Dezvoltarea organismelor din cavitatea bucală

Comparativ cu alte cavităţii naturale ale organismului, cavitatea bucală reprezintă

oarecum un loc ideal de dezvoltare pentru microorganisme. Aici ele găsesc temperatura
favorabilă, la punctul lor optimal găsesc condiţiile de umiditate necesare, un mediu alcalin care
scaldă limba şi mucoasele. De asemenea, găsesc condiţii de aerobioză, sau prezenţa CO2 cele
care au nevoie. Microaerofilele găsesc în gură numeroase locuri cu potenţial oxido-reducător
scăzut unde se pot cantona, bacteriile obligatoriu anaerobe, de asemenea îşi găsesc în şanţul
gingival şi între pliurile mucoaselor condiţii unde potenţialul oxido-reducător este foarte scăzut şi
se pot multiplica.
Ca să se dezvolte, bacteriile au nevoie de o sursă de carbon, de una de azot, de vitamine
şi de ioni. Aceste alimente se găsesc din abundenţă chiar şi în cavităţile bucale cu igiena cea mai
riguroasă, cu atât mai mult în gurile cu igiena neglijată. Cutele mucoasei, spaţiile interdentare,
şanţul gingival sunt locuri în care întotdeauna rămân suficiente resturi alimentare, cu mult mai multe
decât au nevoie microorganismele bucale. Manoperele de întreţinere a igienei bucale scad numărul
de bacterii proporţional cu metoda şi timpul de curăţire, dar ele niciodată nu pot steriliza o gură.
S-a constatat că şi pe dinţii lipsiţi de carii se pot pune în evidenţă resturi alimentare
infime.
Chiar dacă am face abstracţie de aceste resturi alimentare, bacteriilor le rămân importante
surse nutritive din cei 18 aminoacizi liberi prezenţi în saliva spontană, alături de condroitin
sulfat, acid hialuronic şi alte elemente provenite din celulele epiteliale de descuamare, a căror
eliminare este permanentă.
Saliva are o compoziţie de proteine între 0,3 şi 0,13%. În schimb sucul eliminat prin
şanţul gingival este mult mai concentrat având un conţinut de aproximativ 20-30 ori mai mare în
proteine pe care le devarsă în salivă, cu deosebire albuminele.
În condiţii obişnuite oricărei cavităţi bucale diversele specii bacteriene se ajută adesea
reciproc, în sensul că îşi sustrag una alteia în cadrul sistemului ecologic factorii de care au nevoie
unele din ele şi nu şi-i pot sintetiza. Importanţa gurii ca habitat bacterian o subliniază foarte
expresiv cazul Treponemei microdentium, care nu poate supravieţui decât în cavitatea bucală
pentru că numai aici are asigurat izobutiratul necesar ei şi poliaminele ce i le suplimentează
difteroizii şi fuzobacteriile şi un potenţial oxido-reducător controlat ce i-l asigură, de asemenea,
alte bacterii, făcând-o dependentă de ele [Socranski, 1964].
Pentru Vibrio sputorum şi Veillonella alcalescens, acidul formic şi acidul lactic de care
ele au nevoie şi-l procură de la numeroase specii anaerobe şi aerobe care prin metabolismul lor
eliberează aceşti acizi [Loesche şi Rogosa, 1984].
Bacteriile aerobe consumând oxigenul pe ariile lor de dezvoltare, creează condiţii
favorabile ulterioare bacteriilor anaerobe.
Flora bacteriană endogenă cel puţin a unor indivizi, se opune într-o măsură implantării
experimentale dezvoltării bacteriilor cariogene. Există persoane cu o gură lipsită de carii sau cu
foarte puţine carii, dar care după un tratament mai îndelungat cu antibiotice, spre exemplu
tetracicline sau alte antibiotice cu spectru larg, fac brusc un număr mare de carii ca urmare a
distrugerii echilibrului dintre specii, respectiv dispariţia unora dintre ele ce se opuneau
implantării şi menţinerii în gură a specilor cariogene.
Konig şi Guggenheim (1968) au reprodus mecanismul acestei observaţii pe animale de
experienţă. Ei au luat o tulpină de Streptococus mutans rezistent la eritromicină şi au încercat
fără succes să-l implanteze în cavitatea bucală a unui şobolan. Dar administrându-l animalului
concomitent cu eritromicina s-a reuşit implantarea şi colonizarea lui apărând ulterior carii, prin
dereglarea şi reducerea masivă a numărului total de bacterii şi dispariţia speciilor oponente
streptococului cariogen. Tratând cariile şobolanului şi surprimând administrarea eritromicinei,
din nou nu au mai putut implanta streptococul în cauză, pentru ca redând eritromicina,
fenomenul să se reproducă.
Se poate trage din acest experiment concluzia practică a exploziilor leziunilor carioase la
care se poate aştepta un bolnav uneori după un tratament îndelungat cu antibiotice.
Dezvoltarea predominantă a unor specii este favorizată uneori de dieta alimentară a
gazdei. Aceasta s-a demonstrat cel puţin în cazul S. mutans a cărui înmulţire este condiţionată de
prezenţa sucrozei, atât experimental pe animal cât şi în încercările de implantare la voluntari.
Cercetările speciale au arătat că numărul plăcilor dentare este direct proporţională cu utilizarea
mai frecventă a sucrozei în regimul alimentar şi invers proporţională cu utilizarea glucozei.
