiat-o pe genunchi
cu un gest neajutorat. Stephanie şi-a dat seama
că-şi pusese prietena într-o situaţie incomodă -
de când erau ele prietene, adică de ani de zile,
nu credea că Natasha o mai văzuse vreodată
plângând - , dar pur şi simplu nu putea să-şi
oprească lacrimile. Nici măcar nu ştia de ce plân­
ge. Nu ştia decât că se simţea goală pe dinăuntru,
goală şi lipsită de speranţă. Ca şi când toată
viaţa ei se dusese pe apa sâmbetei.
— îţi face bine să dai totu’ afară, i-a spus
Natasha. Tu întotdeauna faci pe curajoasa. Ceea
ce nu e... normal. Uită-te la tine! După ceea ce ai
păţit tu, alţii s-ar fi dezintegrat, dar tu aproape că
nici nu te-ai clintit. Nu e o atitudine sănătoasă.
— Cum adică ? Am încercat să mă menţin
pe linia de plutire. Credeam că asta trebuie să
fac.
— Eu nu te critic, Steph. Nu zic decât că
nimeni n-ar fi putut să treacă prin ceea ce ai
trecut tu fără să clacheze la un moment dat.
Numai că ţie ţi-a luat mai mult să ajungi la
momentul ăsta. Mai mult decât majorităţii oame­
nilor. Dar e bine. Dacă n-aş detesta tot ce ţine de
New Age, ţi-aş zice ceva de genu’ „Nu poţi să
începi să te vindeci până când nu-ţi dai voie
intâi să cazi cu totul“. Dar, evident, eu n-am
wă-ţi zic niciodată aşa ceva, ci am să-ţi spun că
toate chestiile pe care le-ai făcut, ca, de pildă,
răzbunarea pe James...
— Despre care ai zis că e o chestie benefică.
—Despre care am zis că e o chestie benefică,
da... răzbunarea pe James şi povestea cu Michael

385
au fost nişte unelte care ţi-au folosit în procesul
de autoconservare. Care te-au ajutat să treci
peste ce-a fost mai rău. Ele ţi-au oferit un punct
asupra căruia să te focalizezi, te-au ajutat sft
amâni momentul în care înţelegi exact ce ţi s-n
întâmplat. Momentul ăsta. Te-au ajutat să-l amâni
până când ai ajuns să fu destul de tare ca sfl-l
faci faţă. Iar acum, că ai dat totul afară, că ţi-al
limpezit creierul, poţi să-ţi vezi de viaţa ta. Asta-I
tot.
— Eu şi Michael suntem în regulă, da ? a sărit
Stephanie pe un ton defensiv. Ştiu că nu-1 placi,
dar asta e problema ta.
Stephanie a ignorat protestele Natashei.
— Niciodată nu l-ai plăcut pe James, iar acum
nu-ţi place nici de Michael.
De cum a rostit cuvintele acelea, Stephanie
şi-a dat seama că răspunsul ei era copilăresc
Adevărul era că Natasha avusese dreptate când
îl privise cu suspiciune pe Jam es: nu se gândise
decât la binele prietenei ei. Iar dacă Stephanie
s-ar fi gândit mai bine la asta, şi-ar fi dat seama cA
nu avea altă opţiune decât să admită că Natashn
avea oarecum dreptate şi în ceea ce privea reia
ţia ei cu Michael. însă ea nu avea de gând cs
acum să mai rumege această idee.
— O să-l las să se mute la mine, a spus «a
supărată. Michael are dreptate - ne e binn
împreună.
— Păi, dacă asta vrei să faci, atunci foartn
bine, i-a răspuns Natasha. Eu n-am vrut decAI
să mă asigur că eşti convinsă pe deplin. DacA tu
eşti fericită cu aranjamentul ăsta, atunci eu nu
pot decât să mă bucur.
Şi Natasha a întins mâinile ca s-o strângă In
braţe, dar Stephanie s-a făcut că nu vede. Mu
săturase să-şi mai audă prietena zicându-i co l

386
bine să facă şi ce nu. Stephanie a lăsat deoparte
faptul că ea insista pe lângă Natasha ca să pri­
mească un sfat, că Natasha era persoana pe care
o suna la unu-două noaptea atunci când nu ştia
cum să procedeze, că Natasha mereu lăsa totul
baltă şi-o asculta lamentându-se de fiecare dată
când avea probleme.
Stephanie s-a ridicat în picioare şi s-a întins
să-şi ia haina.
— Trebuie să plec, a anunţat ea pe un ton
glacial, după care a ieşit pe uşă fără să mai
spună la revedere.

387
 47

Singura greşeală profesională a lui James

singura care conta - era aceea că nu-şi asuma
vina pentru ceea ce i se întâmplase lui Berti
Atunci Charles Sullivan s-ar fi înfuriat, ar
renunţat la serviciile cabinetului şi ar fi angaj
un alt medic veterinar care să se ocupe de pişi
şi câinele care-i mai rămăseseră, poate chiar
fi ameninţat că dă clinica în judecată pentru
formă de compensaţie, dar ceea ce aproape i
siguranţă că n-ar fi făcut era să-i ceară lui Har
să-l concedieze pe James. Şi chiar şi în cazi
extrem de improbabil, în care ar fi făcut ast
dacă James n-ar fi avut un comportament at
de haotic în ultima vreme şi un aspect atât i
neîngrijit, atunci Harry cu siguranţă că n-ar
ascultat cererea clientului său. Aşa însă, du]
ce că patronul avea deja dubii în ceea ce privi
starea psihică a doctorului, când a mai primit
respectivul telefon din partea femeii care s
recomandat ca asistenta lui Charles Sullivan
prin care i s-a comunicat că Charles avea moţi
să creadă că James îl ucisese efectiv pe Beri
din cauza incompetenţei sale - proba A, şomoioţ
de vată care rămăsese îndesat în gâtlejul
Bertie - Harry, aşadar, nici c-a mai stat pe gi
duri şi l-a chemat imediat pe James, cerând
să se explice.

388
 — A fost o greşeală, i-a spus James imediat,
crezând - greşit, desigur - că Amanda, asistenta,
îşi dăduse până la urmă seama ce se întâmplase
şi-l pârâse.
— Vrei să spui că-i adevărat? Că ai omorât
accidental câinele lui Charles Sullivan, după care
ui încercat să muşamalizezi totul?
— îmi pare rău, a insistat James. Dar ştii
cum e. Se mai întâmplă şi lucruri din astea.
— Nu, nu, James, i-a replicat Harry. M-ai
Înţeles greşit. Nu sunt furios din cauza a ceea
cc-a păţit Bertie. Sunt furios fiindcă m-ai făcut
hA cad de prost. Sunt furios fiindcă m-ai pus în
situaţia în care am fost nevoit să te apăr fără să
cunosc faptele.
James a început să se foiască de pe un picior
pe celălalt.
— îmi pare rău, a bolborosit el.
— Sunt furios fiindcă m-ai minţit, a continuat
hA se ambaleze Harry. Fiindcă m-am trezit cu
reflectorul pe mine şi-am fost obligat să merg la
cacealma ca să nu dau impresia că habar n-am
ce se întâmplă în propriul meu cabinet. A trebuit
aA-i zic tipei ăleia că deja fac investigaţii în legă­
tură cu ceea ce s-a întâmplat. îţi dai seama că
treaba asta e inacceptabilă, nu?
— N-o să se mai repete, a îngăimat James,
fixându-şi pantofii.
— Ştiu că n-o să se mai repete, James, fiindcă.. ■
Îmi pare rău, sincer... dar mă tem că trebuie să
te dau afară.
Asta a fost prima dată când James a ridicat ochii
«lin pământ. Era imposibil să păţească aşa ceva.
— Harry, te rog, nu face asta.
Harry însă continua să vorbească:
— Putem să mergem pe calea oficială, ceea ce
înseamnă şi o doză de publicitate, sau poţi să

389
accepţi şi să pleci fără scandal la sfârşitul săptă­
mânii. Tu decizi cum e mai bine.
James nu se îndoia că bine era aşa cum avea
să şi procedeze. Adică aşa cum ar fi trebuit să
procedeze de la început şi-atunci ar fi scăpat de
toată nenorocirea asta. De fapt, aşa ar fi trebuit
să procedeze chiar în urmă cu un an de zile,
atunci când Katie şi Stanley îşi făcuseră apariţia
în cabinetul lui.
— Foarte bine, a spus el. O să mă ocup de
programările pe care le am deja, după care o să
plec. Şi nu te îngrijora: n-o să-ţi mai fac nici o
altă problemă.
— Mulţumesc, i-a replicat Harry foind nişte
hârtii pe birou, în semn că discuţia se încheiase.
James a ieşit pe hol ameţit. Aşadar se întâm­
plase : era şomer. Trecuse de la o afacere de
succes, o casă frumoasă şi o nevastă la fel de
frumoasă (ca să nu mai pomenească nimic de
am antă; James se chinuia acum să eludeze acest
capitol chiar şi din propriile gânduri) la statutul
de şomer, de om singur, care nu e iubit de nimeni
şi care locuieşte într-un motel. Şi asta în doar
trei luni. Nu mai avea nici serviciu, nici casă, nici
partener de viaţă, nici bani, nici mândrie de sine.
Şi nici demnitate, s-a gândit el cu amărăciune.
Următorul pas era să-şi lase părul să-i crească
până la brâu, să se mute pe străzi şi să stea
toată ziua într-o cutie de carton, poate chiar cu
un câine scheletic legat de gât cu o sfoară. James
auzise că astfel de câini pot fi închiriaţi cu ora
de la tot felul de Fagin-şi1 moderni, care aveau
duzini întregi. Cu cât animalul era mai slab,
cu-atât mai bine. Se părea că oamenii erau mult

1. Numele unui personaj din romanul O liv e r T w ist, de

Charles Dickens.

390
mai dispuşi să-i dea bani câinelui unui vagabond
decât vagabondului însuşi. Cam aşa arată lumea
în ziua de azi, a meditat James cu amărăciune.
Poate că era cazul să devină şi el alcoolic şi să
se-apuce de droguri, deşi nu-şi închipuia cum ar
fi putut să-şi permită, din punct de vedere finan­
ciar, oricare dintre cele două vicii. Dumnezeule,
şi-a spus bărbatul, nici măcar un vagabond ca la
carte nu pot să fiu ! Ce jalnic sunt! Asta însemna
deci că trebuia să recurgă la infracţiuni ca să-şi
întreţină dependenţa cu care încă nici nu se căptu­
şise. James nu se mai mira acum că Stephanie
nu-1 mai voia. Când a început să-i sune telefonul,
omul tocmai îşi făcea calculul care dintre meto­
dele de sinucidere era mai eficientă: pastilele sau
spânzurătoarea ? S-a uitat însă la ecranul mobi­
lului : Finn. Desigur, Finn, a exclamat el în gând.
Finn era persoana care încă îl mai iubea. Finn era
singurul motiv pentru care încă mai merita să lupte.
— Salut, prietene, a zis el.
Gândul la băiatul lui l-a făcut să i se ume­
zească ochii.
— Unde eşti ? Puştiul părea tare supărat. Mi-ai
promis c-o să fii aici.
James a intrat în panică. Unde să fie ? S-a uitat
la ceas. Era deja patru fără cinci. Oare când tre­
cuse timpul ? Fir-ar al dracului, s-a gândit el cu
inima strânsă. Meciul de fotbal al lui Finn. Cândva,
demult, pe vremea când încă se mai simţea ca o
fiinţă umană, James îi promisese fiului c-o să
vină la meci. Planul fusese să-l roage pe Harry
să-i dea voie să-şi treacă programările unui alt
coleg. Meciul începea la patru. La naiba!
— Am avut treabă la serviciu. Da’ plec acum.
îmi pare rău, Finnster. Ar fi trebuit să te sun.
James a început deja să-şi îndese în buzunare
cheile şi banii, ca să poată s-o ia mai repede din loc.
 — Ai uitat de meci, a început să urle Finn.
Niciodată nu faci nimic cu mine. Te urăsc.
James a auzit cum băiatul apasă pe tastă şi-i
închide în nas. M inunat! Apoi a luat-o la fugă,
trecând prin faţa recepţiei cu capul plecat. A
văzut-o totuşi pe Cheryl Marshall şi beagle-ul ei,
Rooney, adică pacientul de la ora patru. Cei doi
îl aşteptau. James, ocupat cu strategia de evitare
a privirii femeii, aproape că s-a lovit de Harry,
care venea din direcţia opusă, purtând în braţe
un căţel de mici dimensiuni, care probabil că
urma să fie operat.
— Am o urgenţă în familie, a mormăit James
fără să se oprească.
— Şi pacienţii cui i-i laşi ? a protestat Harry.
— Harry, nu mai lucrez pentru tine, i-a stri­
gat James ieşind în goană în stradă. Aşa că mai
du-te naibii, a adăugat după aceea, ca să fie sigur
că se făcuse înţeles.
Deşi, ulterior, bărbatul şi-a spus că poate a
exagerat. în orice caz, de data asta, a face ceea
ce era corect însemna să-l dea dracului pe şef şi
să-şi vadă de băiatul lui. Doamne, ce viaţă compli­
cată ! Chestiile astea ar trebui să fie predate la
şcoală: „Cum să ai principii“, „Sinceritatea pen­
tru începători“ sau „Cum să păşeşti pe calea
corectitudinii în 10 paşi simpli“.

Stephanie detesta să stea pe marginea terenului,

alături de ceilalţi părinţi. Nu că nu i-ar fi plăcut să-l
urmărească pe Finn jucând. Din contră: femeia
plesnea de mândrie de fiecare dată când băiatul
ei intercepta mingea, ba chiar i se întâmplase de
câteva ori să şi urle „Arde-i-o!“ şi încă niţel cam
prea cu foc. Nu, ceea ce ura ea era conversaţia
forţată pe care era nevoită s-o facă cu mamele
celorlalţi jucători - întotdeauna era vorba de

392
mame, cu excepţia tatălui lui Shannon Carling,
u cărui soţie murise la scurt timp după ce-o
născuse pe Shannon; omul avea un program de
lucru flexibil, astfel încât să poată să se ocupe şi
de fiica lui - iluzia că, deoarece toate aveau copii
de aceeaşi vârstă, trebuiau să aibă şi alte lucruri
în comun. Majoritatea celorlalte mame erau destul
de drăguţe - Stephanie era chiar prietenă cu
unele dintre e l e - , dar veselia aceea forţată şi
discuţiile parcă fără de sfârşit o oboseau peste
măsură. Plus că, acum, Stephanie era într-o dis­
poziţie execrabilă: James nu venise la meci, deşi
îi promisese lui Finn. Nu că ei, personal, i-ar fi
păsat, dar ştia că puştiul era teribil de deza­
măgit. Şi, la drept vorbind, gestul lui James era
neaşteptat: în ultima vreme se transformase într-o
persoană pe care te puteai baza. Mai avea puţin
şi se dădea peste cap numai ca să demonstreze
că era un tată iubitor şi atent.
Stephanie s-a uitat din nou la ce a s: patru şi
un sfert. Finn alerga pe teren de-şi dădea duhul,
deşi pe faţă i se citea amărăciunea. Stephanie
s-a întors să vadă dacă nu cumva James era
pe-aproape - îi spusese lui Finn că era pe drum.
Chiar atunci soţul ei a apărut de după colţul
şcolii, roşu la faţă şi lac de sudoare, fugind de
parc-ar fi fost urmărit de vreun pericol. Toate
celelalte mame s-au întors şi ele să se uite la
doctor. Stephanie ştia că femeile se gândeau, pe
de-o parte, că aveau noroc că soţii lor nu se făceau
de râs în halul ăla, iar, pe de altă parte, erau
geloase şi un pic triste fiindcă Stephanie avea
totuşi un soţ - sigur, un viitor fost soţ - care îşi
dădea interesul ca să vină la astfel de activităţi
şcolare.
— Ai alergat tot drumu’ ? l-a întrebat Stephanie
când James a căzut lat pe iarba de lângă ea.

