Ecosistemul cavităţii bucale

Microorganismele ce trăiesc în cavitatea bucală sunt extrem de numeroase, de ordinul

bilioanelor, chiar şi în condiţiile unei riguroase asanări a ei şi a menţinerii igienei bucale. De
asemenea, ele sunt foarte variate ca specii. Unele specii sunt tranzitorii, ocazionale, altele
cvasipermanente. Ele nu trăiesc izolate nici ca specii, nici ca indivizi celulari, ci într-un amestec
mereu schimbător datorită fluxului continuu salivar, mişcărilor masticatorii şi de deglutiţie, chiar
şi în perioada dintre mese. Aportul alimentar şi cel lichid introduc de fiecare dată cantităţi noi de
specii. Ele constau din bacterii, protozoare, fungi, virusuri, levuri etc. De aceea cu un termen le
numim „microorganisme” şi la un loc constituie flora microbiană a cavităţii bucale sau prescurtat
„microflora”. Din ea bacteriile reprezintă doar o parte, cea majoritară.
Între diferite specii de microorganisme se stabilesc în timp şi spaţiu numeroase feluri de
relaţii, tocmai datorită amestecului lor permanent. Aceste relaţii constituie sistemul ecologic al
cavităţii bucale.
Orice noţiune de ecologie de la nivelul cavităţilor naturale ale omului, şi deci şi de la
nivelul cavităţii bucale, trebuie înţeleasă în dublu sens: pe de o parte relaţiile interspeciale, adică
cele dintre numeroasele specii de microorganisme prezente, pe de altă parte relaţiile fiecăreia şi
în ansamblu cu mediul lor de viaţă, în acest caz cavitatea bucală. Nici unele, nici altele nu ramân
limitate la acest nivel, ele au răsunet asupra întregului organism.
Cavitatea bucală ca spaţiu şi condiţii ce le oferă microorganismelor constituie un
„habitat”. Aici au posibilităţi de dezvoltare pe baza resturilor alimentare, căldură, umiditate,
condiţii de aerobioză, pH anumit, în general favorabil lor. Dar tot aici există şi unii factori
nefavorabili lor, ca lizozimul, bacteriocine, numeroşi bacteriofagi, sulfocianaţi din salivă.
Prin factorii de mediu pozitivi şi negativi, în raport cu viaţa şi persistenţa lor, acest
habitat exercită o acţiune selectivă asupra speciilor de microorganisme, rămânând cele cu
capacităţi mai bune de adaptare la aceste condiţii, deoarece la rândul lor, fiecare din aceşti factori
sunt variabili în jurul unei medii şi sunt ritmaţi de alimentaţie şi obiceiurile personale.
Între microorganismele din cavitatea bucală se stabilesc tot felul de relaţii, potrivit
metabolismului fiecărui în parte şi al tuturor, ca ansamblu. În linii mari, aceste relaţii pot fi de
stimulare a dezvoltării unei specii sau de indiferenţă şi de inhibare.
 Relaţiile de stimulare pot fi unilaterale, potrivind beneficiul unei specii pe seama alteia,
când o denumim „toleranţă” sau „dependenţă”, cum este cazul bacteriilor doică. Acestea
furnizează diferite vitamine sau factori de creştere şi altora, prin sinteza pe care o fac pentru sine.
De exemplu, stafilococul favorizează în prezenţa sa dezvoltarea lui Hemophilus influenzae; tot
stafilococul poate fi sursă de vitamină K pentru Bacteroides melaninogenicus, de care acesta din
urmă are neapărată nevoie.
Există relaţii între organisme de beneficiu bilateral, când vorbim de simbioză. Astfel de
relaţii se instalează pe parcursul descompunerii alimentelor complexe, când din scindările făcute
de unele specii de bacterii anaerobe prin fermentaţii rezultă compuşi utili altor specii, celor
aerobe, de care profită.
Relaţiile de „inhibiţie” pot fi de mai multe feluri: de inhibiţie unilaterală, de inhibiţie
reciprocă, de antibioză. Lactobacilii, prin producţia lor mare de acid lactic şi de alte feluri de
acizi sunt nefavorabili, prin pH pe care îl scad, pentru multe alte specii. În schimb acidul lactic şi
alţi acizi produşi de lactobacilii heterofermentativi, precum şi acizii produşi de streptococi sunt
utilizaţi de veillonelle ca surse de energie [Rogosa, 1964].
