Modul de populare a cavităţii bucale

Pentru ca o bacterie să devină parte integrantă din microbiota bucală ea trebuie să fie
reţinută, să poată persista la nivelul acestei cavităţi. Astfel există riscul de a fi repede spălată de
salivă şi îndepărtată prin deglutiţie. De aceea ea trebuie să aibă o serie de capacităţi morfologice
sau enzimatice, sau de altă natură, care să-i confere un anumit fel de a rezista la influenţa
celorlalte microorganisme şi a condiţiilor din ecosistem. Retenţia unei bacterii poate fi adezivă
sau neadezivă (mecanică).
Retenţiile adezive se pot datora :
1. sintezei de polimeri extracelulari de către unele bacterii;
2. întâlnirii cu diferiţi polimeri de către o bacterie nesintetizantă de polimeri
proprii şi ataşarea la ei;
3. ataşării prin înveliş fibrilar;
4. ataşării prin intermediul altei bacterii.
Înainte de a vedea pe rând fiecare dintre aceste moduri cu particularităţiile lui, trebuie
subliniată propritatea generală a bacteriilor de a se ataşa şi de a adera de unele suprafeţe.
Deosebirea între ataşare şi aderare constă în fermitatea fixării. Microorganismele au o tendinţă
continuă, deşi foarte lentă, să se depună, să sedimenteze în apă, sau din aer pe obiecte, pe sol.
Simpla depunere, sedimentare, este temporară, pe când ataşarea şi mai ales aderarea tind
spre stabilizare.
Capacitatea de aderare este diferită pentru fiecare specie şi este corelată cu dimensiunea
celulei, forma ei, sistemul enzimatic al peretelui celular şi structura peretelui celular. Speciile cu
celule mari sedimentează mai uşor decât cele cu celule mici şi foarte mici. Cele cu celule rotunde
sedimentează mai greu decât bacilii şi încă mai greu decât formele filamentoase.
Pentru bacteriile cu habitat în cavitatea bucală aderenţa are valoare de determinant
ecologic pentru că majoritatea din ele se stabilesc aici prin unul din modurile de aderare.
Nu orice aderare este o garanţie că bacteria va coloniza, pentru că numeroase aderări pot
fi reversibile. Colonizarea trebuie socotită ca o interacţiune între bacterie, suprafaţa pe care a
aderat şi ecosistem. Felul suprafeţei din cavitatea bucală poate favoriza mai mult sau mai puţin o aderare.
 Cele rugoase sunt mai favorabile adeziunii decât cele netede, asigură o menţinere. Detaşarea este
mai dificilă de către salivă din cauza crestelor suprafeţei şi a impactului mai ferm între bacterie şi
suprafaţă.
Streptococcus mutans şi Streptococcus sanguis au preferinţe pentru astfel de suprafeţe
rugoase de pe dinţi şi proteze, pe când Streptococus salivarius, când nu colonizează în mod
primar limba, aderă numai de suprafeţe netede, dar cu toate acestea ataşarea lui este atât de
fermă, încât nu se detaşează nici cu enzime, nici cu detergenţi [Hoffman, 1966].
Din partea bacteriei, în fenomenul de colonizare, au o mare importanţă preferinţetele de
specie. Ele determină în cele din urmă ca totdeauna S. salivarius să se fixeze ca loc pe dosul
limbii, S. mitis pe mucoasa obrajilor, S. mutans pe dinţi, S. sanguis pe dinţi şi între dinţi.
După ce a aderat, ca o bacterie să se colonizeze, adică să aibă o dezvoltare numerică
abudentă până la formarea de colonii, trebuie în condiţiile ecosistemului, să aibă o rată de
înmulţire care să exceadă pe cea oponentă a altor bacterii şi pe cea de spălare continuă prin
secreţii, în cazul gurii, saliva. Cantitatea iniţială de pătrundere în gură a unei bacterii nou-venite
trebuie să fie destul de mare, peste 108. Sub această cantitate şansele ei de implantare scad.
Unele specii, ca S. sanguis se pot coloniza şi când se găsesc numai în cantitate de 103-
104/ml salivă, în timp ce S. mutans necesită cantităţi iniţiale de cel puţin 10 ori mai mult ca să
poată coloniza. Prin urmare colonizarea este în raport şi cu atributul de specie.
1. Aderarea prin producerea de polimeri extracelulari
Exemplul cel mai eclatant despre modul acesta de adeziune prin polimeri îl constituie
S.mutans. El produce din sucroză polimer de dextran extracelular, cu care aderă şi se menţine pe
orice suprafaţă atât in vitro cât şi in vivo. Specificitatea acestui polimer se vede şi din faptul că
S.mutans se lasă repede şi uşor aglutinat la contactul cu dextranul, pe când alte bacterii nu
aglutinează cu el. În schimb acestea din urmă aglutinează, în prezenţa altor polimeri salivari, dar
cu care nu aglutinează S. mutans, aşa este cazul S. sanguis.