393
 Incapabil să scoată vreun cuvânt, bărbatul a
încuviinţat din cap.
— Ei, mai bine mai târziu decât niciodată, a
comentat ea, după care imediat s-a urât singură
pentru că fusese aşa de răutăcioasă şi pentru că
emisese un astfel de clişeu.
James n-a răspuns. In loc de asta, când şi-a
revenit din gâfâit, s-a ridicat în picioare şi-a
început să-i urle tot felul de încurajări lui Finn.
Când a auzit vocea tatălui său, puştiul s-a întors
cu faţa spre el, strălucind de fericire. Uitase deja
de supărare în felul acela simplu în care copiii
sunt în stare să ierte instantaneu. Cei doi soţi
n-au mai vorbit până la sfârşitul meciului, când
Finn a venit alergând către ei - vesel nevoie
mare din cauza victoriei repurtate cu un scor de
cind la patru - şi s-a aruncat în braţele lui taică-su,
întrebându-1 dacă venea şi el acasă, la ceai.
Stephanie a sesizat că James i-a aruncat o
privire nesigură.
— A, nu, nu cred că... a început să spună
bărbatul, dar Stephanie l-a întrerupt.
Vizita lui James l-ar fi făcut fericit pe Finn şi
ar fi reprezentat o formă de compensaţie faţă de
dezamăgirea iniţială a puştiului.
— Sunt sigură că lui tati i-ar face plăcere.
Asta dacă nu are cumva vreun alt program, a
spus ea schiţând un zâmbet.
James a zâmbit şi el recunoscător.
— Nu, n-am nimic de făcut.

Lui Stephanie i s-a părut că James a fost mai

curând tăcut în timpul cinei pe care au luat-o
foarte devreme. Ea spera ca masa să se termine
până la ora şase, după care, vreo două ore, cât
Finn şi James se fugăreau prin grădină, să se
ducă şi să se ascundă în dormitor. Apoi James

394
avea să se întoarcă la motelul lui. Deocamdată
bărbatul glumea cu Finn, glumele lor vechi, care-i
făceau pe amândoi să se prăpădească de râs, dar
care pe cei din jurul lor îi lăsau reci. Acum însă
James nu era chiar atât de amuzat. Sigur că
Finn n-a observat nimic. Era mult prea încântat
că taică-su fusese acolo ca să-l vadă executând
pasa care dusese la cel de-al treilea gol, dar
Stephanie a mirosit că se întâmplase ceva rău -
ceva peste tragediile cotidiene ale lui James - şi
că, indiferent despre ce era vorba, soţul ei voia să-i
povestească. Ea însă nu era sigură dacă era în
stare să facă faţă noilor probleme pe care James
credea că le avea, indiferent de natura lo r : avea
şi-aşa destule pe cap - trebuia să găsească mo­
mentul şi ocazia potrivite ca să-i dea vestea cea
bună lui Michael. Ibt amânase anunţul. Nici ea
nu ştia de ce.
La şapte şi jumătate, Finn era epuizat şi numai
gata de mers la culcare. James, în schimb, nu
dădea semne că intenţiona să se clintească din
casă. Fără prea multă tragere de inimă, Stephanie
a deschis o sticlă de Cabemet Sauvignon şi i-a
oferit un pahar.
— Cred că pot să beau toată sticla. Acu’ nu
mai trebuie să mă trezesc dimineaţa să mă duc
la serviciu, a spus el râzând amărât, după care
a aşteptat ca Stephanie să-l întrebe ce voia să
spună cu asta, ceea ce desigur că s-a şi întâmplat.
Când James a ajuns la partea cu Charles
Sullivan, Stephanie şi-a dat seama încotro se
îndrepta povestea.
— A fost o fem eie? a întrebat ea.
— Ce fem eie? a întrebat-o şi James, evident
nedumerit de această deviere a conversaţiei.
— Asistenta lui Sullivan. Persoana care a sunat
a fost o fem eie? Ştii cumva?

395
 James s-a încruntat.
— Cred că da. Dar ce legătură are ?
Stephanie ştia că nu putea să-i spună nimic.
Sau, măcar, dacă avea să-i spună vreodată, mai
întâi trebuia să-şi gândească discursul în detaliu.
— Mă întrebam şi eu. Atâta tot. Aşa... Continuă,
te rog.
Când James a ajuns la faza în care Harry l-a
concediat, Stephanie a răsuflat sonor. Deci lucru­
rile merseseră prea departe. Lăsând restul la o
parte, faptul că James nu mai avea serviciu îl
afecta nu numai pe el, dar şi pe ea şi, cel mai
important, pe Finn.
— Nu ştiu ce-o să fac, s-a lamentat James.
Arăta atât de amărât, încât tot ce-a simţit
Stephanie pentru el a fost milă.
— Presupun că, până la urmă, vom fi nevoiţi
să vindem casa, a spus ea.
James părea pe punctul să izbucnească în
lacrimi.
— Şi să cumpărăm alte două locuinţe mai
mici.
— Nu. Ţi-am zis că nu fac aşa ceva. Nu de
asta ţi-am povestit. O să-mi revin, o să mă pun
pe picioare. Iţi promit.
Apoi James şi-a continuat istorisirea, ajungând
şi la partea în care a urlat la Harry în goana lui
către meciul lui Finn. Stephanie nu s-a putut
abţine să nu izbucnească în râs când James i-n
descris surpriza de pe chipul lui Harry.
— Chiar i-ai zis să se ducă naibii ?
— Da.
— Cam era timpul, aş zice.
— Gesticula de parc-ar fi vrut să mă omoare,
da’ avea în braţe un câine Chihuahua, aşa cfl
efectul a fost mai puţin ameninţător decât sperase
el, a comentat James râzând la rândul lui.

396
 — Ar trebui să te duci la poliţie. Să le zici că
te-a ameninţat cu câinele. Doar e o armă letală.
— Animăluţu’ era îmbrăcat cu un pulover roz,
a adăugat James intrând în joc. Iar unghiile le
avea date cu ojă. Am văzut clar că avea unghiile
date cu ojă. Roz.
Stephanie şi-a şters lacrimile de râs.
— Probabil că intra pentru o operaţie de ri-
noplastie.
— Şi mărire de sâni, i-a ţinut isonul James.
Tbţi opt sânii.
— Mai vrei un pahar de vin? l-a întrebat
Stephanie, după care s-a întrebat de unde sco­
sese replica respectivă.
— Mulţumesc, i-a răspuns James întinzându-i
paharul.
Imediat după plecarea lui James - care s-a
petrecut la aproape două ore şi jumătate după,
timp în care continuaseră să discute şi să râdă,
iar James nu-şi plânsese deloc de milă - , Stephanie
a încercat s-o sune pe Katie. Ceea ce făcuse
cealaltă femeie era incredibil. Era adevărat că
amândouă căzuseră de acord că James trebuia
să plătească pentru ceea ce le făcuse. Stephanie
chiar s-a înroşit când şi-a adus aminte că ideea
respectivă îi aparţinuse. Mă rog, la drept vor­
bind, Natasha plantase sămânţa, iar Stephanie
nu mai era sigură de sentimentele ei faţă de
Natasha şi nici de sfaturile acesteia. Aşa că s-a
străduit să nu se mai gândească la felul în care
vorbise cu prietena ei. în ritmul ăsta, foarte
curând avea s-ajungă să nu mai aibă decât gân­
duri care să-i creeze o stare de disconfort.
Mobilul lui Katie a sunat şi-a tot sunat şi,
într-un final, i-a deviat apelul în căsuţa vocală.
Stephanie i-a lăsat un mesaj, încercând să pară
mult mai prietenoasă decât se simţea, dar asta

397
pentru că voia să se asigure că femeia o s-o sune.
„Bună, sunt Stephanie! Sună-mă când primeşti
mesajul. N-am mai vorbit de-o grămadă de timp."
Apoi Stephanie a repetat schema pe telefonul fix
al lui Katie. După o oră, a apelat din nou ambele
numere, dar rezultatul a fost acelaşi. A lăsat din
nou mesaje, de data aceasta adăugând că nu era
nevoie ca destinatara lor să-şi facă griji în legă­
tură cu ora - dacă putea s-o sune pe Stephanie
în seara aceea ar fi fost perfect. într-un final, a
pus mobilul pe noptieră şi s-a culcat furioasă.
Iar de dormit a dormit foarte prost. îi era
frică de ce putea face Katie în continuare. Era
limpede că femeia îşi pierduse minţile şi n-avea
deloc de gând să se oprească. Să se răzbune pe
James era una. Să-i distrugă cu totul viaţa era
altceva. Stephanie fusese întotdeauna de părere
că pedeapsa trebuie să fie pe măsura greşelii.
Dorinţa ei fusese să-l umilească pe James, aşa
cum şi el o făcuse să se simtă umilită. A vrut să-l
facă să sufere, să-i fie ruşine şi să-şi regrete ges­
turile. Dar adevărul era că atât ea, cât şi Katie
reuşiseră să-şi refacă vieţile. Indiferent ce le
făcuse James, ele aveau încă un serviciu, nu-şi
pierduseră nici casele şi nici prietenii. Aveau încă
o bază pe care să-şi construiască viitorul. De aceea,
lui Stephanie i se părea un act exagerat toată
această strategie a lui Katie de a-i fura lui James
tot ceea ce avusese mai de preţ în viaţă şi de a-1
lăsa fără nimic. Ca să nu mai pomenească de
faptul că, în felul ăsta, Katie îi făcea rău nu
numai lui James, dar şi lui Finn. Finn, care deja
îşi pierduse practic tatăl şi care probabil că era
pe cale să-şi piardă casa şi grădina pe care le
adora. Sigur că ei doi puteau să se descurce şi cu
o locuinţă mai micuţă - casa asta era puţin cam

398
prea mare pentru ei - dar nu asta era ideea. Ideea
era că acum Finn avea nevoie de stabilitate.
La şase şi jumătate, Stephanie s-a dat jos din
pat, şi-a făcut un ceai şi-a încercat să-şi ocupe
timpul cumva, numai ca să nu pună mâna pe
telefon şi s-o sune pe Katie atât de dimineaţă. A
făcut mult zgomot cu aspiratorul prin faţa uşii de
la camera lui Finn, astfel încât puştiul să se tre­
zească şi să iasă ca să vadă ce se întâmpla,
într-un final, Stephanie l-a dus la şcoală şi, când
s-a întors acasă, trecuse de ora nouă. O oră res­
pectabilă ca să dai telefon.
Din nou, telefoanele lui Katie au sunat şi-au
tot sunat, dar fără ca aceasta să răspundă. Peste
noapte, Stephanie ajunsese la concluzia că, de
fapt, Katie o evita, aşa că acum şi-o închipuia
cum stătea cu telefonul în mână, verificând întâi
identitatea apelantului, pentru ca apoi să decidă
dacă era cazul să răspundă sau nu. Stephanie a
lăsat două mesaje crispate, dar politicoase, care
nu păreau aşa de vesele ca precedentele: „Katie,
vreau neapărat să vorbesc cu tine. Să văd ce mai
faci. Sună-mă“. Totul era o nebunie. Dacă voia,
Katie putea să nu-i mai răspundă la telefon pen­
tru tot restul vieţii. Era imposibil să nu mai
existe şi altă soluţie.

Când James s-a întors acasă - mă rog, la Travel

Motel, locul care îi servea în ultima perioadă
drept casă - se simţea ceva mai bine. Băuse
patru pahare de vin, dar era surprinzător de
vesel pentru cineva care tocmai îşi pierduse ser­
viciul. Stephanie îl înveselise. Exact aşa cum
îndrăznise el să spere. Câteva ore de râs pe
seama tragediei prin care trecea îl făcuseră să se
simtă alt om.