Unii fungi din cavitatea bucală produc cantităţi mici de substanţe cu caracter de
antibiotice pentru alte specii.
Tot prin scăderea pH-ului, ca urmare a producerii de acizi organici din fermentaţii, la care
contribuie alături de streptococi şi lactobacili, actinomicetele, stafilococii epidermidis,
difteromorfii şi alte specii zaharolitice, sunt inhibate în dezvoltarea lor bacteriile proteolitice care
au nevoie de un mediu alcalin pentru activităţile lor. Cercetările făcute pe animale au arătat că
bacteriile anaerobe nu pot coloniza cavitatea bucală decât după prealabila ei colonizare cu
bacterii aerobe, ceea ce sublinează dependenţa unora de celelalte ca să le consume oxigenul
molecular nociv anaerobilor.
Deosebim deci relaţii favorabile de dezvoltare, de intrajutorări interspecifice, dar şi
numeroase relaţii de antagonism la nivelul cavităţii bucale. Ele sunt într-o dinamică permanentă,
când în favoarea unei sau unor specii, când în defavoarea unei sau unor specii. În acelaşi timp
distingem în cavitatea bucală în diferite regiuni, pe suprafaţa unor mucoase, sau în interiorul
anumitor cavităţi pH diferite, condiţii de aerobioză şi anaerobioză, concomitente sau alternative,
care duc la relaţii diferite şi creează microflorei un tablou foarte variat.
 Bacteriile nu se înmulţesc la infinit în cavitatea bucală. Din acest punct de vedere, alături
de relaţiile de proliferare şi cele de inhibare şi antagonism, mai distingem relaţii de limitare per
ansamblul microflorei a numărului de bacterii. Acestea din urmă nu sunt şi cele mai lipsite de
importanţă întrucât putem presupune unde ar duce un exces bacterian.
La limitarea bacteriilor contribuie diferiţi factori:
- unul din ei este lizozimul, cu acţiune deosebită asupra florei Gram-pozitive,
depolimerizându-i peretele celular şi transformând-o în protoplaşti ce nu pot
persista ca atare în condiţiile cavităţii bucale;
- un al doilea factor limitativ este sistemul lacto-peroxidaza-SCN-H2O2;
- alţi factori sunt peroxidul de hidrogen produs de numeroase specii şi în primul
rând de streptococii salivarius, precum şi de acizii graşi volatili [Rosebury, 1962;.
- de asemenea, în gură, mai ales în cele cu carii, sau cu igiena deficitară, se
dezvoltă numeroase protozoare avide “mâncătoare” de bacterii, precum şi
numeroşi bacteriofagi ce lizează bacteriile;
- un rol important îl are saliva, care prin cantitatea ei de 1-1,5 L/24 ore le spală de
pe dinţi şi mucoase şi le transportă spre aciditatea bactericidă a stomacului şi
alcalinicitatea de la nivelul intestinului. Rolul salivei de îndepărtare a bacteriilor
reiese din faptul că dimineaţa la sculare gura conţine o cantitate excesiv de mare
de bacterii, ce se corelează cu reducerea la maximum peste noapte a salivei;
- descuamarea continuă a celulelor epiteliului bucal are şi ea un rol în îndepărtarea
microorganismelor.
Din cele expuse rezultă că există într-un anumit sens un echilibru numeric al
microorganismelor bucale, cum se poate vorbi de un anumit echilibru între specii. Acest
echilibru nu este întâmplător, ci este dictat de necesităţi, iar la baza lui materială sunt caracterele
de specie şi condiţiile de dezvoltare. Relaţiile ce se creează între microorganisme nu sunt relaţii
simple de prezenţă, ci sunt organizate în sistem. Ansamblul lor cu cavitatea în care au loc
constituie un “ecosistem”. El este specific acestei cavităţi întrucât este diferit prin numeroase
particularităţi de ecosistemul intestinal sau vaginal. În acelaşi timp, nu este un ecosistem
standard, deoarece prin foarte multe variante ce le poate avea, ecosistemul cavităţii bucale diferă
de la un organism la altul. El are următoarele caractere:
 a. Este stabil, în sensul unui relativ echilibru între specii la acelaşi individ în timp
şi condiţii obişnuite, cu variaţiile mici pe care le-am semnalat;
b. Controlează stabilirea şi rezistenţa tulpinilor bacteriene nou intrate.