Se poate vorbi deci în cazul unor bacterii de o aglutinare specifică (S. mutans), iar în al
altora de o aglutinare nespecifică (S. sanguis). Evident că în cazul aglutinării specifice aderenţa
la suprafeţe este mai mare, detaşarea experimentală mai dificilă, ceea ce s-a constatat în cazul
S.mutans şi al plăcilor dentare produse de el.
Proprietatea adezivă a unor polimeri, cum este aceea a dextranului, nu favorizează numai
aderenţa propriei specii, a S. mutans, ci şi a altor specii bacteriene în mod nespecific, prin simplul
fenomen fizic al vâscozităţii. Se deosebesc şi din acest punct de vedere însă bacterii ce se lasă uşor
alipite la un contact cu dextranul şi altele ce reuşesc să se detaşeze. Aceasta este în funcţie şi de
gradul lui de polimerizare, vâscozitatea şi aderenţa fiind proporţionale cu acest grad, pentru că
odată cu polimerizarea creşte şi greutatea moleculară şi proporţia înălţimi axiale [Hay, 1972].
În absenţa unui regim bogat în sucroză S.mutans are slabe capacităţi adezive, el este repede
spălat şi îndepărtat de salivă, ceea ce explică absenţa lui, sau procentul redus, în cavitatea bucală.
Dar având mai multă sucroză la dispoziţie, el este capabil să colonizeze dinţii până la exces.
Sucroza este mai importantă pentru el ca mijloc de aderenţă decât ca substrat nutritiv.
Funcţia de aderenţă este mai mare când polimerul este secretat de novo, adică după ce bacteria vine
în contact cu suprafaţa dintelui, ca urmare a acestui contact ea fixându-se ferm în acest caz, dacă
însă polimerul este secretat dinainte, aderenţa este mai slabă şi bacteria chiar poate fi îndepărtată.
Ca şi S. mutans, actinomicetul trebuie să se ataşeze mai întâi de dinte, apoi să secrete polimerul şi
numai prin acesta el aderă propriu-zis. Alte specii de actinomicete sintetizează levani, iar mai nou
s-a arătat că unele actinomicete elaborează în jurul lor un văl de heteropolizaharid ce conţine o
cantitate mare de N-acetilglucozamină cu rol evident în aglutinarea specifică a actinimicetelor, rol
asemănător dextranului pentru S.mutans [Hammond, 1974].
2. Aderarea prin polimeri salivari
În salivă se găsesc în mod permanent polimeri ai glicoproteinelor, cu greutăţi moleculare
diferite. Prin faptul că ei dau un caracter vâscos salivei, au o importanţă deosebită în aderarea a
numeroase specii bacteriene cu care vin în contact, pe de o parte, iar pe de altă parte ei
umectează în continuu dinţii. Cu cât greutatea moleculară a polimerului mucoid este mai mare,
cu atât vâscozitatea lui creşte şi este mai uşoară ataşarea şi aderenţa la contactul bacteriei cu
polimerul. Rolul polimerilor salivari se vede şi din faptul că ei constituie matricea de la baza
plăcii dentare pe care se face aglomerarea celulară. Mai mult chiar, se ştie că unele specii se lasă
aglomerate numai de unele tipuri de polimeri salivari, spre exemplu S. mitis, pe când S. sanguis
numai de altele.
Cercetările lui Hillman (1970) au demonstrat că S. salivarius şi S. sanguis aderă în mod
egal pe pulberea de smalţ netratată cu salivă. Dar tratat cu salivă S. sanguis devine dintr-o dată
mult mai aderent şi pe suprafeţe mai mari decât S. salivarius, în proporţie de peste 100 ori.
Alături de acesta, autorul citat a constatat încă masive aglomerări in vivo pe dinţi de alţi
streptococi bucali decât S. sanguis.
 3. Ataşarea prin înveliş fibrilar
O serie de specii din cavitatea bucală au la periferia celulei lor un înveliş supraadăugat
peretului. El are un aspect franjurat sau fibrilar. A fost descris întâi de Zobell la streptococul
piogen. S-a văzut că el dispare morfologic la microscopul electronic după tratarea celulelor cu
pepsină, deci este de natură proteică. Ulterior s-a constatat că el există şi la alţi streptococi, de
exemplu S. salivarius şi S. mitis sau la alte specii bacteriene, fiind însă diferit de la o specie la
alta. Tuturor le serveşte evident la aderarea în cavitatea bucală pe diferite suprafeţe.
Bacteriile pe care îl posedă el le permite o ataşare directă de feţele dure sau moi, fără
ajutorul polimerilor. Nu toate speciile îl au însă, spre exemplu Lactobacillus casei, de aceea ei nu
pot adera direct de dinte.