399
 48

Până la urmă, Katie n-a mai rezistat. Era epuizată

de-atâta trezit la cinci şi jumătate dimineaţa, ca
să aibă timp să se machieze şi să se coafeze. Şi
totul pentru ca Owen s-o ignore aproape complet
acolo, în staţia de autobuz unde se întâlneau.
Era cazul ca situaţia să ajungă la o concluzie.
Stanley, care credea de-acum că ăsta era noul lui
program, se aşezase cuminte lângă uşă, la şase
şi zece, şi aştepta cu lesa în gură. Katie s-a
asigurat că avea destul mărunţiş la ea - parcă
optzeci de penny costa biletul; şi încă optzeci
pentru întoarcere. Pentru câine nu credea că
trebuia să plătească. In felul ăsta, Owen nu mai
avea cum să scape: odată urcat în autobuz, avea
să se trezească alături de Katie.
Femeia şi-a luat mobilul, pe care-1 închisese în
seara precedentă, dar s-a hotărât să nu-1 deschidă
la loc. Stephanie îi lăsase mai multe mesaje, ceea
ce nu-i convenea deloc. Nu vorbele ei o deranjau,
pentru că erau termeni prieteneşti, problema o
reprezenta tonul crispat, acel iz aproape imper­
ceptibil de enervare pe care Katie îl simţise în
vocea lui Stephanie. Iar ea ştia ce generase tonul
respectiv. Stephanie era supărată pe ea pentru
că n-o consultase înainte să sune la cabinet. Katie
avusese de gând să facă asta, dar, când i-a venit
ideea, a trebuit să acţioneze imediat. întotdeauna

400
fusese aşa, impulsivă. în plus, bănuia că Stephanie
n-ar fi fost de acord şi-ar fi încercat s-o convingă
să renunţe. în ultima vreme, Stephanie nu prea
mai fusese deloc de acord cu ea. Şi oricum Katie
era sigură că soţia lui James nu i-ar fi pomenit
povestea cu câinele dacă undeva, în subconştient,
nu şi-ar fi dorit ca ea, Katie, să se folosească de
informaţia cu pricina. Aşa că a hotărât să mai
lase să treacă încă vreo câteva zile, pentru ca
Stephanie să se mai calmeze.
A pom it-o la drum, cu papuceii ei roz şi fusta
cea lungă târându-se niţel prin praf. Owen îi
spusese odată că prefera femeile naturale, nu
cele ca Miriam, fosta lui soţie, care umbla cu părul
coafat şi pantofi cu toc înalt. Lui îi plăceau femeile
care erau preocupate de lucruri mai importante
decât aspectul lor fizic sau, cel puţin, de lucruri
mai importante decât preţul şi marca hainelor.
Lui îi plăceau femeile adevărate. Femeile, îi măr­
turisise Owen lui Katie, materne, dulci, care se
îngrijesc de bărbatul lor. De asta Katie îşi lăsase
azi părul liber: buclele îi cădeau în valuri pe
umeri. îşi pusese cerceii de argint şi jad pe care
Owen îi admirase la un moment dat şi o bluză
cu spatele gol, fără sutien - ceea ce era o chestie
cam exagerată pentru vârsta ei, dar care cu sigu­
ranţă c-avea să-i atragă atenţia bărbatului. Deasu­
pra, fiindcă era răcoare, şi-a luat puloverul roz
cu glugă. Putea să şi-l dea jos chiar înainte să
dea colţul pe strada unde era staţia de autobuz.
Katie a ajuns însă acolo mult prea devreme.
Cum Owen nu era la post, a început să se învârtă
prin zonă, ca să dea impresia că era doar în trecere
pe-acolo. Momentul trebuia ales cu grijă - dacă
ajungea în dreptul staţiei prea devreme, trebuia
s-o ia de la capăt cu plimbarea, dacă ajungea cu
un minut prea târziu, Owen se va fi urcat deja

401
în autobuz. Când a revenit pe stradă, Katie n
văzut însă haina verde a lui Owen şi inima i-a
tresărit în piept. Doamne, o lovise ră u ! Femei u
a tras de mai multe ori aer în piept ca să s«
liniştească. Fii relaxată, şi-a spus ea.
Owen se uita fix în susul drumului, în direcţia
din care trebuia să apară autobuzul.
— Bună, i-a spus Katie ca să-i atragă atenţia,
iar el s-a întors încet, fără să o privească direct.
Nu părea nici surprins şi nici fericit s-o vadă.
— Bună, i-a răspuns Owen pe un ton plat,
după care s-a întors la loc, aşteptând ca femeia
să se îndepărteze.
OK, şi-a spus Katie, se pare că va fi mai dificil
decât m-am aşteptat. Deocamdată s-a aşezat pe
băncuţa din lemn, lângă Owen.
— Ce mai faci? a insistat ea.
Bărbatul s-a întors către ea fără prea multă
tragere de inimă.
— Bine.
— Mi-e dor de şedinţele noastre de tratament,
a zis Katie. Mă întrebam dacă nu te-ai gândit
cumva să le reiei.
— N-am timp.
— Acum accept programări şi seara. Şi în
weekenduri. O să deschid un salon adevărat în
clădirea fostului cabinet veterinar.
— Bravo ţie, a felicitat-o Owen părând sincer.
Ştiu că asta ţi-ai dorit întotdeauna.
S-a mai înviorat, s-a gândit Katie, cu toate că
omul nu sărise în sus de fericire la propunerea
de a-şi relua şedinţele de acupunctură. Auto­
buzul a apărut de după colţ şi Owen s-a ridicat
în picioare. Katie s-a ridicat şi ea, cu banii în
mână.
— Ei, atunci la revedere, i-a spus el urcându-se
în maşină.

402
 Katie l-a urmat însă.
— A, vin şi e u ! Am ceva treabă în oraş.
De cum a rostit cuvintele, femeia şi-a dat
seama cât de jalnic suna scuza. Ce naiba ar fi
putut să aibă de făcut în Lincoln la şase şi jum ă­
tate dimineaţa?
— Merg la înot, a adăugat ea repede. La centrul
de recreere. Au început să-l deschidă devreme,
ca oamenii să poată să meargă la bazin înainte
să se ducă la serviciu.
Owen a privit-o cu scepticism.
— Şi te duci cu Stanley?
— El mă aşteaptă afară. Au un spaţiu unde
poţi să-ţi laşi câinele... a îngăimat ea, după care
a tăcut din gură.
Explicaţia era ridicolă. Era clar că minţea.
Owen s-a aşezat în partea din spate a autobu­
zului, iar ea alături de el. Putea să-l ţină prizonier
încă optsprezece minute. Katie s-a decis să atace
direct.
— Ştii, Owen, m-am gândit să-ţi accept invi­
taţia la cină.
— Invitaţia la cină ?
Katie nu-şi dădea seama dacă bărbatul
într-adevăr uitase sau făcea în mod deliberat pe
uitucul. Era limpede că încă mai era supărat pe
ea. Poate că totuşi nu voia decât s-o mai chi­
nuiască niţel.
— Ai zis că vrei să mă scoţi la masă - nu meu
ţii minte ? Ca să-mi mulţumeşti pentru faptul că
te-am aşteptat cu banii.
Owen îi strecura regulat plicuri cu bani pe
sub uşă - întotdeauna când ea era plecată - şi
nu mai avea decât douăzeci de lire de retumat
ca să lichideze întreaga datorie.
— Pe tine şi pe James, a spus el. Am zis că
vreau să vă scot la masă pe tine şi pe James.

403
 Doamne, ce greu se lasă!
— Ei, evident că asta nu se mai poate acum.
Aşa că m-am gândit că poţi să mă scoţi numai pe
mine. Oricum, mie îmi datorai bani, a adăugat ea,
pe un ton niţel mai tăios decât intenţionase.
De ce nu putea să zică odată da?
— îmi pare rău, Katie, dar cred că prietena
mea n-ar fi de acord.
Katie s-a simţit de parc-ar fi primit un pumn
în plex. Totuşi a încercat - aproape cu succes -
să nu-şi arate şocul.
— Prietena ta?
Owen a zâmbit atât de crispat, încât femeia
şi-a dat seama că ştiuse exact cât de mult aven
s-o afecteze informaţia şi-şi facea griji din cauza
asta.
— Danielle Robinson. Locuieşte în sat. O cu­
noşti ?
Katie o cunoştea. Danielle Robinson era o fată
banală şi inofensivă - mă rog, o femeie, fiindcă
sărise de treizeci de ani - care lucra la cabinetul
medical din localitate. Totuşi, dacă i s-ar fi oferit
posibilitatea să aleagă între ea şi Danielle, Owen
nu putea să ezite.
— Vai, dar eu sunt sigură c-ar înţelege. Doar
nu sunteţi logodiţi sau ceva de genu’ ăsta, nu?
Adică, de când sunteţi voi doi împreună?
— De vreo două luni, i-a răspuns Owen, iar
Katie a fost cât pe-aci să cadă de pe scaun.
Două luni? în tot timpul ăsta, cât ea se tre­
zise la cinci şi jumătate dimineaţa şi se fâţâifle
prin faţa lui Owen în staţia de autobuz, el se
întâlnea cu o altă fem eie?
— Şi da, a continuat Owen, ar înţelege, fiindcă
e o persoană bună la suflet şi deloc posesivă, dnr
mie tot nu mi s-ar părea corect. îmi pare rău.
— Dar e aşa de... comună, a izbucnit Katie

404
 Ceea ce se întâmpla era ridicol. Owen fusese
întotdeauna îndrăgostit de ea. Până peste urechi.
Katie era convinsă de asta.
Bărbatul a privit-o cu milă.
— Doamne, Katie, ce s-a întâmplat cu tine ?
întotdeauna mi s-a părut că eşti o femeie aşa de
cumsecade şi de plăcută. îmi pare sincer rău
pentru tot ce ai îndurat, dar nu lăsa ca toate
astea să te schimbe.
Câteva minute, nici unul dintre ei n-a mai
scos nici un cuvânt. Apoi Katie s-a ridicat şi-a
apăsat pe soneria prin care i se solicita şoferului
să oprească.
— Credeam că te duci la centrul de recreere,
a strigat Owen după Katie, pentru că ea o por­
nise deja pe culoar.
— M-am răzgândit, i-a răspuns ea, trăgând
cu putere de lesa lui Stanley, ca să-l oblige să se
grăbească.
Odată coborâtă din maşină, Katie a traversat
drumul, căutând staţia de unde să poată lua
autobuzul înapoi. Cum de-şi permitea Owen să-i
ţină predici din astea moraliste ? Ce ştia el, dintre
toţi oamenii de pe pământ, despre ce înseamnă
să fii o persoană cumsecade? El, bărbatul care-i
aruncase neveste-sii vaza Moorcroft prin geamul
de la verandă şi iăcuse Dumnezeu ştia ce pe
bucata aia de friptură! Omul care-i mărturisise
că avea fantezii din cele mai complexe legate de
modalităţile prin care putea să se răzbune pe
nevastă-sa şi pe iubitul acesteia! într-o fracţiune
de secundă, toată dragostea ei pentru Owen s-a
risipit, iar Katie a simţit c-o ia cu greaţă la gândul
că-1 vânase într-un fel aşa de transparent.
A băgat mâna în buzunar şi şi-a scos mobilul.
De cum l-a deschis, aparatul a început să emită
bipuri. Alt mesaj de la Stephanie, prin care aceasta

405
îi cerea s-o sune. Probabil că mesajul fusese lăsat
după ce Katie îşi închisese telefonul în seara
precedentă. Apoi aparatul a început să sune, ca
s-o anunţe că avea şi mesaje vocale. Katie a
ascultat atât cât s-audă vocea lui Stephanie, după
care şi-a închis la loc mobilul. Numai asta îi mai
lipsea acum.

406
 49

De fiecare dată când termina paharul de şampanie,

se găsea un chelner care să i-1 umple la loc, aşa
că, până la urmă, Stephanie le-a pierdut nu­
mărul. Ceea ce ştia însă era că încăperea se
învârtea cu ea şi că trebuia neapărat să bea nişte
apă. Asta înainte fie să-şi piardă cunoştinţa, fie
să se facă de râs, fie ambele. Meredith o luase prin
surprindere atunci când o invitase să meargă la
ceremonia de decernare a premiilor pentru se­
rialele TV. Natasha ar fi făcut mare tam-tam pe
ideea că Stephanie era noua iubită a lui Meredith
şi-ar fi făcut tot felul de planuri în legătură cu
rochia pe care ar fi urmat s-o poarte la nunta lor,
dar, desigur, Stephanie nu i-a suflat nici un cu­
vânt. De altfel, o evita constant pe prietena ei.
Ceea ce nu fusese însă deloc uşor, dat fiind că
lucrau în acelaşi birou. Stephanie îşi petrecuse
toată săptămâna lucrând de-acasă sau vizitân-
du-şi clientele la domiciliu. Din când în când, îi
lăsase Natashei mesaje scurte pe robotul tele­
fonului de la firmă, prin care îi cerea să facă una
sau alta.
Când Meredith a sunat-o, femeia şi-a z is : De
ce n u ? Doar n-avea agenda sufocată de eveni­
mente mondene şi, în plus, în felul ăsta putea să
mai agaţe ceva cliente noi (deşi nu ştia exact
cum să procedeze: să se ducă la oameni aşa, la

407
întâmplare, şi să le spună „Arăţi groaznic! Te-ai
gândit cumva să apelezi la un stilist?“). Mai
mult, Michael urma să fie şi el acolo, pe post de
fotograf oficial, ca să-i tragă în poză pe fericiţii
câştigători împreună cu trofeele lor. Deci, dacă
avea chef, putea să stea cu el în culise şi să joace
rolul de asistentă.
Intr-un final, cu o seară în urmă, Stephanie
îl anunţase că da, avea dreptate - era momentul
potrivit ca să se mute împreună.
— Da ? a sărit Michael cu un zâmbet larg pe
buze. Eşti sigură?
— Trebuie doar să vorbesc şi cu Finn, i-a
răspuns ea surâzând la vederea reacţiei bărba­
tului.
— Sigur că da. Dar dacă el consideră că-i prea
devreme, putem să mai aşteptăm. Cum vrea el.
Michael voia ca totul să fie aşa cum trebuia
şi ca toată lumea să fíe fericită. Oricum, bucuria
lui a fost fără margini. A comandat o sticlă de
şampanie şi-a strâns-o de mână pe Stephanie cu
afecţiune. Iar ea s-a simţit fantastic văzându-1
atât de încântat.
Pe de altă parte, Stephanie era conştientă că,
mai devreme sau mai târziu, trebuia să-i dea
vestea respectivă şi lui James. Şi bănuia că băr­
batul n-o s-o primească la fel de bine - era limpede
că James încă mai spera ca, într-o zi, ei doi să
se împace, deşi Stephanie îi spusese foarte clar
că asta nu avea să se întâmple niciodată. Acum mai
trebuia doar să aleagă momentul. Doamne, totul
era aşa de complicat!
Azi, James stătea cu Finn, iar ea supraveghea
operaţiunile de coafare şi machiere a lui Meredith.
Când i-a spus lui James de invitaţia actriţei, el i-a
răspuns imediat că i-ar face mare plăcere să-l
ţină pe Finn la el peste noapte. Adică în garsoniera

408
 micuţă de pe Finchley Road. în sfârşit, omul se
decisese să-şi închirieze o locuinţă, până când
avea să-şi găsească un apartament pe care să-şi
permită să-l cumpere. Garsoniera o descoperise
in ziarul local şi se mutase în ea cu o săptămână
înainte, după se înţelesese cu proprietarul să
sară peste chiria din prima lună, cu condiţia să
văruiască toţi pereţii şi să mai execute şi alte
câteva reparaţii minore. Ceea ce nu reprezenta
un efort considerabil, dat fiind că garsoniera
ocupa cu totul o suprafaţă de patru metri şi
jumătate pe cinci metri şi douăzeci.
James le explicase ei şi lui Finn că patul se
strângea, în timpul zilei, pe post de canapea; pe
lângă pat, mai avea un aragaz cu două ochiuri,
un frigider, un cuptor cu microunde în colţ şi
o baie micuţă cu duş şi WC. Cu toate că era
mică, acum c-o zugrăvise proaspăt, garsoniera
era curată, oferea intimitate şi, oricum, nu era
Travel Motel.
James îi spusese lui Finn că era bine-venit
oricând voia să stea la el. El, James, avea să
doarmă pe jos, pe o saltea gonflabilă pe care o
cumpărase exact pentru asta. De-atunci, Finn o
tot bătea la cap pe Stephanie să-l lase la tati.
Femeia nu ştiuse dacă era o idee chiar aşa de
grozavă, dar, când i-a spus lui James ce plan
avea pentru seara respectivă, iar el s-a oferit din
nou să-l ia pe puşti la el, mama şi-a dat seama
că era cea mai rezonabilă soluţie. Finn aproape
c-a leşinat de bucurie.
Acum Stephanie a luat o gură zdravănă de
apă minerală şi imediat a simţit că mintea i se mai
limpezeşte. A căutat-o din priviri pe Meredith, care
aproape cu siguranţă că băuse chiar mai mult
decât ea, în dorinţa de a-şi sărbători neaşteptata
victorie. Actriţa ţinuse un discurs bine închegat,

