PREVENTIE ORO-DENTARA

GENERALITĂŢI

Preventia oro-dentara se referă la mijloacele de prevenire a afecţiunilor cel mai

frecvent întâlnite la nivelul cavităţii orale, respectiv caria dentară, afecţiunile parodonţiului
marginal şi profund şi chiar al cancerului oral, de la vârstele cele mai tinere până la vârsta a
treia.
Preventia oro-dentara se poate integra cu uşurinţă la nivelul tuturor specialităţilor,
precum pedodonţia, ortodonţia, odontologia, protetica dentară, implantologia, chirurgia dento-
alveolara respectiv oro-maxilo-facială.
Dată fiind incidenţa crescută, profilaxia cariei dentare devine o prioritate în cadrul
promovării stării de sănătate oro-dentară şi trebuie să se înscrie în obiectivele activităţilor
practice ale oricărui medic stomatolog.
În contextul actual, profilaxia dobândeşte un teren tot mai larg, fiind tot mai mult
adoptată atât de pacienţi, cât şi de medici, cunoscut fiind faptul că este mai uşor să previi decât
să tratezi.
Până nu demult, caria dentară era considerată un proces distructiv ireversibil al
ţesuturilor dentare dure prin acţiunea microorganismelor din placa bacteriană dentară. Stadiul
actual al ştiinţei referitor la etiopatogenia cariei a putut conduce, prin aplicarea unor măsuri
preventive ţintite, la scăderea semnificativă a incidenţei cariei dentare. Este vorba de programe
preventive aplicate pe plan naţional dar şi în cadrul fiecărui cabinet stomatologic, în şcoli,
grădiniţe, scopul principal fiind informarea marelui public cu ajutorul materialelor educative.
Această strategie are la bază atât raţiuni medicale, cât şi raţiuni financiare, terapia
conservativă înregistrând costuri mult mai mari faţă de terapia profilactică.
 ETIOPATOGENIA CARIEI DENTARE

În etiopatogenia cariei dentare sunt implicaţi mai mulţi factori :

- factorul microbian (placa dentară / biofilmul dentar)
- factorul alimentar
- factorii protectivi naturali din salivă
- fluorul (care modifică susceptibilitatea la carie)
În 1890, MILLER a descris teoria acidogenă care stă la baza formării cariei dentare
prin metabolizarea de către bacteriile orale a glucidelor fermentabile cu formarea de acizi.
Acizii, la rândul lor, demineralizează ţesuturile dentare dure, cu apariţia cariei dentare.
În etiopatogenia cariei dentare sunt implicate, pe de o parte, placa bacteriană şi
substratul alimentar, iar pe de altă parte, calitatea structurilor dentare şi măsura în care
acţionează factorii protectivi naturali şi artificiali: saliva, igiena orală şi fluorizarea.
Imediat după erupţie, dinţii sunt colonizaţi de către microorganismele din cavitatea
orală şi se formează placa dentară. Consecutiv activităţii metabolice a acestor microorganisme,
în condiţiile unui aport nutritiv cariogen, are loc scăderea pH-ului, conducând la perioade de
demineralizare. Aceste perioade pot alterna cu unele de remineralizare, atunci când acţionează
factorii protectivi salivari şi nu mai survine aportul nutritiv cariogen.
Prin temperatură, umiditate, pH, marea varietate de substraturi nutritive şi condiţiile de
aero sau anaerobioză, cavitatea orală asigură condiţii ideale de viaţă şi multiplicare pentru
microorganisme.
Microflora bucală are un caracter mixt, saprofit. În încercările de a se izola
microorganismul cauzal al cariei dentare la om, a fost incriminat iniţial LACTOBACILLUS
ACIDOPHILUS iar ulterior STREPTOCOCCUS MUTANS. (Fig. 1)