Unele bacterii mai pot adera probabil prin pilii lor, mai ales bacilii.
4. Ataşarea prin intermediul altor bacterii
Ea a fost postulată de Gibbons şi Nygaard (1968), pe baza aglutinărilor ce se constantă
frecvent între bacterii de specii diferite. Cauza este fie înrudirile antigenice, cazuri mai rare, fie
structura lor de suprafaţă, mai des, ce la face să intre în reacţii de afinitate unele cu altele.
Parson şi col., (1973) au izolat 8 specii de bacterii din gură ce nu produceau nici una din
ele aglomerări pe tijă de metal implantată în mediu cu sucroză (model pentru producerea de plăci
dentare in vitro), din care 6 coci Gram-pozitivi şi 2 bacili Gram-negativi. Cu aceste specii a
realizat 35 de combinaţii diferite şi a constatat că 21 combinaţii în condiţii de amestec au produs
placă dentară in vitro prin aderenţă cu diferite grade de fermitate pe tija de metal, asemănător
plăcii bacteriene in vitro. Prin urmare specii cu o slabă capacitate adezivă pe părţi dure când sunt
singulare, în amestec se potenţează.
Un rol deosebit în aderarea speciilor cu slabă capacitate proprie adezivă îl are ajutorul dat
de speciile care în mod primar sunt formatoare de plăci dentare, cu mare putere de aderare, cum
este S. mutans. Genul Veillonella, spre exemplu, dotată cu o slabă aderenţă in vivo şi in vitro,
devine aderentă şi se fixează pe placa dentară formată de Actinomices viscosus [Bladon, 1970].
5. Retenţii mecanice
Alături de retenţiile adezive văzute mai sus datorită proprietăţilor de specie, există în
cavitatea bucală o serie de posibilităţi de retenţii mecanice ale bacteriilor.
Retenţiile mecanice se pot realiza în două moduri:
 a) prin adsorbirea grosolană a microbilor pe substratul moale ale resturilor
alimentare ce stagnează temporar în gurile cu igiena dinţilor neglijată;
răspândirea lor poate fi foarte inegală, cu deosebire sunt prezente în diferite
faze, în pliuri ale mucoaselor, în spaţiile interdentare.
b) al doilea mod constă în pătrunderea incidentală cu saliva bacteriilor în fisurile
dinţilor, în leziunile carioase, între suprafeţe neregulate, crenelate ale gingiilor,
în şanţul gingival, în pungile parodontale.
În ambele cazuri bacteriile se depozitează, se aglomerează, se înmulţesc, fiindcă sunt
protejate într-o măsură mare de acţiune de spălare a salivei.
Acestea sunt modalităţile de menţinere în gură a unor specii cu o aderenţă proprie slabă,
care astfel s-ar implanta greu numai prin proprietăţile lor, ca lactobacilii, levurile, fuzobacteriile.
Dovada acestui mod de reţinere reiese din faptul că aceste specii de microorganisme se găsesc
într-o cantitate extrem de mică la edentaţi, dar îndată după montarea de proteze, numărul lor
creşte semnificativ. Spre exemplu, lactobacilii se găsesc într-o cantitate foarte mică, sau chiar
lipsesc din gurile fără carii dentare, dar ei abundă în carii şi în jurul lor, numărul lactobacililor
fiind proporţional cu numărul cariilor. După asanare, numărul acestora se reduce brusc. Astfel de
constatări l-au determinat pe Krasse să creadă că lactobacilii îşi au habitatul numai în carii, fiind
adăpostiţi în ele, unde au pătruns saliva.
La fel este cazul cu Bacteroides melaninogenicus, care la copii şi edentaţi lipseşte, dar
reapare după punerea de proteze şi dispare iar o dată cu ele.
Cu cât o dantură este mai neregulată, mai rugoasă, mai fisurată, sau o proteză, cu atât
favorizează mai uşor o reţinere mecanică de bacterii şi un număr mai mare, căci le oferă un
adăpost din care periajul de întreţinere a igienei le îndepărtează mai anevoie.
Un alt mod de reţinere mecanică a bacteriilor este cea datorită formelor filamentoase din
cavitatea bucală: diferite genuri de actinomicete, leptotrichii, forme bacilare lungi, ramificate.
Acestea, pe lângă proprietăţile lor adezive, au tendinţa să formeze ghemuri mai mici sau mai
mari, cu deosebire leptotrichiile, în ochiurile cărora îşi găsesc adăpost, ca într-o plasă, o mulţime
de alte bacterii şi protozoare favorizându-le stagnarea. La rândul lor, însăşi aceste forme
filamentoase sunt reţinute mecanic, cum am văzut, şi se găsesc mai multe într-o gură cu dinţii
implantaţi defectuos sau cu suprafeţe neregulate, cu adâncituri sau leziuni în ele.