409
mulţumind practic tuturor persoanelor pe care
le cunoştea, inclusiv lui Stephanie. Din fericire,
Meredith s-a oprit înainte s-ajungă să-i mulţu­
mească şi lui Dumnezeu. Acum femeia savura
toate complimentele false cu care era copleşită
de producători şi regizori, oameni care cu o zi
înainte n-ar fi acceptat-o nici măcar pe listele de
casting, darămite s-o mai şi angajeze. Până şi
Stephanie îşi dădea seama că promisiunile lor
legate de viitoare roluri - în cazul în care Meredith
s-ar fi decis să părăsească serialul - nu aveau
valoare decât în următoarele câteva săptămâni,
până când un alt membru al distribuţiei avea să
primească distincţia lunii următoare. Dar Stephanie
se bucura că Meredith avea parte de momentul
ei de glorie.
După asta, s-a uitat la ceas. Era deja aproapo
miezul nopţii. Ceremonia durase îngrozitor du
mult, sfârşindu-se abia la zece fără zece. Urmasn
masa stropită cu cantităţi impresionante de vin.
Stephanie fusese aşezată între unul dintre regi­
zorii serialului şi soţia unui actor care era dat cu
favorit pentru nu ştiu ce rol. Ambii vecini du
masă îşi exprimaseră intenţia de a se folosi du
serviciile oferite de Stephanie şi-şi notaseră numă­
rul ei de telefon, deci seara nu fusese complet
irosită. în urmă cu vreo oră, Michael o căutase
ca să-şi ia la revedere - trebuia să se ducă şl
să-şi selecteze fotografiile; cele mai bune tru-
buiau trimise pentru ediţiile de-a doua zi ale
mai multor publicaţii. Fotograful o întrebase dacA
nu voia să meargă cu el, iar Stephanie ar fi
trebuit să-i accepte invitaţia, dar i se păruse
nepoliticos să se ridice şi să plece când abln
ajunsese la jumătatea fripturii de miel. îi promi­
sese în schimb să-l sune când pornea spre casă

410
 Acum însă organizatorii îi îndemnau pe invi­
taţi să se mute în încăperea alăturată, acolo
unde se dansa şi, cu siguranţă, se continua şi
maratonul băuturilor. Stephanie a decis însă că-i
ajunsese. Nu-i era deloc uşor să discute politicos
cu nişte oameni pe care nu-i cunoştea absolut
deloc şi care probabil că nici nu erau interesaţi
să converseze cu ea. Ibtuşi, per total, se simţise
bine. Avusese parte de o experienţă deosebită -
deşi una din care învăţase că petrecerile astea,
care de-afară par foarte fastuoase, în interior
pot să fie extrem de plicticoase - , dar acum voia
la ea în pat.
Pentru orice eventualitate, Stephanie a mai
băut un pahar cu apă, după care şi-a croit drum
până la Meredith, prin mulţimea de admiratori
ai actriţei, ca să-şi ia la revedere de la ea. După
cum anticipase stilista, Meredith a strâns-o la
pieptul ei generos şi i-a mulţumit pentru tot, ca
şi când talentul lui Stephanie în alegerea haine­
lor fusese cheia câştigării premiului-
— E un tip în regulă, i-a spus apoi Meredith.
Michael o fotografiase cu trofeul şi, în mod
clar, reuşise s-o seducă ceva mai m ult decât la
prima lor întâlnire.
— Aşa e, i-a răspuns Stephanie şi-a mai strâns-o
o dată în braţe. M-am hotărât să accept să se
mute la mine.
Meredith a zâmbit.
— Ei, atunci bravo ţie! Dacă ai ajuns la concluzia
că aşa e cel mai bine, atunci înseamnă că aşa şi
e. Mă bucur pentru voi amândoi. Soţul tău cum
a reacţionat?
Lui Stephanie i-a căzut faţa.
— Lui nu i-am zis încă, a spus ea. Viaţa lui e
foarte complicată momentan. De fapt, of, Doamne,
nici nu ştiu dac-ar trebui să-ţi spun chestia asta...

411
 Meredith a tras-o pe Stephanie lângă ea, a
aşezat-o pe-un scaun şi i-a mai pus un pahar cu
şampanie în mână.
— Ce s-a mai întâmplat ? a întrebat-o ea.
Şi-aşa, Stephanie s-a trezit istorisindu-i în­
treaga tărăşenie: cum plănuiseră ea şi Katie să
se răzbune pe James, cum planul o luase razna,
iar acum ei, una, îi scăpase complet de sub control.
— Problema e, a spus ea, că mă simt vinovată.
Eu n-am vrut nici o secundă ca lucrurile să meargă
aşa de departe.
— Dorinţa de răzbunare îi transformă pe
oameni, a zis Meredith pe tonul unei mătuşi înţe­
lepte, deşi abia-şi mai plimba limba prin gură.
Poate să te facă să te simţi minunat sau la fel
de josnic ca persoana pe care vrei să te răzbuni,
în mod clar, Katie asta face parte din prima
categorie.
— Iar eu din a doua. Am crezut c-o să mă facă
să mă simt mai puternică. Şi, sinceră să fiu, o
vreme chiar aşa m-am şi simţit.
— Dar acum te simţi de rahat, aşa-i ?
— Exact. Mi se pare că vorbeşti din experienţă.
Meredith a izbucnit în râs.
— E vorba de persoana cu care ţi-am zis c-am
locuit o vreme. N-am plecat de-acolo fiindc-aş fi
realizat c-am făcut o greşeală. Ci pentru că, într-o
zi, când m-am întors acasă, am găsit-o în pat cu
una dintre prietenele noastre.
Stephanie, care tocmai îşi ducea paharul la
gură, s-a oprit cu mâna în aer. Oare Meredith
chiar folosise femininul ? Lui Stephanie i-a venit
s-o ia în braţe pe actriţă şi să-i spună „îţi mulţu­
mesc c-ai avut încredere în mine“, după care s-o
asigure că nu trebuia să mai trăiască în min­
ciună, că lumea se schimbase între timp, dar s-a
temut că poate totuşi auzise ea greşit sau că

412
Meredith o să se ruşineze dacă i se atrăgea
atenţia asupra acestui fapt. Aşa că Stephanie a
tăcut până la urmă din gură şi-a aşteptat conti­
nuarea poveştii.
— în orice caz, m-am decis să mă răzbun pe
ea. Tipa era tot actriţă şi-am aflat că prinsese un
rol mare într-un serial de lungă durată. L-am
Bunat pe producător, dându-mă drept agentul ei,
şi l-am anunţat că clienta mea nu poate să accepte
rolul. După care l-am sunat pe adevăratul agent,
prefăcându-mă că sunt cineva de la compania de
producţie, şi i-am spus că ne-am răzgândit. întot­
deauna am fost bună la imitat accente.
Stephanie a început să râdă.
— Ai avut o strategie foarte ingenioasă.
— Ştiu. Şi câteva luni m-am simţit splendid.
M-am simţit puternică. Apoi, la vreun an după,
am aflat că tipa era încă şomeră şi-am început
să mă simt nasol. Foarte nasol. Ii dădusem peste
cap toată viaţa, toată cariera. E adevărat că n-ar
fi trebuit să se culce cu altcineva, dar faptul că
cu îi făcusem, la rândul meu, ceva rău nu schimba
cu nimic situaţia. Nu anula păcatul ei. însemna
doar că acum amândouă tăcuserăm ceva greşit.
Stephanie a oftat.
— Nu ştiu ce să fac.
— Păi, după părerea mea, n-ai decât două
opţiuni. Ori o convingi pe Katie să înceteze, ori
îi spui lui James totul şi-i dai astfel posibilitatea
să se apere împotriva atacurilor ei.
— Of, D oam ne!
— Dar, mai întâi, trebuie să te duci să te culci.
Haide, merg cu tine să te-ajut să-ţi găseşti haina.

Când taxiul a ajuns în sfârşit în faţa casei,

Stephanie a văzut că majoritatea luminilor erau
stinse şi l-a înjurat pe James în gând pentru că

413
nu se gândise la cât de neprietenoasă avea să fie
locuinţa la întoarcerea ei târzie. Când plecase,
Stephanie îi lăsase pe tată şi fiu jucând fotbal în
grădină. Bagajul lui Finn era gata făcut şi aşezat
lângă uşă. James avea să-l aducă înapoi pe puşti
a doua zi dimineaţă - nu prea devreme, căzu­
seră el şi Stephanie de acord, pentru situaţia în
care mama o să sufere de mahmureală şi-o să
simtă nevoia să zacă mai mult în pat. Stephanie
a deschis uşa de la intrare şi aproape că s-a
împiedicat de rucsacul lui Finn. Pe el era un
bilet pe care scria: „Stephanie, Finn nu şi-a găsit
locul în garsonieră. A zis că-i e frică şi că vrea
acasă, aşa că l-am adus înapoi. Eu dorm pe cana­
pea. Iartă-mă. O să plec mâine-dimineaţă la prima
oră, înainte să te trezeşti. Sper că te-ai simţit
bine. James“.
Femeia a găsit în bucătărie resturile cinei
celor doi - paste cu sos de roşii, una dintre mân­
cărurile preferate ale lui Finn. Totul era pus
într-o caserolă de plastic. Farfuriile şi oala erau
aşezate frumos în maşina de spălat vase. Stephanie
s-a dus tiptil până la uşa sufrageriei şi-a deschis-o
încet. în întuneric, sub un morman de pături, se
distingea silueta lui James.
Fără să-şi dea seama ce făcea, Stephanie s-a
descălţat şi-a intrat în cameră. Era copleşită de
dorinţa de a-şi privi soţul în timp ce dormea şi
nu ştia că ea era acolo. Lui Stephanie i se părea
că nu-1 mai cunoaşte. Părea un alt bărbat decât
cel cu care fusese măritată atâţia ani - dar, în
fond, nu se dovedise oare că nici pe acel bărbat
nu-1 cunoscuse? Omul cu care fusese măritată
fusese un tip de succes, sigur pe sine şi frumos.
Niciodată n-ar fi stat neras şi nici n-ar fi purtat
aceleaşi haine două zile la rând. Şi cu siguranţă
că nu i-ar fi gătit lui Finn paste cu sos de tomate.

414
Stephanie însă prefera versiunea asta: acest băr­
bat necunoscut, care dormea pe canapeaua ei,
care îşi lua responsabilităţile în serios şi pe care
nu şi-l putea închipui umblând cu două femei în
acelaşi timp. îl prefera pe bărbatul acesta apăsat
de povara a ceea ce făcuse în trecut. Pe de altă
parte, s-a avertizat Stephanie singură, nici pe
vechiul James nu şi-l închipuise niciodată umblând
cu două femei în acelaşi timp. Tocmai aici era
buba. James o înşelase. Ea nu trebuia sub nici
o formă să uite că bărbatul acesta era capabil să
o înşele şi încă în stil mare. Cu toate astea,
Stephanie nu voia să-l mai facă să sufere. Sufe­
rinţa lui n-o făcuse să se simtă mai bine, aşa
cum îşi imaginase. Meredith avea dreptate -
acum nu erau decât doi oameni care se compor­
taseră la fel de incorect. Şi ce sens avea o astfel
de situaţie?
James arăta incredibil de liniştit dormind acolo,
pe canapea. Stephanie a fost copleşită de dorinţa
de a întinde mâna şi de a-1 mângâia pe frunte,
aşa cum făcea cu Finn când era bolnav. James
s-a mişcat prin somn, iar zgomotul a scos-o pe
Stephanie din reverie. Ce fac eu aici ? s-a gândit
ea şi s-a întors repede, aproape dărâmând pe jos
o fotografie înrămată. Am băut prea mult şi tre­
buie să mă duc să mă culc.
James s-a mişcat din nou.
— Bună, a spus el somnoros.
— Sunt beată, l-a anunţat Stephanie, de parcă
asta ar fi reprezentat o explicaţie pentru faptul
că stătea lângă el. Am ... căutat ceva.
James s-a ridicat în capul oaselor, iar Stephanie
şi-a dat seama că era jenată de faptul că bărbatul
stătea în faţa ei cu pieptul gol.
— Foarte bine. Te-ai distrat?

415
 — Da, a fost grozav. Da’ acum ar trebui să mă
duc la culcare.
— Vrei nişte ceai ? a întrebat-o James, iar ea
a încercat să-şi aducă aminte când fusese ultima
dată când James se oferise să-i facă un ceai în
toiul nopţii.
Stephanie a realizat că-i era imposibil să-i
mărturisească lui James că ea era responsabilă
pentru tot ce i se întâmplase lui în ultima vreme.
— Nu. Mulţumesc. Chiar trebuie să mă duc
să mă culc.
— Noapte bună atunci, i-a mai spus James şi
şi-a tras pătura la loc.
— Noapte bună.