Fig. 1 – Streptococul mutans, microorganismul cauzal al cariei dentare

 Placa bacteriană constituie un sistem ecologic microbian viguros, bine adaptat mediului
său, având o activitate metabolică intensă. Se prezintă sub forma unui strat mucoglicoproteic
puternic aderent la suprafaţa dinţilor, care nu poate fi îndepărtat prin jet de apă sau simpla
clătire.
Placa bacteriană poate fi prezentă şi pe alte zone din cavitatea orală cum ar fi:
suprafeţele obturaţiilor, protezelor fixe sau mobile, aparate ortodontice, implanturi. Acest
sistem prezintă un important potenţial patogenic atât pentru smalţ cât şi pentru parodonţiul
marginal. De fapt, placa dentară bacteriană constituie factorul primar în etiologia bolii
parodontale. După raportul cu ţesutul gingival şi localizare, putem diferenţia o placă dentară
supragingivală şi una subgingivală. (Fig. 2)

Fig. 2 – Placa bacteriana / biofilmul dentar – factor etiologic primar in boala carioasa si boala
parodontala

Formarea plăcii bacteriene începe la o oră după periaj şi realizează o acumulare maximă
după aproximativ 30 de zile, în funcţie de influenţa unor factori ca: alimentaţia, igiena orală,
malpoziţii dentare, incongruenţe dentoalveolare cu înghesuire.
Conţinutul în microorganisme al plăcii bacteriene dentare se ridică la aproximativ 108.
Placa bacteriană ia naştere iniţial sub forma unor centre de condensare, predominant la nivelul
spaţiilor aproximale şi în apropierea rebordului gingival, care se unesc şi se extind, cuprinzând
o suprafaţă tot mai mare. (Fig. 3)
Fig. 3 – Placa bacteriana dentara / biofilmul dentar – localizare

Formarea plăcii este favorizată de:

- coborârea pH-ului bucal spre zonele acide
- lipsa igienei orale
- predominanţa hidrocarbonatelor în alimentaţie
- creşterea concentraţiei ionice, în special cu ioni bivalenţi, în salivă
- creşterea cantităţii de mucină secretată de glandele salivare
- creşterea concentraţiei celulelor epiteliale în lichidul bucal, printr-o
descuamare exagerată a mucoasei
Placa bacteriană are o structură complexă în care se pot observa câteva straturi. Primul
strat, format în principal din glicoproteine salivare, se prezintă sub un aspect amorf acelular,
trimiţând nişte prelungiri sub forma unei reţele dendritice la adâncimi variabile între lamelele
smalţului. La începutul formării sale, adică în primele 24 de ore, acest strat este lipsit de
bacterii. Mai târziu apar şi coloniile bacteriene. Al doilea strat, numit placa bacteriană matură,
se dispune peste primul şi este format dintr-o substanţă amorfă dar care conţine de la început
microorganisme sub formă de colonii.
Microorganismele predominante în placa bacteriană sunt: STREPTOCOCII facultativ
anaerobi şi strict anaerobi (40%), BACILI GRAM-POZITIVI facultativ anaerobi şi strict
anaerobi (BACILI DIFTEROIZI – 41%), BACILI GRAM-NEGATIVI (BACTEROIDES,
FUSIFORMIS), COCI GRAM-NEGATIVI anaerobi (VEILONELLA, NEISSERIA),
VIBRIONI anaerobi, LACTOBACILI. (Fig. 4)
Fig. 4 – Microorganismele placii bacteriene dentare

La nivelul plăcii bacteriene, cele mai frecvente procese metabolice sunt cele prin care
microorganismele ce o populează produc polizaharide (glucani) din zaharuri simple aflate în
mediul bucal.
Unele din aceste polizaharide sunt depozitate extracelular şi constituie componenţii
glucidici importanţi ai matricii pe care se dezvoltă microorganismele, altele sunt înmagazinate
intracelular ca glucide de rezervă.
Polizaharidele extracelulare: DEXTRAN, LEVAN, MUTAN, sunt formate numai din
componentele zaharozei (glucoză sau fructoză).
Polizaharidele intracelulare, asemănătoare GLICOGENULUI, pot fi formate dintr-o
varietate de zaharuri cu o moleculă mică, printre care: GLUCOZA, MALTOZA, ZAHAROZA.
Atunci când mediul nu le procură zaharuri suficiente de hrană, microorganismele recurg
la glucidele de rezervă intracelulare şi extracelulare şi le metabolizează până la stadiul final de
acid. Principalii acizi organici care se formează sunt: ACIDUL LACTIC (predominant. până
la 50%), ACIDUL ACETIC şi ACIDUL PROPIONIC. Rolul esenţial în scăderea pH-ului îl
are acidul lactic datorită puternicei ionizări. În placa bacteriană, procesele de demineralizare
apar la un pH mai mic de 5,2.
Patogenitatea plăcii bacteriene constă în:
1) concentrarea unui număr imens de microorganisme pe o
suprafaţă mică, iar dintre acestea, cele mai multe sunt acidogene
2) capacitatea unora dintre microorganismele acidogene, cum este
STR. MUTANS, de a fermenta o mare varietate de hidrocarbonate, inclusiv
manitolul şi sorbitolul (indulcitori), dând rapid şi masiv o producţie de acid
 3) posibilitatea de sinteză a polizaharizilor bacterieni intra şi
extracelulari astfel asigurându-se o producţie neîntreruptă de acizi organici
chiar şi în lipsa hidrocarbonatelor din alimentaţie
4) scăderea constantă şi îndelungată a pH-ului plăcii bacteriene sub
nivelul pH-ului critic.

