Robert Ludlum

PROTOCOLUL SIGMA

1
Zürich
Să vă aduc ceva de băut pînă vine maşina?
Comisionarul era un bărbat îndesat, care vorbea
engleza cu un uşor accent străin. Plăcuţa de alamă cu numele
lui strălucea pe uniforma, verde-loden.
-Nu, mulţumesc, zise Ben Hartman, schiţînd un zîmbet.
-- Sînteţi sigur? Poate nişte ceai? Cafea? Apă minerală?
În privirea comisionarului se citea nerăbdarea celui căruia
îi mai rămăseseră doar cîteva minute ca să-şi sporească bacşişul
la despărţire.
- Îmi pare teribil de rău că maşina dumneavoastră întîrzie.
- Nici o problemă.
Ben stătea în holul hotelului St. Gotthard, o elegantă
construcţie din secolul nouăsprezece, specializat în satisfacerea
pretenţiilor oamenilor de afaceri prosperi. Acum, cînd părăsea
hotelul, se întreba într-o doară dacă putea să-i dea un bacşiş
comisionarului ca să nu-i care bagajele, ca sami-l urmeze la
cîţiva paşi distanţă, ca o mireasă bengaleză, ca să nu
formuleze neîncetat scuze pentru că maşina care urma să-l
ducă Ia aeroport nu sosise încă. Hotelurile de lux din lumea
întreagă se mîndreau cu asemenea servicii, însă Ben, care
călătorise destul, le considera sîcîitoare. În fond petrecuse
mult timp încercînd să iasă din găoace. Dar găoacea -
ritualurile demodate ale celor privilegiaţi - învinsese pînă la
1
urmă. Comisionarul îl ghicise, de acord: încă un american
bogat şi răsfăţat.
Ben Hartman avea treizeci şi şase de ani, dar astăzi se
simţea mult mai vîrstnic. Şi nu doar din cauza călătoriei -
sosise cu o zi înainte de la New York şi încă nu se acomodase
cu diferenţa de fus orar-, ci mai ales pentru faptul că se afla
din nou în Elveţia. Trăise aici clipe fericite, petrecuse mult
timp schiind prea repede, şofînd prea repede, simţindu-se ca
un rebe^ printre localnicii cu chipuri împietrite, încorsetaţi de
reguli. îşi dorea să poată redobîndi acel sentiment, dar nu
putea. Nu mai venise în Elveţia de patru am, de cînd Peter -
fratele lui geamăn şi cel mai bun prieten - fusese ucis aici. Se
aşteptase ca excursia asta să-i împrospăteze amintirile, dar
nu crezuse că-l va afecta atît de mult. Acum înţelegea ce
greşeală făcuse venind încoace. Din clipa în care aterizase pe
aeroportul Kloten, îl copleşiseră emoţiile, furia, mîhnirea şi
singurătatea. Experienţa îl ajutase să se stăpînească. în după-
amiaza zilei precedente, se ocupase puţin de afaceri, iar de
dimineaţă avusese o întîlnire cordială cu dr. Rolf
Grendelmeier, de la Banca Unională a Elveţiei. Trebuia să
menţină buna dispoziţie a cl lenţilor şi întîlnirilc amicale făceau
parte din meserie. Ben îşi reproşa constatînd cît de uşor intra
în rol - cel al unicului fiu supravieţuitor al legendarului Max
Hartman, moştenitorul prezumtiv al averii familiei şi al funcţiei
de preşedinte la Hartman Capital Management, firmă care
valora cîteva miliarde de dolari şi fusese înfiinţată de tatăl
său.
Acum Ben deţinea întregul bagaj de artificii folosit în
finanţele internaţionale - dulapul plin cu costume Brioni şi
Kiton, zîmbetul spontan, strîngerca de mînă fermă şi, mai
presus de orice, privirea calmă, preocupată, o privire care
exprima responsabilitate, încredere, inteligenţă, în realitate
mascînd adesea o plictiseală exasperată.
Nu venise în Elveţia ca să facă afaceri. De la Kloten, un
mic avion avea să-l ducă la St. Moritz unde urma să petreacă
o vacanţă împreună cu un client bătrîn, extrem de bogat, cu
2
soţia lui şi cu o presupusă nepoată, remarcabil de frumoasă.
Presiunile la care-l supusese clientul fuseseră joviale, dar
insistente. Era conştient de faptul că i se pregătea o întîlnire
cu fata, ceea ce reprezenta unul dintre inconvenientele de-a
fi un burlac din Manhattan, prezentabil, bogat şi „eligibil".
Clienţii lui încercau întotdeauna să-i prezinte fiicele, nepoatele
şi verişoarele. Era greu să refuzi şi uneori chiar întîlnea cîte o
femeie a cărei companie îl încînta. Şi, apoi, nu se ştie niciodată.
In orice caz, Max voia nepoţi.
Max I lartman, filantropul şi pacostea de bărbat, fondatorul
firmei llartman Capital Management, imigrantul care sosise
în America, cu statutul de refugiat din Germania nazistă, şi
proverbialii zece dolari în buzunar, întemeiase imediat după
război o companie de investiţii, pe care o dezvoltase cu
tenacitate aducînd-o la o cifră de afaceri de mai multe miliarde
de dolari. Bătrînul Max, în vîrstă de optzeci de ani, care trăia
într-o splendidă reşedinţă la Bedford, New York, conducea
compania şi avea grijă ca nimeni să nu uite acest lucru.
Nu e uşor să lucrezi pentru propriul tată, dar şi mai greu
e dacă te interesează al naibii de puţin investiţiile bancare,
„alocările de capital", „managementul evitării riscurilor" şi
toate celelalte expresii sforăitoare. Sau cînd interesul tău faţă
de bani c aproape egal cu zero. Ben ştia că acesta este un lux
pe care şi-l permit doar cei care au prea mulţi bani. Acesta
era şi cazul familiei Hartman, cu fondurile ei, cu şcolile
particulare şi imensa proprietate din districtul Westchester.
Fără a mai menţiona cele opt mii de hectare de pămînt de
lîngă Greenbriar şi restul.
Pînă la prăbuşirea avionului în care se aflase Peter, Ben
reuşise să se ocupe de ceea ce-i plăcea cu adevărat: să predea,
mai ales copiilor, acolo unde cei mai mulţi renunţaseră.
Predase la clasa a cincea într-o şcoală de cartier dintr-o zonă
a Brooklyn-ului cunoscută sub numele de East New York.
Mulţi copii creau probleme şi, într-adevăr, existau găşti de
puştani, la fel de bine înarmaţi ca lorzii columbieni ai
drogurilor. Toţi aveau însă nevoie de un profesor care să le
3
acorde o cît de mică atenţie. Ben le-o acorda şi, din cînd în
cînd, reuşea să schimbe în bine viaţa cîte unui elev.
După moartea lui Peter, fusese nevoit să se implice în
afacerile familiei. În faţa prietenilor îşi motivase gestul
susţinînd că era o promisiune pe care i-o făcuse mamei sale
aflată pe patul de moarte. De fapt aşa stăteau lucrurile. Cu
sau fără cancer, nu şi-ar fi putut refuza mama niciodată. îşi
amintea faţa ei trasă, tenul gălbui datorat şedinţelor de
chimioterapie, petele roşcate de sub ochi, ca nişte vînătăi.
Fusese cu aproape douăzeci de ani mai tînără decît tatăl lui,
iar Ben nu se gîndise niciodată că ea avea să se stingă prima.
Lucrează, că noaptea stă să cadă, spusese ea, zîmbind cu
curaj. Restul îl lăsase nerostit. Max supravieţuise lagărului de
la Dachau doar ca să piardă un fiu, iar acum era pe cale să-şi
piardă soţia. Cît putea îndura un om?
- Te-a pierdut şi pe tine? şoptise ea.
Pe atunci, Ben locuia la cîteva străzi distanţă de şcoală,
într-un apartament aflat la etajul şase al unui bloc neîngrijit în
care culoarele miroseau a urină de pisică, iar linoleumul era
desprins de podea. Refuzase, din principiu, să accepte bani
de la părinţi.
- Ai auzit ce te-am întrebat, Ben?
- Elevii mei, spusese Ben, deşi în voce i se simţea deja
înfrîngerea, au nevoie de mine.
- El arc nevoie de tine, îi răspunsese ea şi cu asta se
încheiase conversaţia.
Şi aşa începuse să-i însoţească pe clienţii de seamă la prînz,
să-i facă să se simtă importanţi, măguliţi de faptul că erau
răsfăţaţi de fiul preşedintelui firmei. Mai făcea pe fugă puţină
muncă voluntară la un centrul pentru „copii cu tulburări
psihice". în timpul rămas călătorea, schia, sărea cu paraşuta
ori făcea alpinism; se întîlnea şi cu femei, dar evita orice relaţie
de durată cu vreuna dintre ele.
Bătrînul Max trebuia să mai aştepte.
Brusc, atmosfera din holul hotelului tapetat în damasc
roz şi cu mobilier veneţian întunecat la culoare i se păru
apăsătoare.
4
- Ştii ceva, aş prefera să aştept afară, îi spuse Ben
Corn isionarului.
Bărbatul în uniformă verde zîmbi afectat.
- Sigur, domnule, cum preferaţi.
Ben ieşi clipind din ochi în lumina strălucitoare a soarelui
de amiază. Se opri pe trotuar privind pietonii de pe
Bahnhofstrasse, impunătorul bulevard străjuit de tei, cu
magazine elegante, cafenele şi un şir de instituţii financiare
adăpostite în mici clădiri albe. Comisionarul veni în grabă cu
bagajul şi aşteptă pînă cînd Ben scoase o bancnotă de cincizeci
de franci şi-i făcu semn să plece.
- Ah, vă mulţumesc foarte mult, domnule, exclamă el,
prcfăcîndu-se surprins.
Portarii urmau să-l anunţe cînd va apărea maşina lui pe
aleea pietruită din stingă hotelului. Ben nu se grăbea. Briza
ce bătea dinspre lacul Ziirich era înviorătoare în comparaţie
cu atmosfera înăbuşitoare din camerele supraîncălzite, unde
aerul mirosea a cafea şi, vag, dar inconfundabil, a fum de
trabuc.
Ben îşi propti schiurile nou-nouţe, Volant Ti Supers, de
una dintre coloanele corintiene ale hotelului şi privi spectacolul
trecătorilor anonimi: un tînăr om de afaceri răcnind într-un
telefon mobil; o femeie obeză într-un hanorac roşu, împingînd
un cărucior de copil; un grup de turişti japonezi sporovăind
cu entuziasm; un bărbat înalt, de vîrstă mijlocie, cu părul
grizonat strîns la spate în coadă de cal; un curier cu o cutie cu
flori, înveşmîntat în uniforma oranj cu negru a celor de la
Blumchengallerie - lanţul florăriilor de lux, şi o remarcabilă
blondă, îmbrăcată elegant, ţinînd în mînă o sacoşă Festiner,
care se uita în direcţia lui. Tînăra îl mai privi o dată - rapid,
cu un licăr de interes în ochi, apoi îşi feri privirea. Măcar
de-am avea suficient spaţiu şi timp, îşi zise Ben. îşi lăsă
privirea să rătăcească prin mulţime. Zgomotele traficului,
continue, dar înăbuşite, veneau dinspre Lowenstrasse, aflată
la cîteva zeci de metri distanţă. Remarcă un bărbat între două
vîrste care purta un sacou de culoare puqrurie, puţin prea
5
elegant pentru Zurich. Pe urmă văzu un bărbat cam de aceeaşi
vîrstă cu el păşind hotărît pe lîngă Koss Konditerei. Omul i se
păru cunoscut, chiar foarte cunoscut.
Ben nu reacţiona imediat, şi îl privi mai atent. Să fie oare
vechiul lui prieten din facultate, Jiramy Cavanaugh? Jimmy
Cavanaugh, pe care-l cunoscuse la Princeton, în anul doi de
facultate? Jimmy, cel care locuise în afara campusului, care
fuma ţigări fără filtru şi putea vîrî sub masă pe oricine, chiar
şi pe Ben, care avea o oarecare reputaţie în materie de
rezistenţă la băutură? Jimmy venise dintr-un orăşel din nord-
vestul statului New York, pe nume Homer. Intr-o seară, după
ce-l învăţase pe Ben cum să dea gata mai multe pahare de
tequila, Jimmy îl lăsase cu gura căscată povestindu-i cum
„călăreau femelele" cei din oraşul lui natal. Jimmy era ager,
hîtru, versat şi avea un imens repertoriu de farse, o inteligenţă
vie şi darul vorbirii. Mai presus de orice, părea mai viu decît
majoritatea tinerilor pe care-i cunoştea Ben: absolvenţii cu
palme umede ai şcolilor pregătitoare, care vehiculau informaţii
confidenţiale despre examenele de admitere la Facultatea de
drept sau la cea de comerţ, potenţialii studenţi de la franceză,
cu ţigările lor tăiate în două şi cravate negre, posacii alcoolici
pentru care răzvrătirea însemna părul vopsit în verde. Jimmy
părea să se ţină deoparte de toate astea, iar Ben, observînd ce
împăcat era cu sine, se simţea măgulit de prietenia lui. Cum
se întîmplă adesea, după absolvire pierduseră legătura: Jimmy
se dusese la Şcoala Georgetown pentru Relaţii Externe, iar
Ben rămăsese la New York. Nici unul dintre ei nu avea
nostalgia studenţiei, iar distanţa şi timpul îşi spuseseră cuvîntul.
Totuşi, îşi zise Ben, Jimmy Cavanaugh era probabil unul dintre
puţinii oameni cu care i-ar fi plăcut să stea de vorbă.
Jimmy Cavanaugh. Da, el era, cu siguranţă. Jimmy
ajunsese îndeajuns de aproape ca Ben să poată vedea că, pe
sub trenciul cafeniu, purta un costum scump. Silueta i se
modificase: avea umerii mai largi.
Porni pe Bahnhofstrasse către Jimmy, dar îşi aminti de
schiuri. Se întoarse, le luă şi le ridică pe umăr, apoi se îndreptă
6
spre Cavanaugh. Părul roşu i se decolorase, avea un început
de chelie, iar faţa, cîndva pistruiată, era puţin ridată. Jimmy
purta un costum Armâni de două mii de dolari. Dar ce naiba
făcea el la Zurich? Apoi privirile li se întîlniră.
Jimmy afişă un zîmbet larg şi porni către Ben, cu o mînă
întinsă şi cu cealaltă în buzunarul trenciuiui.
- Martman, ticăloşiile, strigă Jimmy. Hei, bătrîne, mă bucur
să te văd!
- Doamne, chiar tu eşti! exclamă Ben.
In clipa aceea, Ben observă uluit un tub metalic ce ieşea
de sub trenciul vechiului său prieten, un amortizor, aţintit
direct spre el de la nivelul taliei.
Trebuia să fie una din glumele bizare ale bătrînului Jimmy,
îşi zise Ben. Chiar în clipa în care ridica braţele, simulînd
evitarea unui glonţ imaginar, Ben îl văzu pe Jimmy Cavanaugh
mişeîndu-şi încet nuna, inconfundabila manevră a cuiva care
apasă pe trăgaci.
Ce se întîmplă în continuare dură o fracţiune de secundă,
deşi timpul păru că se opreşte în loc. Cu un reflex rapid, Ben
răsuci schiurile de pe umărul drept într-un arc ascuţit, încereînd
să lovească arma, izbindu-l în acelaşi timp pe vechiul său
prieten peste gît.
O clipă mai tîrziu - sau în aceeaşi clipă? - auzi explozia,
simţi un jet usturător la ceafa, în vreme ce un glonţ foarte
real sparse o vitrină de sticlă aflată la cîţiva paşi distanţă.
Aşa ceva nu era posibil!