416
 50

Stephanie ar fi putut să găsească multe alte

lucruri pe care ar fi preferat să le facă în loc să
stea două ore într-un tren care-o ducea în Lincoln,
unde avea de gând să se certe cu Katie. Inclusiv
să-şi smulgă singură un braţ din umăr sau să
stea fără să fi băut nimic la un concert Westlife.
Dar, din păcate, nu avea de ales. Trebuia s-o
oprească pe Katie - atâta doar că habar nu avea
ce să-i spună. Şi-aşa ideea de a se întoarce în
Lower Shippingham o umplea de nervi. Şi asta din
cauza riscului de a se întâlni cu nişte cunoştinţe
îndepărtate care aveau, cu siguranţă, să-şi exprime
condoleanţele pentru decesul mariajului ei. Ce
ciudat: cu numai câteva luni înainte, întoarcerea
în sat pe neanunţate, cu ocazia petrecerii aniver­
sare a lui James, i se păruse o idee grozavă -
chiar distractivă, în sensul pervers al cuvântului.
De data asta însă Stephanie plănuia să dispară
de-acolo cât mai repede cu putinţă. Asta dacă
reuşea să găsească şi o cale de a gestiona situaţia
pentru care se pusese pe drum.
Era în gara King’s Cross, îndreptându-se către
peron, când telefonul începuse să-i sune. Era
Pauline, soacra ei. Nici James şi nici Stephanie
nu avuseseră încă destul curaj ca să le dea vestea
despărţirii lui Pauline şi John. Bătrânii aveau
să fie distruşi. De două ori până atunci Stephanie

417
îl oprise pe Fiim la timp, înainte ca puştiul s-apuce
să spună ceva despre tata care venea în vizită
sau despre camera lui de la Travel Motel. Până
la urmă, îi spusese lui Pauline că, deocamdată,
din cauza programului ei foarte ocupat, era mai
bine s-o sune pe mobil. Chiar nu voia să-l pună
pe Finn să mintă.
Acum Stephanie s-a gândit să nu răspundă -
n-avea chef de discuţii drăgălaşe despre cât de
fericiţi erau ei toţi. Mai ales că întotdeauna îi
era teamă ca nu cumva Pauline să-i miroasă
minciuna. Ii părea însă rău de bătrână. Ştia că
mama lui James îşi făcea griji din cauza preţului
convorbirilor pe m obil: era convinsă că un apel
de cinci minute o costa la fel de mult ca o discuţie
de două ore pe fix cu cineva din America. în
plus, dacă apelul îi intra pe căsuţa vocală, avea
să se panicheze : să lase sau nu un mesaj ? Şi cât
ar costa-o dac-ar lăsa mesaj ?
Fără prea multă tragere de inimă, Stephanie
a răspuns:
— Bună, Pauline. Te sun eu imediat, i-a spus
ea, aşa cum făcea întotdeauna.
— Bine, draga mea, i-a răspuns Pauline.
Lui Stephanie i s-a părut că vocea bătrânei
cam tremura. S-a abţinut însă s-o întrebe dacă
se simţea bine - putea să facă asta pe banii ei -
şi-a închis fără să mai spună la revedere, for­
mând numărul imediat.
— S-a întâmplat ceva ? a întrebat ea în clipa
în care Pauline a răspuns.
— Nu. Vreau să zic că dacă tu şi James sunteţi
bine, atunci totul e în regulă.
Stephanie s-a impacientat instantaneu.
— De ce să nu fim bine?
Doamne, trebuia neapărat să-i spună adevărul
lui Pauline! Situaţia era ridicolă. Stephanie bănuia

418
că motivul pentru care James o rugase să nu le
spună încă nimic alor lui era acela că el încă mai
spera ca întreaga problemă să se rezolve, astfel
încât părinţii lui să nu mai afle, până la urmă,
nimic. Minciunile astea o făceau însă pe Stephanie
să nu se simtă deloc confortabil.
— Păi... am primit un telefon. Azi-dimineaţă
a trebuit să mă duc la coafor...
Pauline nu putea niciodată să dea direct
informaţia principală: întotdeauna trebuia să-i
relateze ascultătorului întregul context, să-i isto­
risească toate evenimentele care precedaseră
punctul culminant - cum fusese ea îmbrăcată, ce
simţise. Stephanie a trebuit să se forţeze să nu
urle „Spune-mi odată! S-a întâmplat ceva rău ?“.
— ...ştii că eu întotdeauna mă duc joia la
coafor. Dacă mergi până la ora zece, plăteşti
numai jumătate, iar salonul se deschide la opt,
ceea ce mie îmi convine, fiindcă ştii că eu mă
trezesc de cu zori. A, şi-am întârziat puţin, fiindcă,
pe drum, m-am întâlnit cu Mary Arthur. Ţi-o aduci
aminte pe M ary? A venit pe-aici într-o zi, când
eraţi şi tu cu James. Cred că era de Crăciun. O
femeie scundă. Destul de rotunjoară.
Stephanie şi-a dat ochii peste cap. Apoi s-a
uitat la ceasul uriaş din gară. Mai avea încă zece
minute până la plecarea trenului către Lincoln.
— Da, mi-o aduc aminte, a zis ea repede, spe­
rând ca tonul vocii să exprime faptul că nu voia
să se mai risipească într-o discuţie adiacentă pe
tema virtuţilor lui Mary.
— îşi scosese câinele la plimbare. Are un câine
frumos. Blănos. Nu ştiu ce rasă e. Oricum...
Stephanie n-a mai suportat.
— Şi după aceea ce s-a întâmplat? După coafor ?
— Păi, ideea e că n-am sguns acasă decât după
nouă şi jumătate. înainte am trecut şi pe la

419
Morrisons şi ştii cum e - acolo e foarte aglomerat
dimineaţa, fiindcă oamenii intră la cumpărături
în drum spre serviciu.
Pauline a aşteptat ca Stephanie să-i spună că
da, aşa e. Nora însă n-a zis nimic, sperând că, în
lipsa oricărui comentariu, Pauline o s-ajungă în
sfârşit la subiect.
— Când am ajuns acasă, am găsit un mesey
pe robotul telefonic. Ţi-am zis că John se dusese
la poştă?
— De la cine? a chestionat-o Stephanie, sim­
ţind că i se face rău. De la cine era mesajul?
— Păi, de asta te-am şi sunat, draga mea. Era
de la cineva care s-a recomandat ca fiind o prietenă
de-a ta şi de-a lui James. A spus că trebuie să
discute cu unul dintre noi. De-asta am crezut că
s-a întâmplat ceva. C-aţi avut vreun accident
sau cine ştie ce. Doamne, trebuie să beau ceva!
— Şi-a zis cum o cheamă? a insistat Stephanie,
cu toate că ştia care o să fie răspunsul.
— Katie, mi se pare. Dar voi sunteţi bine,
n u ? Amândoi?
— Suntem bine, a asigurat-o Stephanie.
Trebuia neapărat să închidă. Fiindcă trebuia
să dea rapid de Katie.
— Atunci mă întreb de ce ne-a sunat pe noi.
Tu ştii ceva?
— Habar n-am. Dar, Pauline, să nu te gân­
deşti s-o suni. Femeia asta nu e prietena noastră,
e... doar o cunoştinţă, da’ e cam nebună. Nu e
periculoasă însă, a adăugat ea imediat, temân-
du-se ca nu cumva Pauline să-nceapă să aibă coş­
maruri cu o criminală care-o vânează cu toporul.
E doar puţin tralala, niţel dusă cu capul.
Rostind cuvintele astea, Stephanie s-a gândit că
poate chiar aşa era : poate Katie o luase niţel razna.
— Dacă te mai sună, să nu-i răspunzi.

420
 Apoi Stephanie s-a gândit dacă să dea cărţile
pe faţă, să-i spună bătrânei: „De fapt, eu şi James
ne-am despărţit, iar Katie a fost amanta lui, dar
nu vreau să-ţi faci nici o grijă, fiindcă amândoi
suntem în regulă“, dar decizia nu-i aparţinea ei.
James trebuia să-i spună adevărul mamei lui şi
oricum ea nu se simţea în stare să audă suferinţa
şi dezamăgirea din glasul soacrei.
— Da’ de unde ştiu că e ea ? a întrebat-o Pauline
agitată.
— Păi, atunci răspunde-i, dar nu vorbi cu ea.
Zi-i că eşti ocupată şi c-o s-o suni tu. Intre timp,
o s-o sun eu, să văd ce vrea. Probabil că a pierdut
numerele noastre de telefon şi încearcă să dea
de unul dintre noi, a spus Stephanie, într-un
acces de inspiraţie.
— Aş putea să-i dau numărul tău. Sau să i-1
dau pe cel al lui James?
Of, D oam ne!
— Pauline, încearcă să nu te lungeşti la vorbă
cu ea. Are un simţ al umorului cam ciudat - e
posibil să spună ceva care să te supere. Ţi-am
zis, e cam dusă.
Era imposibil ca Pauline să nu-şi dea seama
că la mijloc era ceva în neregulă. Sub masca de
bătrână dulcică, Pauline nu era deloc proastă.
Dar, atât timp cât Stephanie reuşea s-o convingă
să nu discute cu Katie, existau şanse ca situaţia
să nu degenereze. Putea să-i zică lui James că
era musai să se ducă la ai lui şi să le dea vestea
despărţirii imediat.
— Bine, dacă aşa vrei tu, a concluzionat Pauline
prudentă.

Stephanie a fugit să prindă trenul. Acum chiar că

nu-şi mai dădea seama dacă deplasarea în Lincoln
era o idee bună, dar dacă Katie avea de gând s-o

421
ţină aşa la infinit, să nu-i mai răspundă la telefon
şi nici s-o sune, atunci pur şi simplu nu avea de
ales. Stephanie nu spera realmente să izbutească
s-o oprească pe fosta amantă a lui James din
maşinaţiunile pe care le pusese la cale, dar simţea
totuşi că trebuia să acţioneze cumva. Şi nici nu
putea să se mau eschiveze: avea nevoie de aju­
torul lui James. Or, să-i ceară ajutorul însemna
să-i povestească întreaga tărăşenie.
— Ia ghiceşte, i-a spus el vesel, când a răs­
puns la telefon. Mi-am găsit serviciu.
James a făcut o pauză triumfătoare, aştep­
tând o reacţie din partea ei, dar Stephanie nu-şi
permitea să se lase distrasă de la marea problemă
şi, oricum, abia dacă înregistrase cuvintele soţu­
lui ei.
— James, trebuie să-ţi spun ceva, dar nu pot
să intru acum în detalii. Te rog s-o suni pe mama
ta şi s-o ţii la telefon cât poţi de mult. Ideal ar
fi cam vreo două ore şi jumătate, a adăugat ea
şi-aproape c-a izbucnit în râs, într-atât de ridicolă
era situaţia. Tbcmai am vorbit cu ea şi mi-a zis că
o femeie pe nume Katie a sunat-o când era plecată
de-acasă. Bănuiesc că vrea să-i spună totul.
— Dumnezeule! Dar cum a... adică...
— Iţi povestesc eu mai târziu. Eu o să încerc
s-o sun pe Katie şi s-o fac să se răzgândească.
— Vrei să-ţi dau numărul ei?
— Nu, îl am deja. A, şi să ştii că sunt pe drum
către Lower Shippingham. Ca să discut cu ea.
Stephanie l-a auzit pe James înecându-se cu
propria salivă. în alte circumstanţe, reacţia lui ar
fi fost chiar comică. Era însă limpede că informaţia
respectivă era prea mult pentru mintea lui.
— îţi promit c-o să-ţi explic totul mai târziu.
Acum însă cel mai important este ca Pauline şi
John să nu fie amestecaţi în treaba asta, bine?

422
Tu ţine-o pe Pauline la telefon cât de mult poţi,
în speranţa că, până la urmă, Katie o să se
plictisească să tot formeze numărul. E tot ce
putem să facem.
— Vin şi eu acolo, a zis James, iar Stephanie
şi-a dat seama că era uşurată la auzul acestei
decizii.
Adevărul era că nu voia să dea ochii cu Katie
de una singură.
— Te sun mai încolo, a mai spus James şi-a
închis.

Stephanie s-a aşezat în vagon şi-a început plicti­

sitorul proces de formare la nesfârşit a numărului
de telefon al lui Katie, rugându-se de fiecare dată
ca femeia să răspundă totuşi. I-a lăsat nenumă­
rate mesaje în care o ruga să nu se coboare
într-atât încât să-i facă să sufere şi pe Pauline şi
John. Cu mai multe săptămâni în urmă, Stephanie
îl asigurase pe James că nu avea nimic împotrivă
să păstreze secretul asupra existenţei lui Katie
faţă de părinţii lui, şi asta pentru totdeauna,
dacă el aşa considera că era mai bine. Le puteau
spune bătrânilor că relaţia lor se răcise, dar că
despărţirea survenise în termeni amicali. în felul
acesta, imaginea de sfânt a fiului lor nu avea să
fie ştirbită. Stephanie era dispusă să facă orice
pentru ca Pauline şi John să nu sufere mai mult
decât era nevoie. Dar de ce nu le spusese James
de-atunci că ei doi se despărţiseră ? Până acum,
bătrânii s-ar fi obişnuit deja cu ideea. Toată istoria
asta nu li s-ar mai fi părut atât de catastrofală.

423
 51

După vreo jumătate de oră, Stephanie a făcut o

pauză, ca să-şi odihnească degetul amorţit. Aproape
imediat, telefonul i-a sunat ca s-o anunţe că avea
un mesaj vocal.
— Deocamdată putem să stăm liniştiţi, s-a
auzit vocea lui James. I-am convins să se ducă
în vizită la prietenii lor vreo două ore. Sună-mă.
Stephanie a tras adânc aer în piept. Acum că
posibilitatea ca Katie să comunice cu Pauline şi
John se diminuase, trebuia să se gândească la mo­
mentul când o să-i spună adevărul lui James. Nu
credea că soţul ei o să se înfurie - în fond, nu
avea nici un drept - , atâta doar că mărturisirea,
în sine, nu-i făcea deloc plăcere. Fără prea multă
tragere de inimă, Stephanie a format numărul lui
James.
— Sunt pe A l, i-a strigat el, când a răspuns.
Steph, să ştii că nu trebuie să te implici în poves­
tea asta. Tot dezastrul ăsta e opera mea. O să
descurc eu cumva iţele.
Stephanie a închis ochii.
— Şi eu am o parte de vină. O să-ţi explic
când ne vedem.
Apoi femeia a ignorat rugăminţile lui James,
care-i cerea să-i spună la ce se referea. Şi-aşa
avea să-i fíe destul de greu să se spovedească. Nu
mai avea nevoie să fie şi întreruptă din două-n

424
două minute din cauza trecerii trenului prin
vreun tunel sau a vreunui vânzător de răco­
ritoare care insista să-ţi dea şi-o pungă de alune
pe lângă cafea.
Soţii au căzut de acord să se întâlnească la gara
din Lincoln şi să meargă în Lower Shippingham
împreună, cu maşina lui James. Planul nu era
perfect, dar era tot ce aveau la îndemână.