Factorul alimentar

Apariţia cariei dentare este direct legată de consumul de glucide fermentabile

(zaharoza, glucoza, fructoza, lactoza, amidonul) care sunt metabolizate de microorganismele
plăcii bacteriene şi transformate în acizi (acidul lactic, propionic etc.). Acizii duc la scăderea
pH-ului plăcii bacteriene, cu demineralizarea consecutivă a suprafeţei dentare
- pH-ul critic pentru smalţ este de 5,2-5,7
- pH-ul critic pentru cement şi dentină este de 6,2-6,7.
Zaharozele alimentare modifică atât grosimea, cât şi natura chimică a plăcii. Frecvenţa,
cantitatea şi calitatea aportului de hidraţi de carbon pot influenţa echilibrul dintre procesele de
mineralizare şi demineralizare la nivel dentar. (Fig. 5, 6)

Fig. 5 – Factorul alimentar, factor etiopatogenic al cariei dentare

Fig. 6 – pH-ul critic pentru smalt

Factorii protectivi naturali din salivă

Aceştia sunt reprezentaţi de:

- saliva, cu sistemele tampon salivare
- pH-ul salivar
- fluxul salivar
- ionii de fluor
- ionii de calciu şi fosfor.
Secreţia salivară crescută stimulează procesele de remineralizare în timp ce un flux
salivar scăzut, cauzat de diverse circumstanţe patologice, poate favoriza apariţia cariei prin
dezechilibrarea balanţei de demineralizare remineralizare în favoarea proceselor de
demineralizare. Aceasta se datorează pH-ului mai scăzut pe o perioadă mai lungă de timp.

Fluorul

Fluorul modifică susceptibilitatea la carie prin mai multe mecanisme.

Mineralizarea smalţului continuă şi posteruptiv. La erupţie, hidroxiapatita smalţului
conţine o cantitate crescută de ioni de carbonaţi şi magneziu, care sunt foarte solubili chiar şi
în mediu mai puţin acid.
Pe măsură ce ionii de carbonaţi şi magneziu se solubilizează, are loc un schimb ionic
rapid cu ioni de hidroxil sau fluor, ducând la formarea unui smalţ „matur” cu o rezistenţă
crescută la atacul acid.
Această rezistenţă la atacul acid e mai mare în prezenţa ionilor de fluor. Fluorapatita
este mai puţin solubilă decât hidroxiapatită (de 10 ori mai puţin solubilă).
 Încorporarea fluorului în smalţul dentar în perioada formării dentare precum şi
aplicaţiile topice de fluor duc la inhibarea demineralizării, favorizarea remineralizării şi
inhibarea metabolismului bacterian. (Fig. 7)

Fig. 7 – Rolul salivei si al fluorului in pastrarea echilibrului dintre demineralizare si

remineralizare la nivel dentar

Link-uri utile :
https://www.youtube.com/watch?v=EWmFuj1YrYk – Dental biofilm, dysbiosis and disease –
a VR experience
https://www.youtube.com/watch?v=Z7g4W9fCv2s – The mouth walk – The importance of
oral hygiene / Healthy Essentials
https://www.youtube.com/watch?v=BE_h4bTdcdQ – What causes tooth decay?