Luat prin surprindere, Jimmy îşi pierdu echilibrul şi răcni
de durere. Impiedicîndu-se, întinse o mînă ca să înhaţe
schiurile. O singură mînă. Stînga. Instinctiv încerci să te
sprijini de ceva atunci cînd te împiedici: întinzi amîndouă
braţele şi laşi din mînă valiza, pixul, ziarul. Puţine lucruri
le-ai mai ţine strîns în vreme ce te prăbuşeşti: de exemplu un
pistol.
Ben auzi schiurile căzînd cu zgomot pe trotuar, observă
o dîră de sînge pe obrazul lui Jimmy şi îl văzu luptîndu-se
7
să-şi recapete echilibrul. Apoi, Ben se aplecă în faţă şi-o luă
la goană pe stradă.
Arma era adevărată şi Jimmy trăsese în el.
Drumul lui Ben era blocat de mulţimea de pietoni.
Croindu-şi drum prin aglomeraţie, se ciocni de mai multe
persoane, care protestară zgomotos. El îşi continua drumul,
fugind cum nu mai fugise în viaţa lui, în zigzag, spetind că
înaintarea dezordonată avea să-l transforme într-o ţintă greu
de atins.
Ce dracu 'se întîmpla? Asta era nebunie, curată nebunie!
Comise greşeala să privească în urmă în timp ce alerga,
încetinindu-şi necugetat ritmul, cu faţa ca un semnal luminos
întoarsă către un fost prieten care, dintr-un motiv de neînţeles,
părea hotărît să-l ucidă. Deodată, la un pas în faţa lui, fruntea
unei tmere explodă într-o pîclă însîngerată.
Ben icni îngrozit.
lisuse Hristoase!
Nu, nu se putea, trăia un coşmar...
Văzu cîteva fragmente de piatră după ce un glonţ făcuse
o gaură în faţada de marmură a clădirii înguste pe lîngă care
trecea în goană. Cavanaugh se ridicase şi alerga după ei. Deşi
era nevoit să tragă din alergare, ochea descurajant de bine.
încearcă să mă ucidă, nu, o să mă ucidă...
Brusc, Ben simula că o ia la dreapta, apoi ţîşni spre stingă,
înaintînd în salturi. Alerga cît îl ţineau puterile. în echipa de
atletism de la Princeton fusese specialist al cursei de opt sute
de metri. Cincisprezece ani mai tîrziu, înţelegea că singura
lui şansă de supravieţuire era fuga. Avea nevoie de o destinaţie,
de un scop precis. Asta era cheia: gîndeşte, fir-ar să fie! în
minte i se declanşa un resort: se alia la distanţă de o stradă de
cel mai mare centru comercial subteran din Europa, un templu
de prost-gust al consumului, cunoscut sub denumirea de
Shopville, alături de principala gară, Elauptbahnhof. Văzu cu
ochii minţii intrarea, şirul de scări rulante de la Bahnhofplatz;
era mai comod să intri pe-acolo şi să străbaţi piaţa pe dedesubt,
decît să te înghesui prin mulţimea care aglomera de obicei
străzile de deasupra. Putea căuta un adăpost în pasajul
subteran. Doar un nebun ar fi îndrăznit să-l vîneze acolo.
Ben sprintă, conştient de briza ce-l bătea în faţă. Se pierduse
de Cavanaugh? Nu-i mai auzea paşii, dar nu-şi putea permite
să facă presupuneri. Cu înverşunare, disperat, continua să
fugă.
Femeia blondă cu sacoşă Festiner închise micul telefon
mobil şi -l puse într-un buzunar al compleului Chanel,
încreţindu-şi buzele lucioase într-o expresie de iritare. La
început, totul mersese ca... ei bine, ca uns. Ii trebuiseră doar
cîteva secunde ca să decidă că bărbatul din faţa hotelului
St. Gotthard era probabil omul căutat. Avea aproximativ
treizeci şi cinci dc ani, o faţă ascuţită şi maxilare puternice,
păr castaniu ondulat, uşor grizonat şi ochi căprui-verzui. Un
tip cu o înfăţişare plăcută, chiar frumos, dar pe care nu-l putea
identifica cu precizie de la distanţa aceea. în ultimă instanţă
n-avea importanţă. Trăgătorul pe care-l aleseseră putea să-l
identifice, se asiguraseră de acest lucru.
în clipa aceea, situaţia părea oarecum scăpată de sub
control. Ţinta era un amator, deci avea puţine şanse să
supravieţuiască atacului unui profesionist. Şi, totuşi, amatorii
o nelinişteau. Făceau greşeli imprevizibile, naivitatea lor sfida
previziunile raţionale, aşa cum se întîmpla acum. încercarea
nebunească de-a scăpa nu făcea altceva decît să amîne
inevitabilul. Totuşi, asta însemna timp - adică exact ceea ce
n-aveau ei de pierdut. Sigma Unu nu va fi deloc îneîntat. Se
uită la cadranul micului ci ceas incrustat cu pietre preţioase,
scoase telefonul şi mai formă un număr.
Cu răsuflarea tăiată, extenuat, Ben Flartman se opri în
dreptul scărilor pasajului, conştient că trebuia să ia o decizie
într-o fracţiune de secundă. 1. UNTERGESCHOSS
SHOPV1LLE scria pe indicatorul albastru. Scara rulantă ce
cobora era înţesată de cumpărători cu sacoşe în mîini şi de
pietoni; trebuia s-o folosească pe cea care urca, mai puţin
9
aglomerată. Ben începu să coboare în grabă, despărţind cu
coatele un cuplu de tineri ce se ţineau de mînă, blocîndu-i
înaintarea. Văzu privirile surprinse provocate de acţiunile lui,
priviri în care se amestecau spaima şi ironia.
Acum alerga prin atriul central al pasajului subteran.
Picioarele abia atingeau cauciucul negru al podelei - îşi
permise un licăr de speranţă, apoi auzind ţipetele înţelese că
a greşit. Cavanaugh îl urmărise pînă aici, în acest spaţiu închis,
limitat. Auzi un foc de armă şi un glonţ străpunse panourile
din mahon lustruit ale unei librării, scoţînd la iveală plăcile
fibrolemnoase de sub furnir. Era iadul pe pămînt. Un bătrîn
într-un costum ponosit, aflat la cîţiva paşi distanţă, se prinse
cu mîinile de gît şi se răsturnă ca un popic de bowling, cu
pieptul cămăşii înroşit de sînge.
Ben se ascunse în spatele punctului de informare, o
structură rectangulară din beton şi sticlă, de vreun metru şi
jumătate lăţime, pe care era afişată o listă a magazinelor, un
ghid al cumpărătorului redactat în trei limbi. Explozia seacă
a unui geam îi spuse că punctul de informare fusese lovit.
După mai puţin de o secundă, se auzi un trosnet puternic şi o
bucată de beton se desprinse din structură, aterizînd lîngă
picioarele lui.
La cîţiva centimetri distanţă!
Alt bărbat, înalt şi voinic, într-un pardesiu din păr de cămilă
şi cu o elegantă şapcă gri pe cap, se clătină la cîţiva paşi de
Ben, apoi se prăbuşi pe podea.
In mijlocul haosului, auzul lui Ben nu putea distinge paşii
lui Cavanaugh, dar calculînd distanţa care-l separa de flacăra
de la gura ţevii pistolului, înţelese că n-avea să dureze mai
mult de un minut pînă cînd duşmanul lui îl va ajunge din
urmă. Se ridică în picioare şi privi în jur, căutînd un nou
refugiu.
In faţă, pasajul era înţesat de oameni care ţipau, se
ghemuiau şi încercau să-şi ascundă capul în spatele braţelor
împreunate.
La şase metri în faţă se aflau scările marcate cu numărul 2.
10
UNTERGESCHOSS. Dacă reuşea să străbată distanţa fară să fie
împuşcat putea ajunge la nivelul inferior. Acolo ar fi avut mai
multe şanse. La cîţiva paşi zăcea într-o baltă de sînge bărbatul cu
pardesiul din păr de cămilă. La naiba, trebuia să gîndească!
N-avea cum să străbată distanţa aia în timp util, doar dacă...
Puse mîinile pe braţul mortului şi-l trase spre el. îi luă
pardesiul cafeniu şi sub privirile dezaprobatoare ale celor din
jur, înşfacă şi pălăria gri. N-avea de aîes. îşi puse pardesiul şi
îşi înfundă pălăria pe cap. Dacă voia să rămînă în viaţă, trebuia
să reziste tentaţiei de-a ţîşni spre scările ce duceau spre nivelul
inferior. Vînase destul la viaţa lui ca să ştie că orice se mişca
prea brusc avea şanse mari să fie ciuruit de un trăgător pe
care-l mînca degetul apăsat pe trăgaci. Se ridică încet în
picioare, se îndoi de şale, clătinîndu-se şi începu să-şi croiască
drum prin mulţime asemeni unui om care pierduse mult sînge.
Acum era perfect vizibil şi cu totul vulnerabil; trebuia să reziste
pînă ajungea la scară. Cel mult zece secunde. Cîtă vreme
Cavanaugh îl credea un trecător rănit, n-avea să tragă.
Instinctul îi spunea s-o ia la goană, dar se stăpîni. Aplecat
în faţă, cu umerii lăsaţi, înainta clătinîndu-se. Cinci secunde.
Patru secunde. Trei secunde.
Ajuns la scara abandonată de pietonii îngroziţi, bărbatul
cu pardesiu însîngerat păru să se prăbuşească în faţă, apoi
mişcarea treptelor îl facu să dispară din vedere.
Acum!
Lipsa de acţiune fusese la fel de epuizantă ca şi efortul.
Ben îşi oprise căderea cu mîinile. Se ridică şi coborî în fugă
treptele rămase.
Auzi răcnetul furios al lui Cavanaugh. Fiecare secundă
conta. O luă din nou la goană, însă al doilea nivel al pasajului
era un adevărat labirint. Nu exista o cale directă de ieşire în
cealaltă parte a Bahnhofplatz, ci o succesiune de drumuri
laterale, pe aleile mai largi aflîndu-se chioşcuri din lemn şi
sticlă unde se vindeau telefoane mobile, ţigări de foi, ilustrate.
Pentru un cumpărător erau puncte de interes - pentru el, o
cursă cu obstacole.
11
Totuşi, chioşcurile îngustau cîmpul vizual al urmăritorului
şi nu-i permiteau să tragă de la distanţă. Ben cîştiga astfel
timp. Poate suficient timp pentru a găsi singurul lucru pe care-l
avea în minte: o pavăză.
Trecu în fugă pe lingă o serie de buticuri: Foto Video
Ganz, Restseller Buchhandlung, Presensende Stic/cler,
Microspot. Nici unul dintre ele nu prezentau interes pentru
el. Apoi, chiar în dreapta lui, după un birou al Credit Suisse/
Volksbank, zări un magazin cu articole de voiaj. Se uită în
vitrina plină pînă sus cu valize din piele moale - nu-l ajutau.
Ce voia el se afla înăuntru: o servietă mare, din oţel lucios.
Fără îndoială, învelişul din oţel lucios i-ar fi fost de folos.
Trebuia să-i fie. Ben pătrunse în magazin, înhaţă servieta şi
ieşi în fugă. Proprietarul, palid şi transpirat, vorbea la telefon
isterizat. Nimeni nu se osteni să alerge după Ben; zvonul
despre nebunia din pasaj se răspîndise deja.
Ben obţinuse o pavăză, dar pierduse timp preţios. în timp
ce ieşea în salturi din magazin, văzu vitrina acestuia
transformată într-o plasă de păianjen de o stranie frumuseţe,
care se dezintegra imediat transformîndu-se în cioburi.
Cavanaugh era aproape, atît de aproape încît Ben nu îndrăzni
să se uite înjur ca să-l localizeze, ci se repezi în mulţimea de
cumpărători care ieşeau de la Franscati, un magazin mare
aflat la un capăt al pieţei în formă de cruce. Ţinînd servieta
ridicată, Ben se năpusti înainte, se împiedică de piciorul cuiva,
îşi regăsi cu greu echilibrul şi pierdu cîteva secunde preţioase.
Auzi zgomotul unui glonţ ce lovise servieta din oţel.
Aceasta se zdruncină în mîinile lui. Ben observă o umflătură
pe carcasa din faţa lui, ca şi cum servieta fusese lovită de un
ciocan mic. Glonţul trecuse prin primul strat şi aproape că-l
penetrase pe al doilea.
Totul în jurul lui se estompase, dar ştia că intra în
supraaglomerata Halle Landesmuseum. Mai ştia şi că măcelul
continua în spatele lui.
Oamenii ţipau, se înghesuiau, se ghemuiau, alergau, în
vreme ce vărsarea de sînge continua.
12
Ben se aruncă în multf mea înnebunită şi fu înghiţit de ea.
Preţ de cîteva secunde, împuşcăturile păreau să fi încetat.
Aruncă servieta deoarece carcasa ei lucioasă l-ar fi trădat.
încetase atacul? Rămăsese Cavanaugh fără muniţie? îşi
încărca arma?
înghiontit dintr-o parte, apoi din cealaltă, Ben cerceta cu
privirea labirintul, căutînd o ieşire, un Ausgang, prin care să
se poată face nevăzut. Poate că am scăpat de el, îşi zise Ben,
fără a îndrăzni să privească înapoi.
Pe aleea ce ducea spre magazinul Franscati, zări un
indicator, pe care scria cu litere aurii: KATZKELLER
B1ERHALLE. Atîrna deasupra unei bolţi-intrare a unui
restaurant pustiu. GFSCHLOSSBN - închis - scria pe o placă
mai mică.
Se îndreptă în fugă într-acolo, mascat de oamenii îngroziţi
ce alergau în aceeaşi direcţie. Printr-o arcadă pseudo-
medievală de sub indicator pătrunse într-o sufragerie spaţioasă
şi pustie. Din tavan atîrnau lanţuri ce susţineau enorme
candelabre din lemn. Halebarde şi gravuri înfaţişînd nobili
medievali împodobeau pereţii. Mese rotunde şi grele, cioplite
grosolan voiau să imite stilul secolului al cincisprezecelea.
Pe partea dreaptă a încăperii se afla un bar lung; Ben se
ascunse în spatele lui, trăgînd zgomotos aer în piept, deşi se
străduia cu disperare să nu scoată nici un sunet. Inima îi bătea
nebuneşte.
Ciocăni lemnul din faţa lui şi auzi un sunet sec. Era făcută
din ghips furniruit - material care nu putea opri un glonţ.
Ghemuindu-se se strecură după un colţ şi ajunse la o firidă de
piatră, unde putea sta în picioare. Lăsîndu-se pe spate ca să
se sprijine de o coloană, se lovi cu capul de un felinar din fier
forjat, fixat în zid. Gemu fără să vrea. Apoi examina obiectul
de iluminat care tocmai îl rănise la ceafa şi văzu că întregul
ansamblu - braţul greu din fier negru şi felinarul ornamental în
care se afla becul - putea fi desprins din suportul montat în perete.
îl scoase, strînse braţul de fier în mîini şi-l aduse în dreptul
pieptului.
13
Aştepta, încercînd să-şi controleze bătăile inimii. Ştia cîte
ceva despre aşteptare. îşi amintea de acele Zile ale
Recunoştinţei petrecute la Greenbriar; Max Hartman insistase
ca fiii lui să înveţe să vîneze, iar Hank McGee, un localnic
din White Sulfur Springs, primise însărcinarea să-i iniţieze.
Cît de greu poate fi? gîndise el atunci: era as la talere şi-avea
motive să fie mîndru de coordonarea dintre mînă şi ochi. îi
spusese asta lui McGee, iar ochii omului se întunecaseră: Crezi
că vînătoarea înseamnă să tragi? înseamnă s-aştepţi. McGee
avusese dreptate, aşteptarea era cea mai dificilă parte, acea
parte pentru care, temperamental, nu era potrivit.
Cînd vînase cu Hank McGee, stătuse în aşteptarea prăzii.
Acum, el era prada.
în afară de cazul în care ar fi putut inversa situaţia.
