Analiza soluţiilor constructive şi a caracteristicilor tehnico-tactice ale

aparatelor de ochire zi-noapte pentru tunuri antitanc

1.1 Evoluția luptelor antitanc

Luptele anitanc au evoluat ca o contramăsură a apariției tancului pe

câmpurile de luptă ale frontului vestic al primului război mondial.
Tancul este un vehicul blindat de atac cu tracțiune pe șenile, conceput pentru
a combate forțe inamice folosind focul direct. Un tanc de luptă se caracterizează
prin armele și blindajul greu, o mare mobilitate care îi permite să traverseze
terenuri dificile la viteze relativ mari.
Tancul a scos practic lupta de tranșee din tactica de război, miile de tancuri
utilizate în război de către forțele britanice și franceze având o mare influență în
desfășurarea conflictului armat.
Primele tancuri erau rudimentare din punct de vedere mecanic. Blindajul cu
o grosime cuprinsă intre 5,8-12 mm împiedica străpungerea de către focul executat
cu arme de calibru mic și fragmente de proiectile. Totuși, chiar și o ratare la limită
de la artileria terestră sau un impact cu un proiectil-exploziv dezmembrau cu
ușurință tancul sau îl distrugeau dacă rezervorul tancului era fisurat, incinerând
echipajul aflat la bord. Necesitatea unei variante “masculine” a fost recunoscută ca
o necesitate tactică pentru a învinge orice piesă de infanterie gasită în tranșeele
inamicului care puteau cu ușurință să distrugă șenilele tancului cu muniție
explozivă.
 Figura 1.1. Tanc Renault din Primul Război Mondial

Din Primul Război Mondial, arma principală a tancului a fost tunul.

La început erau calibre mici, cu bătaie și putere mică, ceea ce permitea
montarea a mai multe pe turele în diferite poziții. Evoluția a fost lentă până la al
doilea război mondial, unde s-a demonstrat că erau arme extrem de utile.
Actual situația nu s-a schimbat mult, arma principală a tancului continuă sa
fie tunul rapid de mare calibru, foarte avansat tehnologic prin progresele
siderurgiei moderne. Calibrul obișnuit este de 120 mm, iar producătorii de tunuri
ruși folosesc calibrul de 125 mm.
1.2 Descrierea tunului antitant cal. 100 mm md. 1977

Tunul antitanc calibrul 100 mm model 1977 este destinat, în principal,

pentru a duce lupta împotriva tancurilor şi transportoarelor blindate ale inamicului
şi acţionează, de regulă, în cadrul bateriei, executând misiuni de foc prin trageri
prin ochire directă. În unele situaţii acţionează din poziţii de tragere acoperite
pentru sprijinul cu foc al infanteriei, tancurilor, vânătorilor de munte, gărzilor
patriotice şi altor formaţiuni de apărare.

Misiunile care se execută cu acest tun sunt:

 neutralizarea (nimicirea) mijloacelor de atac nuclear tactice şi a artileriei;
 nimicirea tancurilor, autotunurilor şi transportoarelor blindate;
 neutralizarea (nimicirea) personalului şi mijloacelor de foc adăpostite şi
neadăpostite;
 neutralizarea (nimicirea) punctelor de comandă (comandă-observare) şi
mijloacelor radioelectronice;
 crearea de culoare prin câmpurile de mine şi reţelele de sârmă;
 distrugerea lucrărilor de apărare de campanie şi a altor obiective.

Tunul antitanc calibrul 100 mm model 1977 (fig. 1.2) se compune din
următoarele părţi mari:
 ţeava cu închizătorul;
 legătura elastică;
 afetul;
 aparatele de ochire;
 piese de schimb, scule şi accesorii.
 Figura 1.2. Tunul antitanc calibrul 100 mm model 1977

1.3 Stadiul actual al tunului antitanc cal. 100 mm md. 2002 echipat cu sistem
de conducere a focului TAT-100
TIPURI DE MUNITIE
Tunul foloseste urmatoarele tipuri de munitie
* perforant trasor BR 412B
* perforant trasor BR 412D
* perforant trasor BR 412
* inert trasor PBR 412
* cumulativ cu miscare lenta de rotatie BK 412 R si BK 5M
* exploziv incendiar OF 412
* exploziv trasor cu autodistrugere PBR 412B
*perforant subcalibru
* perforant trasor subcalibru tip sageata cu elemente detasabile BM-412Sg
 Figura 1.3. Aparatele de ochire

