INTRODUCERE

1. Criza mediului - o realitate incontestabilă

În timp ce la întrebarea dacă omul a fost sau nu primit de natură pe “uşa din faţă”, întrebare
ce ţine de spiritul pur al existenţialismului, răspunsul nu poate fi decât deductiv şi destul de
aproximativ, atitudinea tot mai agresivă cu care acesta a înţeles să participe la festinul Universului
rămâne o relitate incontestabilă.
Judecate în raport cu faptele, momentele de contemplare a naturii de către om par mai multe
semne ale neputinţei decât ale recunoştiinţei ; admiraţia pentru zborul păsării a murit odată ce omul
a reuşit să înţeleagă şi să învingă forţa gravitaţională, alungând liniştea şi curăţenia înălţimilor şi
punând în miscare colosale forţe de distrugere şi autodistrugere.
Teama de răzbunarea naturii nu l-a părăsit niciodată pe om, şi totuşi acesta a continuat şi
continuă într-un ritm dezechilibrant să substituie natura în loc să o completeze, să o corijeze;
acumularea şi accentuarea stărilor conflictuale dintre om şi natură au început astfel să-şi multiplice
formele concrete de manifestare, ale căror implicaţii devin tot mai alarmante.
Din punct de vedere spaţial, impactul activităţii umane asupra mediului său poate avea o
întindere planetară, regională sau locală , fără a idetifica prin aceasta intensitatea dezechilibrelor
ecologice sau caracterul lor mai mult sau mai puţin periculos.
La nivelul planetar, principalele fenomene sunt reprezentate de: efectul de seră, distrugerea
stratului de ozon, poluarea mărilor interioare din vechiul continent şi a fluviilor, distrugerea
pădurilor.
Efectul de seră constă în reţinerea unei cantităţi tot mai mari din energia reemisă de sol şi
atmosferă, sub forma de infraroşii, de către nori şi gazele cu efect de seră. Dacă în absenţa efectului
de seră temperatura medie la suprafaţa Pămantului ar fi fost de aproximativ –19oC, intensificarea
acestuia va determina, pană în anul 2100, o creştere a temperaturii medii cu 1oC pană la 5oC (în
funcţie de scenariile elaborate).
Faptul că 60% din efectul de seră se datorează dioxidului de carbon, relevă legătura strânsă
dintre acest fenomen şi activitatea economico-socială, principalele cauze ale creşterii concentraţiei
atmosferice a CO2 fiind: arderea combustibililor fosili, activităţile umane, despăduririle,
modificarea modului de folosinţăa terenului.
Această corelaţie se regăseşte, logic, în contribuţia diferitelor state şi regiuni la procesul de
supraîncălzire a planetei ; conform
US EPA, Policy Options for Stabilising Global Climate, 1989, Statelor Unite ale Americii le
revine 21%, Statelor din fosta U.R.S.S. 14%, Comunităţii Economice Europene 14 %, Chinei 7%,
Braziliei şi Indiei către 4%, celorlalte state 36%.
Din grupa gazelor cu efect de seră, alături de CO2, mai fac parte : metanul, substanţele
clorofluorocarbonice, ozonul troposferic şi oxizii de azot.
Metanul este rezultatul activităţii microbiene din procesul de mineralizare a carbonului
organic în condiţii anaerobe (descompunerea deşeurilor organice), principalele surse de origine
antropică fiind : orezăriile, animalele domestice, scurgerile de gaz natural, combustia biomasei şi a
deseurilor solide. (Metanul mai poate avea însă şi surse naturale, cum sunt zonele umede şi
animalele să lbatice). Acest gaz contribuie cu 15% la efectul de seră.
Oxizii de azot din atmosferă au ca principală provenienţă activitatea microbiană din sol şi
din apă, precum şi arderea combustibililor fosili şi contribuie cu 4%-6% la creşterea temperaturii
planetei.
 Ozonul troposferic, (datorat, între altele, emisiilor de oxizi de azot de către motoarele
vehiculelor) şi substanţele clorofluorocarbonice, contribuie cu 8% şi respectiv cu 11%-20% la
efectul de seră.
Această scurtă inventariere a cauzelor creşterii temperaturii medii pe planeta noastră poate
permite schiţarea unor scenarii mai mult sau mai puţin optimiste privind dinamica unui fenomen a
cărui implicaţii preocupă tot mai evident oamenii de ştiinţa din diferite domenii. Motivaţia unor
asemenea cercetări se regăseşte însă nu numai în plan economico-social, ci şi în plan politic, ceea ce
poate complica întregul sistem al relaţiilor dintre state şi regiuni, atâta vreme cât opţiunile pentru un
nivel de trai ridicat presupun căi diferite de acţiune. Caracterul global al efectului de seră face ca
lumea industrializată, a cărei contribuţie la acest proces este mai mare de o treime, să nu rămană
indiferentă fată de strategiile de dezvoltare a celorlalte state ale lumii, această depinzând însă de
consecinţele efectului de seră.
În principal, creşterea temperaturii medii pe planeta Pămant va avea urmatoarele
repercursiuni:
- creşterea, pană la sfarşitul secolului al XXI-lea, cu 0,2-1 m (în funcţie de scenariu) a
nivelului mărilor, ca urmare a topirii gheţarilor terestri;
- modificarea productivităţii agroecosistemelor, în sensul creşterii în emisfera de nord şi a
scăderii în emisferă de sud, ceea ce va avea un important impact economico- social;
- transformări semnificative la nivelul ecosistemelor, mai ales în legătura cu distribuirea
suprafeţelor impădurite.
Evaluarea corectă a implicaţiilor social-economice şi politice ale acestor transformări
presupune însă un cadru amplu de analiză, care să cuprindă:
- soldul global al balanţei resurselor, dat fiind faptul că în unele zone acestea se vor reduce iar
în altele vor creşte;
- raportul dintre diferitele forţe politico-militare şi importanţa lui în soluţionarea problemelor
globale ale planetei;
- caracterul reversibil sau ireversibil al procesului de supraîncălzire a planetei, respectiv dacă
a fost sau nu depăşită capacitatea de autoreglare a acesteia;
- importanţa acordată factorului timp şi conflictului dintre generaţii.
Dacă atitudinea fată de implicaţiile efectului de seră poate fi contradictorie – de la un
pesimism maladiv până la un optimism nejustificat – aceea fată de distrugerea stratului de ozon nu
poate fi decât una : de diminuare şi eliminare a procesului. Creşterea pericolului de imbolnavire de
cancer, mai ales al pielii, pentru cei care se expun la soare, atât din plăcere cât şi prin natura
activităţilor desfăsurate, este strâns legată de subţierea stratului de ozon şi deci de reducerea rolului
acestuia în eliminarea excesului de raze ultraviolete. Pe cât de urgent, pe atât de costisitoare este
combaterea acestui fenomen, principala cale reprezentând-o reducerea şi chiar eliminarea
consumului de substanţe clorofluorocarbonice şi de alte gaze utilizate pentru fabricarea frigiderelor,
a vaporizatoarelor etc.
“Starea de sănătate” a mărfurilor, fluviilor, lacurilor şi a padurilor – ecosisteme de
importantă vitală – oferă de asemenea serioase motive de îngrijorare, semnele unor dereglări fiind
evidente nu numai pentru cercetător ci şi pentru omul de rând. O activitate pusă, de o concurenţă
acerbă, doar sub semnul profitului imediat, face să fie speculate limitele unui mecanism economic
în care problemele protejării, a conservării mediului se regăsesc într-o foarte mică măsura.
Minimalizarea relaţiei de interdependenţă dintre activitatea economică şi mediu face ca efluenţii
industriali şi ploile acide să reprezinte un atentat tot mai grav la echilibrul natural.
Deversarea în atmosferă şi în apă a unor cantităţi tot mai mari de substanţe nocive, ca
rezultat al unor tehnologii “agresive” şi a unui comportament îngust în plan economic, fie că este
vorba de o economie de piaţă sau de o economie centralizată , are ca efect creşterea numărului de
specii (ale faunei şi florei) dispărute sau ameninţate cu dispariţia, limitarea caracterului funcţional al
unor ecosisteme acvatice sau terestre şi, în ultima instantă, afectarea gravă a chiar bazei primordiale
a oricărei activităţi umane.
La nivelu regional, apariţia dezechilibrelor ambientale este datorată accidentelor de pe
platformele industriei chimice, de la centralele nucleare, poluării apei de suprafaţa şi freatice
precum şi poluării aerului.
Atât în ţară noastră cât şi în alte tări, dezvoltarea industriei chimice şi a producţiei de energie
în centrale nucleare a făcut să crească frecvenţa poluării cu substanţe chimice şi radioactive, viaţa
oamenilor fiind afectată în cea mai mare măsură atât direct, cât şi indirect. Caracteristic acestor
situaţii este faptul că sursele de poluare sunt bine localizate dar, ca urmare a lipsei unor mecanisme
specifice, eficiente, costurile poluării sunt suportate, fară nici o despăgubire, uneori pe lungi
perioade de timp, de colectivităţi ce nu au nici o responsabilitate pentru accidentele produse.
Poluarea regională a apei de suprafată şi freatice este cauzată atât de deşeurile industriale cât
şi de activitatea din agricultură, prin nitraţii proveniţi de la utilizarea îngrăşămintelor chimice, a
pesticidelor, erbicidelor etc.
Deşi paleta instrumentelor economice pentru protecţia mediului are o largă extindere în acest
domeniu, utilizarea lor este restrânsă şi puţin eficientă, atâta vreme cât nu se creeaza un suport
logistic corespunzător (de la baza tehnico- materială până la realizarea unui cadru specific de
cooperare regională).
Poluarea aerului are loc mai ales cu SO2,CO,CO2 etc.emise de centrale electrice, uzine
chimice, uzine de incinerare a deşeurilor organice şi anorganice, fabrici de ciment, vehicule etc. În
toate aceste cazuri, fenomenul poluării este recunoscut dar limitarea sau eliminarea acestuia ar
presupune suprimarea unor locuri de muncă, iar importanţa lui creşte odată cu dobândirea unui
caracter nociv.
La nivel local sunt frecvente poluarea prin mirosuri urâte, poluarea prin zgomot, precum şi
poluarea estetică. Pentru primele două cazuri exista posibilitatea localizării sursei de poluare şi
efectuarea unei analize cost-beneficiu care să stea la baza deciziei de reducere a poluării.
În cazul poluarii estetice, esteticianul trebuie să se substituie economistului, fiind posibile
doar formularea unor aprecieri în termeni nemonetari.

2. Grija pentru mediu – o întoarcere la mit, la religie ?

În hiperviziunea sa, Dumnezeu, dupa ce a creat Universul, a pus omului o singura restricţie :
să nu se înfrupte din pomul cunoştinţei binelui şi răului, căci de acolo se va naşte discordia.
Discordia dintre cine? Discordia dintre viaţă şi moarte, dintre bărbat şi femeie, dintre oameni în
general, dintre om şi ceea ce îl înconjoară ? Este greu să găseşti adevărul originar când acesta e-n
toate şi nu e în nimic, când este peste tot şi nu undeva anume !
Mitul intangibilităţii nu a fost însă respectat, şi s-au “răsculat” apoi oamenii împotriva
naturii într-un adevarat perpetuum, s-au răsculat oamenii contra oamenilor, căci mitul puterii I-a
îndrumat (de ce oare oamenii acţionează în numele acestui mit atâta vreme cât îi neagă originea
dumnezeiască?), împărţindu-se în două: unii care au văzut în pomul cunoştinţei binelui şi raului
doar o valoare spirituală şi alţii, la fel de ignoranţi, dar mai “periculoşi”, care au văzut în această
negare dreptului omului de a căuta adevărul, a dreptului la logica unui existenţialism bazat pe
cunoaştere şi înţelegere.
Nimic mai fals, căci acesta era adevărul fundamental : pomul era şi trebiua să rămână
intangibil.
Să revenim : Dumnezeu a pus la dispoziţia omului mai mult decât strictul necesar, creându-i
imaginea frumosului şi armoniei, sădindu-i gustul plăcerii, dar a propovăduit şi o restricţie
absolută…
 Înfruptarea din pomul intangibil nu a dus la destrămarea armoniei pentru că omul a început
să înţeleagă ci, poate, pentru că s-a încălcat una din legile supravieţuirii Universului, s-a cerut de la
natură mai mult decât putea oferi (“Blestemat va fi pamântul din cauza ta ! Spini şi pălămidă îţi va
produce” – a zis Dumnezeu lui Adam, după ce acesta a comis primul păcat). O astfel de concluzie
poate fi sugerată şi de următorul exemplu .
Pigmeii din Africa Centrală sunt organizaţi în cete care au, fiecare, teritoriul lor de
vânătoare. În centrul acestor teritorii există o zonă sacră aflată sub semnul divinităţilor pădurii şi în
care vânătoarea reprezintă un sacrilegiu. Din punct de vedere biologic acest teritoriu funcţionează
ca o rezervaţie în care animalele pot să se reproducă asigurându-se astfel posibilitatea recolonizării
teritoriilor de vânătoare atunci când prelevările depăşesc o anumită limită.
Instituţia socială a “teritoriului sacru” îi apară deci pe Pigmei impotriva riscului unei
exploatări de tip “minier” a vânatului, dovedindu-se a fi un sistem de gestionare a resurselor
naturale la fel de eficace ca un plan de practicare raţională a vânatului.
Dar o astfel de limită poate fi definită nu numai în raport cu mediul ci şi cu omul însusi,
chemat să domnească (nu să guverneze!) asupra naturii căreia îi aparţine, contrar apartenenţei la
Univers. Căci până unde trebuie sa meargă cunoaşterea omului de către om ? Nu este imoral să-ţi
cunoşti destinul, dar este imoral când ţi se oferă această posibilitate fără a avea capacitatea de a
remedia ceea ce contravine propriilor dorinţe.
“Dacă vrei, poţi” nu este decât o metamorfozare a şarpelui care a îndemnat-o pe Eva la
necugetatul act, este expresia la limită vulgarităţii, a mitului puterii, uitănd însă de un lucru ; “a
vrea” ţine numai de propria-ţi persoană, chiar şi ca formă de exprimare a influienţelor exterioare, iar
“a putea” implică şi altceva decǻt propria-ţi persoană.
Este vorba oare de o altă legalitate de care omul ar trebui sa ţină seama?
Orice strat geologic este o interfaţă a naturii, un “soft “ în care omul poate citi şi care
dovedeşte formidabila forţă a naturii de a înmagazina informaţia, de a nu omite nimic. Dacă am
putea şti de ce fiecare element dintr-un asemenea strat arată într-un anume fel, de ce se găseşte într-
un loc şi nu în altul, am putea multiplica enorm informaţia ca formă a cunoaşterii .
Pentru a decumula o asemenea informaţie este necesar să cunoaştem “hardul”, mecanismul
“memoriei” naturii, un mecanism extrem de eficient, bazat pe înmagazinarea numai a informaţiei
cumulate şi care te obligă să parcurgi anumiţi “paşi” pentru a ajunge la o informaţie simplă,
explicită.
Prin comparaţie, putem constata că niciodată tăietorul de lemne şi asemeni lui mulţi alţii, nu
şi-au pus problema că padurea nu poate exista fără copaci, el acţionînd, dacă nu în acelaşi fel cel
puţin în acelaşi sens, pe baza unei informaţii pierdută în memoria timpului.
Omul însuşi este o informaţie cumulată pentru a carei decumulare este necesară mereu etapa
“depresurizării”, căci altfel efectul poate fi fatal.
Reconsiderarea grijii pentru mediu nu înseamnă, deci, revenirea la etapa prosternării omului
în faţa naturii, a fricii de necunoscut, ci reproiectarea acţiunilor sale astfel încât acestea să aibă ca
finalitate regăsirea identităţii şi creşterea autonomiei, a capacităţii de adaptare dinamică la mediul
său de viată.
Desigur, este greu să-ţi găseşti cadenţa atunci când ai sentimentul efemerului, când ziua de
azi îţi aparţine mai mult decât ziua de mâine, dar acesta nu înseamnă sa negi necesitatea ei.
Reîntoarcerea la mit, la religie, face parte din şansa regăsirii cadenţei omului în raporturile
sale cu natura, cu mediul înconjurator, este o formă de revalorizare a unei înţelepciuni, ce s-a
dezvoltat de-a lungul mileniilor, în faţa predilecţiei pentru experienţa de laborator, a cărei
confirmare va veni sau nu vreodată.
 Capitolul I

ECONOMIA MEDIULUI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR

ECONOMICE ŞI AMBIENTALE

1.1. Conţinutul şi importanţa Economiei mediului

Chiar dacă diversitatea formulărilor conceptuale de bază cu privire la acelaşi segment al

realităţii este legată mai ales de etapa de început a unui nou domeniu al ştiinţei,în cazul de fată acest
fenomen se amplifică mult ca urmare a importanţei spaţiului şi timpului.
A opera cu delimitări spaţiale sau temporale în cercetarea mediului reprezintă fie un demers
didactic sau experimental, fie reflexul limitelor cunoaşterii umane. Argumentul cel mai evident în
favoarea unei astfel de aprecieri este faptul că problemele mediului sunt tot mai frecvent
recunoscute ca probleme globale ale omenirii, definită în timp şi spaţiu .
Abordarea mediului din punct de vedere economic ocazionează precizarea sferei de cercetare
prin formulări diverse :
- Economia mediului înconjurător ;
- Economia ambientală ;
- Economia mediului natural ;
- Economia protecţiei mediului natural .
Capacitatea oamenilor de a comunica între ei depinde, printre altele, de respectarea
convenţionalismului dintre limbaj şi realitate, recunoscând însă şi o anumită dinamică a acestui
convenţionalism.
În acest context, în Micul Dicţionar Enciclopedic, ediţia 1986, mediul este definit drept “complex
teritorial în care se imbină elementele de relief, structură geologică şi resursele de subsol,apele şi
condiţiile de climă, solul, vegetaţia şi fauna şi care constituie cadrul natural de desfăsurare a vieţii
materiale a societăţii omeneşti “.
Prin urmare, deşi obiectul analizei este mediul, sunt utilizate concepte diferite : “mediu
înconjurator” , “mediu ambiental” , “mediu natural”.Or, atât “mediu înconjurător” cât şi mediu
ambiental” cuprind nu numai avuţia naturală ci, cel puţin, şi aceea creată de om. În acelaşi timp,
“mediul natural” reprezintă o formulare pleonastică, singura menită să asigure concordanţa cu
conţinutul cercetării fiind aceea de “mediu”.
De asemenea, se poate aprecia ca “Economia protecţiei mediului “ nu răspunde în totalitate
preocupărilor reconcilierii dintre om şi natura, asa cum o poate face “Economia mediului“; în timp
ce prima ia în calcul capacitatea de autoportantă a sistemului natural doar în forma implicită ,
oferind spaţiu de manifestare a “ ecolo - gismului abuziv” , a doua o poate face şi în forma
explicită, promovând un demers ştiinţific echidistant fată de economist şi ecolog.
Mai mult, în primul caz, putem considera că se face referire doar la un element component al
Economiei mediului, acela al evaluării impactului măsurilor tehnico – economice asupra mediului
ca factor economic, comparativ cu efortul presupus de acestea.
Desigur, analiza cost-beneficiu reprezintă o metodă decizională importanta având ca suport
evaluarea avantajelor ambientale, dar “Economia mediului” trebuie să abordeze deja şi problemele
reconstrucţiei ecologice, cu toată prioritatea acordată acţiunilor preventive. Contradicţia dintre
mediu şi activitatea economică se manifestă prin tot mai multe şi ample dezastre ecologice ale caror
urmări nu pot fi stopate decât prin costisitoare acţiuni de restabilire a integrităţii avuţiei naturale.
 Se apreciază că emergenţa “Economiei Mediului” este marcată de ceea ce s-a numit “starea de
bunăstare” din timpul epocii victoriene1 la începutul căreia a fost semnat “Actul reformei”,
cuprinzând un ansamblu de măsuri menite să contracareze consecinţele Revoluţiei industriale.
După 1865 (pâna în 1900) “starea de bună stare” s-a definit mai mulţi în raport cu unele realizări
pe plan social, de unde şi denumirea de “colectivism victorian” şi aceasta sub influenţa
reformismului lui Gladstone sau a statului tradiţionalist a lui Disraeli. În perioada 1900 – 1914,
ambiţiosul obiectiv al “stării de bună stare” s-a limitat la intenţia de a atinge un “minimum naţional”
al bunăstării, pentru că până la sfarşitul celui de-al doilea razboi mondial să apară primele
preocupări pentru conservarea mediului, alături de cele mai vechi legate de educaţie, sănătate şi
asigurarea locurilor de muncă.
Perioada de reconstrucţie de după al doilea război mondial, puternicul impact al teoriei lui
Keynes, nivelul înalt al ratei creşterii economice, precum şi stabilitatea preţurilor, au favorizat
scăderea preocupărilor sociale de ordin “calitativ” în favoarea acelora de ordin “cantitativ” .
Ultimii ani ai celui de–al saselea deceniu se apreciază că o fază de răspuns constând amplificarea
convulsiilor sociale reprezintă perioada finală a “miracolelor economice”, cărora le-a urmat o fază
de răspuns constând amplificarea convulsiilor sociale şi extinderea preocupărilor pentru analiza
limitelor modelului economic promovat de ţările occidentale ; în acest context au apărut lucrări
despre costurile creşterii economice, care au evidenţiat enormul cost social ce contrabalansează
creşterea economică accelerată.
Fapte ulterioare, cum ar fi rapoartele Clubului de la Roma din anii 1972 şi 1974 şi lunga şi
profunda criză derivată din creşterile succesive ale preţului petrolului (1974, 1978, 1980) au
modificat în mod substanţial tabloul realităţilor în favoarea unei reconsiderări a indicatorilor
bunăstării sociale, a relansării teoriei în domeniul Economiei bunăstării.
Într-o primă aproximare, se poate afirma că Economia bunăstării recurge la conceptele de
“minim” sau “maxim” în scopul aplicării principiului abordării sistemice în studiul politicii
economice.
“Scopul economiei bunăstării este de a influenţa consensul social făcând mai clare direcţiile şi
obiectivele diferitelor politici, demonstrând consistenţa sau inconsistenţa unor anumite relaţii dintre
scopurile finale”2.
Economia bunăstării ar încerca deci să definească un criteriu sau obiectiv globalizant pentru
politica economică, un indicator social pentru care se aprecizează o funcţie de optim, astfel încât
obiectivele strategiei să poată fi formulate cu mai multă claritate, inclusiv prin intermediul
modelării matematice.
Problema fundamentală a economiei bunăstării este reprezentată de atingerea unei situaţii optime,
înţeleasă ca un ansamblu de opţiuni considerate mai bune decât oricare altele posibile.
Calea de atingere a unei astfel de situaţii optime (a consecinţelor sale) a fost abordată din puncte
de vedere diferite, care evidenţiază distincţia dintre economia bunăstării “clasice” şi
“noua”economie a bunăstării.
Pentru Pigou, economia bunăstării presupune fixarea unui obiectiv economic considerat ca “dorit”
din punct de vedere social; acest obiectiv implică, la rândul sau, maximizarea bunăstării economice
care, în principiu, nu se identifică cu bunăstarea generală (bunăstarea economică fiind doar un
element al bunăstării generale).
Când vorbeşte de bunăstare, Pigou se limitează deci la aspectele economice, susceptibile a fi
exprimate în termeni monetari. Pe de altă parte, el consideră ca avuţia naţională este un indicator
aproximativ al bunastării economice, mai precis, bază materială a acesteia.

1
Epoca victoriană se plasează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când Marea Britanie sub regina Victoria(1837-
1901) atinge, datorită politicii expansioniste, apogeul puterii maritime.
2
Mark Blauf, Teoria economică în retrospectivă, EDP, 1992, pg. 626
 Relaţia dintre bunăstarea economică şi avuţia naţională generează, conform aprecierilor lui Pigou,
două tipuri de efecte :
- efecte volumetrice;
- efecte de distribuţie.
Primul tip de efecte ne arată că atunci când nu se înregistrează o scădere a accesibilităţii la
elementele avuţiei pentru cei mai săraci şi când nu intervin cauze exterioare procesului (de tip
normativ, prin intermediul statului), orice creştere în volumul total al avuţiei (efectul volumetric)
se traduce, în general, printr-o creştere a bunastării economice.
Efectele de distribuţie ne arată ca orice cauză care limitează accesul la elementele avuţiei pentru
cei mai săraci, dar care nu implică niciodată o scădere în volum a avuţiei naţionale(ca urmare a
alocării optime a resurselor, n.n) va presupune o creştere, în linii generale, a bunăstării economice.
În concluzie, se poate afirma că Pigou atribuie politicii economice două sarcini fundamentale :
- transferarea de avuţie de la cei care au mai mult la cei care au mai puţin;
- imbunătăţirea performanţelor sistemului productiv.
Conform concepţiei lui Pareto, economia bunăstării trebuie să promoveze soluţii privind
comparaţiile interpersonale ale utilităţilor de care dispun indivizii în scopul atingerii unui maxim
definit în raport cu colectivitatea în ansamblul sau (facând distincţie între maximul unei
colectivităţi – oricare ar fi ea şi maximul pentru o colectivitate anume). Prin urmare, Pareto,
respinge ideea utilităţilor cardinale precum şi pe aceea a utilităţilor aditive (bunăstarea unei
colectivităţi este suma bunăstărilor individuale) şi, făcând abstracţie de dificultăţile comparaţiilor
interpersonale privind utilităţile, sugerează necesitatea unui optim social.
“Noua” economie a bunăstării, fondată în jurul anilor ’30, gravitează în jurul a 2 principii
fundamentale :
- principiul bunăstării sociale ;
- principiul compensării.
Importanţa mai mare sau mai mică acordată fiecaruia dintre aceste principii a condus la curente
diferite de abordare a problemei şi chiar la polemici. În cadrul unuia din curente se susţine că
beneficiul obţinut de comunitate în ansamblul său poate fi considerat acceptabil în comparaţie cu
pierderile înregistrate de unele grupuri din cadrul acesteia numai atunci când grupurile respective
vor fi tratate pe baza unui postulat de egalitate între diverşi indivizi (prin aplicarea principiului
compensării).
Un alt curent de gândire respinge acest raţionament, negând presupusele “capacităţi egale de
satisfacere “ în numele deosebirii dintre economia liberă şi cea normativă (aceasta din urma
manifestând o tendinţă spre un egalitarism subiectiv şi neeficient).
Într-un astfel de context s-a sugerat soluţia compensării pierderilor suferite de unii membri ai
colectivităţii cu caştigurile altora, pe baza unui criteriu obiectiv, de eficientă economică şi
regularizarea distribuţiei venitului prin intermediul unei acţiuni guvernamentale de compensare a
pierderilor. Pentru aceasta se impune însă distincţia între situaţiile de caştig pentru unii membri ai
societăţii în dauna altora, de situaţiile favorizante care permit obţinerea de beneficii pentru unii
fără ca aceasta să presupună o pierdere pentru alţii.
În primul caz nu se poate afirma ca are loc o creştere a bunăstării
Generale (în ansamblul), chiar dacă există posibilitatea utilizării unei unităţi de masură pentru
compararea interpersonală a utilităţilor(nivelul avuţiei înregistrând modificări nesemnificative).
Dimpotriva, în al doi-lea caz are loc o imbunătăţire a bunăstării colectivităţii, a eficienţei în
sistemul economic, ca mecanism de satisfacere a necesităţilor.
Dezvoltările ulterioare ale problematicii economiei bunăstării sau centrat pe eficienţa distribuţiei
venitului, a trecerii de la funcţia bunăstării individuale la funcţia bunăstării sociale.
Acestă scurtă incursiune, în planul cercetării economice, de la “starea de bunăstare” la
“bunăstarea economică” este menită să pună în evidenţă faptul ca pe măsura extinderii accesului
omului la resursele de producţie, graţie, în principal, progresului tehnic şi tehnologic,
 interdependenţa dintre participanţii la activitatea economico-sociala s-a transformat dintr-o stare
de spirit, într-o stare de fapt ; multiplicarea zonelor de contact dintre agenţii economici a erodat
permanent rolul individului în obţinerea propriului succes,dezvoltând în acelaşi timp sentimentul
apartenenţei la o societate productivă, faţă de care raportul dintre drepturi şi obligaţii capătă
încet,încet, un nou conţinut.”Adevărata funcţie a economiei bunăstării este de a pune stăpânire pe
disciplina eticii aplicate mai mult decât a o evita”, concluziona Mark Blauf în lucrarea deja
amintită.O asemenea modificare comportamentală s-a accentuat brusc odatăcu declanşarea crizei
mediului, mai ales în formele ei globale, criză ce a scos la iveală un adevăr uitat sau neglijat de
mult timp; deteriorarea raportului dintre avuţia naturală şi activitatea umană reduce sansele
supravietuirii civiliză ţiei pe planeta Pământ .
Intensificarea contradicţiei dintre om şi natură a reliefat faptul că
bunăstarea economică este doar o latură a bunăstării sociale, alături
de ea impunându-se prezenţa unui mediu sănătos, apt sa ofere nu numai resurse ci şi servicii la
nivelul necesită ţilor raţionale.
Într-un asemenea context, dezvoltarea ştiinţelor despre natură a început sa beneficieze de apariţia
unei noi ştiinte, ce işi propune o abordare economică a aceluiaşi domeniu al realităţii înconjuratoare.
Economia mediului, ca ştiintă şi disciplina economică, işi propune să opereze în continuare cu
conceptul de eficienţă economică, dar fără să-l mai opună în vreun fel conceptului de echitate. Cei
care resping această simbioză, “confundând” echitatea cu egalitarismul, o fac de pe poziţii
partizane. După o indelungată vreme de dezvoltare economică în dispreţ faţă de legile naturii este
greu de acceptat scadenţă reprezentând costurile pentru protecţia mediului, atât pentru economiile
centralizate cât şi pentru cele libere; această scadentă este cu atât mai apăsătoare pentru economiile
ţărilor dezvoltate, în principal SUA şi CEE, cărora le revine peste o treime din aceste costuri.
Pentru a pătrunde pe terenul Economiei mediului este necesară
reconsiderarea raportului dintre sistemul economic şi mediu, în sensul acceptării faptului ca primul
aparţine celui de al doilea şi deci este subiect al legilor naturale şi energetice. Sistemul economic
este inserat în ecosistemul global şi din acest motiv nu poate să se dezvolte în afara legilor care
guvernează orice ecosistem, respectiv cele referitoare la circulaţia materiei (sau reciclarea
permanentă) şi fluxul unidirecţional al energiei (fara posibilitatea de reciclare, ci numai de trecere
dintr-o forma potenţială în una liberă).
Conceptul tradiţional de proces economic legat de imaginea unei maşini de producţie-consum este,
esenţialmente, eronată, pentru că suprimă etapa posterioară pretinsului act final al consumului, adică
faza legată de tratamentul reziduurilor, principalele generatoare de externalităţi ambientale. La
aceasta se adaugă faza de extracţie a resurselor din mediu care, de asemenea, nu este percepută
corect în ştiinta economică (de exemplu, pretul lemnului din pădure trebuie să reflecte şi diminuarea
serviciilor pe care le oferă un astfel de ecosistem).
Pentru funcţionarea sistemului economic sunt absolut necesare cantităţi tot mai mari de energie
care se transformă , în mod iremediabil, în căldură – energie nerecuperabilă (energie înaltă). În mod
decisiv, activitatea umană a contribuit la actuala situaţie, periculoasă, a degradarii biosferei, care
prezintă o capacitate limitată de asimilare şi adaptare naturală pentru a trata deşeurile produse de
societatea industrială şi care până la urma se întorc în mediu.
De asemenea, ştiinta economică nu s-a preocupat de bunurile “libere” sub pretextul că valoarea
lor de schimb este nulă, fiind furnizate gratuit de către natură, în ciuda faptului ca sunt
indispensabile desfăşurării activităţii productive, menţinerii şi dezvoltării vieţii. Economia
convenţională, legată de administrarea resurselor limitate nu a avut în vedere ca ecosfera este ea
însăşi limitată. Bunurile şi serviciile pe care natura le oferă umanităţii sunt supuse aceluiaşi
tratament ca cel al oricărei mărfi care este pe piaţă, deşi nivelul lor calitativ este de o factură
specială, şi aceasta ca urmare a întâietătii acordate obţinerii de profituri individuale. Rezultă că
ignorarea dependenţei omului de natură este inerentă mecanismului economic, atât într-o economie
liberă cât şi într-o economie centralizată, acesteia din urma fiindu-i specific modul de utilizare a
parghiilor economice şi nu parghiile economice în sine. Criza mediului dobândeşte dimensiuni
mondiale şi complexele sale cauze nu pot fi legate exclusiv de un tip sau altul de economie;
planificarea centralizată nu poate elimina radical caracterul neraţional al gestiunii resurselor
naturale şi a mediului în ansamblu, proprie abuzului “mâinii invizibile” a mecanismului pieţei.
Rădăcinile problemelor mediului trebuie căutate în eroarea de a diminua rolul acestuia în relaţia sa
structurală şi dialectică cu omul şi societatea în ansamblul, în raportul dintre procesele vitale şi cele
economice. Efectiv, nici sistemul capitalist şi nici cel socialist nu au ţinut cont de capitalul biologic
al ecosistemului şi în consecintă nu au armonizat nicicum acţiunile economice cu imperativele
mediului.
Ambele sisteme şi-au manifestat predilecţia pentru dezvoltarea cantitativă, abordând problemele
mediului în mod asemănător, ceea ce va face ca, pe termen scurt pericolele cu care se vor confrunta
să fie diferite pentru ca, pe termen lung, acestea să fie surprinzător de similare; prin urmare, criza
mediului accentuează nu convergenţa celor două modele, ci mai degrabă problemele pe care le vor
avea de soluţionat, probleme ce decurg din complexul tehnico-ştiinţific şi industrial – baza comună
a succeselor şi înfrângerilor Est-ului şi Vest-ului. Evoluţia, controlul şi dirijarea acestui complex
plaseaza modelul socialist, pe termen scurt, într- o poziţie aparent mai avantajoasa, dar viitorul
îndepărtat (dimensiunea temporală specifică problemelor mediului) rezervă acelaşi impact asupra
capitalului natural atât din partea socialismului industrial cât şi din partea capitalismului; atât unul
cât şi altul au o capacitate limitată de a răspunde provocărilor mediului, privite din perspectiva unei
perioade mai îndelungate asociată cu capacitatea finită a planetei precum şi cu limitele propriei
condiţii umane.
Fenomenul degradării mediului este efectul unui ansamblu de procese aflate în continuă
interacţiune : creşterea demografică, creşterea economică, progresul tehnico-ştiinţific,
industrializarea, urbanizarea, apariţia marilor aglomerari, etc. Cu toate acestea, când se
intenţionează stabilirea responsabilităţilor pentru actuala criză a mediului, atenţia se centrează
imediat, de o manieră nediscriminatorie, pe economie, fără a discerne însă între activitatea şi teoria
economică. În ciuda evidenţei căactivitatea economică are repercursiuni asupra mediului, teoria
economică, cu toată larga experientă, nu a tratat, într-o formă corespunzătoare, această realitate.
Chiar dacă nu poate fi dat un răspuns general la criza mediului, economia mediului tinde să-şi
asume un rol fundamental în depăşirea sa: gestionarea raţională a resurselor, daune şi costuri legate
de mediu, instrumente economice ale politicii de mediu, repercusiuni micro şi macro-economice ale
mijloacelor de protecţie a mediului etc. sunt unele din problemele principale circumscrise acestei
ştiinte şi discipline economice.
Dat fiind că această disciplină, dintr-un punct de vedere convenţional, se ocupă cu precădere de
studierea în plan economic a fenomenelor degradării mediului(doar parţial reflectate în sistemul de
piaţă), se poate recurge la un model al fluxurilor materiale pentru a putea pune în evidentă
importanţa abordării economice a mediului. Într-un astfel de model se încearcă a se urmări fluxul
circular al materiei, începând cu condiţia sa de resursă primară prelevată din mediu şi până la
descărcărea sa în acesta, sub forma de reziduu trecând prin fazele de producţie şi consum.
Conform modelului lui Karl – Göran Möler(fig.1.1), se pot considera cinci sectoare de bază:
- producţia;
- acumularea de capital;
- consumul;
- gestiunea mediului;
- mediul.
Modelul include deci un sector “Gestiunea mediului”, pentru a cărui funcţionare se consumă fortă
de muncă Le şi alte resurse Ve provenite din sectorul “Producţie”; aceste consumuri se
concretizează prin acţiunile de protejare a mediului e.
Resursele primare extrase din mediu S sunt folosite direct de către sectorul productiv, iar inputul de
muncă necesară este reprezentat de Lp. La rândul său, sectorul “Acumulare de capital” se referă la
 stocul de capital din economie, care oferă servicii productive, utilizabile ca factor de producţie, K.
Sectorul “Consum” se identifică cu consumul de bunuri şi servicii, C, provenind direct din sectorul
“Producţie”.

Forta de muncă, Lp
Resurse primare, S

Reziduuri, Zp Bunuri şi servicii, C

productie Reziduuri, Zt

Acumulare
de
capital

Protejarea mediului, e Fortă de munca, L e

Gestiunea
mediului

Reziduuri, Zh

Servicii, Y

Fig.1.1.Fluxul material(după Karl-Göran Mäler:Environmental Economics

Univ.Press, Londra, 1974).

În afara reziduurilor descărcate direct în mediul înconjurător Zh sunt luate în considerare şi

reziduurile reciclate (tratate) din sectorul de consum Zt.
Stocul de capital creşte ca urmare a investiţiei brute G, iar consumul (degradarea) stocului de
capital are două semnificaţii :
- diminuarea capitalului;
- flux de deseuri care se pot folosi parţial (în urma dezmembrarii), ca materie primă reciclată, în
sectorul productiv.
Sectorul productiv generează, de asemenea, propriile reziduuri care, impreună cu celelalte ( Zt şi
D’ ) sunt supuse unui proces de reciclare internă. În mod obiectiv, ca urmare a nivelului de
perfomanţă a tehnologiilor, reciclarea nu poate fi totală, astfel încât o parte a rezidurilor, Zp se
întorce în mediu.
Se observă ca mediul este şi furnizor de servicii către comsumatori, Y, în principal de tip reactiv, a
căror volum scade, în general, odată cu creşterea cantităţii de reziduuri deversate.
Exprimând fluxurile materiale în unităţi de masă şi stabilind ecuaţiile de echilibru între fluxurile de
intrare şi ieşire din sectoarele considerate, rezultă :

1.pentru sectorul “Producţie” :

S + Zt + D = C + G + Ve + Zp ;
2.pentru sectorul “Consum” :
C = Zt + Zh ;
3.pentru sectorul “Gestiunea mediului” :
Ve = e,
de unde :
S + D = G + Zp + Zh + e =>
S – (Zp + Zh + e) = G – D = N
Acest bilanţ al materiei confirmă căre sursele primare, producţia de bunuri, acumularea de
capital şi reziduurile fac parte dintr–un anumit echilibru. Se constată că fluxul net de materie din
mediu este egal cu acumularea netă N de capital. Aparent simplă, acestă concluzie este
semnificativă în măsura în care evidenţiază clar că partea din resursele primare ce nu se acumulează
în stocul de capital se întoarce definitiv în mediu. O altă concluzie este aceea că, dată fiind
acumularea netă de capital, în condiţiile în care nu există stimulente pentru a reduce volumul
deversărilor poluante în mediu, prelevarea naturală se va face de o manieră excesivă.
Prin urmare, dacă în plan politic este “desconsiderată” calitatea mediului, economia va avea de
suferit nu numai ca urmare a degradării mediului ci şi datorită exploatării abuzive (supraexploatării)
resurselor naturale ; cu alte cuvinte, dacă nu se va menţine sub control deversarea rezidurilor în
mediu, iar aceasta va determina o creştere într-o masură tot mai mare a prelevărilor din stocul de
capital natural, nu va fi posibilă menţinerea ritmului de acumulare netă a capitalului.
Descrierea de până acum confirmă necesitatea regularizării schimburilor dintre procesele naturale
şi cele economice. În acest sens, Economia mediului are ca scop asigurarea fundamentării deciziilor
privind capitalul productiv şi social în concordantă cu caracteristicile capitalului natural, inclusiv pe
baza unei contabilizări ecologice, economice şi sociale atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.
Chiar dacă scopul Economiei mediului include şi obiective mai ample, cum ar fi imbunătătirea
calitătii vietii, unul din obiectivele principale rămâne administrarea eficientă a resurselor naturale,
tot mai mult supuse aproprierii şi tot mai rare. De altfel, modelul lui Karl-Göran Moler sugerează o
reconceptualizare a mecanismului economic în scopul identificării unor mijloace, instrumente de
alocare a resurselor între utilizări alternative.
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………..……
Atât preocupările mai vechi cât şi cele noi pot reprezenta un suport pentru a defini Economia
mediului ca fiind acea ştiinţă economică ce studiază mediul ca bun public şi sistem bazat pe
autoreproducţie, aflat în strânsă interdependentă cu mediul economic.
Caracterul de bun public nu neagă posibilitatea aproprierii unor elemente ale capitalului natural,
ci se referă la mediu în ansamblu, ţinând însă cont de faptul ca problemele acestuia nu pot fi
separate de cele ale conponentelor sale.
Prin mediu economic se desemnează, dintr-o perspectivă comună, un sistem bazat pe reproducţie
şi dominat de legi economice(în timp ce mediul este dominat de legi biologice).
Elementele care traversează frontiera analitică a mediului, sau inputurile sunt reprezentate, în
ultima instanţă, de transferuri de energie convenţională din mediul antropic, precum şi de energie
solară. Mediul tratează transferurile de energie convenţională cel mult ca pe nişte recuperări, acestea
reprezentând, adesea transferuri forţate.
Spre deosebire de mediu, pentru mediul artificial inputurile reprezintă însăşi condiţia de a exista
şi de a se dezvolta.
 Faptul că omenirea a devenit tot mai dependentă de mediul artificial, atât prin mutaţiile biologice
cât şi prin cele sociale, subliniază tocmai importanţa mediului în asigurarea unor transferuri
eficiente de resurse către mediul artificial.
Economia mediului işi propune deci să evalueze capacitatea sistemului natural de a participa la
transferurile către sistemul artificial atât în regim staţionar (pe termen scurt), cât şi în regim dinamic
(pe termen lung).
Dinamica mediului, respectiv capacitatea sa de autoreproducţie, cuprinde însă atât o dinamică
proprie sistemului cât şi o dinamică indusă, mai ales de către transferurile forţate. Accentuarea
caracterului “fortat” al transferurilor de energie preponderent convenţională creează însă o
contradicţie între dinamica proprie şi dinamica indusă, ceea ce poate plasa acest sistem în tot mai
vizibile şi frecvente stări de echilibru instabil, care pot degenera, cel puţin pentru anumite segmente,
în situaţii de dezechilibru şi de prăbuşire.
Economia mediului trebuie să contribuie deci la fundamentarea unor decizii eficiente de
gestionare a mediului de către om, respectiv de situare a acestuia pe poziţia de partener al naturii,
(care doreşte să -şi desfăşoare activitatea în concordanţă cu legile naturii) şi nu pe poziţia de
“stapân” al naturii.
Aflate în strânsă legătură cu capacitatea de autoreproducţie, măsurile de prevenire a degradării
acestei capacităţi sau de reconstrucţie, fac parte, de asemenea, din obiectul Economiei mediului din
perspectiva eficienţei pe care o prezintă, respectiv a raportului dintre efectul şi efortul pe care le
presupun.
Pentru atingerea obiectivelor sale, se propun patru direcţii de dezvoltare a Economiei mediului :
- elaborarea metodelor şi tehnicilor de evaluare în termeni monetari a fenomenelor legate de
evoluţia mediului şi utilizarea unor metode de analiză ca suport decizional;
- conceperea şi aplicarea politicii de mediu;
- evaluarea dimensiunii internaţionale a fenomenelor şi politicilor legate de mediu;
- fundamentarea trecerii de la modelul staţionar de dezvoltare, propus de Clubul de la Roma, la
modelul dezvoltării durabile.

1.2 Caracterul interdisciplinar şi integrator al Economiei mediului

Unitatea în diversitate pe care o manifestă realitatea înconjurătoare reprezintă un adevăr ce

işi gaseşte o tot mai largă susţinere prin însăşi procesul de dezvoltare al ştiinţei. Apare tot mai clar
că preocupările ştiinţifice pe domenii înguste sunt doar o etapă necesară a procesului de integrare al
formaţiei în concepte, legităţi, paradigme care să explice evoluţia unui sistem, asigurându-şi prin
aceasta perenitatea ştiinţifică.
Capitalul natural, ca obiect al Economiei mediului, reprezintă un sistem de o mare
complexitate pentru a carui înţelegere, percepere corectă în plan economic, sunt necesare informaţii
din domeniul ştiinţelor naturii, a ştiinţelor exacte, a ştiinţelor sociale etc. Utilizarea conceptelor, a
pârghiilor şi instrumentelor economice într-un domeniu cum este cel al mediului, nu-şi poate gasi o
finalitate eficientă în afara cunoştinţelor despre acesta oferite de alte ştiinte, ceea ce pune în
evidentă caracterul interdisciplinar al Economiei mediului.
Ştiinţele naturii oferă abordării economice a mediului cunoştinţele necesare identificării
punctelor comune dintre legile biologice, ecologice şi legile economice, înţelegerii relaţiei de
cauzalitate dintre structura şi dinamica sistemelor naturale, evaluării productivităţii naturale şi
stabilirii dimensiunii spaţio-temporale a utilizării rezultatelor acestei productivităţi.
Este cunoscut faptul că, cu cât sfera investigaţiei este mai largă şi mai complexă,
posibilităţile de a dezvolta raţionamente în termeni cantitativi se reduc, pentru a lăsa locul
abordărilor calitative, dar care sunt mai puţin exacte. Această legitate este valabilă cu atât mai mult
în cazul mediului, o entitate ce poate fi definită în raport cu colectivitatea, cu societatea şi mai puţin
în raport cu individul. În astfel de condiţii, implementarea şi evaluarea impactului unor mecanisme
economice, a unor politici economice în domeniul mediului nu pot fi realizate eficient în afara
cunoştinţelor de sociologie organizaţională, politologie, filozofie. De altfel, numeroase metode de
evaluare a impactului de mediu fie că se bazează direct pe sistemul comportamental al individului,
colectivităţii sau societăţii în ansablu, fie că trebuie validate de un astfel de sistem.
Amplificarea volumului informaţiilor vehiculate în procesul de explicare pe baze
economice a raportului dintre mediu şi dezvoltarea socio-economică impune tot mai mult
recurgerea la modele matematice, susţinute de modelele oferite de fizica, chimie în explicarea
sistemelor naturale. De asemenea, cu toate dificultăţile existente, ca urmare a caracterului calitativ
al sistemului natural şi în cazul economiei mediului este valabilă aprecierea ca o ştiintă nu este
suficient de dezvoltată dacă nu recurge la instrumentarul matematicii.
În raport cu natura interdisciplinară, natura integratoare a economiei mediului relevă faptul
că această disciplină, impunând utilizarea cunoştinţelor din diverse domenii, îşi creează propriile
concepte, îşi formulează propriile legi şi îşi identificăpropriile instumente, absolut necesare
demersurilor în plan ştiinţific.
Noţiunile de externalitate, avantaj, patrimoniu, valoare economicăetc, capătă un conţinut
specific în cadrul acestei discipline.
Dezvoltarea durabilă, poluarea transfrontieră şi repartizarea costurilor şi beneficiilor de
mediu, ecoconversia datoriilor externe, economia ecologică a resurselor naturale etc., reprezintătot
atâtea contribuţii ale Economiei mediului la diversificarea limbajului ştiinţific, cu scopul definirii
noilor probleme cu care se confruntă omenirea şi care fac obiectul ei de studiu.

1.3 Limitele Economiei mediului

Incompatibilitatea dintre optimul economic şi optimul ecologic(definit în raport cu autoportanta

sistemului natural) a impus Economiei mediului tratarea unei soluţii de compromis, aceea a poluării
optime(fig.1.2).
Incompatibilitatea mai sus enunţată îşi are originea, printre altele, în :
- caracterul poluant al tehnologiilor sistemului productiv;
- structura şi dinamica consumului;
- politica economică internă şi internaţională.
Faptul ca chiar şi în condiţiile creşterii economice zero, caracterul cumulativ al procesului
de poluare afectează, în timp, capacitatea de “autoepurare” a ecosistemelor, a accentuat cotradicţia
dintre mediul economic şi natură, conducând la proiectarea unei game largi de măsuri, de la cele
care răspund unor poziţii maximaliste, fondate pe criterii ecologice, la cele minimaliste fondate pe
criterii economice.
Dacă utilizarea mediului ca debuseu nu implică suportarea unor cheltuieli suplimentare de
către poluator, acesta va stabili nivelul optim al producţie – Q* în funcţie de nivelul preţului – P şi
cel al costului marginal privat – C.M.P.(fig.1.2.a.).
Orice majorare a costurilor marginale private cu costurile marginale externe – C.M.E. va
determina o translatare a nivelului optim al producţiei către stânga, ca de exemplu în punctul Q*So
(fig.1.2.c).
 C,P

a Q* Q

b Q* Q

A D
B C
c Q*s0 Q * Q

d Q* s 1 Q * Q

Fig. 1.2. Nivelul optim al poluării

Acest proces de internalizare a pagubelor produse mediului ca urmare a poluării, exprimate prin
costurile marginale externe, conduce, în contextul teoriei marginaliste, la delimitarea a patru
zone :
A,B,C,D (fig.1.2.c), cu următoarele semnificaţii:
A – este nivelul optim al beneficiului social respectiv al beneficiului rămas după
internalizarea unei părţi a pagubelor produse mediului prin poluarea de către sursele antropice;
A + B – nivelul optim al beneficiului privat, în condiţiile acceptării soluţiei reprezentată
de nivelul optim al poluării; dacă ar fi internalizate (incluse în costuri) toate pagubele produse
mediului ( B+C+D), profitul optim privat ar corespunde cu cel social – A;
 B – nivelul optim al poluării (reducerea poluării sub acest nivel s-ar realiza cu costuri ce
depăsesc avantajele generale);
C – beneficiul privat anulat prin internalizarea pagubelor de mediu;
C + D – nivelul non – optimal al poluarii.
Prin intermediul instrumentelor directe (administrative) sau indirecte (de natură economică)
de protecţie a mediului trebuie să se realizeze deci o reducere a poluării provocate de sursele
antropice cu un volum de C+D; lipsa unor asemea măsuri poate să conducă la anularea profitului
social ( D = A ) sau chiar la înregistrarea de pierderi de către societate ( D > A ).
Rezultă că soluţia “nivelului optim al poluării” nu mai garantează întregul beneficiu privat,
dar nici nu conduce la internalizarea tuturor pagubelor ( externalitaţilor ) provocate mediului.
Ideea că soluţia s-ar putea identifica între aceste extreme este respinsă de unii autori, ei
subliniind totodată ca strategiile de mediu adecvate necesită o nouă formă de gândire a
interdependenţelor dintre diferite sisteme şi cel natural, care să conducă la formularea unei noi
paradigme. Altfel spus, se sugerează concluzia că realizarea echilibrului ecologic şi a altor obiective
fundamentale ale politicii de mediu nu sunt date şi nici nu sunt inerente economiei de piaţă, fiind
necesare definirea şi inserarea lor în mecanismul economic de pe o poziţie exterioară, aceea
reprezentată de societate.
În acelaşi timp, piaţa işi are limitele sale în exercitarea funcţiei de alocare eficientă a
resurselor naturale şi în evaluarea costurilor ecologice şi sociale, ceea ce subliniază insuficienţele
adoptării deciziilor numai în termeni economici tradiţionali şi necesitatea unei evaluări socio-
politice cu o largă susţinere din partea colectivităţilor.
Recurgerea la teoria marginalistă pentru formularea căilor de menţinere sub control a
calităţii mediului prezintă, de asemenea,anumite limite, în masura în care nu se ia în calcul
capacitatea de “autoapărare” a sistemului natural, precum şi o serie de costuri sociale şi sistemul de
distribuire a puterii economice. (v.fig.1.2,d).
Optimul paretian presupune existenţa atomicităţii puterii economice, a caracterului ei
echitabil; dar, realitatea dezvăluie existenţa intreprinderilor gigant, a concentrării puterii economice,
a neuniformităţii în timp şi spaţiu a revoluţiei manageriale, influenţele tehnostructurii şi mai ales ale
puterii politice şi sindicale.
Analizarea acestor factori şi a consecinţelor lor într-un cadru global permite sublinierea
faptului că formarea preturilor, alocarea resurselor, modificarea necesităţilor şi înclinaţiilor
consumatorilor etc; nu se desfasoară în concordantă cu modelele teoretice ale economiei bunăstării,
dovedind, prin aceasta, limitele sale în a indica situaţiile de optimalitate socială.
Dimensiunea şi complexitatea fenomenelor arată, de asemenea că, deşi gestionarea
mediului necesită un suport economic care să facă posibilă o soluţie eficientă pentru alocarea şi
utilizarea resurselor rare, teoria economică convenţională prezintă numeroase limite legate de
exprimarea lor în termeni monetari, ca şi de simularea unei piete în acest scop. Sistemul de preturi
relevă dificultatea măsurării aspectelor calitative ale bunăstării, iar mecanismul pieţei nu poate
surprinde, cu adevărat, preferinţele pentru bunurile publice, componente ale sistemului natural.
Desigur, problematica legată de abordarea economică a mediului nu este generată numai de
posibiltăţile evaluarii monetare, insuficienţele fiind vizibile şi în cazul exprimării în unităţi
energetice sau în orice alte unităţi de măsură.
Cu toate acestea, promovarea unui mecanism centrat pe conceptul de “nivel optim al
poluării”, pe teoria externalităţilor,pe posibilităţile utilizării unor instrumente economice pentru
protecţia mediului işi dovedeşte operaţionalitatea şi oferă o notă optimistă în efortul general de
depăşire a eco-crizei. Un astfel de mecanism, dincolo de simplificările ce caracterizează suportul
său teoretic (legate de sistemul informaţional, de comportamentul agenţilor economici etc.) porneşte
de la a considera contaminarea mediului ca un rau necesar care poate fi ţinut prin control prin
reajustarea conceptului de optim economic, fără a pune însă în discuţie modul de producţie. Teoria
neoclasică a internalizării externalităţilor se reduce, prin urmare, la integrarea în sistemul pieţei, a
producţiei şi schimbului de bunuri cu impact asupra mediului, atât producţia cât şi schimbul fiind
dimensionate pe baza comparării costurilor contaminării (pagubelor de mediu) cu beneficiile
decontaminării. O asemenea delimitare teoretică unidimensionează însă realitatea studiată,
reducând-o la sfera comercială. În fapt, internalizarea externalităţilor trebuie apreciată, pe baza
rezultatelor studiului asupra intereselor grupurilor sociale,a criteriilor de valoare cu care operează
cei care beneficiază sau pierd prin aplicarea unei astfel de soluţii; pentru cei care beneficiază ea
apare ca oportună, în timp ce pentru cei care pierd riscă sa devină o ideologie.
Convenţiile pe care se sprijină teoria economică privitoare la mediu sugerează, mai
degrabă, ideea unor reforme şi nu a unor transformări structurale radicale, menite să asigure
diminuarea şi/sau eliminarea cauzelor de bază ale eco-crizei actuale; dovada cea mai evidentă a
recunoaşterii incapacităţii economiei de piaţă de a include în echilibrul general şi echilibrul
ecologic(mediul fiind un factor economic incontestabil) este intensitatea cu care se face simţită
intervenţia statului într-un astfel de domeniu.
Mai mult, soluţionarea problemelor economice legate de mediu nu poate fi proiectată în
afara celor de natură socială – repartizarea bogăţiilor naturale, beneficiarii principali ai protecţiei
mediului, acoperirea costurilor politicilor de mediu – a căror complexitate creşte ca urmare a
asocierii la dimensiunea ei naţională a dimensiunii internaţionale; patrimoniul natural aparţine
intregii umanităţi şi de aceea întrebările referitoare la formele de “împarţire” a unui astfel de
patrimoniu, la necesitatea unei noi forme de solidaritate internaţională sunt pe deplin justificate.
Efectele distributive ale politicilor de mediu reprezintă o problemă importantă, dar puţin
elucidată, atât din motive subiective cât şi obiective; pe de-o parte este vorba de a limita
preocupările pentru un mediu sănătos, productiv doar la nivelul categoriilor sociale înstărite(dornice
de un cadru de viaţă agreagil), de perceperea eronată a legăturii dintre creşterea economică şi
acţiunile de protecţie a mediului, de deturnarea realităţilor legate de mediu în scopul obţinerii de
capital politic, iar pe de altă parte de dificultăţile evaluării acestor efecte distributive.
Analizând această problemă, Baumol şi Oates1 au pornit de la ipoteza că cererea faţă de
calitatea mediului este o funcţie crescătoare în raport cu venitul. În figura 1.3 este reprezentată
relaţia dintre cantităţile şi preţurile a două categorii de bunuri: mediul(sau calitatea mediului) şi
“alte bunuri”.

