BIOREMEDIEREA SOLURILOR CONTAMINATE CU DIOXID DE

SULF

1. Surse de dioxid de sulf

o Surse naturale: erupţiile vulcanice, fitoplanctonul marin, fermentaţia bacterianǎ în

zonele mlǎştinoase, oxidarea gazului cu coţinut de sulf din descompunerea biomasei.
o Surse antropice: (datorate activitǎţilor umane): sistemele de încǎlzire a populaţiei
care nu utilizeazǎ gaz metan, centralele termoelectrice, procesele industriale (siderurgie,
rafinărie, producerea acidului sulfuric), industria celulozei şi hârtiei şi, în mǎsurǎ mai
mica, emisiile provenite de la motoarele diesel.
Principalele surse de poluare industrială sunt:
o Industria siderurgicǎ şi metalurgicǎ. Industria de prelucrare a minereurilor în
vederea extragerii componenţilor feroşi sau neferoşi se bazeazǎ în special pe procedee de
topire şi înnobilare la temperaturi înalte în urma cǎrora rezultǎ cantitǎţi extrem de mari
de gaze nocive şi pulberi.
o Industria petrochimicǎ. În rafinǎriile din industria petrochimicǎ apar emisii de
hidrocarburi, dioxid de sulf, hidrogen sulfurat, oxizi de carbon alǎturi de alţi componenţi
nocivi mai puţin importanţi.
o Industria materialelor de construcţii eliminǎ mari cantitǎţi de praf şi mai puţin gaze
nocive.
o Industria chimicǎ. Procesele tehnologice ce se desfǎşoarǎ în industria chimicǎ
conduc la poluarea atmosferei cu diverse substanţe: oxizi de sulf, hidrogen sulfurat, oxizi
de azot, clor, etc.
o Industria minierǎ. Ritmul ridicat de exploatare la minele deschise înseamnǎ
dislocarea unor cantitǎţi mari de pǎmânt şi eliminarea de pulberi solide, concentrarea
sterilului si poluării în iazuri de decantare, halde de steril.
o Industria energeticǎ şi transporturile. Sub aspect cantitativ se situeazǎ pe primul
loc al surselor de emisii de gaze nocive, datoritǎ faptului cǎ toate industriile necesitǎ
cantitǎţi mari de energie, iar obţinerea ei prin combustie este legatǎ de generarea unor
cantitǎţi imense de gaze reziduale (dioxid de sulf, oxizi de azot, oxizi de carbon), praf şi
fum. (Raport RESOLMET, 32161/2008).

1
 Poluarea cu dioxid de sulf în ţara noastră
Aceasta se produce în jurul unor intreprinderi industriale, cum sunt unitǎţile de
metalurgie neferoase (Romplumb Firiza S.A., Phoenix Baia Mare, Sometra Copşa Micǎ,
Combinatele Siderurgice Galaţi, Hunedoara etc.), efectele unora fiind resimţite, chiar
dupǎ sistarea activitǎţii (cazul Ampellum Zlatna S.A.). De asemenea, suprafeţe
importante sunt afectate de emisiile din zona combinatelor de îngrǎşǎminte, de pesticide,
de rafinare a petrolului, cum este cazul în judetul Bacǎu, unde sunt afectate slab-moderat
103538 ha de terenuri agricole, precum şi al combinatelor de lianţi şi azbociment. În
cazul metalurgiei neferoase (Baia Mare, Copşa Micǎ, Zlatna) au fost afectate în diferite
grade de conţinutul de metale grele şi de emişia de dioxid de sulf, 198.624 ha, care
produc maladii ale oamenilor şi animalelor din zonele învecinate pe o razǎ de 20- 30 km.
Solurile suferǎ de acidificare, care determinǎ sǎrǎcirea acestuia în elemente nutritive, se
destructureazǎ, se declanşeazǎ procese de pantǎ (eroziune şi alunecǎri), uscarea
vegetaţiei etc. (Raport RESOLMET, 32161/2008).
2. Efectele poluării cu dioxid de sulf
Sulful joacǎ un rol asemǎnǎtor şi la animale, având un rol critic în formarea sǎnǎtoasǎ
a pielii, pǎrului şi a ţesutului lânos. Limitele conţinutului în sulf pentru solurile cu
folosinţă mai puţin sensibilă:
Prag de alertǎ: - 5000 mg/kg substanţǎ uscatǎ (S);
• 400 mg/kg substanţǎ uscatǎ (sulfuri);
• 5000 mg/kg substanţǎ uscatǎ (sulfaţi).