CARACTERISTICI TEHNICO-TACTICE
Calibru                                                                             100 mm
Viteza initiala
    - cu proiectil OF412                                                      900m/s
    - cu proiectil BM-412 Sg 1400 m/s
Cadenta                                                                 7 - 15 lov./min
Greutate                                                                3150 kgf ± 2%
Posibilitati de perforare pentru/la 90° cu proiectil BM-412 Sg 
   - pe/la o distanta de 500m                                           444 mm
   - pe/la o distanta de 4000m                                         328 mm
Distanta loviturii directe pentru o tinta de 2 m
   - cu proiectil BR-412                                                  1040 m
   - cu priectil BM-412 Sg                                              1728 m
Timp de punere in pozitie de tragere                                   1 min

Figura 1.4.

Caracteristicile aparatului optic pe timp de zi:

- distanta de masurare pentru tintirea tancurilor  150...6000 m
– precizia de masurare  ± 10 m
– numarul tintelor simultane telemeter 2
- distance separation capacity pentru 2 tinte pe aceeasi directie 40 ± 10m
- mărirea unghiulară a pe timp de zi x10; x5

Caracteristicile aparatului optic pe timp de noapte 

- mărirea unghiulară pe timp de noapte x10; x5
- distanța minimă de observare a țintei asupra vegetației de fundal la10-3lux.
   * detecție 1200 m
   * recunoaștere 800 m
   * identificare 400 m
- temperatura de lucru -32 +50°
- umiditatea relativă 95% ± 3% la temp. +40°C 
- presiunea atmosferica 645 + 795 mmHg

Tractare cu T.M.A. sau DAC. 887 R

Figura 1.5.
1.4.Aparatele de ochire ale tunului antitanc cal. 100 mm, model 1977

Aparatele de ochire (fig. 1.6) servesc pentru înregistrarea elementelor de

tragere şi ochirea tunului pe obiectiv, atât în cazul tragerilor prin ochire directă, cât
şi în cazul tragerii din poziţii de tragere acoperite.
Aparatele de ochire ale tunului se compun din:
 înălţătorul mecanic;
 luneta panoramică;
 înălţătorul optic;
 colimatorul;
 cadranul.

Înălţătorul mecanic este fixat pe suportul din partea stângă a leagănului
pentru ochirea în înălţime a tunului.
Înălţătorul mecanic se compune din:
 dispozitivul unghiului de înălţător;
 dispozitivul unghiului de teren;
 dispozitivul de corectare a înclinării laterale.

Luneta panoramică serveşte pentru înregistrarea derivei şi ochirea în

direcţia a tunului.
Se compune din:
 corpul mobil;
 corpul fix;
 sistemul optic al lunetei
Figura 1.6. Aparatele de
ochire
1.Inaltator mecanic;

2. Luneta panoramica;

3. Inaltator optic;

4. Dispozitiv de
iluminat;
 Înălţătorul optic serveşte pentru ochirea tunului în cazul tragerilor prin
ochire directă.
Acesta se compune din următoarele părţi:
 tubul înălţătorului cu obiectivul;
 cutia înălţătorului;
 corpul înălţătorului;
 mecanismul de înregistrare a distanţelor;
 apărătoarea frunţii;
 dispozitivul de reglare a dioptriilor cu ocularul.

Colimatorul serveşte pentru ochirea în direcţie a tunului în cazul când nu

există puncte de ochire naturale îndepărtate sau când condiţiile de vizibilitate sunt
reduse (pe timp de noapte, ceaţă, ninsoare, etc.).
Colimatorul se compune din:
 colimatorul propriu-zis;
 trepiedul;
 dispozitivul de iluminare.