Alte bunuri

R yi

P A

yd Id
B Ii

Calitatea mediului
Ed E* EI P ’ R’

Fig.1.3. Corelaţia dintre cantităţile şi preturile aferente mediului şi altor bunuri.

1
William J.Baumol, Wallace E. Oates, The Theory of Environmental Policy, ed.a 2-a, Cambridge University
Press,1988.
 Curbele Ii şi Id reprezintă curbele de indiferentă1 definite în raport cu două categorii sociale bine
delimitate ; una “înstărită ” şi una “defavorizată”. Dar curbele de indiferentă reflectă ceea ce
individul “vrea” şi nu ceea ce “poate” cumpăra ; prin urmare este necesar să luăm în considerare
posibilitaţile financiare, respectiv bugetele indivizilor, reprezentate în fig.1.3., prin dreptele
RR’(dreapta aferentă bugetului categoriei înstărite) şi PP’(dreapta aferentă bugetului categoriei
defavorizate). Faptul ca dreapta RR’ se situează deasupra dreptei PP’ reflectă diferenţa de venituri
dintre cele două categorii, iar dispunerea lor paralelă este impusă de identitatea
Preţurilor pe care le suportă fiecare categorie. (Panta celor două drepte măsoară deci
preţurile relative a celor două categorii de bunuri).
Prin urmare, singura combinaţie posibilă între cele două bunuri şi care aparţine aceleiaşi
curbe de indiferentă pentru fiecare din cele doua categorii este reprezentată de coordonatele
punctelor de tangentă A şi B. Rezultă că cererea faţă de calitatea mediului departajează, de
asemenea, cele două grupuri sociale (Ei > Ed). Baumol şi Oates au remarcat însă că “mediul” este
un bun public oferit în cantităţi egale pentru toţi, de care oricine poate beneficia în mod egal ( de
exemplu, aerul pur este oferit tuturor în aceeaşi cantitate, iar consumul de aer de către un individ
nu afectează în nici un fel consumul celorlalţi). În aceste condiţii, situaţia de echilibru (punctele de
tangentă) nu este atinsă de nici - una dintre cele două categorii sociale, aceeaşi calitate a mediului
fiind oferită fiecareia dintre ele. Luând în calcul un nivel intermediar al calităţii mediului E* se
poate constata că cei înstăriţi beneficiază de un nivel inferior al calităţii mediului (Ed < E*), în
timp ce categoria defavorizată beneficiază de un nivel superior celui cerut (E* > Ei ).
În mod intuitiv, se poate concluziona că cei bogaţi atribuie mediului o valoare superioară
preţului corespunzător nivelului de calitate E*. Prin urmare, orice creştere a calităţii mediului,
respectiv orice translatare a punctului E* către dreapta, va asigura o utilitate sporită pentru cei
înstăriţi în raport cu cei defavorizaţi.
Analiza de mai sus ne arată că pentru indivizii care dispun de o abundenţă de bunuri,
restrângerea consumului din categoria “alte bunuri “ nu reprezintă un sacrificiu prea mare dacă
aceasta se repercutează într-o creştere a calităţii serviciilor oferite de mediu, în timp ce indivizii
defavorizaţi nu sunt dispuşi la un astfel de sacrificiu ; prin aceasta s- ar sublinia ipoteza
“elitismului” politicilor de mediu.
O evaluare corectă a situaţiei impune însă o privire nuanţată în legătură cu repartiţia
spaţială a calităţii mediului. În situaţia când calitatea mediului (sau nivelul poluării) este uniform
repartizată pe teritoriu, concluziile de mai sus işi pastrează valabilitatea deoarece nimeni nu poate
să dispună în mod real de o calitate a mediului dorită, cerută. Dimpotrivă (şi aceasta este
realitatea), dacă asistăm la o repartiţie neuniformă a calităţii mediului (în spaţiu), ca urmare a
existenţei unei zone mai poluate decât altele, efectele distributive sunt mai puţin clare, putându-se
distinge următoarele trei cazuri:
-reducerea uniformă, cu acelaşi procent a emisiilor poluante, ca urmare a unei decizii
normative, caz în care zonele cele mai favorizate vor fi acelea cu un nivel ridicat al poluării, în
care trăiesc, de obicei, categoriile sociale defavorizate;
-acţiunile de protecţie a mediului sunt direcţionate, prioritar, către zonele unde locuiesc
categoriile sociale cele mai defavorizate : igienizarea zonelor peisagistice, reducerea zgomotului
de- a lungul autostrazilor sau în jurul aeroportului etc.;
-acţiunile de protecţie a mediului sunt direcţionate, prioritar, către zonele unde locuiesc
categoriile sociale înstărite.
Totuşi, chiar dacă pot fi identificate politici de mediu în favoarea “defavorizaţilor”, în
termeni “fizici” (de exemplu : reducerea emisiei de SO2) este posibil că aceştia să – şi exprime
consimţământul de a plăti, pentru un mediu mai sănătos, la un nivel inferior celui manifestat de

1
Curbele de indiferenţă reprezintă locul geometric al utilităţilor de acelaşi nivel, ceea ce înseamnă că fiecărui punct de
pe cele două curbe ii corespund anumite cantităţi din cele două categorii de bunuri consumate, dar care asigură acelaşi
nivel al utilităţii.
indivizii înstăriţi, ceea ce induce o indeterminare în planul efectelor distributive ; faptul că un grup
social beneficiază mai mult de ameliorarea mediului nu înseamnă, în mod obligatoriu, că acesta
atribuie mediului o valoare mai mare decât alt grup. Or, unele metode promovate de Economia
mediului în scopul atribuirii de preţuri pentru elementele componente ale mediului se sprijină mult
pe conceptul “consimtământului de a plăti”.
În acelaşi timp, existenţa zonelor mai poluate poate determina mişcări de populaţie în
scopul stabilirii în zonele care asigură un nivel al calităţii mediului corespunzător cu
consimtământul lor de a plăti. Astfel, în cazul unei piete imobiliare fluide şi “perfecte”, fiecare va
fi liber să se stabilească în zona dorită (ţinând, desigur, cont de bugetul de care dispune);
categoriile defavorizate ar rămâne în zonele poluate (chimic şi sonor etc.), unde preţurile
locuinţelor ar corespunde nivelului consimtământului lor de a plăţi, ceea ce ar face ca inegalitatea
ratelor marginale de substituire ( dintre cele doua categorii sociale, calculate pentru cele doua
categorii de bunuri) şi inadecvarea lor la preţurile relative să dispară. (Aceasta presupune, desigur,
existenţa unei pieţe a mediului şi o mobilitate perfectă).
Baumol şi Oates consideră că, în principiu, mediul nu ar fi nici un bun public uniform
repartizat, nici un bun public localizat, cu posibilitatea de adaptare perfectă la o asemenea locaţie,
aceste atribute trebuind a fi analizate în mod nuanţat. Demersul celor doi autori identifică deci
problema efectelor distributive ale politicilor de mediu şi oferă un cadru conceptual, dar nu şi o
soluţie, ceea ce reprezintă o limită. De asemenea, ipoteza esenţială privind inegalitatea ratelor
marginale de substituire, corespunde unei anumite logici dar nu este probată şi poate varia în
funcţie de circumstante sau de bunurile de mediu (apă, aer etc.) supuse analizei.
 Capitolul 2

ECOLIMBAJE

Ca factor primordial al apariţiei şi dezvoltării civilizaţiei umane, mediul reprezintă

domeniul de confluenţă a celor mai diverse interese, a căror purtători sunt angajaţi în gestionarea sa.
Complexitatea mediului ca sistem şi bun public reclamă în mod absolut armonizarea acestor
interese, ca o condiţie a menţinerii capacităţii sale de a participa la transferurile de substantă,
energie şi informaţie cu sistemul socio – economic, aspect ce justifică preocupările pentru
proiectarea şi dezvoltarea unui limbaj adecvat; în afara unui asemenea limbaj, derularea negocierilor
şi formularea soluţiilor privitoare la considerarea mediului ca factor economic s–ar realiza cu mari
dificultăţi şi cu o eficienţă scăzută. Impunând în mod evident, ca unică variantă de analiză,
abordarea sistemică, holistă, rezolvarea problemelor de mediu nu poate fi realizată decât de echipe
comlexe, formate din biologi, chimişti, ecologi, economişti, matematicieni, sociologi, etc, şi de
aceea eficientizarea muncii lor depinde de masura în care perceperea realităţii are loc în forme
convertibile.
Intr-un asemenea context apare necesitatea consensului în ceea ce priveşte conţinutul unor
concepte ca: patrimoniul natural, bunuri publice, valoarea economică totală a bunurilor de mediu,
externalităţi de mediu, indicatori de mediu, monitoringul mediului.
Operând cu instrumentul ecolimbajelor, atât teoria cât şi practica pot da răspunsuri la
întrebări cum ar fi:
- Care este şi prin ce se caracterizează domeniul economiei şi managementului mediului?
- Care sunt caracteristicile conţinutului material ( bunuri publice ) al patrimoniului
natural?
- Care sunt elementele componente ale valorii bunurilor de mediu?
- Cum putem măsura valoarea bunurilor şi serviciilor de mediu?
- Care sunt factorii de incidenţă asupra valorii bunurilor de mediu?
- Prin ce putem exprima modificările cantitative şi calitative ale mediului?
- Cum putem urmari şi explica dinamica mediului ca sistem?

2.1 Patrimoniul natural

Pot fi propuse două definiţii ale patrimoniului, una mai apropiată de limbajul economic,
alta mai apropiată de limbajul socio – politic1.
Din perspectivă economică, patrimoniul este un ansamblu de bunuri care, printr-o
gestionare adecvată, sunt susceptibile să conserve pentru viitor potenţialităţile de adaptare la
utilizări neinventariate în prezent.
Din perspectivă socio – politică, patrimoniul este un ansamblu de elemente materiale şi
nemateriale care concură la menţinerea autonomiei şi identităţii titularului lor, în condiţiile adaptării
în timp a acestuia la un mediu dinamic.
Prin urmare, conform celor două definiţii, conceptul de patrimoniu pune accent pe
elementele materiale şi nemateriale ale patrimoniului, relevând, în acelaşi timp, o poziţie obiectivă

1
Jean de Montgolfier şi Jean – Marc Natali, Le patrimoine de futur, Economice. Paris 1987, pg. 119
(patrimoniul este o realitate), dar şi subiectivă şi relaţională (patrimoniul se defineşte în relaţie cu un
titular).
Noţiunea de patrimoniu se poate aplica în domenii foarte diverse, putând vorbi astfel
despre: patrimoniul genetic al unei specii, patrimoniul cultural al unei etnii sau a unei naţiuni, etc.;
deasemenea, patrimoniul unui individ se poate compune din: patrimoniul afectiv ( familie, prieteni,
relaţii), patrimoniul socio – cultural (diplome, cunoştinte, experienţă, situaţia profesională),
patrimoniul material (casă, bani, etc.) şi patrimoniul comun (istorie, mediu de viaţă, apartenenţă la
un ecosistem global).
Dincolo de această mare varietate de conţinut al partimoniului, putem identifica anumite
trăsături generale, aplicabile mai ales atunci când este vorba despre resurse şi spaţii naturale.
1. Noţiunea de patrimoniu nu se aplică numai realităţii obiective, ci înglobează şi ansamblul
relaţiilor dintre elementele constitutive ale patrimoniului şi titularul lor, fiind vorba deci despre o
noţiune relaţională.
2. Constituirea patrimoniului este un proces cumulativ, ce exprimă o anumită continuitate
între trecut şi viitor.
3. Patrimoniul prezintă o structură, precum şi o retea de relaţii între elementele ce-l compun,
aceasta din urma facilitând şi propietarului un comportament adecvat dinamicii mediului în care
evolueaza. Capacitatea de adaptare nu este, însă, infinită; atâta vreme cât nu se dispune de un
patrimoniu suficient de adaptabil, poate apare riscul unei degradări ireversibile. De aici necesitatea
preocupării pentru adaptarea continuă a patrimoniului, ca o garanţie a depăşirii incertitudinilor
viitorului.
4. Înţelegerea mediului exterior de către titularul unui patrimoniu, puterea de a sesiza
aspectele pozitive ale experientelor, joacă un rol important în menţinerea adaptabilităţii
patrimoniului.
5. Sistemul de gestionare a elementelor patrimoniale vii trebuie sa respecte ciclurile şi
ritmurile acestora, ţinînd cont, deci, de dimensiunea spaţio-temporală a proceselor biologice pe care
le prezintă, de pragurile a caror depăşire poate antrena fenomene de degradare ireversibile.
6. Capacitatea de adaptare a unui patrimoniu este direct proporţională cu diversitatea
componentelor sale. (Pentru a putea răspunde la variaţia mediului exterior, un patrimoniu trebuie să
se caracterizeze printr-o varietate superioară acestuia)
Noţiunea de varietate nu este o proprietate intrinsecă a unui anumit sistem. Varietatea se
defineşte în raport cu cel care face observarea pe baza unor coduri, limbaje, modele de reprezentare.
Cu cât limbajele sunt mai evoluate, cu atât sporesc posibilităţile identificării elementelor de nuanţă
privitor la varietate.
Prin urmare, sesizarea varietăţii depinde de grilele utilizate, de nivelul de cultură; aşa se
explică faptul că în timp ce un individ poate descoperi într-un segment al realităţii un element
patrimonial, pentru altul acesta trece neobservabil şi adopta un comportament ce conduce uneori la
distrugerea elementului respectiv.
7. Orice tendinţă de specializare, respectiv orice alocare a unui element patrimonial pentru
o utilizare precisă reprezintă o opţiune faţa de potenţialul utilizabil al acestuia. În acest caz are loc o
diminuare a varietăţii potenţiale a patrimoniului, dar, la fel de adevă rat este ca destinaţia atribuită
poate genera noi potenţialităţi de adaptare şi deci, în ultima instanţă, de imbogăţire a patrimoniului.
De aici rezultă necesitatea unui comportament între prudenţă şi hazard, care să evite simplificările
periculoase ale structurii unui patrimoniu,
dar şi riscul unui conservatorism incompatibil cu dinamica realităţii înconjuratoare. Strategia
gestionarii varietăţii patrimoniale nu se bazează atât pe acţiunea lucidă şi voluntară a proprietarului,
cât pe jocul dintre hazard şi necesitate; relaţiile de ordine şi structură, o varietate mai mult sau mai
puţin complexă, pot avea originea în dezordine şi întamplare. Mai mult, ceea ce pare dezordine
totală poate fi doar o limită a limbajului, a modelelor, a sistemelor de înţelegere a realităţii.
 Consideraţiile generale asupra conceptului de patrimoniu justifică unele întrebări de fond:
cărui segment al cunoaşterii serveşte acest concept? Care sunt noile relaţii, raporturi, la a căror
instaurare poate contribui? Care-i morale i se subordonează conceptul de patrimoniu?
Fondat, în mod evident, pe incertitudine, fie şi numai în dimensiunea sa temporală
(reprezentată de necesitatea abordării pe termen lung), conceptul de patrimoniu poate oferi o putere
mai mare unor actori sociali cum ar fi cercetătorii, silvicultorii, economiştii, ecologii, asociaţiilor
pentru protecţia naturii etc.
Aceşti actori resimt lipsa unei contra-puteri eficiente în raport cu cei care riscă să
determine, prin forţa tehnologiilor utilizate, o deteriorare a condiţiilor de viaţă pentru generaţiile
viitoare. Atâta vreme cât individul posedă cunoştinţe care îi permit să întrevadă riscuri ce pot
ipoteca viitorul, este absolut legitimă dorinţa de exprimare a acestuia (printr-un limbaj adecvat), de
dobândire a unei poziţii(a unei puteri) care să permită prezervarea libertăţii de alegere a modului de
viaţă pentru generaţiile viitoare. Grija pentru viitor nu trebuie să se transforme însă într-o invocare a
trecutului, într-un conservatorism nejustificat ce poate degenera în eco-totalitarismul bazat pe
dogme ecologiste.
Existenţa unei morale în numele căreia respectul pentru libertatea de opţiune a
generaţiilor viitoare işi găseşte locul cuvenit înseamnă adoptarea unei atitudini echidistante faţă de
idolatrizarea trecutului şi a naturii şi idolatrizarea forţei pe care progresul tehnologic o conferă
omului.
În planul praxisului se pune întrebarea: care sunt persoanele, instituţiile susceptibile să
susţină punerea în aplicare a unei gestiuni patrimoniale în concordanţă cu conţinutul acestui
concept? Dificultatea răspunsului derivă, în primul rând, din existenţa mai multor actori ce
revendică acelaşi element patrimonial. Astfel, o pădure poate fi considerată ca un element al
patrimoniului naţional, generator de resurse naturale regenerabile; ca patrimoniu al proprietarului
terenului; ca patrimoniu local, ce oferă, de exemplu, posibilitatea practicării vânatului; ca
patrimoniu cultural pentru cei care utilizează un astfel de spaţiu ca decor, ca loc de promenadă (fară
definirea, într-o manieră precisă, a drepturilor în acest sens) etc. Evident, într-un asemenea context,
se confruntă sisteme de gestiune diferenţiate în funcţie de strategiile actorilor, de cunoştinţele şi de
puterea lor (politica, economică etc.) de acţiune, iar conceptul de patrimoniu se poate transforma
într-un limbaj de negociere a utilizarilor. Negocierea sistemului de gestiune este un proces delicat,
atâta vreme cât presupune reevaluarea raporturilor politice(în sensul propriu al termenului) dintre
persoane şi grupuri sociale. În asigurarea echilibrului dintre actorii principali participanţi la
negociere, un rol important revine statului, dar nu de pe poziţia de “jandarm” ci de meditator, în
calitate de garant al promovării unor modele prin care să se ia în calcul şi interesele generaţiilor
viitoare.
Conceput în acest mod, aparatul administrativ capătă roluri multiple:
- supravegherea stocului de resurse naturale, cu scopul evitării degradărilor
ireversibile şi menţinerii potenţialului de adaptare şi de regenerare;
- acordarea de ajutor, tehnic şi /sau financiar, acelor actori sociali care propun proiecte
ce poartă amprenta interesului pentru viitor;
- lansarea de proiecte – pilot proprii.
Îndeplinirea acestor roluri presupune dezvoltarea de practici contractuale adecvate între
stat, colectivităţi, persoane fizice sau juridice, în care respectarea şi aplicarea ”regurilor de joc”
negociate în comun rămâne esenţială.
 2.2. Bunuri publice

Faptul că schimbul de piaţă se caracterizează prin aceea că permite cumpărătorului unui

bun sa “refuze” celorlalţi utilizarea sau utilitatea asociate bunului respectiv, face ca piaţa să apară ca
un raport social “intermediar”1, limitat la o “ întalnire “ şi un “acord “ ( între vânzători şi
cumpărători), după care partenerii îşi continuă activitatea individuală de consum (productiv sau
neproductiv) Rezultă că piaţa nu surprinde decât o parte din raporturile sociale dintre indivizi, care
sunt raporturi de interdependenţă.
În strategia derulării oricărei activităţi intervin trei elemente: dotarea cu resurse, tehnicile
de transformare şi preferinţele membrilor societăţii.
La rândul ei, teoria economiei de piaţă postulează, pe de-o parte, caracterul suficient de
”divizibil” al resurselor pentru a putea fi repartizate între indivizi în scopul aproprierii individuale,
iar pe de altă parte ca preferinţele membrilor societăţii se manifestă faţă de bunuri care sunt de
asemenea “divizibile” astfel încât să existe posibilitatea unei repartizări exacte a lor intre indivizi.
Prin urmare, în raport cu interdependenţa agenţilor în cadrul pieţei, interdependenţa în
afara pieţei ar apare în situaţiile:
- când unele resurse se caracterizează prin”indivizibilitate” şi deci nu pot face obiectul
unei aproprieri individuale;
- când anumite bunuri nu pot figura separat în funcţia de utilitate a fiecarui individ.
În aceste condiţii, interdependenţele, raporturile sociale din afara pieţei pot acoperi un
domeniu nu mai puţin întins decât al acelora din cadrul pieţei cu efect asupra manifestării opţiunilor
şi a alegerii tehnicilor de transformare.
Orice societate se defineşte prin două dimensiuni primare:
- colectivitatea de indivizi respectiv sistemul resurselor umane;
- teritoriul, respectiv sistemul resurselor naturale.
Membrii societăţii pot percepe caracterul public al unui anumit stoc (flux) de resurse, în
baza căruia stabilesc reguli de gestiune corespunzătoare în scopul menţinerii (sau reînnoirii) sau
dezvoltării (creşterii) acestuia, în concordantă cu fluxul de bunuri şi servicii de care societatea işi
propune să dispună.
Regulile de gestiune pot fi stabilite pe baza principiului aproprierii private (pentru toate
resursele), sau în afara acestui principiu. În primul caz, în sistemul schimburilor s-ar face abstracţie
de calitatea de bun public al unor resurse, a căror modalităţi de utilizare aduc indivizii în relaţii de
interdependenţă, fără ca piaţa să poată “organiza” aceste relaţii. În al doilea caz, societatea defineşte
reguli comune pentru gestionarea unor resurse, în afara principiului aproprierii private.
Natura resurselor nu permite însă, întotdeauna, delimitarea elementelor din domeniul
aproprierii private de cele din domeniul public, mai puţin în cazul recurgerii la deosebirea dintre
stoc şi flux : când gestionarea stocului pe baza unor reguli comune antrenează o gestionare comună
şi a fluxurilor generate de acesta; când gestionarea în comun a stocului este compatibilă cu o
utilizare individuală a fluxurilor de servicii, fiind necesară însă definirea relaţiilor dintre decizia
colectivă şi decizia individuală.
Atât resursele nereînnoibile cât şi cele reînnoibile fac obiectul prelevărilor, iar în timpul
sau în urma transformării (prelucrării lor) rezultă deseuri care, deversate în mediu, afectează
echilibrul (sau posibilitaţile de reconstrucţie) acestuia. Cele două procese, prelevarea şi deversarea,
nu pot fi incluse separat în funcţiile de producţie “individuale”, piaţa dovedindu–şi limitele în
mecanismul de formare a unui sistem de preţuri care să funcţioneze ca o pârghie de utilizare optimă
a resurselor. Or, mediul este un bun public, dar şi un factor economic ce nu trebuie exclus în
demersul făcut pentru obţinerea stării de optimalitate.
Bunurile publice pot fi definite atât în raport cu bunurile private, cât şi în raport cu
propriile caracteristici.
1
J.F. Besson, Economie Publique, Presses Universitaires de France, Paris, 1978
 Bunurile private sunt bunuri care verifică principiul rivalităţii(acelaşi bun nu poate fi
utilizat simultan de doi sau mai mulţi agenţi) şi principiul excluderii (prin intermediul pretului: cel
care plăteşte primul preţul bunului beneficiază de utilităţile acestuia ); al doilea principiu nu este
absolut necesar, daca luăm în calcul şi existenţa unor distribuiri gratuite de bunuri.
Bunurile care nu satisfac principiul rivalităţii poartă numele de bunuri publice şi ele se pot
clasifica în :
- bunuri publice pure;
- bunuri publice mixte.
Bunuri publice pure sunt acelea care satisfac următoarele trei condiţii :
- imposibilitatea excluderii (unor consumatori);
- utilizarea lor este independentă de voinţa individului (utilizarea are un caracter
obligatoriu);
- accesibilitatea (la bunul respectiv) nu este limitată de numărul utilizatorilor.
Bunurile publice mixte sunt acelea care nu satisfac cel puţin una din condiţiile enumerate.
Imposibilitatea excluderii semnifică faptul că bunul public, prin natura lui, nu poate face
obiectul prezervării utilităţilor sale doar pentru anumiţi agenţi.
Frumuseţea zonelor turistice (nu neapărat şi resursele lor fizice), vestigiile arheologice
(pentru care nu se percepe un tarif de vizionare), aerul, lumina şi căldura solară, sunt bunuri ale
căror servicii se oferă în egală măsură tuturor membrilor colectivităţii, societăţii în ansamblul
utilităţilor oferite de bunul amintit..
Există însă şi bunuri publice care nu satisfac această condiţie, cum este cazul unui parc
natural pentru a cărui vizitare se percepe o taxă; cei care nu au posibilitatea să achite taxa, nu pot
beneficia (sunt excluşi) de la ansamblul ei, ele nesupunându–se sistemului de schimburi din cadrul
pieţei.
Obligativitatea utilizării apare atunci când faptul de a beneficia de un bun public nu
depinde de decizia individului ; indiferent de opţiune, acesta beneficiază de serviciile stratului de
ozon, care-l apără de excesul radiaţiilor ultraviolete, în timp ce recreerea într-o zonă turistică sau
delectarea cu frumuseţea unui peisaj, sunt dependente de opţiunea individului.
A treia condiţie pe care trebuie să o îndeplinească un bun public pur este aceea ca
accesibilitatea bunului respectiv să nu depindă de numărul utilizatorilor; de exemplu, accesibilitatea
la serviciil stratului de ozon nu este influenţată de mărimea populaţiilor care beneficiază de aceste
servicii, ca şi accesibilitatea la lumina şi căldura solară. Spre deosebire, accesibilitatea la serviciile
unei zone turistice sau a unui parc, se reduce odată cu creşterea numărului vizitatorilor.
Schema 2.1. oferă o modalitate de clasificare a bunurilor publice, sfera exemplelor extinzadu-se
însă, pentru o mai bună înţelegere, asupra mediului înconjurător (mediul fiind o componentă a
mediului înconjură tor).
 Televiziunea naţională
Căldura solară
Lumina solară

Gradina publică
Parcul naţional

Iluminatul public
Staţia pentru epurarea apelor
Stratul de ozon
Hidrosfera Flora

Poliţia
Jandarmeria

Reteaua locala de teledistribuţie

Cartea de telefoane

Teatru, piscină
Universitate, autostrăzi cu plată

Serviciul de stare civilă

Sistem informatic pentru controlul
Declarării veniturilor

Scoala primară

Exemple
- bunuri publice mixte
- bunuri publice pure

Schema 2.1. Clasificarea bunurilor publice

(prelucrare dupa Pierre Picard : Elements de microecoeconomie, Ed.Montehrestien E.J.., Paris 1990,
pg. 473).
 2.3. Valoarea economică totală a bunurilor de mediu

Conceptul de valoare economică totală este de o importanţă capitală pentru evaluarea

mediului în masura în care în sfera sa sunt cuprinse diferite tipuri de avantaje ocazionate de
protejarea şi ameliorarea acestuia. El se bazează pe existenţa a două tipuri de avantaje :
- avantaje pentru utilizători (valoarea de utilizare);
- avantaje intrinseci ( valoarea intrinsecă).
Cele mai multe abordări ale mediului, din perspectiva economico-socială, se limitează
doar la primul tip de avantaje, rezultate din utilizarea mediului şi a resurselor naturale. Avantajele
intrinseci, la rândul lor, reprezintă valoarea atribuită faunei, florei, mediului fizic, dar independent
de orice utilizări particulare ale acestora.

2.3.1.Valoarea de utilizare

Valoarea de utilizare cuprinde valoarea de utilizare reală respectiv avantajele de care

beneficiază efectiv utilizatorii unei resurse de mediu şi valoarea de utilizare potenţială.
Astfel, valoarea de utilizare reală a zonelor sălbatice ar corespunde avantajelor obţinute de
cei care doresc să-şi ofere privirilor imagini plăcute şi işi satisfac efectiv o astfel de preferinţă.
Independent de aceasta, însă, patrimoniul natural prezintă în egală masură o valoare pentru
cei care nu manifestă, pentru moment, dorinţa unei acţiuni sau non - acţiuni “consumatoare” în
sensul mai sus formulat, ci care doresc să-şi conserve această opţiune pentru mai tarziu. Avantajul
care constă în a şti că patrimoniul natural va exista întotdeauna când se doreşte satisfacerea acestei
opţiuni reprezintă, de fapt, o valoare monetară: în mod normal, indivizii ar consimţi să plătească o
anumită sumă pentru a proteja patrimoniul natural dacă ei sunt siguri că preferinţele lor nu se vor
schimba. Acest tip de avantaj se numeşte valoare de opţiune. Ea are ca efect corectarea nivelului
avantajului pentru utilizator, reprezentat de surplusul consumatorului şi depinde de incertitudiunea
vizând cererea, oferta sau ambele.
Opţiunii “pentru sine” i se poate adăuga, din motive altruiste, o opţiune “pentru alţii”,
contemporani sau aparţinînd generaţiilor viitoare, în acest din urmăcaz fiind vorba de un “gest
testamentar” pe care nu trebuie sa ni-l refuzăm. Altruismul se poate manifesta şi în favoarea altor
populaţii decât cele umane, că un fenomen mai complex şi uneori speculativ: mulţi au sentimentul
că omul are şi o misiune de “gestionar” al populaţiilor neumane, incapabile de a se apăra de specia
umană în lupta lor pentru supravieţuire.

2.3.2. Valoarea intrinsecă

Valoarea intrinsecă nu este legată nici de utilizarea efactivă, nici de cea potenţială. Ea işi
are originea în valoarea conferităde chiar existenţa unui patrimoniu, a unei resurse, în afara oricăror
posibilităţi de a beneficia de acestea, direct sau indirect, în prezent sau în viitor. Este vorba deci, de
o recunoaştere a faptului că anumite lucruri au o valoare “în sine”: chiar dacă nu se poate identifica
o utilitate oarecare a unei specii vegetale sau animale, acesteia ii este conferită o “valoare intrinsecă
”. Evident, ne situăm, în acest caz, la graniţa economicului care nu operează decât cu valoarea de
schimb sau cu valoarea de utilizare.
Abordând problema valorii intrinseci, Pearce şi Turner* o explică prin recunoaşterea unui
“drept la existentă” a resurselor naturale şi printr-un “sentiment de simpatie” faţă de faună şi floră,

*
David W. Pearce şi R. Turner, Economics of Natural Resources and the Environment, Londres, Harvester
Wheatsheap, 1990
prin aceasta “valorile de existenţă reprezentând un element de frontieră, de legătura între economişti
şi ecologi, căci ele nu se explică prin nici-o motivaţie convenţională ”.
Schematic, structura valorii economice totale a bunurilor de mediu este redată în schema
2.2.

2.4. Avantaje de mediu

Alocarea resurselor pentru investiţii în domeniul ameliorării mediului, trebuie să se

bazeze, ca şi în cazul altor domenii, pe evaluarea şi compararea costurilor şi avantajelor.

VALOAREA ECONOMICĂ
TOTALĂ

VALOAREA DE VALOAREA
UTILIZARE INTRINSECĂ

VALOAREA DE VALOAREA DE
UTILIZARE REALĂ UTILIZARE POTENTIALĂ

VALOAREA DE VALOAREA
OPTIUNE TESTAMENTARĂ

Schema 2.2. Structura valorii economice totale

Costul ameliorării mediului este exprimat, desigur, în termeni monetari, dar el trebuie sa se
situeze, ca nivel, în jurul “valorii publice” (acordată de o colectivitate) a mijloacelor materiale şi
umane utilizate.
În astfel de condiţii cât şi ca urmare a necesităţii aprecierii raţionalităţii investiţiilor,
compararea costurilor şi avantajelor presupune ca şi acestea din urma sa fie exprimate în termeni
monetari ; numai astfel apare posibilitatea aplicării principiului teoriei economice marginaliste,
acela al echivalenţei dintre costul marginal şi avantajul marginal, în scopul stabilirii nivelului de
alocare a resurselor şi a maximizării avantajului net total (ţinând cont de caracterul restrictiv al
disponibilului de resurse).
Realitatea arată însă că nu toate avantajele pot fi măsurate în mod practic, deşi, chiar şi în
condiţiile existenţei acestei posibilităţi, repartizarea resurselor de o manieră care să permită
maximizarea avantajelor nete nu ar fi posibilă; aceasta, deoarece trebuie introduse în model un
numar mare de variabile, din care unele de o natură “specială”: opţiunile politice, echitatea,
securitatea naţională etc., motiv pentru care este justificabilă afirmaţia că societatea nu urmă reşte
maximizarea avantajelor nete cu orice preţ.
Prin urmare, masurarea avantajelor nu poate fi decât un mijloc al cărui obiectiv (exprimat
într-o formă puţin epileptică) ar constă în validarea ameliorării eficienţei economice, prin proiectele
de mediu ce urmeazăa fi aplicate, comparativ cu situaţia anterioară.
 Noţiunea de “avantaj” are însă, în acest context, un sens aparte, conferit de principiul
fundamental conform căruia baza mă surării avantajelor trebuie să o reprezinte ceea ce doreşte
populaţia, adică preferinţele indivizilor.
Mijlocul cel mai simplu (nu simplist!) de a cunoaşte aceste preferinţe este de a studia
comportamentul indivizilor puşi în situaţia de a-şi manifesta opţiunile între diferite bunuri şi
servicii.
De pe o astfel de de poziţie putem considera că preferintă efectivă pentru un “bun” sau
“serviciu” este expresia consimtă mântului de a plăti acel “bun” sau “serviciu”. Deoarece ceea ce ne
interesează, din perspectiva mediului, este “bunul” sau “serviciul” socialmente dorite, iar
preferinţele şi deci şi consimtământul de a plăti variază de la individ la individ, se impune o
regrupare a disponibilitaţilor individuale de a plăti, cu scopul obţinerii unei mărimi globale.
Conceputul consimtământului de a plăti C.P. ne “oferă” astfel un indicator monetar al preferinţelor.
Pentru a nuanţa acest concept, trebuie subliniat faptul că atunci când există certitudinea că indivizii
unei colectivităţi umane nu sunt dispuşi sa plătească un “bun” pe care nu-l doresc, nu putem fi la fel
de siguri ca C.P. măsurat prin preţurile pieţei reflectă cu precizie avantajul global pentru indivizi sau
colectivitate. De asemenea, anumiţi indivizi sunt dispuşi sa plătească mai mult decât preţul
pieţei,ceea ce înseamnă că ei beneficiază de un avantaj mai mare decât cel pe care-l exprimă acesta
(preţul), excedentul numindu-se “surplusul consumatorului” şi permiţând formularea urmatoarei
ecuaţii :
C.P. = PREŢUL DE PIAŢĂ+ SURPLUSUL CONSUMATORULUI.
În figura 2.1., a, care reprezintă cererea (de bunuri sau servicii), P* este preţul de echilibru,
adică preţul care corespunde punctului de intersecţie dintre cerere şi ofertă şi care este plătit de cei
care intră în posesia unui bun sau beneficiază de un serviciu indiferent de nivelul consimţământului
lor de a plăti. Pa şi Pb sunt preţuri superioare lui P*, pe care unii indivizi sunt dispuşi, sa le plă
tească pentru aceeaşi cantitate Q1, corespunzătoare preţului de echilibru P*.
Prin urmare, zona hasurată1 reprezintăsuma totală de plătit, iar zona hasurată2 reprezintă
surplusul consumatorului, avantajul global situându-se, deci, sub dreapta cererii AB.

Pret

Pb
Pa 2
P*

0 Q 1 Cantitate
1. Cheltuieli totale(Σ p* )
2.Surplusul consumatorului
1+2. Avansul total (sau consimtământul de a plăti )
Pret
 A

P*

Pa
B
0 Q1 Q2 Cantitate

Fig.2.1. Corelaţia dintre consimţământul de a plăti şi surplusul consumatorului

Baza intuitivă a evluării monetare a avantajului este deci relativ simplă:

- indivizii işi manifestăpreferinţa pentru anumite bunuri sau servicii prin consimtă
mântul de a plă ti ;
- pretul de piaţă , pe care indivizii consimt să-l platească, este indicatorul iniţial şi, în
consecintă , cheltuială totală efectuată este o primă aproximare a avantajului obţinuţ ;
- consimţământul de a plăti este superior cheltuielilor totale, ca urmare a faptului că
există indivizi dispuşi să plăteasca un preţ mai mare decât cel al pieţei şi care beneficiază deci de
un avantaj suplimentar.
În realitate, criteriile aplicate zonelor situate sub curba cererii pentru a masură avantajele
sunt mai complicate, Curbele cererii de tipul celei reprezentate în figura 2.1. presupun că venitul
consumatorului nu variază când ele sunt mai apropiate sau mai depărtate de origine. Pe aceste
curbe ale cererii (numite curbe Marshall) venitul este menţinut constant (adică raportul dintre
preţuri şi salarii). Or, menţinerea constantă a bunăstării indivizilor (venitul constant) conduce, într-
o anumită masură, la corectarea curbei cererii pentru că “utilitatea” (importanţa bunului sau
serviciului pentru individ, în raport cu preţul) se modifică odată cu deplasarea de-a lungul curbei
cererii. (Pentru fiecare nouă unitate de bun dobândită, utilitatea marginală scade ).
În figura 2.1, b, care reprezintă aceeaşi curbă din figura 2.1, a, preţul de echilibru P*
scade la nivelul Pc ca urmare a evoluţiei pieţei. Este evident că această scădere a preţului de
echilibru permite o creştere a bunăstării pentru consumator, suprafaţa hasurată mărindu-se.
Teoretic, putem întreba un consumator care este suma pe care el este dispus să o
plătească pentru a beneficia de scăderea preţului de echilibru, astfel încât el să se găsească în
aceeaşi situaţie favorabilă atât în cazul când trebuie să plătească preţul P* cât şi în cazul când
trebuie să plătească preţul Pc; această disponibilitate, care afectează venitul (prin suma ce ar putea
fi platită), dar şi preţul relativ în raport cu preţul P* (P* -> Pc) se numeşte variaţie compensatoare.
La fel de bine, putem întreba un consumator ce sumă ar solicita pentru a renunţa la
scăderea preţului de la P* la Pc, caz în care acesta ar solicita, desigur, o sumă care să-i permită
menţinerea nivelului veniturilor (a bunăstării) aferentă situaţiei când, efectiv, ar exista şansa
 scăderii preţului de echilibru de la P* la Pc ; această solicitare, care afectează, de asemenea,
venitul şi preţul a posteriori, se numeşte variaţie echivalentă .
Variaţia compensatoare sau variaţia echivalentă dau, din punct de vedere tehnic, mă sura
corectăa avantajului. Cuantumul variaţiei compensatoare va fi mai mic decât câştigul reprezentat în
figura 2.1, b. produs de scă derea pretului de echilibru de la P* la Pc, iar acesta la rândul lui, va fi
mai mic decât cuantumul variaţiei echivalente.
Acest demers consacrat bazei tehnice de mă surare a avantajelor este important pentru că
pune în evidenţă două concepte fundamentale privind noţiunea de avantaj: primul fondat pe
consimtământul de a plăti C.P. şi al doilea, fondat pe consimtământul de a accepta C.A.
În economie, noţiunea de pagubă sau avantaj se defineşte în funcţie de preferinţele
indivizilor: preferinţa de a evita (o pagubă) şi preferinţa de a accepta (un avantaj).
Aceste preferinţe se manifestă pe piaţă sub forma consimţământului de a plăti.
Sa analizăm, de exemplu, cazul unui individ care preferă să practice pescuitul*. Corelaţia
dintre consimţământul marginal de a plăti, şi numarul partidelor de pescuit este urmatoarea:
C.P., marginal Numărul
(unităţi băneşti/ partidelor de
partida de pescuit) pescuit / an
0 30
100 20
200 10
300 0
Se poate observa că prima partidă de pescuit oferă o mare satisfacţie (utilitate) pescarului în
cauză, acesta consimţind să plă tească un preţ ridicat (300u.b.); pe măsură ce numărul partidelor de
pescuit creşte, satisfacţia oferită de ultima partidă scade (utilitatea marginală descrescătoare), astfel
încât în cazul în care oferta este egală cu 30 de partide de pescuit, utilitatea marginală tinde către 

iar C.P. marginal este, desigur, (fig. 2.2). C.P. total este reprezentat, în figura 2.2, de suprafaţa
situată sub curba cererii Ax şi este egal cu C.P.t= (30*300) / 2= 4500 u.b. Dacă preţul partidei de
pescuit este de 100 u.b. (fig.2.2, a), pescarul va opta cel mult pentru 20 de partide de pescuit, ceea
ce înseamnă că el consimte să plătească o suma reprezentată de suprafaţa ACDE, adică:
20 * 100 + ( 20 * 200 ) / 2 = 4000 u.b.

Preţ

A
300

200 F } 200 u.b.

C
100
E D x

0
10 20 30 Nr. partide de pescuit
a

*
J.P. Barde, Economie et politique de l’ environnement, Presses Universitaires de France, Paris 1992, pg. 67.
Preţ

A
300
G } 100 u.b.
200 B
C

100 F
E D x
0 10 20 30 Nr. partide de pescuit
b

Preţ

300 A

200 G B

100 F H C

E D x

Nr. partide de pescuit

c

Fig.2.2. Modificarea surplusului consumatorului în funcţie de evoluţia pretului

La preţul de 100 u.b. /partida, pescarul beneficiază de un surplus pentru că el era dispus să
plătească un preţ mai ridicat pentru un număr mai mic de partide de pescuit. Se defineşte astfel
surplusul consumatorului care, în acest caz, este egal cu diferenţa dintre consimtământului de a plăti
(4000 u.b. ) şi cheltuielile efectiv suportate
( 20*100=2000 u.b. ).
S.C.=C.P.-P;
S.P.=4000-2000=2000 u.b. (suprafaţa ACF).
Acest surplus poate fi interpretat ca valoare netă a resursei (zona de pescuit ) de care
beneficiază pescarul.
Dacă zona începe să fie deteriorată sau devine chiar inproprie pescuitului, pescarul poate
merge să cheltuiască cele 2000 u.b., în altă zonă , dar va pierde suplusul de 2000 u.b. care era legat
de serviciile zonei iniţiale. (Dacă deplasarea spre o altă zonă de pescuit antrenează cheltuieli
suplimentare, pierderea de surplus se va calcula plecând de la cheltuielile suplimentare legate de
utilizarea serviciilor acelei zone).
În consecintă, paguba pentru mediu se defineşte, în termeni economici, prin piederea de
surplus de către consumatori.
Presupunem că, urmarea procesului de poluare, randamentul pescarului scade de 3 peşti în
şase ore la 2 peşti în şase ore. Pentru a-şi menţine performanţa, de 3 peşti/partidă, aceasta trebuie să-
şi prelungească timpul afectat pescuitului şi deci să cheltuiască mai mult, preţul partidei crescând de
la 100 la 200 u.b. O astfel de evoluţie a preţului modifică cererea de la FC la GB (fig. 2.2, b),
echilibrul realizându-se pentru 10 partide de pescuit/an, iar surplusul consumatorului se reduce la
suprafaţa ABG, adică este egal cu: 10*(100/2) = 500 u.b. Rezultă o pierdere de surplus de 1500
u.b.(2000 – 500).
De fapt, scăderea posibilităţilor de pescuit, ca urmare a poluării, modifică C.P., dreapta cererii
GD translatându-se către origine (fig. 2.2, c). Pescarul în cauză , optând doar pentru 10 partide de
pescuit pe an, işi asigurăun surplus egal cu 50 u.b.(suprafaţa FGH).
Raţionamentul prezentat nu se poate aplica, însă , decat cazul unui singur individ, ceea ce
înseamnăo simplificare evidentăa problemei. A calcula paguba totală pentru o colectivitate, o
regiune etc., implică o “agregare” a tuturor pierderilor de surplus al consumatorului sau a calcula o
curbă “medie”, reprezentativă, pentru C.P. al tuturor indivizilor. Un astfel de demers ridică unele
probleme: putem agrega, sau reduce la un nivel mediu, funcţia de utilitate? O altă problemă provine
din faptul că funcţia cererii nu este numai o funcţie de pret ci şi de nivelul venitului, de varstă, sex,
de nivelul de cultură etc. Această multitudine de parametri prezintă importantă, cu atât mai mult în
cazul mediului unde preferinţele pentru un peisaj, pentru o anumită calitate a resurselor de mediu,
depind în bună măsură de trăsăturile indivizilor sau colectivităţii în cauză .
Deşi teoria economică conduce la ideea că C.P. şi C. A. nu diferă deloc, studiile empirice pun
adesea în evidentă rezultatele semnificativ diferite. În domeniul mediului apar foarte frecvent
situaţiile când trebuie evaluate piederile, şi atunci, teoretic, putem întreba colectivitatea cat este
dispusă să plătească pentru a stopa anumite pierderi sau cat solicită să primească drept compensare
pentru riscurile presupuse de acomodarea la un mediu mai deteriorat.
Prin urmare, există două situaţii de măsurare a avantajelor rezultate în urma ameliorarii
mediului şi două situaţii de măsurare a pierderilor (pagubelor) provocate de degradarea mediului:
- consimţământul de a plăti pentru a obţine un avantaj;
- consimţământul de a renunţa la un avantaj;
- consimţământul de a plăti pentru a evita o pagubă ;
- consimţământul de a suporta o pagubă .
Care sunt cauzele pentru care cuantumurile (sumele de plătit sau de primit) celor patru
situaţii diferă între ele?
Fenomenul “disonanţei cognitive”, respectiv al faptului că indivizii nu operează cu aceeaşi
“unitate de măsură” atât în cazul pierderilor cat şi în cazul avantajelor, poate explica aceste
diferente. În raport cu o situaţie iniţială, indivizii consideră că un avantaj suplimentar are o anumită
valoare, dar vor aprecia diferit pierderea unei părţi de care dispun deja, văzând în această un
“atentat” la ceea ce consideră că li se cuvine “de drept”. Este vorba deci de o evaluare asimetrică a
cîştigurilor şi pierderilor în raport cu o situaţie iniţială, ei atribuind situaţiei de câştig o “structurăde
cumpă rare” (un comportament de cumpărare), iar situaţiei de pierdere o “structură de compensare”
(un comportament de compensare), în ambele cazuri aceste “structuri” dimensionându-se în funcţie
de modul de percepere a stării de normalitate.
Faptul că între C.A. şi C.P. apar diferenţe semnificative, subliniază dificultăţile legate de
măsurarea avantajelor, numeroase fiind cazurile când este vorba, mai degrabă, de prevenirea unor
pagube decât de obţinerea unor avantaje.
De accea, este posibil că prevenirea unei pagube să nu se justifice dacă este evaluată după
consimtă mintul de a plăti pentru evitarea pagubei, dar să se justifice dacă este evaluată după
consimţămintul de a accepta o compensare pentru disponibilitatea de a suporta o pagubă.
Ambele situaţii se bazează însă pe ipoteza caracterului direct comercializabil a bunurilor
şi serviciilor legate de mediu, metoda de măsurare a avantajelor pornind de la analizarea pretului de
piaţă şi a curbei cererii, astfel încat să facă posibilă stabilirea cuantumului variaţiei de compensare
sau variaţiei de echivalentă.
În marea majoritate a cazurilor legate de mediu nu există totuşi nici-o piaţă evidentă
pentru avantaje şi pagube (pierderi); astfel, aerul pur nu este cumpărat sau vândut pe piaţă, ca să nu
mai vorbim de liniste. Comparativ, unele ”atentate” la integritatea mediului prezintă un aspect
comercial, chiar dacă nu există o piaţă directă prin care să se realizeze diminuarea sau stoparea
acestora; este cazul pagubelor produse de poluarea atmosferică produselor vegetale, manifestate,
într-o anumită măsură, pe piaţă, sub forma unei calităţi inferioare a acestor produse.
Există 3 metode fundamentale pentru exprimarea avantajelor în termeni monetari atunci
când nu există o piaţă: identificarea unei pieţe de substituţie, sondarea colectivităţii pe bază de
chestionar şi combaterea informaţiilor privind relaţia ”cauză -efect” cu cele de pe piaţă directă sau
piaţă de substituţie.
O piaţă de substituţie este o piaţă a unui alt ”bun” sau alt “serviciu” influenţat de ”bunul”
sau “serviciul” de mediu necomercializabil. În acest sens, piaţa imobiliară este un exemplu:
locuitorii vînd şi cumpără locuinţe pe piaţă, iar printre parametrii luaţi în calcul la luarea deciziei
figurează şi poluarea atmosferică, poluarea sonoră, perspectiva modificării peisajului etc. Apare
astfel posibiliatatea determinării valorii serviciilor de mediu, analizănd piaţa locuinţelor. De
asemenea, disponibilitatea indivizilor de a alege anumite trasee către zone de recreere, cărora li se
asociază un anumit consum de timp şi alte resurse, facilitează aprecierea importanţei unei zone sau
alta.
Sondarea colectivităţii pe baza de chestionar presupune a adresa oamenilor întrebări
directe în legătură cu opţiunea de a plăti sau a accepta o modificare a mediului. Asigurînd o marjă
de eroare acceptabilă, această metodă oferă imporante informaţii în legătură cu nivelul valorilor în
cazul în care ar exista realmente o piaţă .
Evaluarea pagubelor provocate sănătăţii poate face obiectul celei de-a 3 metode, prin
stabilirea unei relaţii între situaţia epidemiologică existentă şi nivelul poluării, exprimată prin
morbiditate şi mortalitate; urmează ca acestor mărimi săli se atribuie o valoare, ca de exemplu
valoarea vieţii în expresie bănească stabilită pe baza studiilor privind comportamentul indivizilor
faţă de riscurile profesionale ce provoacă mortalitatea.
Determinarea relaţiei “doză-efect” dintre poluarea atmosferică şi erodarea suprafeţelor
exterioare ale imobilelor constitue, de asemenea, un alt exemplu legat de cea de a 3 metodă; în
funcţie de costurile pentru reparaţii sau pentru înlocuire prematură a construcţiilor, care sunt, în
esentă, expresii valorice ale pieţei, se vor putea evalua, cu o anumită aproximaţie, pagubele
suportate.