Tot experimental s-a demonstrat că introducerea masivă în consum de sucroză la un
subiect care are deja plăci dentare schimbă atât densitatea populaţiei bacteriene cât şi participarea
diferitelor specii din plăci prin producerea excesivă de dextran extracelular, după cum schimbă şi
proporţia din placă dintre azot şi hidrocarbonaţi.
Această influenţă a regimului alimentar asupra înmulţirii deosebite a S. mutans se poate
constata şi prin experimentul inversat. Van Houte (1994) a arătat că atunci când se reduce sau se
stopează cantitatea de sucroză din dietă, scade proporţional şi polizaharidul stocat în interiorul
celulelor bacteriene. Stoppelar şi col. (1970) au demonstrat o relaţie interspecială legată de
regimul alimentar: introducerea unui regim lipsit de sucroză la o serie de subiecţi duce la
scăderea semnificativă a procentului S. mutans în plăcile lor dentare, crescând în schimb
procentul S. sanguis. Dar nu numai cantitatea de sucroză în dieta unei persoane influenţează
dezvoltarea şi felul speciilor bacteriene, ci şi proteinele.
Se ştie că şi copilul sugar, odată cu introducerea unui regim mixt, i se schimbă flora
microbiană nu numai la nivelul cavităţii bucale, dar şi flora intestinală, E. coli înlocuind treptat
preponderenţa avută în timpul alimentaţiei naturale de L. bifidus.
De asemenea, se ştie că la omul adult o alimentaţie bogată în proteine favorizează cu
deosebire dezvoltarea unei flore proteolitice, în care predomină bacteriile Gram-negative
bacilare, pe când o alimentaţie bogată în hidraţi de carbon favorizează dezvoltarea unei flore
zaharolitice, cu predilecţie a cocilor Gram-pozitivi.
Egelberg a arătat că şi consistenţa dietei alimentare îşi are importanţa ei asupra unei flore,
date confirmate de Carlsson, Larson şi alţii. Atât la animale cât şi la om o dietă compusă din
alimente moi favorizează un număr mai mare de plăci dentare şi gingivite. Probabil că faptul se
datoreşte adezivităţii mai mari a unor astfel de alimente şi deci este mărită posibilitatea retenţiei
mecanice bacteriene şi aderarea de suprafaţă. Laptele şi produsele lactate stagnează mai mult pe
suprafaţa dinţilor. La unele persoane consumul laptelui neurmat de curăţirea cavităţii bucale,
induce o adevărată peliculă adezivă ce cuprinde toţi dinţii şi se menţine aproape 60 de minute. Ea
favorizează lipirea bacteriilor.
Un regim alimentar consistent are un rol de îndepărtare mecanică, de dislocare a florei
bacteriene, de curăţire a cavităţii bucale, cel puţin parţial. În orice caz, alimentele moi
favorizează într-o mai mare măsură pătrunderea lor în şanţurile gingivale cu posibilităţi de
retenţie şi înmulţire a florei anaerobe, pe când o alimentaţie consistentă limitează această
retenţie, exercită intr-o oarecare măsură masaj asupra mucoasei gingivale, activându-i circulaţia
şi întreţinând-o vitală.
 Inflamaţiile gingivale încă au un efect asupra dezvoltării florei microbiene. În inflamaţie
creşte cantitatea exudantului la acest nivel şi odată cu el şi unele elemente ce pot servi ca
stimulatori ai nutriţiei bacterilor (aminoacizi, electroliţi, factori de creştere). Ca dovadă că
lucrurile se petrec aşa, este faptul semnalat de Theilade şi col. (1966), care au arătat că în
gingivitele cronice plăcile dentare cresc în volum. Prin urmare, nu numai plăcile dentare
influenţează apariţia şi întreţin procese parodontale, ci fenomenul este şi invers. Pungile
parodontale întreţin condiţii deosebit de favorabile în dezvoltarea bacteriilor anaerobe şi a
bacteriilor proteolitice. Puroiul, sfacelarea (necrozarea) ţesuturilor locale, este însăşi urmarea
acţiunii bacteriilor. În acelaşi timp, ele închid un cerc vicios deoarece produsele degradate de ele
pe cale fermentativă, acizii aminaţi servesc la nutriţia şi dezvoltarea altor specii, după cum a
subliniat Loesche (1976). Spre exemplu, Bacteroides melaninogenicus are neapărată nevoie în
dezvoltarea lui de hem, iar Treponema denticola are nevoie de alfa-2-globuline, ambele
substanţe, aceste specii şi le procură din sucul şanţului gingival, în condiţiile obişnuite de
dezvoltare a lor, iar în cazuri patologice şi le procură în plus din ţesuturi lezate. Lactobacilii au
nevoie de aminoacizi şi de vitamine din complexul B, în schimb ei produc în exces, de care
beneficiază alte specii, vitamină K. Bown a arătat că prin ţesuturile integre sau lezate, străbat
frecvent factori de creştere pentru bacterii cu rol în stimularea înmulţirii lor. Lactobacillus
arabinosus, îşi procură bunăoară acidul nicotinic de care are nevoie din dentina dintelui ce îl
parazitează, iar atunci când vitamina nu-i ajunge la suprafaţă în cantităţi suficiente, bacteria
invadează canaliculele dentinale.