Cadranul serveşte pentru ochirea tunului în înălţime a ţevii, măsurarea
înclinării ţevii şi la verificarea înălţătorului.
Cadranul se compune din:
 cadrul cu două suporturi;
 sectorul dinţat;
 braţul mobil cu clichet;
 săniuţa cu nivelă şi rozetă.
1.5 CARACTERISTICILE TEHNICO – TACTICE ALE TUNULUI
ANTITANC calibrul 100 mm, model 1977

Tunul antitanc calibrul 100 mm model 1977 are următoarele caracteristici

tehnico-tactice:

Bătaia:
- maximă: 21.600 m;
- la trageri prin ochire directă:
- cu proiectil exploziv: 6.000 m;
- cu proiectil perforant: 4.000 m;
- cu proiectil cumulativ: 3.000 m.
Masa tunului:
- pregătit pentru marş: 3.150 kg;
- pregătit pentru luptă: 3.100 kg.
Date de construcţie:
- calibrul: 100 mm;
- numărul ghinturilor: 40;
- lungimea camerei de încărcare până la originea 720 mm;
ghinturilor:
- lungimea tunurilor (cu fălcelele strânse): 9.250 mm;
- lăţimea tunului: 2.240 mm;
- înălţimea tunului de la sol până la partea de sus a scutului: 1.530 mm;
- înălţimea de la sol până la axa ţevii când aceasta este la 900 mm;
orizontală:
- calea de rulare a afetului: 1.895 mm;

- garda la sol (clirensul): 360 mm;

- câmpul de tragere vertical: de la -5° la +37°
 (– 0 – 83 la + 6 – 17);
- câmpul de tragere orizontal: 55° (9 – 17) din care
27°30’ (4 – 58) stânga
şi 27°30’ (4 – 58)
dreapta;
- o rotire completă a volanului mecanismului de ochire în 1°15’ (0 – 20 – 0 – 21);
înălţime ridică (coboară) ţeava cu un unghi de:
- o rotire completă a volanului mecanismului de ochire în 1°30’ (0 – 24 – 0 – 25);
direcţie deplasează ţeava spre dreapta (stânga ) cu un unghi
de:
- puterea de mărire a lunetei panoramice: 4 x;
- câmpul vizual al lunetei panoramice: 10° (1 – 67);
- puterea de mărire a înălţătorului optic: 4 x; 8 x;
- câmpul vizual al înălţătorului optic: 14°15’; 7°06’;
Legătura elastică:
- frâna de tragere:
- tipul: hidraulică;
- cantitatea de lichid: 8,15 ± 0,1 1 steol M;
- recuperator:
- tipul: hidropneumatic;
- cantitatea de lichid: 6,4 ± 0,1 1 steol M;
- presiunea: 55 ± 1 atmosfere vara;
57 ± 1 atmosfere iarna.
Lungimea de recul:
- normală (cu încărcătură completă): 750 – 830 mm;
- maximă: 850 mm.
Regimul de foc (în primul minut) 7 lovituri.
1.6 CONSTRUCŢIA, FUNCŢIONAREA ŞI REPARAREA
ÎNĂLŢĂTORULUI OPTIC AL TUNULUI ANTITANC Calibrul 100 mm,
Model 1977

Construcţia şi funcţionarea înălţătorului optic

Înălţătorul optic (fig. 1.7) serveşte pentru ochirea tunului în cazul tragerilor
prin ochire directă. Acesta se compune din următoarele părţi:

 tubul înălţătorului cu obiectivul (1);

 cutia înălţătorului (2);
 corpul înălţătorului (3);
 mecanismul de înregistrare a distanţelor (4);
 apărătoarea frunţii (5);
 dispozitivul de reglare a dioptriilor cu ocularul (6).
La cutia înălţătorului se deosebesc:
 pe partea de sus: dispozitivul de reglare în înălţime (7) şi suportul cu ferăstruică
pentru dispozitivul de iluminare (8);
 pe partea dreaptă: dispozitivul de reglare în direcţie (9).
La corpul înălţătorului se deosebesc:
 locaşurile pentru silicagel, pe părţile laterale ale corpului (10);
 pârghia de schimbare a puterii de mărire – pe partea stângă a corpului (11);
 pârghia pentru filtrul de lumină pe partea dreaptă a corpului (12).
 Figura 1.7. Înălțătorul optic

1-tubul înălţătorului cu obiectivul; 2-cutia înălţătorului; 3-corpul înălţătorului;

4-mecanismul de înregistrare a distanţelor; 5-apărătoarea frunţii; 6-dispozitivul
de reglare a dioptriilor cu ocularul; 7-dispozitivul de reglare în înălţime; 8-
suportul cu ferăstruică pentru dispozitivul de iluminare; 9-dispozitivul de
reglare în direcţie; 10-locaşurile pentru silicagel; 11-pârghia de schimbare a
puterii de mărire; 12-pârghia pentru filtrul de lumină.