După cîteva momente, Ben auzi paşi apropiindu-se. Jimmy
Cavanaugh se furişă în restaurant privind în stînga şi-n dreapta.
Gulerul cămăşii îi era pătat de sînge de la o rană din partea
dreaptă a gîtului. Chipul lui trăda hotărîre, iar privirea cruzime.
Asta să fie prietenul lui? Ce se întîmplase cu Cavanaugh
în cei cincisprezece ani de cînd nu-l mai văzuse? Ce-l
transformase într-un criminal?
De ce se întîmplau toate astea?
în mîna dreaptă Cavanaugh strîngea pistolul negru-
albăstrui, cu amortizor.
Ben îşi ţinu răsuflarea îngrozit şi se retrase în firidă,
strîngînd în mînă braţul de fier pe care-l scosese din perete.
Cavanaugh cerceta restaurantul. Cu o mişcare bruscă, dar
sigură a braţului, Ben azvîrli cu putere felinarul, care lovi
ţeasta lui Cavanaugh cu un pocnet sonor.
Jimmy Cavanaugh urlă de durere - asemeni unui animal.
Genunchii i se muiară, dar apucă să apese pe trăgaci.
Ben simţi un suflu fierbinte la cîţiva milimetri de ureche,
în loc să se retragă sau să încerce să fugă, Ben se năpusti
înainte, aruncîndu-se peste duşmanul său. Ţeasta lui
Cavanaugh se izbi de podeaua din piatră.
Deşi grav rănit, Cavanaugh îşi trecu braţul solid pe după
14
gîtul lui Ben, presîndu-i carotida. Disperat, Ben întinse mîna
după armă. Reuşi doar să întoarcă amortizorul lung spre
Cavanaugh. Cu o explozie asurzitoare arma se descarcă. In
urechile lui Ben răsună un ţiuit prelung.
Braţul din jurul gîtului lui Ben slăbi strînsoarea şi acesta
se răsuci, eliberîndu-sc. Cavanaugh zăcea pe podea. Ben văzu
gaura de un roşu întunecat deasupra sprîncenelor fostului său
prieten, ca un oribil al treilea ochi. II cuprinse un sentiment
de uşurare şi repulsie.
2
Halifax, Nova Scoţia, Canada
^Jtfară începuse să se întunece şi un vînt îngheţat vuia
^lde-a lungul străzii înguste ce cobora pe colina abrută
spre apele tulburi ale Atlanticului. Ceaţa se lăsase pe străzile
cenuşii ale oraşului-port învăluindu-le, copleşindu-le. începuse
să cadă o burniţă sîcîitoare.
O lumină galbenă ardea deasupra unei verande şubrede şi
a unor trepte tocite ale unei case mari, cenuşii, cu acoperiş
din şindrilă. O siluetă întunecată, într-un impermeabil galben
cu glugă, stătea sub becul galben, apăsînd insistent pe butonul
soneriei. în cele din urmă se auzi declicul lanţului de siguranţă
şi uşa se deschise încet.
Un bărbat bătrîn, într-un halat albastru, pătat, apăru în
prag. Avea gura lăsată, faţa puhavă, palidă şi ochii cenuşii îi
erau apoşi.
- Da, spuse bătrînul cu o voce ascuţită, stridentă.
Vorbea cu un accent breton, moştenire de la strămoşii lui
franco-canadieni care pescuiseră în apele de lîngă Nova
Scoţia.
- Trebuie să mă a/w//'/ strigă omul în impermeabil galben,
mutîndu-şi greutatea de pe un picior pe altul. Te rog! O,
Doamne, te rog, trebuie să mă ajuţi!
15
Expresia de pe chipul bătrînului deveni confuză.
Vizitatorul, deşi înalt, părea să nu fi împlinit douăzeci de ani.
- Ce vrei să spui? Cine eşti?
- A fost un accident orbii. O, Doamne! O, lisuse! Tatăl
meu! Tatăl meu! Cred că-i mort!
- Şi ce vrei de la mine?
Străinul întinse brusc mîna spre clanţă, apoi renunţă.
- Te rog, lasă-mă să dau un telefon. Lasă-mă să chem o
ambulanţă. Am avut un accident, un accident teribil. Maşina
e făcută praf. Sora mea - grav rănită. Tatăl meu conducea.
Doamne,/jă/7/7/?7mei! Vocea băiatului se stinse. O, Doamne,
cred că-i mort, continuă el în şoaptă.
Privirea bătrînului se îmblînzi şi deschise încet uşa ca să-l
lase pe străin să intre.
- In regulă, zise el. Hai înăuntru.
- Mulţumesc, exclamă băiatul, intrînd în casă. Doar o
clipă. Mulţumesc mult.
Bătrînul o luă înainte şi-l conduse în încăperea aflată în
faţă, răsucind comutatorul cînd intră. Se întoarse să zică ceva,
cînd băiatul în impermeabil cu glugă se apropie şi, cu ambele
mîini, prinse palma bătrînului - aparent pentru a-i mulţumi.
De pe mîneca fulgarinului galben se prelinse pe halatul
bătrînului apă. Băiatul smuci brusc.
- Hei, protestă bătrînul, zăpăcit.
Se trase înapoi şi se prăbuşi pe podea. Băiatul se uită o
clipă la trupul contorsionat. Scoase de la încheietură micul
dispozitiv cu ac hipodermic şi-l vîrî în buzunarul interior al
impermeabilului.
Aruncă o privire rapidă prin cameră, zări vechiul
televizor şi-l deschise. Se transmitea un film vechi, alb-ncgru.
Mişcările tînărului deveniseră sigure, ca cele ale unui om
mai vîrstnic.
Se întoarse la cadavru, îl aşeză cu grijă într-un fotoliu
oranj, ponosit şi aranja braţele şi capul astfel încît să pară că
bătrînul adormise în faţa televizorului.
Scoţînd din impermeabil un sul de prosoape din hîrtie,
16
şterse apa ce se adunase pe duşumeaua din scînduri de pin a
holului. Apoi se întoarse la uşa din faţă, care rămăsese
deschisă, se uită afară şi, mulţumit de ce văzuse, ieşi pe verandă
şi închise uşa în urma lui.
Alpii Austrieci
Mercedesul argintiu S430 urcă drumul abrupt, cu multe
curbe şi ajunse la porţile clinicii. Gardianul ieşi din cabină şi,
văzînd cine era pasagerul, salută respectuos:
- Bine aţi venit, domnule.
Maşina în care se afla directorul clinicii intră pe o alee
circulară ce străbătea o pajişte în pantă, unde verdele intens
al gazonului bine întreţinut şi al pinilor tunşi contrasta cu
troienele de zăpadă pufoasă. In depărtare se înălţau
magnificele ţarcuri şi platouri ale piscului Schneeberg. Maşina
trecu printr-un pîlc des de arbori de tisă şi depăşi a doua cabină
de pază. Gardianul, care fusese deja anunţat despre sosirea
directorului, apăsă pe un buton care ridică bariera metalică
şi, în acelaşi timp, pe un altul, care cobora ţepuşele din oţel
instalate în pavaj menite să străpungă cauciucurile oricărui
vehicul intrat acolo tară să fie verificat.
Mercedesul porni pe un drum lung şi îngust, care ducea
la o veche fabrică de ceasuri, construită cu două secole în
urmă. Semnalul codificat deschise o uşă acţionată electronic
şi maşina pătrunse în spaţiul de parcare. Şoferul coborî şi îi
deschise uşa pasagerului, care porni în grabă spre intrare.
Acolo, alt gardian, aflat în spatele unui geam antiglonţ, dădu
din cap şi zîmbi în semn de bun-venit.
Directorul intră în ascensor, introduse într-o fantă cartela
de identificare digitală şi liftul porni spre al treilea şi ultimul
etaj al clădirii. Ajuns acolo, trecu prin trei rînduri de uşi,
deschise pe rînd tot cu cartela electronică şi ajunse în sala de
şedinţe, unde ceilalţi aşteptau aşezaţi în jurul unei mese lungi
din mahon lustruit. Luă loc în capul mesei şi se uită la cei
prezenţi.
16
- Domnilor, începu el, au rămas doar cîteva zile pînă la
împlinirea visului nostru îndelung amînat. Lunga perioadă de
gestaţie e aproape de sfîrşit. Ceea ce înseamnă că răbdarea
noastră e pe cale să fie răsplătită mai generos decît în cele
mai optimiste vise ale fondatorilor organizaţiei noastre.
Aşteptă să înceteze exclamaţiile de satisfacţie înainte de a
continua.
- In ce priveşte securitatea, am fost asigurat că au rămas
foarte puţini angeli rebelii. In curînd, nu va mai fi nici unul.
Cu toate acestea, există o mică problemă.
Ziirich
Ben încercă să se ridice, dar picioarele nu-l ascultau. Se
lăsă la podea, cuprins de greaţă şi de fiori reci. Sîngele îi vuia
în urechi. Frica i se cuibărise în stomac.
Ce se întîmplase? se întrebă. De ce dracu' încercase Jimmy
Cavanaugh să-l ucidă? îşi pierduse minţile? Reapariţia bruscă
a lui Bcn, după cincisprezece ani, declanşase ceva într-un
creier tulburat. Fusese Jimmy asaltat de vreo amintire
deformată care, din cine ştie ce motiv, îl împinsese să ucidă?
Simţea în gură un gust sărat. Din nas îi curgea sînge.
Probabil că fusese rănit în timpul luptei. El se alesese cu nasul
însîngerat, iar Jimmy Cavanaugh cu un glonţ în ţeastă.
Zarva ce venea dinspre pasajul de afară se atenua. Se mai
auzeau încă ţipete, cîte un strigăt de durere, dar vacarmul se
potolea. Sprijinindu-se cumîinile de podea, reuşi să se ridice
în picioare. Se simţea năucit, ameţit, dar nu din cauza
hemoragiei. Pur şi simplu era şocat.
Se strădui să privească trupul lui Cavanaugh. Se calmase
îndeajuns ca să poată gîndi.
Cineva pe care nit l-am văzul de cînd aveam douăzeci şi
unu de ani apare deodată la Ziirich, înnebuneşte şi încearcă
să mă ucidă. Acum zace mort, într-un restaurant decorat în
stil medieval. Nu există nici o explicaţie. Poate că nici nu va
exista vreodată.
Evitînd cu grijă balta de sînge din jurul capului lui
Cavanaugh, îi scotoci buzunarele; mai întîi cele de la haină,
apoi de la pantaloni şi la urmă cele de la trenci. Nu găsi nimic.
Nici vreo legitimaţie, nici cărţi de credit. Bizar. Cavanaugh
părea să-şi fi golit buzunarele, de parcă se pregătise pentru
ce urma să se întîmple.
Fusese ceva premeditat. Plănuit.
Observă Waltherul PPK din mîna strînsă a lui Cavanaugh
şi se gîndi să verifice încărcătorul, ca să vadă cîte gloanţe
rămăseseră. îi trecu prin minte să ia micul pistol. Dacă Jimmy
Cavanaugh nu era singur?
Dacă mai erau şi alţii?
Ezită. Apoi îşi spuse că era mai bine să nu atingă nimic,
pentru a nu crea probleme juridice mai tîrziu.
Se ridică încet şi o porni spre holul central acum aproape
pustiu. Cîteva grupuri de asistenţi medicali dădeau primul
ajutor celor răniţi.
Trebuia să găsească un poliţist.
Cei doi poliţişti - unul, foarte tînăr, celălalt un bărbat între
două vîrstc - îl priviră cu suspiciune. îi găsise stînd lîngă
chioşculBijoux SuLs.se, în apropierea magazinului alimentar.
Purtau uniforme pe care scria Zurichpolizei, aveau staţii de
emisie-recepţie şi cîte un pistol în tocul de la centură.
- Pot să văd paşaportul dumneavoastră, vă rog? întrebă
cel tînăr după ce Ben vorbise timp de cîteva minute.
Poliţistul mai vîrstnic fie nu vorbea engleza, fie prefera să
tacă.
- Pentru Dumnezeu, se răsti Ben frustrat, au fost ucişi
nişte oameni. Un tip zace mort în restaurant, după ce a
încercat...
-Ihren Pass, bitte, insistă cu asprime tînărul. Aveţi vreun
document de identitate?
- Sigur că am, zise Ben, căutîndu-şi portmoneul.
Scoase paşaportul şi i-l întinse. Poliţistul îl examina cu
atenţie, apoi i-l dădu colegului său, care-l privi tară interes şi
i-l înapoie lui Ben.
18
- Unde eraţi cînd s-au întîmplat toate astea? întrebă tînărul.
- Aşteptam în faţa hotelului St. Gotthard. O maşină trebuia
să mă ducă la aeroport.
Tînărul făcu un pas înainte apropiindu-se de Ben; privirea
lui neutră deveni de-a dreptul bănuitoare.
- Vă duceaţi la aeroport?
- Mă pregăteam să plec Ia St. Moritz.
- Şi, deodată, omul ăla a tras în dumneavoastră.
- E un vechi prieten. Era un vechi prieten.
Poliţistul tînăr ridică o sprinceană.
- Nu l-am mai văzut de cincisprezece ani, continuă Ben.
M-a recunoscut, a venit spre mine de parcă ar fi fost bucuros
că mă vede, pe urmă a scos pistolul.
- V-aţi certat?
- Abia dc-am schimbat două vorbe!
Ochii tînărului se îngustară.
- Trebuia să vă întîlniţi?
- Nu. A fost o pură întîmplare.
- Dar el avea o armă încărcată.
Tînărul se uită la poliţistul mai vîrstnic, apoi îşi întoarse
privirea spre Ben.
- Şi era prevăzut cu un amortizor, după cum spuneţi.
Probabil că ştia că veţi fi acolo.
Ben dădu din cap, exasperat.
- N-am mai vorbit cu el de ani de zile! N-avea de unde să
ştie că o să fiu acolo.
- Trebuie să fiţi de acord că oamenii nu poartă arme cu
amortizor dacă n-au de gînd să le folosească.
Ben ezită.
- Presupun că aşa c.
Poliţistul mai vîrstnic îşi drese glasul.
- Şi ce fel de armă aveţi dumneavoastră? întrebă el într-o
engleză surprinzător de fluentă.
- Ce vrei să spui? întrebă Ben, ndicînd glasul indignat.
Nu am nici o armă.
- Atunci, iertaţi-mă, cred că nu înţeleg. Spuneţi că
19
prietenul dumneavoastră avea o armă, iar dumneavoastră nu.
In cazul ăsta, de ce e el mort, şi nu dumneavoastră?
Era o întrebare bună. Ben dădu din cap, gîndindu-se
la momentul în care Jimmy Cavanaugh înălţase ţeava de
oţel spre el. Nu-i venise să creadă, însă instinctul de
conservare îl îmboldise să reacţioneze rapid. De ce?
Revăzu în minte zîmbctul lui Jimmy... şi ochii lui reci.
Ochi atenţi, care nu prea se potriveau cu zîmbetul. Un
mic amănunt discordant pe care subconştientul lui îl
înregistrase.
- Haideţi să vedem cadavrul acestui asasin, spuse poliţistul
mai vîrstnic şi puse o mînă pe umărul lui Ben, într-un fel
care-i sugeră că devenise prizonier.
Ben porni prin pasajul în care mişunau poliţiştii şi îşi croi
drum spre al doilea nivel. Cei doi îl urmau îndeaproape. Cînd
intră în sufragerie, se duse către firidă şi arătă cu mîna.
- Ei bine? întrebă tînărul înfuriat.
Uluit, Ben constată că trupul lui Cavanaugh dispăruse.
La fel şi balta de sînge. Braţul felinarului fusese reaşezat
în suportul lui, de parcă n-ar fi fost niciodată scos de-acolo.
Toate erau la locul lor ca şi cum nimic nu se întîmplase.
- Doamne, şopti Ben.
îşi pierduse minţile, pierduse legătura cu realitatea?Dacă
totul fusese un truc minuţios pregătit? Nu, nu aşa stăteau
lucrurile. Nimerise într-o situaţie complicată, îngrozitoare.