Prag de intervenţie: - 20.000 mg/kg substanţǎ uscatǎ (S);

• 2000 mg/kg substanţǎ uscatǎ (sulfuri);

• 50.000 mg/kg substanţǎ uscatǎ (sulfaţi).

Oxizii de sulf au acţiune dǎunǎtoare atât asupra organismului uman , regnului vegetal
cât şi asupra construcţiilor din metal şi piatrǎ. Acţiunea poluatoare a H2SO4 se exercitǎ sub
forma ploilor acide, principalul factor generator al „ morţii padurilor” în tǎrile industrializate.

 Efecte asupra sǎnǎtǎţii populaţiei şi animalelor

Efectele dioxidului de sulf asupra omului se manifestă în primul rând printr-o iritaţie a
sistemului respirator. Aceasta apare la concentraţii de 5 ppm. În unele cazuri iritaţia apare
chiar la concentraţii de 1—2 ppm şi este însoţită de spasm bronşic la concentraţii de 5—10

2
ppm. În ceea ce priveşte acţiunea toxică acută a dioxidului de sulf prin expuneri intermitente
la concentraţii mai ridicate, părerile diverşilor autori sunt întru totul concordante.

Numeroase cercetări au dovedit însă efectele cronice ale expunerilor îndelungate la

concentraţii mici. S-a dovedit că dioxidul de sulf odată intrat în organism prin căile
respiratorii ajunge în sânge şi produce tulburări în metabolismul glucidelor şi în procesele
enzimatice. În prezenţa particulelor solide acţiunea dioxidului de sulf determină efecte şi mai
grave. La concentraţii anuale de 100 fxg/m3 particule asociate cu concentraţii de 30 ng/m3
dioxid de sulf se constată o creştere a sensibilităţii la diferite boli a copiilor. Concentraţii de
particule cuprinse între 100—130 fxg/m3 asociate cu concentraţii de 120 fxg/m3 dioxid de
sulf determină o creştere a maladiilor respiratorii la copii. Ca şi la om, dacă dioxidul de sulf
este absorbit pe particule solide efectele sunt şi mai grave. Efectul aditiv determină o creştere
a numărului de îmbolnăviri şi decese în rîndul animalelor expuse.

 Efecte asupra plantelor

Prezenţa dioxidului de sulf în atmosferă constituie principala cauză a proceselor

distructive asupra plantelor. Multe plante prezintă o sensibilitate accentuată în comparaţie cu
oamenii şi animalele la acest poluant. Sensibilitatea este în funcţie de concentraţie şi de
timpul de expunere. Leziunile provocate de dioxid de sulf şi tulburările produse în asimilaţia
clorofilială diminuează fotosinteza.

Mecanismul acţiunii toxice a dioxidului de sulf asupra plantelor este încă puţin
cunoscut. Se ştie însă că acţiunea sa toxică este determinată de proprietăţile sale
oxidoreducătoare şi de aciditatea sa. O serie de factori ca luminozitatea puternică, umiditatea
şi temperatura favorizează apariţia leziunilor chiar la concentraţii mai mici de dioxid de sulf.
Comportamentul diferitelor specii de vegetale la acţiunea dioxidului de sulf este foarte variat.
Plantele cu frunze suculente prezintă cea mai mare sensibilitate, în timp ce plantele cu frunze
aciculare prezintă cea mai mare rezistenţă.

Dioxidul de sulf ca poluant atmosferic exercită asupra lumii umane cu totul alte
efecte decît dioxidul de sulf singur, aşa cum se întâlneşte uneori în atmosfera industrială.
Sinergismul cu alţi poluanţi atmosferici, în special cu particulele solide, accentuează efectele
toxice ale dioxidului de sulf. Pagubele cele mai importante provocate de SO2 plantelor se
petrec ziua, când activitatea fotosinteticǎ este maximǎ, acţiunea fitotoxicǎ a SO2 constând în

3
distrugerea clorofilei. Prin expunerea unor plante la o atmosferǎ artificialǎ de SO2 acestea au
eliminat H2S numai în prezenţa luminii.