În tubul cutia şi corpul înălţătorului este montat sistemul optic (fig. 1.8) care se
compune din:
 geamul de protecţie (GP);
 obiectivul (OB);
 reticulul mobil (RM);
 colectorul (CO);
 inversoarele (IN 1-3);
 filtrul (FI);
 lentila divergentă (LD);
 ocularul (OC).

GP OB RM CO(IN-I) IN-II IN-III FI LD OC

Fig. 1.8. Sistemul optic al înălţătorului optic

Înălţătorul optic are următoarele caracteristici optice:

 puterea de mărire 4x şi 8x;

 câmpul vizual 14º15’ (2 – 38) şi 7º08’ (1 – 19);
 luminozitate 16;

Pe reticul (fig.1.9) sunt trasate următoarele scări:

 scara BR / 412 D pentru tragerea cu proiectilul perforant trasor gradata din 200
în 200 m şi numerotată din 400 în 400 m de la 0 la 4000 m.
 Scara OF / COMPL pentru tragerea cu proiectile explozive gradată din 200 în
200 m şi numerotată din 400 în 400 m de la 0 la 6000 m;
 Scara BK / 412 R pentru tragerea cu proiectile cumulative gradată din 200 în
200 m şi numerotată din 400 în 400 m de la 0 la 3000 m;
 Scara corecţiilor în direcţie este alezată sub scările distanţelor şi se compune din
unghiuri şi gradaţii. Gradaţiile sunt făcute din 0 – 02,5 în 0 – 02,5, iar unghiurile
din 0 – 10 în 0 – 10, fiecare parte a scării fiind gradată de la 0 la 0 – 40;
 Scara determinării distanţelor pentru obiective a căror înălţime este de 2,7 m,
gradată din 200 în 200 m şi numerotată din 400 în 400 m de la distanţa 1200 m
şi până la distanţa 2800 m. Această scară se găseşte sub scara corecţiilor în
direcţie şi în dreapta unghiului mare din centrul acesteia.

Figura1.9. Reticul

Diviziunile tuturor scărilor de distanţă sunt numerotate cu cifre care

corespund sutelor de metri ale distanţelor respective.
 La scara corecţiilor în direcţie unghiul mare din centru serveşte pentru ochire
când nu se ţine seama de corecţiile în direcţie. Unghiurile laterale şi gradaţiile
servesc pentru ochire când se ţine seama de corecţiile în direcţie.
Din vârful unghiului mare din centru este trasată o linie verticală în jos care
permite să se distingă mai bine unghiul din centru şi totodată arată dacă înălţătorul
este în poziţie verticală.
Pe reticul mai este trasată o linie orizontală de la un capăt la altul cu ajutorul
căreia se înregistrează distanţele astfel:
 se roteşte rozeta mecanismului de înregistrare a distanţelor până când distanţa,
de pe proiectilul respectiv, se suprapune pe linia orizontală.