Poliţiştii îl priveau cu suspiciune.
- Uite ce e, zise Ben, cu vocea răguşită, nu pot explica
treaba asta.
Poliţistul mai vîrstnic vorbi rapid în staţie şi curînd apăru
alt ofiţer.
- Poate că ei sînt puţin zăpăciţi; vreau să încerc să pricep.
Dumneata alergi pe o stradă aglomerată, pe urmă prin pasajul
subteran. Peste tot în jurul dumitale, oamenii sînt împuşcaţi.
Pretinzi că ai fost urmărit de un maniac. Promiţi să ni-l arăţi
pe omul ăsta, pe americanul ăsta, dar maniacul nu există. Eşti
doar dumneata. Un american ciudat, depănînd poveşti de
adormit copiii.
-Pe dracii', v-am spus adevărul!
- Susţii că un nebun din trecutul dumitale e răspunzător
pentru vărsarea de sînge, spuse tînărul, cu un glas aspru. Eu
văd aici un singur nebun.
Poliţistul mai vîrstnic discuta cu celălalt ofiţer.
- Stăteai la hotelul St. Gotthard, da? îl întrebă într-un
tîrziu pe Ben. Ce-ar fi să mergem pînă acolo?
însoţit de cei trei poliţişti Ben străbătu pasajul subteran,
urcă scara şi-o luă înapoi pe Bahnhofstrasse, către hotel. Deşi
nu-i puseseră cătuşele, ştia că era arestat.
în faţa hotelului, o poliţistă, anunţată de colegii ei, stătea
de pază lîngă bagajele lui.
Prin ferestrele holului, Ben îl zări pe Comisionarul care-l
servise mai devreme. Cînd privirile li se întîlniră, omul se
întoarse cu un aer şocat, de parcă tocmai aflase că-i dusese
valizele lui Lee J larvey Oswald.
-Ăsta-i bagajul dumitale, da? îl întrebă tînărul pc Ben.
•- Da, da, spuse Ben. Ce-i cu el? Acum ce urmează?
Ce-ar mai putea urma?
Poliţista deschise sacoşa din piele cafenie. Ceilalţi priviră
înăuntru, apoi se întoarseră către Ben.
- Ăsta-i al dumitale? întrebă tînărul.
- Am spus deja că-i al meu, răspunse Ben.
Poliţistul între două vîrste scoase o batistă din buzunarul
pantalonilor şi scoase din sacoşă pistolul Walther PPK al lui
Cavanaugh.
î
Washington, D. C.
Ol tînără suplă străbătea cu pas vioi lungul coridor central
de la etajul cinci al clădirii Departamentului de Justiţie,
o uriaşă construcţie în stil clasic ce ocupa întregul spaţiu dintre
Ninth şi Tenth Street. Avea părul castaniu închis, ochi căprui
21
şi un nas ascuţit. La prima vedere părea asiatică sau hispanică.
Taiorul maro şi servieta de piele te făceau să crezi că e o
avocată sau o funcţionară guvernamentală.
Numele ei era Anna Navarro. Avea treizeci şi trei de ani
şi lucra la Biroul de Investigaţii Speciale, un serviciu puţin
cunoscut al Departamentului de Justiţie.
Cînd ajunse în sala de şedinţe neaerisită, întrunirea
săptămînală a serviciului începuse de mult. Arliss Dupree,
care stătea în picioare lîngă o tablă aşezată pe un şevalet, se
întoarse cînd femeia intră, oprindu-se la mijlocul frazei.
Simţind privirile îndreptate spre ea, tînăra roşi puţin ceea ce,
fără îndoială, dorise şi Dupree. După ce se aşeză pe primul
scaun liber, Dupree i se adresă:
- In sfîrşit. Drăguţ din partea ta că ai venit.
Pînă şi ironiile lui erau previzibile. Tînăra se mulţumi să
dea din cap, hotărîtă să nu-l lase s-o provoace. Dupree îi
spusese că şedinţa va începe la ora opt şi un sfert. In realitate
fusese programată la opt, dar cl ar fi contestat că-i spusese
altă oră. O manieră meschină, birocratică de-a o şicana. Ei
doi ştiau de ce întîrziase ea, nu şi ceilalţi.
înainte ca Dupree să fie numit la conducerea Biroului de
Investigaţii Speciale, şedinţele fuseseră o raritate. Acum, aveau
loc săptămînal - o ocazie de a-şi etala autoritatea. Dupree,
scund şi masiv, în vîrstă de patruzeci şi cinci de ani, purta un
costum gri deschis, prea strimt. Deşi aflată în celălalt capăt al
încăperii, Anna simţea mirosul de after-shave ieftin.
Fusese o vreme cînd ei chiar îi păsa ce gîndeau oamenii
precum Arliss Dupree despre ea şi dorise să le cîştige respectul.
Acum n-o mai interesa. Avea prietenii ei, iar Dupree nu figura
printre ei. Din partea cealaltă a mesei, David Denneen, un
bărbat cu maxilarul pătrat, cu părul de culoarea nisipului, îi
aruncă o privire plină de înţelegere.
- Aşa cum unii dintre voi au auzit, Serviciul Intern de
Cooperare a cerut transferul temporar al. colegei noastre la ei.
Dupree se întoarse către Anna şi o privi cu severitate. Dat
fiind numărul de lucrări neterminate, aş considera că e o
22
decizie mai puţin responsabilă, agent Navarro, dacă ai accepta
să lucrezi pentru un alt serviciu. Ai căutat ocazia asta. Nouă
poţi să ne spui.
- N-am ştiut nimic pînă acum.
- Serios? Mă rog, poate m-am grăbit eu să trag concluziile,
spuse Dupree pe un ton ceva mai blînd.
- Nu-i exclus, zise Anna uşor enervată.
- Am presupus că ai fost solicitată pentru o însărcinare.
Poate că dumneata eşti însărcinarea.
- Poftim?
- S-ar putea să te afli sub anchetă, zise Dupree pe un ton
amabil, evident încîntat de idee. Nu m-ar surprinde. Eşti o
persoană inabordabilă, agent Navarro.
încă de la Detroit, unde locuiseră la acelaşi etaj de la Westin
şi ea refuzase (politicos, credea ea) propunerea tăcută de
Dupree la beţie, acesta presărase mici remarce răutăcioase,
în dosarul ei de evaluare profesională: ... cit de bine poate,
dat fiind interesul ei limitat... erori datorate neatenţiei, nu
incompetenţei...
Din cîtc auzise ea, o descrisese unui coleg drept „un
potenţial proces de hărţuire sexuală". O tăcuse de rîs cu cea
mai gravă insultă care-i putea fi adresată cuiva din cadrul
Biroului: nu e un om de echipă. Asta însemna că nu mergea
să bea cu „băieţii" şi că modul ei de viaţă era diferit. în plus,
el îşi tăcuse un obicei din a menţiona pe dosarele ei greşelile
comise - cîteva omisiuni procedurale minore, nimic serios.
Odată, pe cînd se afla pe urma unui agent corupt de la Brigada
antidrog, implicat în mai multe crime, neglijase să predea un
formular FD-460 în termenul legal de şapte zile.
Chiar şi cei mai buni agenţi comit greşeli. în ceea cc-o
privea, era convinsă că cei buni făceau mai multe gafe minore
decît ceilalţi, fiindcă se concentrau asupra urmăririi pistelor
şi neglijau respectarea procedurilor regulamentare.
Anna îl privi pe Dupree.
- Avem extrem de multe cazuri de rezolvat, continuă
Dupree. Dacă unul dintre noi nu-şi face treaba, ceilalţi vor
23
avea mai mult de lucru. Sînt multe dosare - de la fisc, bănuit
că a organizat nişte escrocherii destul de abile; un bandit de
la FBI care pare să-şi folosească insigna în scopul unei
răzbunări personale; o javră de la poliţie care vinde muniţie
din depozitele cu probe.
Erau cazuri de care se ocupa BIS în mod curent:
investigarea („revizuirea" era termenul consacrat)
comportamentului necorespunzător al membrilor altor agenţii
guvernamentale - în esenţă, versiunea federală a afacerilor
interne.
- Poate că volumul de muncă de-aici e cam mare pentru
dumneata, insinua Dupree.
Anna nu răspunse. îşi simţea obrazul fierbinte. Inspiră
lent, străduindu-se să-şi reprime furia şi să nu muşte din
momeala întinsă de el. într-un tîrziu, vorbi:
- Uite cc e, dacă nu-ţi convine, de ce nu refuzi cererea de
transfer între servicii? întrebă Anna pe un ton calm, ştiind că
Dupree nu avea autoritatea de-a pune în discuţie ultrasecretul
şi atotputernicul Serviciu de Cooperare Internă. în plus, orice
referire la limitele autorităţii sale îl înfuria.
Urechile lui Dupree se înroşiră.
- Urmează să am o scurtă discuţie cu ei. Dacă vînătorii
de fantome de la SCI ştiu atît de mult pe cît pretind, poate că
or să priceapă că nu eşti tocmai potrivită pentru genul ăsta de
muncă.
Anna îşi iubea meseria şi ştia că era o profesionistă. Nu
aştepta să fie lăudată. Tot ce dorea era să nu fie şicanată şi
să-şi cheltuiască timpul şi energia pentru a-şi păstra postul.
Chipul ei nu exprima nimic din tensiunea care îi provocă un
ghem în stomac.
- Sînt sigură că ţi-ai dat toată silinţa ca să-i faci să înţeleagă
asta.
Urmă un moment de tăcere. Dupree se gîndea cum să
răspundă. El aruncă o privire spre nepreţuita lui tablă albă,
apoi spre următorul punct din programul lui şi spuse:
- O să ne lipseşti.
24
La scurt timp după terminarea şedinţei, David Denneen
intră în micul şi liniştitul ei birou.
- SCI te vrea pe tine fiindcă eşti cea mai bună, zise el. Ştii
asta, nu-i aşa?
Anna dădu din cap, obosită.
- Am fost surprinsă să te văd la şedinţă. Acum eşti la
supravegherea operaţiunilor. Te descurci grozav, din cîte se
spune.
Umbla vorba că Denneen era pe cale să obţină un post la
biroul procurorului general.
- Mulţumită ţie, zise Denneen. Am fost acolo astăzi, ca
reprezentant al Departamentului. Facem treaba asta pe rînd.
Trebuie să stau cu ochii pe cifrele bugetului. Şi pe tine.
Îşi puse cu blîndeţe mînapeste palmele ei. Anna observă
căldura din ochii lui, amestecată cu îngrijorare.
- M-am bucurat să te văd acolo, spuse ea. Şi salută-l pe
Ramón din partea mea.
- Aşa o să fac, zise el. Va trebui să te invităm din nou la o
porţie de paella.
- Dar te gîndeşti la altceva, nu-i aşa?
Denneen continua s-o privească în ochi.
- Ascultă-mă, Anna, noua ta însărcinare, oricare-ar fi ea,
nu va fi o nouă chemare la datorie. Ce se spune pe-aici e
adevărat - Căile Fantomei sînt de nepătruns pentru om.
Repetase vechea vorbă de duh cu prea puţin umor.
„Fantoma" era porecla directorului Serviciului de
Cooperare Internă, Alan Bartlett. In timpul audierilor în
faţa subcomitetului senatorial pentru serviciile de
informaţii, prin anii '70, un adjunct al procurorului general
se referise la el numindu-l „fantoma din aparat", iar
apelativul se lipise de el. Bartlett era o figură de-o
imaterialitate legendară. Rareori apărea în public, iar
rafinamentul cu care conducea SCI făceau din el un simbol
al metodelor secrete de lucru.
Anna dădu din umeri.
25
- Nu ştiam. Nu l-am întîlnit niciodată şi nu ştiu pe nimeni
care să-l fi cunoscut. Zvonurile se hrănesc din ignoranţă, Dave.
Dintre toţi, tu pricepi asta cel mai bine.
- Atunci acceptă o sugestie de la un ignorant căruia îi
pasă de tine, zise el. Nu ştiu ce-i cu SCI-ul ăsta. Dar ai grijă,
bine?
- Grijă în cel fel?
Dennecn dădu din cap, tulburat.
- Acolo e o altă lume, spuse el.
Ceva mai tîrziu, în aceeaşi dimineaţă, Anna se afla în
imensul hol de marmură al unei clădiri de pe M. Street, şi se
îndrepta spre Serviciul de Cooperare Internă. Activităţile
serviciului erau puţin cunoscute chiar şi în interiorul
Departamentului, iar competenţa sa operativă - cel puţin aşa
susţineau ocazional anumiţi senatori - primejdios de neclară.
Acolo e o altă lume, spusese Danneen şi se părea că nu greşise.
SCI îşi avea sediul la etajul zece al acestui modem complex
din Washington. Anna încerca să nu se holbeze la fîntîna
arteziană din interior, la podeaua şi pereţii din marmură verde,
întrebîndu-se în sinea ei: Cefei de agenţie guvernamentală
poate fi amenajată în felul ăsta? intră în ascensor. In cabină
mai era o persoană, un bărbat prea frumos, cam de vîrsta ei,
într-un costum prea scump. Un avocat, decise ea. Ca aproape
toată lumea din oraşul ăsta. Anna simţi privirea bărbatului.
Dacă i s-ar fi uitat în ochi, ştia că i-ar fi zîmbit, i-ar fi spus
„bună dimineaţa" şi ar fi început o banală conversaţie în
ascensor. N-avea chef de aşa ceva şi îi aruncă bărbatului o
privire încruntată, care-l iacu să-şi întoarcă privirea.
Orice-ar fi vrut SCI de la ea, treaba asta venise într-un
moment al naibii de nepotrivit; Dupree avusese dreptate în
privinţa asta. Poate că tu eşti însărcinarea, spusese el, şi Anna
se întreba ce dracu' voia să însemne asta? Fără îndoială că
Arliss Dupree se alia acum în biroul Iui, împărtăşindu-şi
bucuros speculaţiile unora dintre tovarăşii lui de pahar.
Ascensorul se deschise către un hol mobilat elegant, care
26
ar fi putut aparţine conducerii unei firme de avocatură cu
tarife piperate. In dreapta ei observă stema Departamentului
de Justiţie, montată pe un perete. Vizitatorii erau îndrumaţi
să sune pentru a fi admişi. Anna se conformă.
O voce feminină îi ceru să se prezinte, apoi fu condusă
înăuntru de o femeie frumoasă, cu pielea măslinie,, prea
elegantă pentru un funcţionar guvernamental.
Secretara o privi cu răceală şi-i spuse să ia loc. Anna sesiză
un foarte slab accent jamaican.
Anna privi în jur. Covorul de un gri perlat era imaculat,
iar şirurile de becuri cu halogen nu lăsau efectiv nici un colţ
umbrit. Fotografiile preşedintelui ţării şi procurorului general
aveau rame din oţel lăcuit. Scaunele şi măsuţa pentru cafea
erau din lemn galben de esenţă tare. Totul părea nou-nouţ,
de parcă tocmai fusese despachetat.
Observă autocolantele din foiţă metalică, lipite pe faxul şi
telefonul de pe biroul secretarei, însemne guvernamentale ce
arătau că era vorba despre linii protejate.
Din cînd în cînd, telefonul bîzîia în surdină, iar femeia
vorbea cu voce joasă. La primele două apeluri secretara
răspunse în engleză, iar la următorul în franceză. Apoi femeia
răspunse într-o limbă pe care Anna o identifică greu. Se uită
din nou la ceas, se foi în scaunul cu spătar tare, apoi se uită la
secretară.
- Ai vorbit în bască, nu-i aşa? întrebă ea.
Era ceva mai mult decît o bănuială, dar mai puţin decît o
certitudine. Femeia răspunse dînd scurt din cap şi zîmbind
sfios.
- Nu mai durează mult, domnişoară Navarro, spuse ea.