2.5. Externalităţi de mediu

2.5.1. Delimitări preliminare

Pentru a măsura aportul schimbărilor de pe o piaţă de la creşterea bunăstării (aceasta fiind

dependentă de mecanismul distribuţiei, deci de calitatea schimburilor), teoria economică pleacă de
la ipoteza că între costurile private şi cele sociale, precum şi între avantajele private şi cele sociale
nu există divergenţe. Prin urmare, conform acestei ipoteze, avantajele nete de care beneficiază
consumatorii, fiecare în parte, sunt identificate cu avantajele nete pentru întreaga colectivitate şi, de
asemenea, profitul întreprinderilor este considerat ca profit al colectivităţii.
Rezultă că, în aceste condiţii, creşterea bună stării societăţii în ansamblu, generată de
mecanismul de funcţionare a unei pieţe (de exemplu, piaţă produselor agricole) nu este altceva decat
suma avantajelor nete de care se bucură unul sau altul şi evaluate expresie bănească sub forma
surplusului consumatorilor şi producătorilor.
Un astfel de raţionament işi are originea de fapt, în ipoteza că preţurile măsoară corect
“valorile sociale” ale bunurilor, respectiv creşterea sau diminuarea bunastării potenţiale pentru o
colectivitate provocată de producerea sau utilizarea acestor bunuri, Sistemul de preţuri apare, deci,
ca un numitor comun al ansamblului interacţiunilor dintre agenţi, care permite evaluarea bunăstării
colectivitate; dacă deciziile agenţilor se fundamentează pe un astfel de sistem de preţuri şi le aplică
respectând regulile unei economii concurenţiale, echilibrul general la care se ajunge este un
echilibru de tip “pareta”, care exprimă situaţia în care nu este posibilă ameliorarea satisfacţiei unui
agent fără a o diminua pe a altuia.
Concluzia care rezultă este aceea că, în condiţii de concurenţă perfectă, sisteme de preţuri
favorizează decizii care să conducă la o utilizare eficientă a resurselor disponibile.
Analiza realităţii relevă însă existenţa a numeroase cazuri când sistemul de preţuri nu-şi
îndeplineşte funcţiile pe care i le atribuie teoria concurenţei perfecte, costurile şi avantajele private
deosebindu-se de costurile şi avantejele sociale. Acestea sunt situaţiile în care decizia de consum
sau de producţie a unui agent influentează nivelul satisfacţiei sau profitului altor agenţi, fără ca prin
mecanismul pieţei să fie evaluate aceste influenţe şi să se realizeze o remunerare sau o
“sancţionare” (prin costuri suplimentare de exemplu) – în funcţie de natura influenţei: pozitivă,
negativă –a agentului emitent. Este vorba, prin urmare, de apariţia unor efecte externe sau a
externalităţilor.
Existenţa externalităţilor face ca sistemul de preţuri să nu mai ghideze agenţii către decizii
socialmente optimale generîndu-se deci diverse forme ale ineficienţei în organizarea activităţii de
producţie şi consum.

2.5.2. Noţiunea de externalitate

Reformulând problema, externalităţile apar atunci când activitatea unui agent nu depinde
in exclusivitate de variabilele a căror control îl deţine, ci şi de o serie de variabilele ce nu intră în
sfera activităţii sale decizionale.
Rezultatul poate fi măsurat în termeni reali(cantităţi fizice), în termeni monetari (printr-o
funcţie de utilitate).
Cauza externalităţii este deci imposibilitatea aproprierii tuturor variabilelor din funcţia
de producţie (consum) de către producatorul (consumatorul) respectiv; variabila (sau variabilele)
care generează externalităţi poate face obiectul unei apropieri private (individuale) sau publice
(colective). ( Există analogie între utilizarea de către un agent I= 2 a unei resurse “libere” care
afectează activitatea unui agent I=1, pe de o parte, şi utilizarea unui bun colectiv de către acelaşi
agent (I=2) care face să se reducă posibilitatea de utilizare a bunului colectiv respectiv de către
altul; de asemenea, există analogie între utilizarea unei resurse libere de către un agent I=1 , a carei
valoare a crescut ca urmare a activităţii agentului I=2 şi utilizării unui bun colectiv de către I=1 la
un nivel care este “oferit” de altul).
Efectul externalitatea este dependent însă de comportamentul specific, adoptat de agentul
receptor; de asemenea, manifestarea externalităţii presupune un mediu de transmitere, respectiv un
suport (fizic sau nu) al externalităţii. Funcţia activităţii agentului receptor I=1 include deci, printre
variabile şi o variabilă care aparţine funcţiei activităţii agentului I=2, adică :
U=F1(x11, x12, x13 … x1n, x21, x22 … x2n, … xn1, xn2 … xnn),
respectiv:

U=F1(x1I,xij), i≠1,I , j [1…n],

în care:
U este nivelul, cuantumul unităţii (producţie, servicii etc.);
F-funcţia de utilitate;
xij-variabila j din funcţia de utilitate a agentului.
 Dacă vom considera că variabila x21 (variabila 1 din funcţia de utilitate a agentului 2)
este cauza unei externalităţi, se poate preciza influenţa sa asupra funcţiei de utilitate a agentului 1.
δU
Daca U21= ─── ≠0, efectul este marginal,
δX21

Iar dacă ∫
0

X21 U1 21dx021≠0, efectul este inframarginal.

Într-un interval de variaţie dat al variabilei x21, pot fi definite anumite praguri, ca de
exemplu:
- pentru x021, efectul inframarginal este nul, iar efectul marginal este pozitiv (sau
negativ);
- pentru x121, efectul inframarginal este pozitiv (sau negativ), iar efectul marginal este
nul (disponibilului din resursa x21 i se poate asocia o funcţie; cantitatea de poluant deversată în
sursa de apă ce alimentează o fermă piscicolă este în funcţie, printre altele de nivelul producţiei
ce ocazionează poluarea).
Variabilitatea efectului poate fi apreciată, de asemenea, când x21 variază în sens invers:
dacă efectul este reversibil, valoarea sa marginală este diferită de zero, iar dacă efectul este
ireversibil, valoarea sa marginală este 0, iar valoarea inframarginală este diferită de zero.
Pe de altă parte, efectul poate avea un caracter inseparabil/ sau indivizibil, ca
urmare a proprietaţilor mediului de transmitere, marcate şi ele (proprietăţile) de anumite
discontinuităţi; efectul apei poluate asupra producţiei de peşte se manifesta în plan cantitativ
dar şi calitativ, în acest ultim caz el fiind mai greu de separat, iar anumite forme de poluare a
apei nu pot fi localizate, şi deci nici efectele nu pot fi atribuite pe surse. La aceasta se adaugă
dinamica mediului de transmisie, apa, care nu are un rol pasiv faţă de substanţele poluante
deversate în ea.
Variabila care se află la originea externalităţii poate intra separat într-o funcţie de
utilitate:

U1(x11,x21)= U11(x11)+U12(x21).

Separabilitatea semnifică faptul că o modificare la nivelul variabilei x21 “deplasează”

funcţia U1 dar nu-I schimba forma; dimpotrivă, dacă funcţia de utilitate nu este separabilă, efectul
general de x21 va modifică forma funcţiei, fiind necesară studierea interacţiunii dintre argumentele
funcţiei sau, ceea ce este acelaşi lucru stabilirea funcţiei de transformare.

2.5.3. Tipuri şi forme de externalităţi

Identificarea interdependeţelor între producători, între consumatori, între unii şi alţii

trebuie să se facă ţinând cont de condiţiile de exprimare, de manifestare a comportamentului ce stă
la originea externalităţii: tehnici şi tehnologii de producţie, “tehnica” de consum, relaţii de
preferinţă. În al doilea rând, este necesar să distingem printre aceste interdependenţe pe acelea care
generează efecte de preţ prin intermediul uneia sau mai multor pieţe.
Pot fi evidenţiate, astfel, externalităţi de tip pecuniar şi externalităţi de tip nepecuniar.
Primele exprimă, mai ales, economii sau deseconomii pecuniare între întreprinderile din aceeaşi
ramură industrială sau, la fel de bine, între lucrătorii ce reprezintă acelaşi segment al pieţei muncii
(fără să lipsească însă cazurile de externalităţi pecuniare între agenţi aparţinând unor ramuri
diferite). Cele de tip pecuniar rezultă din interacţiuni ce nu se transmit prin intermediul pieţei şi care
nu sunt, deci, relevate de sistemul preţurilor în timpul tranzacţiilor de pe piaţă. Ele pot avea o natură
“tehnologică ” în sensul că afectează funcţiile tehnice de transformare asociate unui producător sau
unui consumator, dar şi una “psihologică ”, atunci când afectează direct funcţiile de preferintă ale
consumatorului.
Din punct de vedere al declinării, externalităţile pot fi de tip personal şi de tip impersonal.
Dacă fiecare individ este afectat de consumul altuia în funcţie de identitatea sa (externalitatea sa
declină în raport cu individul), externalitatea este personală, iar dacă individul este afectat numai de
cantitatea consumată (externalitatea se declină în raport cu cantitatea consumată), independent de
identitatea consumatorului, externalitatea este impersonală. În sfarsit, dacăefectul depinde de nivelul
global al variabilei ( de ex.:

Σ xil fără ca beneficiarul să perceapă originea acesteia (a sursei de poluare, de

=
exemplu ) externalitatea este pură .

În funcţie de impactul economic, externalităţile se pot manifestă în următoarele forme:

- economii externe de producţie ;

- economii externe de producţie ;
- deseconomii externe de producţie ;
- deseconomii externe de consum .

Economiile externe de producţie apar atunci când acţiunile unui agent aduc beneficii şi
altora, fără ca aceştia să suporte beneficii şi altora, fără ca aceştia să suporte vreun cost. Exemplul
relaţiei dintre apicultor şi pomicultor este clasic : Pomicultorul asigură baza floricolă pentru
recoltarea polenului, contribuind astfel la producţia de miere, fără ca apicultorul să fie pus în situaţia
de a suporta contravaloarea acestui serviciu. De subliniat că, în acest exemplu, externalitatea este
reciprocă, deoarece şi albinele contribuie la fecundarea florilor, deci la obţinerea de fructe, fără ca
pomicultorul să pătească ceva. Economii externe de producţie sunt susceptibile să apară când o
întreprindere executălucrări de drenaj sau desecare a unei zone din perimetrul său. Cultivatorii din
apropiere pot beneficia de o îmbunătăţire a condiţiilor de exploatare a terenurilor lor fără să
plătească ceva pentru aceasta; profitul întreprinderii care executa lucrările este evident mai mic
decat avantajele colectivităţii (din care face parte).
Economiile externe de consum apar atunci când de deciziile unui consumator, aplicate în
practică, profită şi alţi agenţi făra ca aceştia să suporte contravaloarea unei compensaţii pentru cel
care a luat deciziile. De exemplu, repararea faţa de unei case, întreţinerea unei gradini sau a unei
jardiniere, reprezintă decizii care pot aduce acelaşi tip de satisfacţie şi vecinilor, fără ca aceştia să
contribuie la asigurarea suportului material al acţiunii de înfrumuseţare.
Deseconomiile externe de producţie apar ca urmare a deciziilor anumitor agenţi care
provoacă pagube altor agenţi, fără ca cei din urmă să fie compensaţi financiar. În cazul
deseconomilor externe de producţie “sursa” este o întreprindere.
Poluarea industrială constituie cazul cel mai caracteristic al deseconomiilor de producţie;
când un petrolier işi goleşte compartimentele în mare sau ocean, când fumul toxic degradează
calitatea aerului dintr-o aglomeraţie, întreprinderile responsabile de poluare afectează activitatea
pescarilor sau viaţa locuitorilor, fără ca piaţa să intervină spontan pentru stabilirea preţurilor acestor
pagube: nu există piaţă pentru apa limpede a oceanului sau aerul curat al orasului.
Prezenţa deseconomiilor externe de consum se datorează comportamentului
consumatorului: fumatul, muzica zgomotoasă se pot afla la originea deseconomiilor pentru
nefumători sau pentru cei care iubesc linistea. De asemenea, consumul se află la originea poluării
sau degradării mediului, prin cele mai diverse forme, acestea generând desigur deseconomii (de
exemplu, poluarea cu gaz de eşapament crează un disconfort pentru pietoni).
Dar deseconomii de consum pot apare şi atunci când accesibilitatea la unităţile unui bun
(public) depinde de numărul confumatorilor; într-un parc natural sau zonă turistică deja aglomerată,
sosirea altor vizitatori provoacă deseconomii (reduce posibilitatea de relaxare şi refacere fizică,
intelectuală etc.), celor deja existenţi.

2.6. Indicatori de mediu

Interesul manifestat pentru o dezvoltare durabilă, ca alternativă la procesul evident de

deteriorare a mediului, impune tot mai multor ţări reexaminarea posibilităţilor de evaluare şi
supraveghere a stării ecosistemelor naturale, de depistare a cauzelor şi tendinţelor de schimbare a
funcţionalităţii acestora.
Or, indicatorii de mediu sunt consideraţi ca fiind un instrument necesar în proiectarea
strategiei pentru o dezvoltare durabilă.
În principiu, nu se poate vorbi de un sistem de indicatori universal valabili, acesta trebuind
să corespundă cadrului conceptual şi scopurilor specifice, promovate în timp şi spaţiu. Dincolo de
deosebirile de nuanţă sau de conţinut, conform studiilor elaborate sub egida OECD, un asemenea
sistem de indicatori trebuie să contribuie la:
- evaluarea stării mediului în concordanţă cu intensitatea schimbărilor ce au loc în legătură cu
calitatea acestuia, cu obiectivele definite prin politica naţională şi acordurile internaţionale.
Relevanta indicatorilor de mediu prezintă o mare importanţă pentru respectarea “dreptului de a şti
al publicului” despre tendinţele în evoluţia calitaţii apei şi aerului, a altor aspecte ale mediului ce
au implicaţii asupra sănătăţii şi bunăstării populaţiei ;
- integrarea intereselor de mediu în politicile sectoriale. Aceasta se face prin extinderea sistemului
indicatorilor de sector care arată progresul realizat în protecţia mediului, precum şi prin
legăturile dintre politica economică şi tendinţele din sectoarele cheie (agricultura, energie,
transport etc.), pe de o parte şi mediu pe de altă parte;
- integrarea intereselor de mediu în politicile economice mai generale, prin bilanţuri de mediu, în
special la nivelul macro.
Indicatorii de mediu pot fi grupaţi în doua mari categorii:
- indicatori ai călitaţii mediului ;
- indicatori ai sursei (emisiei).

Indicatori ai calităţii mediului

Caracteristicile Indicatori
Mediului
1 2
1. Mediul fizic

1.1. Mediul inert - capacitate de dispersie

• Atmosfera - încărcătura cu substante contaminate
- calitatea aerului - mirosuri nedorite
- confortul climateric - indicii bunăstării climaterice
- indicii climaterici favorabili
turismului
 1 2
- regimul termic - temperaturi maxime, minime, medii, gradiente termice
- perioada liberă de îngheţuri

- regimul pluviometric - precipitaţii (totale, medii, maxime în 24h, minime

- indicii umidităţii
- numărul zilelor cu ploaie

- regimul vânturilor - viteza vântului (medie şi maximă )

- direcţia (cea mai frecventă )
- raportul dintre zilele calme şi zilele cu vânt

- regimul radiaţiilor - radiaţia directă – vizibilitate medie

- radiaţia difuză - nebulozitate medie
- radiaţia globală– insolaţia

• Pă mântul - gradul de înclinare (sau panta)

- relieful şi caracterul topografic - suprafaţa supusă modificărilor de relief

- resursele minerale - disponibilul de resurse minerale de interes economic

- solul - capacitatea agrochimică

- randamentul potenţial

- contaminare solului şi - suprafaţa afectată şi apreciatăca vulnerabilă

subsolului - indicii de calitate a apei (de constituţie)

• Apa
- disponibilul de apa - volumul şi structura apei derivată

- regimul - variaţia debitului de apă în timpul anului

hidric anual
- calitatea - cantitatea de oxigen dizolvat în apă
fizico- chimică - cantitatea de substante contaminante
dizolvate în apă
- indicii de calitate
- bilanţul - modifică rile cantitative ale bilanţului
hidric hidric

- temperatura - variaţia în timpul anului în raport cu tempera-

tura normală
•Fenomene şi
procese naturale
- evoluţia albiilor - lungimea albiilor supuse unor degradă ri
semnificative pe anumite sectoare
- realimentarea acviferului - indicii de realimentare

- inundaţii - frecventa inundaţiilor

- volumul deversării
- suprafaţă apreciată ca fiind afectată
- eroziunea - rata de pierdere a solului pe anotimpuri şi pe ani
- suprafaţa expusă eroziunii
- suprafaţă posibil a fi afectatăde eroziune
- suspensii de sol în apă

- depunerea de sedimente - rata depunerii de sedimente pe anotimpuri şi pe ani

- particule solide aflate în suspensie în apă
- profunzimea medie a stratului de sedimente
- gradul de întrerupere, blocare sau deviere a
a sistemului natural de drenaj
- creşterea medie a grosimii sedimentelor în
zonele de acumulare a acestora

- procese privind stabilitatea fizico- - frecventa evenimentelor externe

chimică a terenurilor - evoluţia pantei
- umiditatea solului
- intensitatea proceselor de dislocare
- suprafaţă afectată
- salinizarea - cantitatea de săruri solubile
- transportul de materiale solide - intensitatea transportului

- eutrofizarea - cantitatea de nutrienţi

1.2. Mediul biotic
• Vegetaţia - suprafaţă afectată apreciată din punct de
- unităţi teritoriale cu vegetaţie vedere al valorii de conservare a unităţii
naturală omogenă teritoriale
- păşuni - suprafaţa ocupată , pe calităţi
- plante acvatice - populaţii afectate, în raport cu valoarea de
- specii vegetale conservare
- numărul de indivizi afectaţi
- numărul de indivizi aflaţi în pericol
• Fauna
- habitatul speciilor sălbătice - suprafaţă afectată , apreciată din punct de
(terestre şi acvatice) vedere al rolului în conservarea habitatului
- puncte de trecere şi rutele - gradul de afectare
păsărilor migratoare
- specii şi populaţii - numărul indivizilor afectaţi
faunistice - numărul indivizilor aflaţi în pericol

•Fenomene şi procese
cu privire la fauna
- lanturile - densitatea speciilor, apreciată în funcţie de
alimentare calitatea acestora
- biomasa totală
- producţia primară
- producţia secundară
- rata de fixare a azotului atmosferic
- rata de mineralizare

- ciclurile de producţie - impactul asupra poluanţilor

- migraţia speciilor - bariere în calea deplasărilor

- parametrii ecologici - diversitate, biomasa, productivitate, stabili-

tate,reversibilitate,curba evolutiei numerice
a populaţiei (abundentă , dominare).indica-
tori biologici
1.3. Mediul perceptual
(peisajul)
• Peisaje intrinseci - suprafaţa ocupată şi calitatea peisajului
- unităţi teritoriale peisagistice - numărul locuitorilor şi monumentelor istorice,
apreciate în funcţie de valoare sau calitate
- locuri sau monumente istorice
• Accesibilitate
- potenţialul de vizitare - profunzimea şi amplitudinea câmpului
vizual
- calitatea imaginilor oferite
- incidenţa vizuală - numărul şi amplitudinea observatorilor, în
funcţie de distanţa de vizualizare
1.4 Utilizările zonei
Rurale
•Activită ţi recreative în aer liber
- Vânătoare - suprafaţa sau perimetrul apreciat în funcţie de efective
din diferite specii apte pentru a fi vânate
- numărul indivizilor afectaţi

- Pescuit - ca şi la “vânătoare”

- Scaldat - suprafaţa pretabilă organizării scăldatului,

apreciatădin punct de vedere calitativ
- numărul indivizilor afectaţi

- Organizarea de Picnicuri, Excursii etc - suprafaţa destinată acestor activităţi apreciata

în funcţie de calitate
 •Activitaţi
productive
- agricultura - suprafaţa utilizatăpentru agricultură (cali-
tatea acesteia şi distanţa faţa de zonele poluate
- randamente efective şi/sau potenţiale

- zootehnie - suprafaţa destinată organizării creşterii ani-

malelor şi calitatea acesteia
- numărul de unităţi – vită -mare

- silvicultura - suprafaţa destinatăsilviculturii şi calitatea acesteia

- randamentul sau productivitatea efectivă şi/
sau potenţială

- minerit - suprafaţa de teren scoasădin circuit

- productivitatea sau randamentul

• Conservarea
naturii
- zone pentru protecţia naturii - suprafaţa reprezentată de aceste zone apre-
(rezervaţii, parcuri, refugii pentru ciata în raport cu limitele care nu pericliteaza
vânat etc.) funcţionarea spaţiutui protejat

- ecosisteme speciale - ca şi în cazul “zonelor pentru protecţia “naturii”

INDICATORII SURSEI (EMISIEI)

Aceşti indicatori au fost adoptaţi de O.E.C.D. şi vizează:

1. emisiile de CO2, SO2 , NOx ;

2. emisiile de gaz cu efect de seră;
3. schimbarea categoriei de folosintă a terenurilor ;
4. utilizarea îngrăsămintelor chimice ;
5. folosirea resurselor de apă;
6. utilizarea resurselor forestiere ;
7. comerţul cu lemn ;
8. pescuitul ;
9. deşeurile din activitatea de producţie ;
10. deşeuri orăşeneşti ;
11. accidente industriale ;
12. creşterea activităţii economice ;
13. structura producţiei şi a consumului de energie ;
14. producţia industrială;
15. transportul ;
16. consumul populaţiei ;
17. evoluţia demografică .
Pentru exemplificare, prezentăm indicatorii de mediu adoptaţi de Danemarca.

Zonele urbane

1. densitatea populaţiei
2. circulaţia
3. locuinţele perturbate de zgomot
4. plumbul din aerul urban
5. păsările din zonele urbane
6. consumul de mercur şi cadmiu
7. consumul şi refolosirea hârtiei şi a sticlei

Zonele extraurbane

8. folosirea zonelor agricole

9. iepuri şi păsări în zonele cu teren arabil
10. plante care au dispărut sau sunt ameninţate cu dispariţia
11. starea de sănătate a pă durilor
12. utilizarea pesticidelor

Aerul

13. consumul de substanţe care diminuează stratul de ozon

14. degajări de dioxid de carbon
15. degăjări de dioxid de sulf
16. degajări de compuşi nitraţi
17. precipitaţii cu compuşi de nitrogen

Apa

18. calitatea apelor subterane

19. conţinutul de nitraţi din apele subterane
20. folosirea îngrăşămintelor în agricultură
21. calitatea apelor curgătoare
22. calitatea lacurilor
23. conţinutul de oxigen în zonele marine
24. peştii din apele marine
25. calitatea apelor amenajate pentru scăldat

2.7. Monitoringul mediului

Monitoringul mediului reprezintă un ansamblu de operaţiuni privind supravegherea,

evaluarea, prognozarea şi avertizarea în scopul intervenţiei operative pentru menţinerea stării de
echilibru a mediu. Ca instrument al activităţii manageriale în domeniul mediului, monitoringul
trebuie să asigure un flux informaţional, structurat atât pe sectoare specifice (apă, aer, sol etc.) cât şi
intersectorial, cu privire la sursele de poluare şi calitatea mediului, folosirea şi starea resurselor
naturale ( schema 2.3 şi schema 2.4).
 Este necesară sublinierea deosebirii dintre monitoringul ca sursă de date şi monitoringul ca
sursă de informaţii, acesta din urma dovedindu-şi eficientă în plan decizional, oferind posibilitatea
de a opera cu date prelucrate, respectiv cu informaţia ca produs.
Evitarea neconcordanţelor dintre diferitele activităţi de monitoring, a suprapunerilor
posibil de apărut pe fondul unei insuficiente precizări a responsabilităţilor, implica asigurarea unui
caracter integrat al monitoringului mediului.
Scopurile monitoringului pot fi foarte diverse de la un sector la altul sau de la o organizaţie
la alta. De exemplu, un centru de cercetare, o firmă de distribuire a apei etc., au repartizate obiective
foarte diverse.
Monitoringul integrat implică însă ca sistemul să fie capabil să ia decizii în privinţa
interacţiunii dintre sectoare; factorii de decizie nu trebuie să considere fiecare sector al mediului ca
fiind izolat. Multe persoane sau organizaţii utilizează aceleaşi date pentru luarea deciziilor, chiar
dacă obiectivele sunt diferite. În aceste condiţii, divizarea datelor la nivel logistic (unde se
colectează datele ) este de o mare importanţă . În fiecare caz, de exemplu referitor la structura
organizaţională, sistemul informaţional trebuie să fie proiectat într-o asemenea manieră incât
informaţia să circule orizontal în sistem, de exemplu între persoanele responsabile de aspectele
tactice dintr-o regiune dată, din punct de vedere al capacităţii solului şi persoanele cu
responsabilităţi similare pentru apele de suprafaţă şi subterane.
O cale adiţională pentru sprijinirea accesului la date este elaborarea unui catalog de date.
Un asemenea catalog exhaustiv trebuie inclus în sistemul de monitoring şi trebuie să fie partea
centrală, accesibilă oricui are nevoie de informaţii asupra mediului înconjurător.
Utilizatorii sistemului de monitoring vor fi astfel ajutaţi să-i actualizeze informaţiile în
domeniu. Acest catalog de date/informaţii va descrie ca date/informaţii sunt disponibile,
calitatea lor, de unde şi cum pot fi procurate precum şi formatul lor.
Catalogul trebuie sa fie însoţit de proceduri, astfel încât să poată fi actualizat cu regularitate
(daca nu, cataloagele nu mai sunt utile). Un asemenea catalog poate fi foarte eficient pentru
protecţia impotriva dublării eforturilor în colectarea datelor. Un pas înainte ar fi definirea unei
difuzări automatizate a datelor între sectoare sau organizaţii, dar aceasta implică probleme de
proprietate şi discuţii asupra bugetului între organizaţii.
Monitoringul integrat implică, de asemenea, capacitatea de a procesa simultan date din
diverse sectoare pentu editare sau modelare. Aceasta presupune ca toate datele sa aibă o referinţă
geografică comună: datele şi punctele lor de colectare trebuie să fie poziţionate geografic, iar bazele
de date să aibă facilităţi de a le manipula. Sistemul informaţional trebuie să fie un sistem
“informaţional geografic”.
Un sistem de monitoring diferă de activitaţile de montoring sectorial prin aceea că
monitoringul este organizat atât în cadrul sectoarelor, cât şi la nivelul funcţiilor intersectoriale, prin
aceasta creându-se posibilitatea creşterii eficienţei unor astfel de activităţi.
Pentru ca un asemenea sistem sa funcţioneze în concordanţă cu obiectivele specifice, sunt
necesare:
- identificarea informaţiilor care trebuie stocate ;
- crearea unei baze de date statistice necesare proiectării sistemului;
- stabilirea parametrilor, precum şi a condiţiilor de spaţiu şi timp pentru măsurarea acestora
(locul şi frecvenţa de efectuare a măsurătorilor);
- stabilirea procedurilor de obţinere şi prelucrare a datelor,inclusiv a produsului
informaţional final (rapoarte).
Sistemul informaţional ce face parte din sistemul de monitoring trebuie sa furnizeze
tuturor utilizatorilor informaţiile de monitoring de bază de care au nevoie pentru a-şi îndeplini
obligaţiile pe care le au în legatură cu managementul mediului înconjurator.
Sistemul trebuie să furnizeze informaţiile de “Monitoring”, care înseamnă informaţie
capabilă să “verifice şi să avertizeze” asupra stării şi a acţiunilor legale de mediu, aşa încât
utilizatorii să poată:
- să definească scopurile ;
- să ia decizii de management ;
- să acţioneze asupra mediului.
 Public

(Presa
ONG)

acreditări Conferinte, dezbateri, rapoarte etc

despre starea meduilui
acreditări
Lab. 1 ICPA
MAPPM
1
Lab. 2 ICIM

Flux rapid Proiecte

Controlul calităţii (management controlul calităţii
intercalibrare al urgenţelor) intercalibrare

Unitate Unitate Unitate Marea

specializată specializată specializată Neagră

Planuri operaţionale
Informaţii procesate

Judeţ 1 Judeţ 2 Judeţ 3 Judeţ i Judeţ 41

Date de monitoring

Monitoringul etc.1)
Monitoringul Contracte acreditări de proiecte pe
calităţii emisiilor termen scurt şi lung.
mediului 2) Obiective calitative, buget, fonduri, starea
1) cal calităţii, planuri pentru imbunătăţiri

Schema 2.3. Fluxul informaţional integrat al sistemului de monitoring

Este evident că structura precisă a unui asemenea sistem informaţional poate fi definită
numai dacă necesităţile exacte (adică produsele informaţionale) sunt specificate şi dacă se poate şti
unde, pentru cine şi când aceste produse informaţionale trebuie furnizate. Sistemul informaţional nu
este numai o bază de date sau un sistem informaţional geografic de management care poate furniza
baze de date, cataloage, statistici sau inventare statistice oricui doreşte să acceadă la ele; el trebuie
să furnizeze informaţie care să satisfacă nevoile existente la diversele nivele de decizie.
Este evident că structura precisă a unui asemenea sistem informaţional poate fi definită
numai dacă necesităţile exacte (adică produsele informaţionale) sunt specificate şi dacă se poate şti
unde, pentru cine şi când aceste produse informaţionale trebuie furnizate. Sistemul informaţional nu
este numai o bază de date sau un sistem informaţional geografic de management care poate furniza
baze de date, cataloage, statistici sau inventare statistice oricui doreşte să acceadă la ele; el trebuie
să furnizeze informaţie care să satisfacă nevoile existente la diversele nivele de decizie.
 CALITATEA MEDIULUI

PRELEVARE
• Tehnici de prelevare
• Măsurători
• Conservarea probelor
• Transportul probelor

ANALIZE DE LABORATOR

• Proceduri de programare si operaţionale

• Proceduri de analize de laborator
• Controlul calităţii laboratorului
• Inregistrarea datelor

MANIPULAREA DATELOR
• Screening si verificarea datelor
• Computer Hardware
• Sistem de administrare a bazei de date
• Stocare si recuperare

ANALIZA DATELOR
• Proceduri statistice cu software
corespunzător
• Modelare deterministică
• Index de calitate a apei

RAPORTARE

• Formate
• Frecvenţă
• Distribuţie

UTILAREA INFORMATIEI

•Public •Politic
•Administratie •Tehnic

INTELEGEREA CORECTĂ A CONDIŢIILOR DE CALITATE A MEDIULUI

Schema 2.4. Fluxul informaţional în cadrul sistemului de monitoring al calităţii mediului

 Necesităţi pentru decizii strategice: definirea scopurilor reprezintă cel mai general proces
strategic decizional şi include definirea obiectivelor strategice pe termen lung, planificarea
deciziilor şi planuri de acţiune multi-anuale. Câteva exemple de asemenea decizii strategice
aplicate mediului sunt:
- definirea şi aducerea la zi a obiectivelor de calitate a mediului ;
- definirea standardelor ;
- evaluarea impactului diferitelor planuri posibile de acţiune
- definirea priorităţilor.
Factorii de decizie strategică în domeniul mediului trebuie, de asemenea, să comunice
informaţia publicului (organizaţiilor non-guvernamentale, presei), în aşa fel încât starea mediului şi
politica guvernamentală să fie cunoscute publicului. Tot la acest nivel de decizie trebuie furnizate
informaţii pentru îndeplinirea acordurilor internaţionale.
Necesităţi pentru decizii tactice : aceste decizii cer informaţie de management, aşa încat
organizaţiile să fie angrenate în realizarea scopurilor definite de factorii de decizii strategice.
Deciziile organizaţionale constau, de exemplu, în planuri de acţiune anuale, selectarea proiectelor,
evaluarea bugetului sau administrarea resurselor umane. Aceste procese decizionale de management
trebuie să aibăloc la nivelul unităţii, deoarece deciziile de management trebuie să coordoneze
(integreze) mai multe zone puternic interdependente. Structura sistemului informaţional va trebui de
aceea adaptată la “unitaţile de monitoring al mediului” pentru a furniza produse informaţionale ce
sunt corelate cu deciziile tactice de management.
Necesităţi pentru decizii logistice: aparţin nivelelor operaţional şi execuţional şi se
realizează şi implementează prin acţiune directă. Sarcina lor este să efectueze măsurători, să
colecteze date, sa analizeze valori, să urmarească emisiile şi să aplice legea. Produsele
informaţionale ce sunt furnizate de sistemul de monitoring la acest nivel de decizie reprezintă
adesea controlul detaliat al informaţiei, de exemplu verificarea stării parametrilor de mediu. Acest
nivel este răspunzător, de asemenea, de colectarea datelor pentru întregul sistem informaţional (la
toate nivelele de decizie): realizează feedback-ul la diversele nivele de decizie.
Funcţionalitatea fluxului informaţional al monitoringului integrat trebuie să se manifeste
prin satifacerea următoarelor direcţii :
- supravegherea şi scoaterea în evidenţă a schimbărilor produse în starea mediului, a
resurselor sale;
- evaluarea impactului ecologic, economic şi social al schimbărilor de mediu;
- prognozarea şi operaţionalizarea etapelor activităţii de prevenire şi/sau corectare a
tendinţelor negative din evoluţia mediului.
Acestea reprezintă deci condiţiile necesare pentru stabilirea şi îndeplinirea obiectivelor
monitoringului mediului.
De exemplu, în cazul monitoringului calităţii mediului, ar putea fi formulate urmatoarele
obiective:
-cunoaşterea condiţiilor de mediu existente în toate sectoarele, inclusiv legăturile dintre
diferite sectoare;
-asigurarea comparabilităţii dintre condiţiile existente, exprimate prin indicatori relevanţi şi
norme standard, ca bază pentru desemnarea prioritaţilor;
-furnizarea unei baze de date pentru formularea măsurilor urgente în cazul în care calitatea
mediului atinge nivele inacceptabile;
-stabilirea unei baze de date cu ajutorul căreia să se fundamenteze concluziile privind
înbunătăţirea sau înrautăţirea calităţii mediului.
În cazul monitoringului sursei (emisiei), obiectivele ar putea consta în:
-stabilirea gradului de respectare a cerinţelor legate de emisiile specifice în acordurile de
mediu sau în standardele de emisie;
-stabilirea relaţiei de cauzalitate între încărcarea mediului cu poluanţi şi efectul produs de
acesta;
-stabilirea unor baze de date pentru calcularea creşterii concentraţiei substanţelor poluante
din mediu datorită emisiilor specifice.
 Capitolul 3

RELAŢIA MEDIU-ECONOMIE

3.1. Caracterul biunivoc al relatiei mediu-economie

Orice proces economic evoluează între doi poli – producţie şi consum - aflaţi în relaţia de
interdependenţă, deci de recunoaştere a rolului activ al fiecăruia dintre ei. Producţia presupune un
input de materii prime, materiale, etc. şi un sistem de tehnologii care să transforme cu un anumit
randament aceste inputuri în bunuri de consum, în cadrul unor filiere specifice, strict necesare, dar
şi a unor filiere adiacente.
Relaţia “mediu – economie” (fig. 3.1) prezintă două componente :
- forma materiilor prime, spaţiului de producţie, energiei, biodiversităţii care se constituie
într-o “supapă” pentru mediu. Această “supapă” se defineşte în raport cu disponibilul potenţial faţă
de un stoc necesar, ceea ce semnifică faptul că mediul asigură suportul inputurilor economice în
anumite limite ;
- stocurile de mediu, implicate în menţinerea echilibrului ecologic, a căror structură se poate
modifica odată cu mutaţiile calitative în plan tehnologic.
Relaţia “economie - mediu” prezintă, de asemenea, două componente :
- un “mesaj” material către mediu, reprezentat de emisii, deşeuri, degradări fizice etc. rezultat
în urma activităţii de producţie şi consum, a cărui dimensiune depinde de performanţele celor doi
poli;
- ansamblul efectelor induse de “mesajul” material al economiei către mediu, dependente de
fazele succesionale ale acestuia : dacă “mesajul” se adresează unor zone fragile, efectele sunt mai
mari, iar dacă se adresează unor zone cu funcţionalităţi stabile, efectele sunt mai mici .
Desigur, intensitatea efectelor depinde, în egală măsură şi de nivelul “mesajului” : atunci când
acesta depăşeşte capacitatea de reciclare de care
dispune mediul ( funcţia de reciclare nefiind totuşi o funcţie specifică mediului, ci una de adaptare,
care presupune consumuri suplimentare de energie, exercitând presiuni auspra fluxului energetic al
unui ecosistem), apare fenomenul de poluare reală, care afectează funcţiile specifice mediului.
 ECONOMIE

INPUTURI Filiere CONSUM

+ adiacente
PRELUCRARE

Relaţia “Economie - Mediu”

Relaţia “Mediu – Economie”

ECON

INPUTURI Filiere
+ CONSUM
PRELUCRARE
specifice

Economie

- materii prime - emisii

- spaţiu - deşeuri
Supape
- energie - degradări
- biodiversitate

Mediu STOCURI EFECTE

Fig. 3.2. Schema simplificată a circuitului resurselor

(după J.P. Barde : Economie et politique de l’environnement,

Presses Universitaires de France, Paris 1992).

3.2. Dimensiunea economică a mediului.

3.2.1. Trăsăturile mediului.

Deşi unele din elementele constitutive ale mediului pot fi apropriate, aceasta reprezintă mai
degrabă o încălcare a statutului de bun public, ce se

atribuie mediului ca sistem, decât o aplicare a legităţilor coexistenţei economico-sociale şi a

resurselor naturale, ca suport permanent al celei dintâi.
O asemenea afirmaţie poate fi susţinută recurgând la analiza trăsăturilor generale, dar mai ales a celor
specifice, ale mediului ca sistem.
Trăsăturile generale ale mediului sunt următoarele:
- mediul este un sistem viu şi deschis, dominat deci de legi biologice şi întreţinând un schimb
permanent de resurse cu mediul economico-social;
 - funcţiile mediului nu reprezintă o însumare a funcţiilor elementelor sale componente, ci o
formă de exprimare a unui întreg care înseamnă mai mult decât o sumă ;
- între elementele mediului există o puternică interdependenţă, motiv pentru care el nu poate fi
descompus în elementele sale componente pentru realizarea cuplării cu activitatea economico-
socială, decât cu preţul unor dezechilibre ecologice ;
- datorită energiei interne şi prelucrării informaţionale, mediu este un sistem organizaţional ce
dispune de o mare independenţă funcţională; autoreglarea sistemului se realizează în limite destul
de largi, care au făcut posibilă dezvoltarea unei civilizaţii bazată pe tehnologii lineare, mari
consumatoare de energie directă şi indirectă1.
- conceptele de bază cu care se poate opera în analizarea mediului ca sistem sunt entropia şi
cantitatea de informaţie ;
- dinamica mediului este dată de schimbul de materie, energie şi informaţie, realizat atât între
elementele sale componente cât şi cu mediul economico-social ;
- mediul este un sistem continuu şi neanticipativ : valorile ieşirilor din sistem, la un moment
dat nu depind de valorile intrărilor la momente consecutive.
Trăsăturile specifice ale mediului sunt :
- mediul se structurează pe principiul specializării.
Principalele grupuri de populaţii din biocenoză îndeplinesc roluri diferite : plantele verzi îndeplinesc
rolul de producători primari, animalele îndeplinesc rolul de consumatori, iar bacteriile şi ciupercile pe cel
de detritivori, implicate fiind în reciclarea substanţelor.
“Prestaţia fiziologică” a acestor populaţii ( biochimică şi ecofiziologică ) asigură menţinerea
continuă, la un nivel optim, a vieţii biocenozei, respectiv ecosistemului.
Prin urmare, viaţa ecosistemului nu ar fi posibilă în afara specializărilor amintite, deci a
“diviziunii muncii” între elementele alcătuitoar. Specializarea elementelor unui ecosistem, spre
folosul existenţei acestuia, trebuie să considerăm ca pe una dintre cele mai mari performanţe
bioeconomice ale naturii, care sporeşte, sub multiple aspecte, eficienţa tuturor sistemelor vii2;
- între elementele mediului, ca sistem, există legături cvasistocastice.
Fiind format dintr-o mulţime “complexă şi eterogenă” de sisteme supraindividuale, evoluţia
mediului este rezultatul relaţiilor dintre acestea, relaţii ce se dezvoltă conform unor legi de
probabilitate ;
- în condiţiile existenţei unui proces de specializare bine definit, în cazul mediului nu
funcţionează principiul substituibilităţii între elementele sale componente. Posibilitatea apariţiei
unei astfel de substituiri este cu atât mai mică cu cât se afirmă tot mai mult caracterul complex şi
evoluat al mediului ca sistem ;
- o altă consecinţă a specializării este că, într-un sistem viu, complex şi evoluat, cum este
mediul, nici unul dintre sistemele alcătuitoare nu posedă o specializare universal valabilă, altfel
spus o nespecializare.
Desigur tranziţia către elemente specializate presupune existenţa elementelor nespecializate, dar
menţinerea acestora dincolo de anumite limite temporale înseamnă stagnare, căreia i se asociează o
eficienţă bioeconomică scăzută.
În esenţă, specializarea reprezintă o condiţie esenţială a supravieţuirii şi progresului sistemelor
vii, pe măsură ce acestea înregistrează o creştere a complexităţii lor interne ;
- “fiinţarea sistemelor vii se datorează întrunirii, într-o singură unitate spaţiotemporală, a trei
ipostaze fundamentale ale materiei : substanţa, energia şi informaţia”1.
Substanţa constituie suportul structurii sistemelor vii, condiţionând vehicularea energiei şi
mijlocind transferul, recepţionarea şi acumularea informaţiei la nivelul acestora ;

1
Viorel Soran, Mihai Şerban, Bioeconomia-o nouă ştiinţă de graniţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998,
pg. 16 – 20.
2
Viorel Soran, Mihai Şerban, op. citate.
 - organismele şi sistemele vii supraindividuale au evoluat, astfel încât asigură conversia
inputurilor energetice într-un regim optimal, consumurile suplimentare lipsind, iar pierderile fiind
minime.
“Forţarea sistemelor vii de a lucra dincolo de limitele optime, deşi conduce la o argumentare a
producţiei lor, pe termen lung sau în diverse împrejurări nu este atât de benefică pe cât ne-am
aştepta... ori de câte ori se încearcă, printr-o cheltuire suplimentară de timp şi energie, să se
mărească eficienţa unui sistem viu oarecare, aceasta, în cele din urmă se obţine, dar totdeauna se
plăteşte prin creşterea vulnerabilităţii acelui sistem faţă de cei mai diverşi factori, mai ales în
conjuncturile nefavorabile. Altfel spus, ori de câte ori se încearcă depăşirea limitelor optime de
creştere, dezvoltare, organizare şi funcţionare a unui sistem viu, natura sancţionează încălcarea
principiului optimalităţii, prin creşterea expunerii periculoase la intervenţiile unor factori dăunători
sau nocivi”1.

3.2.2. Mediul – factor de producţie vital.

Este un fapt bine cunoscut că bunurile şi serviciile oferite de mediu societăţii au fost
dintotdeauna desconsiderate, sau subvalorificate din punct de vedere economic. Ele au rămas în
afara mecanismului pieţei, a sistemului de preţuri sau au fost racordate conjunctural la sistemul
pârghiilor economice, de pe poziţiile dominante ale politicii economice, chiar dacă şi-au manifestat
continuu şi oriunde caracterul vital.
Mediul este un factor economic de cea mai mare importanţă, considerat, în mod tradiţional, de
analiza economică, drept factor de producţie, alături de capital şi muncă.
În linii generale, mediul (fizic) pe lângă faptul că este un factor productiv generator de inputuri
primare dobândite de procesul productiv este, de asemenea, “recipientul”produselor reziduale al
proceselor de producţie şi consum, care vor putea fi sau nu absorbite în funcţie de capacitatea de
asimilare a mediului considerat (fig. 3.2). Pe de altă parte, o funcţie actuală a mediului este aceea de
furnizor de servicii cu character recreativ sau altele legate de conceptul de calitate a vieţii, a căror
cerere este determinată de nivelul de dezvoltare al societăţii.
Mediul nu poate fi limitat însă numai la funcţia de “furnizor” de resurse şi de servicii recreative,
el “administrând”cel mai mare serviciu pentru umanitate : menţinerea vieţii pe pământ – bază a
întregii activităţi economice – graţie procesului de fotosinteză, a ciclurilor biogeochimice, care sunt
profund implicate în homeostaza ecosistemelor, în menţinerea funcţionalităţii circuitelor
informaţionale genetice, etc.
Dimensiunea economică a mediului nu trebuie introdusă în analiza economică în “regim de
urgenţă”, ca o nouă variabilă; este necesară modificarea metodei de analiză economică, pe o bază
interdisciplinară şi sistemică, altfel, oricât de riguroasă ar fi modelarea teoretică a lor, aceasta va
eşua în faţa acţiunii practice, a realităţii.

1
V. Soran, M. Şerban, op. citate
 ALTE
RESURSE Muncă

Producţie
CONSUM
Deşeuri netratate Bunuri şi
FINAL
servicii
Aer CONSUMURI
INTERMEDIA-
Apă RE
Spaţiu
Alte resurse
naturale

reciclate
Deşeuri

Deşeuri
reciclate
Deşeuri

Deşeuri
RESUR
MEDIU
TRATAREA DEŞEURILOR
Deşeuri tratate EPURARE, RECICLARE

Deşeuri netratate

Fig. 3.2. Schema simplificată a circuitului resurselor

(după J.P. Barde : Economie et politique de l’environnement, Presses

Universitaires de France, Paris 1992).

3.3. Economia – sistem deschis

Evaluarea corectă a dimensiunilor şi complexităţii dinamice ce caracterizează economia a

reclamat şi reclamă abandonarea metodei analitice, fragmentare – promovată de pe poziţiile unei
concepţii mecaniciste privind lumea înconjurătoare – şi utilizarea metodei sistemico-structurale,
aptă să furnizeze informaţii adecvate despre interacţiunea dinamică a elementelor unui ansamblu
organizat, în raport cu diferite finalităţi.
A vorbi însă în termeni sistemici, înseamnă a defini, pe scurt, conceptul de sistem, lucru
deosebit de dificil dacă avem în vedere diversitatea accepţiunilor ştiinţifice ale acestuia. Teoria
Generală a Sistemelor constituie un răspuns la necesitatea înţelegerii profunde a fenomenelor
complexe, atât biologice cât şi socio-economice, operând pentru aceasta, cu conceptul de “sistem” -
considerat o nouă paradigmă sau o nouă filozofie a naturii care face loc unei reorientări a gândirii
şi viziunii asupra lumii, în contrast cu paradigma analitică, mecanicistă pe care se bazează ştiinţa
clasică.
Când este vorba de descrierea unui sistem se obişnuieşte să se evidenţieze două trăsături
caracteristice : structura şi funcţionalitatea sistemului, prima delimitându-l în spaţiu, iar a doua
delimitându-l în timp. Cele două caracteristici nu trebuie confundate cu natura structurală sau
funcţională a relaţiilor dintre componentele sistemului; când variaţia unei componente produce
modificări semnificative unui alt element constitutiv avem de-a face cu o relaţie funcţională, iar
când modificarea generală este nesemnificativă, relaţia este de tip structural.
 Sistemele deschise, cu organizare completă, cum sunt cele economice (dar şi biologice şi
sociale) se bazează pe proprietăţile homeostatice, fapt ce le permite menţinerea mecanismelor de
autoreglare dinamică, precum şi evoluţia până la stadii de cea mai mare complexitate
organizatorică.

3.3.1. Ireversibilitatea proceselor economice.

Orice încercare, chiar şi timidă, de analizare a proceselor economice pe baza legilor , principiilor
termodinamicii, va releva caracterul dinamic şi ireversibil al acestora.
Sistemul economic nu poate evolua ca un sistem izolat (căruia nu-i este specific schimbul de
materie şi energie cu exteriorul), iar procesul economic nu poate fi considerat un simplu mecanism
circular de producţie-consum : materia nu se distruge, bunurile nu pot fi “consumate la infinit”, iar
“maşina economică” rămâne dependentă de un flux energetic care se degradează în mod ireversibil
sub formă de căldură nerecuperabilă.
“Procesul economic este, clar, entropic şi nu mecanicist. Şi pentru că legea entropiei domină
toate transformările materiale, acest proces se dezvoltă într-un mod ireversibil. Epuizarea resurselor
nu poate fi controlată şi o bună parte a deşeurilor rămân deşeuri de neflosit. Această simplă
afirmaţie conţine germenele “penuriei” văzută din perspectivă ecologică globală”1.
O problemă fundamentală este aceea că, în timp ce sistemele fizice izolate nu se pot sustrage
nici-o clipă degradării entropice şi haosului, maxim în stadiul final al echilibrului, sistemele
organizate, deschise, cum este şi cel economic, reunesc caracteristici determinate pentru a lupta
împotriva dezordinii crescânde şi a urma stadiile stabile. Printre aceste caracteristici, cea mai
importantă este deschiderea sistemului spre mediul exterior pentru a dobândi energie negativă şi a
putea împiedica degradarea entropică a sistemului.
Caracterul ireversibil al proceselor economice face ca stadiul anterior de echilibru al sistemului
economic să rămână doar un subiect de reflecţie într-un mecanism de învăţare prin încercare-eroare.
O astfel de constatare impune, cu desăvârşire, depăşirea viziunii mecaniciste supra proceselor
economice, în care cu ajutorul capitalului şi a muncii, în urma procesului de transformare-producţie,
se obţin bunuri prin vânzarea cărora rezultă fondurile necesare reluării activităţii.
Adăugând la dimensiunea intraspaţială pe aceea interspaţială (ca urmare a caracterului deschis),
definită în raport cu mediul exterior, sistemul economic evoluează de fiecare dată dispunând de alte
resurse cantitative şi calitative (diverse inputuri energetice exterioare) şi, prin urmare, reacţiile vor
fi diferite, iar manifestarea uneia sau alteia va avea caracter probabilist, asociat entropiei.
Evaluarea ireversibilităţii proceselor economice trebuie făcută diferit, ţinând cont de efectul
acesteia asupra inputurilor legate de asigurarea continuităţii sau discontinuităţii sistemului
economic; în acest context este de remarcat locul deosebit pe care-l ocupă mediul în ansamblul
elementelor de perpetuare a activităţii economice în concordanţă cu finalităţile stabilite şi impactul
activităţii economice asupra lui; mediul creat deja de om poate sau nu să fie, la un moment dat, un
element de continuitate pentru procesul economic, în timp ce mediul reprezintă condiţia sine qua
non a acestei continuităţi.