1.7 Caracteristicile tehnice și constructive ale înălțătorului optic

1. Condiții de precizie impuse înălțatoarelor

Precizia este una din caracteristicile principale ale oricărui tip de înălțător.
Din acest motiv, când se întocmesc condițiile tehnico-tactice, trebuie să fie
examinate foarte atent problemele de care depind limitele toleranțelor admisibile,
luând în considerație destinația și posibilitățiile industriei.
Când se stabilesc valorile erorilor admisibile ale înălțătorului, trebuie să se țină
seama și de celelalte erori car vor apare inevitabil în tragerile executate cu
înălțătorul, cum ar fi : erorile de determinare ale parametrilor înregistrați pe scările
înălțătorului, erorile de ochire, precum și erorile datorită împrăștierii
Desigur, nu putem conta pe o probabilitate a lovirii de 100% oricât de precis ar
fi înălțătorul, însă, cu cât acesta este mai precis, cu atât eficacitatea tragerii va fi
mai mare.
Drept criteriu de apreciere a preciziei a preciziei înălțătorului, poate servi
probabilitatea lovirii țintei, dacă s-ar folosi un înălțător de precizie ideală.
Un înălțător se consideră că are o precizie rațională dacă erorile lui nu conduc la
o mișcare a probabilității lovirii țintei mai mare de 10%, față de înălțătorul ideal,
adică probabilitatea relativă să nu fie mai mică de 0,9.
Pe scările înălțătorului se înregistrează unghiurile ce determină direcția în spațiu
a axului țevii, la plecarea loviturii, unghiuri ce se determină în operația de pregătire
a elementelor inițiale. Valorile acestor elemente sunt determinate cu erori ce
depind de procedeul întrebuințat și nu de construcția înălțătorului.
Spre deosebire de tragerile antiaeriene, în tragerile terestre, aceste erori nu se
iau în considerație, la stabilirea erorilor admise pentru înălțător, deoarece ele se
elimină prin reglarea tragerii. Rămân de însumat numai erorile de ochire și cele
datorate împrăștierii. Mai mult, în trragerea cu înălțătoarele optice, asupra țintelor
0
fixe, eroarea probabilă de ochire este mai mica de 0,5 . Abaterea probabilă a
0
împrăștierii, tradusă în unghi, nu este mai mică de 1 . De aceea, valoarea obținută
prin însumarea erorilor de ochire cu eroarea datorită împrăștierii, se apropie foarte
mult de aceasta din urmă.
Precizia necesară înălțătoarelor artileriei terestre este destul de mare, în special
în direcție. Este de dorit ca eroarea maximă în direcție să nu fie mai mare de 0-01.
În ce privește precizia în înălțime, se pot acorda toleranțe mai largi, numai la
distanțe mari. La distanțe mici însă eroarea maximă nu trebuie să fie mai mare de
0-01.
Pe lângă aceste erori accidentale, considerate ca provenind din toleranțele de
fabritație, înălțătoarele mai pot avea erori sestematice, care apar sub forme de pași
morți ai mecanismelor înălțătorului. De asemenea trebuie o construcție cât mai
simplă și să se evite transmisiunile complicate între țeavă și înălțător.

2 Comoditatea lucrului pe timpul ochirii

Înălțătorul folosit la tunurile antitanc trebuie să țină seama de:

- viteza de mișcare a obiectivelor, ceea ce necesită introducerea corecțiilor în
direcție și în bătaie, pentru deplasarea obiectivului pe timpul duratei proiectilului
- ritmul viu al luptei cu tancurile, din care motiv aparatele de ochire trebuie să
dispenseze pe ochitor de mișcări de prisos, pentru înregistrarea elementelor pe
înălțător. Aparatele de ochire ale artileriei terestre de calibru mijlociu, permit
tragerea direct asupra tancurilor. Tunurile speciale antitanc sunt prevăzute de
obicei cu înălțătoare care se aseamănă cu lunetele înălțător ale mitralierelor și
puștilor mitraliere.
Înălțătorul trebuie să permită o cât mai simplă execuție a tuturor operațiilor
legate de ochire și să aibă o amplasare astfel, încât ochitorul să fie cât mai comod
așezat, față de mecanismele înălțătorului, vizor și mecanismele de ochire.
În timpul executării ochirii, ochitorul nu trebuie să fie obligat să facă calcule
complicate pentru determinarea corecțiilor de deplasare a țintei sau alte corecții,
sau să foloseasca tablele.
 Când s-a descoperit obiectivul, înălțătorul trebuie să permită deschiderea
rapidă a focului. Inregistrarea elementelor trebuie să necesite cât mai puțin timp,
pentru a se mări viteza de tragere. Acest lucru este important, mai ales dacă
înregistrarea trebuie facută de ochitorul care manevrează mecanismele de ochire.
Este de dorit ca aceste înregistrări să se facă prin operații simple (rotirea unor
mânere, volane sau rozete), pentru ca ochitorul să întrerupă cât mai puțin
observarea obiectivului, prin vizorul înălțătorului.
Volanele nu trebuie să fie prea aproape unul de altul, pentru ca acționând
unul să nu se atingă involuntar de altul. Ele trebuie să fie destul de mari pentru a
putea fi manevrate cu mâna îmbracată cu mănuși de iarnă, efortul necesitat să fie
mic, iar mișcarea lină.
Ochitorul trebuie să vadă bine scările și nivelele înălțătorului. Înălțătoarele
de antitanc trebuie să aibe scări interoare astfel, încât ochitorul sa nu ia ochiul de la
ocular când face înregistrările. Scările exterioare ale acestor înălțătoare trebuie să
fie auxiliare, pentru tragerile contra țevilor fixe.
Scările interioare și orice fel de reticul, nu trebuie să întunece câmpul vizual
și să producă impresia de împrăștiere deoarece acestea poate dezorienta pe ochitor
și să provoace greșeli în înregistrarea elementelor sau în alegerea punctului de
vizare pe reticul. Este de dorit, ca porțiunea central a reticulului să fie liberă de
scări și repere.
Pentru lucrul de noapte, scările, nivelele și reticulul trebuie să fie iluminat.
Se recomandă ca vopseauna cu care se umple diviziunile să fie luminiscentă,
pentru a nu fi nevoie de un dispozitiv de iluminat.
Trebuie să se aibă în vedere, ca amplasarea înălțătorului să permit
amplasarea comodă a servanților și în primul rând, a ochitorilor care manevrează
mecanismele de ochire.
Ochitorul face ochirea mai comod dacă este așezat cu fața înainte. Așezarea
ochitorului cu fața spre țeavă, trebuie facută numai excepțional și numai dacă
înălțătorul are lunetă (telescopic sau periscopică).
În scopul de a ușura așezarea și menținerea ochiului în pupila de ieșire a
aparatului se întrebuințează apărători ale frunții.
Ele trebuie să aibă o astfel de formă, așa încât să nu precizeze asupra frunții
sau tâmplelor și în același timp să le cuprindă bine. Fixarea lor trebuie făcută
astfel, încât să permit ochirea și cu ochiul drept și cu cel stâng. Este de dorit , să
aibă un ecran pentru ecranarea ochiului liber.
 3 Caracteristicile principale ale înălțătoarelor optice