Privirea Armei era îndreptată acum spre panoul din lemn
din spatele biroului secretarei pe care exista un semn ce indica
o ieşire. Anna înţelese că structura din lemn ascundea accesul
către o scară, realizată cu măiestrie, permiţînd agenţilor SCI
sau invitaţilor să vină şi să plece neobservaţi de către cei din
sala de aşteptare. Ce fel de dispozitiv mai era şi ăla?
Mai trecură cinci minute.
27
- Domnul Bartlett ştie ca sînt aici? întrebă Anna.
- Tocmai încheie discuţia cu cineva.
Anna se întoarse la scaunul ei, regretînd că nu-şi luase
ceva de citit. Nu avea nici măcar The Washington Post. Scoase
o foaie de hîrtie, un creion şi începu să-şi facă o listă cu
problemele pe care le avea de rezolvat.
Secretara răspunse la un apel şi dădu din cap.
- Domnul Bartlett spune că o să vă primească acum.
Se ridică de la birou şi-o conduse pe Anna prin faţa mai
multor uşi numerotate. în cele din urmă, la capătul unui
hol, femeia deschise o uşă pe care scria DIRECTOR şi-o
introduse în cel mai ordonat birou pe care-l văzuse Anna
vreodată.
Un bărbat scund, cu părul alb, într-un costum bleumarin
impecabil, se ridică din spatele unui vast birou din lemn de
nuc şi îi întinse o mînă mică, delicată. Anna remarcă rozul
palid al unghiilor perfect îngrijite şi fu surprinsă de strîngerca
puternică a acelei mîini. Observă că biroul era gol, cu excepţia
cîtorva dosare cu coperte verzi şi a unui telefon negru, îngust;
pe perete era montată o vitrină de sticlă, căptuşită cu catifea,
în care se aflau două vechi ceasuri de buzunar. Era singurul
aspect excentric al încăperii.
- îmi parc teribil de rău că te-am făcut să aştepţi, zise el.
Nu-şi arăta vîrsta, însă Anna îşi zise că trebuia să aibă în
jur de şaizeci de ani. Din spatele ochelarilor cu lentile mari,
rotunde şi cu rama roşu deschis, o priveau nişte ochi
asemănători celor de bufniţă.
- Ştiu cît de ocupată eşti. Apreciez faptul că ai trecut,
totuşi, pe aici.
Vorbea încet, atît de încet încît Anna trebuia să se
concentreze ca să-i distingă vocea acoperită de bîzîitul
continuu al sistemului de ventilaţie.
- Sîntem foarte recunoscători că ţi-ai făcut timp să vii.
- Ca să fiu sinceră, nu prea aveam de ales după ce ne-a
sunat SCI, spuse ea cu ţîfnă.
El zîmbi de parcă Anna spusese ceva amuzant.
28
- Te rog să iei loc.
Anna se aşeză în fotoliul cu spătar înalt din faţa biroului.
- Sinceră să fiu, domnule Bartlett, sînt curioasă să ştiu
pentru ce mă aflu aici.
- Sper că n-ai avut neplăceri, zise Bartlett.
- Nu e vorba despre neplăceri, răspunse Anna, după care
adăugă: Aştept să vă răspund la întrebări. Indiferent despre
ce este vorba.
Bartlett dădu încurajator din cap.
- Mă tem că răspunsurile n-or să fie uşor de obţinut. De
fapt, e dificil de formulat întrebările. înţelegi ce vreau să spun?
- Mă întorc la întrebarea mea, zise Anna, stăpînindu-şi
nerăbdarea. Ce caut eu aici?
- lartă-mă. Te gîndeşti că sînt exasperant de eliptic. Ai
dreptate, şi-mi cer scuze pentru asta. Riscurile meseriei. Petrec
prea mult timp izolat între munţi de hîrtii, lipsit de acrul
înviorător al practicii. în asta va consta contribuţia dumitale.
Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare, domnişoară Navarro: ştii ce
facem noi aici?
-Adică SCI? Vag. Anchete interguvernamentale secrete.
Anna optase pentru un răspuns rezervat; în realitate ştia
ceva mai mult decît dorea să dezvăluie. Era conştientă că în
spatele denumirii inofensive se afla o agenţie de investigaţii
extrem de discretă, puternică şi cu vaste ramificaţii, însărcinată
cu revizii contabile ultrasecrete şi verificări ale altor agenţii
guvernamentale, ce nu puteau fi efectuate pe plan intern şi
care vizau chestiuni extrem de sensibile. Se spunea că oficialii
de la SCI erau profund implicaţi în cercetarea spionului
Aldrich Ames, în investigarea afacerii Iran-Contra din timpul
administraţiei Reagan, în examinarea numeroaselor scandaluri
provocate de achiziţiile Departamentului de Apărare. Se
zvonea că SCI descoperise activităţile suspecte ale lui Robert
Philip Hanssen, agent de contrainformaţii al FBI. Se spunea
chiar că SCI se aflase în spatele scurgerilor de informaţii din
afacerea „Deep Throat" care duseseră la demisia lui Richard
Nixon.
29
Bartlett rămase privind în gol.
- Tehnicile de investigaţie sînt, în esenţă, aceleaşi, zise el
într-un tîrziu. Ceea ce se schimbă e domeniul, anvergura
operaţiunilor. Noi ne ocupăm de probleme privind securitatea
naţională.
- Nu posed genul ăsta de împuternicire, interveni Anna
grăbită.
- De fapt - Bartlett îşi îngădui un mic zîmbet -, acum o ai.
Fusese împuternicită tară ştiinţa ei?
- Nu contează. Nu e domeniul meu.
- Cc-ar ii să vorbim despre acel membru al Consiliului
Naţional de Securitate căruia i-ai aplicat anul trecut Codul 33?
- De undedracu' ştii despre asta? izbucni Anna, înşfacînd
braţul fotoliului. Scuze. La cererea expresă a procurorului
general treaba aia n-a fost consemnată nicăieri.
- N-a fost consemnată de voi, spuse Bartlett. Noi avem
metodele noastre de-a ţine evidenţa. Joseph Nesbett, nu-i aşa?
Lucra la Centrul I larvarei pentru dezvoltare economică. A
obţinut o funcţie importantă la Departamentul de Stat, pe
urmă la Consiliul Naţional de Securitate. Nu era rău din
naştere, ca să zic aşa. Lăsat de capul lui, bănuiesc că ar fi fost
în regulă, dar tînăra lui soţie era cam risipitoare, nu? Pretenţii
cam mari pentru salariul unui funcţionar de stat. Ceea ce a
condus la afacerea lamentabilă cu conturile din străinătate.
La deturnarea de fonduri şi tot restul.
- Ar fi fost un dezastru dacă s-ar fi aflat, zise Anna. Ar fi
dăunat relaţiilor externe într-un moment extrem de sensibil.
- Ca să nu mai vorbim despre încurcătura în care s-ar fi
aflat Administraţia.
- Ăsta n-a fost un motiv important. Nu sînt implicată
politic. Dacă gîndeşti altfel, nu mă cunoşti.
- Dumneata şi colegii dumitale aţi făcut exact ce trebuia,
domnişoară Navarro. De fapt, noi ţi-am apreciat activitatea.
Te-ai dovedit foarte abilă.
- Mulţumesc, spuse Anna. Dar dacă ştii asta, ştii şi că
afacerea aia a fost departe de domeniul meu.
30
- Părerea mea rămîne valabilă. Ai rezolvat totul cu o
maximă discreţie. Bineînţeles că ştiu în ce constă activitatea
dumitale curentă. Omul FBI corupt. Neplăcerile create de
sistemul de protecţie a martorilor - a fost chiar un exerciţiu
interesant. Cunoştinţele dumitale de medicină legală s-au
dovedit salutare. Un martor mafiot a fost ucis, iar dumneata
ai reuşit să dovedeşti implicarea ofiţerului care se ocupa de
caz.
- Am avut noroc, zise Anna cu nepăsare.
- Norocul şi-l fac oamenii, domnişoară Navarro, spuse
el, privind-o cu seriozitate. Ştim despre dumneata mai mult
decît ţi-ai putea imagina. Cunoaştem bilanţurile contabile pe
care le-ai făcut în urma acelei erori din operaţiunile bancare.
Ştim cine sînt prietenii dumitale şi cînd ai sunat ultima dată
acasă. Ştim că n-ai făcut niciodată vreo cerere pentru
decontarea cheltuielilor de deplasare, şi cu asta se pot lăuda
puţini dintre noi. Făcu o pauză, şi o privi cu atenţie. îmi parc
rău dacă te tulbură ceea ce îţi spun, dar înţelegi că venind la
BIS ai renunţat la intimitate şi la anumite libertăţi. Nu
contează. Realitatea e că munca dumitale a fost invariabil de
calitate. Şi, adesea, extraordinară.
Ea înălţă din sprîncene, dar nu zise nimic.
- Ah. Pari surprinsă. Ţi-am spus, avem metodele
noastre de-a ţine evidenţa. Şi propriile noastre rapoarte
de apreciere, domnişoară Navarro. Sigur, ceea ce te
evidenţiază imediat, raportat la preocupările noastre, c
combinaţia specifică a talentelor dumitale. Ai o pregătire
în „reviziile" standard şi metodele de investigaţie, dar şi
experienţă în anchetarea omuciderilor. Asta te face, ca să
zic aşa, unică. Dar să revenim la subiect. Mi se pare corect
să te înştiinţez că am efectuat cea mai minuţioasă verificare
a trecutului dumitale. Tot ce o să-ţi spun - tot ce declar,
afirm, presupun, sugerez ori insinuez - trebuie considerat
strict secret. Ne-am înţeles?
- Ascult.
- Excelent, domnişoară Navarro.
31
Bartlett îi întinse o coală de hîrtie pe care erau scrise mai
multe nume, urmate de datele naşterii şi ţările de origine.
-Nu înţeleg. Trebuie să iau legătura cu oamenii ăştia?
- Nu înainte de-a obţine o masă de spiritism. Toţi cei
unsprezece bărbaţi sînt morţi. Toţi au pierit în ultimele două
luni. Mulţi, o să vezi, sînt din Statele Unite, alţii din Elveţia,
Anglia, Italia, Spania, Suedia, Grecia... Toţi au murit din
cauze aparent naturale.
Anna privi coala de hîrtie. Din cele unsprezece nume,
recunoscu două - unul, un membru al familiei Lancaster, o
familie ce deţinuse cîndva majoritatea oţelăriilor din ţară,
cunoscută acum mai ales datorită fundaţiilor sale de caritate
şi altor forme ale filantropiei. Crezuse pînă acum că Philip
Lancaster murise cu mulţi ani în urmă. Celălalt, Nico Xenakis,
făcea parte probabil dintr-o familie de armatori greci. La drept
vorbind, cunoştea acel nume datorită altui membru al familiei -
un bărbat ce-şi crease o reputaţie de fustangiu în anii '60,
întreţinînd relaţii cu mai multe starlete de la Hollywood.
Celelalte nume nu-i spuneau nimic. Uitîndu-se la datele de
naştere, constată că toţi fuseseră bătrîni - între optzeci şi
nouăzeci de ani.
- Poate că vestea n-a ajuns la urechile geniilor de la SCI,
zise ea, dar cine trece de şaptezeci de ani... ei bine, nu mai
are prea mult de trăit.
- Mă tem că în nici unul dintre cazuri nu e posibilă
exhumarea, continuă Bartlett imperturbabil. Poate că e aşa
cum spui. Erau bătrîni. Totuşi, în ultimele zile ara avut un
noroc neaşteptat. Am trecut nişte nume pe „lista de
supraveghere" - una dintre acele convenţii internaţionale pe
care nimeni nu pare să le ia în seamă. Cel mai recent deces a
fost cel al unui pensionar din Nova Scoţia, Canada. Prietenii
noştri canadieni sînt foarte pedanţi în materie de proceduri,
astfel că alarma a sunat la timp. In cazul ăsta, avem la dispoziţie
un cadavru.
-Ai omis cu siguranţa ceva. Ce anume îi leagă pe aceşti
oameni?
32
- La fiecare întrebare, există un răspuns de suprafaţă şi
unul de profunzime. O să ţi—1 dau pe primul, pentru că e
singurul pe care îl am. Acum cîţiva ani s-a efectuat o revizie
internă a dosarelor îngropate în arhivele CIA. S-o fi primit
vreo informaţie confidenţială? Să zicem că da. îţi amintesc
că era vorba de dosare neoperative. Nu existau agenţi sau
contacte directe. Erau, de fapt, dosare de verificare. Pe fiecare
scria „Sigma" - probabil o referinţă la numele de cod al unei
operaţiuni despre care se pare că nu există nici o menţiune în
registrele Agenţiei. Nu aveam nici o informaţie despre
caracterul ei.
- Dosare de verificare...? repetă Anna.
- Asta înseamnă că, în urmă cu mult timp, toţi aceşti
oameni au fost verificaţi şi autorizaţi să facă un anume lucru,
despre care nu ştim nimic.
- Iar sursa iniţială a fost un arhivar de la CIA.
Bartlettt nu răspunse direct.
- Fiecare dosar a fost autentificat de cei mai buni experţi
ai noştri în documente legale. Sînt vechi dosarele astea.
Datează de la mijlocul anilor patruzeci, înainte chiar de a se
înfiinţa CIA.
- Vrei să spui că au început să fie întocmite de OSS?
- Exact, zise Bartlett. Precursorul CJA. Multe dintre
dosare au fost deschise spre sfîrşitul războiului şi începutul
războiul rece. Cele mai recente datează de la mijlocul anilor
'50. Am început să divaghez. Cum spuneam, avem acest curios
„şablon" al deceselor. Sigur, asta nu nc-ar fi dus nicăieri - un
semn de întrebare într-un domeniu plin cu semne de întrebare
- numai că noi am început să distingem un model, l-am
verificat şi l-am corelat cu dosarele Sigma. Eu nu cred în
coincidenţe, domnişoară Navarro. Dumneata crezi?
Unsprezece dintre bărbaţii menţionaţi în aceste dosare au murit
într-un interval foarte scurt. Şansele ca acest lucru să se
petreacă din întîmplare sînt, în cel mai bun caz, minime.
Anna dădu nerăbdătoare din cap. Din cîte-şi dădea ea
seama, Fantoma vedea fantome.
33
- Cît timp o să dureze însărcinarea asta? Eu am şi o slujbă
permanentă.
- Asta este adevărata dumitale slujbă acum. Ai fost
repartizată aici. Am luat noi toate măsurile. Prin urmare,
înţelegi sarcina dumitale? Mi se pare mie sau asta nu te
emoţionează?
Anna dădu din umeri.
- Mă întorc la faptul că indivizii ăştia erau cu toţi în pragul
„absolvirii", dacă înţelegi ce vreau să spun. Tipii în vîrstăpot
da oricînd ortul popii, nu? Iar ăştia erau toţi în vîrstă.
- Şi în Parisul secolului nouăsprezece era ceva banal să
fii călcat de o trăsură, zise Bartlett.
Anna se încruntă.
-Poftim?
Bartlett se lăsă pe spătarul fotoliului.
- Ai auzit vreodată de un francez pe nume Claude
Rochat? Nu? E cineva-Ia care mă gîndesc din cînd în cînd.
Un tip mărginit, lipsit de imaginaţie, care muncea din greu
şi cu perseverenţă. între 1860 şi 1870 a fost contabil în slujba
Directoratului, serviciul secret al Franţei. în 1867, atenţia
i-a fost atrasă de faptul că doi funcţionari mărunţi de la
Directorat, aparent necunoseîndu-se între ci, au fost ucişi
în decurs de două săptămîni - unul, victima unei tîlhăni de
stradă, celălalt, lovit mortal dc un poştalion. Aşa ceva se
întîmpla tot timpul. Nu era nimic ieşit din comun. Totuşi
Rochat continua să-şi pună întrebări, mai ales după ce-a
aflat că, în clipa morţii, cei doi umili funcţionari aveau asupra
lor cîte un ceas de buzunar din aur, şi, după cum a aflat,
ceasurile erau identice; fiecare avea gravat în interiorul
capacului un peisaj. Această mică ciudăţenie i-a atras atenţia
şi, spre exasperarea superiorilor lui, omul a petrecut
următorii patru am încereînd să înţeleagă care era explicaţia.