1
N. Georgescu Roegen, op. cit.
 3.3.2. Diminuarea entropiei sistemului economic – obiective şi mijloace

Este posibil ca sistemul economic să poată fi analizat prin analogie cu un organism viu,
caracterizat printr-un echilibru dinamic sau un dezechilibru controlat, supus unor procese
ireversibile de import-export de energie, de degradare, de reglare etc. ?
Mai întâi, ambele sunt sisteme deschise, care realizează schimburi de materie şi energie cu
mediul exterior şi reunesc, în acelaşi timp, condiţiile necesare pentru a lupta împotriva curentului
entropic, de dezordine crescândă, dobândind negaentropie. Pe de altă parte, sistemele
socioeconomice, ca şi cele biologice, îşi sporesc complexitatea pe măsura parcurgerii stadiilor
superioare de organizare, utilizând energia şi informaţia din mediul exterior.
Totuşi, spre deosebire de sistemele biologice, cele (socio-) economice, având o organizare
umană, intră în categoria sistemelor “interrelaţionale”, dispunând de capacităţi de decizie şi reglare
prin retroalimentare socială. Ca urmare, acestea au posibilităţi majore de adaptare dinamică la
schimburile cu mediul, posibilitatea atingerii stadiului stabil al dezechilibrelor controlate fiind, în
aceste condiţii, mai mare.
Urmarea firească a demersului de până aici, apar două întrebări :
- Care este stadiul atins şi semnificaţia stadiului staţionar în cazul sistemului economic ?
- Care sunt elementele ce ar putea împiedica degradarea entropică, proprie sistemului
economic?
Stadiul staţionar pe care sistemele tind să-l atingă, în sensul reducerii entropiei, este comparabil
cu un “dezechilibru controlat” ; în sistemul economic, ca şi în alte sisteme deschise, nu există
“echilibrul preţurilor”, “echilibrul comercial” etc., ci numai dezechilibre controlate ce provin din
propria dinamică a sistemului.
Dacă există analogie între economie şi organismul viu, atunci reacţia normală este de a găsi
mijloacele pentru a ne menţine contra fluxului entropic pe care nu-l putem învinge, dar, temporar îl
putem echilibra.
Stadiul staţionar deschis de J.S. Mill era finalul inevitabil al unei faze de creştere decurgând din
stadiul progresiv. Mill credea că apropierea de stadiul staţionar, pe un nivel superior de organizare a
activităţii economice, corespunde momentului când economia devine “insensibilă” la fluctuaţiile
substanţiale (interne şi externe), anulând inclusiv tendinţa spre instabilitate, inerentă pentru un
sistem economic necontrolat. Ceva mai recent, prin “Limitele creşterii”, Clubul de la Roma
propunea în numele stadiului staţionar, un altul, de echilibru global, definit ca şi cel al lui J.S. Mill,
în care populaţia şi capitalul trebuie să rămână, esenţialmente constante, sub acţiunea forţelor de
echilibru. Aceasta a “deviat” în cunoscutul concept al “creşterii zero”, ce semnifică, în mod
frecvent, o obstrucţionare a progresului dezvoltării şi echităţii procesului de distribuţie(la nivel
mondial). Este adevărat că o creştere economică exponenţială, nelimitată, este imposibilă într-o
lume finită, cu rezerve limitate, dar şi creşterea “zero” este percepută în continuare ca o “oprire
forţată”, ceea ce este inadmisibil pentru majoritatea oamenilor ; conceptul “creşterii zero” se
aseamănă mai mult cu un echilibru static al unui sistem închis, decât cu un dezechilibru controlat al
unui sistem deschis.
Există totuşi, o mare doză de scepticism pentru o lume permanent staţionară. Asupra acestui
aspect N.Georgescu Roegen afirma că chiar dacă o lume staţionară poate rămâne, momentanm,
legată de mediul schimbător prin intermediul unui sistem de regenerare echilibrat, similar cu cel al
sistemelor vii, într-o anumită etapă a vieţii sale şi după un timp mai îndelungat, un astfel de sistem
echilibrat se va dezintegra şi va face imposibilă soluţia unui stadiu staţionar. De aceea,continuă
autorul, “concluzia care vine în sprijinul argumentelor favorabile acestei viziuni este aceea că
stadiul cel mai de dorit nu este cel staţionar, ci unul decadent”1.
1
N. Georgescu Roegen, Energia y mitos economicas, ICE nr. 501/1975.
 Se poate constata că promovarea creşterii de dragul creşterii, ca o finalitate în sine, pare a fi o
angajare pe calea dezordinei şi a entropiei. Or, instrumentele antientropice ale sistemului mondial
pot fi regăsite în cazul promovării structurilor organizate sau ar trebui identificate în creşterea
capacităţii de creaţie a societăţii.
Pentru a frâna tendinţa entropică, ne putem baza numai pe această capacitate creativă sau trebuie să
dispunem şi de mecanisme intrinseci sistemului economic ? Teza lui Daloz1 se bazează pe rolul
jucat de inflaţie ca instrument de luptă împotriva entropiei crescânde, fără a pretinde cumva că
introducerea conceptului de entropie în cadrul economiei poate rezolva toate problemele cu care se
confruntă sistemul economic. Autorul consideră că inflaţia este mijlocul intern, prin excelenţă,
pentru a “amâna” funcţionarea legii entropiei; ea ar avea capacitatea de a constrânge sistemul
(socio-) economic să-şi modifice propriile structuri, finalitatea sa şi, cu atât mai mult, natura ordinei
care-l caracterizează.
Daloz subliniază că utilizarea conceptului de entropie este diferită de aceea propusă de
N.Georgescu-Roegen – pentru care entropia s-ar manifesta în mediul exterior, cu care
interacţionează procesul economic, concret, cu sistemul resurselor naturale şi ar servi la deducerea
consecinţelor menite să clarifice acest proces. Autorul pretinde să aplice legea entropiei în procesul
economic însuşi şi să analizeze influenţa sa asupra ordinii din procesul distribuţiei bogăţiilor.
Dacă pornim de la faptul că ordinea iniţială dintr-o societate capitalistă impune existenţa
inegalităţii distribuirii bogăţiei între cei care deţin capital (în sens general) şi cei care aspiră la el
doar în mică măsură, atunci rezultă că o astfel de situaţie poate imprima sistemului o asemenea
dinamică internă care să-i facă pe cei din urmă (mai puţin “dotaţi”) să-şi mărească avuţia prin
propria lor activitate.
Ar fi vorba deci de funcţionarea legii “entropiei economice”, echivalentă cu legea “egalităţii
avuţiilor”.
Limitarea entropiei, având în vedere rolul ei în procesul redistribuirii bogăţiei (în direcţia
egalitarismului), este mai eficient de realizat în condiţiile societăţii industriale. Prin natura sa,
inflaţia se află în avanposturile procesului de distribuţie, opunându-se tendinţei egalitariste şi deci şi
fenomenului entropic. Mecanismul dintre inflaţie-entropie-distribuţia bogăţiei poate degenera însă
într-o teorie a “schimburilor neegale” între ţările bogate şi cele sărace; primele sunt supuse entropiei
economice avansate, iar aprovizionarea lor cu entropie negativă trece printr-o strategie ce afectează
nu numai propriul sistem ci şi relaţiile dintre state, transformându-le în relaţii de “stăpânire centro-
periferică”atunci când este vorba de accesul la resurse naturale, indispensabile perpetuării actualelor
procese economice.
Admiţând natura entropică a procesului economic, trebuie să admitem (în regim de urgenţă)
necesitatea reconsiderării funcţionalităţii sistemului economic vis-a-vis de mediu; posibilitatea
alimentării cu entropie negativă din ţările sărace riscă să prelungească şi să adâncească starea de
ineficienţă a mecanismului economic în raport cu mediul, ceea ce înseamnă, în final, subminarea
propriei baze, căci mediul este un sistem global a cărei dereglare conduce la efecte cu evidente
trăsături transfrontiere.

3.4. Performanţa ecologică a sistemului economic

3.4.1. Analiza raportului input-output

Cu toate că relaţiile dintre economie, ecologie şi mediu sunt tot mai perceptibile, elaborarea
interdisciplinară a unor modele care să exprime aceste relaţii, ca suport pentru gestionarea mediului,
se află încă la început.
Primele încercări constau în aşa numitele modele ecologice-economice sau economico-
ambientale, între care se evidenţiează cele bazate pe procedeul “balanţei materiale”; ele pot fi
1
J.P. Daloz, Inflation et entropie du systeme economique, Economie Appliquee, 1974.
cantitative sau calitative, statice sau dinamice, descriptive, prospective, etc., în funcţie de
obiectivele concrete urmărite.
Modelele bazate pe balanţa materialelor / energiei oferă o viziune clară asupra relaţiilor dintre
activităţile din plan tehnic, economic şi ecologic. Ele folosesc procedee care se aplică de mult timp
în ingineria proceselor industriale cu scopul de a determina cantitatea şi compoziţia inputurilor, a
produselor finale şi a subproduselor, legate de procesul de fabricaţie şi care îşi găsesc expresia în
cantitatea de energie schimbată în cadrul aceluiaşi proces. În ultimă instanţă, aceasta reprezintă o
aplicare a principiului conservării materiei şi energiei.
Aplicarea balanţei materialelor / energiei în cazul relaţiei “mediu – activitate economică”,
serveşte la explicarea fluxurilor materiale ocazionate de interacţiunea dintre activitatea umană şi
sistemele ecologice naturale. Ţinând cont de faptul că materia este supusă doar transformării ( ea
nici nu poate fi creată, nici nu poate fi distrusă) este deductibilă existenţa unei corespondenţe între
inputuri şi autputuri, atât în procesele tehnologice cât şi în cele naturale.
De asemenea, balanţa materialelor / energiei este o formă de exprimare a contabilităţii
ambientale prin care se prezintă sistematizat originea, fluxul, consumarea şi utilizarea, precum şi
destinaţia finală a materialelor care intră într-un proces de transformare.
Interacţiunea dintre procesul economic şi mediu se produce prin continua transformare a
materiei şi energiei, în cursul căreia are loc degradarea unei părţi a energiei sub formă de căldură
neutilizabilă, ceea ce conduce la creşterea entropiei sistemului, în conformitate cu cea de-a doua
lege a termodinamicii.
Ţinând cont de ecuaţiile de balanţă ale modelului Karl-Goran Maler (subcapitolul 1.1.), rezultă
că activităţile economice exercită asupra mediului o dublă presiune, prin subvalorificarea resurselor
de bază şi transferarea de reziduuri (ceea ce conduce la supraexploatarea resurselor naturale,
concomitent cu creşterea semnificativă a reziduurilor ce ajung în mediu).
Plecând deci de la principiul conservării materiei şi energiei (la care face apel prima lege a
termodinamicii) şi legea ecologică a constantei substanţei vii1 şi deducând acumularea temporală de
energie sub formă de fonduri şi stocuri, cantitatea totală de reziduuri transferate mediului de către
sistemul economic poate fi considerată echivalentă cu toate resursele naturale extrase. Pentru
menţinerea autoportanţei sistemelor naturale, profund afectate de sistemul de exploatare şi
valorificare a capitalului natural, se prefigurează următoarele direcţii de acţiune:
- tratareanreziduurilor în procesul de recuperare şi reciclare a acestora;
- raţionalizarea producţiei şi consumului (cantitativ şi structural);
- îmbunătăţirea randamentelor, respectiv sporirea outputului util pe o unitate de input;
De-a lungul procesului de transformare a resurselor naturale în bunuri de consum, dincolo de
modificarea statutului lor economic are loc o modificare a calităţii: materia-energie intră în procesul
de producţie cu un nivel scăzut al entropiei, pentru ca la ieşire să prezinte un nivel înalt al acesteia.
Dacă sistemului izolat îi este caracteristică o creştere continuă a entropiei ( a dezordinii), sistemul
deschis( cum este şi sistemul economic), pentru a funcţiona eficient, trebuie să benificieze de un
aport de entropie joasă, care să facă posibilă menţinerea constantă a propriei entropii. În aceste
cindiţii, tratarea reziduurilor nu poate fi considerată o soluţie definitivă atâta timp cât necesită
consumuri suplimentare de entropie joasă, iar bilanţul energiei utilizabile rezultate este negativ.
În organizarea sistemului de reciclare şi recuperare a materialelor trebuie să se opereze însă nu
numai cu criterii economice, ci şi cu cele legate de stocul limitat al resurselor naturale, de
capacitatea mediului de asimilare a reziduurilor, precum şi cu cele legate de posibilităţile de a
dispune de surse externe de entropie joasă.

1
La scara timpului geologic şi la nivelul întregii planete, cantitatea totală de biomasă existentă în biosferă rămâne
constantă, ea fiind expresia unui proces de acumulare a energiei în care sumt implicate următoarele constnte: suprafaţa
planetei Pământ, distanţa faţă de soare, intensitatea radiaţiei solare, cantitatea de elemente chimice esenţiale existente
în scoarţă, hidrosfera şi atmosfera planetei noastre, etc.
 3.4.2. Valorificarea resurselor negaentropice

Finitatea resurselor planetei şi tendinţa epuizării lor reprezintă doi din parametrii semnificativi ai
reconsiderării perspectivei economice. Preocupările economiştilor clasici( Malthus, Ricardo şi Mill)
în domeniul epuizării rezervelor naturale au fost marginalizate până nu demult, datorită încrederii
avute în progresul umanităţii, pe baza dezvoltării ştiinţei şi tehnicii. Evident, economiştii acestui
ultim secol s-au ocupat de problema resurselor, fiind de subliniat, în acest sens, aportul de pioneriat
al lui Hotelling, al cărui demers se bazează pe o analiză matematică a “ratelor optime de degradare”
a stocului de capital reprezentat de rezervele minerale nerenuvelabile, procedeu care în prezent, sub
unele aspecte, poate fi valabil dacă se atribuie mediului biofizic trăsăturile unui capital
medioambiental sau natural. Cu toate acestea, dezvoltările aduse teoriilor lui Hotelling şi ale altor
economişti de aceeaşi factură sunt restrânse şi aceasta ca urmare a faptului că, fiind vorba de
modele statice, simpliste, nu este posibilă introducerea unor variabile care să exprime complexitatea
interrelaţiilor mediu-economic şi efectele lor pe termen lung.
Debutul anilor ’70 a fost marcat de amplificarea eco-crizei, context în care au apărut puternice
polemici privind limitele creşterii economice, epuizarea rezervelor naturale şi degradării mediului;
previziunile alarmiste ale modelului dinamic pe termen lung ce susţin teoria creşterii zero şi
atingerea stării staţionare în sistemul economic mondial, vin în contradicţie cu modelu latino-
american al Fundaţiei Bariloche1, care merge până la reorganizarea economico-socială mondială,
bazată pe o distribuţie echitabilă a resurselor la nivel planetar.
Clasificarea tradiţională a resurselor naturale în renuvelabile şi nerenuvenabile merită totuşi, din
perspectiva posibilităţii unei epuizării definitive, unele nuanţări. O resursă reînnoibilă, cum este
terenul agricol, teoretic, poate fi folosită la nesfârşit; totuşi, atâta timp cât regenerarea capacităţii
productive nu se realizează automat, iar practicile agricole antiecologice se extind (utilizarea
excesivă a substanţelor fitofarmaceutice, a îngrăşămintelor chimice, simplificarea structurii de
producţie – mergând până la monocultură), riscul ca o asemenea resursă să ajungă într-o stare de
epuizare totală, în raport cu cerinţele practicii agricole, este destul de mare. Pe de altă parte, se
consideră că o resursă nereînnoibilă, prin consumare sau folosire, este sortită epuizării; or, rezervele
minerale, deşi sunt finite nu sunt absolut epuizabile, cu atât mai mult cu cât în virtutea principiului
conservării materiei, acestea nu pot fi distruse fizic, devenind parţial recuperabile şi reciclabile prin
intermediul unor procese de tratare adecvate. Concepţia privind disponibilul de resurse trebuie să
fie, deci, esenţialmente dinamică prin faptul că rezervele “epuizabile” nu pot fi considerate ca un
stoc fix, imuabil; termenii care definesc cantitativ rezervele nerenuvelabile se impun a fi percepuţi
ca variabile dependente de timp şi deci de condiţiile tehnico-economice.
Spre deosebire, resursele energetice sunt supuse, în procesul transformării, unidirecţionalităţii
energiei şi iremediabilei sale degradări sub formă de căldură nerecuperabilă, ceea ce pune în
evidenţă imposibilitatea reciclării.
Observaţiile formulate până aici permit abordarea unor probleme contradictorii sau
complementare, legate de disponibilul de resurse.

3.4.2.1. Criza de materii prime şi folosirea resurselor naturale

Validitatea ipotezei tradiţionale asupra caracterului perceptibil a penuriei de resurse naturale

nerenuvelabile a fost verificată în contextul posibilităţilor de substituire şi a progresului tehnico-
ştiinţific, ceea ce i-a împărţit pe economişti (dar nu numai pe ei) în optimişti şi pesimişti vizavi de
epuizarea rezervelor naturale şi de şansa unei creşteri economice nelimitate.
1
Amilcar O. Herrera, “Catastrofă sau o nouă societate?” Ed. Politică ,Bucureşti, 1981.
 Rezultatele prezentate în lucrările lui Barnett şi Morse1 par a contrazice pe cele tradiţionale,
derivate din modelul lui Hotelling. Cei doi autori, pe baza datelor din perioada 1870-1960 privind
costurile de extracţie şi preţurile principalelor resurse miniere din SUA, au ajuns la concluzia că
producţia majorităţii resurselor a crescut pe parcursul mai multor ani, în timp ce preţurile au
înregistrat o scădere. Intensificarea extracţiei de resurse nereînnoibile duce, fără îndoială, la
accentuarea rarităţii acestora şi în consecinţă la creşterea, în timp, a costurilor de extracţie şi a
preţurilor aferente, or, rezultatele analizei mai sus amintite, au relevat o tendinţă contrară; cu
excepţia resurselor forestiere (supuse unei exploatări de tip minier, n.n.) în perioada amintită (mai
puţin între 1870-1889, pentru care au lipsit informaţiile) costurile pe unitatea de producţie netă (fără
steril)au scăzut rapid şi continuu, iar preţurile s-au menţinut constante. Aceste concluzii au fost
considerate ca o dovadă a faptului că tendinţa spre accentuarea penuriei de resurse poate fi
contracarată recurgând la substituţie şi progres tehnico-ştiinţific.
Este uşor de înţeles că tehnicile înaintate, folosite în exploatarea rezervelor, servesc doar pentru
menţinerea la un nivel scăzut a preţurilor de producţie, încurajând astfel intensificarea ritmului
extracţiei, dar nu şi economisirea resurselor reînnoibile; în privinţa acestora, cele mai bune tehnici
pot favoriza supraexploatarea, forţând limitele fizice sau ecologice, cu efecte secundare pe termen
lung. În acest caz este de subliniat că formularea problemei optimizării folosirii rezervelor naturale
presupune, în mod necesar, luarea în calcul a preferinţelor temporale, adică un studiu aprofundat
asupra diferitelor implicaţii, aşa cum o face, de exemplu, Talbot Page2.
Analistul trebuie să aleagă, implicit sau explicit, între două opţiuni fundamentale diferite:
- evaluarea necesităţilor generaţiilor viitoare în termeni ce reflectă sentimentul de satisfacţie a
generaţiei prezente;
- evaluarea necesităţilor generaţiilor viitoare pentru ele însele.
Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1977.
Prima opţiune poartă amprenta conservatorismului şi sugerează o rată nulă de reducere a creşterii
economice; este opţiunea pentru valoarea prezentă sau cel mult actualizată.
Fără să garanteze supravieţuirea generaţiilor viitoare şi nici perpetuarea proceselor biologice şi
geomorfice, criteriul valorii prezente prezintă deficienţe evidente, definind un orizont de timp
îndepărtat pentru maximizarea beneficiilor generaţiei prezente, făcând şi mai irealizabil acest
maxim pentru generaţiile ce vor urma; pentru economia convenţională, evaluarea corectă a
necesităţilor, a drepturilor generaţiilor viitoare este, deci, mai mult o problemă de etică decât
economică, greu de soluţionat atâta vreme cât individul gândeşte subestimând utilităţile viitoare
pentru că cele actuale sunt sigure.

3.4.2.2. Eficienţa folosirii resurselor.

Recunoscând caracterul neraţional al nivelului şi ritmului de exploatare a resurselor naturale (în

regim public sau privat), ne aflăm, în acelaşi timp, în faţa unei probleme ce vizează calitatea
acestora; problema derivă dintr-un efect de “autofagie” progresivă, în continuă accelerare, ce
prefigurează epuizarea resurselor primare şi degradarea mediului.
Orice proces în care sunt angajate, în vre-un fel sau altul, resurse (naturale) presupune şi un
anumit autoconsum, ceea ce contribuie la îngustarea şi, treptat, la subminarea propriei baze; chiar
dacă nivelul calităţii resursei primare este scăzut, atingerea volumului producţiei stabilite se va
realiza prin creşterea cantităţii extrase de asfel de resursă, amplificând, prin aceasta, autoconsumul.
Se semnalează însă tendinţa de exploatare prioritară a rezervelor de resurse cu calităţi superioare (de
exemplu, cu conţinut ridicat în substanţă utilă), care ocazionează un cost de extracţie mai scăzut
1
H. J. Barnett şi C. Morse, “Scarciti and Growth, Johns Hopkins Press”, Baltimore, 1963.
2
T. Page, “Conservations and Economic Efficiency, An Approachs to Material Polichy.
indiferent de celelalte consideraţii referitoare la facilităţile oferite, cum ar fi localizarea rezervelor;
dar ceea ce în mod frecvent nu se ia în calcul în acest caz este relaţia dintre rata extracţiei şi
calitatea descrescătoare a rezervelor disponibile, precum şi importantele implicaţii asupra mediului
şi/sau bazei energetice (fig. 3.3.).
Pe măsură ce se epuizează rezervele primare de calitate superioară creşte dependenţa faţă
de cele inferioare calitativ şi, prin urmare, este necesară o cantitate tot mai mare de energie utilă şi
bunuri materiale pentru a descoperi cererea de resurse dimensionată în raport cu producţia ce
urmează a fi obţinută. De asemenea, acest proces duce la accentuarea degradării mediului, creşterea
volumului de reziduri transferate mediului care reprezintă, de fapt, pierderi fizice şi termodinamice.

ERp
ERc Ee
Ep
ETp

EXTRACŢIE PROCESARE ECF

RESURSE
REe
-CONVERSIE
¥
ENERGETICE
PRIMARE
RESURSE

REp Pe RESURSE

CEREREA
RESURSE ENERGETICE

FINALĂ
NEENERGETICE

RESURSE
NEENERGETICE
Re
Rp
¥ PC

PROCESARE Rcf
EXTRACŢIE -FABRICAŢIE RTE

¥ PT
Compensarea

Tendinţa exploatării

Proces negaentropic.

Fig. 3.3. Schema simplificată a circuitului cererii de resurse primare

Necesitatea de exploatare a rezervelor energetice de calitate inferioară generează (pe lângă o

creştere a preţurilor) un consum sporit de energie utilă şi produse manufacturate.
În acelaşi timp, este evident faptul că bilanţul şi randamentul energetic al procesului de
conversie energetică vor descreşte; substituirea, de exemplu a combustibililor fosili de calitate
superioară, cum ar fi petrolul, cu alţi inferiori, cum ar fi cărbunele, implică un consum adiţional de
energie şi materiale, ceea ce va afecta cei doi parametri – bilanţul şi randamentul energetic – aceştia
putând deveni chiar negativi (sunt cunoscute exemple din ţara noastră în cazul conversiei şisturilor
bituminoase, dar şi a cărbunelui).
În acelaşi mod, extracţia şi transformarea în produse finite a resurselor primare neenergetice de
calitate inferioară, necesită cantităţi sporite de energie utilă şi produse manufacturate adiţionale nu
numai în procesul de fabricaţie, ci chiar şi în cel de extracţie (avem în vedere consumul adiţional pe
unitatea desubstanţă utilă)
Recurgând la o balanţă a fluxurilor de resurse primare transformate, obţinem următoarele
relaţii:
RTP = Rcf + Rp + Re + REe + REp + PF (1),
în care :

RTP – este volumul resurselor primare procesate (Producţia totală);

Rcf – resurse materiale pentru satisfacerea cererii finale;
Rp - resurse materiale destinate procesului de producţie;
Re - resurse materiale destinate procesului de extracţie;
REe – resurse materiale destinate extracţiei de resurse energetice;
REp – resurse materiale destinate conversiei resurselor energetice;
PF - rebuturi totale din procesul global de transformare – pierderi fizice şi termodinamice (pierderi
prin rebuturi).

ETP = Ecf + Ep + Ee + ERe + ERp + PE (2),

în care :

ETP – este energia totală produsă;

Ecf – energia necesară satisfacerii cererii finale;
Ep – energia necesară procesului de conversie energetică;
Ee – energia necesară extracţiei resurselor energetice;
ERe – energia necesară extracţiei resurselor materiale;
ERp – energia necesară fabricaţiei;
PE – pierderi totale de energie.
Ţinând cont de relaţia (1) putem defini eficienţa folosirii resurselor materiale pe baza
următoarei formule:
Rcf
ER = ( 3)
Rcf + Rp + Re + REe + REp + PF

Prin urmare, dacă cererea finală poate ajunge la o stabilizare, eficienţa consumului de resurse
materiale va depinde numai de cererea de resurse destinate propriului proces de extracţie –
fabricaţie şi procesului de extracţie – conversie a resurselor energetice. Pe măsură ce aceasta
(cererea finală) se asociază unui fenomen interdependent, de creştere accelerată, producţia totală va
creşte gradat, dar eficienţa va tinde către zero, societatea trebuind să recurgă la rezerve de resurse
materiale primare de calitate inferioară.
Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi pentru resursele energetice, a căror eficienţă va fi dată de :

EE = Ecf
Ecf + Ep + Ee + ERe + ERp + PE

Concluziile ce pot fi formulate sunt clare. Actualul sistem economic mondial, ca urmare a
dependenţei sale crescânde faţă de resursele naturale, este supus procesului autofagic menţionat,
care face ca rezervele de resurse primare să scadă continuu, chiar şi când se va înregistra o
stabilizare a populaţiei mondiale şi a nivelului de consum pe cap de locuitor, fapt ce va permite, la
rândul său, o stabilizare a cererii de astfel de resurse (procesul autofag se accentuează odată cu
trecerea la exploatarea resurselor primare inferioare). Acelaşi fenomen se întâmplă şi în cazul
bioproductivităţii energetice a unui ecosistem, pe măsură ce acesta ajunge în faze succesionale
superioare, sporindu-şi complexitatea.

3.4.2.3. Consumul de negaentropie şi riscul ecologic.

Efectul autofagic accelerat al sistemului economic actual generează deci o degradare a mediului
(şi, implicit, o autodegradare). Inevitabila recurgere la resursele naturale este însoţită de creşterea
volumului reziduurilor returnate mediului, ce provoacă dezechilibre ecologice, deteriorarea
ambientului. Subminarea capitalului natural (şi, prin extensie, medio-ambiental) se poate identifica
cu un proces de epuizare a negaentropiei, impactul activităţii umane asupra proceselor naturale
constituind “externalităţi” ce configurează o pierdere de ordin intrinsec.
Caracteristicile homeostatice, de rezistenţă şi adaptare la schimb, tendinţa de stabilizare,
maturitate şi echilibru dinamic ale ecosistemelor naturale, depind în mare măsură de diversitatea
speciilor ce conferă sistemului un nivel ridicat al organizării şi conţinutului de informaţie genetică;
raportul dintre diversitate şi entropie este invers proporţional : cu cât diversitatea se va diminua, cu
atât entropia va creşte, afirmaţie ce derivă din formularea originală a lui Schrödinger, prin care se
arată că organismele şi în special ecosistemele naturale se alimentează cu entropie negativă
(negaentropie).
Spre exemplu, un ecosistem agrar este slab diversificat, necesitând aporturi externe (de energie
mecanică, îngrăşăminte, pesticide, etc.), pentru a-şi menţine stadiul artificial de dezechilibru
controlat, iar acesta este echivalent cu recunoaşterea unui substituit negaentropic al sistemului de tip
industrial (de practicare a agriculturii).
Acţiunile omului asupra mediului de tipul activităţii agricole atrag, deci, o pierdere de ordin
intrinsec, a cărei compensare ulterioară necesită resurse (de obicei nerenuvelabile), sporind
presiunea cererii asupra ofertei de astfel de resurse.
Deci, extracţia, folosirea şi returnarea în mediu a resurselor nereînnoibile, în mod progresiv,
generează nu numai un impact ambiental negativ, ci şi o creştere a riscului ecologic, care se
manifestă, în principal, prin pierderea stabilităţii şi bioproductivităţii sistemului natural.
Pe de altă parte, este clar că orice proces negaentropic necesită un anumit consum de resurse
materiale şi energetice ceea ce, prin retroacţiune, înseamnă o scădere a negaentropiei; rezervele de
calitate superioară reprezintă un “stoc de negaentropie” şi pe măsură ce sunt utilizate şi derivate în
entropie înaltă, nu există nici-o îndoială că stocul negaentropic scade simultan.
La rândul ei, tehnologia, ca informaţie şi posibilitate de atracţie a resurselor, poate fi
identificată cu un alt tip de stoc negaentropic. Problema care se ridică este dacă ne putem gândi la o
compensare efectivă şi nelimitată a negaentropiei între două procese care evoluează, din punct de
vedere entropic, contrar progresului tehnologic şi epuizarea resurselor naturale. Pe de altă parte,
progresul tehnologic joacă un rol substanţial în evoluţia descrescătoare a costurilor (asupra căruia
acţionează însă şi alţi factori) pe unitatea de resursă extrasă, numai că structura costului indică o
creştere a consumului energetic adiţional unitar, putându-se înregistra o diminuare a stocului de
negaentropie în termeni globali.
Pe de altă parte, a acorda credit total efectului compensator al tehnologiei, înseamnă a eluda cea
de a doua lege a termodinamicii care confirmă degradarea entropică, dar şi limitele progresului
tehnico-ştiinţific.
 3.4.3. Analiza energetică a sistemului economic.

Pentru a înţelege realitatea complexă a ecosistemului mondial trebuie să pornim de la un punct de

vedere “macroscopic” care să includă statutul şi acţiunea umană în cadrul delicatului echilibru de
forţe ce menţin dezvoltarea vieţii în biosferă. H. T. Odum1 sugerează, pentru aceasta, folosirea unui
numitor comun de tip energetic : puterea sau energia utilă.
Activitatea economică – proces real, supus degradării entropice a energiei, nu poate fi
considerată diferită de organismele şi sistemele ecologice naturale.
Economiştii încep să înţeleagă legile termodinamicii, care marchează fluxul energiei. Conceptul
de ecoenergetică apare, astfel pentru a indica necesitatea unei viziuni globale în studierea
posibilităţilor de reglementare a fluxului de energie din societate, evitând stările conflictuale dintre
activităţile economice şi ciclurile naturale.
Ecoenergetica trebuie să se sprijine, complementar, pe o viziune sistemică auspra
termodinamicii şi folosirii globale a energiei, pe de o parte, iar pe de alta, pe o analiză detaliată a
transformărilor energetice aparţinând proceselor de producţie, consum şi reciclare (analiza
energetică).
Noţiunea de ecoenergetică este o extrapolare la nivelul sistemelor macroscopice (ecosfera) a
conceptului de bioenergetică, cu care se operează în biologie; bioenergetica exprimă balanţa
energetică globală a celulei vii, în scopul unei mai bune înţelegeri a interacţiunilor moleculare, a
conservării şi reglării fluxurilor energetice, ca o condiţie a menţinerii echilibrului dinamic, a
structurii, pe fundalul schimbului de energie, materie şi informaţie cu mediul înconjurător.
H. T. Odum a fost unul dintre primii care au sugerat folosirea studiilor energetice din sistemele
ecologice ca modalitate de aplicare a legilor fundamentale ale materiei şi energiei la complexele
sisteme naturale şi umane.
La nivelul deciziilor politico-administrative, publice, analiza energetică se poate transforma într-
un instrument important de evaluare a diferitelor opţiuni, alternative, ce afectează gestiunea
raţională a rezervelor naturale, a mediului în ansamblu.

3.4.3.1. Inputuri energetice primare şi secundare.

Energia din Cosmos se prezintă sub forme diferite: gravitaţie, căldură, lumină, energie nucleară.
Energia chimică este nesemnificativă la nivelul Universului, unde forma predominantă este cea
gravitaţională care, datorită concentrării de masă, se poate elibera sau transforma în lumină, căldură
şi energie cinetică. În acord cu principiile termodinamicii, pentru ca un sistem izolat, cum se
consideră a fi Universul, energia curge mereu într-o direcţie marcată de creşterea entropiei.
Fluxul spre interiorul scoarţei terestre vine de la trei surse principale:
- radiaţia solară interceptată;
- energia termică, transmisă la suprafaţa pământului dinspre interior, prin conducţia căldurii şi
prin convecţia în izvoare calde şi vulcani;
- energia mareelor, derivată din energia cinetică şi potenţială a sistemului Pământ-Lună-
Soare.
Aproximativ 30% din energia solară incidentă se reflectă direct şi este retransmisă în spaţiu sub
formă de radiaţie de undă scurtă, 47% este absorbită de atmosferă, suprafaţa terestră şi oceane
(transformată direct în căldură), iar 23% din energia solară se foloseşte în evaporaţie, precipitaţii şi
circulaţia apei în ciclul hidrolitic. O mică fracţiune se foloseşte în procesul fotosintezei.

1
H.T. Odum, “Environnment,Power and Society”, John Wiley and Sons, New York, 1971.
 Dacă majoritatea evenimentelor din Univers evoluează spre o entropie crescândă, viaţa întârzie
efectul acestei legi de bază a termodinamicii, creând structuri moleculare biologice complexe şi
menţinând o diversitate notabilă a organismelor vii.
Cantitatea de hrană potenţial disponibilă pentru heterotrofe (producţia primară netă) este
echivalentă cu producţia primară brută (energia chimică înmagazinată de plante pe unitatea de
suprafaţă şi timp) minus pierderile prin respiraţie. Producţia primară netă este, de obicei, de 80-90%
din cea brută. Producţia secundară (energia din ţesuturile heterotrofelor) depinde de capacitatea de
asimilare a hranei de către ierbivore şi carnivore.
Societatea industrială se caracterizează prin enorma cantitate de energie de calitate superioară pe
care o supune unui proces de degradare, mergând până la căldura reziduală. De la un consum
specific uman de 2000Kcal/zi, în societăţile agricole avansate se ajunge la 12000Kcal/zi, iar în
epoca Revoluţiei industriale la 70000Kcal/zi; în prezent, în societăţile moderne, industrializate, s-a
ajuns la un consum zilnic pe persoană de 250000Kcal; încă de la începutul anilor ’70, ţările
industrializate, care concentrau 30% din populaţia mondială, au ajuns să consume mai mult de 80%
din energia produsă la nivel mondial.
Pentru dezvoltarea organizării lor sociale, lucrul util realizat de societăţile moderne aferent
procesului energetic al “mecanismului biologic” şi al “mecanismului tehnico-industrial”este
dependent, evident, la randamentele corpunzătoare. De altfel, una din problemele fundamentale ale
procesului de conversie a energiei este randamentul tehnic global exprimat în termeni de lucru util
aferent producţiei brute de energie (deci inclusiv producţiei de energie autoconsumate).
Conversia energetică nu poate eluda legea randamentelor neproporţionale care, sub raport
cibernetic, este expresia acţiunii, combinate a mai multor retroacţiuni negative asupra creşterii şi
dezvoltării unui sistem. Randamentul optim pentru organizaţiile umane ar putea fi acelaşi cu al
ecosistemelor deschise; în acest sens, procesele cuplate tind să se stabilizeze la un randament de
50%, care corespunde eliberării maximei puteri (energia utilă eliberată pe unitatea de timp sau
viteza cu care se realizează lucrul util), atunci când raportul forţelor termodinamice ale fluxului
corespunzător este de 1:2. Acesta este exact raportul care permite transformarea şi eliberarea
energiei cu o rată cât mai mare posibilă, în concordanţă cu procesul energetic derivat din principiul
lui Lotka.
Conceptul de selecţie naturală promovat de Darwin, alături de principiul lui Lotka (care semnala
că maximizarea puterii pentru supravieţuirea unui organism este un criteriu de selecţie naturală)
formează o lege generală a energiei care explică cum necesitatea de a dezvolta putere este
satisfăcută cu preţul obţinerii unui randament mai mic, ce se apropie, constant, de ½ din cel ideal.
Dar problema eficienţei utilizării energiei impune şi alte importante consideraţii cu caracter
termodinamic, cum este cazul acelora legate de manifestarea celei de a doua legi a termodinamicii în
funcţie de adaptabilitatea surselor la destinaţiile, utilizările energiei.

3.4.3.2. Eficienţa inputurilor energetice

Criza energetică este generală, în principal, de utilizarea neadecvată a resurselor energetice din
punct de vedere al domeniilor de activitate şi al destinaţiei finale.
În timp ce prima lege a termodinamicii (sau conservării energiei) este folositoare pentru a
măsura cantitatea de energie de diverse forme, legea a doua a termodinamicii face referire la
“calitatea” energiei de a dezvolta putere, de a genera lucru.
Conceptul de eficienţă bazat pe prima lege constă în transferul total de energie din stadiul
iniţial spre stadiul final (E1=transferul de energie/ inputul total de energie), iar eficienţa energetică a
celei de a doua legi măsoară un proces de conservare a energiei prin relaţia dintre lucrul disponibil
al outputurilor finale şi lucrul disponibil al inputurilor (E2=lucrul disponibil al outputurilor finale/
lucrul disponibil al inputurilor).
 Eficienţa unui proces de ardere a petrolului pentru a încălzi o încăpere, în concordanţă cu prima
lege (de conservare a energiei) se măsoară prin relaţia dintre cantitatea de căldură degajată în
încăpere şi cantitatea de energie degajată în urma arderii. Eficienţa, conform acestui criteriu,
calculată pentru un arzător convenţional, va fi de ≈ 65%, pentru a degaja un aer cald de 450C într-o
cameră, atunci când temperatura exterioară este de 00C.
Pentru determinarea eficienţei aplicând legea a doua, va trebui să specificăm cantitatea minimă
de lucru necesar pentru încălzirea locuinţei la 450C când temperatura exterioară este de 00C. În al
doilea rând, va trebui să calculăm lucrul disponibil pornind de la cantitatea de energie efectiv
folosită pentru asigurarea încălzirii. Eficienţa, conform legii a doua, va fi dată de raportul dintre cel
mai mic lucru disponibil pentru încălzire, în condiţiile semnalate şi lucrul folosit în mod real pentru
această acţiune, adică va fi de ≈ 8%.
În ultimă instanţă, aplicând legea a doua, căutăm procedeul cel mai adecvat pentru folosirea
unei surse de energie, în acord cu obiectivul său final, deci cu folosirea unui minim de lucru.

3.4.3.3. Analiza emergetică şi monergetică.

Din punct de vedere al formei, analiza energetică diferă în funcţie de domeniul concret de aplicare.
Conceptul de bază este cel al “potenţialului termodinamic” sau “energiei libere”, prin care se
măsoară capacitatea unui sistem de a realiza lucru.
Potenţialul termodinamic F se defineşte în raport cu energia sistemului E, cu temperatura
absolută T şi cu entropia S, rezultând relaţia:

F=E – TS
Variaţia potenţialului termodinamic se poate exprima în funcţie de variaţia energiei şi entropiei
(gradului de dezvoltare), utilizând relaţia:
F final – Finiţial = ∆F = ∆E - T∆S.

Evaluarea unui anumit proces presupune evaluarea schimburilor energetice şi entropice,

asociate fiecărei etape, şi stabilirea variaţiei potenţialului termodinamic; evident, din ansamblul
proceselor evaluate vor fi reţinute cele care realizează o economie maximă a potenţialului
termodinamic.
Analiza energetică pune accentul pe valorile comparative şi pe schimburile de energie liberă,
asociate fiecărei etape, a procesului de transformare; în termeni economici, obiectivul analizei
energetice ar corespunde valorii adăugate. În fiecare etapă a procesului de fabricaţie se adiţionează
energie liberă, până când potenţialul termodinamic ajunge la o valoare maximă corespunzătoare
momentului în care produsul este bun pentru consum. În continuare, prin folosirea bunului are loc o
scădere a potenţialului, energia liberă descrescând până la valoarea sa inferioară, corespunzătoare
etapei degradării şi dispersiei. Concluzionând, risipa înseamnă a nu “obţine” în mod adecvat
produsele reziduale care să conserve un conţinut ridicat de energie liberă (sau capacitatea de a
efectua un lucru); altfel spus, răspunsul la întrebarea “ce se întâmplă cu ceea ce rămâne dintr-un
produs după ce este folosit?”trebuie să facă parte integrantă din sistemul decizional şi el trebuie să
aibă ca suport potenţialul termodinamic.
În rezumat, analiza termodinamică sau energetică ne permite să estimăm energia minimă
teoretică necesară efectuării unei transformări care, în stadii succesive este foarte lentă. Dar, în viaţa
reală, transformările nu pot fi atât de încete, de aceea trebuie să cheltuim energie adiţională pentru a
imprima un ritm mai rapid, atfel încât să putem găsi o legătură strânsă între “subsidiul energetic” şi
“intensitatea energetică” a transformării, respectiv nivelul optim al creşterii economice.
 Prin ponderea diferitelor forme ale energiei consumate (sau rezultate) într-un proces de
producţie cu coeficienţii corespunzători ai transformităţii1 solare, obţinem echivalentul emergetic.
Determinarea cantităţii de emergie ne permite să evaluăm şi să exprimăm pe aceeaşi scară
fiecare etapă de transformare a unui sistem energetic.
În aceste condiţii, performanţa unui sistem real sau simulat este măsurată în emergie (energie de
acelaşi fel) şi nu în energie efectivă, pentru aceasta stabilindu-se gradul de concentrare a energiei ca
raport între cantitatea de energie reprezentată de fluxul de origine solară la intrarea în sistem şi
echivalentul emergetic al energiei ce părăseşte sistemul (sub formă de produse, deşeuri...).
Aplicaţiile concrete ale analizei emergetice au avut loc în cazul proceselor productive
industriale şi agricole, precum şi în evaluarea impactului ambiental, a tehnologiilor şi a muncii
umane.
Analiza emergetică constituie un instrument valoros de studiere a proceselor reale, considerând
energia ca un numitor comun adecvat pentru evaluarea necesarului şi disponibilului de resurse, a
costurilor economice, a efectelor asupra mediului, etc. ; evoluţia impactului diferitelor procese
asupra calităţii vieţii, a mediului, nu încetează să fie o aproximare incompletă atunci când se
efectuează numai pe baza costurilor de producţie şi beneficiilor.
Pentru înţelegerea complexităţii proceselor reale apare tot mai clară insuficienţa utilizării unui
singur criteriu de analiză, fiind de preferat recurgerea la criterii complementare, aşa cum sunt cele
energetice şi ecologice.
Potrivit lui H.T. Odum, energia netă se referă la cantitatea de energie folosită pentru consum,
căci în realitate, adevărata valoare a energiei pentru societate este dată de toate costurile energetice
ocazionate de obţinerea, concentrarea (pentru a o face utilă) şi administrarea ei.
În figura 3.4. este reprezentat fluxul energetic şi monetar (asociat), în care inputurile sau
“subsidiile energetice” se pot împărţi în trei categorii: directe, materiale şi de mediu. Energia
procesată care se foloseşte în procesele caloriferice, de transport şi fabricaţia de produse aparţine
primei categorii. Categoria a 2-a, (indirectă) cuprinde bunuri, servicii, mică informaţie,etc., toate
exprimate în termeni energetici cu ajutorul unui coeficient care exprimă energia asociată
transformării fiecărui input. Acestora li se adaugă şi marea varietate de servicii oferite gratuit
omului de către mediu.
Contribuţia energetică a mediului (categoria a 3-a) se poate evalua deducând din energia brută a
ecosistemului energia consumată în schimburile din interiorul acestuia (autoconsumul necesar
propriei întreţineri).

1
Transformitatea reprezintă intensitatea în energie, sursă a unei anumite forme de energie.
fig.
 Interacţiunile de pe piaţă dimensionează cererea de energie primară, care presupune extracţia şi
procesarea resurselor energetice în cantităţile cerute. Derularea acestor două procese, extracţia şi
procesarea, implică însă atât un consum de energie directă Es1, cât şi unul de energie indirectă Es2
sub formă de materiale, servicii, informaţie, la care se adaugă aportul energetic al mediului Es3.
Acestui flux energetic îi corespunde unul monetar, consemnat, pe de o parte, în factura
reprezentând contravaloarea energiei directe Es1 şi pe care o suportă societatea, iar pe de altă parte
în factura reprezentând contravaloarea materialelor, serviciilor, informaţiilor, etc. şi pe care o
suportă sectoarele implicate în extracţia şi procesarea resurselor energetice.
Plecând de la relaţia dintre cele două fluxuri (energetic şi monetar) putem exprima valoarea
monetară a energiei sau valoarea energetică a banilor, ambele fiind necesare în analiza monergetică;
de exemplu, valoarea energetică a banilor în circulaţie se va determina raportând consumul de
energie, la nivel naţional, la P.N.B. (acceptând, desigur, imperfecţiunile pe care le incumbă un
asemenea calcul).
Între fluxurile energetice şi monetare există o relaţie funcţională şi o “convertibilitate”. Raportul
“energie/bani” (monergia) nu rămâne fix, ci el evoluează descrescător către consumatorul final,care
primeşte, proporţional cantitatea cea mai mică de energie pentru banul său.
În derularea oricărei activităţi, energia intervine ca un ultim factor limitativ, deoarece:
- nu există posibilitatea substituirii energiei;
- dezvoltarea oricărui tip de sistem sau proces productiv impune un anumit potenţial energetic
(prag energetic);
- reciclarea energiei nu se poate realiza fără “violarea” celui de-al doilea principiu al
termodinamicii.
Analiza monergetică, folosind caloriile drept unitate de exprimare a inputurilor, outputurilor,
costurilor şi beneficiilor (prin valoarea energetică a banilor), îşi extinde sfera de aplicare şi în
direcţia evaluării rezervelor pe baza “ratei” energiei nete, calculată prin raportarea cantităţii de
energie procesată şi administrată la inputurile energetice corespunzătoare(directe, indirecte,de
mediu), fără a include direct pierderile fizice şi termodinamice:
EN
R energ. nete =

Nivelurile astfel exprimate variează sensibil de la un sistem la conversie la altul, în funcţie de

caracteristicile acestuia. Mai mult, caracterizarea şi estimarea rezervelor energetice disponibile
depind de nivelul de dezvoltare tehnico-ştiinţifică, de structura economiei, de preţuri, implicate în
procesul substituirii dintre diferitele surse de energie; aşa se face că, de exemplu, exploatarea
şisturilor bituminoase ar putea fi reabilitată tocmai ca urmare a variaţiei preţului la energie.

3.4.4. Reconsiderarea combinării factorilor de producţie.

Altă aplicaţie în economie a legii conservării materiei şi energiei este aceea din domeniul funcţiei de
producţie înţeleasă, în termeni convenţionali, ca o relaţie dintre inputuri şi outputuri, independentă de
evoluţia preţurilor, ci numai de posibilităţile de substituire dintre factorii de producţie. S-a acordat încă o
mică atenţie restricţiilor de ordin fizic care condiţionează posibilităţile liberei substituiri între factori
esenţialmente diferiţi; aceste restricţii sunt reale şi ele nu pot fi ocolite atâta timp cât producţia este strâns
legată de caracteristicile fizice ale materialelor ce intervin în procesul de obţinere a unui (unor) produs(e).
 Din punct de vedere al transformării fizico-chimice a inputurilor, este clar că funcţia de
producţie tradiţională nu reflectă modificările suferite de acestea şi cu atât mai puţin procesul de
degradare ireversibilă a energiei. Referindu-se la acest aspect, N. Georgescu-Roegen sublinia că
cele două clase analitice distincte ale proceselor productive (industriale şi agricole) nu sunt
reprezentate adecvat prin funcţia de producţie1. Teoria funcţiei de producţie nu poate face abstracţie
de legătura mai mult sau mai puţin fixă a outputurilor cu inputurile, având în vedere caracterul
complementar, competitiv şi fix al acestora din urmă, astfel încât consumul de materiale şi energie
încorporate în produs nu poate fi redus în mod semnificativ. Este necesar, totuşi, ca valabilitatea
afirmaţiei să fie analizată şi în lumina unor excepţii evidente: de exemplu, în procesele industriale,
se pot obţine reduceri substanţiale ale inputurilor. Alt exemplu este al anumitor inputuri materiale
(carburanţi,lubrifianţi, dizolvanţi, etc.) care nu se regăsesc în produs ci se transformă în deşeuri în
momentul utilizării, putându-se chiar substitui aparatului productiv sau muncii: de exemplu, pentru
curăţarea unor suprafeţe, o periuţă metalică poate fi substituită cu un acid. Apare, deci, necesitatea
de a face distincţie între materialele “încorporate” (în produs) şi cele care se economisesc, de
exemplu munca.
De asemenea, trebuie evaluată corect elasticitatea outputurilor; utilizarea unei unităţi
suplimentare de capital fix sau de muncă se poate regăsi într-o creştere subunitară a producţiei, în
timp ce consumării unei unităţi suplimentare de capital circulant îi poate corespunde o creştere
supraunitară a producţiei. Ţinând cont de legea randamentelor de scară, suma celor trei elasticităţii
parţiale – faţă de muncă, capitalul fix şi capital circulant – trebuie să fie mai mare decât unitatea,
ceea ce înseamnă că, de fapt, sporirea tuturor inputurilor duce, pur şi simplu, la sporirea dimensiunii
procesului de producţie.
Pe de altă parte, în timp ce coeficientul de elasticitate dintre muncă şi capitalul fix poate fi
semnificativ, cel dintre muncă şi capitalul circulant poate să nu fie la un nivel comparabil.

1
N. Georgescu-Roegen, op. cit., pag. 396-418.
 Capitolul 4

MEDIUL SI STRUCTURILE ECONOMICE

4.1. Tranziţia de la economia naturală la economia non-naturală

Istoria omenirii ar putea fi reflectată foarte bine într-o istorie a surselor de energie utilizate
de aceasta, energia reprezentând, dintotdeauna, miza trecerii societăţii umane de la o etapă la alta,
fără a vedea într-un asemenea proces mersul triumfal al progresului; considerăm că, în prezent,
perceperea progresului ar trebui să sufere o modificare substanţială plecând de la pricipiul că nimic
nu poate justifica ipotecarea viitorului.
De la o alimentaţie bazată preponderent pe resurse vegetale (posibilităţile de practicare a
vânatului fiind reduse), poziţia ecologică şi bioeconomică a ceea ce mai tărziu a devenit omul
zilelor noastre, s-a modificat substanţial; rolul modest pe care-l deţinea omul în cadrul lanţului
trofic (fog. 4.1. dreapta) este substituit în timp, de atotputernicia acestuia,el devenind unitatea de
măsură absolută şi reprezentând sensul întregii realităţi. Relaţia “om-natură” (schema 4.1), a
evoluat astfel de la faza de “biocenoză”, de realizare a echilibrului spontan dintre cele două
elemente ale aceleaşi realităţi –căci omul avea conştiinţa că aparţine cosmosului, naturii – la faza a
II-a, aceea a “divorţului”, în care omul a înlocuit mitul puterii cu mitul propriei puteri.

I.ECOSISTEME NATURALE II. AGROECOSISTEME

SOARE

CARN
I- Omu
VORE

Omul ERBIVORE
DOMESTICE
ERBIVORE D D
D SALBATICE D

D Integrare energeticǎ

D D

PRODUCATORI (PLANTE VERZI PRODUCATORI (PLANTE

PRIMARI SALBATICE) VERZI

Fig. 4.1. Comparaţie între poziţia trofică a omului în condiţiile încadrării sale în bioeconomia
sistemelor naturale şi celor construite de om :
- flux energetic direct de la Soare la producătorii primari;
- energie chimică potenţială(hrană);
- energie chimică potenţială(resturi organice); D- detritivori
(după V. Soran, M. Serban: Bioeconomia - o nouă ştiinţă de graniţă,
Ed. Stinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988).
 “Dintr-un participant activ la ralizarea lanţurilor trofice din ecosistemele naturale, fiinţa
umană devine constructoare de ecosisteme (agroecosisteme) şi unicul “beneficiar al acestora,
eliminând carnivorele din noile unităţi de lucru ale biosferei”.1
Sansa omului de a avea o poziţie dominantă s-a născut în momentul în care acesta a
dobândit forţa de a gestiona o cantitate tot mai mare de energie exosomatică, iar preţul “succesului”
a fost şi este un continuu proces de inversare a piramidei ecologice( fig. 4.2 , 4.3.).
Dezvoltându-se mai întâi după modelul unui ecosistem natural complet, în cadrul unei
economii naturale, de tip agrar (fig.4.2.)societatea umană şi-a modificat şi diversificat opţiunile, dar,
din păcate, a făcut-o într-o direcţie care e erodat tot mai mult armonia dintre om şi natură .
Pentru a-şi satisface nevoile în sensul dorit, omul a dezvoltat activităţi care au impus o
modificare substanţială a structurii bazei energetice, sursele reînnoibile fiind înlocuite cu cele
nerenuvelabile, a căror energie întrunea însă caracteristicile de concentrare , mobilitate şi
accesibilitate.
Oricâtă dorinţă de noutate şi oricâtă temeritate a manifestat omul de-a lungul timpului, el a
rămas tributar preocupării dintotdeauna, aceea de a-şi asigura hrana.

Schema 4.1.
Principalele etape ale evoluţiei omenirii(prescurtat după V.Soran şi M.Borcea, 1985)

Datarea în ani Tipuri umane Periodizări Indeletniciri Suprafaţa de

arheologice alimentare pe an
şi individ matur
Actual Neoantrop Mase plastice O mulţime de 0,1-0,6 ha arabil
---- Homo Aluminiu îndeletniciri în epoca
4.500 ani Sapiens Fier cerute de o viaţă industrială
Sapiens Bronz economică tot 0,5-1 ha arabil în
Cupru mai complexă dependenţă de
agrotehnica
utilizată
Revoluţia din neolitic, geneza agriculturii, marea tranziţie ecologică umană
12.000 ani Neoantrop Paleolitic Vânător 100-1.000 ha
40.000 ani H.sapiens superior Culegător ecosisteme
fossilis naturale
paleoantrop Paleolitic Vânător peste 1.000 ha
1.000.000 ani H.neandertalensis inferior Culegător ecositeme
arhantrop naturale
2.000.000 ani H. erectus Paleolitic Vânător peste10.000 ha
H. habilis inferior Culegător ecosisteme
naturale

Revoluţia etologică: începutul fabricării uneltelor, marea tranziţie ecologică umană

Prehominizi Peste 10.000 ha

10.000.000 ani Australopithecus Terţiar Culegător ecosisteme
Ramapithecus Prădător naturale

1
V. Soran, M. Serban, op.cit.
I II
C2 0,01% S C 0,01%

C1
0,2% A 1-10%

M
E 4-6% 5-12%

P 92-95% P 78-94%

Ecosistem natural complex Economie naturală (agrară)

Fig. 4.2. Comparaţia între piramida ecologică a unui ecosistem natural major independent ( I )
şi cea a unei economii naturale, de tip agrar:
P – producători primari ( I – plante verzi; II –agricultori); E – erbovire; C1 şi C2 – consumatori de ordin II
respectiv III (carnivore); M – meşteşugari (nonproducători de alimente); A – aparat administrativ de apărare
şi ordine; C – aparat de stat (conducere); S – soarele (intrare energetică în sistem ) ( după V. Soran, M.
Serban, op.cit.)