Caracteristicile principale ale înălțătoarelor optice sunt: puterea măritoare,

câmpul vizual și luminozitatea. Valorile acestor caracteristici variază invers.
Puterea măritoare, pentru același ocular, variază invers proporțional cu
câmpul.
De asemenea, pupila de ieșire și deci și luminozitatea, pentru aceeași pupilă
de intrare, variază invers proporțional cu puterea măritoare.
Din această cauză, când se construiește un înălțător optic, trebuie să se
aleagă cea mai convenabilă combinație a factorilor de mai sus, pentru scopul
urmărit.
Alegerea caracteristicilor principale trebuie să se facă astfel încât să se
obțină condiții optime de execuție a ochirii directe.
De asemenea, trebuie să se caute să se utilizeze complet capacitățile de luptă
ale gurii de foc, adică bataia și posibilitatea de a distruge diferite feluri de
obiective, inclusiv cele mobile sau bine mascate.
Din aceste considerente, puterea măritoare apare pe primul plan. Totuși, o
putere măritoare prea mare nu se poate realiza, din cauza micșorării câmpului
vizual, care joacă un rol nu mai puțin important, în special în tragerea asupra
țintelor mobile. În plus, atunci când puterea măritoare este prea mare, este greu de
executat ochirea, dacă înălțătorul nu este fixat suficient de rigid.
Astfel, deplasarea imaginei obiectivului față de reticul, în tragerile cu
mitraliera, fac ochirea foarte grea, dacă puterea măritoare depășește 4x.
Acest dezavantaj se face foarte simțit în tragerile asupra țintelor mobile sau
atunci când gura de foc este mobilă.
Cu totul altfel se pune problema cu tunurile a.a. de calibru mic, ale căror
înălțătoare optice servesc numai pentru ochirea unui obiectiv, bine vizibilă pe
fondul cerului. Vizoarele optice, ale acestei artileriei, au o putere măritoare de
ordinul 1x-2x, datorită cărui fapt, se poate obține un camp vizual important și o
greutate redusă.
Stabilitatea mărimii câmpului vizual se face ținând seama de caracterul
țintelor în care se va trage curent, cu gura de foc respectivă.
Dacă obiectivele sunt fixe, ne putem mulțumi cu un camp vizual relativ mic
0
(4-6 ), cum este cazul lunetelor de pușcă.
Dacă obiectivele sunt mobile (tancuri, avioane) sau dacă gura de foc este
mobilă, este necesar un câmp mare, care să permită prinderea ușoară a obiectivului
și păstrarea lui în câmpul lunetei , cu toate trepidațiile gurii de foc.
0
Pentru înălțătoarele antitanc, un câmp de 12-15 este absolut necesar.
 Problema obținerii unui câmp vizual suficient de mare, cu o putere măritoare
de valoarea necesară este una din cele mai importante și grele probleme, pe care o
are de dezvoltat constructorul unui înălțător optic. Având dată puterea măritoare,
mărirea câmpului nu se poate face decât complicând construcția și deci, ridicand
costul aparatului. Mărimea câmpului se poate face însă fără mari incoveniente, în
detrimentul calității imaginii la marginea câmpului.
Luminozitatea este determinată de diametrul pupilei de ieșire. Ea este un
factor important când ochirea se face în condiții nefavorabile de iluminare (în zori,
pe ceață sau fumizare, sau chiar noaptea). De aceea este de dorit ca luminozitatea
convențională să nu fie mai mică de 36. Diametrul pupilei de ieșire mai ține cont și
de condițiile de exploatare a înălțătorului. Dacă pe timpul ochirii, înălțătorul nu
suferă trepidații sau oscilații, așezarea ochiului în pupila de ieșire se face fără
greutate și deci, diametrul ei este funcție numai de obținerea luminozității. În caz
contrat pupila de ieșire trebuie să fie cât mai mare, în orice caz cel puțin 7-10 mm.
Trebuie avut însă în vedere, că mărimea pupile de ieșire, când puterea măritoare
este dată, se poate face numai mărind pupila de intrare și deci și greutatea
înălțătorului.

4 Soliditatea construcției înălțătorului și siguranța bunei lui funcționări

Înălțătorul, unul din agregatele principale ale gurii de foc, trebuie să fie
destul de solid și sigur ca funcționare. El nu trebuie să dea incidente de funcționare
și să nu se deregleze din cauza trepidațiilor produse pe timpul tragerii și
transportului. Fixarea lui la gura de foc trebuie să fie solidă, astfel ca, pe timpul
întrebuințării lui în luptă, linia de ochire zero sa nu-și schimbe poziția față de
țeavă.
Orice înălțător trebuie să fie astfel construit, încât să poată fi ușor de înlocuit
cu unul de rezervă, la unități.
În unele cazuri se admite transportul înălțătorului, pe timpul marșului, în
tocuri speciale.
Este de dorit ca scoaterea și montarea la loc a înălțătorului, să nu schimbe
poziția liniei de ochire origine, față de axul țevii.

5 Dimensiunile și greutatea înălțătorului

Dimensiunile și greutatea înălțătorului sunt determinate, în general, de

calibrul și destinația gurii de foc. Dacă pentru sistemele de artilerie se pot folosi
înălțătoare grele și voluminoase, la puști, aruncătoare și mitraliere, înălțătoarele
trebuie să fie ușoare și compacte.
 Pentru a micșora greutatea, se recomandă utilizarea aliajelor ușoare. In unele
cazuri este convenabil să se mărească dimensiunile înălțătorului, în scopul de a
permite ușurința lucrului seravanților.

6 Universalitatea înălțătorului

Din punct de vedere al producției este de dorit ca un înălțător să poată

deservi mai multe sisteme de artilerie. Acest fapt ușurează și instruirea
personalului. Din acest motiv, s-a avut tendința de a se face înălțătore universale.
Acestea constau dintr-o parte comună și din anumite piese specifice balisticii
gurii de foc respective, în general scări de distanțe, grafice, came, etc.

Lt.
ing. IOAN DANIEL MIHALTAN