 Efecte asupra mediului

Dioxidul de sulf în prezenţa particulelor are o capacitate de distrugere şi mai mare.

Astfel, oxizii de sulf corodează suprafeţele metalice din cauza formarii acizilor, deteriorează
şi decolorează clădirile, atacă marmura şi orice piatră de construcţie, deteriorând astfel
monumentele. Aciditatea aerului poluat datorată oxizilor de sulf deteriorează şi decolorează
ţesăturile, obiectele de piele etc. Oxizii de sulf împreuna cu acizii sulfuroşi si sulfurici,
conduc la aparitia unor fenomene de decolorare a materialelor colorate, de slabire a
rezistentei si elasticitatii a materialelor

3. Bioremedierea solurilor contaminate cu dioxid de sulf

În majoritatea solurilor aerobe, microorganismele chemolitotrofe şi fotoautotrofe sunt

în cea mai mare măsură responsabile de oxidarea formelor de sulf în sol. Bacteriile fototrofe
sunt organismele predominante care contribuie la oxidarea sulfului la interfaţa sol-apă şi la
nivelul rizosferei. Majoritatea microorganismelor din genul Thiobacillus sunt obligatoriu
aerobe, deşi unele, cum ar fi T. denitrificans, se pot dezvolta în condiţii anaerobe, prin
utilizarea NO3 - , ca un acceptor de electroni terminal. Alte specii de Thiobacilli utilizează
electroni donori, cum ar fi oxidul feros (T. ferroxidans) şi tiocianatul (SCN- ) (T.thioparus),
mai degrabă decât sulfurile. Microorganismele genului Thiobacillus diferă prin
caracteristicile lor, şi ca urmare, pot fi împărţite în următoarele grupe:

(1) T. thioparus, care oxidează în condiţii aerobe S2 - , S °, S2O3 2-şi (SCN- ). Aceasta
este o bacterie strict autotrofă şi creşte la valorile pH-ului cuprinse între 4,5 – 7,8.

(2) Thiobacillus thiooxidans în esenţă, se aseamănă cu T. thioparus, dar acesta creşte

în condiţii optime la un pH acid, chiar şi la pH de 1. Această specie reprezintă oxidanţii
clasici ai sulfului, care a fost raportată pentru prima dată de către Waksman şi Joffe.
Biochimia acestei specii a fost studiată timp îndelungat.

(3) Thiobacillus denitrificans se caracterizează prin capacitatea sa de a oxida formele

reduse ale sulful, precum şi reducerea NO3 - la N2.

4
 (4) T.ferrooxidans poate utiliza Fe2+ ca o sursă de energie pentru oxidarea la Fe3+. Ca
şi caracteristici, această bacterie este similară cu T. thiooxidans, deşi se află în imposibilitatea
de a oxida S2 - .

(5) Acest grup conţine thiobacilli care sunt obilgatoriu chemolitotrofi, dar pot fi şi
heterotrofi (de exemplu, T. neopolitanus).

(6) Ultimul grup include thiobacilli care sunt accidental chemolitotrofi, dar
obligatoriu heterotrofi (de exemplu, T. perometabolis). Biochimia oxidării sulfului prin
creşterea thiobacililor in vitro, a fost tratată în mai multe studii.

Poli-tionaţii nu au rolul central în oxidarea in vitro a sulfului anorganic, de către

thiobacilli, deoarece unele tulpini nu sunt în măsură să fie metabolizate de ei. Pe de altă parte,
o enzimă thiosulfat-oxidantă a fost izolată de la diferiţi thiobacilli de către Trudinger.
Electronii de la oxidarea sulfului sunt transferaţi în lanţurile de transport de electroni.