I II

Sp
S
C 0,1%
C2 0,01%

C1 70-80%
A 10-30%

F–D
M 60-80%
10 –20%
92-95% P 70-80%
P sub 1% din 5-10% din
exterior exterior

Fig.4.3 Comparaţie între piramida ecologică

(ecosistem natural minor sau dependent) şi cea economică: P – producători primari(muncitori agricoli); F+D
– fitofagi şi detritivori; C1 şi C2 – consumatori de ordin I şi II; M – muncitori,producători de “bunuri
industriale”; A- aparat administrativ,de apărare şi ordine; C- aparat de conducere; S-soarele (după V.Soran,
M.Serban, op.cit.)
Sentimentul unei anumite independenţe faţă de procurarea ,în primul rând, a alimentelor (dar şi a
altor bunuri de strictă necesitate) a fost alimentat de posibilitatea intervenţiei cu energie adiţională
la nivelul agrosistemelor; aceasta a condus însă la accentuarea fenomenului de artificializare a unor
astfel de sisteme, multipplicând buclele de retroalimentare cu energie (sub formă de lucrări
mecanice, ierbicide, îngrăşăminte chimice, energie electrică, etc.) şi, totodată, accelerând fenomenul
de autofagie, cu efecte degradante asupra mediului.
La fel de adevărat este că supravieţuirea speciei umane a fost posibilă datorită capacităţii de
a sesiza în timp util limitele propriilor acţiuni, de a-şi recunoaşte erorile, ceea ce s-ar traduce în
prezent prin definirea unei noi faze, a III-a, accea a reconcilieriii cu natura; pentru aceasta nu poate
fi vorba de o negare a trecutului , ci de o analiză care să faciliteze un proces de învăţare prin
încercare – eroare, având ca finalitate reproiectarea relaţiei dintre om şi natură. In fapt, este vorba
de a acţiona în cunoştinţă de cauză vizavi de ceea ce Viorel Soran şi Mihai E. Serban (op.cit. pg.
83-84) considerau a fi alte două legi sau reguli ale bioeconomiei: “cu cât îndeletnicirile umane se
transformă din îndeletniciri ecologice (susţinute de un izvor constant de energie, lumina solară) în
altele non-ecologice, cu atât ele devin mai vulnerabile în cazul unor situaţii de criză” şi “o
îndeletnicire umană esenţială nu părăseşte scena istoriei atâta timp cât ea poate produce bunuri cu
un consum mai scăzut de energie şi într-o cantitate mai mare”.

4.2. Analiza structurilor economice din perspectivă ecologică

Structurile economice reprezentând proporţiile dintre diferitele activităţi ale unei economii şi
ţinând cont de faptul că unele dintre aceste activităţi, prin conţinutul lor şi la actualul nivel de
dezvoltare tehnică şi tehnologică, au un impact negativ asupra mediului, apare în mod clar
importanţa problemei formulate.
Dinamica structurilor economice este legată, în pricipal, de evoluţia a doi factori direcţi: rata
scoaterii din funcţiune a capitalului şi coeficientul de înnoire a capitalului. Prin rata scoaterii din
funcţiune se înţelege ponderea mijloacelor tehnice scoase din funcţiune ca urmare a uzurii fizice şi
morale, precum şi a acelora trecute în conservare (din diverse motive), exprimate valoric, în
capitalul total. Coeficientul de înnoire (prin înlocuire şi acumulare) se poate exprima ca raport între
volumul investiţiilor şi cel al capitalului existent (coeficientul de înnoire poate fi, deci, mai mare
sau mai mic decât rata scoaterii din funcţiune).
Pentru formularea modelului1 de analiză a structurilor economice din perspectivă ecologică,
pornim de la următoarele elemente:
k=fondul şi stocul de capital tehnic activ;
Q=produsul intern brut;
Ep=volumul emisiilor poluante.
Exprimarea corelaţiei dintre fondul şi stocul de capital tehnic activ şi produsul intern brut,
respectiv volumul emisiilor poluante conduce la două funcţii de forma:

Q= F(k) şi Ep=Z(k),

prima fiind crescătoare convexă, iar a doua crescătoare concavă.

Evoluţia volumului substanţelor emise în timpul derulării activităţilor, după o funcţie
crescătoare concavă (ceea ce înseamnă că orice creştere a capitalului este însoţită de o creştere a
emisiilor poluante) nu trebuie confundată cu aceea a substanţelor poluante care este de tip crescător
chiar şi atunci când nivelul capitalului nu se modifică, deoarece procesul de poluare este un proces
cumulativ.
Tinând cont de faptul că contaminarea mediului se realizează atât prin procesul de producţie,
cât şi prin cel de consum – productiv şi neproductiv – (de exemplu, masele plastice ocazionează un
proces de poluare atât în timpul producerii lor – ca urmare a tehnologiei aplicate – cât şi în urma
consumului, multe dintre ele neputând fi reintroduse în circuitul economic), volumul emisiilor
poluante se calculează pe baza relaţiei:

Ep=qc (Q – S ) + qf Q, (1)

în care:
qc este coeficientul de contaminare datorată consumului (kg deşeuri/1000 PIB);
qf – coeficientul de contaminare datorată producţiei de bunuri şi servicii (kg deşeuri/1000 PIB);
S – volumul economiilor pentru investiţii.

Apreciind calitatea mediului prin nivelul de contaminare, D exprimat prin concentraţia

deşeurilor pe unitatea de volum (m3 de apă, aer, etc)sau de suprafaţă (ha, km2), determinarea
variaţiei medii anuale D̃ se face utilizând relaţia:

D̃ = dD/dt = Ep/V – hIr - δ, dt = 1, (2),

în care:

V este volumul sau suprafaţa afectată;

h – eficienţa investiţiilor pentru depoluare
(kg deşeuri/ leu investit)
δ – capacitatea de “diluţie” aferentă sitemului natural;
Ir – volumul investiţiilor pentru depoluare (sau sporire a capacităţii
de diluţie aferentă mediului).

Pentru aprecierea echilibrului staţionar al economiei, într-un context ecologic, alături de

ecuaţia (2) se impune să o formulăm şi pe aceea legată de variaţia anuală a capitalului tehnic k̃ , pe
baza comparării volumului investiţiilor şi al scoaterii din funcţiune, adică:

k̃ = dk/dt = sF(k) – gk, dt= 1,(3)

în care:
s este rata medie de economisire;
g – rata scoaterii din funcţiune.

Echilibrul staţionar ecologico-economic presupune ca atât variaţia concentraţiei medii

anuale a deşeurilor D̃ cât şi a capitalului k̃ să fie nulă.

Dacă D̃ = 0 Ep/V – hIr – δ = 0 . (4)

In cazul în care S = 0 , ceea ce înseamnă că, în lipsa unor împrumuturi , nu se vor putea face
investiţii pentru protejarea mediului (Ĩr = 0), rezultă:
V
Ep/V – δ = 0 (qc + qf)Q/V = δ Q= δ (5)
qc + qf
Relaţia (5) indică faptul că fără instalaţii de protejare a mediului există un nivel al lui Q
pentru care emisiile poluante sunt absorbite de mediu.
 Caracterul relativ constant al parametrilor V, qc, qf ce vine să susţină ipoteza dependenţei
volumului emisiilor poluante de cel al capitalului în funcţiune şi existenţa, totuşi, a instalaţiilor de
depoluare, conduc la următoarea formă a relaţiei de echilibru (5):

Q(qc + qf) - qcS

= δ, (5)
V

în care, evident:
Q (qc + qf) este volumul emisiilor poluante totale, qcS este volumul emisiilor poluante reţinute.
Curba de echilibru D̃ = 0 (fig.4.4) reprezintă locul geometric al diferitelor nivele ale lui Q
pentr care cantitatea de poluant emisă este absorbită de mediu în totalitate.

Q D
V
Zona A Q= δ
qc + qf
D=0

Zona B

Din figura 4.4 rezultă că orice nivel al lui Q situat în zona A ocazionează o cantitate de
poluanţi mai mare decât capacitatea de absorbţie a mediului, iar orice nivel din zona B sublicitează
această capacitate.
A doua condiţie a echilibrului economico- ecologic staţionar (k̃ = 0) conduce la relaţia :

sF(k) = gk.
Această egalitate semnifică faptul că volumul capitalului care intră în funcţiune (prin
investiţii) – sF(k) – trebuie să fie egal cu cel al scoaterii din funcţiune – gk (fig. 4.5).
Pe intervalul OK, deorece sF(k) > gk, variaţia anuală a fondului şi stocului de capital va fi
pozitivă, iar atunci când sF(k) = gk, această variaţie este egală cu 0 (k̃ =0), k̃ = k¯.

k̃

gk
sF(k)

k̃

0 k¯ k

Fig. 4.5 Modelul simplificat de acumulare a capitalului

 Aşa cum s-a mai precizat, cei doi factori care influenţează nivelul lui k¯ sunt volumul
economiilor pentru investiţii (ca reflex al tendinţei de economisire) şi rata scoaterii din funcţiune a
capitalului.
Doarece pe parcursul unui an k este relativ constant, într-un sistem de coordonate (D; k),
curba k¯ =0 va fi o dreaptă verticală (fig. 4.6.).

II k̃=0 III

D̃=0

I IV

k¯ k
Fig. 4.6. Starea de echilibru economico-ecologic staţionar

Punctul A corespunde stării de echilibru a economiei, atunci când se ţine cont de calitatea
mediului (cantităţile de substanţe poluante ocazionate de funcţionarea capitalului K sunt complet
absorbite de mediu, iar variaţia capitalului k este nulă).
In figura 4.6.sunt delimitate patru zone, care corespund anumitor structuri economice,
fiecare având un impact diferit asupra mediului.
Zonei I îi aparţin economiile ce dispun de un nivel scăzut al capitalului, prin funcţionarea
căruia rezultă un volum al emisiilor poluante situat sub capacitatea de absorbţie aferentă mediului.
Structurile unor asemenea economii se caracterizează printr-o slabă reprezentare a activităţilor
pretabile la mecanizare şi automatizare, precum şi a acelora cu impact negativ puternic asupra
mediului. Evoluţia “ecologică” a unor astfel de structuri economice sugerează promovarea
procesului de acumulare a capitalului, dar prin investiţii în aceste ramuri care să nu favorizeze
creşterea presiunii asupra sistemului natural peste capacitatea de suport care îi corespunde.
Zona a II-a include economiile cu structuri economice dintre cele mai deficitare: fondul şi
stocul de capital este redus şi deci şi capacitatea economică de a interveni în favoarea mediului, în
timp ce gradul de poluare depăşeşte deja concentraţiile maxim admisibile.
Infuzia de capital trebuie să se manifeste preponderent în sfera activităţilor mai puţin
poluante, paralel cu reînnoirea şi/sau reducerea capitalului aferent activităţilor ce ocazionează un
volum ridicat de substanţe poluante pe unitatea de capital şi/sau produs.
O situaţie critică, dar în care există resursele necesare reabilitării ecologice a structurilor
economice şi atingerii stării de echilibru, o exprimă zona a III-a; tipurile de economii ce aparţin
zonei a III-a dispun de un volum mare de capital în funcţiune, dar structurarea lui pe activităţi
favorizează depăşirea capacităţii de suport a sitemului natural. Mai mult, în condiţiile unor
asemenea structuri, menţinerea sistemului economic în echilibru presupune intensificarea fluxurilor
din buclele de retroalimentare cu energie calitativ superioară, adică o accentuare a fenomenului
autofagic, cu efecte tot mai degradante asupra mediului. Prin urmare, evoluţia acestor structuri
trebuie să fie marcată de o reducere a capitalului în funcţiune aparţinând activităţilor puternic
poluante şi de o dimensionare strictă a volumului investiţiilor, direcţionate preponderent spre
activităţile cele mai puţin poluante.
O situaţie comparabilă cu starea de homeostază a sistemelor o prezintă structurile economice
ce pot fi încadrate în zona a IV-a, care antrenează un volum ridicat de capital fără a supralicita
capacitatea de suport aferentă mediului.
Dinamica unor astfel de structuri nu se află într-un raport de strictă determinare cu calitatea
mediului, ci cu posibilităţile de menţinere a unei rate înalte a acumulării, care să asigure stabilitatea
sistemului ( fie şi la un nivel staţionar, căci volumul scoaterilor din funcţiune depinde şi de volumul
total al capitalului în funcţiune); în asemenea condiţii, nivelul entropic poate să crească rapid şi de
aceea rata de înnoire trebuie să fie mai mică decât rata scoaterii din funcţiune, chiar dacă
investiţiile pot fi realizate inclusiv în sfera activităţilor poluante.
Rezumativ, analiza făcută până acum conturează următoarele tipuri de restructurare
economică în corelaţie cu calitatea mediului:
1. restructurarea prin investiţii cu acelaşi nivel tehnologic (fig. 4.7.a), care are ca efecte:
-creşterea fondului şi stocului de capital tehnic activ;
-creşterea volumului emisiilor poluante şi reducerea calităţii mediului;

D D̃=0
D k=0 k1=0
A D̃3=0
D1 D̃=0 D0
A1
D2 D3 A3
A

0 k¯ k1¯ k 0 k¯ k

a c

D
D̃=0
D0 A

D2
A2
Fig. 4.7. Efectul restructurarii asupra fondului
şi stocului de capital tehnic active
0 k¯2 k¯ k şi calitaţii mediului.

2.restructurarea prin scoaterea din funcţiune a unei părţi din capital (fig. 4.7.b), caz în care efectele
constau în:
-scăderea fondului şi stocului de capital (cu perspectiva scăderii producţiei)
-scăderea volumului emisiilor poluante şi refacerea calităţii mediului;
3.restructurarea prin schimbări calitative (fig. 4.7. c), care are ca efecte:
-fondul şi stocul de capital tehnic activ nu se modifică semnificativ;
-creşte calitatea mediului deoarece scade nivelul emisiilor şi se modifică structura lor în
sensul reducerii cantităţii substanţelor periculoase.

Relaţia dintre structurile economice şi calitatea mediului trebuie analizată în ambele sensuri.
De aceea, presupunând acuma că vor fi promovate măsuri pentru menţinerea sau refacerea calităţii
mediului, se va înregistra, la nivelul unui an, o creştere a volumului investiţiilor pentru depoluare şi
o scădere corespunzătoare a acelora pentru producerea de bunuri şi servicii de altă natură decât cele
legate de mediu.

D k̃1=0 k̃=0

D̃=0

D0 A D̃1=0

D ΄1

D1 Á

0 k¯1 k¯ k

Fig. 4.8. Influenţa politicii economice asupra diagramei de echilibru

In aceste condiţii, mentinând situaţia de echilibru staţionar, curba variaţiei capitalului K se

va deplasa spre stânga, iar curba concentraţiei medii anuale a emisiilor poluante D se va deplasa în
jos (fig. 4.8.).
Aşa cum se poate observa şi în figura 4.8., organizarea şi derularea activităţii de protecţie a
mediului, în contextul menţionat, poate conduce la o serie de efecte:
-diminuarea activităţii economice ca urmare a reducerii lui K de la K¯ la K¯1 ;
-reducerea volumului emisiilor poluante atât ca urmare a utilizării unui volum mai redus al
capitalului (segmentul D0D́1), cât şi ca urmare a creşterii volumului capitalului pentru controlul şi
reducerea poluării (segmentul D́1D1) ;
-punctul de echilibru economico-ecologic se va deplasa din A în Á.
 4.3. Dimensiunea ecologică a economiei româneşti

4.3.1. Structurile economice şi echilibrul ecologic în România

Relaţia dintre structurile economice şi echilibrul ecologic poate fi evaluată din perspectiva
următoarelor trei criterii:
-consumul de resurse, care se reflectă în presiunea exercitată asupra fondului şi stocului de
capital natural;
-volumul emisiilor poluante, care se reflectă în calitatea mediului;
-eficienţa activităţii economice, care se reflectă în capacitatea de finanţare a costurilor
ecologice.
România este situată în partea de S-E a Europei, pe cursul inferior al Dunării, la intersecţia
paralelei de 45˚ N cu meridianul 25˚ E.
Relieful prezintă teri etape majore, respectiv cea înaltă a Munţilor Carpaţi (31% din
suprafaţa ţării), cea medie, care corespunde Subcarpaţilor, dealurilor şi podişurilor (36% din
suprafaţă) şi cea joasă, a câmpiilor, luncilor şi Deltei Dunării (33% din suprafaţă), dispuse
concentric şi sub formă de amfiteatru.
Clima României este temperat-continentală de tradiţie cu influenţe oceanice dinspre Vest,
mediteraniene dinspre S-V şi continental excesive dinspre N-E.
România dispune de o suprafaţă de 23.839,1 mii ha, din care:
-suprafaţa agricolă :14.790.1 mii ha (36% aparţinând claselor I şi II de pretabilitate) ;
-suprafaţa ocupată cu păduri :6.253,5 mii ha ;
-suprafaţa ocupată cu ape şi bălţi :892,8 mii ha ;
Stocul mediu multianual de apă (resurse teoretice) este următorul:
-ape de suprafaţă : 125.000 mil. m.c./an , din care: Dunărea 85.000 mil. m.c./an, râuri interioare:
40.000 mil. m.c/an ;
-ape subterane : 9.000 mil m.c/an.
Resursele de apă utilizate reprezintă 25% din cele teoretice. Prin urmare, în anul 1992, pe un
locuitor reveneau 0,65 ha teren agricol şi 5.877 m.c apă, iar alimentarea cu apă a reprezentat doar
52% din cerinţa de apă brută .
Resursele subsolului sunt variate, însă în cantităţi insuficiente pentru economia naţională.
Principalele resurse exploatate în perioada 1980-1994 (nivelele minime şi maxime) au fost:
-cărbune : 35.205 – 62.917 mii t/an ;
-ţiţei : 6.615 – 11.511 mii t/an (cu o tendinţă evidentă de scădere) ;
-gaze naturale : 19.590 – 39.371 mil mc/an (cu o tendinţă evidentă de scădere) ;
-minereuri feroase şi neferoase : 1.296 – 2397 mii t/an (cu o tendinţă evidentă de scădere) .
In prezent, din punct de vedere al nivelului şi gradului de afectare a echilibrului ecologic,
economia României nu reprezintă o economie “agresivă” în raport cu cerinţele mediului, efectele
contradicţiilor apărute putând fi limitate printr-un program coerent de restructurare, bazat pe o
abordare globală.
O asemenea apreciere trebuie să fie însoţită însă şi de o analiză cu privire la:
-raportul dintre nivelul dezvoltării economice şi cel de afectare a echilibrului ecologic ;
-intensitatea acţiunilor perturbatorii (asupra mediului) în condiţiile întârzierii restructurării
economice.
Legat de primul aspect se poate aprecia existenţa unei stări mai avansate a dezechilibrelor
mediului faţă de nivelul dezvoltării economice, aceasta din urmă aflându-se în tranziţie de la o
tipologie caracterizată
printr-un volum redus de capital la una cu un volum ridicat, dar tot mai dezechilibrantă pentru
mediu. Decalajul poate înregistra o majorare semnificativă în viitor dacă în elaborarea programului
de restructurare economică nu se vor lua în calcul restricţiile de conservare şi protejare a resurselor
şi dacă aplicarea acestuia nu se va face în timp util.
Principalul element care explică o astfel de evoluţie îl reprezintă structurile economice,
generate de un sistem de gestionare supercentralizat, în care rolul pieţei a fost nesemnificativ.
La sfârşitul anului 1994, primele trei ramuri care au contribuit la crearea PIB au fost (tabelul
4.1.) :

Produsul intern brut pe principalele ramuri ale economiei naţionale

Tabelul 4.1.
Nr.crt Ramura %
1991 1992 1994
1. Industria 43,3 44,7 32,3
2. Construcţii 4,7 4,4 6,0
3. Agricultură şi silvicultură 18,7 18,9 20,1
4. Transporturi şi telecomunicaţii 6,3 6,4 9,9
5. Comerţ 14,1 13,2 11,7
Sursa: Anuarul Statistic al României, 1995.

-industria : 32,3% ;
-agricultura şi silvicultura : 20,1% ;
-comerţul : 11,7% .

Prin urmare, în relaţia biunivocă dintre activitatea economică şi mediu, industria deţine rolul
dominant, rol ce apare cu atât mai evident dacă avem în vedere structura producţiei industriale
(tabelul 4.2.) . Peste 24% din producţia industrială a anului 1994 a fost reprezentată de :
-prelucrarea ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari : 7,7% ;
-chimie şi fibre sintetice şi artificiale : 7,5% ;
-metalurgie : 9,5% adică de ramuri ale industriei prelucrătoare, aceasta din urmă contribuind
cu peste 79% la obţinerea producţiei industriale.
Dacă adăugăm faptul că peste 13% din producţia industrială a anului 1994 s-a obţinut în
domeniul energiei electrice şi termice, gazelor şi apei, avem imaginea unei industrii bazată pe
producţia de serie mare, cu consumuri ridicate de energie şi materiale.

Structura producţiei pe ramuri în anii 1992 şi 1994

Tabelul 4.2.
Nr.crt Ramura %
1992 1994
1. Industria extractivă 7,5 7,1
2. Extracţia petrolului şi gazelor naturale 4,4 3,7
3. Extracţia şi prepararea cărbunelui 2,2 2,4
4. Industria prelucrătoare 81,6 79,6
5. Alimentară şi băuturi 44,7 15,9
6. Prelucrarea ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea 6,7 7,7
combustibililor nucleari
7. Chimie şi fibre sintetice şi artificiale 8,9 7,5
8. Metalurgie 10,5 9,5
9. Energia electrică şi termică, gaze şi apă 10,9 13,3
10. Producţia, transportul şi distribuţia de energie electrică 10,3 12,4
şi termică, gaze şi apă caldă
Sursa: Anuarul Statistic al României, 1995
 Mai mult, aceste ramuri utilizează tehnologii cu un grad ridicat de uzură morală şi chiar
fizică, atât în raport cu posibilităţile de valorificare a resurselor, cât şi în raport cu volumul emisiilor
poluante.
Supradimensionarea unor ramuri în raport cu disponibilul de resurse economice şi tehnice
este relevată de faptul că, în 1994, peste 30% din necesarul de energie s-a asigurat din import (5,3%
cărbuni şi ţiţei). De asemenea, industria a ajuns să consume 10 miliarde m.c. apă/an, deşi
aprovizionarea se face în special din râuri care au un potenţial doar de 5 miliarde m.c. apă/an ; este
evident că lipsa tehnilogiilor de reciclare a apei, precum şi costurile suplimentare pe care le-ar
genera, obligă la o supraexploatare a apei acestor râuri.
O industrie care se bazează în proporţie de peste 30% pe resurse energetice din import
antrenează, în acelaşi timp, o amplificare a importului de poluare, fiecare tonă de cărbune importat
(ca şi de minereuri de fier) conţinând între 500-600 kg steril (tab. 4.3).
In cazul agriculturii şi creşterii animalelor, principalele structuri care au un efect
dezechilibrant asupra mediului sunt:
-extinderea suprafeţei agricole şi în primul rând a celei arabile, în principal prin desecări.

Resursele de energie primară

Tabelul 4.3.
Nr.crt. Resursa Sursa %
1993 1994
1. Cărbune + cocs Producţie 16,8 16,8
Import 4,0 5,3
2. Ţiţei Producţie 13,9 14,2
Import 14,3 15,5
3. Gaze naturale Producţie 31,5 28,8
Import 6,8 7,1
4. Alte resurse Producţie 1,9 1,9
Import 3,1 3,1
5. Energie electrică Import 1,5 0,9
6. Energie hidroelectrică Producţie 6,2 6,4
Producţie 70,3 68,1
TOTAL Import 29,7 31,9
Sursa: Date prelucrate după Anuarul Statistic al României, 1995

Scăderea rapidă a bioproductivităţii acestor terenuri a condus la utilizarea îngrăşămintelor

chimice, astfel încât aria habitatelor distruse începe să se extindă ;
-dezvoltarea excesivă a producţiei de cereale, în sistem extensiv, acestei ramuri revenindu-i,
în medie, 65% din suprafaţa cultivată şi, în primul rând, a culturii de porumb practicată pe 37% din
această suprafaţă. Comparativ, leguminoaselor pentru boabe (inclusiv soia) le-au revenit în medie
2,6% din suprafaţa cultivată ;
-supradimensionarea efectivelor de animale în raport cu disponibilul de furaje (existând
permanent o necorelare a realizării programelor de dezvoltare a producţiei vegetale cu cele ale
producţiei animale ), la 100 ha terenul arabil + păşuni + fâneţe revenind, în medie, 45 bovine şi 115
ovine, iar la 100 ha teren arabil 125 capete porcine şi 1175 capete păsări ; în 28 de judeţe, în anul
1991 ; la 100 ha teren arabil au revenit până la 150 capete porcine, iar în celelalte 13 judeţe peste
150-200 capete;
-concentrarea excesivă a efectivelor de animale în unităţi de mari dimensiuni (de până la
100.000 ceapete în cazul porcinelor) ;
In raport cu aceste structuri ale economiei româneşti, care au un caracter restrictiv în raport
cu mediul, România dispune însă de o serie de factori favorizanţi pentru echilibrul ecologic:
-aşezarea geografică şi covorul vegetal ;
 -concentrarea industriilor poluante în zone restrânse (încât putem vorbi de existenţa unei
poluări zonale şi nu a uneia generalizate) ;
-calitatea terenurilor agricole, care printr-o utilizare raţională, pot asigura o creştere a
producţiei agricole fără recurgerea la substanţe chimice : îngrăşăminte, erbicide, pesticide ;
-rezerve importante de extindere a serviciilor, ceea ce poate facilta proiectarea unei creşteri
economice fără un spor deosebit de capital poluant ;
-trecerea la economia de piaţă, sporind astfel rolul pieţei (menţinută însă sub un anumit
control ) în alocarea optimă a resurselor.

4.3.2. Poluarea şi eforturile pentru o economie ecologică în România

Evaluarea fenomenului poluării reprezintă o preocupare recentă în România nu atât datorită

ignoranţei cât fetişizării producţiei şi preponderenţei obietivelor economice pe termen scurt şi
mediu. In aceste condiţii, sistemul informaţional de specialitate înregistrează o evidentă stare de
subdezvoltare, iar calitatea informaţiiilor trebuie considerată cu anumite rezerve, atât din motive
obiective (lipsa unor mijloace eficiente de măsurare şi control) cât şi subiective (lipsa de
transparenţă).
Principalele sectoare de activitate care contribuie la poluarea aerului, apei şi solului sunt:
-industria energiei electrice şi termice, care în 1991 a deversat în mediu 56,2% din cantitatea
de dioxid de carbon, 74,2% din cantitatea de dioxid de sulf şi 29,8% din cantitatea de pulberi ;
-transporturile : 12,7% din cantitatea de dioxid de carbon şi 34,5% din dioxidul de azot
(1991) ;
-industria metalurgică ;
-industria chimică .
Pe factori de mediu, sectoarele cu impactul cel mai puternic sunt:
-asupra aerului:
• industria energetică ;
• industria metalurgică ;
-asupra apei:
• industria chimică ;
• gospodăria locală ;
-asupra solului:
• industria extractivă
• industria energetică
• gospodăria locală.
Concentraţiile maxim admisibile referitoare la calitatea aerului sunt depăşite pentru toate
substanţele poluante, cu o frecvenţă destul de mare, fără a putea observa însă o tendinţă de creştere
sau scădere a acesteia în perioada 1990-1994.
Se poate aprecia însă că principalele substanţe care poluează aerul, în funcţie de frecvenţa
depăşirii concentraţiei maxim admisibile, în perioada amintită, sunt:
-pulberi în suspensie (până la 100%) ;
-plumb (până la 100%) ;
-amoniac (până la 100%) ;
-acid sulfuric (până la 58%) ;
-dioxid de sulf (până la 47%) .
In anul 1992, suprafaţa de teren agricol afectat de diferiţi factori de poluare a fost de 929 mii
ha (6,3% din suprafaţa agricolă a ţării), din care:
-poluare chimică datorată diferitelor activităţi social-economice: 900 mii ha;
-excavări miniere : 11 mii ha ;
 -acoperirea cu reziduuri şi deşeuri : 18 mii ha.
In acelaşi an, suprafaţa pădurilor afectate de uscarea cauzată de poluare a reprezentat 457,1
mii ha, adică 7,3% din suprafaţa totală a pădurilor (2,5% din suprafaţa pădurilor de răşinoase şi
9,5% din suprafaţa pădurilor de foioase).
Urmare a dezechilibrelor produse de activitatea economico-socială, în Romănia au dispărut
8 specii de vertebrate şi 17 din flora sălbatică şi sunt ameninţate cu dispariţia 23 specii de vertebrate
şi 155 specii din flora sălbatică.
In perioada 1985-1989, fondurile fixe pentru protecţia mediului au înregistrat creşteri
semnificative, fără a înţelege prin aceasta că au fost vorba de un efort investiţional deosebit,
deoarece nivelul de la care s-a plecat (corespunzător anului 1985), a fost foarte scăzut.
Mai mult, creşterea numărului echipamentelor, utilajelor şi instalaţiilor pentru protecţia
mediului nu s-a regăsit într-o diminuare a impactului negativ, provocat de activitatea economico-
socială şi aceasta cel puţin din următoarele două motive:
-fiabilitatea scăzută a acestora, ceea ce s-a manifestat prin frecvenţa ridicată a defecţiunilor
(pentru instalaţiile din import principala problemă a fost reprezentată de lipsa fondurilor pentru
achiziţionarea pieselor de schimb) ;
-restricţiile impuse în consumul unor resurse şi în primul rând a resurselor energetice,
activităţile de protecţie a mediului fiind primele “sacrificate” .
In anul 1992 numărul instalaţiilor care nu au funcţionat la parametrii proiectaţi oscilat între
6,2% - în cazul instalaţiilor de colectare şi prelucrare a deşeurilor şi 19,3% - în cazul instalaţiilor
pentru preepurarea sau prepararea apelor reziduale ; numărul instalaţiilor care nu au funcţionat
deloc sau au funcţionat parţial, a oscilat între 4,3% - în cazul echipamentelor pentru supraveghere şi
control şi 15,9% - în cazul instalaţiilor şi sistemelor pentru captarea, valorificarea, neutralizarea şi
arderea gazelor reziduale.
De altfel, calitatea scăzută a echipamentelor, utilajelor şi instalaţiilor pentru protecţia
mediului se reflectă şi în ponderea mare a cheltuielilor curente pentru protecţia mediului natural,
pondere ce se apropie de 50% .
La aspectele mai sus menţionate, se adaugă nivelul scăzut de instruire a forţei de muncă, în
anul 1992, 22,4% din numărul total de lucrători ocupaţi în activitatea de protecţie şi supraveghere a
mediului fiind muncitori necalificaţi.
Efortul pentru promovarea şi desfăşurarea acţiunilor de protecţie a mediului a reprezentat, în
anul 1992, 1,1% din P.I.B., puţin în raport cu alte ţări, dar mult în raport cu perioada anterioară când
acesta s-a situat la 0,1-0,2% .
Pe sectoare de activitate, cheltuielile pentru protecţia mediului, au reprezentat:
-industrie : 1,6% din PIB creat în această ramură ;
-agricultură : 0,2% din PIB creat în această ramură;
-transporturi : 0,3% din PIB creat în această ramură.
Structura cheltuielilor pentru protecţia mediului pe sectoare de activitate corespunde cu
“contribuţia” acestora la poluarea apei, aerului şi solului, dar nivelul la care s-au realizat sunt sub
necesităţile de menţinere a calităţii mediului.
Pe factori de mediu, cheltuielile pentru prevenirea şi combaterea poluării cauzate de
sistemele de producţie/transport şi consum, în anul 1992 au fost dirijate prioritar către protecţia apei
(39,2%) şi către colectarea, transportul, prelucrarea şi evacuarea deşeurilor. Această situaţie relevă o
percepere îngustă a problemei protecţiei mediului, a echilibrului ecologic, subordonată mai mult
asigurării necesarului de resurse pentru protecţia mediului decât unor restricţii ecologice.
In perioada 1991-1995 se prevede o îmbunătăţire a structurii cheltuielilor destinate protecţiei
mediului înconjurător atât pe factori de mediu, cât şi în ceea ce priveşte raportul dintre investiţii şi
cheltuieli curente (tabelele 4.4,4.5,4.6).
 Investiţii pentru reducerea poluării mediului
(mil. lei, preţuri 1990)
Tabelul 4.4
Anul Buget Surse proprii Total %
1991 2.887 3.449 6.336 100
1992 3.489 5.448 8.937 141
1993 2.315 1.697 4.012 63
1994 2.159 1.659 3.818 60
Date prelucrate după Anuarul Statistic al României, 1995.

Realizări ale MAPPM la obiectivele de investiţii cu finanţare de la buget

(mil. lei, preţuri 1990)
Tabelul 4.5
1980-1990 1991 1992 1993 1994
Total 23.883 1.485 878 1.341 1.286
-Mediu 527 184 180 205 177
-Ape 23.186 1.249 634 1.063 970
-Păduri 180 83 64 74 139

Date prelucrate după Anuarul Statistic al României, 1995

Cheltuieli pentru protecţia mediului, în anul 1994

(mil. lei, preţuri 1990)
Tabelul 4.6.
Prevenirea şi Protecţia Cercetare, Administrare
combaterea mediului dezvoltare, a generală a
poluării instruire mediului
Total 6.351 397 240 348
din care:
Cheltuieli
curente: 4.633 171 222 220
-industria prelucrătoare 2.514 83 11,1 46
-energie electrică şi termică 899 6,3 1,1 17,4
Cheltuieli pentru
investiţii: 1.716 226 18,0 98,0
-industria prelucrătoare 503 0,4 7 1,2
-energie electrică şi termică 842 40 4,6 0,8

Date prelucrate după Anuarul Statistic al României, 1995.

După 1989, eforturilor economice din domeniul protecţiei mediului, li se adaugă cele în plan
legislativ şi educaţional.
In prezent, sunt sau urmează a fi promovate în practică o serie de legi, cum ar fi :
-legea fondului funciar ;
-legea privind protecţia mediului ;
-legea apelor ;
-legea pădurilor .
Desigur, elementul central îl reprezintă legea protecţiei mediului, dar şi celelalte acte normative
enunţate propun o serie de măsuri administrative şi economico-financiare menite să completeze
cadrul reglementarilor pentru asigurarea concilierii dintre activitatea economică şi echilibrul
ecologic.
Atât învăţământul umanist, cat şi cel economic şi tehnic au pro- movat, în ultimul timp,
structuri instituţionale pentru formarea resursei umane necesară unei bune gestionări a mediului :
-Facultatea de Ecologie (din cadrul Universităţii din Bucureşti) ;
-Economia mediului (din cadrul ASE din Bucureşti) ;
-Ingineria mediului (din cadrul Universităţii Politehnice din Bucureşti) ;
-Scoala postuniversitară de Ecologie şi Dezvoltare Durabilă (care funcţionează în cadrul
Universităţii din Bucureşti, cu aportul Academiei de Studii Economice din Bucureşti şi a
Universităţii Politehnica din Bucureşti), etc.
În România funcţionează, în prezent, peste 150 de organizaţii neguvernamentale pentru
refacerea şi conservarea mediului, unele dintre ele fiind deosebit de active in apărarea unor interese
locale sau regionale, dar şi nationale, precum şi în răspândirea cunoştinţelor din domeniu.
Se cuvine sâ subliniem, de asemenea, eforturile pe care le-a făcut şi le face ţara noastră în
ultima perioadă, prin semnarea unor acorduri şi convenţii internaţionale, în direcţia alinierii la
standardele mondiale ale măsurilor pentru protecţia, refacerea şi conservarea capitalului natural de
care dispune.
 Capitolul 5

Mediul şi mecanismul economic

5.1 Degradarea mediului – o opţiune economică ?

Dacă o colectivitate sau societatea în ansamblul său, optează pentru controlul procesului de
deteriorare a mediului, va trebui să se specifice calitatea dorită a mediului şi, în consecinţă, nivelul
degradării mediului.
Criteriile folosite pentru elaborarea şi adoptarea unor astfel de decizii sunt foarte variate,
conducând la soluţii ce reflectă fie o poziţie radicală, fie una de tip convenţional; în timp ce
radicaliştii propun eliminarea totală a daunelor aduse mediului, punctul de vedere al adepţilor
economiei convenţionale constă în stabilirea unui nivel optim de contaminare a mediului.
Dincolo de orice poziţie trebuie avut în vedere că oricărui proces de contaminare a mediului
i se asociază, simultan, un anumit cost şi o anumită utilitate (sau beneficiu), Costurile contaminării
sunt costuri de oportunitate în raport cu alternativa renunţării la un mediu curat (în cazul în care
contaminarea este permisă) sau considerării mediului ca un debuşeu pentru reziduurile activităţii
umane (atunci când există un control al contaminării); în primul caz, costurile sunt suportate e
societate, iar în al doilea caz, de producător. În ceea ce priveşte „beneficiile” contaminării,
justificarea rezidă în incertitudinea progresului şi bunăstării sociale, iar mecanismul formării lor
reflectă lipsa de interes a producătorului de a utiliza echipamente antipoluante, ceea ce asigură, prin
nivelul mai scăzut al costului de producţie, o competitivitate sporită.
Logica economică conduce la un punct de echilibru între costurile şi beneficiile
contaminării, respectiv la un nivel admisibil, din punct de vedere economic, al poluării; recurgerea
la o astfel de logică se sprijină pe faptul că nu este posibil să se conceapă, în general, activităţi
economice fără efecte negative asupra mediului, ceea ce implică opţiunea pentru un anumit nivel al
contaminării.

5.2. Nivelul optim al degradării mediului

5.2.1 Concepţia convenţională (ortodoxă)

Odată recunoscută interdependenţa dintre om şi mediu, sub toate aspectele ei, se pune
problema instituirii unui sistem decizional în evaluarea costurilor şi beneficiilor. Cum ecostructura
este, în general, mult mai interrelaţională decât structurile industriale sau sociale, este de presupus
că ultimele trebuie adaptate noilor relaţii.
Teoria marginalistă ne arată că producătorul îşi va spori producţia până la un punct de
echilibru, în care venitul marginal este egal cu costul marginal. La rândul lui, consumatorului
standard îi corespunde o funcţie de utilitate cu pantă negativă, echivalentă cu curba cererii.
Echilibrul optim corespunde punctului în care utilităţile marginale ale consumatorilor sunt
egale cu costurile marginale ale producătorilor; în acest mod se ajunge la o optimizare a bunăstării,
căci ultima unitate de cost suplimentar corespunde, ca nivel, ultimei unităţi de satisfacţie
recunoscută de consumator.
Ceea ce caracterizează un asemenea demers este nivelul ridicat al incertitudinii şi aceasta cu
atât mai mult cu cât este vorba de un domeniu complex, cum este cel al mediului.
Cumpărătorii ignoră, în mare măsură, utilitatea cererii lor faţă de optimul ambiental, dată
fiind incertitudinea efectelor emisiei de produse contaminate. De asemenea, şi ofertanţii operează
într-un mediu al incertitudinii, necunoscând costurile unei mai buna calităţi a mediului, care trebuie
considerate ca fiind costuri de oportunitate.
Plecând de la aceste constatări, funcţia de utilitate sau curba cererii consumatorilor va trebui
să fie reprezentată printr-o suprafaţă (plajă de valori) ca de altfel şi curba costurilor marginale (sau a
ofertei) rezultând în loc de un punct de echilibru, o zonă de aproximare a echilibrului (fig. 5.1).
În realitate, pentru a contribui la îmbunătăţirea procesului decizional în materie de mediu,
teoria economică ar trebui să introducă în analiza incertitudinii atât lipsa de informaţie, cât şi
riscurile ecologice pe termen scurt şi lung.
Abordarea economică a problemei contaminării are ca premise capacitatea de reciclare şi
asimilare de care dispune mediul, precum şi faptul că numai atunci când această capacitate este
depăşită, procesul contaminării începe să aibă sens economic.
Pe aceste baze se concluzionează că poluarea este un „rău” justificat de imposibilitatea
eliminării ei (căci, în acest caz, costul de oportunitate ar fi deosebit de ridicat) profilându-se prin
urmare ideea unui nivel optim al poluării prin compararea costurilor şi beneficiilor.
O’
Preţ
D’

O
D
B
pb

Pc
A C
Pa
D’
Pd
D
O’

O
D

qa qd qb qc

Fig. 5.1. Zona de aproximare a echilibrului

preţ-calitatea mediului.

În modelul de determinare a nivelului optim de contaminare, având ca funcţie obiectiv

maximizarea bunăstării sociale B, aceasta din urmă este estimată ca fiind suma producţiei naţionale
nete de bunuri şi servicii (publice şi private) pentru consum şi investiţii P şi valoarea serviciilor de
mediu nete A, adică:
B = P + A (1)
Dacă P* şi A* reprezintă producţia naţională de bunuri şi servicii şi respectiv valoarea
serviciilor de mediu determinate în condiţiile în care nivelul degradării mediului şi cel al
cheltuielilor pentru controlul contaminării sunt zero, putem scrie:
P* - P = C şi (2)
A* - A = D, (3)
 în care:
D este prejudiciul provocat mediului prin contaminare;
C – valoarea mijloacelor folosite pentru controlul degradării mediului (costul de control).

Introducând relaţiile (2) şi (3) în relaţia (1), obţinem:

B = P + A = (P* - C) + (A* - D) = (P*+ A) – (C + D) (4)
Suma C + D reprezintă costurile totale ale degradării mediului ce urmează a fi minimizate
pentru a obţine un nivel optim al bunăstării sociale.
O creştere a bunăstării ∆ B se realizează printr-o diminuare a prejudiciului - ∆ D şi a
costurilor, adică:
∆ B = - ∆ C - ∆ D, (5)
de unde rezultă că nivelul maxim al bunăstării se va obţine dacă
- ∆D=∆C

C,D C,D
(C+D Costul total (C+D
Prejudiciul t
Costul
contro
D’

C
(C+D)m D
Cm

Dm

Q0 Q’ Q0 Qm Q’
contaminare

Calitatea mediului

a b
Fig. 5.2. Nivelul optim de contaminare a mediului.

Figura 5.2. redă relaţia dintre prejudiciile totale cauzate mediului şi gradul de contaminare.
Dacă Q tinde către Q’, prejudiciile aduse mediului cresc odată cu creşterea gradului de contaminare
sau, ceea ce este acelaşi lucru, cu diminuarea calităţii mediului.
Dacă Q tinde către către Qo, prejudiciile se diminuează în măsura în care nivelul
contaminării scade, respectiv nivelul calităţii mediului creşte; Qo marchează nivelul zero al
contaminării sau nivelul maxim al calităţii mediului.
 Nivelul optim al cheltuielilor de control al contaminării corespunde acelui nivel al
contaminării (respectiv calităţii mediului) pentru care costul de control C + D este minim; în figura
5.2 nivelul optim este reprezentat prin punctul M de coordonare [(Qm , (C + D)m ]. Acestui punct îi
corespunde un cost de control Cm , necesar pentru a îmbunătăţi calitatea mediului de la Q’ la Q m şi
pentru a reduce prejudiciile asupra mediului de la D la D m .
În termenii teoriei creşterii sau ai teoriei marginaliste, acelaşi nivel optim se poate
determina ţinând cont de ecuaţia (5).
Evident, punctul de echilibru este dat de egalitatea dintre costul marginal de control C’ şi
prejudiciul marginal provocat mediului D’, aşa cum rezultă şi din figura 5.3.
C’, D’ Costul marginal de
control C’
Prejudiciul
marginal (D’)

Qm contaminare
Fig. 5.3. Nivelul optim al contaminării determinat
în termenii teoriei marginaliste

Modelul folosit pentru determinarea nivelului optim al cheltuielilor de control al

contaminării a fost descris ţinând cont de nivelul de concentrare a reziduurilor în mediu, or,
problema se poate pune la fel de bine, ţinând cont de volumul emisiilor de substanţe poluante, caz
în care este necesară însă formalizarea relaţiilor dintre ritmul de emisie şi cel al concentrării
(poluanţilor în mediu), relaţie care determină nivelul de contaminare a mediului.
Aceste relaţii sunt dificil de precizat întrucât depind de mulţi factori, cum sunt cei
climatologici, de dispersie a poluanţilor etc. Totuşi, în formă simplificată, se poate presupune că
procesul de concentrare a poluanţilor depinde doar de fluxul de deşeuri pe unitate de timp, ceea ce
ar permite definirea unei unităţi şi în continuare a unei funcţii tehnice de transformare, T,
(reprezentată grafic în fig. 5.4).
Nivelul de
contaminare
(concentrare a
reziduurilor) Funcţia de
tansformare

Q1 Ritmul de
descărcare a
i reziduurilor
R1
Fig. 5.4. Reprezentarea grafică a funcţiei
de transformare T.
 Funcţia tehnică de transformare relaţionează ritmul de descărcare a reziduurilor cu procesul
de concentrare a acestora sau cu evoluţia calităţii mediului.
Se conturează în acest fel un model ce tinde spre a fi complet, prin care sunt definite relaţiile
dintre următorii parametri: costurile de control a contaminării, prejudiciilor provocate de
contaminare, gradul de contaminare (sau concentrare a reziduurilor poluante) şi ritmul de
descărcare a reziduurilor în mediu.
Plecând de la figurile 5.2 şi 5.4., se poate descrie modelul complet de control al contaminării
mediului (fig. 5.5.).
Ţinând cont de nivelul optim de calitate a mediului Qm , este posibilă determinarea unui
nivel sau ritm optim de descărcare a reziduurilor Rm , variabilă ce este mai uşor de folosit de către
cei implicaţi în administrarea mediului.
În mod cert, modelul se complică atunci când se constată existenţa concomitentă a unui
număr mare de substanţe poluante, dar rămâne, fără îndoială, un instrument teoretic util în
proiectarea şi derularea activităţii de ecogestiune.
Pentru aplicarea modelului trebuie să dispunem de trei elemente fundamentale. Primul se
referă la determinarea relaţiei dintre descărcarea poluanţilor şi costul de control sau de tratare a lor.
Al doilea element este legat de dezvoltarea unui submodel referitor la capacitatea de asimilare şi/sau
de dispersie a mediului, cu scopul estimării relaţiei dintre deşeuri şi calitatea mediului. Primele
două elemente fac posibilă determinarea costurilor de control în funcţie de calitatea mediului.

C : Costul de control Costul total

(C+D)
C, D

(C+D)1
D : Prejudiciul total
O
45 C1
C, D D1
(C+D)1
C1 D1
C : Costul de control
Qm Contaminare
(concentrarea de
reziduuri)

Rm
T: funcţia de
transformare

D : Prejudiciul total Rata de evacuare a

R reziduurilor în mediu

Fig. 5..5. modelul de control al contaminării mediului

 Al treilea element vizează relaţia dintre procesul de contaminare şi nivelul prejudiciilor
cauzate de aceasta.
Limitele aplicării modelului derivă din dificultăţile de estimare a funcţiilor costului şi
prejudiciului, la care se adaugă incertitudinea în cunoaşterea viitorului şi a condiţiilor de producere
a unor efecte ireversibile. Limita cea mai evidentă constă însă în contradicţia dintre natura dinamică
a lumii reale şi caracterul static al modelului, curbele ce permit determinarea punctelor de optim
neavând o configuraţie fixă, ci una în continuă transformare.
Rezumând modelul descris, ce reprezintă o formă extinsă a celui elaborat de Freman,
Haneman şi Knesse propune o interesantă aproximare teoretică necesară abordării economice a
nivelului optim al cheltuielilor de control a contaminării, dar şi un ghid în formularea politicilor de
mediu şi în utilizarea instrumentelor economice în acest domeniu.
Definirea punctului de optim, aşa cum s-a arătat, presupune evaluarea costurilor de control şi
a prejudiciilor determinare de contaminare. Costurile de control pot fi stabilite în funcţie de
investiţiile necesare şi de mijloacele destinate procesului de control (la preţurile pieţei); spre
deosebire, prejudiciile, constând în pierderea sau deteriorarea de bunuri şi servicii de mediu, nu pot
fi exprimate la fel de uşor în termeni monetari.
Date fiind dificultăţile de aplicare practică, în politica de mediu se poate opta pentru măsuri
alternative, cum ar fi reglementarea prin norme şi standarde de mediu.
De exemplu, dacă se cunoaşte, cu o aproximaţie acceptabilă, funcţia costului de control, dar
nu se cunoaşte funcţia prejudiciilor aduse mediului, ar fi posibilă utilizarea unui parametru
standardizat al calităţii mediului, S, în aşa fel încât curba prejudiciului marginal să fie înlocuită cu o
dreaptă verticală reprezentând parametrul-standard.
Abordarea economică a problemei mediului poate fi făcută de pe poziţiile economiei
bunăstării, aşa cum a fost prezentată până aici, dar şi de pe poziţiile economiei neoclasice.
Concepţia neoclasică consideră problematica mediului ca un caz particular de externalităţi
negative care trebuie internalizate. În consecinţă, poziţia apărută este aceea de a corecta efectele
externe până la atingerea unor nivele compatibile cu satisfacerea necesităţilor umane.
Plecând de la anumite simplificări în reprezentarea activităţilor economice, formulate deja şi
recurgând la analiza marginalistă, nivelul optim de contaminare va corespunde punctului de optim,
social, în care beneficiile private marginale coincid cu costurile externe marginale, asigurându-se, în
acest fel, maximizarea profitului social net. Aceasta se redă grafic în figura 5.6. în care se reprezintă
curbele de beneficii marginale private ale întreprinderii BMP şi costuri marginale externe ale
beneficiarilor contaminării CME, în funcţie de activitatea economică X.

În cazul în care nu există o reglementare privind poluarea mediului (sau calitatea lui) nivelul
activităţii economice la care s-ar înregistra un maxim al beneficiului ar fi Xp , dar, ţinând cont de
costurile externe şi de posibilitatea corectării lor printr-o politică de mediu, atingerea optimului
social implică dezvoltarea activităţii economice până la nivelul Xs.
Conform acestui punct de vedere, rezultă că OAB exprimă beneficiile sociale nete, iar aria
OBX, exprimă volumul optim al contaminării.
 Y
Beneficii,
costuri OAB = beneficiile sociale nete

OBXS = Volumul optim al contaminării

C.M.E.
A
B.M.P.

O
XS XP X
Fig. 5.6. Nivelul optim al contaminării în funcţie de beneficiile private
marginale şi costurile externe marginale.

5.2.2. Concepţia radicală

Concepţia denumită radicală nu se identifică, neapărat, cu poziţiile economiştilor radicali,

susţinători ai unei alternative la economia convenţională de pe poziţiile cunoaşterii globale a
realităţii care transcede raţionamentului economiei de piaţă.
Poziţia radicală referitoare la mediu, unde spre determinări frecvent ecologiste, atâta vreme
cât apără în mod direct politica nivelului zero al contaminării şi indirect politica creşterii economice
zero.

Baza filozofică a concepţiei radicale constă în transformarea sistemului socio-economic, ca

o condiţie a depăşirii crizei de mediu. În consecinţă, ţinând cont de importanţa vitală a funcţionării
sistemului natural, ceea ce presupune eliminarea interferenţelor ireversibile în funcţionarea
ecosistemelor, precum şi de complexitatea relaţiei dintre economie şi mediu, adepţii poziţiei
radicale se opun total degradării acestuia, estimând că optimul social nu poate fi atins decât în
condiţiile unui nivel zero al contaminării.
Dar politica de contaminare zero ar putea semnifica o anumită stagnare a activităţii
economice, în cazul în care nu au loc schimbări radicale în plan tehnologic, de natură să conducă la
tehnologii „curate”; acordând credibilitate unei asemenea evoluţii, ar rezulta ca optimul social să
corespundă cu cel privat (ca urmare a inexistenţei externalităţilor de mediu) aşa cum se indică în
figura 5.7.
 Beneficii,
costuri

A B.M.P. C.E.M.

B
B.M.P.

C.E.M’.
O
X’P
XS XP X
X’S

Fig. 5.7. Optimul social şi nivelul zero al contaminării

În lipsa contaminării mediului, curba costurilor externe marginale va ajunge să coincidă cu

axa orizontală. În paralel, odată cu introducerea ecotehnologiilor, curba beneficiilor private
marginale se va roti spre stânga, până la poziţia AX’P . Noul echilibru ar putea coincide cu punctul
de optim social X’s iar optimul privat cu punctul X’P . Prin urmare, suprafaţa OX’ S A reprezintă
beneficiile nete sociale (ce pot fi însă mai mici decât cele definite prin suprafaţa OAB).