Katie se plictisise să tot formeze numărul lui

Pauline şi John. Telefonul suna tot timpul ocupat.
Oricum, tentativa respectivă fusese doar im impuls
de moment. De fapt, Katie nu încerca să-i facă
să sufere şi pe părinţii lui James - sau, cel puţin,
nu ăsta fusese scopul ei principal şi de asta nici
nu voia să se gândească la posibilitatea ca gestul
ei să aibă şi această consecinţă dar voia să-l
pedepsească pe James pentru umilinţa pe care o
simţise în urma episodului cu Owen. Katie nu se
îndoia că, dacă James nu s-ar fi comportat aşa
cum se comportase, atunci nici ea nu s-ar fi
aruncat asupra primului bărbat liber care-i ieşise
în cale - mă rog, un bărbat care, până la urmă,
se dovedise că nu era deloc liber - şi care o şi
refuzase categoric. Intr-un autobuz. La şase şi
jumătate dimineaţa. în timp ce ea se prefăcea că
se ducea la înot.
Katie presupunea că James le spusese deja
părinţilor lui despre despărţire. Era însă sigură
că bărbatul nu le deconspirase şi adevăratul motiv
din spatele respectivei separări. Nu era el atât
de curajos. Intenţia ei era să-i spună lui Pauline
că era o prietenă de-a fiului ei şi că încerca să
dea de urma lui. Dar atât. Apoi să închidă rapid
telefonul, lăsând bomba neexplodată în urmă.
Katie a mai format o dată numărul. De data
asta, telefonul a sunat şi-a tot sunat, după care

425
apelul a fost din nou preluat de robot. Katie nu
s-a mai obosit să lase vreun mesaj. N-avea nici
un sens. Putea să încerce mai târziu. Chiar dacă
nu izbutea să vorbească direct cu bătrânii, b- b
gândit ea zâmbind, era obligatoriu ca, la un mo­
ment dat, oamenii să-i pomenească lui James că
primiseră un mesaj de la o femeie pe nume Katie,
care se recomandase ca fiind o prietenă de-a lui.
Informaţie care avea să-l termine pe James. Se
mai întreba doar dacă Pauline şi John o să facă
legăturile şi să-şi aducă aminte că tot Katie o
chema şi pe femeia pe care James le-o prezentase
în Lincoln, cu multe săptămâni înainte. Chestia
asta o să-i pună pe gânduri.
Katie şi-a îndreptat atenţia asupra planului
ei de afaceri. Banca fusese de acord să-i împru­
mute o sumă cu care să-şi acopere costurile de
început. Cu condiţia ca ea să le demonstreze
exact cum o să cheltuiască banii şi când o să-i
retumeze. Şi totuşi, pe Katie parcă n-o mai tră­
gea inima aşa de tare. N-o încânta ideea de a se
îndatora şi nici de a munci nonstop, numai ca să
se menţină pe linia de plutire. Felul în care
muncise până atunci îi convenea de m inune:
viaţa era pe primul loc, iar munca abia pe al
doilea. Dacă nu avea chef să lucreze, atunci îşi
lua o zi liberă. Acum avea însă responsabilităţi,
procente de calculat şi planuri de afaceri de în­
deplinit, iar Katie nu era sigură că un astfel de
stil de viaţă îi era pe plac.
Abia acum îşi dădea seama că tot ce o inte­
resase fusese vânătoarea. Important fusese să-l
oblige pe James să-i vândă cabinetul pe un preţ
de nimic faţă de valoarea reală. Asta fusese victo­
ria ei. Dar Katie nu ţinea neapărat să devină
femeie de afaceri. Totuşi, apucaseră să semneze

426
contractul. Nu mai avea cum să dea înapoi fără
să-şi piardă avansul, or, Katie chiar nu-şi putea
permite să facă asta. Şi-aşa femeia a devenit şi
mai iritată: James o pusese în poziţia de a fi
nevoită să-şi sacrifice întreaga viaţă pe altarul
muncii.
Katie a pus din nou mâna pe telefon şi-a
format numărul lui Pauline şi John. Apelul a
fost preluat de robot.

Când James a ajuns la cafeneaua din gara Lincoln,

Stephanie era deja la a treia ceaşcă de cafea şi se
gândea serios să se urce în tren şi să se întoarcă
la Londra. Totul era o nebunie. Ce-o să facă ei doi ?
S-o lege pe Katie de-un scaun ca s-o împiedice să
mai dea telefoane? De fapt, ideea asta nu era
tocmai rea. Pe de altă parte, Stephanie nu ştia
nici dacă, apărând la uşa lui Katie cu James
după ea, avea să genereze un rezultat tocmai
pozitiv. Dar gândul că tot adevărul o să iasă la
lumină în cinând i se părea energizant. Stephanie
nu înţelesese niciodată ataşamentul catolicilor
faţă de noţiunea de confesiune - poate pentru că
niciodată nu făcuse nimic atât de împovărător
încât să simtă nevoia să se spovedească-, dar
acum îşi dădea seama că eliminarea acelei poveri
avea să aibă un efect cathartic.
Stephanie începea de-acum să se resimtă în
urma abuzului de cafeină şi încerca să ignore
privirile impacientate ale clienţilor care aşteptau
cu ceştile de cafea fierbinte în mână să se elibe­
reze o masă. Tocmai atunci, James a intrat şi el
pe uşă şi s-a aruncat pe scaunul din faţa ei.
— Mă aştepţi de m ult? a întrebat-o el, de
parcă-şi dăduseră întâlnire ca să bea împreună
un ceai şi să mai schimbe două vorbe.

427
 — Nu contează, i-a răspuns Stephanie. Trebuie
să ne facem un plan de atac.
Amândoi au căzut de acord să se urce în maşină
şi să discute pe drumul către Lower Shippingham.
Odată porniţi, Stephanie a tras adânc aer în
piept şi-a început povestea: cum a găsit sms-ul
şi-a contactat-o pe Katie, cum s-a întâlnit cu ea
şi cum au plănuit să-i dea peste cap viaţa lui
James. Bărbatul a ascultat-o în tăcere. Când i-a
dezvăluit că tocmai Katie era de vină pentru
problemele cu Fiscul şi cu cei de la departamentul
care acorda avizele de construcţie, Stephanie s-a
forţat să se uite la el ca să vadă ce efect aveau
cuvintele ei. James era roşu la faţă, iar ea şi-a
dat seama că soţul ei era furios sau jenat de
felul în care o tratase pe Sally, dar că totuşi nu
avea de gând să spună nimic.
— îm i pare rău, a zis ea, după ce a terminat
de istorisit.
— E-n regulă, a asigurat-o James. Am meritat
totul.
— Ei, eu cred că s-a mers prea departe. Puţin
prea departe. Ai meritat ce-ai păţit, dar nu chiar
totul.
Lui Stephanie i s-a părut că vede un mic
zâmbet săltând colţurile gurii lui James. Aşa că
s-a decis să rişte.
— în special faza cu cina. Aia a fost foarte
inspirată.
De data asta, James chiar a râs.
— A fost ideea ta?
— Nu, a fost rezultatul efortului comun. M-a
făcut să mă simt mai bine, James. Ce altceva aş
putea să spun?
— Sincer să fiu, nu-mi vine ¿.a cred că eram
aşa de înnebunit să-i impresionez pe oamenii
ăia.

428
 — Mie nu-mi vine să cred multe chestii legate
de tine, a comentat Stephanie, după care imediat
şi-a spus că mai bine-ar fi tăcut din gură.
Nu era nevoie să rememoreze toate greşelile
lui James. Era clar că şi el şi le cunoştea deja.
Aşa că Stephanie a încercat să însenineze din
nou atmosfera.
— De pildă, faptul că le-ai servit bouillabaisse.
Tu deteşti bouillabaisse-ul.
— Numai asta am găsit. Ăia de la Joii Poulet
chiar ar trebui să-şi diversifice gama de produse.
Stephanie a zâmbit.
— Deci ce-o să facem când ajungem acolo?
— La Joii Poulet?
— Foarte amuzant.
James a ridicat o mână de pe volan şi s-a
şters pe frunte.
— Eu speram că ai tu deja un plan. Nu vreau
ca mama şi tata să fie târâţi în povestea asta.
Atât.
— Nici eu nu vreau asta, a spus Stephanie.
— Nu pot să cred că se dă atâta peste cap ca
să-i facă şi pe ei să sufere. Parcă n-ar fi vorba de
Katie. Mă rog, presupun că ştii asta.
— Cred că pe Katie a durut-o foarte mult...
ceea ce-ai făcut... Şi că toate gesturile astea de
răzbunare au făcut-o să se simtă mai bine. Dar
recunosc că s-a schimbat foarte tare.
— Of, Doamne, s-a lamentat James. Ce-o să
facem acum ?

Străzile îi erau atât de familiare. Fiecare inter­

secţie, fiecare potenţial loc de formare a unui
ambuteiaj, fiecare scurtătură pe străduţe ceva
mai dosnice îi erau adânc întipărite în creier.
Ceea ce era foarte bine, fiindcă James nu era
deloc în stare să se concentreze la drum. Nu

429
ezitase nici o secundă când se oferise să i se
alăture lui Stephanie în Lincoln, dar, de cum se
pornise la drum, începuse să-şi regrete decizia.
Habar n-avea ce legătură era între Stephanie şi
Katie, deşi pricepuse că femeile intraseră în con­
tact una cu cealaltă. Probabil că Stephanie găsise
numărul lui Katie în agenda lui şi o sunase sau
poate că fosta lui amantă fusese cea care făcuse
primul pas, sunând-o pe Stephanie şi zicându-i
„Se pare că eu trăiesc cu soţul tău“. Judecând
după comportamentul ei de acum, această a doua
variantă părea mult mai plauzibilă. Poate că nu
fusese niciodată femeia dulce şi naivă pe care o
ştia el. Intr-un fel, James se simţea mai bine
presupunând asta.
Când a văzut-o acolo, la masa din colţul cafe­
nelei, Stephanie i s-a părut palidă şi agitată.
Inima lui James a început să bată mai repede,
ca şi când ar fi vrut să-i reamintească faptul că
Stephanie era femeia pe care o iubea. Când l-a
observat şi ea, Stephanie a schiţat un zâmbet,
dar apoi a întors imediat privirea, ca şi când n-ar
fi ştiut ce să-i spună. James s-a aşezat la masă.
I-a fost greu să asculte povestea lui Stephanie,
mai ales că şi conducea în acelaşi timp. James
s-a simţit furios şi umilit în egală măsură, ca şi
când ar fi fost bătăia de joc a tuturor celor din
jur, fără să fie conştient de asta. Când Stephanie
a ajuns la partea cu Fiscul, bărbatul abia s-a
abţinut să nu zică „D ar...“. Punctul de vedere al
lui Stephanie părea să fie acela că cealaltă femeie
mersese prea departe, că începuse să acţioneze
de capul ei. Şi, oricum, ce drept avea el să se
plângă că fusese tratat incorect? însă îi părea
rău de Sally. Când şi-a adus aminte cum îi vor­
bise recepţionerei şi ce lucruri îi spusese, James
s-a înroşit.

430
 — îm i pare rău de Sally, a spus Stephanie de
parcă i-ar fi citit gândurile. A căzut la mijloc în
toată chestia asta.
— O să merg la ea să-i explic. Să-mi cer scuze,
a zis James, iar Stephanie s-a oferit să îl înso­
ţească, ceea ce pe bărbat l-a făcut să se simtă un
pic mai bine.
— Poţi să-i spui că şi-a închipuit totul. C-a
fost doar un vis. Ca-n Dallas, a adăugat Stephanie,
iar James a izbucnit în râs.
întotdeauna când era deprimat, Stephanie ştia
cum să-l facă să râdă.

Katie uitase complet să mai dea telefon la pă­

rinţii lui James şi, când colo, deschizând uşa, s-a
trezit în prag cu fostul ei iubit şi cu viitoarea lui
fostă soţie. Katie depăşise rapid ideea respectivă,
odată ce-şi dăduse seama că era puţin probabil
ca vreunul dintre bătrâni să-i răspundă totuşi la
telefon, şi imediat după aceea începuse să-i pară
rău şi de mesajul pe care li-1 lăsase. Să-l facă să
sufere pe James era una, să-i supere şi pe pă­
rinţii lui, nişte oameni iubitori, era cu totul altceva,
era exagerat. în fond, amândoi i se păruseră
foarte drăguţi şi vulnerabili atunci când îi cunos­
cuse. De când se transformase ea în genul de
persoană care să le facă rău unor bătrâni de
şaptezeci şi cinci de ani? Din cauza lui James
ajunsese ea aşa. Era vina lui. Katie a încercat
să-şi amintească exact ce spusese în m esaj: doar
că era o prietenă de-a lui James şi Stephanie şi
că încerca să ia legătura cu ei. Destul ca James,
la aflarea veştii, să facă infarct, dar nu suficient
de mult încât ai lui să-şi dea seama că se întâm­
plase ceva şi să se îngrijoreze. Asta însemna că
nu trebuia să mai facă nimic. Orice gest în plus
ar fi depăşit limita răzbunării justificate, virând

431
către ceva mult mai întunecat. Iar ei îi plăcea srt
creadă că undeva, în adâncul sufletului, rămă­
sese aceeaşi persoană cumsecade, o persoană caro
aştepta să iasă din nou la lumină, odată ce obsesia
legată de James avea să se epuizeze.
— Bună, Stephanie, a spus Katie surprinsă
când a deschis uşa.
Abia apoi a observat cine mai era acolo, puţin
în spatele lui Stephanie, ca şi când i-ar fi fost
frică de felul în care o să fie primit. Şi-atunci
Katie a adăugat:
— El ce caută aici?

132
 52

După ce s-a deschis uşa, Stephanie s-a gândit că

cealaltă femeie nu arăta prea grozav. Părea mai
bătrână, mai obosită, mai departe de personajele
din desenele animate Disney. Când l-a văzut pe
James, a fost şocată, dar cine-ar fi putut s-o
condamne? Nici măcar Stephanie nu pricepea ce
căutau ei doi, împreună, acolo.
— Katie, am venit să te rugăm să încetezi,
îmi dau seama că ţi se pare puţin ciudat. Crede-mă
că şi mie mi se pare la fel. Dar lucrurile au mers
prea departe. Cred că exagerezi implicându-i şi
pe părinţii lui.
Katie s-a uitat agitată la James.
— Ce vrei să spui? a zis ea pe un ton complet
neconvingător.
— I-am povestit totul. Toată ziua am încercat
să dau de tine la telefon. Dacă ai fi răspuns, ţi-aş
fi explicat - mă rog, asta după ce te-aş fi făcut
să-mi promiţi că-i laşi pe Pauline şi John în pace.
— Intraţi, le-a spus Katie retrăgându-se în
sufragerie.
Abia atunci, realizând cine era la uşă, Stanley
a ieşit în fugă şi s-a repezit la James.
— Mda, s-a auzit Stephanie zicând. Desigur,
câinele!
Lui Stephanie îi era greu să şi-l închipuie pe
James locuind într-o casă minusculă şi feminină.