Cele mai importante microorganisme ale acestui grup, în raport cu oxidarea sulfului în
soluri sunt speciile Beggiatoa, bacterii, care participă la oxidarea sulfiţilor în zona de
rădăcină. Toate tulpinile Beggiatoa depozitează sulf, în prezenţa H2S, deşi aceste bacterii par
a fi heterotrofe.

Bacteriile fototrofice, cum ar fi Chromatium şi Chlorobium, au de asemenea, un rol

important în oxidarea sulfiţilor. Un număr de chemolitotrofe nefilamentoase care au
capacitate oxidantă a sulfului au fost izolate. De exemplu, Sulfolobus se dezvoltă în soluri
acide fierbinţi.

Speciile Thiospira, Thiomicrospira şi Macromonas au fost izolate din solurile de

pădure saturate cu apă. Importanţa acestor bacterii în oxidarea sulfului urmează a fi stabilită.
S-a constatat că adăugarea de sulf stimuleazǎ o creştere semnificativǎ a populaţiei de
Thiobacillus. Oricum, se pare că nu există nici o corelaţie între procesele de oxidare a sulfului
şi bacteriile Thiobacillus, cu excepţia faptului cǎ procesele de oxidare a sulfului sunt în
general reduse în soluri în lipsa acestor organisme. Astfel aceste procese de oxidare sunt
accelerate în sol prin inocularea cu populaţia de Thiobacilli.

5
 Implicarea organismelor heterotrofe în oxidarea sulfului din sol

Rolul dominant pe care îl au thiobacili în oxidarea solului a fost menţionat în câteva

studii privind rolul organismelor heterotrofe pe care îl pot avea în proces. Faptul că
majoritatea, dacă nu toate, microorganismelor heterotofe din sol, într-o anumită măsură, sunt
capabile de a oxida sulful, sugerează faptul că, probabil, ele pot participa la oxidarea
elementarǎ şi la reducerea formelor de sulf în sol. Oricum, rolul organismelelor heterotrofe în
oxidarea sulfului din sol s-ar părea să fie limitate de nivelurile scăzute de carbon prezent
pentru a sprijini organismele heterotrofe şi activitatea acestora.

Există studii care arată că ciupercile pot folosi deşeurile plantelor, cum ar fi paiele de
cereale, ca o sursă de carbon în sprijinirea oxidǎrii sulfului. La polul opus, specii de fungi din
descompunerea lemnului au fost dovedite ca fiind incapabile sǎ oxideze sulful când cresc din
bucǎţi de lemn introduse în sol. Cu toate acestea, anumite studii sugerează că ciupercile
Ectomycorrhizal sunt capabile de a oxida sulful în cultură. Acestea susţin faptul că
microorganismele heterotrofe ar putea avea un rol important în oxidarea sulfului, cel puţin în
anumite soluri, din punctul de vedere al autorilor Lawrence şi Germida.

Bacteriile au tendinţa de a oxida sulful elementar S 0 la S2O3 2-, iar fungii realizează
oxidarea completǎ la SO4 2- . În general, se produce puţin S4O6 2- în urma reacţiilor de oxidare.

Oxidanţii heterotrofici ai sulfului au fost găsiţi, de asemenea, predominanţi în două

soluri (luvisoluri cenuşii) care confirmă rapoartele anterioare cu privire la ambiguitatea
oxidanţilor de sulf heterotrofi în marea varietate de soluri. Lawrence şi Germida furnizezǎ
mai multe date pentru a sublinia rolul heterotrofelor în oxidarea sulfului, arătând că rata de
oxidare a sulfului creşte liniar cu biomasa microbianǎ a solului.

Cu toate acestea, rămâne dificil de precizat cu exactitate ratele de oxidare a sulfului

între oxidarea heterotrofelor şi chemolitotrofelor. Se pare că, probabil, totuşi, acele populaţii
mixte de microorganisme, inclusiv heterotrofele sunt responsabile de realizarea oxidǎrii
sulfului în majoritatea solurilor. În acest fel, de exemplu, S0 poate fi oxidat la S2O3 2- de către
un grup de microorganisme, şi altele, pot oxida acest compus intermediar la produsul final,
SO4 2-. Astfel de interacţiuni sinergice între oxidarea sulfului prin microorganisme au fost
demonstrate în vitro.