5.2.3. Concepţia heterodoxă

Concepţia heterodoxă ca şi cea radicală, nu exprimă o teorie economică coerentă despre

problemele mediului, ci include unele aporturi de interes care, fiind în poziţii intermediare – între
cea ortodoxă (convenţională şi cea radicală – oferă o alternativă viabilă celei neoclasice, luând în
calcul efectele ecologice şi instabilitatea ecosistemelor (principalul aport în această direcţie îi
aparţine lui D.W. Pearce). Sistemele ecologice se caracterizează printr-o capacitate bine determinată
de absorbţie şi asimilare, prin intermediul proceselor biologice, a reziduurilor descărcate în mediu
(numai în cazul când acestea sunt biodegradabile). Procesele de asimilare nu sunt instantanee, ci se
derulează într-un interval de timp mai mult sau mai puţin îndelungat, în funcţie de cantitatea şi
„calitatea” reziduurilor, de caracteristicile mediului receptor, etc.
Presupunem că între nivelul producţiei şi cel al reziduurilor descărcate în mediu există o
relaţie de tip linear, R – f(x), fig. 5.8. a) pentru un sistem tehnologic bine determinat. Capacitatea
de asimilare a mediului este reprezentată de dreapta a, a cărei intersecţie cu funcţia R = f (x)
defineşte nivelul maxim al activităţii economice XE , acceptabil din punct de vedere ecologic;
pentru X > XE , ne vom afla într-o zonă d einstabilitate ecologică, reprezentată în figura 5.7, b, de
dreapta costurilor externe marginale a cărui punct de plecare corespunde punctului de echilibru XE
. Pentru X< XE , efectele se manifestă într-un sistem de autoreglare, iar pentru X > XE întrucât se
depăşeşte capacitatea de absorbţie şi asimilare apar costuri de control ecologic.
 În cazul în care nivelul producţiei va fi mai mare decât XE , se va înregistra în timp o scădere
a capacităţii ecosistemelor de tratare a reziduurilor, astfel încât dreapta A se va translata în jos pe
poziţia a’, iar punctul de echilibru se va restabili spre stânga, XE (în relaţia „mediu-reziduuri”,
acestea din urmă nu au deloc un rol pasiv, astfel că atunci când se depăşeşte capacitatea de
asimilare , surplusul de reziduuri creează presiuni ecologice ce degenerează în disfuncţionalităţi ale
sistemului natural). În mod corespunzător se vor modifica şi costurile externe marginale, dreapta
CEM ajungând în poziţia CEM’ şi va prezenta o pantă mai mare; aceasta se explică prin faptul că
orice proces de degradare a mediului (în sensul depăşirii parametrilor de autoreglare) atrage după
sine costuri externe marginale mai mari: la aceeaşi creştere a activităţii economice, de la XE la X’E
creşterile costurilor marginale măsurate prin cele două drepte sunt inegale (MN > OP).
R.A. (Reziduuri
asimilate)

R= f(x)

A
REA A)
A‘

Activitatea
economică
X’E XE
C.E.M. X

C.E.M.

B)
M

N C.E.M.

O
X’E XE X1E X

Fig. 5.8. Echilibrul dintre activitatea economică şi capacitatea ecologică

 În absenţa reglementării impactului asupra mediului, criteriul de maximizare a beneficiului
privat va indica un nivel al dezvoltării activităţii economice egal cu Xop , un nivel pentru care
volumul reziduurilor Rp depăşeşte cu mult capacitatea de asimilare Ao (fig. 5.9).
Pe de altă parte, adoptând criteriul optimului paretian, se constată, de asemenea, că punctul
ce marchează nivelul optim de contaminare
va fi X8 , unde costurile externe marginale sunt egale cu beneficiile externe marginale, iar
aria XoE BXoS reprezintă volumul optim al contaminării (sau nivelul optim al externalităţii).
R.A.

RP

RS

A0

A1

O X
0
X’E X E X0S 0
X P
C.E.M.
B.P.M.

A B.P.M.
C.E.M1

C.E.M0

O
X’E X’S X0E X0S X0P X

Gap
Ecologic

Fig. 5.9. Gap – ul ecologic

 Şi în această situaţie, volumul de reziduuri, RS, depăşeşte, de asemenea, capacitatea de
asimilare a ecosistemului. Dacă activitatea economică se va menţine la acest nivel, funcţia de
asimilare se va deteriora, ca o consecinţă a fenomenelor economice dinamice, situându-se deci la
nivelul A1, căruia îi corespund costuri externe marginale mai mari CEM1 .
Prin urmare, se constată că nivelul de producţie care respectă mediul XoE , nu coincide cu cel
determinat pe baza criteriilor optimului paretian, XoS . Diferenţa dintre

aceste nivele (XoS - XoE reprezintă un gap ecologic, respectiv un indicator al gradului de
instabilitate al ecosistemului.
Elementele prezentate subliniază fragilitatea teoriei economice neoclasice în a defini un
optim social desconsiderând riscurile ecologice şi costurile sociale viitoare, nemăsurabile a priori.
O politică de mediu coerentă trebuie orientată spre reducerea la zero a gap-ului ecologic,
pentru a defini un autentic optim economic şi social. În acelaţi timp, standardele privind calitatea
mediului promovate printr-o politică de mediu este necesar a se fundamenta pe criterii de securitate
ecologică XE şi pe cele ale optimului economic Xs .
În fine, pentru a completa această analiză, se sugerează ideea introducerii unei noi variabile,
aceea exprimând efectul dinamic al schimbărilor tehnologice. O schimbare tehnologică menită să
protejeze mediul, poate să se concretizeze într-o diminuare a cantităţii de reziduuri aferentă unei
unităţi de output.
În figura 5.10 această situaţie este reprezentată printr-o rotire spre dreapta a funcţiei R, până
la poziţia R1. Trebuie subliniat însă faptul că deplasarea către ecotehnologii nu se datorează ân
exclusivitate presiunilor sociale sau reglementărilor privind protecţia mediului, deoarece, în unele
cazuri, noua tehnologie substituie echipamente vechi, cu impact negativ foarte mare asupra
ecosistemului.
Acceptând ideea conform căreia costurile exerne „răspund” la schimbările tehnologice, altfel
spus, relaţia dintre A şi R se modifică, dreapta costurilor externe marginale CEMo se va deplasa
spre dreapra CEM1. Acestei noi situaţii îi corespunde un nou optim paretian X’s , iar dacă economia
tinde să se menţină în acest nivel, este evident că „pasul” făcut nu elimină existenţa gap-ului
ecologic, ci doar îl dinimuează.
Există însă, evident, şi alte variabile implicate în dinamica efectelor asupra mediului; reacţia
naturii în faţa agresiunii activităţii umane, ce capătă noi rezonanţe, sub forma dezvoltării conştiinţei
ecologice, în societăţile moderne, este suplinită de o legislaţie tot mai extinsă şi mai exigentă în
materie de mediu şi aceasta determină, de asemenea, o deplasare spre stânga a dreptei costurilor
externe.
Se poate constata deci o similitudine cu fenomenului reducerii capacităţii de asimilare a
ecosistemului, care tinde să deplaseze dreapta A în jos.
 R.A.

R1

O X
X0E X’E
C.E.M.
B.P.M.

A
C.E.M.
B.P.M.

C.E.M1

X
O 0 0
X E X S X’E X’S XP

Fig. 5.10 Efectul dinamic al schimbării tehnologice

5.3. Limitele mecanismului pieţei în prezenţa externalităţilor de mediu.

În ansamblul cauzelor care au condus la actuala criză a mediului, mecanismul economic

ocupă unul dintre primele locuri, limitelor sale istorice adăugându-se între timp, altele noi. Tragedia
bunurilor publice a apărut şi s-a dezvoltat pe fondul divergenţelor din domeniul teoriei valorii (care
au însăşi şi o importantă încărcătură politică) şi a fetişizării timpului economic, introducându-se
arbitrariul în tratarea economica a diferitelor resurse, printr-un mecanism ala cărui cicluri vin în
contradicţie cu timpul biologic – timpul lumii vii.
Prevalându-se de statutul de bun public, prin excelenţa, al mediului ca sistem, promotorii
actualului mecanism economic (indiferent de rolul rezervat pieţei) sunt, de fapt, promotorii unei
exploatări neraţionale a bunurilor şi serviciilor de mediu atâta vreme cât acestea sunt considerate
“libere”, fara valoare şi deci menţinute în afara regulilor pieţei. Tendinţa spre optimalitate, trecând
printr-un proces de alocare optima a resurselor, nu poate avea un suport real şi complet daca nu
surprinde şi procesul de transformare a unor bunuri libere şi considerate ca nelimitate, cum ar fi
aerul şi apa, în bunuri economice, pe masura ce devine evident caracterul lor rar, limitat, fie şi
numai în forma relativa: cantitatea de aer nu se diminueaza pe masura ce se consuma, dar calitatea,
puritatea lui începe sa reprezinte o opţiune economica. Mai mult, unele elemente de mediu pot fi
apropiate, deşi nu putem asocia criza mediului numai de lipsa unor structuri ale proprietaţii în
aceasta sfera.
In aceste condiţii, externalitaţile de mediu, care apar atunci când costurile private difera în
mod semnificativ de cele sociale, reprezinta fenomene tot mai frecvente, dar care scapa
mecanismului pieţei, facilitându-se astfel deformarea mecanismului de alocare optima a resurselor
şi reclamând, în acelaşi timp, intervenţia puterii publice.
Abordarea optimului în termeni paretieni, dincolo de credibilitatea ipotezelor pe care le
presupune, ramâne parţiala, caci în evaluarea creşterii bunastarii unui individ sau unei colectivitaţi
care nu afecteaza bunastarea celorlalţi indivizi sau colectivitaţi, nu se iau în calcul şi elementele de
mediu carora nu le este asociat un preţ, dar de care se leaga starea de disconfort a unora provocata
de acţiunea altora.
Pentru determinarea punctului de optim în alocarea intersectoriala a resurselor se poate
analiza relaţia existenta între potenţialul productiv al societaţii (dependent de disponibilul de
resurse, nivelul tehnologic) şi preferinţele comunitaţii pentru bunuri publice şi private (dependente
de distribuţia bogaţiei şi puterii de negociere). Acest reglaj tradiţional al alocarii resurselor, bazat pe
curbele de indiferenţa în puntul de echilibru dintre curba sociala de indiferenţa şi curba capacitaţii
productive; în acest punct, producţia marginala de bunuri publice şi private este egala cu rata
marginala de substituire impusa de comunitate ca o opţiune consumul din ambele categorii de
bunuri.
Acest tip de analiza asociaza alocarii optime un anumit moment, ceea ce îi confera un
caracter eminamente static, eliminând ana1iza dimensiunii temporale, ref1ectata atât în variaţiile
alocarilor intersectoria1e reale cât şi în compatibilitatea cu punctul de optim.
In realitate, datorita complexitaţii actualelor probleme socio- economice din societaţile
industrializate, ca şi dificultaţlor în definirea bunurilor publice pure, private şi mixte, generate de
eşecul pieţei, pare mult mai acceptabi1a ideea incurajarii ana1izelor cazuistice pentru a vedeca în
ce masura va fi mai convenabi1a alocarea resurselor prin intermediul mecanismelor publice sau
private sau printr-o "hibridare" a acestora, mai ales în cazul unor bunuri publice mixte şi, în
particular, în cazul protecţiei mediului.
Desigur, alocarea intersectoriala optima a resurselor nu rezolva problema daca tendinţa spre
optimalitate nu se manifesta şi la nivel intrasectorial. Oricum, şi într-un caz şi în celalalt, pentru a
promova o exploatare raţionala a resurselor, în acord cu cerinţele menţinerii echilibrului ecologic, a
bioproductivitaţii ecosistemelor (din care face parte şi omul) apare necesitatea mâinii invizibile a
statului sau a unui sistem al tranzacţiilor dc piaţa care sa permita negocierea dintre parţile afectate ;
aceasta deoarece, externalitaţile de mediu exprima interdependenţe negociate, extracomerciale şi
care deformeaza starea de optim prin subevaluarea costurilor sociale .
Costurile sociale includ efecte directe sau indirecte, suportate de o colectivitate sau de
societate în ansamblul ei, datorate activitaţii economice ce se subordoneaza principiului minimizarii
costurilor private, respectiv maximizarii profitu1ui. Daca costurile sociale sunt superioare celor
private, rezulta o deseconomie externa, iar daca sunt inferioare, putem vorbi de o economie externa.
Masurile tipic pigouviene, de corectare a acestor externalitaţi se centreaza pe stabilirea unui
impozit (care va determina reducerea producţiei unui bun), în cazul deseconomiei externe, sau a
unei subvenţii bugetare (pentru producator), în cazul economiei externe.
 Chiar daca face apel la raţionamente marcate de o anumita ge- neralitate, urmatorul
exemplu1 are forţa de a pune în evidenţa limitele economiei de piaţa în raport cu necesitatea
abordarii economice a externalitaţilor.
In apropierea unui lac funcţioneaza n întreprinderi şi locuiesc m oameni.
Costul de producţie înregistrat de oricare din cele n întreprinderi depinde, printre altele, de
volumul producţiei şi de cantitatea de deşeuri deversate în lac, ceea ce face ca la un anumit nivel al
producţiei, profitul întreprinderii sa fie mai mare daca foloseşte lacul ca debuşeu decât daca ar
recurge la tehnologii mai puţin poluante, dar mai costisitoare.
Daca yj şi qi reprezinta volumul producţiei obţinute, respectiv al deşeurilor (deversate în lac)
pentru întreprinderea j, funcţia costului total poate fi exprimata astfel :
CT j == CTj (Yj qj )
şi i se pot asocia urmatoarele restricţii :
δ CTj/ δ Yj >0, δ CTj / δ qj <0
(Costul unitar al producţiei este pozitiv, iar costului unitar al deşeurilor i se atribuie o valoare
negativa atâta vreme cât deversarea reziduurilor în lac echivaleaza cu o economie de cheltuieli, care
diminueaza costul real al producţiei).
Pentru întreprinderea j exista, deci, o motivaţie financiara de a polua lacul ; se presupune
însa ca exista un nivel maxim al poluarii, qˆj, dincolo de care costul de producţie nu mai scade
(fig.5.11).

CTj

CTj(Y1j,gj)

CTj(Y0j,gj)

gj
gj
Fig. 5.11 Evoluţia costului total în funcţie
de volumul deşeurilor

Pentru simplificarea calculelor se va presupune, de asemena,ca pragul maximal al poluarii "

utile" pentru întreprindere este independent de volumul producţiei y j , ceea ce conduce la a
considera costul total CTj ca fiind dependent, de fapt, de variabila qj.
Pentru orice qj< qˆj,creşterea volumului deşeurilor se regaseşte şi într-o scadere a costului.
Se presupune, de asemenea, ca costul marginal δCTj / δyj creşte odata cu volumul producţiei,
dar aceasta creştere este " temperata" de creşterea volumului deşeurilor, adica :

δ2CTj /δ2yj >0 şi δ2CTj / δyj δqj <0 .

Fie Q volumul total al deşeurilor ce ajung în lac (Q = Σqj, j=l,n),
iar Ui funcţia de utilitate a individului i care aparţine mulţimii m, de forma : Ui = vi (Q) + Mi
iar : V' i <0, în care: v i (Q) masoara consecinţele pe care individul i le suporta ca urmare a poluarii

1
Pierre Picard, Elements de microeconomie, Ed. Montehrestien, E.J.A. Paris, 1990, pr.490-495
lacului, (reflectate într-o scadere a satisfacţiei individului) : cu cât poluarea este mai puternica, cu
atât satisfacţia riveranilor este mai mica.
Variabila Mi reprezinta veniturile consumatorului "i" pe care le utilizeaza pentru procurarea
de bunuri private (lacul fiind un bun public).
Intreprinderile poluante aparţin anumitor riverani, ceea ce înseamna ca exista şi indivizi i
care aparţin mulţimii m, ce deţin acţiuni într-o proportie Θij la întreprinderea j (deci ΣΘij= 1, i=l,
l∈m), pentru care le revine o suma Θij Пj cu titlu de distribuţie a profitului :
ΘijΠj *[ Πj =pjYj – CTj(Yjqj), pj fiind preţul de vânzare a producţiei].
Daca Rj reprezinta alte venituri ale individului i, atunci :
m k∈n
Mi = Σ ΘijΠj + Ri şi Ui =vi +(Q) ∑ ΘijΠj +R;
j=l i=l
(individul i putând fi acţionar la k întreprinderi).

Pentru maximizarea profitului, întrcprinderea j, ţinând cont de ipotezele deja avansate, poate
sa acţioneze, sa decidă în legătură cu doua variabile: yj şi qj. deoarece întreprinderea nu este
penalizata pentru poluarea pe care o generează, soluţia care sa asigure maximizarea profitului va
include şi deversarea în apa lacului a unei cantităţi de deşeuri care sa garanteze un cost de producţie
minim, adică o cantitate egala cu qj.
prin urmare :

max [pjYj – CTj(Yjˆqj)] pj – (δCTj/δyj)(Yˆj,qˆj) = 0.

(Yˆj- este acel volum al producţiei care verifica egalitatea dintre preţul pj şi costul marginal
δCTj(Yˆj, qˆj)/δYj şi pentru care, profitul este maxim.
Cum poate fi apreciat acest optim local (al întreprinderii) în raport cu optimul social ? Care
este nivelul de compatibllitate dintre cele doua optimuri?
Pentru a formula un raspuns, este necesar ca mai întâi sa se defineasca în ce ar consta o
funcţie economica optimala pentru riverani. Aceştia manifesta un dublu interes faţa de funcţionarea
întreprinderilor : cel legat de obţinerea unei parţi din profit, în calitate de proprietari şi cel legat de
disconfortul provocat prin poluare.
Facând abstracţie de orice consideraţie asupra naturii redistribuirii, se va reţine drept criteriu
al bunastarii colective suma utilitaţilor individuale : în concordanţa cu forma particulara a funcţiilor
de ulilitate individuale, ar însemna ca un venit suplimentar pentru individul i este considerat
echivalentul cu acelaşi vcnit suplimentar pentru întreprinderea j. Este eludata, deci, problema
repartiţiei avantajelor între cei m locuitori.
Notand cu w bunastarea colectivitatii mai sus definita, putem scrie:
m m n
W = Σ Ui = Σ [ Vi(Q) + ΣΘijΠj + Rj] sau
i=l i=l j

ţinând cont de relaţia de calcul a profitului,

m n n n m
W= Σvi Σqj+ΣpjYj–ΣCTj(Yj,qj)+ΣRj
i=1 j=l j=1 j=1 i=1
 Aceasta funcţie admite un maxim atunci când variabilele yj şi qj satisfac urmatorul sistem de
restricţii:

δW/δYj = pj – (δCTj / δYj)(Y*j,q*j) = 0, j=1,2…n

δW/δqj = ΣVi(Q*) – (δCTi / δqj)(y*j,q*j) =0, j=1,2…n

în care y*j şi q*j desemneaza producţia optimala şi respectiv volumul optimal de deşeuri
produse de întreprinderea j, iar

Q*Σq*j , j=1…n

Prima dintre cele doua ecuaţii exprima egalitatea preţului cu costul marginal. Pentru
interpretarea celei de a doua ecuaţii, remarcam mai întâi ca suma maxima pe care consumatorul i ar
fi dispus sa o plateasca pentru ca volumul deşeurilor deversate în lac sa scada cu o unitate este egal
cu -V’i(Q*).
In consecinţa, -ΣVi(Q*) reprezinta suma disponibilitaţilor marginale pe care riveranii sunt
dispuşi sa o plateasca pentru reducerea poluarii apei lacului.
Pe de alta parte, -δCTj / δqj reprezinta costul suplimentar care trebuie sa fie suportat de
întreprinderea j daca intenţioneaza sa reduca cu o unitate volumul deşeurilor, adica “costul marginal
al reducerii poluarii”. A doua condiţie de optimalitate exprima, în concluzie, egalitatea dintre suma
disponibilitaţilor marginale pentru a plati şi costul marginal al reducerii poluarii pentru toate
întreprinderile.
Aceasta restricţie este foarte apropriata ca expresie de condiţia Bowen-Lindhal-Samulson
care caracteriza producţia optimala de bunuri publice.
In fapt, poluarea apare, în acest exemplu, ca un bun public indezirabil a carui cantitate se
doreşte a fi redusa.
Reducerea cantitaţii de deşeuri pâna la un volum care asigura un cost minim se
dimensioneaza egalizând, pentru fiecare întreprindere, costul suplimentar ocazionat de reducerea cu
o unitate a cantitaţii de substanţe poluante cu suma disponibilitaţilor pe care agenţii sunt dispuşi sa o
plateasca pentru o astfel de reducere.
Cantitaţii optimale q*j îi corespunde un cost marginal, de reducere a deşeurilor, strict
pozitiv, ceea ce înseamna ca q*<qˆj.
De asemenea, cuplurile de variabile (yˆ,qˆ) şi (y*j,q*j) verifica ecuaţia:

δCTj / δYj (y*j,q*j) = qj .

Grafic, aceasta ecuaţie reprezinta curba (crescatoare) ansamblului combinaţiilor producţie-

deşeuri pentru care costul marginal δCTj / δYj este egal cu pj (fig.5.12).
 gj

δCTj / δYj=pj

qj

q*j

Yj

Y*j Yj

Fig. 5.12 Curbă reprezentând ansamblul combinaţiilor (Yj, qj) pentru

care costul marginal este egal cu preţul

Rezumând “ maximizarea bunăstării colective conduce la a opta pentru un volum al

producţiei şi al deşeurilor aferente inferioare acelora care ar asigura maximizarea profitului
întreprinderilor ca reflex al unui comportament descentralizat al acestora”1. Explicaţia consta în
faptul ca optimul local (al întreprinderii, în exemplul de faţa) exclude, în afara unor masuri
incitative sau restrictive, costurile sociale (privitoare la deşeuri), marginindu-se numai la costul
pentru obţinerea producţiei.

1
Pierre Picard, op.cit.
 Capitolul 6

MEDIUL ŞI MACRO-MODELELE ECONOMICO-SOCIALE

6.1. Modelele cantitative şi calitative

Departe de a încerca o analiză în detaliu a macro-modelelor economico-sociale şi a

impactului lor asupra mediului, ne vom limita la câteva aprecieri de ordin general, menite să pună
mai bine în evidenţă modelul dezvoltării durabile, asupra căruia vom insista mai mult.
Din punct de vedere al naturii performanţei ecologice, macro-modelele economico-sociale
se pot grupa în modele cantitative şi modele calitative, această clasificare trebuind înţeleasă însă în
limitele contradicţiei dintre calitate şi cantitate.
Dincolo de nuanţe, putem aprecia că din prima categorie fac parte modelele marxiste şi cele
liberale, iar din a doua categorie:
- dezvoltarea ecocentristă;
- dezvoltarea autocentristă;
- dezvoltarea durabilă (sustenabilă).
Principalele caracteristici ale modelelor cantitative constau în :
- alocarea resurselor se face prin preţ, sau prin planificarea centralizată ;
- strategia evoluţiei spre starea de optimalitate se bazează pe analiza cost-beneficiu ;
- criteriul de performanţă adoptat este maximalizarea profitului (de obicei, pe termen scurt
şi mediu);
- aceste modele statuează (real sau formală) suveranitatea consumatorului.
Comparativ, modelele calitative se caracterizează prin:
-în alocarea resurselor este implicată piaţa (prin preţ), dar şi puterea publică;
-strategia evoluţiei spre starea de optimalitate se bazează pe maximizarea fluxului energetic;
-criteriul de performanţă adoptat este minimizarea entropiei ;
-aceste modele statuează rolul educaţiei consumatorului.
Deceniul şapte al secolului în curs a cunoscut un puternic proces de dezvoltare economică,
influenţat de modelul euro-nord-american, model marcat de faptul că urmăreşte profitul maxim
imediat, exagerând rolul pieţei şi al valorii de piaţă în explicarea dinamicii economiei .
Opuse acestui model liberal, modelele bazate pe planificare, mai mult sau mai puţin suplă,
îşi caută justificarea în necesitatea dirijării mijloacelor economice ca premisă a unei creşteri
puternice şi rapide.
Atât liberalii cât şi marxiştii întrevedeau un proces cvasiautomat al creşterii fără limite,
exprimată prin creşterea produsului intern brut.
Divergenţele dintre aceste modele proveneau, de fapt, mai mult din lupta pentru hegemonie
economică, decât din obiectivele şi metodele creşterii economice.
În ambele modele, agricultura trebuie să finanţeze creşterea fie prin fiscalitate, fie prin
politici de preţ, cu scopul favorizării dezvoltării industriei considerată ca simbol al progresului şi
promovării unei structuri generale a economiei pe baze naţionale (în cazul modelelor marxiste) sau
internaţionale (în cazul modelelor liberale).
Experienţa a demonstrat însă că presiunile industriosferei şi neglijarea aspiraţiilor
societăţilor ţărăneşti, precum şi subestimarea fenomenelor demografice au antrenat cel mai adesea,
în special în ţările sărace, un eşec în domeniul agriculturii, o închistare, o izo-lare a mediului rural,
precum şi crize alimentare şi disparităţi sociale şi regionale crescânde.
 Trebuie remarcat că metodele şi tehnicile propuse de economişti pentru studierea şi
evaluarea proceselor de creştere fac, implicit sau explicit, referinţă la cadrul de analiză oferit de
teoria marginalistă care ia în calcul, în principal, variaţiile mici în raport cu o stare de echilibru;
aceste modele impun agenţilor economici un singur sistem de gândire, acela legat de
substituibilitatea şi disponibilitatea, apreciate ca infinite, a bunurilor şi serviciilor.
Realitatea reclamă, însă, un comportament multiraţional, o substituibilitate redusă precum şi
disponibilităţi limitate de bunuri şi servicii în cea mai mare parte a zonelor lumii, şi cu atât mai mult
în ţările subdezvoltate, sărace. Mai mult, posibilităţile reduse de a menţine sub control procesele
demografice, comparativ cu cele de creare a veniturilor, impun luarea în calcul a schimbărilor, a
modificărilor importante şi nu numai pe acelea marginale, din cadrul structurilor economice.
Conştientizarea eşecului primului deceniu al dezvoltării a început să se manifeste către
sfârşitul anilor şaizeci când teoreticienii lumii a treia au denunţat degradarea celor mai multe dintre
economiile subdezvoltate. Ţinând cont de creşterea deficitului alimentar înregistrat în numeroase
ţări de pe glob, accentuat de creşterea demografică şi caracterul neraţional al procesului de
urbanizare, se poate afirma că s-a ajuns într-o situaţie istorică cu totul nouă, a cărei analiză este
impusă de reevaluarea problematicii, dar şi a metodelor de soluţionare a ei. Preocupările în acest
plan au scos tot mai mult în evidenţă interdependenţa dintre mediu, creşterea şi dezvoltarea
economică, preocupări concretizate în încercări de elaborare a unor modele care să surprindă
inclusiv dimensiunea ecologică a activităţii economice1.
Odată cu multiplicarea încercărilor de descifrare a conceptului de dezvoltare sustenabilă(
sau durabilă) au apărut numeroase divergenţe de opinii, inclusiv în plan operaţional.
Caracterul multidimensional al dezvoltării durabile( economic, social, ecologic) a generat şi
generează o anumită confuzie, ceea ce face ca un asemenea concept să reprezinte un fel de „cutie
neagră”.
Soluţiile preconizate rămân marcate însă de aspectul cantitativ: redistribuirea resurselor
către realizarea unor proiecte de mediu este proiectată strict de pe poziţiile economiei neoclasice sau
în limitele dezvoltării măsurilor administrative privind protecţia mediului. Mai mult, restricţiile de
mediu incluse în modele relevă o evidentă abordare secvenţială a problemelor de mediu, neglijându-
se caracterul multifuncţional al patrimoniului natural.
Spre deosebire de modelele cantitative, modelele calitative fie că se opun total
antropocentrismului, depăşind limitele ecologicului şi plasându-se în câmpul ecologismului,
(dezvoltarea ecocentristă), fie că restrâng rolul mediului în creşterea bunăstării doar la satisfacerea
strictului necesar (dezvoltarea autocentristă).
O nouă etapă în depăşirea contradicţiilor dintre macro-modelele economico-sociale
antropocentriste şi ecocentriste începe să fie definită prin conceptul de dezvoltare durabilă.
Cu toate acestea, diversele curente apărute pot fi grupate în două categorii2:
- una, în care dezvoltările conceptuale şi operaţionale se bazează pe o abordare economică;
- alta, în care dezvoltările conceptuale şi operaţionale se bazează pe
o abordare ecologică.
Şi o categorie şi cealaltă îşi centrează demersurile asupra a două
probleme :
- luarea sau nu, în calcul a dimensiunii ecologice a dezvoltării durabile;
- raportul dintre raţionalizare (în activitatea de producţie, consum, etc.) şi dezvoltarea
durabilă.
Preocupările recente par a releva faptul că a doua problemă tinde să devină dintr-un aspect
implicit un aspect cheie în clasificarea conceptului, dar şi în domeniul praxisului legat de acesta.
Astfel, alături de o „raţionalizare rezervată”, formulată prin analogie cu „raţionalizarea limitată”,

1
N. N. Constantinescu, Economia protecţiei mediului natural, Ed. Politică, 1976, pg. 86-111.
2
Sylvie Faucheux, Geraldine Froger, Jean Francoi Nõel. Qelle hypothese de rationalite pour le developpement
soutenable, Economie Appliquee, tome XLVI, 4/1983, pg. 63.
proprie luării deciziilor în condiţii de incertitudine, este avansată ideea unei „raţionalizări
procedurale”, în timp ce, în planul praxisului, unii recurg la o „raţionalizare economică”, alţii
intuiesc necesitatea de a depăşi stadiul în care se operează numai cu aceasta, iar alţii pun sub semnul
întrebării pertinenţa raţionalizării economice, dar şi a raţionalizării ecologice.
Înaintea analizei diferitelor puncte de vedere, amintim că prin definiţia iniţială, dezvoltarea
durabilă este un model de dezvoltare care să satisfacă nevoile generaţiilor prezente fără a
compromite însă capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile interese.
Figura 6.1 sugerează o regrupare a diferitelor abordări metodologice legate de conceptul de
dezvoltare durabilă. Axa orizontală măsoară natura însăşi a raţionalităţii deciziilor. Simon (1972) a
arătat necesitatea de a distinge noţiunea generală de raţionalizare, ca adaptare a mijloacelor
disponibile la scopuri ,de diferitele modele sau teorii pe care aceasta le ocazionează şi care relevă
fie o raţionalizare substanţială, fie o raţionalizare procedurală.
Această terminologie ne permite să distingem raţionalitatea unei decizii considerată
independent de maniera în care ea a fost elaborată (în cazul raţionalizării substanţiale, aprecierea
raţionalităţii se face exclusiv pe baza rezultatelor opţiunii adoptate), de raţionalitatea unei decizii,
ţinând cont de metodologia elaborării ei( în cazul raţionalizării procedurale, aprecierea raţionalităţii
vizează chiar procesul în sine de stabilire a opţiunilor). Cele două noţiuni – raţionalizare
substanţială şi raţionalizare procedurală – stau în egală măsură la baza diferitelor concepţii despre
dezvoltarea durabilă; zona mediană a axei orizontale reprezintă o viziune optimizatoare a
raţionalizării limitate.

Sustenabilitate ecologică

Abordare ecocentrică

Abordarea Şcolii de la Londra

(Modelul modificat)
Abordarea economico-
ecologică

Raţionalizare Raţionalizare

Substanţială procedurală
Abordarea Şcolii de la Londra
(Modelul existent)

Abordarea economică
convenţională

Sustenabilitate economică

Fig. 6.1. Diverse abordări ale dezvoltării sustenabile

( după Sylvie Faucheux, Geraldine Froger, Jean-Francoi Nõel: Qelle hypothese de rationalite pour le
developpement soutenable, Economie Appliquee, tome XLVI, 4/1983, pg. 63).
 Făcând apel la criteriile de durabilitate, axa verticală marchează cei doi poli extremi ai
durabilităţii: durabilitatea economică şi durabilitatea ecologică.
Caracterul ecologic al durabilităţii poate să se manifeste foarte slab( fiind vorba, de fapt, de
durabilitate exclusiv economică), slab (cazul durabilităţii economice modificate), puternic ( cea ce
echivalează cu a durabilităţii ecologico-economică) şi foarte puternic (cazul durabilităţii exclusiv
ecologice). Zona mediană a axei verticale semnifică un raport echitabil, în care pot „eşua” cele două
poziţii extreme.
Cele afirmate conduc la ideea că axa durabilităţii reprezintă câmpul de aplicare a
raţionalizării, în timp ce axa raţionalizării exprimă natura substanţială sau procedurală a acesteia.

6.2. Sistemul de raţionalizare ca suport al durabilităţii

6.2.1. Sistemul neoclasic

Caracteristicile esenţiale ale abordării neoclasice a problemelor economice şi anume:

-coordonarea comportamentelor indivizilor prin intermediul pieţei;
-finalitatea oricărei decizii a indivizilor se limitează la atingerea optimului, se regăsesc şi în
concepţiile promovate de acest curent în sfera dezvoltării durabile. Operând într-un asemenea
context, neoclasicii exclud dimensiunea ecologică, recurgând la o raţionalizare substanţială în
sensul strict al cuvântului, ceea ce dă naştere la o raţionalizare economică substanţială.
Vorbind, de fapt, de o creştere durabilă, ei se plasează în zona sustenabilităţii paretiene, care
este apreciată ca atare „atunci şi numai atunci când creşterea bunăstării generaţiilor prezente nu
antrenează o reducere a bunăstării generaţiilor viitoare”.
Astfel de modele, care includ şi resursele naturale (ce pot fi şi renuvenabile), au ca funcţie
obiectiv maximizarea bunăstării sociale W:

max (W)= ∫0 U (Ct , R) e-rtdt

sub următoarele restricţii:

δR⁄δt = G(R) - Xt
Xt = X + Cr
Ct = C + Cr
δK⁄δt = F (K,X) – C,

în care:

R este stocul unei resurse renuvenabile;

δR⁄ δt-creşterea netă a acestei resurse;
G(R) -creşterea naturală a resursei;
Xt -fluxul de exploatare a resursei în timpul t;
X -cantitatea de resursă utilizată ca factor de producţie;
Cr - cantitatea de resursă utilizată pentru consumul final;
C - cantitatea de resursă consumată, în sensul tradiţional al cuvântului;
r -rata profitului;
δK⁄δt –investiţia sau creşterea netă a capitalului;
F(K,X)-volumul producţiei.
Condiţiile de optimalitate se rezumă la egalizarea ratei de creştere a resursei cu rata
profitului r.
 Modelele care iau în calcul şi poluarea se structurează astfel:

max (W) = ∫0 U(C,P) e-rt dt,

sub următoarele restricţii:

δP⁄δt = F(K,P) – bKe – aP

δK⁄δt = F(K,P) – C – Ie,

în care:

δP⁄δt-este variaţia nivelului poluării;

δK⁄δt-investiţia sau creşterea capitalului productiv;
P -nivelul poluării;
Ie -volumul investiţiilor în domeniul depoluării;
Ke -volumul capitalului din domeniul depoluării.

Aceste modele se deosebesc de cele tradiţionale în măsura în care anumite variabile de

mediu, cum sunt stocul de resurse naturale şi/sau poluarea, se regăsesc în funcţia obiectiv (funcţia
de utilitate colectivă) sau în funcţia de producţie. În realitate, includerea acestor variabile este legată
de rolul resursei: în primul caz, resursa face obiectul unui consum final şi furnizează direct fluxuri
de utilitate pentru agenţii economici, în al doilea caz, resursa reprezintă un input ce contribuie la
obţinerea unui output (un consum intermediar). De aceea, caracterul durabil rezidă în menţinerea
constantă a venitului în raport cu consumul său, alternativ, în raport cu stocul global de capital (care
cuprinde: capital uman, capitalul tehnic şi capitalul natural); numai că, satisfacerea acestui criteriu –
al venitului constant – presupune anumite restricţii legate de aportul progresului tehnic de tip
„backstop technology” la menţinerea randamentului şi productivităţii de bază a resurselor (de
muncă, de mediu, de capital)1, precum şi de posibilitatea unei substituibilităţi nelimitate între
elementele componente ale stocului global de capital. Substituibilitatea între variabilele funcţiei de
utilitate (bunuri de consum şi bunuri de mediu) sugerează echivalenţa dintre acestea, inclusiv ideea
că degradarea mediului ar putea fi compensată printr-un consum suplimentar de bunuri fabricate de
om.
La rândul ei, substituibilitatea între variabilele funcţiei de producţie (capital tehnic şi capital
natural) este asigurată de îndată ce elasticitatea substituţiei între capital şi resurse este constantă,
ceea ce reprezintă o proprietate intrinsecă a funcţiilor de producţie de tip Cobb-Douglas, utilizate în
modelele neoclasice de dezvoltare sustenabilă.
Statutul formal conferit variabilelor de mediu este confirmat de încrederea în rolul regulator
al pieţei, care ar fi în măsură să asigure cea mai bună utilizare posibilă a resurselor de mediu; prin
urmare, sustenabilitatea nu este percepută decât în termeni strict economici.
În ceea ce priveşte poluarea, modelele neoclasice de creştere sustenabilă, care includ
variabile referitoare la calitatea mediului în funcţia de utilitate şi de producţie, se sprijină pe ideea
că orice creştere a nivelului poluării poate fi întotdeauna compensată printr-o creştere suplimentară
a stocului de capital (care să se concretizeze într-o creştere a bunurilor de consum, a posibilităţilor
de reciclare etc.). De altfel, abordarea neoclasică
sprijină punctul de vedere al determinării nivelului optim de poluare prin internalizarea
externalităţilor (nivelul optim de poluare atingându-se atunci când costul marginal al reducerii
emisiei poluante este strict egal cu costul marginal al pagubelor provocate de poluare). Or, este

1
Se presupune că progresul tehnic stă la baza creşterii productivităţii muncii şi randamentului capitalului pentru a
compensa epuizarea resurselor (în raport cu menţinerea constantă a veniturilor). În acest context progresul tehnic de
tip „backstop technology” ar fi capabil să producă o resursă pe o bază inepuizabilă, la costuri ridicate dar constante.
foarte posibil ca acest nivel optim de poluare, ce se poate concretiza într-o normă de protecţie a
mediului, să fie superior capacităţii de absorbţie şi asimilare de care dispun ecosistemele.
Se constată deci, că „atotputernicia” atribuită sferei economice, exprimată prin exagerarea
rolului regulator al pieţei, ca şi prin restricţiile în materie de substituibilitate şi progres tehnic,
acreditează posibilitatea eliminării restricţiilor de mediu, limitând sfera resurselor rare numai la
capital şi muncă.
Dacă există o anumită preocupare pentru dezvoltarea de tip durabil, aceasta nu se regăseşte
decât ca durabilitate economică atâta vreme cât accentul este pus pe:
- gradul de substituibilitate (măsurat prin elasticitatea substituţiei) dintre capitalul tehnic şi
ansamblul resurselor naturale;
- importanţa progresului tehnic;
- rolul preţurilor de piaţă sau al preţurilor fictive.
Ce fel de raţionalitate este asociată acestui tip de sustenabilitate
(durabilitate) ?
Economiştii neoclasici identifică raţionalitatea individuală sau colectivă ca fiind aceea care
soluţionează o problemă de optim (maxim sau minim) cea ce, de la bun început, face trimitere la
raţionalizarea substanţială. Mai mult, este acceptată ipoteza că agenţii economici deţin un control
perfect al sistemului decizional, chiar şi când acesta vizează aspecte legate de mediu care, după cum
se ştie, evoluează totuşi într-un câmp prin excelenţă probabilistic; de asemenea, raţionamentului
economic nu i se impune nici o condiţie pentru asigurarea reproducţiei mediului.
Limitând dinamica proceselor la optimizarea unei funcţii obiectiv sau, după caz, a unei
funcţii de utilitate, refuzând să acorde un rol activ restricţiilor de mediu, neoclasicii asociază
sustenabilităţii exclusiv economice o raţionalizare substanţială.

6.2.2. Sistemul ecocentrist

Departe de a reprezenta un curent de gândire unitar, în acelaşi timp, perspectiva ecocentristă

nu trebuie confundată cu perspectiva ecologică.
Similitudinea cu abordarea economică standard constă în aceea că ecocentrismul operează
cu criterii exclusiv ecologice, recurgând la o raţionalizare substanţială. Dovada imediată a poziţiei
extreme pe care şi-o rezervă ecocentrismul este faptul că, în conformitate cu acest model,
conservarea naturii reprezintă un scop în sine şi nu mijlocul de a oferi suportul bunăstării pentru
generaţiile viitoare.
Adepţii ecocentrismului denunţă mentalitatea neoclasică prin care se consideră că mediul
este o rezervă infinită de resurse şi are o capacitate nelimitată de absorbţie şi asimilare a deşeurilor,
şi îşi manifestă neâncrederea în şansele oferite de progresul tehnic şi de procesul de substituire.
În ultimă instanţă, este vorba de respingerea antropocentrismului, prezent în domeniul
economic sub forma utilitarismului şi centrarea atenţiei asupra valorii de existenţă sau a valorii
intrinseci, pe considerentul că elementele „ne-umane” sunt subiect de drept şi nu numai obiect al
drepturilor oamenilor.
Contrar unei analize în mod evident antropocentriste, în care grija pentru conservarea naturii
este declanşată numai pe măsura utilităţilor prezentate de aceasta pentru om, abordarea biocentristă
concepe natura, ansamblul speciilor, ecosistemele ca având dreptul la existenţă indiferent de
interesul pe care îl reprezintă pentru om.
Ca şi în cazul ipotezei neoclasice, ipoteza ecocentristă îşi croieşte drumul recurgând la
concepte de strategie, eficacitate sau chiar de optim, numeroase modele ecologice apropiindu-se,
din punct de vedere metodologic, foarte mult de modelele neoclasice. Desigur, funcţiile obiectiv
sunt diferite de cele din spaţiul economic. O astfel de funcţie obiectiv ar putea fi formulată în
legătură cu optimizarea structurilor biologice având drept criteriu asigurarea necesarului de energie
pentru construcţia şi menţinerea lor. Odhum subliniază, de altfel, că sistemele aflate în competiţie
(şi aceasta este o stare de fapt) tind să-şi maximizeze fluxul de energie pe unitatea de timp,
ajungând să prevaleze acele sisteme care dezvoltă forme apte să maximizeze fluxul de energie utilă.
Există însă şi voci care pun sub semnul întrebării posibilitatea optimului ecologic pe
considerentul că mecanismul (biologic, ecologic) ar fi necunoscut, situaţie accentuată de caracterul
schimbător şi inconsecvent ce maschează direcţia schimbărilor dinamice ale populaţiilor.
Dezbaterile contradictorii pe marginea optimului ecologic (ca de altfel şi în legătură cu
optimul economic) conturează totuşi ideea că acesta nu conduce către o veritabilă raţionalizare.
„Pentru a formula o ipoteză a raţionalizării ecologice, este necesar ca principiul optimizării
ecologice să se aplice ansamblului universului social şi, în consecinţă, să înglobeze deciziile şi
preferinţele oamenilor. Or, o asemenea extensie nu se poate realiza decât de o manieră
reducţionistă…”1.
Este necesar de remarcat, desigur, că ecocentrismul tinde să-şi definească un concept al
raţionalizării, făcând apel la procesele de selecţie naturală, ceea ce îl apropie de accepţiunea
economică a raţionalizării. „Cele două analize fac aceeaşi ipoteză implicită asupra naturii care pare
a fi de tip substanţial: în primul caz, indivizii maximizează o funcţie de utilitate, iar în al doilea caz,
indivizii (aparţinând diferitelor populaţii, n.n) şi îşi maximizează propriul randament energetic
pentru a se adapta la un anumit mediu”2.
Deosebirea dintre cele două situaţii apare în plan comportamental :în primul caz, indivizii
(agenţii economici ) adoptă un comportament intenţional, iar în al doilea caz este vorba de unul ne-
intenţional.
Preocuparea exclusivă pentru optim, chiar şi ca tendinţă, justifică însă concluzia că
sustenabilitatea ecocentristă este gândită din perspectiva unei raţionalizări de tip substanţial.

6.2.3. Sistemul Şcolii de la Londra

Sesizând lipsa compatibilitaţii „economiei fără ecologie”, dar şi a „ecologiei fără

economie”, cu caracterul multidimensional al dezvoltării durabile, economiştii şi ecologii au căutat
să renunţe la poziţiile reducţioniste, dezvoltând modele care înglobează sustenabilitatea ecologică
drept factor limitant faţă de alte forme de sustenabilitate, fără a-i conferi însă un rol dominant şi
exclusiv. Problema care apare este aceea de a formula restricţii adecvate în procesul decizional, cum
ar fi :
- nedepăşirea capacităţii de asimilare a substanţelor poluante de către ecosistemul afectat
(şi aplicarea, în continuare a analizei cost-beneficiu pentru identificarea variantei
optime) ;
- menţinerea stocului de resurse, pentru care este necesară includerea în model a „unui
criteriu de conservare” a input-urilor de resurse naturale din economie ; satisfacerea
acestei cerinţe ar justifica utilizarea în continuare a unor criterii obişnuite de maximizare
a valorii actualizate.
Deşi pune accent pe conservarea naturii, Şcoala de la Londra o face de o manieră care să
permită funcţionarea mediului ca sistem-suport pentru activitatea economică, propunând o
sustenabilitate asociată unei raţionalizări limitate.
Susţinătorii Şcolii de la Londra consideră că menţinerea constantă a stocului global de
capital nu reprezintă o condiţie necesară şi suficientă pentru asigurarea sustenabilităţii ecologice,
avansând în schimb ideea necesităţii de a prezerva un stoc minim de capital natural, atâta vreme cât
nu întotdeauna este posibilă substituirea capitalului natural cu capital tehnic, deoarece:
-spre deosebire de capitalul tehnic, resursele naturale sunt multifuncţionale;
1
Sylvie Faucheux şi alţii, op. cit., pg. 72.
2
Sylvie Faucheux şi alţii, op. cit., pg. 72.
 -orice capital încorporează resurse naturale fără ca acestea să aibă acelaşi statut cu ceilalţi
factori de producţie întrucât, spre deosebire de aceştia, resursele naturale nu pot fi produse. Există o
diferenţă fundamentală între capitalul natural şi cel tehnic: capitalul natural este supus
ireversibilităţii, în sensul că el poate fi doar diminuat şi numai în mod excepţional dezvoltat (atunci
când prelevările anterioare îl aduc în starea de epuizare), în timp ce capitalul tehnic este susceptibil
la variaţii simetrice, în sensul că poate fi crescut sau diminuat, în funcţie de dorinţă.
Pentru a prezerva un stoc minim de capital natural, ipoteza raţionalizării extinse propune
elaborarea unor norme de mediu anterior oricărei optimizări, urmând a le respecta cu cele mai mici
costuri economice.
Barbier şi Markandia au elaborat, în acest sens, un model de dezvoltare sustenabilă (1990).
Conform modelului, rata de degradare a mediului, dS/dt = S, se poate exprima astfel:

S = f ( [W – A], [(R – G) + E] ), în care:

W – fluxul deşeurilor;
A – fluxul de asimilare a deşeurilor de către mediu;
R – fluxul resurselor reînnoibile;
G – fluxul producţiei biologice;
E – fluxul resurselor epuizabile.

funcţia f este presupusă a fi crescătoare, convexă şi diferenţiabilă, cu S = 0/ W = A

şi R + E = G.
Cele cinci variabile (W, A, R, G, E) exprimă fie legătura cu activitatea economică – C (cazul
variabilelor W, R, E), fie legătura cu productivitatea naturală – X (cazul variabilelor A, G), adică:
W = W(C), cu W’(C)>0 şi W’’(C)>0;
R = R(C), cu R’(C)>0 şi R’’(C)>0;
E = E(C), cu E’(C)>0 şi E’’(C)>0;
A = A(x), cu A’(x)>0 şi A’’(x)<0;
G = G(x), cu G’(x)>0 şi G’’(x)<0.
în care : C este consumul, iar X stocul de capital natural.
Se presupune că există o valoare minimă X, peste care efectele ireversibile intervin atât în
fenomenul epuizării resurselor renuvelabile, cât şi în cel al emisiei de deşeuri.

Ca urmare :
S = h(C,X) / X ≥ X şi S ≥ 0 / X < X.
Deoarece degradarea mediului acţionează asupra stocului de active naturale, reducându-le,
rezultă :
X = --ah(C,X) / X ≥ X şi X ≤ 0 / X < X.
Intr-un astfel de model, restricţia pentru asigurarea sustenabilităţii este prezentă prin absenţa
degradării mediului, S = 0, ceea ce presupune, în acelaşi timp, că W = A şi
R + E = G, adică : fluxul deşeurilor nu depăşeşte capacitatea de asimilare aferentă mediului, iar
suma fluxurilor de resurse renuvelabile şi nerenuvelabile nu depăşeşte producţia biologică (ultima
restricţie lasă deschisă posibilitatea substituirii dintre resursele renuvelabile şi cele nerenuvelabile).
Dacă S ≠ X, ∆ < 0, calitatea mediului se diminuează, iar dacă X < X, suntem în prezenţa
unei catastrofe ecologice, tendinţa fiind, evident, către non-sustenabilitate.
Funcţia obiectiv a modelului este o funcţie de utilitate colectivă, prin care utilitatea apare ca
fiind dependentă în acelaşi timp de consumul C şi de stocul de active de mediu (de calitatea
mediului):
U = U(C,X), cu U’(C) > 0, U’(x) > 0, U’’(C) <0, U’’(x) < 0.
 Programul urmărit este atunci:

Max ∫0 e-rt U(C,X)dt / X = -ah(c,x).

În concordanţă cu teoria controlului optimal, optimizarea unui sistem dinamic de acest tip
este dată de maximizarea în orice punct a funcţiei, numită Hamiltoniene, a sistemului:
H = e-rt { U (C,X) + P [-ah(C,X)]} în care P este o variabilă adjunctă asociată ecuaţiei de
evoluţie a activelor de mediu, X.
Soluţia acestui program conduce la determinarea a două puncte de echilibru, adică pentru
care cele două variabile – X, P – sunt staţionare (P = 0, X = 0). Studiul diagramei fazei (fig. 6.2.)
arată că punctul B este stabil, iar A este instabil.

Fig. 6.2. Diagrama funcţiei hamiltoniene

Configuraţia traiectoriei optimale a economiei indică următoarele concluzii :

- dacă valoarea iniţială X0 > X*1, politica optimală constă în a plasa economia pe traiectoria
ce conduce la punctul de echilibru stabil B ; în acest punct, creşterea este sustenabilă, deoarece :
√X = 0 şi X > X ;
-dacă valoarea initială X0 = X*1, optimul constă în a rămâne la această valoare, X*1, pentru
care creşterea este sustenabilă ;
-dacă X0 < X*1, optimul este o traiectorie conducând la X, deci la catastrofa ecologică ;
creşterea economică nu este de tip sustenabil.
Deci, X*1 reprezintă un nivel minim iniţial al activelor de mediu, necesar obţinerii unei
traiectorii optimale a economiei şi în acelaşi timp sustenabilă. Dacă nivelul iniţial al calităţii
mediului este scăzut, traiectoria optimă exprimă o creştere non-sustenabilă.

Autorii modelului integrează o restricţie ecologică absolută (X ≥ X), fixând nivelul minim al
calităţii mediului, sub care ansamblul sistemului socio-economic riscă să dispară. Obiectivul
sustenabilităţii se asigură atunci prin intermediul a trei categorii de restricţii ecologice care însoţesc
funcţia de utilitate :
-utilizarea resurselor naturale renuvelabile nu trebuie să depăşească rata de reînnoire;
-rata de exploatare a resurselor epuizabile trebuie să permită înlocuirea acestora cu resurse
reînnoibile;
-volumul emisiei de deşeuri trebuie să fie inferior capacităţii de asimilare aferentă mediului.
 De remarcat deci că restricţiile reproductibilităţii sistemului natural sunt definite de o
manieră exogenă şi impuse raţionamentului economic.
Limitele cunoaşterii mediului se exprimă, pentru creatorii Scolii de la Londra, prin
capacitatea limitată a agenţilor de a primi şi trata informaţiile referitoare la rolul mediului ca suport
al activităţii economice, precum şi la efectele activităţii economice asupra mediului, ceea ce-i
plasează în situaţia de a nu cunoaşte nici ansamblul alternativelor de care dispun, nici consecinţele
adoptării (sau neadoptării) uneia sau alteia din aceste alternative.
De aceea, legat de teoria deciziei, Scoala de la Londra solicită o reconsiderare a criteriilor
tradiţionale de exploatare a resurselor de mediu formulate de o manieră endogenă şi completarea lor
cu altele, cum ar fi valoarea de opţiune ; prin aceste restricţii extinse şi reformulate (endogene şi
exogene) decizia la care se ajunge este considerabil deosebită de decizia rezultată în urma analizei
neo-clasice care „legiferează” o sustenabilitate bazată pe raţionalizarea substanţială.
Modelul elaborat de Scoala de la Londra caută deci să realizeze o îmbinare între
sustenabilitatea economică şi cea ecologică, renunţând la principiul raţionalizării substanţiale, dar
această tentativă poartă amprenta eludării anumitor dificultăţi. Măsurarea fizică a stocului de active
naturale este înlocuită cu exprimarea în termeni monetari, care nu poate fi făcută decât printr-un
procedeu reducţionist, cum este cel al consimţământului de a plăti.
În felul acesta, apare o disociere între obiectivele ecologice exprimate în termeni fizici şi
mijloacele de realizare a lor.
De asemenea, stabilirea normelor de mediu şi a mijloacelor celor mai eficace pentru
respectarea lor se bazează pe criterii economice ; indicatorul valorii sociale a mediului este definit
prin intermediul valorii economice totale.
Modelul dezvoltării sustenabile, a Scolii de la Londra, oscilează de fapt în jurul a două
posibilităţi :
-formularea restricţiilor exclusiv în termeni economici, caz în care apare perspectiva unei
raţionalizări substanţiale extinse, tinzând spre o raţionalizare substanţială economică ;
-formularea restricţiilor exclusiv în termeni fizici, caz în care ar prefigura o raţionalizare
substanţială extinsă, , tinzând spre o raţionalizare substanţială ecologică.