Pînă la urmă a descoperit o reţea de spionaj de o
extraordinară complexitate: Directoratul'fusese penetrat şi
manipulat de adversarii săi prusaci. Observă că Anna priveşte
spre vitrină şi zîmbi: Da, ceasurile din vitrină sînt cele despre
33
care vorbesc. O lucrătură splendidă. Le-am cumpărat acum
vreo douăzeci de ani, la o licitaţie. îmi place să le am în
preajmă. Mă ajută să-mi amintesc.
Bartlett închise ochii, şi căzu o clipă pe gînduri. Apoi
continuă:
-Desigur, atunci cînd Rochat şi-a încheiat investigaţiile,
era prea tîrziu. Agenţii lui Bismarck, printr-un viclean
sistem de dezinformare, păcăliseră deja Franţa determinînd-o
să declare război. Spre Berlin suna măreţul strigăt de luptă.
Rezultatul a fost dezastruos pentru Franţa: dominaţia
militară pe care o impusese încă de la bătălia de la Rocroi,
în 1643, a fost complet distrusă, în numai două luni. îţi
poţi imagina? Armata franceză, cu împăratul în frunte, a
fost condusă spre o ingenioasă ambuscadă, lîngă Sedan.
A fost sfîrşitul, pentru Napoleon al IlI-lea. Ţara a pierdut
Alsacia şi Lorena, a trebuit să plătească despăgubiri imense
şi să se supună ocupaţiei timp de doi ani. O lovitură
extraordinară - una care a modificat ireversibil întregul
curs al istoriei europene. Cu cîţiva ani mai devreme, Claude
Rochat prinsese un fir subţire, neştiind încotro şi nici măcar
dacă îl va duce undeva. Nu-i avea decît pe cei doi mărunţi
funcţionari şi ceasurile lor identice. Bartlett scoase un sunet
care se voia a fi un hohot de rîs. De cele mai multe ori,
ceva ce pare neînsemnat se dovedeşte cu adevărat
neînsemnat. Sarcina mea e să-mi fac griji pentru astfel de
chestiuni. Pentru firele subţiri. Pentru micile discrepanţe
sîcîitoare. Banalele lucruri mărunte care ar putea conduce
la altele mai mari. Ridică o sprinceană şi continuă: Caut
ceasuri de buzunar asemănătoare.
Anna tăcu preţ de cîteva clipe. Fantoma din faţa ei se
ridica la înălţimea reputaţiei sale: un tip ascuns, un enigmatic.
- Mulţumesc pentru lecţia de istorie, zise ea încet, dar
sistemul meu de referinţă a fost întotdeauna „aici şi acum".
Dacă crezi că aceste dosare îngropate în arhive sînt şi-acum
importante, de ce nu-i pui pe cei de la CIA să facă investigaţii?
Bartlett scoase o batistă fină din buzunarul hainei şi începu
să-şi şteargă ochelarii.
34
- Treburile sînt cam încurcate pe-aici, spuse el. SCI are
tendinţa de-a se implica doar în cazurile în care există o
posibilitate reală de amestec intern sau de preîntîmpinare a
unei anchete minuţioase. S-o lăsăm baltă.
In vocea lui apăruse o notă de bunăvoinţă.
- Să n-o lăsăm, zise Anna tăios.
Nu era tonul cu care trebuia abordat şeful unui
departament, mai ales al unuia atît de puternic precum SCI,
dar slugărnicia nu-i stătea în fire. Bartlett trebuia să afle de la
început la serviciile cui apelase.
- Cu tot respectul, dumneata vorbeşti despre posibilitatea
ca o persoană din cadrul Agenţiei sau cineva pensionat
de-acolo să se afle în spatele deceselor.
Bartlett păli uşor.
- N-am spus asta.
-Nici n-ai negat.
Bartlett oftă.
- Din oamenii cocoşaţi n-a ieşit niciodată ceva drept.
- Dacă te gîndeşti că CIA ar putea li compromisă, de ce
nu apelezi la FBI.
Bartlett pufni.
- De ce să nu apelez \ă Associated Press? Biroul Federal
de Investigaţii arc multe calităţi, însă discreţia nu se numără
printre ele. Nu sînt sigur că înţelegi cît de sensibilă e această
chestiune. Cu cît ştiu mai puţini despre ea, cu atît mai bine.
De asta nu am apelat la o echipă, ci la o persoană. Persoana
potrivită, sper din suflet, agent Navarro.
- Chiar dacă aceste decese sînt nişte crime, spuse ea, e
foarte puţin probabil că o să găseşti vreodată asasinul. Sper
că îţi dai seama de asta.
- Reacţia e tipic birocratică, zise el, dar dumneata nu-mi
pari a fi o birocrată. Domnul Dupree spune că eşti încăpăţînată
şi „nu tocmai un om de echipă". Ei bine, exact asta mi-am
dorit.
Anna îşi continuă ideea:
- In esenţă, îmi ceri să investighez CIA. Vrei să cercetez
35
o serie de decese pentru a stabili dacă sînt sau nu crime. Şi pe
urmă...
- Şi pe urmă să aduni toate dovezile care ne-ar permite să
declanşăm un control. Ochii lui Bartlett străluceau în spatele
ochelarilor cu ramă de plastic. Indiferent cine e implicat. E
limpede, continuă el.
- Nu prea, spuse Anna.
Fiind un anchetator experimentat, era obişnuită să
conducă interogatorii. Uneori era de-ajuns să asculţi.
Alteori însă trebuia să stimulezi, să provoci o reacţie. Arta
şi experienţa te ajutau să ştii cînd s-o faci. Povestea lui
Bartlett era plină de omisiuni. Aprecia reticenţa bătrînului
funcţionar viclean, dar c bine să ştii mai multe decît strictul
necesar.
-N-am de gînd să mă joc dc-a baba oarba, zise ea.
Bartlett clipi des.
- Poftim?
- Trebuie să ai copii ale acestor dosare Sigma. Presupun
că le-ai studiat cu atenţie. Cu toate acestea, pretinzi că n-ai
idee cc înseamnă Sigma.
- Unde vrei să ajungi?
Tonul devenise distant.
- O să-mi arăţi dosarele astea?
Un zîmbet ca un rictus:
- Nu. Nu, nu c posibil.
- De ce nu?
Bartlett îşi puse din nou ochelarii pe nas.
-Nu mă aflu aici în postura de anchetat, chiar dacă admir
tehnicile dumitale de interogatoriu. Cred că am fost clar în
privinţa aspectelor relevante.
-Nu, fir-ar să fie, nu-i de ajuns! Eşti pe deplin familiarizat
cu dosarele astea. Dacă nu ştii ce reprezintă, trebuie să ai
măcar nişte idei. O ipoteză. Orice. Păstrează-ţi expresia neutră
pentru jocul de cărţi de marţi seara. Eu nu joc.
In cele din urmă, Bartlett izbucni:
- Dumnezeule, ai aflat destule ca să pricepi că e vorba
36
despre reputaţia unora dintre personalităţile importante ale
perioadei postbelice. Astea sînt dosare de verificare. Luate
ca atare, nu dovedesc nimic. Te-am verificat înainte de
conversaţia noastră. Am încredere în discreţia dumitale, dar
aici e vorba despre persoane importante şi, în egală măsură,
enigmatice. Nu poţi intra cu bocancii în vieţile lor.
Anna ascultă cu atenţie, auzi nuanţa de încordare din glasul lui.
- Vorbeşti despre reputaţii, deşi nu asta te preocupă cu
adevărat, nu-i aşa? insistă ea. Am nevoie de mai multe date
ca să pot continua!
El dădu din cap.
- E ca şi cum ai încerca să faci o scară de frînghie din fire
de borangic. N-am reuşit niciodată aşa ceva. Cu o jumătate
de secol în urmă, s-a pus ceva la cale. Ceva. Ceva cc implică
interese vitale. Lista Sigma cuprinde o curioasă colecţie de
indivizi. Ştim că unii erau industriaşi, dar mai erau şi alţii, a
căror identitate n-am putut s-o descifrăm. Cu toţii au în comun
faptul că un fondator al CIA, cineva cu o enormă putere în
anii '40 şi '50, a manifestat un interes direct faţă de ei.
Intenţiona să-i recruteze? Erau nişte ţinte? Deocamdată ne
jucăm de-a baba oarba, 'lotuşi se parc că a fost lansată în
secret o iniţiativă. Ai întrebat ce-i leagă pe aceşti oameni?
Pur şi simplu nu ştim.
îşi potrivi manşetele - tic nervos specific omului greu de
mulţumit.
- lartă-mă, dar lista Sigma datează de o jumătate Ae secol!
- Ai fost vreodată la Somnie, în Franţa? întrebă brusc
Bartlett, cu ochii stălucind. Ar trebui să te duci - măcar
pentru a vedea macii care cresc în lanurile de grîu. Din
cînd în cînd, un fermier din Somnie taie un stejar, se aşază
pe trunchiul lui, pe urmă se îmbolnăveşte şi moare. Ştii de
ce? Pentru că în timpul primului război mondial, pe cîmpul
ăla a avut loc o bătălie şi-a fost aruncată o canistră cu
iperită. Arborii au absorbit otrava pe cînd erau puieţi, dar
chiar şi după atîtea decenii tot mai are putere să ucidă un
om.
37
- Şi crezi că asta e Sigma?
Privirea lui Bartlett deveni mai intensă:
- Există o vorbă: cu cît ştii mai mult, cu atît înţelegi cît de
puţin ştii. Eu zic aşa: cu cît ştii mai mult, cu atît mai dificil e să
transmiţi lucruri despre care nu ştii nimic. Numeşte-o vanitate
sau prudenţă. Zîmbi trist. Partea necinstită a omenirii
întotdeauna se ajunge la asta. Accept faptul că toate ţi se par
istorie. S-ar putea să ai dreptate, agent Navarro. O să te întorci
şi-o să mă lămureşti.
- Mira-m-aş, zise ca.
- Uite cum stau lucrurile: o să iei legătura cu diverşi
reprezentanţi ai legii sub pretextul că te ocupi de anchetarea
unei omucideri. De ce am apelat la un agent al BIS? Explicaţia
va suna astfel: pentru că aceste nume au ieşit la iveală în cursul
investigării unui transfer fraudulos de fonduri, ale cărui detalii
nu te va obliga nimeni să le dezvălui. O acoperire simplă. Nu
e nevoie de ceva complicat.
- O să efectuez genul de investigaţie pe care am învăţat
să-l fac, spuse Anna cu prudenţă. E tot cc pot promite.
- E tot cc-ţi cer. S-ar putea ca scepticismul dumitale să fie
întemeiat. Indiferent de rezultat, am nevoie de o certitudine.
Du-tc în Nova Scoţia. Asigură-mă că Robert Mailhot a murit
într-adevăr din cauze naturale. Sau... confirmă-mi cănii aşa
stau lucrurile.

4
Ben fu condus la sediul central al poliţiei cantonului
Ziirich, o întunecată, dar elegantă clădire de piatră,
situată pe Zeughausstrasse. Intră însoţit de doi poliţişti tineri
şi tăcuţi, trecu printr-un garaj subteran, apoi urcă mai multe
şiruri lungi de trepte şi ajunse într-o clădire relativ modernă,
alăturată celei vechi. Interiorul semăna cu cel al unui liceu
american de periferie, de la mijlocul anilor '70. La toate
întrebările lui, cei doi răspundeau ridicînd din umeri.
38
Mintea îi lucra cu febrilitate. Cavanaugh nu se aflase din
întîmplare pe Bahnhofstrasse. Venise la Zurich cu intenţia de
a-l ucide. Cadavrul dispăruse, iar arma fusese pusă în sacoşa
lui. Era limpede că avusese complici nişte profesionişti. Dar
cine - şi, încă o dată, de ce?
Ben fu introdus într-o mică încăpere luminată cu tuburi
de neon şi invitat să se aşeze în faţa unei mese metalice.
Poliţiştii rămaseră în picioare, în spatele lui. Apoi în cameră
intră un bărbat îmbrăcat într-un halat alb, care, fară să-l
privească, spuse:
- Ihre Htinde, bille.
Ben întinse mîinile, conştient că n-avea rost să se opună.
Tehnicianul îi stropi cu un spray mîinile pe ambele părţi, apoi
apăsă uşor, dar meticulos, un tampon de bumbac pe dosul
palmei drepte şi pe faţa acesteia şi puse tampoanele într-un
tub de plastic. Repetă operaţiunea la mîna stingă a lui Ben.
Patru tampoane se aflau acum în patru tuburi de plastic
etichetate, pe care tehnicianul le luă şi părăsi încăperea.
Cîteva minute mai tîrziu, Ben se afla într-un birou plăcut,
sumar mobilat, în faţa unui bărbat voinic, cu umeri laţi,
îmbrăcat civil care se prezentă drept Thomas Schmid, detectiv
de la secţia omucideri. Ben îşi aminti de o elveţiancă pe care
o cunoscuse cîndva la Gstaad şi care-i spusese că în Elveţia
poliţiştii erau numiţi bullen, adică „tauri". înfăţişarea omului
din faţa lui confirma informaţia.
Schimd începu să-i pună o serie de întrebări - numele,
data naşterii, numărul paşaportului, numele hotelului din
Zurich la care trăsese şi aşa mai departe. Aşezat în faţa unui
computer, bătea răspunsurile pe tastatură cu un singur deget.
Ben, furios, obosit şi dezamăgit, începuse să-şi piardă
răbdarea, dar se strădui să vorbească pe un ton calm.
- Domnule detectiv, zise el, sînt arestat sau nu?
- Nu, domnule.
- Ei bine, povestea asta a fost amuzantă, dar, dacă n-o să
mă arestezi, aş prefera să mă întorc la hotel.
- Ara fi bucuroşi să te arestăm, dacă asta doreşti, răspunse
39
detectivul, zîmbind vag ameninţător. Avem o celulă foarte
confortabilă care te aşteaptă, dar ar fi mult mai simplu să ne
înţelegem.
- Am voie să dau un telefon?
Schmid întinse ambele mîini, cu palmele în sus, către
telefonul bej de pe marginea biroului său acoperit de hîrtii.
- Poţi suna la consulatul american sau la avocatul dumitale.
Cum doreşti.
- Mulţumesc, zise Ben, ridicînd receptorul şi privindu-şi
ceasul de la mînă.
La New York era începutul după-amiezei. Avocaţii de la
Hartman Capital Management cunoşteau legislaţia fiscală şi
pe cea a asigurărilor, aşa că hotărî să sune un prieten specializat
în drept internaţional.
1 lowic Rubin tăcuse şi el parte din echipa de schi fond de
la Decrfield şi deveniseră prieteni apropiaţi. Pe parcursul anilor
îl vizitase pe Ben la Bedford, şi, asemeni tuturor prietenilor
săi, fusese puternic atras de mama acestuia.
Avocatul era la masă, dar primi apelul lui Ben transmis
prin telefonul mobil. Zgomotul de fundal din restaurant tăcea
greu de înţeles cuvintele lui I lowie.
- Pentru Dumnezeu, Ben, spuse Howic, întrerupînd
relatarea succintă a prietenului său. O să-ţi spun ceea ce le
spun tuturor clienţilor mei care se duc să schieze în Elveţia.
Zîmbeştc şi îndură. Nu te da marc. Nu face pe americanul
indignat. Nimeni nu te poate strivi sub reguli, regulamente şi
totul-ca-la-carte precum elveţienii.
Ben se uită la Schmid, care bătea la tastatură, dar în acelaşi
timp trăgea cu urechea.
- încep să înţeleg asta. Deci, ce-ar trebui să fac?
- După cum merge treaba în Elveţia, te pot reţine pînă la
douăzeci şi patru de ore, fără să te aresteze.