433
Locuinţa era caldă, ba chiar frumoasă, deşi intr-un
stil oarecum demodat, dar gusturile lui James
tinseseră întotdeauna spre monocromie, spre linii
simple şi masculine, ca ieşite din paginile unei
reviste. Un aspect pe care lor le fusese greu să-l
mai obţină după naşterea lui Finn.
— A, ai zugrăvit, a remarcat James, făcându-se
auzit pentru prima dată de când ajunseseră acolo.
Katie n-a spus nimic. Stephanie a observat că
evita chiar şi să se uite la James. Sigur că ei doi
nu mai ţinuseră legătura de când minciunile lui
James fuseseră dezvăluite în public. Stephanie,
în schimb, se obişnuise să-l vadă în flecare zi.
Katie şi-a făcut de lucru prin bucătărie, pre­
parând o cafea, deşi nici nu-şi întrebase vizita­
torii dacă voiau să bea aşa ceva. James se aşezase
pe un scaun, cu capul în piept. Era clar c-ar fi
preferat să nu fie acolo deloc.
Stephanie s-a hotărât să ia taurul de coarne
şi s-a dus după Katie, în bucătăria micuţă, tră­
gând uşa după ea ca să dea impresia de inti­
mitate, deşi James putea să audă iară probleme
orice cuvânt rostit de ele. Ghinion, s-a gândit
Stephanie. Doar n-am bătut atâta drum pentru
ca acum să-i menajez sensibilitatea.
— Katie, îmi pare rău că dau buzna peste
tine aşa, a spus Stephanie. Dar situaţia a scăpat
de sub control. De acord, am vrut să ne răzbu­
năm pe el.
— Tu ai vrut, a întrerupt-o Katie.
Stephanie ştia mult prea bine că James stătea
cu urechile ciulite de partea cealaltă a uşii.
— Da, eu am vrut. Ştiu că a fost ideea mea şi
că ţie nu ţi-ar fi trecut niciodată prin minte să
te răzbuni pe el. Aşa ceva nu-ţi stătea în fire.
Mi-am dat seama. Dar adevărul e că eu am trecut
peste asta şi mi-am văzut de drumul meu şi cred

434
că şi tu trebuie să faci acelaşi lucru. Şi tot asta
trebuie să facă şi James, măcar pentru binele lui
Finn. Pentru un copil nu e deloc benefic să vadă
cum întreaga existenţă a lui taică-su se duce pe
apa sâmbetei.
Katie a lăsat pe masă cana pe care o ţinuse
în mână.
— Ai avut dreptate. Ai zis c-o să mă simt mai
bine şi aşa a şi fost. Iar asta e ceva pozitiv, nu?
— Sigur că e ceva pozitiv. Dar poţi sincer
să-mi spui că şi acum tot bine te simţi? Nu e
oare mai sănătos să-ţi vezi de viaţa ta ? a adăugat
Stephanie, încercând să găsească o modalitate
de exprimare potrivită cu vederile New Age ale
lui Katie. Trebuie să te... purifici sau cum se
spune. Acum trebuie să te gândeşti la afacerea
ta. Uite! Tot a ieşit ceva bun din toată chestia
asta, nu?
— Nu mă interesează afacerea! s-a răstit Katie-
Mie îmi plăcea cum trăiam înainte. Să nu tre­
buiască să-mi bat capul cu angajaţi, cu pensii, cu
cine se ocupă de recepţie. Am vrut ca el să-mi
vândă cabinetul la un preţ de nimic. Am vrut
să-l fac să se răscumpere cumva faţă de mine.
— Atunci aranjează clădirea, vinde-o şi-aşa o
să obţii şi-un profit. Poţi să fii specialist în aro-
materapie şi, peste asta, şi magnat imobiliar.
Katie a ridicat din umeri.
— Oricum s-a terminat, Katie. Acum că James
a aflat, s-a terminat. Te rog doar să nu-i faci să
sufere şi pe părinţii lui. Tu eşti un om cumse­
cade. Ăsta a fost unul dintre primele lucruri pe
care le-am observat la tin e: că ai un suflet bun-
De-asta te-am şi crezut imediat ce mi-ai zis că
n-ai ştiut nimic. De-asta mi-a plăcut de tine-
Ceea ce, la drept vorbind, dacă stai să te gân­
deşti, a fost cam ciudat.
 — N-am avut intenţia să le zic nimic. Nu m-am
schimbat chiar aşa de tare.
— Atunci de ce i-ai sunat?
— Ca să tragă el o sperietură, presupun.
— Ei, atunci ai reuşit. Şi-acum ce urmează?
— Cum adică? a sărit Katie pe un ton defensiv.
— Ai terminat sau ai şi alte planuri?
Katie a privit-o pe Stephanie în ochi.
— Nu eu am început chestia asta, Stephanie.
— Ştiu. Ştiu că ideea a fost a mea. Dar acum
te rog să încetezi. Te rog. Katie, tu ai un suflet
bun.
— Sufletu’ ăsta bun nu m-a ajutat prea ta re!
— Sufletu’ tău bun m-a făcut să te plac în
ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, i-a răspuns
Stephanie. Sufletu’ tău bun m-a făcut să te cred
atunci când mi-ai spus că ai suferit la fel de mult
ca şi mine. Sufletu’ ăsta bun te reprezintă.
Katie a oftat.
— Bine. Termin. Dar asta de dragu’ tău, nu
pentru James. Pentru tine şi pentru Finn.
Stephanie a simţit cum i se ia o piatră de pe
inimă. A luat-o în braţe pe Katie şi-a strâns-o la
piept.
— Deci gata ? Putem să ne vedem fiecare de
drumul nostru?
— Păi, da, a spus Katie şi a îmbrăţişat-o şi ea
pe Stephanie.
Gest pe care Stephanie l-a interpretat ca pe
o dovadă a sincerităţii lui Katie.
— Atunci nu te mai deranjăm, a zis ea şi-a
trecut înapoi în sufragerie.
Cu cât pleca mai repede din casa aia, cu-atât
mai repede putea să se întoarcă acasă şi să uite
tot acest capitol din viaţa ei.
James însă se părea că avea alte planuri.
Aşteptase chiar în spatele uşii, concentrat, şi

436
îndată ce ambele femei au revenit în sufragerie,
a z is :
— Vreau să vă spun ceva.
Vai, Doamne, s-a gândit Stephanie.
— Totul e în regulă, James, a intervenit ea.
Hai să mergem!
— Nu, a insistat bărbatul. întâi trebuie să vă
spun ce am de zis.

James nu avusese de gând să ţină un discurs.

Nu avusese de gând să spună absolut nimic,
pentru că era conştient că era mult mai probabil
ca fosta lui iubită s-o asculte pe Stephanie şi nu pe
el. El era acolo numai pe post de sprijin morah un
soi de contragreutate, în cazul în care Stephanie
ar fi avut nevoie de el. în ultimele luni, James
reuşise să şi-o scoată de tot din minte pe Katie.
Era ca şi cum femeia aproape că nici n-ar fi
existat. Era un fir de nisip. Mă rog, un banc de
nisip. James ar fi vrut s-o uite, de d r a g u l lui
Stephanie. Acum însă, având-o în faţă, şi-a dat
seama că-i era dator cu o explicaţie. Jam es se
lăsase cucerit de naivitatea ei, de felul ei dulce
de a se purta, de firea ei credulă. După care tot
el distrusese exact acele calităţi pentru care o
iubise. Comportamentul lui fusese nedrept faţă
de Stephanie, dar la fel de nedrept şi faţă de
Katie. Or, dacă acum voia să devină un om mai
bun, trebuia să recunoască această realitate şi
să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce le
făcuse ambelor femei.
— Katie, a început el, vreau să-mi cer scuze,
la modul cel mai sincer şi din tot sufletul, pentru
felul în care m-am purtat cu tine. E cev a de
neiertat. Am fost un om slab, un prost şi un
mincinos, în esenţă, un idiot. Şi un ticălos. Şi
oricum mai vrei să-mi spui...

437
 Katie se uita la el cu o privire impasibilă, ca
şi când ar fi vrut să zică „Ştiu asta deja“.
Stephanie arăta ca şi când nu-şi dorea altceva
decât să plece de-acolo.
— Ideea e, a continuat James, hotărât să meargă
până la capăt, că am făcut o greşeală îngrozi­
toare. Vezi tu, adevărul e că eu n-am încetat nici
o secundă s-o iubesc pe Stephanie. Numai că nu
mi-am dat seama.
James s-a uitat la Stephanie să vadă dacă
aceasta avea vreo reacţie, dar femeia studia cu
mare atenţie podeaua.
— Presupun c-a fost vorba de criza vârstei
mijlocii sau mai ştiu eu ce. Probabil că tu mi-ai
putea analiza comportamentul mult mai bine -
te pricepi la asta, i-a dat el înainte, uitându-se
din nou la Katie, care acum îl privea în ochi, ca
şi când l-ar fi provocat s-o mai mintă niţel. M-am
folosit de tine ca să simt că sunt încă tânăr şi
atrăgător. Ştiu, e ceva jalnic. Apoi, înainte să-mi
dau seama ce se întâmplă, am început să ţin la
tine. De fapt, să te iubesc. Chiar am fost convins
că te iubesc - îmi pare rău, Steph...
James s-a uitat din nou la Stephanie. Soţia
lui continua să admire covorul.
— în orice caz, am vrut să ştii asta. Niciodată
n-am vrut să te fac să suferi. N-am vrut să vă fac
să suferiţi pe nici una dintre voi. Am fost un
prost care-a crezut că poate să meargă şi-n car,
şi-n teleguţă. Abia după aceea mi-am dat seama
că, în realitate, ceea ce-mi doream cel mai mult
era căsnicia mea, soţia şi fiul meu. Dar era deja
prea târziu. Aşa că vreau ca amândouă să ştiţi
că regret tot ce-am făcut şi că nici o clipă n-am
vrut să-mi bat joc de tine, Katie, dar, până la
urmă, am realizat că, de fapt, de iubit o iubeam

438
pe Stephanie. Şi o iubesc şi acum. Şi aş face
orice ca să mă primească înapoi.
Câteva clipe, nimeni n-a scos nici un cuvânt,
lăsând doar cuvintele lui James să plutească în
aer. Apoi Katie s-a întors către Stephanie şi-a z is :
— Doar nu-1 primeşti înapoi, nu?

Când James şi-a încheiat discursul, Katie şi-a

dat seama că nu mai simţea nimic pentru el.
Nici atracţie, nici furie, nici ură. Totul se dusese,
iar ea rămăsese cu o senzaţie uriaşă de vid. Dacă
ar fi fost sinceră, ar fi recunoscut că asta o făcea
să se simtă bine.
— Doar nu-1 primeşti înapoi, nu?
— N u ! a exclamat Stephanie indignată, ridi­
când ochii din pământ pentru prima oară după
nu ştiu câtă vreme. Sigur că nu-1 primesc înapoi!
Apoi femeia i-a aruncat o privire scurtă lui
James şi-a adăugat:
— De fapt, sunt pe cale să mă mut împreună
cu altcineva. Mă rog, el se mută cu mine. îmi
pare rău, a spus ea, uitându-se din nou la James.
Am vrut să-ţi spun.
James arăta de parc-ar fi fost lovit de-un ca­
mion de tonaj maxim.
— Michael ? a întrebat el, iar Stephanie a
încuviinţat din cap.
— îmi pare rău, a repetat ea, iar Katie a
început să se întrebe dacă nu cumva avea halu­
cinaţii.
— De ce-ţi ceri scuze de la el ? Şi cine e Michael ?
Katie se enervase. Nu numai din cauza modi­
ficării de atitudine a lui Stephanie în relaţie cu
James, dar şi pentru faptul că aceasta alesese
să-i mărturisească lui James planul lor comun
fără s-o consulte întâi şi pe ea. Plus că, abia acum
îşi dădea seama, Stephanie depăşise întreaga

439
situaţie într-o asemenea măsură incât îl fâcuse
pe un alt bărbat s-o placă destul de tare încât
să-i ceară să locuiască împreună. Katie era pur
şi simplu geloasă. Viaţa lui Stephanie înflorise,
în vreme ce Katie se umilise alergând după un
bărbat care nici măcar nu era interesat de ea.
Vechia Katie - adevărata Katie - s-ar fi bucurat
enorm pentru Stephanie, ar fi fost încântată pen­
tru simplul motiv că avea - ia tă ! - dovada că pe
lume mai existau şi finaluri fericite, indiferent
cine era beneficiarul lor. Femeia şi-a spus că
trebuia să încerce s-o readucă la lumină pe acea
Katie. Vechia Katie fusese fericită.
— U au ! s-a forţat ea să spună.
Lui Katie i s-a părut că sunase chiar sinceră.
— Mă bucur foarte mult pentru tine. Asta e
m inunat!
James a scos un soi de mârâit, cam ca un
animal în agonie, iar Katie şi-a dat seama că vestea
respectivă îl terminase. Oare el chiar crezuse că
avea vreo şansă s-o recâştige pe Stephanie ? După
tot ce se întâmplase ? Katie a realizat că, de fapt,
îi era milă de el. Acum că se lepădase de toate
sentimentele negative, o parte din Katie cea bună
începuse să revină la suprafaţă şi a fost din nou
capabilă să simtă compasiune pentru James. Ceva
ce nu crezuse că mai era posibil. Dragostea neîm­
părtăşită e teribil de dureroasă, mai ales atunci
când ai fost întâi iubit şi-apoi sentimentul s-a
evaporat. Katie a izbutit să schiţeze un zâmbet
milostiv în direcţia lui, iar el i-a răspuns cu o
privire atât de recunoscătoare şi, în egală mă­
sură, atât de uşurată, încât, instantaneu, Katie
s-a simţit mai bine în pielea ei.
Stephanie a început să se îndrepte către uşă.
— Trebuie neapărat să plec, a spus ea. E musai
să fiu acasă când se întoarce Finn de la şcoală.

440
 — Vino cu mine, cu maşina, i-a propus James.
Sau, dacă preferi, pot să te duc numai până la
gară, a adăugat el agitat.
După ce Stephanie a acceptat să meargă cu
el, pentru că nu avea nici un sens să mai ia
trenul când maşina lui James era chiar în faţa
uşii, bărbatul s-a dus la baie, lăsându-le pe cele
două femei singure.
— Ce dezastru, aşa-i?
Katie, entuziasmată din cauza sentimentului
de satisfacţie născut din conştientizarea faptului
că era totuşi un om cumsecade, a zâm bit:
— Cred că s-a schimbat. Mi se pare că şi-a
învăţat lecţia.
— Hei, a exclamat Stephanie, zâmbind şi ea
cu căldură, s-a întors vechea Katie.

441
 53

în maşină, pe drumul de întoarcere, nici Stephanie

şi nici James n-au pomenit nimic de izbucnirea
lui din casa lui Katie. Stephanie şi-a spus că,
dacă voia să supravieţuiască acelei călătorii, sin­
gurul lucru pe care putea să-l facă era să dea
drumul la radio şi să simuleze un somn adânc.
Nu voia să mai fie nevoită să-i spună lui James
că nu avea nici o şansă.
Cei doi s-au oprit acasă la Sally O’Connell,
unde James, spăsit, şi-a cerut scuze sincer, pe
care Sally le-a acceptat cu generozitate.
— Din câte-am înţeles, aş fi putut să te dau
în judecată pentru concediere nejustificată, a zis
ea, dar niciodată n-aş fi fost în stare să fac aşa
ceva.
— Asta pentru că tu eşti un om mult mai bun
decât mine, i-a răspuns James. Sau, cel puţin,
decât am fost eu. Acum mă străduiesc să mă
îndrept.
în jurul orei trei, a devenit evident că soţii
n-aveau să ajungă acasă înainte ca Finn, însoţit
de Cassie, să se întoarcă de la şcoală. Aşa că
Stephanie a sunat-o pe bonă şi-a rugat-o să stea
cu puştiul până la sosirea lor. Din fericire, Cassie
a fost de acord. Altfel Stephanie nu ştia ce s-ar
fi făcut. De dimineaţă, când se aruncase din fugă
în tren, nu se gândise atât de departe.