6.3. Raţionalizarea procedurală ca suport al durabilităţii

6.3.1. Utilizarea principiului raţionalizării procedurale

Pentru o mai bună delimitare conceptuală, supunem atenţiei următoarele reflecţii :

„Un comportament este în mod substanţial raţional când este potrivit realizării unor
obiective stabilite în limitele impuse de condiţiile date şi restricţii. (…) Analiza economică clasică
se bazează pe două ipoteze fundamentale. Prima ipoteză stipulează că agentul economic are un
obiectiv particular, de exemplu maximizarea utilităţii sau profitului. A doua ipoteză stipulează că
agentul economic este substanţialmente raţional.
(…) Un comportament este procedural (din punct de vedere procedural, n.n.) raţional când
este rezultatul unei deliberări potrivite. Raţionalitatea procedurală depinde de procesul care a
generat-o (Simon, 1976. pg. 130-131. „Datorită prezenţei incertitudinii, politica de control a
poluării ar trebui să fie un proces de cercetare iterativ, bazat mai degrabă pe principiul satisfacţiei
decât pe principiul optimizării” (Pearce şi Turner,1990, pg.20).
Altfel spus, se pune întrebarea : un comportament este raţional în raport cu obiectivele
stabilite (deci cu deciziile luate ), sau în raport cu mijloacele, căile de atingere a acestor obiective
(deci cu mijloacele, căile, constituite în procesele, tehnicile de formulare a deciziei, de a ajunge la
anumite decizii ) ? Dacă ne vom raporta la obiective, la conţinutul deciziei, raţionalitatea este de tip
substanţial, iar dacă ne raportăm la procedeul de stabilire a deciziei, , raţionalitatea este de tip
procedural. Primul tip riscă să degenereze în „scopul scuză mijloacele”, ceea ce poate să însemne şi
un dezastru ecologic, în timp ce al doilea oferă şanse nu numai obiectivelor optimale.
Formularea clasică a problemelor mediului se realizează într-un context analitic în care
cunoaşterea ştiinţifică este deja structurată (stabilizată), în care sunt luate în calcul numai interesele
generaţiilor prezente, în care reversibilitatea (revenirea la o situaţie, stare iniţială) este posibilă şi în
care efectele sunt localizate. De aceea, decizia poate să se sprijine apriori pe o raţionalizare de
natură substanţială, căci sunt disponibile toate datele de optimizare.
Factorul care reclamă trecerea de la o raţionalizare substanţială la una procedurală este
incertitudinea şi aceasta pentru a limita ireversibilitatea legată de deciziile manageriale asupra
marjelor de manevră pentru viitor; cu cât o decizie este mai incertă, cu atât riscă să fie ireversibilă
(prin efecte).
Dar, orice opţiune politică în favoarea dezvoltării sustenabile este confruntată nu numai cu
problema incertitudinii ci şi cu cele ale complexităţii, ireversibilităţii, criteriilor multidimensionale
(economice, ecologice, sociale, politice), precum şi al caracterului globalizat al efectelor.
Se poate sublinia chiar că, de câtva timp, abordarea instituţională a mediului propune
utilizarea unei raţionalizări (reglementări, îmbunătăţiri, perfecţionări) procedurale. În afara acestui
principiu (al raţionalizării procedurale), abordarea instituţională se bazează pe încă trei principii:
- interdependenţa circulară „mediu-activitate economică”, care impune supunerea spre
analiză şi a principalelor procese ce au loc în mediu, făcând apel la legile biofizice esenţiale ;
- ansamblul valorilor nu este reductibil doar la criterii de evaluare economică, bazate pe
evidenţierea preferinţelor individuale, căci societatea, privită în ansamblu, are o speranţă de viaţă
infinit mai mare decât cele individuale, reclamând conceperea de noi instrumente pentru evaluare;
-renunţarea la supremaţia pieţei şi reînnoirea instituţiilor ţinând cont de multitudinea
criteriilor de sustenabilitate : economice, ecologice, sociale, tehnologice, etc.
Utilizarea principiului raţionalizării procedurale constă în a formula obiective, subsumate
unui obiectiv global, pentru care se vor căuta, rând pe rând, cele mai potrivite mijloace de realizare.
(Comparativ, pentru modelele neoclasice şi ecocentriste, fixarea obiectivului şi deliberarea
ulterioară asupra mijloacelor de realizare reprezintă un demers sub-optimal).
De exemplu, dacă obiectivul global este sustenabilitatea dezvoltării (care se dovedeşte a fi
nemăsurabilă direct), se pot stabili obiective intermediare ; ecologice (biofizice), sociale şi
economice. La rândul lor, acestea se pot descompune în alte sub-obiective intermediare (posibil de
exprimat în norme care trebuie respectate), procesul continuând până când se ajunge la sub-
obiective măsurabile de o manieră omogenă.
În acest stadiu, decidentul este în măsură să opteze pentru o soluţie care i se pare
satisfăcătoare din punct de vedere al restricţiilor ecologice, economice, sociale, etc. (Soluţia
optimală nu poate să satisfacă decât o categorie din aceste restricţii, fiind apreciată ca
nesustenabilă).

6.3.2. Armonizarea durabilităţii economice cu durabilitatea ecologică

S. Faucheau , G. Froger şi J. F. Nõel propun (în lucrarea cit.) o metodă de integrare a

diferitelor dimensiuni ale durabilităţii printr-un proces de decizie subordonat principiului
raţionalizării procedurale. Metoda are un caracter parţial, ca urmare a imposibilităţii cuantificării
omogene a obiectivelor intermediare de ordin social. În aceste condiţii, autorii au avut în vedere
doar un anumit număr de obiective intermediare economice şi ecologice şi care au fost, la rândul
lor, descompuse în sub-obiective intermediare, exprimate sub formă de norme şi indicatori ; pentru
măsurarea obiectivelor intermediare au utilizat metode tradiţionale de evaluare economică, iar
pentru sub-obiective au recurs la evaluarea energetică, după ce au analizat diverse metode de
evaluare energetică.
 1.Metoda surplusului emergetic (aplicabilă sub-obiectivului intermediar al reproducţiei
resurselor naturale), constă în exprimarea ansamblului resurselor naturale (nereînnoibile sau
renuvelabile, comerciale sau nu) cu ajutorul coeficientului de conversie a energiei solare
(transformitate solară).
Metoda permite măsurarea aportului resurselor de mediu de-a lungul întregii interferenţe
economie/mediu. Surplusul emergetic – AES (aportul emergetic suplimentar) – este egal cu
diferenţa dintre cantitatea de energie disponibilă (emergentă) şi cantitatea de energie consumată de
sistem, reprezentând conţinutul total al interferenţei economie/mediu. AES măsoară deci marja
disponibilă pentru o dezvoltare potenţială a extracţiei de resurse. Sustenabilitatea ecologică a
dezvoltării impune ca AES > 0, ceea ce înseamnă că rata de prelevare a tuturor resurselor naturale
să nu fie superioară ratei de reînnoire a resurselor renuvelabile. (Pe baza coeficientului de conversie
a energiei solare se poate determina timpul necesar reproducţiei fiecărei resurse).
Dacă AES < 0, înseamnă că sistemul trebuie să „importe” resurse pentru a-şi asigura
continuarea dezvoltării ; la scară mondială, este, în mod necesar, pozitiv sau nul.
2.Generarea de entropie minimă (corespunde sub-obiectivului intermediar de minimizare a
poluării).
Este vorba de o metodă de măsurare a potenţialului de poluare aferent diferitelor inputuri ale
procesului productiv şi compararea acestuia cu capacitatea de absorbţie de care dispune biosfera.
Întrucât este încă nerezolvată problema capacităţii de absorbţie, obiectivul se limitează la
minimizarea potenţialului poluant (entropie eterogenă) prin utilizarea celor mai bune tehnologii
existente. Diferenţa dintre entropia efectivă Ne , care afectează mediul şi entropia minimă posibil de
înregistrat Nm trebuie să fie cât mai mică (adică, poluarea trebuie să fie cât mai mică).
3.Surplusul exergetic (corespunde sub-obiectivului intermediar privind randamentul
energetic al sistemului economic). Tehnica de evaluare exergetică măsoară energia utilizată în
funcţie de „aptitudinea” de a furniza un lucru mecanic, respectiv urmăreşte identificarea celei mai
potrivite calităţi a energiei din punct de vedere economic. Asigurarea reproducţiei lărgite a
sistemului economic implică degajarea permanentă a unui surplus exergetic-RS. Existenţa unui
surplus exergetic RS > 0 apriori pare să surprindă deoarece măsurarea exergetică a energiei se
bazează , în mod just, pe luarea în calcul a pierderilor de-a lungul întregului lanţ al conversiei
energetice, iar randamentele energetice în materie de lucru mecanic sunt subunitare. Prin urmare, un
surplus exergetic în interiorul economiei (o valoare exergetică a produciei superioară celei
consumate) nu poate să provină decât din exteriorul economiei, sub forma aportului energetic
gratuit, susceptibil să furnizeze lucru mecanic şi care nu poate fi decât energie rezultată din mediul
şi necontabilizată (vântul, apa, etc. ). Inexistanţa surplusului exergetic înseamnă o insuficienţă de
energie mecanică în sistem, care să-i permită reproducţia lărgită. Dacă RS=0 , este vorba de o fază
staţionară, în care doar reproducţia simplă ( fără acumulare ) pare posibilă.
4. Sub-obiectivele intermediare ale sustenabilităţii ecologice, într-o economie deschisă.
Prin aceasta se urmăreşte definirea sustenabilităţii inclusiv pe baza balanţelor exterioare,
calculate atât în termeni exergetici, cât şi emergetici.
Rezumând, se consideră că un sistem poate să cunoască o dezvoltare durabilă din punct de
vedere ecologic, dacă:
- degajă un surplus emergetic : AES≥0 ;
- cantitatea de entropie eterogenă care afectează mediul tinde către cea minim posibilă :
Ne Nm ;
- degajă un surplus exergetic : RS≥0 ;
- balanţa sa exterioară este echilibrată sau pozitivă atât în termeni emergetici, cât şi
exergetici.
Aceste condiţii sunt necesare dar nu şi suficiente pentru o sustenabilitate ecologică, deoarece
sustenabilitatea ecologică are şi alte dimensiuni decât interschimbul mediu-economie, cum ar fi cele
referitoare la spaţiu şi la biodiversitate.
 Sub- obiectivele intermediare ecologice trebuie completate cu cele ale sustenabilităţii
ecologice, legate de elasticitatea substituirii, progresul tehnic, preţuri.
Articularea dintre cele două categorii de sub-obiective poate fi gândită în următorul context.
Progresul tehnic poate nu numai să contracteze penuria de resurse naturale, ci, contribuind la
sporirea randamentelor poate determina şi o reducere a consumurilor, a poluării şi în final a
entropiei.
În prezent, există doar presupunerea unei asemenea evoluţii a progresului tehnic, pe baza
căreia ar fi posibilă definirea unui nivel minim al progresului tehnic (PT min 1) necesar
contracarării epuizării resurselor naturale, un altul (PT min 2) pentru reducerea entropiei şi un al
treilea (PT min 3) pentru a lupta împotriva epuizării resurselor naturale ca urmare a utilizării
economice neadecvate (a randamentului energetic al sistemului economic). În continuare, aceste
nivele ar putea fi comparate cu nivelul lor efectiv (PTe 1, PTe 2, PTe 3) (fig. 6.3.).
În analiza macroeconomică bazată pe funcţii de producţie incluzând ca variabile şi resursele
naturale în calitate de factori de producţie, elasticitatea substituirii dintre acestea şi alţi factori de
producţie poate oferi informaţii despre caracterul sustenabil al dezvoltării. Condiţia este ca funcţia
de producţie să fie astfel aleasă încât să nu permită deformarea calculelor. De altfel, informaţiile
exprimă doar elasticitatea substituibilităţii din punct de vedere tehnico-economic, or, aşa cum s-a
precizat, resursele naturale au multiple funcţionalităţi (în acelaşi timp ecologice şi economice) şi
multe dintre ele nu pot fi înlocuite de capitalul tehnic. Cu toate acestea, chiar dacă nu se oferă o
bază pentru nuanţarea rezultatelor provenind din calculul surplusului emergetic disponibil AES,
aceasta există pentru rezultatele oferite de determinarea surplusului exergetic RS. Surplusul
exergetic nu priveşte decât „funcţiile economice” ale resurselor naturale. În consecinţă, dacă RS<0
şi dacă elasticitatea de substituţie între resursele noi şi capital Ekr este supraunitară există
posibilitatea unei sustenabilităţi economice. Pentru a avea, simultan, şi o sustenabilitate ecologică,
trebuie îndeplinite şi alte condiţii, mai ales aceea ca AES≥0 (figura 6.3.).
Evaluările fondate pe valoarea socială a bunurilor şi serviciilor de mediu, rezultate
(evaluările) din „valoarea economică totală” propusă de Scoala de la Londra, ar putea, de asemenea,
să ofere informaţii despre nivelul de satisfacţie generată de funcţia estetică sau recreativă a
mediului. Deoarece evaluările, în acest caz, nu pot fi de natură fizică ci surprind preferinţele
indivizilor sau colectivităţii, se poate ajunge în situaţia ca, deşi din punct de vedere al unor
indicatori cum ar fi AES, Ne-Nm, R, balanţele exergetice şi
emergetice, să fie satisfăcute cerinţele dezvoltării sustenabile, să fie necesare noi restricţii.
Dintr-o astfel de optică, apare indispensabil ca preţurile efective ale bunurilor şi serviciilor
de mediu Ve să coincidă cu valoarea lor socială Vs determinată prin metodele de apreciere a
preţurilor.
„Arborele sustenabilităţii” (figura 6.3.) descrie un posibil proces secvenţional de luare a
deciziei, care reprezintă o soluţie de compromis între sustenabilitatea economică şi cea ecologica, şi
nu o soluţie optimală din punct de vedere unidimensional –economic sau ecologic – asigurându-se
coerenţa cu natura procedurală, a raţionalităţii.
 Capitolul 7

POLITICI DE MEDIU

Un domeniu atât de marcat de incertitudine, cum este mediul, nu putea sa scape

preocuparilor de elaborare a politicilor globale şi sectoriale; cu atât mai mult se justifica apariţia şi
dezvoltarea politicilor de mediu cu cât realizarea unor obiective de ordin economic şi social reflecta
natura stohastica a evoluţiei mediului ca sistem aflat în interdependenţa cu sistemele antropice. La
aceasta se adauga şi faptul ca mecanismul pieţei, gândit şi promovat în termenii economiei
neoclasice, este implicat de o maniera secvenţiala şi nesemnificativa în reglarea relaţiei “mediu –
sistem socio-economic”, ceea ce reclama intervenţia directa a puterii publice printr-un ansamblu de
masuri constituite ca parte componenta a politicii de mediu.
In condiţiile adâncirii şi globalizarii ecocrizei, la care se adauga multiplicarea
interdependenţelor dintre economiile diferitelor ţari, politica de mediu tinde sa devina o dimensiune
permanenta a politicii generale a unui stat în raporturile sale cu celelalte state, bunastarea unei
naţiuni fiind tot mai greu de asigurat pe principiul preponderenţei efortului propriu.
Spaţiul politicilor de mediu este unul vast şi dificil de ordonat, astfel încât, în contextul dat,
ne vom limita la tratarea unor aspecte cum ar fi:

• Conţinutul şi dinamica politicilor de mediu,

• Elaborarea şi operaţionalizarea politicilor de mediu.
• Evaluarea impactului politicilor de mediu.

7.1 Conţinutul şi dinamica politicilor de mediu

Politica de mediu poate fi definita ca un ansamblu coerent de masuri şi mijloace prin care se
urmareşte conservarea capacitaţii de suport a sistemelor naturale.
Consideram necesare câteva nuanţari ale definiţiei propuse:
• optam pentru un “ansamblu coerent” şi nu pentru un “sistem” de masuri şi mijloace deoarece
realitatea indica dificultaţi greu de depaşit în tentativa de proiectare a unei politici de mediu, cu
puternice accente regionale şi globale, care sa dispuna de mijloace intrinseci de control,
constituite în bucle de retroacţiune, aşa cum impune conceptul de sistem;
• “conservarea capacitaţii de suport” asigura finalitate politicii de mediu, conceptul de
“conservare” neexcluzând ci presupunând “cuplarea” mediului la activitatea economico-
sociala, dar în limitele de manifestare a legilor biologice, ecologice. De asemenea, facând
trimitere la “conservarea capacitaţii de suport”, se ofera suficient spaţiu pentru “maturizarea”
polemicilor privind obiectivele politicii de mediu, polemici şi dezbateri care se înscriu în
dinamica conceptului de “politica de mediu”.
Componentele politicii de mediu (14) vizeaza sfera reglementarilor (generale şi specifice),
dar şi modificarea comportamentului producatorilor şi consumatorilor, a societaţii cvile în
ansamblul sau, inclusiv prin mijloace financiare şi economice, la toate acestea adaugându-se
problema transferului de informaţie, a comunicarii în domeniul mediului.
Politica reglementarilor este un exerciţiu prin care se oficializeaza un nivel ninim acceptabil
al calitaţii mediului, ca valoare a bunastarii economico-sociale, dar şi intervenţia statului menita sa
depaşeasca (nu sa substituie) unele din limetele economiei de piaţa în reflectarea costurilor sociale
reale, respectiv asigurarea funcţionarii în regim optimal a sistemului socio-economic, restricţionata
de caracterul limitat al resurselor şi serviciilor de mediu.
Politica reglementarilor cuprinde:
• legea mediului,
• standarde şi norme de mediu,
• condiţii de obţinere a acordului şi autorizaţiei de mediu,
• legea planificarii fizice,
• termenii de referinţa pentru elaborarea studiului de impact şi evaluarea propriu-zisa a impactului
de mediu.
Deoarece unele activitaţi prezinta un nivel ridicat al riscului ecologic, sunt necesare unele
reglementari cu caracter specific:
• nominalizarea activitaţilor şi produselor periculoase, precizarea condiţiilor de producţie,
manipulare, depozitare, consum;
• termenii de referinţa ai planului de intervenţie în caz de accident ecologic;
• termenii de referinţa ai rapoartelor şi informarilor, în conformitate cu dreptul societaţii civile de
a fi informata curent şi în situaţii de urgenţa.
Masurilor de ordin administrativ li se adauga cele ale politicii de stimulare financiara şi
economica – componenta a politicii de mediu – în legatura cu care se manifesta o animita opoziţie
din raţiuni politice şi economice private. Totuşi, masurile şi mijloacele de natura economico-
financiara pot reabilita, într-o anumita masura, statutul mecanismului economic în raporturile cu
sistemul natural, economia publica relevându-le superioritatea faţa de masurile şi mijloacele de
reglementare.
Fara îndoiala, componenta cea mai eficace şi mai economica a politicii de mediu o
reprezinta ansamblul de masuri şi mijloace pentru modificarea comportamentulului producatorilor
şi consumatorilor, a societaţii civile în ansamblu, într-un sens favorabil mediului. Schimbarea
opticii tuturor utilizatorilor faţa de mediu, conştientizarea caracterului multidimensional al
sistemelor naturale, recunoaşterea rolului efortului colectiv în conservarea capacitaţii de suport a
mediului, reprezinta elemente esenţiale pentru atingerea obiectivelor cuprinse în denumirea
generica de “dezvoltare durabila”. Modificarea modului de a produce şi a consuma trebuie sa
devina o preocupare permanenta şi coerenta, nascuta din recunoaşterea şi reflectarea ciclurilor
biologice, a legilor ecologice a caror efecte sunt mai puţin perceptibile la scara timpului economic.
Operaţionalizarea şi eficienţa celor trei componente ale politicii de mediu – politica de
reglementare, politica economico-financiara şi politica educaţionala – se afla într-o evidenta
dependenţa de o a patra componenta: politica surselor de informaţie şi comunicarii.
Se sugereaza de la început necesitatea asigurarii fluxurilor informaţionale directe, reflectând
realitatea şi a fluxurilor informaţionale indirecte, de raspuns din partea subsistemului superior de
gestionare a datelor de mediu.
In mod curent, pricipalele surse de informare sunt:
• rapoartele periodice, naţionale şi internaţionale, cuprinzând diferiţi indicatori de mediu, dar care
prezinta un grad ridicat de generalitate:
- O.C.D.E., Donnees OCDE sur l`environnement (pur les pays Membres de L`OCDE,
- OCDE, Indicateurs d`environnement : corps central de l`OCDE (1994),
- PNUE, Environmental Data Report,
- World Resources Institute (împreuna cu PNUD şi PNUE), World Resources,
- Comisia Economica pentru Europa (N.U), The environment in Europe and North America,
- Rapport sur le developpement dans le monde (Banca Mondiala),
- Rapport modial sur le developpement humain (PNUD),
- Planuri naţionale de acţiune pentru mediu (Elaborat şi de România în 1995),
- Strategia naţionala de conservare a mediului,
 - IIED/WRI/IUCN, Directory of country environmental studies, 1993 (care cuprinde o lista,
pe ţari, aprincipalelor rapoarte în materie de mediu);

• bazele de date la nivel naţional, actualizate, în principal cu ajutorul sistemelor de informaţie

geografica (S.I.G.),
• studii de impact de mediu,
• bilanţurile de mediu (auditul de mediu la nivel de întreprinderi, administraţie publica, activitaţi
în derulare),
• rapoartele de evaluare prealabila şi de fezabilitate (pentru proiecte sau politici ce urmeaza a fi
realizate) ,
• lucrari de cercetare ştiinţifica.
Politica surselor de informare şi a comunicarii trebuie sa raspunda la doua cerinţe : calitatea
datelor şi informaţiilor ( de unde obţinem datele ) şi costul informaţiei.
Pentru eficientizarea acestei componente, a devenit o practica tot mai frecventa transferul
estimarilor avantajelor (pagubelor) de mediu, care consta în a utiliza într-o situaţie, total diferita, un
ansamblu de date generale pentru cerinţele unui caz particular.
O asemenea practica este aplicabila atunci când sunt reunite condiţii cum ar fi:
• resursele financiare, de timp, umane sunt insuficiente pentru a realiza un nou studiu (o noua
estimare),
• zona de impact deja studiata este asemanatoare celei de aplicare a proiectului,
• problemele în discuţie (propuneri de modificare a politicilor, natura proiectului), sunt
asemanatoare în cele doua cazuri,
• metodele de evaluare originale sa fie acceptabile iar tehnologia cercetarii sa fi fost riguros
respectata.

Drumul de la “mediu – locul tuturor posibilitaţilor” la “mediu – factor limitativ” pentru

activitatea economico-sociala a însemnat şi schimbarea filozofiei în politicile de mediu, centrate pe
doua direcţii complemetare:
• modificarea comportamentului agentului poluator (prin metode directe, indirecte),
• finanţarea publica a proiectelor pentru protecţia mediului, reconstrucţie ecologica,etc
(finanţare directa şi indirecta, prin facilitaţi fiscale).
Prima generaţie a politicilor de mediu avea ca obiective soluţionarea unor probleme legate
de contaminarea aerului, apei, tratarea reziduurilor solide urbane şi conservarea spaţiilor naturale.
Aceasta prima trasatura era rezultatul direct al mesajului de conservare a resurselor naturale,
(regenerabile şi neregenerabile), recepţionat de sistemul socio-economic.
O a doua trasatura consta în abordarea fragmentara, sectoriala a problemelor mediului şi fara
a se urmari armonizarea cu politicile economico-sociale sectoriale şi globale.
Existau, deci câteva verigi de interes ale relaţiei biunivoce “ mediu-economie”, mediul ca
sistem ramânând înca în afara preocuparilor.
In al treilea rând, politicile de mediu din prima generaţie erau concepute prioritar pe baza
principiului “poluator-platitor” fiind marcate, în consecinţa, de disproporţii între masurile corective
şi cele preventive, primele ocupând un loc prioritar.
Aceste politici acreditau astfel ideea unei contadicţii între creşterea economica şi calitatea
mediului, neglijându-se faptul ca sfârşitul perioadei de boom economic nu a însemnat o diminuare a
formelor de manifestare a eco-crizei; se încerca, de fapt, evitarea punerii în discuţie a modelului de
a produce şi a stilului de viaţa. (Explicabila daca ţinem cont ca ne aflam şi în perioada razboiului
rece, când nici un sistem nu dorea cât de puţin sa-şi recunoasca limitele).
In timp, cautarea soluţiilor de relansare economica a condus la amplificarea conţinutului
politicilor de mediu, acesta incluzând gestiunea raţionala a resurselor naturale, conservarea
patrimoniului natural – cultural şi îmbunataţirea calitaţii vieţii (mediul apare, astfel, ca una din
variabilele tot mai importante ale funcţiei bunastarii economico-sociale).
Valabilitatea noii optici privind relaţia dintre creşterea şi dezvoltarea economica şi
conservarea capacitaţii de suport a mediului a fost exprimata, de altfel, cu ocazia unor studii
concrete, între care cel efectuat de Institutul de Tehnologie al Statului Massachusetss, SUA (13).
Incercând sa raspunda la întrebarea daca preocuparile pentru calitatea mediului împiedica
creşterea economica şi dezvoltarea, studiul a ierarhizat şi analizat toate cele 50 de state ale SUA în
legatura cu existenţa şi consistenţa programelor lor ecologice, pentru a le corela cu ritmurile de
creştere ale P.S.B. (produsul brut al fiecarui stat), numarul locurilor de munca (cu excepţia
agriculturii), numarul locurilor de munca în construcţii, productivitaţii muncii în industria
manufacturiera, productivitaţii generale a muncii.
Au fost testate doua ipoteze ale impactului politicilor de mediu:
• relaţia dintre gradul de ecologizare şi creşterea economica în perioada de vârf a
neocapitalismului –1982 –1989,
• analiza comparativa a sporurilor pozitive şi negative ale creşterii economice în funcţie de
gradul de ecologizare a statelor federale (1973-1980).
Datele pe ultimele doua decenii, evaluate în cadrul studiului, elimina în totalitate ideea unei
contradicţii între politica ecologica şi cea economica, în cazul fiecareia din cele doua ipoteze.
Prima ipoteza a condus la concluzia ca statele cu politici de mediu mai stricte nu au
cunoscut rate de creştere şi dezvoltare mai mici decât statele cu reglementari de mediu mai puţin
severe, ci dimpotriva : primele s-au dovedit superioare la toţi indicatorii economici.
A doua ipoteza a relevat ca statele cu politici de mediu mai stricte nu au cunoscut sporuri
mai mici de creştere economica, performanţa economica fiind superioara comparativ cu aceea a
statelor federale care au promovat o politica de mediu mai permisiva.
“Ipoteza impactului ecologist, deşi plauzibil în teorie, nu are fundamentare empirica şi
îndreapta atenţia spre ceea ce este probabil unul dintre factorii cel mai puţin importanţi ce
afecteaza ritmul de creştere economica şi dezvoltare al statelor” (13).
Sfârşitul anilor ’70 marcheaza pasul spre o noua filozofie a politicilor de mediu, conceputa
în jurul noţiunii de dezvoltare durabila. Politicile de mediu devin preponderent anticipative,
implicând într-o masura sporita societatea civila; de asemenea, devin evidente tendinţele de
globalizare a politicilor de mediu şi inntegrare a acestora în sistemul celor social-economice.
In acest scop, se va încerca armonizarea orizonturilor timpului economic cu cele ale
timpului biologic, ecologic, va fi abandonata treptat abordarea sectoriala, optându-se pentru una
sistemica, holista, iar limitele reglementarilor naţionale şi internaţionale în materie de mediu vor
fi suplinite de societatea civila, a carei acţiune, bazata pe voluntariat, va da un nou impuls
transpunerii în practica, cu mai multa eficienţa, a programelor şi proiectelor de mediu.
Cel de-al cincilea Program Comunitar de Politica şi acţiune în favoarea Mediului şi
dezvoltarii durabile, lansat de Comisia Comunitaţii Europene, reprezinta o noua strategie în
domeniu, aparuta ca reacţie la realitatea actuala, aceea a puţinilor paşi concreţi facuşi în direcţia
asigurarii funcţionalitaţii sistemelor naturale.
Noua stategie propune, deci, calea dezvoltarii durabile, respectiv:
• recunoaşterea calitaţii şi conservarii corespunzatoare a mediului, a resurselor naturale, ca
fundamente perene ale activitaţilor umane şi dezvoltarii economico-sociale;
• gestionarea fluxului producţiei, în toate fazele sale (fabricaţie, consum, utilizare), de o
maniera încât, ţinând cont de caracterul limitat al resurselor de materii prime şi materiale, sa
faciliteze şi sa incurajeze reutilizarea şi reciclarea la un nivel optim, pentru a evita pierderile
şi epuizarea resurselor naturale;
• modificarea comportamentului societaţii civile în concordanţa cu caracterul limitat al
resurselor naturale, astfel încât consumul sau utilizarea acestora de catre un individ sa nu se
 faca în detrimentul altuia, aşa cum exploatarea resurselor naturale de catre o generaţie nu
trebuie sa limiteze posibilitaţile de consum ale generaţiilor viitoare.
Se propun urmatoarele criterii ale durabilitaţii:
• evaluarea economica a costurilor şi avantajelor de mediu,
• evitarea, ori de câte ori este posibil, degradarii capitalului natural (mai ales celui limitat),
• evitarea proceselor ireversibile,
• exploatarea, în cazul resurselor reînnoibile, la nivelul randamentului durabil sau mijlocirea unor
proiecte compensatorii în cazul resurselor naturale nereînnoibile,
• atribuirea de valori prealabile şi stabilirea de preţuri “verzi” pentru a fi practicate în procesele
economico-sociale reale.
“In acord cu declaraţia Consiliului European privind imperativele mediului, marile principii
directoare ale deciziilor politice ce decurg din cel de-al cincilea Program reflecta abordarea
preventiva şi conceptul de împarţire a responsabilitaţilor, în acest ultim caz fiind vorba, mai ales, de
aplicarea efectiva a principiului poluator –platitor” (15).
Un rol important în realizarea obiectivelor noii stategii îl va avea aplicarea principiului
subsidiaritaţii, care nuanţeaza noţiunea mai vasta de împarţire a responsabilitaţilor. In baza acestui
principiu, Comunitatea îşi asuma raspunderea realizarii unor programe şi proiecte de mediu, fara a
submina rolul fiecarui stat component în exercitarea competenţelor. Nu este vorba, deci, de crearea
unui nou centru de decizie, ci de a asigura o eficienţa mai mare acţiunii de protecţie a mediului în
situaţiile în care un stat sau altul nu le-ar putea soluţiona la fel de bine ca şi Comunitatea.

7.2 Elaborarea şi operaţionalizarea politicilor de mediu

Având în vedere dimensiunea şi complexitatea activitaţilor de elaborare şi operaţionalizare a

politicilor de mediu, precum şi contextul prezentarii, ne vom limita la enunţarea acestui subiect pe
baza urmatoarelor structuri:
• etapele elaborarii politicilor de mediu,
• cerinţele politicilor de mediu,
• operaţionalizarea politicilor de mediu.

7.2.1. Etapele politicilor de mediu

Proiectarea politicii de mediu solicita, ca efort minimal, parcurgerea a cinci etape:

• identificarea şi delimitarea problemelor de mediu
• evaluarea politicii de mediu promovata în perioada anterioara,
• formularea prioritaţilor în legatura cu problemele de mediu,
• definirea posibilitaţilor de finanţare a politicii de mediu.
Pentru precizarea obiectului politicii de mediu, eforturile de început vor fi canalizate catre
identificarea şi descrierea, pe cât posibil, a problemelor de mediu, creându-se astfel posibilitatea
cunoaşterii şi înţelegerii tendinţei de evoluţie a calitaţii mediului, a mecanismelor favorabile şi
nefavorabile menţinerii funcţionalitaţii sistemelor naturale. In acelaşi timp, date fiind condiţiile
concrete de aplicare a oricarei politici de mediu, între care se remarca necesitatea participarii unui
numar cât mai mare de persoane, reprezentativ pentru multitudinea şi diversitatea intereselor faţa de
bunurile şi serviciile de mediu, prezentarea problemelor de mediu urmeaza a se face într-un limbaj
care sa permita transmiterea eficienta a mesajului în raport cu diversitatea receptorilor.
Odata stabilita sfera de aplicare a politicii de mediu, pentru diminuarea costurilor de
operaţionalizare, pentru sporirea eficacitaţii acesteia în condiţii de economicitate, este de preferat o
evaluare obiectiva, şi nu de pe poziţii doctrinar-ecologiste, a politicii de mediu aplicata în perioada
anterioara. Un asemenea demers asigura sesizarea zonelor neacoperite prin politica de mediu,
localizarea factorilor de blocaj în aplicarea politicii de mediu, toate acestea constituindu-se ca
premise ale îmbunataţirii ansamblului de masuri şi mijloace de conservare a echilibrelor ecologice.
In condiţiile unor restricţii obiective de natura tehnico-materiala, financiara şi umana, mai
ales în cazul economiilor cu performanţe scazute, pentru care acoperirea costurilor ecologice
sporeşte, pe termen scurt şi mediu, presiunea asupra echilibrului macro-economic şi social, o etapa
importanta în elaborarea politicilor de mediu o reprezinta formularea prioritaţilor. Desigur, criteriile
de ierarhizare pot decurge din utilizarea unor metode cum ar fi:
• analiza cost-avantaje (sau cost beneficiu),
• analiza cost-eficacitate,
• analiza riscuri-avantaje,
• etc,.
dar acestea nu pot acoperi ansamblul criteriilor de valoare cu care opereaza o societate sau alta, o
colectivitate sau alta. Mai mult, tendinţa de globalizare a problemelor de mediu genereaza presiuni
politice internaţionale, asumate sau nu prin semnarea unor acorduri şi convenţii internaţionale în
materie, presiuni care nu vin întotdeauna în întîmpinarea contextului naţional sau regional de
proiectare a politicilor de mediu.
Asemenea elemente indica adoptarea unei transparenţe maxim posibile a acţiunii structurilor
instituţionale administrative în raport cu societatea civila; numai prin explicarea clara a condiţiilor
interne şi internaţionale de promovare a politicii de mediu se vor putea justifica opţiunile pentru
soluţionarea uneia sau alteia din problemele de mediu, transparenţa în acţiune fiind premisa
principala a realizarii unui parteneriat eficient între puterea publica şi societatea civila pentru
atingerea obiectivelor conservarii mediului.
Raţiunea unui asemenea parteneriat trebuie sa se regaseasca în realismul şi coerenţa politicii
de mediu proiectata, a strategiei şi tacticii ce urmeaza a fi adoptate.
In cea de-a patra etapa a elaborarii politicii de mediu – formularea strategiei şi a tacticii –
eforturile se vor concentra spre satisfacerea urmatoarelor cerinţe:
• asigurarea preponderenţei premiselor certe de realizare a politicii de mediu,
• formularea clara a obiectivelor strategice şi tactice,
• definirea sistemului instrumentelor de aplicare şi control a politicii,
• sporirea interoperabilitaţii dintre structurile instituţionale şi civile implicate în atingerea
obiectivelor politicii de mediu,
• creşterea gradului de audienţa a politicii de mediu în rândurile societaţii civile,
• armonizarea intertemporala a etapelor de aplicare a politicii de mediu, a tacticilor adoptate.
O politica de mediu eficienta nu poate fi decât una pe termen lung, în concordanţa cu
ciclurile biologice, legile ecologice, motiv pentru care parcurgerea celei de-a cincea etape –
definirea posibilitaţilor de finanţare a politicii de mediu – va fi marcata de incertitudinea şi riscul
din activitatea economica.
Actuala evoluţie a economiilor naţionale şi a economiei mondiale, departe de a se stabiliza,
accentuarea concurenţei şi diversificarea formelor de intervenţie pentru pastrarea anumitor poziţii
pe piaţa resurselor naturale, sunt elemente care genereaza discontinuitaţi în ceea ce priveşte
performanţa activitaţii economice, discontinuitaţi care, inevitabil, se vor reflecta în capacitatea de
finanţare a costurilor ecologice.
Din aceste considerente, apreciem ca definitorie pentru politica de finanţare a proiectelor de
mediu valorificarea resurselor locale, prin crearea canalelor ce ar putea fi folosite de public, de
societatea civila, pentru a participa într-o masura cât mai mare la realizarea obiectivelor politicii de
mediu ; distribuirea efortului financiar de susţinere a activitaţii de conservare a mediului, a
capacitaţii de suport a acestuia nu poate fi asemuita cu o politica a paşilor marunţi, în disonanţa cu
marile obiective ale politicii de mediu, cu urgenţa refacerii echilibrelor ecologice, atâta vreme cât
dezvoltarea tacticilor intermediare se va realiza, în permanenţa, conform strategiei adoptate.

7.2.2 Cerinţele politicilor de mediu

Realismul şi coerenţa sunt atribute ce pot fi asociate politicilor de mediu numai în masura în
care acestea satisfac o serie de cerinţe cum ar fi :
• abordarea holista a problemelor mediului,
• reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc în care vor fi proiectate şi aplicate,
• integrarea cu politicile sectoriale şi globale,
• reflectarea relaţiei dintre dimensiunea naţionala şi internaţionala a problemelor de
mediu,
• armonizarea diverselor interese faţa de bunurile şi serviciile de mediu,
• compatibilitatea cu mecanismele de ameliorare a ansamblului de masuri şi mijloace
având ca scop conservarea capacitaţii de suport a mediului.

7.2.2.1. Abordarea holistă şi reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc

Necesitatea reflectării holiste a problemelor de mediu în politicile de mediu îşi găseşte

suportul în relaţiile de puternică interdependenţă dintre componentele biotice şi abiotice ale
mediului, mediul ca sistem funcţionând pe principiul specializării şi în consecinţă neputându-se
aplica reguli de substituire a unor componente, verigi cu altele.
În afara abordării holiste, respectiv optând pentru abordări sectoriale, există riscul
transferării unor probleme, de exemplu, de la are la apă, sau de la o scară de mărime la alta. De
asemenea, stabilirea priorităţilor, în condiţiile unor puternice relaţii de interdependenţă, va fi greu
de făcut, dacă nu chiar şi ineficientă, în contextul abordării sectoriale: prin considerarea mediului ca
sistem, unele măsuri pot fi aplicate o singură dată pentru a soluţiona problemele de la nivelul mai
multor componente ale mediului, ceea ce se va reflecta favorabil în nivelul costurilor pentru
controlul poluării sau menţinerea calităţii mediului.
Practic, este imposibil de evaluat în mod precis ansamblul efectelor activităţii economico-
sociale asupra sistemelor naturale, chiar şi datorită ignorării unor efecte ân efortul de proiectare şi
derulare a diferitelor procese.
Situaţia de incertitudine este generată de următorii factori:
• sistemul informaţional şi de cunoaştere a mediului ambiant;
• sistemul criteriilor de delimitare a premiselor şi formulare a obiectivelor şi priorităţilor în
probleme de mediu;
• capacitatea de prognozare a variabilelor tehnico-economice şi social-politice cu impact
asupra mediului, astfel încât chiar dacă vom stabili probabilitatea de apariţie a unui
impact, rămân de depăşit importante dificultăţi în cunoaşterea amplitudinii, locului şi
momentului producerii impactului.
Tranziţia de la situaţia de incertitudine la situaţia de risc, prin atribuirea de probabilităţi
dimensiunilor spaţio-temporale ale impactului, necesită concentrarea eforturilor în următoarele
direcţii:
• realizarea de investiţii pentru dezvoltarea bazei de date;
• evaluarea probabilităţii de apariţie a impactului şi a formelor sale de manifestare;
• evaluarea capacităţii decidentului de a percepe riscul precum şi evaluarea preferinţelor
publicului;
 • adoptarea unor reguli de decizie şi strategii de investiţii posibile de aplicat în activitatea
de gestionare a riscului.
Principalele forme de a investi pentru dezvoltarea bazei de date sunt:
• finanţarea studiilor de impact asupra mediului;
• testarea unor proiecte pilot, în condiţii controlate, în legătură cu efectele asupra
mediului;
• finanţarea analizelor comparative ale diferitelor variante ale proiectelor de mediu pe
baza raportului cost-eficacitate sau a costului de oportunitate;
• finanţarea analizelor de senzitivitate a celor mai importante variabile ale politicilor de
mediu. (Chiar dacă nu poate fi apreciat nivelul probabilităţii, este important de
cunoscut, de exemplu, modificarea unor variabile ale politicii de mediu sub influenţa
nivelului randamentului sau a valorii actuale nete).

Eforturile pentru dezvoltarea bazei de date vor fi astfel dimensionate încât să asigure
premisele unei cunoaşteri pe cât posibil precise a efectelor asupra mediului, ceea ce va permite
reducerea marjei de securitate luată în calcul la elaborarea proiectului şi deci creşterea eficienţei
aplicării principiului precauţiei. În forma sa extremă, principiul precauţiei presupune eliminarea
oricărei acţiuni ce ar putea genera, cu o probabilitate cât mai mică, efecte negative semnificative
asupra mediului.
Ca demers, evaluarea riscului (respectiv procesul de transformare a incertitudinii în risc) se
realizează în trei etape principale:
• Analiza factorilor generatori de risc, precum şi a mecanismului de apariţie şi propagare
a riscului;
• Precizarea amplitudinii şi importanţei riscului;
• Prognozarea probabilităţilor (p) de apariţie a efectelor (r) şi a valorilor scontate (pr),
(valoarea scontată a proiectului sau a politicii de mediu rezultând din însumarea
algebrică a valorilor scontate pentru fiecare efect posibil).
În raport cu valorile scontate, determinate pe baza unor probabilităţi obiective (rezultate din
observări şi evaluări ştiinţifice şi nu din aprecierile subiective ale specialiştilor decidenţilor),
perceperea riscului de către indivizi se poate manifesta prin:
• adoptarea unei atitudini neutre (optând pentru valorile obiectiv scontate);
• înclinaţie semnificativă către risc;
• aversiune semnificativă pentru risc.

Aplicarea preferinţelor la valorile scontate va permite determinarea utilităţilor dorite;

diferitele consecinţe, efecte nu vor fi ponderate numai cu probabilităţile (obiective) ci şi cu
utilităţile respective: dacă decidentul va avea aversiune faţă de pierderi, de exemplu, va recurge la
un coeficient de ponderare stabilit în funcţie de intensitatea dorinţei de a evita un asemenea rezultat,
astfel încât valoarea scontată a proiectului sau politicii se va diminua.
Pe măsura posibilităţilor, problema incertitudinii va trebui să devină una de gestiune a
riscului.
Ţinând cont de valorile scontate în mod obiectiv, precum şi de utilităţile, rezultatele dorite,
pot fi luate în calcul o serie de reguli de decizie şi strategii de investiţii posibile de aplicat în
gestionarea riscului:
• eliminarea acelor componente ale proiectului, sau politicii, generatoare de risc, ceea ce
poate să însemne conceperea unui noi proiect sau a unei noi politici;
• aplicarea unor reguli de decizie:
- minimax: minimizarea pierderilor maxime generate de aplicarea proiectului sau
politicii de mediu,
 - maximin: maximizarea efectelor (favorabile) minime, ce pot fi generate de aplicarea
proiectului sau politicii de mediu,
- matricea câştigurilor şi matricea regretelor;
• calculul costului promovării unei decizii eronate: realizarea proiectului deşi se va
dovedi a fi fezabil (se are în vedere, deci, pierderea scontată de oportunitate);
• calcularea costului incertitudinii, respectiv evaluarea regretului când cea mai bună
decizie luată este aceea de a renunţa la realizarea proiectului sau aplicarea politicii de
mediu (Sub influenţa situaţiei de incertitudine, nu se manifestă suficientă încredere în
fezabilitatea proiectului sau politicii de mediu, ulterior eventuala renunţare la realizarea
politicii dovedindu-se o eroare totală sau parţială).

7.2.2.2 Integrarea politicilor de mediu

Oportunitatea integrării politicilor de mediu cu politicile sectoriale şi globale rezultă din

natura biunivocă a relaţiei dintre mediu şi sistemul tehnico-productiv şi social-economic.
Premisele şi principiile integrării ar putea fi rezumate astfel:
• asumarea publică de către diferite ministere, a obiectivului de integrare a politicilor de
mediu cu politicile sectoriale şi globale;
• formularea unor obiective clare, concise, măsurabile, delimitate în timp şi prin sistemul
legislativ;
• adoptarea planificării anticipative, atunci când se pun în evidenţă impacte reciproce
între politicile de mediu şi cele sectoriale şi globale;
• limitarea şi eliminarea în timp a măsurilor contradictorii (încurajarea extinderii
suprafeţelor cultivate inclusiv în zone fragile şi acordarea de sprijin, pe de altă parte,
celor care consimt să conserve sau chiar să prezerveze astfel de zone);
• extinderea posibilităţilor de intervenţie a societăţii civile în procesele decizionale.
„Deşi politicile de scoatere din circuitul agricol a terenurilor prezintă anumite inconveniente
şi nu constituie decât o ultimă soluţie tranzitorie, ele pot permite realizarea simultană a obiectivelor
agricole, bugetare şi ale mediului înconjurător”. Posibilităţile de concretizare a acestor avantaje sunt
cu atât mai mari cu cât sunt satisfăcute următoarele condiţii:
• programele de scoatere din circuitul agricol a anumitor terenuri vizează regiunile
sensibile din punct de vedere ecologic, aflate în principalele zone de producţie;
• amânarea acordată pentru scoaterea din circuitul agricol a acestor terenuri să fie
suficientă, ca durată, pentru stimularea agricultorilor în direcţia adoptării de activităţi
propice mediului înconjurător;
• alegerea terenurilor ce urmează a fi scoase din circuitul agricol se va face în cadrul unei
proceduri tip licitaţie, după criterii care se bazează pe evaluarea incidenţei externe
probabile a continuării activităţii productive şi pe estimarea economiilor bugetare
potenţiale care rezultă din retragerea terenurilor din circuitul agricol;
• programul de retragere a unor terenuri din circuitul agricol trebuie prezentat
agricultorilor, având în vedere rolul acestora în conservarea, întreţinerea şi ameliorarea
calităţii mediului.
 7.2.2.3 Armonizarea efectelor distributive ale politicii de mediu.