-Glumeşti.
- Iar dacă-i scoţi din sărite, te pot arunca într-o celulă
mizerabilă peste noapte. Aşa că nu face asta.
- Şi ce-mi recomanzi?
40
- Hartman, băiete, tu te poţi vîrî pe sub pielea oricui,
aşa că fii tu însuţi. Dacă apar probleme, sună-mă, iar eu o să
pun mîna pe telefon şi-o să-i ameninţ cu un incident
internaţional. Unul dintre partenerii mei se ocupă de
spionajul industrial, aşa că avem acces la nişte baze de date
foarte „tari". O să caut informaţii despre Cavanaugh, o să
văd ce pot afla. Dă-mi numărul de telefon de unde te afli
acum.
După ce Ben puse receptorul în furcă, Schmid îl conduse
într-o cameră alăturată şi-l instala la un birou pe care se afla
un alt computer.
- Ai mai fost vreodată în Elveţia? întrebă Schmid pe un
ton agreabil, de parcă ar fi fost ghid turistic.
- De mai multe ori, spuse Ben. Mai ales la schi.
Schmid dădu din cap cu un aer distrat.
- Un mod obişnuit dc-a te relaxa. Recomandabil pentru
diminuarea încordării. Activitatea dumitale trebuie să fie foarte
stresantă.
-N-aş spune asta.
- Stresul îi poate determina pe oameni să facă lucruri ieşite
din comun. Se acumulează zi de zi şi brusc explodează. Cînd
se întîmplă asta, cei în cauză sînt la fel de surprinşi ca restul
oamenilor.
- După cum ţi-am spus, arma a fost pusă acolo de
altcineva. Eu n-am folosit-o niciodată.
Ben pălise de mînie, dar vorbea cît putea de calm.
N-avea rost să-l provoace pe detectiv.
- Totuşi, după propria dumitale relatare, ai ucis un om,
l-ai cotonogit. Faci aşa ceva în mod obişnuit?
- Alea nu prea au fost împrejurări obişnuite.
- Dacă ar fi să vorbesc cu prietenii dumitale, domnule
Hartman, ce mi-ar spune despre dumneata? Ar spune că eşti
un tip iritabil? îi aruncă lui Ben o privire ciudat de gînditoare.
Ar spune că eşti... un om violent?
- Ţi-ar spune că respect legea, zise Ben. Unde vrei să
ajungi cu întrebările astea?
Ben îşi privi mîinile care aruncaseră un suport de felinar
41
în ţeasta lui Cavanaugh. Era el un om violent? Insinuările
detectivului i se păreau ridicole - acţionase în legitimă apărare.
Apoi gîndurile îl purtară cu cîţiva ani în urmă şi în minte îi
apăru chipul lui Darnell, unul dintre elevii lui de la East New
York. Darnell fusese un elev conştiincios, inteligent şi curios,
cel mai bun din clasa lui. Pe urmă, s-a întîmplat ceva cu ei.
Lua note mici şi nu-şi mai făcea temele pentru acasă. Darnell
nu se bătea niciodată cu ceilalţi copii, dar pe faţa lui se vedeau
uneori urme de lovituri. într-o zi, Ben vorbise cu el după ore.
Darnell evitase să-l privească în ochi şi părea speriat. în cele
din urmă îi spuse că Orlando, noul prieten al mamei lui, voia
ca el să renunţe la şcoală, pentru a-l ajuta să facă bani. „Cum
să facă bani?" îl întrebase Ben, însă Darnell nu-i răspunsese.
Cînd îi telefonase lui Joycc Stuart, mama lui Darnell,
răspunsurile acesteia fuseseră evazive. Nu voia să vină la
şcoală şi refuza să discute situaţia. Părea şi ea speriată. După
cîteva zile, Ben luase adresa lui Darnell din fişa şcolară şi-i
făcuse o vizită.
Darnell locuia la etajul doi al unei clădiri cu faţada
deteriorată şi pereţii scării mîzgăliţi cu inscripţii. Ben urcase
scara şi bătuse la apartamentul 2B. După o lungă aşteptare,
apăruse mama lui Darnell, cu obrajii învineţiţi şi buzele
umflate. Ben se prezentase şi ceruse voie să intre. Joyce
ezitase, apoi îl condusese într-o bucătărie mică, cu mobilier
bej şi perdele glabene din bumbac.
Ben auzise ţipete în spatele lui, apoi prietenul mamei
intrase cu paşi mari în bucătărie.
- Cine dracu' eşti? întrebase Orlando, un bărbat înalt,
solid, îmbrăcat într-o bluză fără mîneci şi jeanşi largi.
Ben îşi dădu seama că omul stătuse la puşcărie. Muşchii
păreau să-i acopere pieptul şi umerii ca o vestă de salvare.
- E profesorul lui Darnell, spuse mama băiatului.
- Iar tu... tu eşti paznicul lui Darnell? îl întrebase Ben pe
Orlando.
- Pe dracu', acu' poţi să zici că-s profesoru' lui. Numa'
că io-l învăţ ce rahat tre' să ştie. Nu ca tine.
42
Ben îl văzuse pe Danieli strecurîndu-se în bucătărie,
speriat.
- Pleacă, Danieli, şoptise mama băiatului.
- Danieli n-are nevoie să-i umpli tu capu' cu tîmpenii.
Danieli tre' să-nveţe să mute stînci.
Orlando zîmbise, dezvăluind nişte dinţi de aur.
Ben fusese şocat. A muta stînci: era egal cu a vinde
droguri.
- li în clasa a cincea. Are zece ani.
- Aşa e. B minor. Poliţia nu poate să-l aresteze. L-am
lăsat s-alcagă: vinde droguri sau îşi vinde curif.
Nepăsarea, vocabularul, brutalitatea individului îl
dezgustaseră pe Ben, dar se străduise să vorbească tară patimă.
- Danieli e mai dotat dccîttoţi ceilalţi elevi din clasa lui.
Ai datoria să-l ajuţi să progreseze.
Orlando pufnise:
- Poa' să-şi cîştigc pîinea pe stradă, ca mine.
Pe urmă auzise glasul subţire al lui Danieli, tremurător,
dar hotărît.
- Nu vreau să mai fac asta. Domnul Hartman ştie ce c
bine. După o mică pauză continuă: Nu vreau să fiu ca tine.
Speriată, Joyce Stuart interveni:
- Nu vorbi aşa, Danieli. Fusese însă prea tîrziu. Orlando
îl izbise pe puştiul de zece ani în falcă, aruncîndu-l afară din
încăpere, apoi se întoarse către Ben: Acum cară-te de-aici.
Dă-mi voie să te ajut.
Ben se încordase, înfuriat. Orlando încercă să-l
împingă, dar, în loc să se dea înapoi, Ben se năpusti către
el, pocnindu-l cu pumnul în tîmplă. Apoi îl lovi încă o
dată. Uluit, Orlando nu reacţiona cîteva clipe. Apoi braţele
lui puternice loviseră în gol, deoarece Ben era prea aproape
ca să poată primi un pumn. El continuase să lovească, pînă
cînd Orlando se lăsase moale pe podea. Era jos, dar nu
leşinase.
Orlando îl fulgerase cu o privire în care frica luase locul
sfidării.
43
- Eşti nebun, murmurase el.
Aşa era? Ce-l apucase?
- Dacă te mai atingi vreodată de Darnell, o să te ucid.
Ben vorbise apăsat, rostind rar cuvintele.
Mai tîrziu aflase de la Carmen, o prietenă de la asistenţa
socială, că Orlando îi părăsise pe Joyce şi Darnell în aceeaşi
zi şi nu se mai întorsese niciodată. Şi-ar fi dat seama şi singur
deoarece notele lui Darnell deveniseră iarăşi mari.
- In regulă, şefii', spusese Orlando în acea zi cu glasul
stins, privindu-l de pe podeaua bucătăriei. Vezi tu, a fost o
neînţelegere. Tuşise. Nu mai vreau necazuri. Tuşise iarăşi şi
şoptise: Eşti nebun. Eşti nebun.
- Domnule Ilartman, fii amabil şi pune degetul mare de
la mîna dreaptă aici.
Schmid îi indică un mic dreptunghi alb, marcat
PROIECŢIE ÎN PLAN A IDENTITĂŢII, deasupra căruia se
afla un mic panou oval de sticlă de un roşu aprins.
Ben puse degetul mare al mîinii drepte pe ovalul de sticlă,
apoi pe cel stîng. Amprentele apărură imediat, mult mărite,
pe ecranul unui computer înclinat spre el.
Schmid bătu cîteva numere la tastatură, apoi apăsă clapa
de control, declanşînd sunetul ascuţit al unui modem. Se
întoarse către Ben şi zise parcă scuzîndu-se:
- Astea ajung direct la Berna. O să aflăm răspunsul în
cîteva minute.
- Să aflăm ce?
Detectivul se ridică şi-i făcu semn lui Ben să-l urmeze în
prima încăpere.
- Dacă există deja în Elveţia un mandat de arestare pe
numele dumitale.
- Cred că mi-aş fi amintit dacă ar fi existat vreunul.
Schmid îl privi lung înainte de a vorbi.
- îi cunosc pe cei ca dumneata, domnule Ilartman.
Pentru americanii bogaţi, Elveţia e ţara ciocolatei, a
băncilor, a ceasurilor cu cuc şi a staţiunilor de schi. Vă
44
place să vă imaginaţi că fiecare din noi e Hausdiener-u\
vostru, servitorul vostru. Dumneata cunoşti Elveţia. Pe
parcursul sutelor de ani, fiecare putere europeană şi-a dorit
să ne anexeze, dar nici una n-a reuşit. Poate că ţara
dumitale, cu puterea şi bogăţia ei, crede că va reuşi.
Dumneata, însă, nu eşti şef aici. Nu există ciocolată pentru
dumneata în biroul ăsta. Şi nu dumneata decizi cînd sau
dacă o să fii eliberat. Se lăsă pe spătarul scaunului, zîmbind
ironic. Bun venit în Elveţia, Herr Hartman.
Ca la un semn, în cameră intră un bărbat înalt şi slab,
într-un halat alb, bine scrobit. Purta ochelari fără ramă
şi o mustăcioară zbîrlită. Fără să se prezinte, arătă spre
o porţiune a peretelui pe care erau marcate gradaţii
metrice.
- Te rog să te duci acolo, i se adresă el lui Ben pe un ton
autoritar.
Incercînd să se stăpîncască, Ben îşi lipi spatele de porţiunea
gradată. Tehnicianul îi măsură înălţimea, apoi îl conduse la o
chiuvetă şi-l puse să se spele pe mîini. La altă masă, tehnicianul
acoperi o bucată de sticlă cu cerneală neagră, lipicioasă şi-i
cern lui Ben să-şi pună pe rînd palmele peste ea. Apoi rulă
fiecare deget al lui Ben pe o coală de sugativă şi le apăsă în
nişte pătrate de pe un formular.
In timp ce tehnicianul lucra, Schmid se ridică şi se duse în
camera alăturată de unde reveni după cîteva clipe.
- Ei bine, domnule Hartman, n-am avut succes. Nu există
nici un mandat pe numele dumitale.
- Ce surpriză, mormăi Ben, uşurat.
- Totuşi, mai rămîn nişte întrebări. Raportul balistic va
sosi în cîteva zile de la laboratorul balistic din Ziirich. Ştim
deja că gloanţele adunate de pe platformă provin de la un
Browning de 7,65 mm.
- Asta-i un soi de cartuş? întrebă Ben.
- E muniţia folosită la arma care a fost găsită cînd ţi-a
fost percheziţionat bagajul.
45
- Păi, dumneata ştii mai bine, zise Ben, forţîndu-se să
zîmbească. Apoi încercă altă metodă: francheţea. Ascultă,
nu e nici o îndoială că gloanţele au fost trase cu arma pusă în
bagajul meu. Nu înţeleg de ce nu stabiliţi dacă eu sînt cel care
a tras.
- Analiza reziduurilor împuşcăturilor. Am tăcut-o deja.
-Şi rezultatul?
- O să-l avem curînd. După ce o să fii fotografiat.
-Nici amprentele mele n-o să le găsiţi pe armă.
Slavă Domnului că n-am pus mina pe ea, îşi zise Ben.
- Amprentele pot fi îndepărtate.
-Atunci, martorii...
- Martorii oculari descriu un bărbat elegant, cam de vîrsta
dumitale. A fost o marc zăpăceală. Totuşi cinci oameni sînt
morţi, iar alţi cinci grav răniţi. Pe de altă parte, dumneata
susţii că l-ai ucis pe făptaş. Cu toate astea, cînd am căutat
n-am găsit cadavrul.
-Asta... asta n-o pot explica, recunoscu Ben, conştient
că afirmaţia lui sunase bizar. E clar că trupul a fost luat
de-acolo şi locul curăţat. Asta îmi spune că Jimmy Cavanaugh
n-a acţionat singur.
- Ca să tc ucidă. Schmid îl privi zîmbind sumbru.
- Aşa se parc.
- Dar nu oferi nici un mobil. Spui că nu vă duşmăneaţi.
- Se pare că n-ai înţeles, zise Ben calm. Nu l-am văzut pe
tipul ăla de cincisprezece ani.
Telefonul de pe biroul lui Schmid sună. Detectivul ridică
receptorul.
- Schmid. Ascultă şi spuse în engleză: Da, imediat, vă
rog. Ii întinse receptorul lui Ben.
Era Howie.
- Ben, bătrîne, spuneai că Jimmy Cavanaugh era din
Homer, New York, corect?
- Un orăşel între Syracuse şi Binghamton.
- Da. Şi ţi-a fost coleg de an la Princeton?
46
- Ăsta-i tipul.
- Ei, bine, aici e buba. Jimmy Cavanaugh al tău nu există.
- Spune-mi ceva ce nu ştiu, zise Ben. E mort de-a bine/ea.
- Nu, Ben, ascultă-mă. Vreau să spun că Jimmy
Cavanaugh n-a existat niciodată. Am verificat dosarele
absolvenţilor de la Princeton. Nici un Cavanaugh, cu
prima sau a doua iniţială J, n-a fost vreodată înscris la
şcoala aia, cel puţin nu în perioada în care ai frecventat-o
tu. De asemenea, în Homer n-a existat nici un Cavanaugh.
Nici în alt loc din districtul ăla. Nici la Georgetown. Am
verificat în tot soiul de bănci de date pretenţioase. Dacă
ar fi existat vreun James Cavanaugh care să se apropie
măcar de datele pe care mi le-ai dat, l-am fi găsit. Am
încercat şi toate variantele ortografice. N-ai idee cît de
puternice sînt băncile de date în ziua de azi. O persoană
lasă urme ca un melc. Credite bancare, asistenţă socială,
armată, cîte şi mai cîte. Tipul ăsta e cu totul în afara
sistemului. Ciudat, nu?
- Trebuie să fie o eroare. Eu ştiu că a fost înscris la
Princeton.
- Crezi că ştii asta. Nu pare posibil, nu?
- Dacă-i adevărat, nu ne-ajută cu nimic.
-Nu, admise flowie. Dar o să mai caut. Ai numărul meu
de mobil, da?
Ben puse uimit receptorul în furcă. Schmid continuă:
- Domnule Hartman, ai venit aici în vacanţă sau cu treburi?
Ben se strădui să se concentreze şi să-şi păstreze calmul.
- In vacanţă, la schi, cum spuneam. Am avut vreo două
întîlniri cu nişte bancheri, pentru simplul fapt că eram în trecere
prin Ziirich.
Jimmy Cavanaugh n-a existat niciodată.
Schmid bătu din palme.
- Ultima dată ai fost în Elveţia acum patru ani, da? Ca să
recuperezi cadavrul fratelui dumitale.
Ben făcu o pauză, incapabil să oprească fluxul năvalnic al
amintirilor. Telefonul de Ia miezul nopţii: niciodată nu aduce
47
veşti bune. El dormea Ungă Karen, o colegă profesoară, în
apartamentul lui jalnic din East New York. Bodogănise şi se
răsucise în pat ca să răspundă la telefonul care avea să
schimbe totul.