442
 Când în sfârşit au ajuns acasă, Stephanie era
epuizată, dar James a vrutsăintre şi să-l salute
pe Finn, iar ea nu s-a împctrivit, fiindcă era
conştientă că nu avea nici un drept să-l refuze.
Apoi, când i-a pregătit ceaiul hi Finn, i s-a părut
nepoliticos să nu-1 invite şi peJames să mănânce
ceva şi abia atunci, când erau toţi aşezaţi în
jurul mesei mari din bucătărie, Stephanie şi-a
adus aminte ce-i spusese bărbatul de dimineaţă.
— Ai zis cumva că ţi-ai găsit serviciu ? l-a
întrebat ea.
I se părea că, de dimineaţă până atunci, tre­
cuse o veşnicie.
— Da!
James era încântat de sine. Faţa i s-a luminat
într-un acces de entuziasm, aţa cum Stephanie
nu-1 mai văzuse de luni, ba poate chiar de ani de
zile.
— Sunt doar trei zile pe săptămână, iar sala­
riul nu e tocmai grozav, dar e laCentrul de îngri­
jire a Animalelor Abandonate Cardew, din Kilbum.
E o fundaţie de caritate. Se ocupă de animalele
localnicilor care nu-şi permit să plătească preţul
unei consultaţii la veterinar, dar primesc şi ani­
male fără stăpân. Am terminat cu câinii din poşete
sau pisicile cu ghearele tăiate ca nu cumva să
destrame pernele din mătase Aici e vorba de
probleme adevărate.
— E fantastic, a spus Stephanie. Mă bucur
enorm pentru tine.
— Pot să am şi eu un câine? a sărit Finn cu
ochii mari. Unu’ adus de cineva, unu’ pe care
nu-1 vrea nimeni. Unu’ bătrân sau cu trei picioare
sau ceva în genu’ ăsta.
James a izbucnit în râs.
— Poate. întreab-o pe mama.
— Ma...

443
 — Nu, l-a lămurit Stephanie, înainte ca puştiul
să-şi termine propoziţia. Cel puţin, nu deocamdată.
— Uite cum facem, a intervenit James, dacă
o să primim unu’ cu două picioare, atunci îţi
promit că poţi să-l iei tu.
— Cu un picior, a intrat Stephanie în joc, şi
iară un ochi. Atunci sunt şi eu de acord.

Stephanie avea planuri de făcut. Michael trebuia

să se mute la ea în următoarea săptămână, iar
ea tot nu discutase problema cu Finn, darămite
să facă loc prin dulapuri şi să arunce lucrurile
jenante peste care Michael ar fi putut să dea din
greşeală, ca de pildă crema pentru hemoroizi
sau burtiera. Stephanie nu se mai văzuse cu
iubitul ei de câteva zile, fiindcă el era plecat să
fotografieze nu ştiu ce formaţie pentru o revistă.
Nu-i povestise nimic despre excursia în Lincoln
împreună cu James şi nici despre întâlnirea cu
Katie. Bănuia că Michael n-ar fi înţeles-o. Pe de
altă parte, Natasha ar fi înţeles-o perfect, asta
dacă ele două ar mai fi vorbit. Stephanie însă o
evitase într-un mod atât de transparent, încât,
până la urmă, Natasha se resemnase şi renun­
ţase s-o mai sune. Continuau să comunice prin
sms-uri şi prin bileţele lăsate la birou. Stephanie
era conştientă că, de vreme ce ea fusese persoana
care generase toată această situaţie, tot ea era
datoare să facă primul pas înspre reconciliere.
— Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, a
zis ea imediat ce Natasha a răspuns la telefon.
— înţeleg deci că-ţi pare rău, a răspuns Natasha,
iar Stephanie şi-a dat seama că zâmbea.
— N-ar fi trebuit să-mi vărs nervii pe tine.
Ţi-am cerut sfatul, dar, pentru că nu mi-a plăcut
ce mi-ai spus, am devenit defensivă. Am fost o
proastă. Şi-o trădătoare...

444
 — Şi te-ai purtat ca un copil.
— ...şi m-am purtat ca un copil, da. Mulţumesc.
— Şi-ai fost şi nerecunoscătoare.
— Bine. Acum poţi să te opreşti. Mă străduiesc
să fiu şi eu o dată sinceră. Ideea e c-am făcut-o
de oaie şi-mi pare rău şi vreau să fim din nou
prietene.
— Ceea ce eu evident că accept. Ce mai face
Michael?
— E bine. Se mută-ncoace săptămâna viitoare.
— Asta e grozav, a zis Natasha, dând impresia
că se chinuia să vorbească de parcă exact aşa ar
fi gândit.
— Chiar? a întrebat-o Stephanie. Eu nu mai
sunt aşa de sigură.
— Păi, nu te aştepta să-ţi mai dau vreun sfat.
Vreodată. La capitolul ăsta, eşti de capul tău.

Privind retrospectiv, Stephanie şi-a spus c-ar fi

fost poate mai bine să aştepte până după cină
înainte să-i dea vestea lui Michael. în felul ăsta,
nici unul dintre ei n-ar mai fi fost obligat să stea
acolo douăzeci de minute, timp în care au mes­
tecat la paste şi s-au străduit să inventeze ceva
să-şi spună.
Michael a fost foarte calm şi înţelegător, aşa
cum Stephanie se şi aşteptase să fie: urletele
teatrale nu erau stilul lui. Sigur, fără îndoială
c-a fost şocat. Tbcmai îi povestea iubitei sale despre
o carte pe care o citea, o carte despre Afganistan
sau Azerbaidjan - Stephanie nu mai ţinea minte
exact, fiindcă nu fusese atentă; se concentrase
mult prea intens asupra găsirii unei modalităţi
prin care să îndrepte discuţia spre subiectul rela­
ţiei lor. Până la urmă, n-a mai fost în stare să
aştepte şi imediat ce Michael a făcut o pauză de
respiraţie, s-a auzit zicând:
 — Vreau să vorbesc cu tine despre ceva.
Normal, Michael şi-a dat imediat seama că se
întâmplase ceva rău. Oricine ştia că o astfel de
frază nu e niciodată preludiul unui anunţ fericit.
Bărbatul a lăsat furculiţa din mână, s-a şters la
gură cu şervetul şi-a aşteptat lovitura.
Stephanie repetase de nenumărate ori în minte
ce voia să-i spună. Ba încercase chiar şi o simu­
lare cu Natasha, numai că Natasha refuzase s&
ia întreaga scenă în serios şi jucase rolul unui
Michael care se prăbuşea pe podea în hohote de
plâns, ducându-şi mâna la inimă şi urlând „De
ce? De ce ?“. Până la urmă, Stephanie renunţase
la exerciţiu.
— Ei, dacă n-o să-mi iasă, îi zisese ea Natashei
râzând, atunci o să fîe numai vina ta. Sper că vei
fi mulţumită.
Acum însă Stephanie îşi uitase toate cuvin­
tele dinainte ticluite şi nu mai găsea în minte
decât platitudini de genul „Nu eşti tu de vină, ci
eu sunt“ sau „Ar trebui să rămânem prieteni“. A
avut însă bunul-simţ să nu rostească nici una
dintre aceste variante. în cele din urmă, s-a decis
să aleagă calea cea mai dură, dar şi mai directă:
— Cred că ar fi mai bine să nu ne mai vedem.
Apoi s-a lăsat pe spătarul scaunului şi-a aşteptat
să audă răspunsul lui Michael.
— Bine, a şoptit el. Ai şi vreun motiv?
— Păi, a zis Stephanie, cred că m-am grăbit.
Slavă Domnului, reuşise să-şi aducă aminte
că asta era perspectiva pe care decisese să i-o
prezinte lui M ichael: adică să-i spună adevărul,
dar să lase de-o parte unele detalii, precum acela
că era convinsă că relaţia lor nu putea să funcţio­
neze, pentru că el pur şi simplu nu prea avea
simţul umorului.

446
 — Ar fi trebuit să-mi rezolv întâi toate pro­
blemele legate de James şi abia apoi să mă implic
într-o altă relaţie. Dar te-am întâlnit pe tine, iar
tu ai fost aşa de drăguţ, eu am fost atât de fla­
tată şi, înainte s-apuc să-mi dau seama, legătura
noastră a devenit serioasă şi eu, ăăă... îmi pare
foarte rău.
Stephanie a aşteptat ca Michael s-o acuze că
şi-a bătut joc de el, de sentimentele lui, că s-a
folosit de el, dar desigur că Michael, fiind Michael,
n-a făcut decât să încuviinţeze din cap cu tristeţe
şi să spună:
— Păi, dacă asta e decizia ta, atunci trebuie
s-o accept. Deşi mi-aş dori să te răzgândeşti.
— Dacă te-aş fi cunoscut câteva luni mai târ­
ziu... a spus ea, incapabilă să oprească acel
clişeu înainte să-i părăsească buzele, ...atunci
poate că lucrurile ar fi stat altfel. Dar simt că
deocamdată trebuie să fiu singură, să-mi limpe­
zesc gândurile şi sufletul. Să mă lămuresc ce-mi
doresc cu-adevărat.
— Doar nu te întorci la James, nu?
— N u ! De ce mă tot întreabă lumea chestia
asta?
Michael şi-a băgat în gură furculiţa cu mân­
care, cântărind ce avea să spună mai departe.
Deşi nu-i îngreuna deloc situaţia, Stephanie ar
fi preferat ca, măcar o dată, să-l vadă şi ea că se
înfurie sau că plânge. Femeia şi-a spus acum că
lui Michael îi lipsea pasiunea, că era apretat cu
un exces de politeţe. După câţiva ani, un astfel
de bărbat ajungea să te înnebunească.
— Păi, e limpede că sunt supărat, a zis el,
exprimând ceva ce nici măcar nu se întrezărea.
Am crezut... Ăăă, am crezut că între noi e ceva
special. Dar îţi respect sinceritatea. Poate că, peste

447
câteva luni, dac-o să vrei, putem să mai încercăm
o dată. Aş vrea totuşi să rămânem prieteni.
Stephanie s-a gândit la serile de jazz, la verni­
sajele de expoziţii şi la filmele de artă şi s-a
forţat să spună:
— Da, sper să putem.
Cei doi şi-au terminat pastele şi salata, con­
versând formal, după care Stephanie a căscat
şi-a anunţat că ea nu mai era în stare să mă­
nânce şi desert, că era obosită moartă şi că, a
doua zi, trebuia să se trezească de dimineaţă.
Afară, în faţa casei, ea şi Michael s-au îmbrăţişat
şi s-au sărutat pe obraz. Bărbatul a sp u s:
— Te las pe tine să mă suni. Nu vreau să te
presez.
— Bine, dragul meu, i-a răspuns Stephanie,
deşi era convinsă că probabil n-o să-l mai sune
niciodată.
Nu se pricepea să rămână prietenă cu foştii
iubiţi.

Acasă la Stephanie, James se uita la televizor, în

sufragerie. Când a auzit-o intrând pe uşă, s-a
ridicat în picioare.
— Nu i-am zis şoferului să aştepte, l-a anunţat
Stephanie. M-am gândit c-am putea să bem ceva
împreună.
James s-a aşezat la loc.
— OK.
Stephanie arăta de parc-ar fi plâns.
— Eşti bine ? a întrebat-o el.
Femeia s-a aşezat şi ea pe canapea.
— M-am despărţit de Michael, i-a spus ea.
Lui James i-a sărit inima din piept, dar s-a
străduit să nu arate cât de fericit era la auzul
acestei veşti.
— îmi pare rău. Mi s-a părut un tip de treabă.

448
 Da, sigur, acum că Michael ieşise din peisaj,
lui James îi era simplu să facă pe generosul.
— Să nu-ţi pară rău. A fost decizia mea.
Inima lui James a dat iar să sară din locaşul
ei. Fii relaxat, şi-a spus el.
— Aha!
Când James i-a întins paharul de vin, Stephanie
l-a privit în ochi.
— Să nu-ţi vină nu ştiu ce idei. Asta nu în­
seamnă că... înţelegi. Vreau doar să fiu singură.
Acum inima lui James a încremenit. Asta nu
era finalul romantic şi fericit la care visase el.
— Sigur, a spus el, reuşind să pară calm şi
matur. Deci, a continuat el, povesteşte-mi! Cum
a fost? A plâns?
Stephanie a zâmbit, aşa cum James sperase
c-o să se întâmple.
— Nu!
— Nu te-a ameninţat că, dacă nu te răzgân­
deşti, o să se arunce de pe o clădire foarte înaltă?
Stephanie a izbucnit în râs.
— Nu!
— Atunci mi se pare că nu prea i-a păsat.
Probabil că deja se săturase de tine.
Da, ultima remarcă era niţel cam periculoasă.
Stephanie fie o să se simtă jignită, fie o s-o
considere teribil de amuzantă.
Femeia a început să râdă şi-a aruncat în el cu
o pernă.
— Nu! A crezut că mă întorc la tine. Ceea ce
înseamnă că e bătut în cap.
James a zâmbit. Asta era tot ce-şi dorea:
vechea lui relaţie cu Stephanie, relaţia lor rela­
xată şi şansa de a-i dovedi că putea să fie un soţ
merituos. Ba chiar, într-o zi, dacă avea noroc, să
o recâştige pe Stephanie. Dar, deocamdată, James
se mulţumea şi numai s-o facă să râdă.

449
Stephanie i-a făcut cu mâna lui James, în timp
ce taxiul prindea viteză, după care a închis uşa.
Pentru prima dată în ultimii zece ani, era complet
singură. Mă rog, singură cu Finn, ceea ce nu o
deranja absolut deloc. Nici urmă de soţ şi nici de
Michael. Senzaţia era plăcută. Stephanie nu se
grăbea deloc să se implice într-o altă relaţie.
Avea de gând ca mai întâi să se clarifice şi să se
asigure că ştia ce-şi dorea cu-adevărat. Ea şi
James nu mai aveau de trecut decât un singur
hop: să le spună lui Pauline şi John că se des-
părţiseră. Dar Stephanie nu se grăbea să facă
nici asta. Voia să mai stea un pic să vadă ce-o să
se mai întâmple.

450
 Mu£tUM.i/U

Mulţumiri lui Louise Moore, Clare Pollock, Kate

Cotton, Kate Burke şi tuturor celor de la Penguin,
lui Jonny Geller, Betsy Robbins, Alice Lutyens,
Doug Kean şi tuturor celor pe care i-am uitat de
la Curtis Brown, lui Charlotte Willow Edwards
pentru nepreţuita ei documentare şi tuturor oame­
nilor care au răspuns la întrebările ei, inclusiv
lui Louise Riches, pentru informaţiile din dome­
niul medicinei veterinare, lui Jess Wilson, de la
Jess Wilson Stylists (www.threeshadesred.com/
jesswilson), Jessicăi Kelly, lui Jeffery M. James
şi lui Steve Pamphilon.

461