Ca sistem, mediul este un bun public şi în consecinţă politicile de mediu, generând bunuri
publice (mediul cu diferite nivele de calitate, poluare de diferite nivele(, îndeplinesc o evidentă
funcţie socială de transfer, justificând întrebări cum ar fi:
- Care sunt principalii beneficiari ai resurselor de mediu ?
- Cine câştigă mai mult în urma activităţii de protecţie a mediului, de reconstrucţie
ecologică ?
- Cine suportă costurile politicilor de mediu ?
O politică de mediu ale cărei efecte distributive de un anumit sens (pozitive sau negative)
vizează doar anumite categorii sociale îşi va limita suportul material şi uman, astfel încât
probabilitatea atingerii obiectivelor sale se va diminua în mod corespunzător. Politica de mediu
poate, până la urmă, să fie promovată de o structură instituţională, de un grup social, dar aplicarea
sa în condiţii de eficacitate şi economicitate nu se poate realiza decât cu contribuţia întregii societăţi
şi de aceea se va impune în mod inevitabil armonizarea efectelor sale distributive. Soluţionarea
acestei probleme este cu atât mai necesară cu cât, de multe ori, preocupările pentru conservarea
rolului activ al mediului asupra dinamicii sistemului tehnico-productiv şi economico-social sunt
percepute ca fiind apanajul unor elite, sau ca factor de blocaj al creşterii şi dezvoltării economice.
Depăşirea principalului handicap în tentativa de reconciliere a omului cu natura, acela al
comportamentului individului sau colectivităţii, nu va putea fi înregistrată decât dacă politica de
mediu va reflecta şi eforturile de atenuare a disparităţilor privind avantajele şi dezavantajele pe care
le generează.
În acest context vor trebui luate în calcul următoarele tipuri de efecte distributive ale
politicilor de mediu:
• distribuţia avantajelor/pagubelor în expresia fizică;
• distribuţia avantajelor/pagubelor în expresia valorică;
• distribuţia costurilor politicilor de mediu;
• distribuţia avantajului comparativ în schimburile internaţionale (relevând astfel şi
dimensiunile naţională şi internaţională ale efectelor distributive ale politicilor de mediu).
Datele empirice demonstrează că, datorită diversităţii structurilor demografice şi urbane, este
imposibilă generalizarea unui model al inegalităţii economice, calitatea mediului sau poluarea
fiind distribuite atât de o manieră regresivă (în favoarea categoriilor sociale cu venituri mai mari)
cât şi progresivă (în favoarea categoriilor sociale cu venituri mai mici). Mai mult, coeficienţii de
corelaţie dintre nivelul de poluare şi cel al veniturilor variază mult de la un tip de poluare la altul
(constatându-se de exemplu o corelaţie semnificativă între nivelul poluării sonore şi cel al
veniturilor).
Pot fi analizate trei situaţii:
a. reducerea uniformă a emisiilor poluante (oo), caz în care efectul politicii de mediu va fi
resimţit în mică măsură de zonele cu un nivel scăzut al poluării (cu o categorie sau alta de
substanţe), locuite de obicei de cei cu venituri mari şi în mai mare măsură de zonele
puternic poluate, dar poluate de categorii cu venituri mai mici;
b. punerea în practică a unor măsuri de protecţie a mediului (inclusiv de reducere a poluării)
în zonele cu cele mai evidente tendinţe spre dezechilibre ecologice, caz în care politica de
mediu este de factură exclusiv progresivă;
c. realizarea unor programe şi proiecte de îmbunătăţire a parametrilor calitativi ai mediului
în zonele rezidenţiale, fiind vorba deci de o politică de mediu regresivă.
Faptul că, în general, categoriile cele mai expuse diferitelor forme de poluare sunt cele cu
venituri mici, conduce totuşi la concluzia că acestea sunt principalii beneficiari ai politicilor de
mediu. Caracterul progresiv al măsurilor de conservare a mediului se poate amplifica în timp dacă
avem în vedere că reducerea poluării în zonele puternic poluate se va reflecta, în timp, în creşterea
preţurilor locuinţelor, terenurilor, etc., bunuri ale căror proprietari sunt preponderent reprezentanţi
ai categoriilor defavorizate.
Analiza distribuţiei avantajelor/pagubelor politicilor de mediu în expresie valorică se
bazează pe conceptul de consimţământ de a plăti (pentru a beneficia de un avantaj sau pentru a
evita o pagubă) al consumatorilor.
Faptul că principalii beneficiari ai politicilor de mediu pot fi categoriile sociale defavorizate
nu înseamnă în acelaşi timp că valoarea atribuită de acestea creşterii calităţii mediului este
întotdeauna mai mare decât valoarea atribuită de categoriile sociale cu venituri mai mari unei
creşteri mai mici a calităţii mediului; din aceste considerente este posibil ca expresia valorică a
avantajului reprezentat de îmbunătăţirea calităţii mediului (sau evitarea unei pagube) în cazul
categoriilor defavorizate, măsurată pe baza consimţământului de a plăti, să fie mai mică decât în
cazul categoriilor sociale înstărite, atunci când acestea beneficiază în mai mică măsură de
îmbunătăţirea calităţii mediului (măsurată în termeni fizici), ceea ce ar plasa politica de mediu în
sfera regresivităţii.
De aceea, unii autori propun ca evaluarea raportului dintre caracterul regresiv şi progresiv al
politicii de mediu să se facă pe baza elasticităţii cererii faţă de ameliorarea mediului în funcţie de
venit (de puterea economică a individului sau colectivităţii):

Ev = ∆CM/∆V în care
∆CM = modificarea relativă (%) a cererii pentru calitatea mediului,
∆V = modificarea relativă (%) a veniturilor.
Atunci când Ev> 1 se poate aprecia că poltica de mediu este preponderent regresivă, în
favoarea bogaţilor, aceştia atribuind o valoare mai mare decât cea socialmente recunoscută pentru
o anumită creşrere a calităţii mediului, întrucât în funcţia de utilitare importantă variabilei
„calitatea mediului” este direct proporţională cu creşterea veniturilor. (Pentru acelaşi nivel al
satisfacţiei exprimat prin curba de indiferenţă – rata de substituire dintre bunurile de mediu şi alte
bunuri se modifică în favoarea bunurilor de mediu odată cu creşterea veniturilor).
În contextul creat de conceptul consimţământului de a plăti (pentru a beneficia de un avantaj
sau a evita o pagubă), cvategoriile defavorizate sunt prea sărace pentru a atribui (a acorda) o
valoare mai mare îmbunătăţirii calităţii mediului, iar categoriile cu venituri mari sunt prea bogate
pentru a reacţiona semnificativ favorabil faţă de un asemenea avantaj, atunci când acesta nu se
apropie suficient de nivelul dorit: am putea concluziona, deci, că principalii beneficiari ai
avantajelor/pagubelor politici de mediu sunt persoanele aparţinând clasei mijlocii.
Un loc important în sistemul efectelor distributive ale politicilor de mediu îl ocupă cele
referitoare la costurile generate de aplicarea măsurilor de conservare a mediului, costuri care pot fi
analizate:
• la nivelul sectorului familial;
• la nivelul sectorului productiv;

În cazul sectorului familial, distribuţia costurilor va depinde de:

• elasticitatea cererii la diferite produse în raport cu modificarea preţurilor (elasticitate-
preţ), având în vedere că principalele instrumente ale politicii de mediu pot determina o
creştere a preţurilor;
• destinaţia acordată veniturilor bugetare rezultate din utilizarea instrumentelor pentru
protecţia mediului.
Studiile de specialitate au pus în evidenţă caracterul regresiv al politicilor de mediu în ceea
ce priveşte distribuţia costurilor la nivelul sectorului familial:
„...lupta împotriva poluării provocate de automobile în SUA afectează 8,2% din venitul
familiilor cu un buget mai mic de 3000$. Acest impact se reduce la 2,7% pentru grupa de venituri
20.000 – 25.000$ şi la mai puţin de 2% pentru grupele superioare. În cazul combaterii poluării
apei, Gionessi şi Peskin stabilesc de asemenea un impact regresiv, dar în mai mică măsură decât în
cazul poluării atmosferice şi aceasta mai ales datorită importantelor subvenţii federale şi locale
acordate pentru finanţarea acestor programe” (3, pag. 177). Desigur, caracterul regresiv al
politicilor de mediu în materie de distribuţie a costurilor se diferenţiază în funcţie de grupa de
produse alimentare, nealimentare de strictă necesitate, de lux. Din acest punct de vedere este de
subliniat caracterul dual al politicilor de mediu, deoarece elasticitatea – preţ mai scăzută a cererii
de bunuri alimentare sau nealimentare dar de strictă necesitate va determina în cazul promovării
unor măsuri de protecţie a mediului care vor afecta aceste grupe de produse, „sacrificarea” unei
părţi din celelalte grupe de produse pentru consum familial, ceea ce echivalează cu o regresie a
funcţiei de utilitate specifică familiilor defavorizate.
Din perspectiva destinaţiei veniturilor bugetare provenite din utilizarea instrumentelor
pentru protecţia mediului, pentru armonizarea efectelor distributive ale politicilor de mediu se va
ţine cont de următoarele situaţii:
• introducerea eco-taxelor în condiţiile unui nivel relativ constant al fiscalităţii, presupune
eliminarea altor taxe, sau diminuarea cuantumului acestora, motiv pentru care o parte din
veniturile bugetare provenind din eco-taxe ar putea fi folosite
doar ca o compensare a pierderilor de venituri bugetare, ceea ce va atrage însă un pronunţat
caracter distributiv al politicii de mediu;
• veniturile bugetare aferente eco-taxelor vor fi folosite preponderent pentru
reechilibrarea bugetului familiilor defavorizate, măsurile de protecţie a mediului căpătând astfel un
caracter distributiv moderat.
În cazul sectorului productiv, distribuţia costurilor va depinde de numeroşi factori, între
care:
• structura funcţională a pieţei (monopol, oligopol, etc);
• posibilităţile de substituire între factori, inputuri (cum este cazul diferitelor forme de
energie);
• nivelul concurenţei internaţionale;
• tipul instrumentelor ăpentru protecţia mediului puse în practică.
Acţiunea singulară sau cumulativă a acestor factori trebuie analizată separat, în
funcţie de sfera relaţiilor de interdependenţă, astfel încât vom avea în vedere:
• distribuţia costurilor între sectorul „producţie” şi sectorul „consum”;
• distribuţia costurilor între producători.
Dacă evoluţia raportului „cerere-ofertă” va permite transferarea întregului cost generat de
aplicarea politicilor de mediu în preţul produselor, cei care vor suporta pagubele vor fi
consumatorii: excluzând cazurile de monopol, o asemenea situaţie este însă puţin probabilă, iar
producătorii, pentru a-şi menţine poziţia pe segmentele de piaţă specifice, vor reflecta asupra
posibilităţii „sacrificării” unei părţi din profit, pentru ca preţul să nu se transforme într-un factor
inhibitor pentru consumator, ceea ce va conduce la distribuirea costurilor politicii de mediu între
cele două categorii de parteneri.
În legătură cu impactul măsurilor de protecţie a mediului asupra performanţei activităţii
poluatorilor, ar trebui definit mai întâi conceptul de echitate între aceştia.
Principiul egalităţii în afara legii sugerează, de exemplu, obligarea tuturor poluatorilor,
aparţinând unei grupe omogene, să se încadreze în aceleaşi limite ale emisiilor poluante (fig.9).
 Costuri

Poluator 1 Poluator 1 Poluator 1

L1 L1 L1

Poluare
B1 P1 B2 P2 BN PN

Fig. 9 Distribuţia costurilor aplicării politicii de mediu între diferiţi poluatori

Se constată însă că , în condiţiile unor costuri marginale diferite de reducere a poluării,

A1B1P1<A2B2P2<…..<ANBNPN astfel încât ceea ce pare a fi echitabil pentru pouatori devine
inechitabil pentru societate, soluţia propusă având un evident caracter anti-economic.
Dacă în schimbul costurilor totale (corespunzătoare limitelor L1L2…..LN ) se acreditează
ideea egalizării costurilor marginale ale depoluării prin introducerea, de exemplu, unei taxe de
poluare, t, impactul distributiv va fi discriminatoriu pentru poluatori, poluatorul 1, care prezintă cele
mai mici costuri ale depoluării, fiind obligat săsuporte costuri de reducere a emisiilor poluante
incomparabile mai mari decât ceilalţi poluatori: După criteriul economic, societatea în ansamblul ei
ar fi un beneficiar sigur al politicii de mediu.
Distribuţia avantajului comparativ în relaţiile internaţionale este şi o formă de manifestare,
de exprimare a obiectivelor, instrumentelor şi mecanismelor de finanţare specifice fiecărei politici
de mediu. Cum ansamblul măsurilor şi mijloacelor pentru conservarea mediului depinde de :
- Caracteristicile mediului.
- Structurile demografice,
- Preferinţelor socio-culturale,
- Nivelul de dezvoltare şi structura economiei, factori destul de diferiţi de la o ţară la alta,
şi care dau conţinut conceptului de avantaj comparativ, apar frecvent situaţii de
distorsiuni comerciale în ceea ce priveşte fluxurile şi structura schimburilor
internaţionale.
Plusul de competitivitate a unor ţări pe piaţa internaţională, inclusiv ca urmare a unor costuri
ecologice mai scăzute, explicabile pe baza unor factori naturali favorizanţi, este expresia unui
avantaj comparativ ce nu poate fi asimilat unei situaţii de distorsiune comercială.
În schimb, atunci când avantajul comparativ apare ca urmare a subevaluării (voluntare sau
involuntare) costurilor ecologice generate de aplicarea politicilor de mediu, putem vorbi de
impactul acestor politici asupra distribuirii avantajului comparativ, de distorsiuni comerciale (ca
urmare a internalizării parţiale a externalităţilor de mediu). De asemenea supraevaluarea costurilor
ecologice menţionate echivalează cu o subvalorificare a avantajului comparativ sau în ultimă
instanţă, cu un „transfer” de avantaj comparativ către partenerii din schimburile internaţionale.
Care sunt mecanismele prin care politicile de mediu subevaluează şi/sau supraevaluează
costurile ecologice, generând astfel un impact distributiv asupra avantajului comparativ ?
În primul rând, atunci când obiectivele politicii de mediu sunt mai puţin severe decât
o reclamă realitatea , în schimburile internaţionale se realizează o absorbţie de avantaj comparativ,
nivelul competitivităţii având, parţial, premise false. De menţionat că, în timp, această „ fraudă
ecologică ” se poate întoarce împotriva ţărilor care practică în măsura în care activitatea economico-
socială va supralicita capacitatea de suport a mediului.
Un alt mecanism al distribuirii avantajului comparativ are ca suport sistemul instrumentelor
pentru protecţia mediului.
Dacă nivelul scăzut al normelor de emisie poate reprezenta o premisă falsă a
competitivităţii, atunci când este stabilit mai ales pe criterii de politică economică, normele
referitoare la produse, în afara principiului non-discriminării (aplicarea aceloraşi restricţii de
fabricaţie, de calitate pentru produsele, de import caşi pentru cele autohtone), se pot transforma în
bariere netarifare în schimburile internaţionale pentru a compensa lipsa de competitivitate pe piaţa
internă.
La rândul lor, instrumentele utilizate în politicile de mediu se află la originea unor efecte
distributive asupra avantajului comparativ , cel puţin în măsura în care, de exemplu, taxele şi
impozitele de mediu obligă producătorul-poluator să suporte nu numai costurile depoluării şi pe
cele ale poluării reziduale ci şi o taxă reziduală (o suprataxă), diminuându-se nivelul de
competitivitate conferit de avantajul comparativ.
În al treilea rând, modalităţile de finanţare a politicilor de mediu constituie un factor
determinant al apariţiei distorsiunilor concurenţiale.
De exemplu, comparativ cu o ţară care subvenţionează programele şi proiectele de protecţia
mediului, la nivel sectorial, ţara care aplică principiul „poluator-plătitor” se va afla în inferioritate
absolută sau relativă (cel puţin pe termen scurt şi mediu) în derularea schimburilor sale
internaţionale.
Identificarea tipurilor de efecte distributive ale politicilor de mediu trebuie completată cu
prefigurarea posibilităţilor de armonizare a acestor efecte, în contextul următoarei alternative :
• Înglobarea în politica de mediu a unor măsuri corective,
• Constituirea efectelor distributive ca o problemă separată de politica de mediu, ce
urmează a fi soluţionată prin mecanisme specifice.
Măsurile corective pot fi grupate în două categorii :
• Măsuri care prin aplicarea lor afectează nivelul eficacităţii politicii de mediu,
• Măsuri care prin aplicarea lor nu au urmări opuse obiectivelor principale ale politicilor
de mediu.
Din prima categorie fac parte : stabilirea de restricţii ecologice mai puţin severe, scutirea de
la plata unor ecotaxe, subvenţionarea activităţii de producţie ; asemenea măsuri diminuează
impactul politicii de mediu asupra politicii economice, cel puţin pe termen scurt şi mediu, dar
trebuie evitate ori de câte ori este posibil, mai ales pe termen lung şi aceasta datorită rolului pe care
îl pot avea în perpetuarea activităţilor mai puţin performante din punct de vedere de vedere
economico-ecologic. (Susţinerea acestor activităţi se justifică numai pentru perioada în care sunt
efectuate demersuri de identificare a posibilităţilor de resorbire a impactelor economico-sociale
ocazionate de limitarea sau eliminarea lor). În consecinţă, atenţia trebuie concentrată asupra
măsurilor corective din a doua categorie, cum ar fi subvenţionarea directă sau creditarea cu dobândă
bonificată a programelor şi proiectelor de mediu, mijloacele financiare având ca sursă o parte din
veniturile bugetare constituite prin aplicarea eco-taxelor. Odată cu dezvoltarea „fiscalităţii
ecologice” se va putea recurge la sisteme bugetare „neutre” în care noile „ecotaxe” sunt compensate
prin scăderea altor impozite (cum se procedează în Suedia).
A doua variantă, bazată pe mecanisme specifice de armonizare a efectelor distributive,
sugerează necesitatea dimensionării corecte a politicii de mediu în funcţie de problemele ecologice
apărute sau prognozate, urmând ca prin politica economică să se asigure susţinerea globală a
activităţilor „sensibile” la costurile ecologice. În acest caz, de exemplu, agricultorii trebuie să
suporte taxele pe factori de producţie cum ar fi : îngrăşăminte chimice , erbicide, pesticide, etc.,
instituite cu scopul protejării solului, apei, sănătăţii populaţiei, iar politica agricolă să prevadă
mecanisme de ajutorare a fermierilor : ecotaxele pe factorii de producţie cu efecte negative asupra
mediului sunt percepute de producători drept costuri, ceea ce reprezintă un semnal important,
punctual, de adaptare a tehnologiilor la restricţiile ecologice, în timp ce ajutorul global nu va fi
asociat în mod automat cu introducerea eco-taxelor.
La nivelul schimburilor internaţionale, armonizarea efectelor distributive ale politicilor de
mediu îşi găseşte expresia în următoarele soluţii :
• Uniformizarea măsurilor de protecţie a mediului (norme, standarde, taxe, etc.),
• Încheierea de acorduri privind pragul minim sau intervalul de valori pentru norme şi
standarde de protecţie a mediul,
• Încheierea de acorduri asupra mijloacelor comune de combatere a poluării, a degradării
mediului, urmând ca utilizarea acestora de către fiecare ţară să se facă în funcţie de
condiţiile concrete;
• asumarea, în cadrul unor acorduri şi convenţii internaţionale, a principiilor economice
ale poluării : poluator-plătitor, poluat-plătitor, compensare reciprocă.
Un exemplu al preocupărilor pentru o politică de mediu echitabilă îl oferă piaţa unică
europeană ( caseta 3).
Caseta 3
“ Comunitatea europeană este un exemplu de apropiere a sistemelor legislative, de
uniformizare a acestora în contextul unei comunităţi de interese.
Obiectivul liberalizării circulaţiei bunurilor presupune un echilibru delicat între
imperativul maximizării câştigurilor comerciale şi cel al protecţiei mediului, ambele
formulate în mod expres în Actul Unic European. În acest caz se poate spune că
armonizarea politicilor este un postulat de bază, limitat de principiul subsidiarităţii
conform căruia responsabilitatea politicilor promovate (în domeniul mediului sau în
alte domenii) şi luarea deciziilor trebuie să rămână în primul rând de resortul
autorităţilor descentralizate care şi le pot asuma cel mai bine. Doar atunci când sunt
vizate interesele comunitare şi se impune o decizie în acest domeniu, responsabilitatea
este transferată Uniunii Europene.
Astfel, obiectivele, tezele şi normele de emisie ţin de competenţa naţională atâta
timp cât nu apar probleme de obstrucţionare a schimburilor sau de poluare
transfrontieră.
Dimpotrivă, normele de produs nu sunt în întregime de competenţa statelor
membre şi trebuie să fie armonizate la nivel comunitar, chiar dacă fiecare ţară este
liberă să adopte norme naţionale mai severe, cu condiţia logică de a nu limita
importurile de produse identice care respectă normele comunitare. Identificăm în acest
caz principiul recunoaşterii mutuale conform căruia orice produs fabricat sau distribuit
legal într-o ţară trebuie să aibă acces liber în toate statele membre. Totuşi ,
restricţionarea schimburilor poate fi acceptată în mod excepţional : dacă protecţia
mediului şi a sănătăţii o impune, dacă nu este vorba de bariere tarifare explicite sau
disimulate, dacă nu comportă măsuri discriminatorii. Se poate aminti în această
privinţă celebrul caz al “ambalajelor daneze pentru băuturi” : în 1988 Danemarca a
pus în aplicare un sistem de consignaţie generalizat pentru ambalajele de băuturi.
Legea stipula că berea şi băuturile nealcoolice, indiferent de origine, trebuie să fie
îmbuteliate în recipiente recuperabile şi reutilizabile. Această lege a fost atăcată la
Curtea de Justiţie europeană, considerându-se că introduce o barieră netarifară pentru
importul acestor băuturi. Curtea a apreciat însă că măsura se justifica în raport cu
cerinţele protecţiei mediului, chiar dacă Danemarca nu a putut proba că ar fi vorba de
un impact major. Curtea a adăugat totuşi că “trebuie să existe un echilibru de interese
între libera circulaţie a bunurilor şi protecţia mediului, chiar dacă, în scopul realizării
acestui echilibru va trebui să se reducă nivelul normelor de protecţie.
 În cadrul pieţei unice, problema armonizării fiscale este una foarte delicată.
Comisia a propus armonizarea taxelor pe uleiurile minerale (ca şi în cazul alcoolului
şi tutunului). În cazul produselor petroliere, marja taxelor (taxa minimă şi taxa
maximă) odată stabilite, fiecare ţară va trebui să-şi fixeze propriile taxe. În ceea ce
priveşte politicile de mediu apar două probleme : în primul rând, marja propusă va
antrena o scădere a fiscalităţii pe combustibilii fosili în anumite ţări (la benzină, în
Danemarca, Franţa, Italia, la motorină, în Germania, Danemarca, Irlanda, Regatul
Unit) şi în consecinţă o creştere a consumului, deci şi o creştere a efectelor negative
asupra mediului. În al doilea rând, se ignoră competenţa rezervată ţărilor membre de
a adapta fiscalitatea asupra carburanţilor în funcţie de obiectivele de protecţie a
mediului la nivel naţional.
Există deci un conflict potenţial între obiectivele armonizării fiscale şi libertatea
de utilizare a eco-taxelor de către statele membre.”

(Jean Barde, Economie et politique de l’environement. pg. 332)

7.2.3. Operaţionalizarea politicilor de mediu.

Indiscutabil, fezabilitatea oricărei politici de mediu depinde de posibilităţile de aplicare şi de

control asupra acesteia. Coerenţa, severitatea politicii de mediu sunt atribute de reţinut,dar se pot
transforma în simple speculaţii dacă din motive obiective şi/ sau subiective ansamblul măsurilor şi
mijloacelor pentru protecţia mediului, pentru refacerea calităţii acestuia, nu pot fi aplicate într-o
proporţie suficient de mare.
Operaţionalizarea politicii de mediu este o etapă importantă pentru asigurarea eficientizării,
inclusiv din punct de vedere al armonizării impactelor distributive, etapă a cărei parcurgere
presupune satisfacerea următoarelor condiţii:
• asigurarea resurselor umane calificate, a unei capacităţi de expertiză cât mai dezvoltate;
• existenţa unui cadru legislativ care să reflecte raportul dintre particular şi general (pentru a
putea acoperi cazuistica oferită de activitatea practică) şi să se bazeze pe un transfer informaţional
consistent. Efectele politicilor de mediu se manifestă mai ales pe termen mediu şi lung, motiv
pentru care, respectând anumite cerinţe, sunt de preferat evaluarea şi valorificarea exigentă a
rezultatelor cercetării şi practicii interne şi internaţionale, trecută şi prezentă;
• realizarea unei compatibilităţi sporite între instrumentele propuse a se utiliza în aplicarea
politicii de mediu şi baza tehnico-materială, ţinâd cont de posibilităţile de extindere şi modernizare
a acesteia;
• proiectarea unui sistem funcţional pentru controlul şi autocontrolul aplicării politicii de
mediu.
În efortul de aplicare a politicilor de mediu, elementul central este reprezentat de sistemul
instrumentelor pentru protecţia mediului. Pornind de la obiectivele politicii de mediu, dimensionate
în funcţie de problematica mediului şi caracteristicile economico-sociale ale dezvoltării fiecărei ţări,
regiuni, etc. se va structura sistemul instrumentelor alternative pentru atingerea obiectivelor
formulate, sistem care, în timp, trebuie să îşi găsească susţinerea în plan legislativ, al resurselor
umane şi tehnico-materiale.
 Sintetic, prin politicile de mediu se preconizează utilizarea următoarelor tipuri de măsuri:
• măsuri directe (punctuale);
• măsuri indirecte şi de susţinere;
• măsuri economice generale;
Primul tip de măsuri se va concretiza în :
• instrumente legislative;
• instrumente economice;
• instrumente pentru sprijin orizontale;
• promovarea proiectelor de mediu.
Instrumentele legislative trebuie să asigure, în principal, un nivel ridicat de protecţie a
sănătăţii publice şi a mediului, mai ales în cazul activităţilor care prezintă un nivel ridicat al
riscurilor ecologice, precum şi respectarea obligaţiilor cuprinse în acordurile şi convenţiile
internaţionale şi pe probleme de mediu.
Instrumentele economice (taxe, subvenţii, sisteme de consignaţie, acreditive de mediu,
permise de poluare negociabile), acţionând în direcţia internalizării costurilor ecologice externe (a
externalităţilor), corectează nivelul preţurilor şi contribuie la o utilizare responsabilă a resurselor
naturale, la diminuarea nivelului poluării şi la o gestiune activă şi eficientă a deşeurilor.

Instrumentele de sprijin orizontale vizează:

• ameliorarea bazei de date despre mediu;
• promovarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în direcţia creării unor
tehnologii mai puţin poluante sau corective (cum ar fi cele pentru tratarea solurilor contaminate);
• ameliorarea planificării sectoriale şi amenajării teritoriului;
• dezvoltarea sistemelor de informare a publicului şi de formare profesională.
Sfera măsurilor indirecte şi de susţinere cuprinde:
• revizuirea instituţiei proprietăţii privind:
- modul de utilizare a terenurilor;
- accesul pe proprietate;
- posibilităţile pe care comunitatea le poate valorifica cu scopul exercitării
controlului asupra activităţii desfăşurate în perimetrul proprietăţii.
• Raţionalizarea costurilor de operaţionalizare a politicii de mediu prin:
- îmbunătăţirea sistemului informaţional;
- simplificarea procedurilor juridice;
- reforme juridice.

Cel de-al treilea tip de măsuri – economice generale – exprimă necesitatea armonizării
politicilor economice cu cele de mediu, în contextul programelor de ajustare, structurală şi
sectorială prin politici monetare, bugetare, în domeniul pieţelor de capital, a energiei, etc. .
În cazul politicii monetare, prin rata dobânzii şi a celei de actualizare poate fi influenţată
dezvoltarea economică în consens cu restricţiile ecologice, sporind profitabilitatea unor domenii de
activitate ca un bilanţ pozitiv al impactelor asupra mediului şi deci schimbând direcţia de mişcare a
capitalului în favoarea conservării capacităţii de suport a sistemelor naturale.
Politica bugetară, în măsura în care va acorda o atenţie mai mare veniturilor bugetare din taxe
pe utilizarea resurselor, paralel cu reorientarea sistemului de subvenţii, în direcţia limitării
distorsiunilor pe care acesta le generează la nivelul sistemului de preţuri şi cu sporirea volumului de
resurse financiare pentru susţinerea programelor ecologice, poate juca, de asemenea, un rol
important în diminuarea efectelor negative şi amplificarea celora pozitive asupra mediului.
În domeniul pieţelor de capital pot fi întrevăzute măsuri de sprijinire financiară într-o proporţie
mai mare a sistemului de gestionare a resurselor şi de control a poluării.
 Politica energetică rămâne unul dintre principalele domenii cu impact semnificativ asupra
calităţii mediului, influenţând rata de substituire a diferitelor surse de energie, măsurile de politică
energetică pot contribui la reducerea presiunii asupra ecosistemelor forestiere, dar şi a nivelului şi
intensităţii poluării aerului, a altor componente ale mediului. Şocurile energetice se propagă în
întregul sistem tehnico-productiv şi social-economic, motiv pentru care “mesajul”lor trebuie să fie
şi unul în favoarea mediului. Nu în ultimul rând trebuie subliniat impactul politicilor în domeniul
investiţiilor asupra mediului; în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, cu o piaţă excedentară a forţei de
muncă, există riscul atragerii de investiţii străine în domenii energofage, puternic poluante, astfel
încât avantajele temporale legate de reducerea presiunii sociale şi efectul antrenant asupra
economiei se pot transforma, pe termen mediu şi lung, în importante dezavantaje sub forma unor
costuri ecologice greu de suportat.
De aceea, politica investiţională trebuie să fie una care să determine îmbunătăţirea
performanţelor economice şi deci sporirea capacităţii de finanţare inclusiv a costurilor ecologice,
fără a accepta din start practici care atentează grav, uneori ireversibil, la integritatea mediului.
Pe plan internaţional, în sistemul pârghiilor de operaţionalizare a politicilor de mediu, se
conturează o tendinţă tot mai evidentă de extindere a instrumentelor indirecte (economice) de
protecţie a mediului.
Natura economică a instrumentelor pentru protecţia mediului se manifestă atunci când aplicarea
acestora determină o modificare a costurilor, respectiv beneficiilor aferente diferitelor alternative
tehnico-productive promovate de agenţii economici, de o manieră care să influenţeze
comportamentul într-un sens favorabil mediului.
Trebuie remarcată acţiunea indirectă a instrumentelor economice pentru protecţia mediului,
atâta vreme cât acestea modifică doar parametrii externi sistemului decizional, în limitele cerute de
menţinerea caracterului concurenţial al pieţei, şi nu decizia în sine, care va reflecta capacitatea
managerială a agentului economic.
Prin caracterul indirect, instrumentele economice pentru protecţia mediului nu se opun
reglementărilor directe (norme, standarde,etc.) într-un asemenea domeniu, ci se alătură acestora,
precum şi instrumentelor nerestrictive (negocierea directă cu grupurile “ţintă”, creşterea gradului de
informare privind riscurile ecologice şi bunăstarea socială, etc.)
Comparativ, este de subliniat însă superioritatea de principiu a instrumentelor economice
pentru protecţia mediului în raport cu reglementările directe. Această afirmaţie ar putea fi contrazisă
de realitatea imediată, caracterizată printr-o utilizare mult mai largă a măsurilor administrative de
reducere a impactului negativ provocat de activitatea economico-socială asupra mediului. O
asemenea situaţie se explică, în ceea mai mare parte, prin ascendentul pe care-l manifestă
“politicul” în relaţiile cu “economicul”, fapt ce denotă o percepere încă insuficientă a dimensiunii
eco-crizei şi a funcţionalităţii tandemului “economie-mediu”.
Chiar şi o simplă inventariere a limitelor celor două categorii de instrumente poate pune în
evidenţă necesitatea de a acorda un rol mai important reglementărilor indirecte în negocierea
conflictului dintre om şi mediu şi promovarea unui model de dezvoltare durabilă bazat pe
raţionalizarea procedurală.
În ceea ce priveşte normele şi standardele, prin care se stabilesc în mod direct restircţiile
ecologice de desfăşurare a unei activităţi, principalele limite se manifestă prin :
- caracterul dual – normele şi standardele exprimând în acelaşi timp atât interdicţia de a
depăşi un anumit nivel al emisiilor şi efluenţilor cât şi “autorizarea” de a polua până la acest nivel
fără a suporta cel puţin o parte din pagubele asfel provocate;
- caracterul uniform – ceea ce face ca, în condiţiile unor ecobilanţuri diferite de la zonă la
zonă, să apară posibilitatea înregistrării de “fraude ecologice”atât în relaţiile dintre regiunile
aceloraşi ţări cât şi în relaţiile dintre ţări (în acest din urmă caz, fiind cunoscută tendinţa de
transferare a activităţilor cu un puternic potenţial poluant în ţările care prevăd restricţii ecologice
mai puţin severe);
 - caracterul static – normele şi standardele riscând să se transforme într-un factor de blocaj
în raport cu funcţionalitatea relaţiei “mediu-activitate economico-socială”;
- favorizarea intervenţionalismului în economie, ceea ce poate diminua şansele evoluţiei
economiei spre starea de optimalitate.
La rândul lor, reglementările indirecte sunt marcate de dificultăţile în stabilirea nivelului
financiar şi/sau incitativ şi asigurarea operaţionalităţii (mai ales în cazul drepturilor de poluare
negociabile), inclusiv ca urmare a opoziţiei factorilor politici.
Desigur, aceste dificultăţi diferă în funcţie de structura sistemului măsurilor indirecte de
control al echilibrului ecologic.
Din punct de vedere al obiectivelor urmărite, instrumentele economice pentru protecţia
mediului se pot clasifica în :
- instrumente de finanţare;
- instrumente de incitare (incitative);
Instrumentele de finanţare au ca obiectiv principal, în cel mai bun caz, alimentarea unor fondui
necesare finanţării proiectelor de mediu, sau asimilate (ex: colectarea deşeurilor) dacă nu,
alimentarea bugetului de stat central sau a bugetelor de stat locale, din care pot fi finanţate, total sau
parţial şi proiecte de mediu.
Pentru aceasta, cuantumul în care se aplică este scăzut, astfel încât impactul asupra activităţii
economico-sociale şi mediului este redus, dar întămpină o mai mică rezistenţă din partea factorilor
politici şi decizionali, fiind astfel, mai uşor de aplicat.
Instrumentele incitative au ca obiect principal descurajarea creşterii fondului şi stocului de
capital tehnic activ în domeniile poluante sau a
promovării de tehnologii “agresive” faţă de mediu.
Evident, în practică, cele două obiective – constituirea de fonduri pentru finanţarea şi stimularea
unui comportament adecvat cerinţelor de menţinere a autoportanţei sistemului natural se
întrepătrund, distincţia fiind necesară pentru stabilirea nivelului taxelor, impozitelor de mediu, etc. .
În afara unei astfel de delimitări, instrumentele economice pentru protecţia mediului îşi pot
pierde caracterul operaţional, mai ales în cazul economiilor aflate în criză, când blocajele financiare
sunt frecvente sau de lungă durată.
Din punct de vedere al efectelor scontate, instrumentele economice pentru protecţia mediului se
pot clasifica în :
- instrumente pentru protecţia ecosistemelor;
- instrumente pentru protecţia funcţiilor mediului.
Raţiunea acestei clasificări porneşte de la faptul că poluarea tinde să-şi transforme caracterul
local sau regional în unul global şi de aceea preocupările în direcţia menţinerii echilibrului ecologic
numai pot fi centrate exclusiv la nivelul diferitelor ecosisteme, modelele elaborate trebuind să
includă şi relaţiile dintre ecosisteme, deci mediul în ansamblul său. Tendinţa de globalizare a
poluării mută centrul atenţiei de la contradicţia dintre necesarul de resurse şi raritatea acestora, la
contradicţia dintre funcţiile ecologice şi funcţiile economice ale mediului. Instrumentele din prima
categorie vizează doar implicit funcţionarea mediului, ele putând să servească prioritar conservării
suportului material natural al activităţii economico-sociale, neglijând suportul primordial – cel
ecologic, care a făcut posibilă apariţia şi menţinerea vieţii pe pământ. Cu alte cuvinte, nivelul
variabilelor la care se realizează cuplarea optimă între diferite ecosisteme poate să difere de nivelul
aceloraşi variabile la care se asigură echilibrul fiecărui ecosistem în relaţia sa cu mediul economic,
ceea ce impune şi testarea compatibilităţii cu funcţiile mediului ca sistem.
Ţinând cont de sfera de aplicare, instrumentele economice pentru protecţia mediului se pot
clasifica în :
- instrumente pentru protecţia resurselor naturale;
- instrumente pentru reducerea volumului emisiilor şi efluenţilor.
- instrumente pentru reducerea volumului produselor poluante.
 Necesitatea de a opera cu acest criteriu rezultă din faptul că orice proces de producţie
“atentează” la capitalul natural atât prin consumul de resurse naturale pe care-l presupune
(cantitativ, calitativ şi structural), cât şi în fazele producţiei propriu-zise şi consumului.

7.3. Evaluarea politicilor de mediu

Dificultăţile de conceptualizare a dezvoltării durabile, la care se adaugă natura uneori

contradictorie a sistemelor de interese economico-sociale de la nivel naţional, regional şi global, au
limitat preocupările în direcţia metodelor, tehnicilor de evaluare a politicilor de mediu.
Evoluţia, cu accente dramatice pentru anumite zone, a calităţii mediului, tendinţa evidentă de
globalizare a fenomenelor şi proceselor de degradare a naturii demonstrează însă urgenţa unor
politici active, asumate nu numai de drept ci şi de fapt, la nivel naţional şi global. Date fiind
caracteristicile domeniului de aplicare, dominat de relaţiile probabilistice, demersul evaluării
politicilor de mediu nu poate conduce la concluzii şi soluţii punctuale, ci la indicarea nivelelor
probabile ale variabilelor supuse cercetării. Acesta este un motiv suplimentar pentru care literatura
de specialitate nu oferă dovada unor eforturi consistente de stabilire a locului şi rolului politicilor de
mediu în sistemul politicilor din celelalte domenii.
Apreciem că evaluarea politicilor de mediu are o dublă semnificaţie :
- pentru stabilirea priorităţilor;
- pentru stabilirea performanţei în raport cu obiectivele formulate şi adoptate.

7.3.1. Evaluarea politicilor de mediu ca modalitate de stabilire a priorităţilor

Conform studiilor OECD (12), pentru evaluarea politicilor se utilizează următoarele criterii:
• creşterea eficienţei economice;
• superioritatea şi non-inferioritatea politicilor;
• valoarea relativă a efectelor politicii.
Primul criteriu poate fi aplicat utilizând nivelul bunăstării sociale ca indicator de exprimare a
eficienţei economice.

Fie variabilele : W= bunăstarea socială

Y = veniturile populaţiei
E = calitatea mediului.
Considerând bunăstarea socială ca variabilă dependentă de veniturile populaţiei şi calitatea
mediului, vom scrie :
W = f(Y,E)

Pe baza consimţământului de a plăti (pentru a beneficia de un avantaj sau a evita o pagubă) –

C.A.P. şi a consimţământului de a accepta (suportarea unei pagube sau renunţarea la un avantaj) –
C.A.A., se va cuantifica modificarea bunăstării sociale în intervalul de timp (0,1) ca urmare a
modificării calităţii mediului :
• pe baza C.A.P. (tabelul 4)
W1 (Y0 – CAP,E1) > W0 (Y0,E0),
în care “C.A.P.” prezintă un nivel maxim, astfel încât există :
∆W = W1 – W0 > 0 | “C.A.P.”≤ nivelul maxim
(Pentru a beneficia de avantajul creşterii calităţii mediului, de la E0 la E1, societatea este dispusă să
plătească o sumă de bani – C.A.P., ceea ce înseamnă că acceptă o diminuare a veniturilor “Y” în
schimbul unei calităţi superioare a mediului, punând totodată condiţia ca nivelul bunăstării să nu
coboare sub cel iniţial);
• pe baza C.A.A. :
W1 (Y0 astfel
în care C.A.A.prezintă un nivel minim, + CAA,E 0) ≥ W0 (Y0,E1).
încât:

∆W = W1 – W0 ≥ \ CAA ≥ nivelul minim.

Matricea de decizie : politici de mediu – categorii sociale defavorizate
Tabelul nr.4

Categorii Politici proiectate

sociale
defavorizate
P1 P2
( E0 E1 )
( E0 E2)
Categoria 1

2
....

i p

....

P = consimţământul categoriei “i” de a susţine (de a plăti) politica P1 (p >0 când efectul este
de creştere a bunăstării şi p <0 când efectul este acela de scădere a bunăstării).
(Pentru a renunţa la avantajul creşterii calităţii mediului de la Eo la E1, pe care îl consideră ca
un drept câştigat, societatea solicită ca despăgubire o sumă de bani – CAA, ceea ce înseamnă că
acceptă scăderea calităţii mediului de la E1 la E0 în măsura în care plusul de venituri CAA îi asigură
un nivel al bunăstării cel puţin egal cu cel iniţial).
Diferenţele “ ∆W “ poartă denumirea, în primul caz de “variaţie compensatoare ”, iar în al
doilea caz de “ variaţie echivalentă” acestea reprezentând, fiecare, “valoarea economică totală” a
modificării calităţii mediului. Deoarece creşterea calităţii mediului este un obiectiv minimal, va fi
promovată acea politică de mediu în urma căreia rezultă o “valoare economică totală” mai mare.
Atunci când nu există posibilitatea utilizării criteriului eficienţei economice, poate fi formulată o
regulă de decizie bazată pe conceptele de superioritate şi non-inferioritate a politicilor de mediu. O
politică este considerată non-inferioară dacă nici o altă politică nu-i este superioară; există deci şi
alte variante ale politicii de mediu, acceptabile din anumite puncte de vedere, dar mai puţin
satisfăcătoare sub alte aspecte. În astfel de situaţii, politicile non-inferioare nu pot fi ierarhizate ci
doar delimitate de cele inferioare.
Dacă o anumită politică este preferabilă alteia din perspectiva unui obiectiv şi se plasează pe
acelaşi loc în raport cu celelalte criterii de evaluare, considerăm că este superioară ansamblului
politicilor propuse şi poate fi aplicată cu prioritate.
Reţinând, de exemplu, drept criteriu de evaluare “creşterea bunăstării omului” şi dorind să
promovăm o politică în favoarea categoriilor sociale defavorizate, va trebui să ne orientăm către un
ansamblu de măsuri şi mijloace de îmbunătăţire a situaţiei acestor categorii, dar fără a o înrăutăţi pe
a altora.
Fie CAPk = consimţământul unei categorii sociale k de a susţine o anumită politică de mediu şi l
€ k categoriile defavorizate;
O politică este considerată fie superioară fie non-inferioară dacă:

CAP1 > 0 şi CAP1 ≥ 0, l k

Când se utilizează conceptele de superioritate şi non-inferioritate pentru probleme ce includ
criterii multiple (tabelul nr. 5) de obicei nu se ţine cont de variabilele “timp” şi „categorii afectate”,
astfel încât rezultatul asociat fiecărei politici propuse, stabilit în funcţie de un criteriu sau altul, se
exprimă printr-o cifră. O politică este superioară celorlalte dacă rezultatul referitor la un criteriu este
cel puţin egal cu al celorlalte politici pentru acelaşi criteriu şi dacă cel puţin printr-un rezultat este
mai bun.
Matricea de decizie : politici – criterii – categorii defavorizate
Tabelul nr.5

Criteriul Categorii sociale Politici proiectate

defavorizate
P1...................................................Pi
(E0 E1 ) (E0 Ei)

Criteriul 1 Categoria 1

….

Criteriul 2 Categoria 1
2
...
i
...

n
.
.
.
.

Criteriul M Categoria 1
2
....
i d
....
n
d = efectul politicii “pj” asupra categoriei “i” din punct de vedere al criteriului “M”.
 Utilizarea criteriului valorii relative a efectelor pentru evaluarea politicilor de mediu cu scopul
stabilirii priorităţilor se poate baza pe unul sau mai multe obiective : atenuarea impactului
politicilor de mediu asupra categoriilor defavorizate, maximizarea avantajului net actualizat, etc. .
De această dată, stabilirea priorităţilor presupune reguli de agregare a efectelor în spaţiu (pe
categorii sociale), în timp, sau după obiectivele multiple.
Cum ar putea fi obţinută o mărime agregată în cazul obiectivului de diminuare a impactului
distributive, ţinând cont de următoarele ipoteze :se propune o singură politică, un singur criteriu (de
eficacitate economică) şi o singură perioadă de timp ?
Mai întâi, în funcţie de “nivelul de afectare a proprietăţii” vor fi identificate categoriile sociale
cu statut de “defavorizare”, precizându-se totodată şi forma directă sau indirectă de reflectare a
intereselor generaţiilor viitoare în matricea de decizie.
În al doilea rând se alege metoda de agregare a efectelor asupra categoriilor sociale luate în
calcul:
• însumarea CAP neponderat:
n
∑ C.A.P.
I=1 ij
• însumarea CAP ponderat cu coeficientul de echitate:

N
∑ C.A.P. Vi
I=11 ij
unde Vi = coeficient de echitate.
Coeficientul de echitate corespunde, de obicei, “valori sociale”, determinată pe baza relaţiei
dintre funcţia de utilitate “Ui” şi nivelul venitului “Yi”:
∂U i y/y
∂ U i = Yia , a < 0 =ei 0 ,
∂YI
∂Y i

unde Y0 = venitul mediu al populaţiei.

Prima metoda, care nu tine cont de faptul ca CAP poate fi influentat de „repartizarea veniturilor si a
drepturilor de proprietate”, impune ca regula de decizie alegerea politicii cu cel mai mare avantaj
pozitiv net (APN) :
N
max APN=∑ (C.A.P.ij -C.A.P.ij)| ,
i=1
unde C.P. =costurile politicii.
In cazul utilizarii coeficientilor de echitat , va fi plasata pe primul loc politica de
mediu ce asiguar maximizarea avantajului evaluat cu ajutorul CAP ponderat.

7.3.2 Evaluarea performanţei politicii de mediu

Analiza efectelor economice indise prin punerea in practica a politicilor de mediu, abordate
dintr-o perspectiva generala, trebuie intreprinsa prin intermediul modelarii sistemului economic
pentru a permite stabilirea repercursiunlor asupra marinilor fundamentale,cum ar fi: pret, ocupare,
productie,balantade plati etc., factori cheie care, intr-o prima aproximare, sa permita evaluarea
oportunitatii adoptarii unei anumite politici ambientale sau stabilirea relatiilor de preferinta atat
intre un ansamblu de actiuni posibile cat si in privinta mijloacelor ce pot fi utilizate. Modelele
elaborate cu acest scop au al baza un concept de echilibru intre diferite activitati si agenti din
sistemul economic.
In literatura economica s-au propus diferite clasificari ale modelelor, reflectind diferitele politici
folosite, pentru a descrie functionarea unei economii.
Dupa propunerea lui A.Aznar, se disting doua mari categorii de modele:
-modele de simulare sau explicative ,
-modele de optimizare.
Modelele de simulare sau explicative reflecta relatiile dintre variabile (prin acestea inteligind
expresia generica si cantitativa a unei marimi economice: renta, productie, pret, etc.), descriind
modul de functionare al unui sistem economic.
Modelul se compune dintr-un numar variabil de relatii, depinzand de gradul de detaliere
necesar, care se clasifica in:
-de comportament
-tehnice,
-institutionale,
-de echilibru.
Prin intermediul relatiilor stabilite, care pun in evidenta interdependenta generala dintre
variabilele considerate mai relevante in analiza si a caror stabilire se va baza pe ipoteze de teorie
economica, se incearca sa se obtina in termeni cantitativi:
-previziuni ale variabilelor obiectiv,
-simulari de politici altermative.
Modelele de simulare si pot diferentia in doua mari grupe:
-modele input-output,
-modele econometrice.
Aceste tipuri de modele constitue cele doua aproximatii empirice mai dezvoltate in teoria
echilibrului general. Cu ajutorul lor se determina o serie de variabile (numite endogene) plecand de
la altele (predeterminate) si tinand cont de diferitele relatii reciproce dintre acestea.
Cele doua tipuri de modele pot fi elavorate in forma statica sau dinamica. Prima considera o
referinta temporala unica si modelul se rezolva conducand la o solutie de echilibru pentru
variabilele exogene. Forma dinamica implica existenta relatiilor in care se iau ca variabile
explicative cateva dintre variabilele endogene agectate de o „oarecare intarziere”. Cu un model
static se pot stabili diferite ansambluri de valori variabilelor exogene care, de exemplu, pot fi
proiectii viitoare chiar ale acestor variabile; totusi, desi asa se obtine o anumita dimensiune
temporala, analiza ar fi numai static comparativa.
Relatiile din modele sunt liniare sau neliniare. Modelele input-output se liniteaza in a considera
relatii liniare, in timp ce modelele econometrice pot folosi, pe relatii neliniare.
Modelele de simulare sunt probabil cele mai potrivite pentru realizarea analizei diferitelor
incidente posibile ale posibile ale politicilor de mediu asupra sistemului economic, considerat la
scara globala, deoarece, explicand amplu functionarea economiei, cu relatiile sale, faciliteaza
introducerea ipotezelor de orice fel, permitind sa se obtina rezultate pentru un ansamblu de
variabile raportate, de exemplu, la diferite termene si ritmuri de implementare a masurilor de
protectie a mediului, diferite ipoteze privind dinamica costurilor ecologice, diferite conditii si
preturi pe pietele nationala si internationala, modalitati de finantare etc.
Prin intermediul lor se pot infaptui analizele de senzitivitate a rezultatelor (efectelor), a variatiilor
diferitelor variabile sau parametri, ca de exemplu nivelul calitatii mediului.
Posibilitatea de a analiza eficient si pe termen relativ scurt un numar mare de optiuni alternative
ale politicii de mediu, faciliteaza discutarea si decizia asupra modalitatilor si instrumentelor mai
adecvate pentru aplicarea programelor ambientale.
 Totusi, utilizarea acestor modele cu caracter global si sau national, face sa se piarda
perspectiva regionala si locala.
Analizele pot fi realizate utilizand, independent, un model input-output sau unul
econometric, dar sunt posibile, de asemenea, utilizari mixte. Astfel, se elaboreaza modele cu un
nucleu principal input-output, la care se adauga submodele econometrice, care au functia de a
explica mai satisfacator unele componente ale cererii finale (adica sunt endogenizate), considerata
exogena in tehnica input-output traditionala.
Cazul invers consta in a utiliza un model econometric general, care se completeaza cu un
sistem de relatii reciproce input-output pentru unele aspecte concrete, deoarece modelele
econometrice explica, de obicei, varibilele la un nivel foarte agregat, „coborand” la nivele sectoriale
doar in cateva cazuri.
Modelul input-output se situeaza, in ultimii ani, intre modelele macroeconomice. Principalul
avantaj al aplicarii sale se bazeaza pe capacitatea de a reflecta complicata retea de interdependente
simultane care caracterizeaza activitatea economica a diferitelor sectoare.
Cu scopul de a plasa metodologia input-output in cadrul investigatiilor despre mediu vom
descrie pe scurt fundamentele acestei tehnici. Baza acestui model este constituita din fluxurile sau
transferurile intersectoriale dintre ramurile productive (partea endogena a modelului) si cererea
finala (partea exogena care grupeaza consumul, investitiile si exporturile). Fluxurile se masoara in
termeni monetari, desi se interpreteaza in unitati fizice, si se presupune un grad de dezagregare
suficient care ne permite sa consideram omogena productia din fiecare industrie.
Se pot defini relatiile contabile din model sub forma:
Xi=∑ Xij+Yi (1)
J
in care:
Xi: productia sectorului i,
Xij:fluxul din sectorul i in sectorul j,
Yi: fluxul din sectorul i spre cererea finala,
Definind coeficientii tehnici ca factori de proportionalitate (considerati ca parametri ai
modelului) ai fluxurilor din sectoarele productive, care se descriu prin relatia:
Xij=AijXi (2)
(1) se poate exprima astfel:
Xi=∑ AijXj+Yj (3)
j
si trecand la notarea matriceala:

X=AX+Y (4)

care este expresia obisnuita a modelului input-output static in forma sa structurala, in care:

X: vector al productiilor sectoriale,

A: matricea coeficientilor tehnici,
Y: vector al cererii finale,
Forma redusa se va scrie:

∆X=[I-A]-1∆Y (5)

I fiind matricea unitate.

Valoarea adaugata, respectiv remunerarea factorilor primari, se calculeaza pe fiecare sector astfel:
Vj=Xj-∑Xij (6)
i
sau:

Vj =Xj(1-∑Aij) (7)
I

Conform relatiei (5) este posibil sa determinam productia (endogena) pentru un nivel dat al
cererii finale (exogena).
Cu modelul astfel definit, se pot evalua consecintele unui anumit proiect de mediu, daca in
prealabil s-au obtinut variatiile pe care acesta le va determina asupra cererii finale (∆Y). In acest
caz, efectul asupra nivelul productiei va fi dat de relatia:

∆X=[I – A]-1∆Y (8)

Efectele asupra ocuparii s-ar putea deduce sub ipoteza existentei unei relatii liniare de
tipuri:

Nj = njXj

care defineste populatia ocupata intr-un sector:

∆N =n (I – A)-1∆Y (9)

unde N este vectorul Njsi n este o matrice diagonala ale carei elemente sunt nj.
Totusi, mai buna adaptare a vetodologiei input-output la problematica mediului se obtine
prin intermediul extinderii matricei structurale „A” pentru a acoperi nu numai productia si
consumurile intermediare ale articolelor obisnuite, dar si procesul generarii si a eliminarii
contaminatiilor.

Matricea se defineste astfel:

A11 A12
A21 A22
V1V2 ...
in care:
A11 : matricea coeficientilor tehnici pentru alte sectoare decat mediul (anterior, matricea „A”).
A12 : matricea coeficientilor structurali (aig) ai activitatilor anticontaminate, reprezentand fiecare
„input” – ul necesar din bunul „i” pentru a elimina o unitate din contaminatul „g” (eliminat din
sectorul g ).
A21 : matricea coeficientilor contaminarii directe (agi), reprezentand fiecare emiterea
contaminatului „g” generate de unitatea de productie a bunului „i” (produs de vectorul „i”).
A22 : matricea coeficientilor contaminarii generate de activitatile anticontaminare (agk),
reprezentand fiecare o emisie a contaminatului g pe unitate eliminata din contaminatul k (eliminat
din sectorul k).
Vi : valoarea adaugata pe unitate de produs sau pe unitate de contaminat eliminat.

Deci, sistemul productiv traditional s-a completat prin adaugarea sectoarelor de eliminare a
conataminarii. In acest fel, se poate calcula contaminarea generata de sistemul productiv:

C = A21X (10)
si aplicand (5), obtinem:

C = A21(I – A11) – I . Y (11)

respectiv coeficientii de contaminare directa generate pe unitate de cerere finala.

Aplicand (11) se pot evalua diferite alternative referitoare la generarea contaminantilor,
utilizand diferiti vectori ai cererii finale si presupunand schimbari tehnologice reflectate in diferite
structuri ale coeficientilor tehnici A11 sau schimbari in structura cererii finale.
Pretul productiei omogene din fiecare sector poate fi calculat ca functie de valoare
adaugata ( pe unitatea din productia respectiva ) din toate sectoarele. Repercusiunea pe care o poate
avea, in preturi sectoriale, aplicarea unei anumite strategii anticontaminare se stabileste ca:

pk = Vk(I – A11)-1 (12)

unde:

pk : vectorul indicilor noilor preturi industriale ( baza = 1)

k
V : vectorul coeficientilor valorii adaugate, incrementati cu costurile aditionale
anticontaminare.
Modelul econometric se poate defini ca un ansamblu de relatii intre variabilele cu continut
economic care exprima dependenta, in expresie cantitaiva, unei variabile (dependenta sau
endogene) de celelalte variabile (explicative).
Presupunand ca variabila X este principalul factor explicativ al variabilei Y, se poate imagina
un tip de functie a variabilei X si se pot interpreta valorile sale ca fiind acelea in jurul carora vor
oscila valorile corespondente variabilei Y , cu o dispersie mai mare sau mai mica, depinzind de
valoarea explicativa a variabilei X in relatie cu Y. De asemenea, se poate presupune ca fiecare
valoare a variabilei dependente este o observatie a unei variabile aleatoare, a carei medie se
stabileste in functie de variabila X, functie care va determina o valoare medie a variabilei aleatoare
pentru fiecare valoare luata de X; este vorba, deci, de a obtine distributia din care se presupune o
anumita ipoteza referitoare la dispersia sa.
Utilizarea modelelor econometrice in analiza efectelor produse prin programe de lupta
contra contaminarii este, de obicei, mai generalizata decat utilizarea de tehnici strict input- output
din motive de instabilitate ale primelor care, in principiu, sunt mai flexibile in ceea ce priveste
exprimarea structurii prin relatii statice si pot lua in considerare factori corespunzatori activitatii
economice in comparatie cu metodologia intersectoriala. Pe de alta parte, modelele econometrice
admit mai usor dinamica unei game de rezultate. Totusi, modelele econometrice nu permit, de
obicei, o dezagregare a ramurilor productive atat de detaliata ca in sistemul input- output, din
motive de complexitate in aplicare.
Maller (12) a luat in calcul posibilitatea substituirii capitalului natural decat capitalul creat
de om.
Daca:
R= cantitatea de resurse naturale neregenerabile,
K= capitalul creat de om,
0= generatia prezenta,
1= generatia viitoare,
pentru respectarea conditiei de durabilitate atunci cand generatia prezenta decide sa reduca stocul
R0 pentru a-si spori consumul (C0), trebuie satisfacuta relatia:

dI0*F1k=dR0*F1R (1)

in care:
dI0=modificarea (cresterea) volumului investitiilor decisa de generatia prezenta pentru a
oferi o compensare „ capital creat” pentru generatiile viitoare,
dR0=modificarea (scadere) stocului de resurse nereinnoibile decisa de generatia prezenta
pentru a-si mari consumul,
F1k=randamentul marginal al capitalului in perioada generatiilor viitoare,
F1r=randamentul marginal al resurselor nereinnoibile in perioada generatiilor viitoare.
Relatia (1) se mai poate scrie:

dI0= dR0F1r/F1k (2)

Tinind cont de efortul generatiei prezente de a compensa generatiile viitoare, modificarea

neta a consumului din perioada curenta (dC0) este egala cu:

dC0 = dR0F0R-dI0 (3)

Substituind relatia (2) in relatia (3) obtinem:

dC0 = dR0(F0R-F1R/F1K) (4)

sau,

dC0 = dR0{F0R-F1K/[1+(F1K-1)]} (5)

cum:

F1K – 1 = r, r = rata sociala de actualizare,

rezulta:

dC0 = dR0[F0r – F1r/(1+r)] (6)

Relatia (6) reprezinta regula de decizie pentru generatia prezenta.

Durabilitatea este asigurata daca modificarea consumului in perioada curenta (0) este egala
cu avantajele prezente ale suplimentarii consumurilor „ R” diminuate cu costurile reprezentate de
valoarea actualizata a randamentului viitor a resurselor nereinnoibile la care s-a renuntat.
Daca:
• substituirea resurselor neregenerabile cu capital creat de om este foarte scazuta,
• randamentul marginal al capitalului in perioada viitoare (F1r) este foarte scazut,
• raportul F1r/F1K va avea valori mari, ceea ce poate sa insemne, tinind cont de relatia (4),
o scadere a consumului curent (dC0 = negativ). Altfel spus, dezvoltarea nu este durabila
daca „ R” nu poate fi substituit cu „ K” sau daca elasticitatea substituirii este foarte
scazuta.