Ca o tulpină să se poată menţine, ea trebuie să aibă capacitatea de integrare în ecosistem
ţinând cont de numeroasele condiţii nefavorabile ei ce le întâmpină din partea celorlalte tulpini şi
specii. În acest sens ecosistemul realizează în mod automat o împărţire a speciilor bacteriene, în
permanente şi trecătoare prin cavitatea bucală.
Nu orice bacterii se pot adapta şi integra la condiţiile găsite şi create de sistemele
numeroase ce determină variaţii de pH, aerobioză-anaerobioză, diferitele feluri de metabolisme
concomitente cu complexitatea de enzime ce le pun în joc, fenomenele de dependenţă,
antagonisme, factori limitativi. Spre exemplu Escherichia coli este o specie uşor adaptabilă la
condiţiile de mediu, nepretenţioasă, ca dovadă marea ei posibilitate de răspândire. Şi totuşi, ea nu
este capabilă să fie adaptată ca o specie permanentă în cavitatea bucală, în condiţiile de aici. Deci
ecosistemul are pentru unele bacterii o acţiune eliminatoare.
c. O altă caracteristică a lui este temperarea virulenţei diferitelor specii sau tulpini
în condiţiile prezenţei în ecosistem. Cu alte cuvinte, unele specii sau tulpini cât timp sunt
încadrate în ecosistem sunt obligate de numeroşi factori constituenţi ai acestuia să-şi modereze
patogenitatea, să treacă din patogene în condiţionat-patogene. Ele numai când părăsesc
ecosistemul îşi pot căpăta eventual agresivitatea. Aşa este cazul pentru Staphilococcus aureus
sau Pseudomonas aeruginosa: sau devin agresive în condiţii apeciale de receptivitate a
organismului, cum este cazul marilor traumatisme, sau după extracţii anevoioase, când ei pot
cauza osteomielite.
Pentru ca o tulpină nou intrată, de la început să-şi manifeste patogenitatea, învingând
condiţiile ecosistemului, ea trebuie să fie dotată sau cu o virulenţă deosebit de mare, sau ca
organismul să aibă forţele de apărare foarte scăzute generale sau locale în acel moment biologic.
Ce înseamnă ruperea echilibrului dintre specii, o dereglare a ecosistemului la un moment
dat, o subliniază cazurile administrării masive sau îndelungată de tetracicline sau alte antibiotice
cu spectru larg. Omorând speciile sensibile, cu rolul lor bine definit antagonist şi limitant,
speciile rezistente, cum sunt candidele, cresc şi se înmulţesc nestânjenite, până la exces. Din
situaţia dinaintea dereglării ecosistemului, când ele erau în număr redus şi comensale, deodată se
dezvoltă extrem de mult, colonizând întreaga suprafaţă a cavităţii bucale, cu puncte albe de
diferite mărimi, coloniile lor caracteristice. În acelaşi timp devin patogene, formează filamente,
apoi micelii ce pătrund prin mucoase în profunzimea ţesuturilor şi au tendinţa de invadare a
torentului sanguin.
Alte două exemple sunt la fel de grăitoare: Gibbons a încercat implantarea streptococului
mutans în mod experimental într-o cavitate bucală indemnă de carii, de mai multe ori, dar fără
succes. Ulterior însă a reuşit prin zdruncinarea influenţei oponente a ecosistemului în urma
administrării de eritromicină, antibioticul cu care a omorât o parte din speciile prezente. La fel,
administrarea de penicilină în doze mari zilnic, pe o perioadă anumită, unui organism, produce
treptat o înmulţire abundentă a florei Gram-negative şi în special a bacililor. Ei vor predomina
asupra celorlalţi în ecosistem. Dacă însă penicilina este administrată apoi numai intermitent,
relaţiile anterioare dintre specii se refac şi odată cu refacerea lor, scade numărul speciilor Gram-
negative şi a coliformilor la nivelul anterior.
d. Ecosistemul cavităţii bucale are o caracteristică ce îl diferenţiază de alte
ecosisteme, cum este cel intestinal sau vaginal. În el predomină numeric streptococii dintre
bacteriile viabile, în cel intestinal predomină speciile de Bacteroides şi Escherichia coli.