Un mic avion închiriat, pilotai de Peler, se prăbuşise cu
cîteva zile în urmă într-un defileu de lingă lacul Lucerna.
Pe documentul de închiriere, numele lui Benfigura la rubrica
„ruda cea mai apropiată". Durase ceva timp pînă
identificaseră cadavrul. Autorităţile elveţiene îl
consideraseră un accident. Ben zburase la Lucerna ca să
aducă trupul neînsufleţit al fratelui său acasă - ce rămăsese
din el după ce explodase fuselajul.
In timpul zborului spre casă, nu plînsese. O făcuse mai
tîrziu, după ce trecuse amorţeala şocului. Tatăl lui se
prăbuşise, plîngînd, la auzul veştii; mama lui, deja ţintuită
la pat de cancer, ţipase din răsputeri.
- Da, zise Ben încet. Atunci am fost ultima oară aici.
- E ciudat. Cînd vii în ţara noastră, moartea pare să te
însoţească.
- Unde vrei să ajungi?
- Domnule Hartman, spuse Schmid pe un ton neutru,
crezi că există vreo legătură între moartea fratelui dumitale şi
ce s-a întîmplat azi?
La sediul central al poliţiei naţionale elveţiene,
StadtpoUzei, la Berna, o femeie durdulie, de vîrstă medie,
purtînd ochelari cu lentile groase şi ramă de baga, ridică
privirea spre ecranul computerului din faţa ei pe care începu
să curgă un text. După ce-l privi cîteva secunde, îşi aminti
ceea ce fusese învăţată cu mult timp în urmă să facă şi notă
numele de pe ecran şi seria lungă de numere ce-l urma. Apoi
se ridică şi bătu la uşa cu geam a şefului ei.
- Domnule, spuse ea, tocmai a fost activat un nume pe
lista de supraveghere a RIPOL.
R1POL era un acronim pentru Recharche lnformations
Policier, banca de date a poliţiei, care conţinea nume,
48
amprente, numere de înmatriculare - o multitudine de date
legale folosite de poliţiile federală, cantónala şi locală.
Şeful ei, un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, care
avansase rapid în Stadtpolizei, luă bucata de hîrtie, îi mulţumi
secretarei şi o lăsă să plece. De îndată ce ea închise uşa biroului,
el ridică receptorul unui telefon protejat şi formă un număr la
care suna rareori.
O veche berlină cenuşie cobora alene jje Zeughausstrasse,
dinspre sediul central al Kantonspolizei. înăuntru, doi bărbaţi
fumau în tăcere, obosiţi de lunga aşteptare. Ţîrîitul brusc al
telefonului mobil montat în centrul bordului îi făcu să tresară.
Pasagerul îl luă, ascultă, zise „Ja, danke " şi închise.
-Americanul părăseşte clădirea, spuse el.
Cîteva minute mai tîrziu, americanul ieşea pe o uşă laterală
şi lua un taxi. Cînd acesta ajunse la mijlocul cvartalului, şoferul
berlinei intră în traficul de seară.

5
Halifax, Nova Scoţia
Cînd pilotul companiei Air Canada anunţă aterizarea,
Anna Navarro adună dosarele de pe măsuţa rabatabilă,
pe care o aşeză în suportul ei, şi încercă să se concentreze
asupra cazului pe care-l avea de rezolvat. Nu-i plăcea să
zboare; pentru ea, singurul lucru mai rău decît aterizarea era
decolarea. Stomacul ei protesta de fiecare dată. Ca de obicei,
se lupta cu teama iraţională că avionul se va prăbuşi.
Unchiul ei preferat, Manuel, fusese ucis atunci cînd vechiul
lui avion utilitar pentru stropit recoltele pierduse un motor şi
se zdrobise de sol. Dar asta se întîmplase de mult - ea avea
doar zece sau unsprezece ani, iar periculosul avion utilitar nu
putea fi comparat cu zveltul Boeing 747 în care se afla acum.
Nu le vorbise colegilor de la BIS despre fobia ei, deoarece
49
nu dorea ca aceştia să-i cunoască slăbiciunile. în ultimele şase
luni, trăise efectiv în avioane, zburînd de la o misiune la alta.
Singurul lucru care-i permitea să-şi păstreze calmul erau
dosarele ei în care se cufunda în timpul zborului. O absorbeau
întotdeauna, o fascinau. Plicticoasele rapoarte de autopsie o
îndemnau să le rezolve misterele.
în copilărie îi plăcuse să rezolve complicate jocuri de
puzzle pe care mama ei, care lucra ca menajeră, le primea de
la stăpîna casei în care lucra. Mai mult decît imaginea
strălucitoare care se forma, îi plăceau senzaţia şi zgomotul
pieselor ce se fixau la locul potrivit. Adesea, jocurile aveau
piese lipsă, pierdute din neglijenţa proprietarilor iniţiali, şi
asta o irita. încă din copilărie fusese o perfecţionistă.
într-un anume fel, cazul ăsta era un joc de puzzle; cele o
mie de piese zăceau răspîndite în faţa ei.
în timpul zborului de la Washington la I .-l al i fax, studiase
cu atenţie un dosar cu documente transmise prin fax de către
PRCC din Ottawa. Poliţia Regală Călare a Canadei,
echivalentul canadian al FBI, era, în ciuda numelui său desuet,
o excelentă agenţie de investigaţii. Relaţiile profesionale dintre
Departamentul de Justiţie şi PRCC se dovediseră excelente.
Cine eşti tu? se întreba ea, uitîndu-se la fotografia
bătrînului Robert Mailhot din Elalifax, blîndul pensionar,
membru devotat al bisericii Fecioarei Milostive! Nu părea
genul de persoană care să aibă un dosar de verificare la CIA,
fíe chiar adînc îngropat în arhive.
Oare ce l-ar fi putut lega dc intrigile unor spioni şi oameni
de afaceri morţi de mult şi peste care Bartlett dăduse
întîmplător? Era sigură că Bartlett avea dosarul lui, dar
preferase să nu i-l arate. Dorise ca ea să afle singură detaliile
relevante.
Un judecător de provincie din Nova Scoţia fusese de acord
să emită un mandat de percheziţie. Documentele pe care le
voia - copii ale facturilor telefonice şi ale cărţilor de credit -
îi fuseseră transmise prin fax la Washington. Ea făcea parte
din BIS şi nimănui nu-i trecea prin minte să pună la îndoială
50
vaga ei acoperire privind un transfer internaţional fraudulos
de fonduri.
Din păcate dosarul întocmit nu-i spunea nimic. Cauza
morţii, consemnată cu scrisul greu de înţeles, aproape ilizibil,
al unui medic, era „naturală", datorată unei „tromboze
coronariene". Poate că ăsta era adevărul.
Mailhot nu făcuse cumpărături deosebite şi singurele
convorbiri telefonice la distanţă le avusese cuNewfoundland
şi Toronto. în rest, nimic deosebit. Poate că avea să afle mai
multe la Halifax. Sau poate că nu.
Era ameţită de acel straniu amestec de speranţă şi disperare
care o domina întotdeauna cînd începea să lucreze la un caz.
lira sigură că avea să-l rezolve, pentru ca în clipa următoare
să i se pară imposibil. Era convinsă, însă, de un lucru: prima
crimă dintr-o serie pe care o ancheta era cea mai importantă.
Reprezenta etalonul. Dacă crai meticulos, dacă întorceai
fiecare piatră aveai şansa să faci conexiuni.
Anna purta costumul ei de călătorie bleumarin, marca
Donna Karan (seria mai ieftină), şi o bluză albă Ralph Laurcn.
Toată lumea recunoştea că se îmbracă impecabil. Salariul ei
nu-i permitea să cumpere îmbrăcăminte de lux, dar o făcea,
locuind în schimb într-un apartament întunecos, cu un singur
dormitor, într-o zonă ieftină a Washingtonului, şi renunţînd
la vacanţe.
Toţi o suspectau că se îmbrăca elegant pentru a fi mai
atrăgătoare, aşa cum procedau de obicei femeile tinere şi
singure. Dar se înşelau. Pentru ea hainele reprezentau o
armură. Cu cît erau mai scumpe, cu atît mai apărată şi sigură
de sine se simţea. Folosea cosmetice scumpe şi purta haine
de marcă dovedindu-şi astfel că nu mai era fiica unor imigranţi
mexicani săraci. îmbrăcîndu-se astfel putea fi oricine. Era
conştientă de faptul că atitudinea ei era ridicolă. Cu toate
acestea, nu renunţa.
Anna se întreba ce-l iritase mai mult pe Arliss Dupree -
faptul că fusese refuzat de o femeie atrăgătoare, ori faptul că
era mexicană. Poate amândouă. Probabil că în viziunea lui
51
Dupree o mexicană americană n-avea dreptul să-l respingă.
Crescuse într-un orăşel din sudul Californiei. Părinţii
fugiseră de pustietatea, bolile şi lipsa de speranţă din sudul
Mexicului. Mama ei, cumpătată şi blîndă, făcea pe menajera,
iar tatăl, un om tăcut şi introvertit, se ocupa de grădinărit.
în şcoala primară purta rochii cusute de mama ei, şi avea
codiţe. Ţinuta ei o diferenţia de colege, dar abia în jurul vîrstci
de unsprezece ani, cînd fetele începuseră să formeze găşti
care-o excludeau se simţise exclusă. Nici o fată nu s-ar fi
împrietenit cu fiica femeii care le făcea curăţenie în casă.
Era o intrusă şi preferau să n-o bage în seamă. Nici măcar
nu era în minoritate - în cursu I superior învăţau atît hispanici,
cît şi albi, dar graniţele nevăzute erau rareori depăşite. Se
obişnuise să fie numită „spate ud" şi „spic" de către unii dintre
copiii albi. Nici printre hispanici nu reuşise să se încadreze.
Fetele se îmbrăcaţi elegant şi făceau haz de hainele ei chiar
cu mai multă răutate decît colegele ei albe.
Soluţia, hotărîse ea la un moment dat, era să se îmbrace
la fel ca restul fetelor. îşi abordase mama, care la început n-o
luase în serios, apoi îi explicase că nu-şi permiteau să-i
cumpere haine şi în final o întrebase, care era deosebirea?
Nu-i plăceau hainele pe care i le făcea? Anna se răstise: „Nu!
Le urăsc!", ştiind prea bine cît de tare îşi rănea mama. Chiar
şi acum, după douăzeci de ani, Anna se simţea vinovată.
Mama ei fusese apreciată de toţi cei care o angajau. O
femeie, cu adevărat bogată, începuse să-i dăruiască toate
hainele pe care nu le mai purtau copiii ei. Anna le îmbrăcase
bucuroasă, întrebîndu-se de ce aruncau lucruri atît de elegante.
După o vreme înţelese că hainele erau demodate şi
entuziasmul i se stinse. într-o zi, pe cînd se afla pe culoarul
şcolii, una din fetele dintr-o gaşcă în care îşi dorea să intre o
strigase. „Hei, zise făta, aia-i fusta mea!" Roşind, Anna negă.
Fata întorsese tivul, scoţînd la iveală iniţialele.
Anna ştia că ofiţerul de la PRCC care-o aştepta la
aeroport petrecuse un an la Academia FBI, pentru a învăţa
52
tehnicile de investigare a omuciderilor. Nu era un expert, dar
era bun.
îl zări dincolo de poarta de acces - un bărbat înalt şi
frumos, de vreo treizeci de ani, îmbrăcat într-un sacou
albastru. O întâmpină zîmbind şi păru bucuros s-o vadă.
- Bun venit în Nova Scoţia, zise el. Sînt Ron Arsenault.
Avea părul negru, ochi căprui şi fruntea înaltă.
Corectitudinea întruchipată, îşi zise ea.
- Anna Navarro, spuse, strîngîndu-i mîna cu putere.
Bărbaţii se aşteptau totdeauna ca femeile să dea mîna fără
vlagă, de aceea ea le strîngca mîna cît putea de tare; şi prelua
astfel iniţiativa. îneîntată să te cunosc.
Bărbatul întinse mîna spre bagajul ei, însă Anna dădu din
cap şi zîmbi.
- Mă descurc, mulţumesc.
- Eşti pentru prima dată la Malifax?
Era limpede că o verifica.
- Da. Arată frumos din aer.
El risc şi îi indică drumul spre terminal.
- O să-ţi fac legătura cu autorităţile locale. Ai primit
documentele?
- Mulţumesc. Pe toate, în afară de cele bancare.
- Trebuie să fi sosit şi ele pînă acum. Dacă le găsesc, ţi le
trimit la hotel.
- Mulţumesc.
- Cu plăcere.
Bărbatul miji ochii. Poartă lentile de contact, îşi zise Anna.
- Ca să fiu sincer, domnişoară Navarro, la Ottawa, unii
nu pricep de ce-i acorzi atîta interes bătrînului. Omul avea
optzeci şi şapte de ani, a murit în casa lui, din cauze naturale...
Ajunseseră în parcare.
- Cadavrul e la morga poliţiei? întrebă ea.
- De fapt, e la morga spitalului. Te aşteaptă în frigider. Ai
ajuns aici înainte ca bătrînul să fie îngropat, asta-i vestea bună.
- Şi vestea rea?
- Cadavrul a fost deja îmbălsămat pentru înmormîntare.
Anna gemu.
52
- Asta ar putea da peste cap analiza toxicologică.
Ajunseră la o berlină Chevrolet bleumarin, ultimul tip,
care se vedea de la o poştă că era „vehicul neînregistrat al
poliţiei". Se urcară şi merseră o vreme în tăcere.
- Cine e văduva? întrebă ea. Tot canadiană francófona?
- O localnică. Fostă învăţătoare. O zgripţuroaică bătrînă.
De fapt, o compătimesc, şi-a pierdut soţul şi înmormîntarea
urma să fíe mîine. A trebuit să-i cerem s-o amîne. îi vin şi
rudele din Newfoundland. Cînd a auzit de autopsie, şi-a ieşit
din pepeni. Se uită la Anna, apoi îşi întoarse privirea la drum.
Fiindcă e seară, m-am gîndit că ai putea să te instalezi la hotel
şi să nc-apucăm de lucru mîine dimineaţă. Ne întîlnim cu
medicul legist la ora şapte.
Anna se simţi dezamăgită. Ar fi vrut să înceapă treaba
imediat.
- E bine şi aşa, spuse ea.
Anna îşi zise că avea noroc să lucreze cu un ofiţer de
legătură care nu părea să aibă resentimente faţă de un emisar
al guvernului american. Arsenault părea cît se poate de
prietenos. Poate chiar prea prietenos.
- Asta-i hanul dumitalc. Guvernul american nu prea face
risipă de bani, nu?
FI anul era o casă în stil victorian situată pe Barrington
Street, o clădire masivă din lemn, vopsită în alb şi cu obloane
verzi.
- Dacă n-ai alte planuri mi-ar face plăcere să cinăm
împreună. Poate la Clipper Cay, dacă-ţi plac fructele de mare
sau la Middle Deck unde putem asculta muzică de jazz.
Parcă maşina.
- Mulţumesc, dar am avut o zi obositoare, refuză Anna
politicos.
El dădu din umeri, evident dezamăgit.
în han se simţea un vag miros de mucegai. După ce dădu
cartea de credit, primi o cheie de alamă. Intenţiona să-i spună
tipului vînjos de la recepţie că se descurcă singură cu bagajul,
dar nimeni nu se oferi s-o ajute. Acelaşi aer uşor stătut
53
persista şi în camera ei cie la etajul doi. Anna îşi puse hainele
în dulap, trase pedelele şi îmbrăcă un trening gri. Hotărîse
că o alergare avea să-i facă bine. Coborî, ieşi din han şi o
luă la fugă prin Grand Parade, scuarul atlat la vest de
Barrington Street; apoi urcă pe George Street, spre
fortăreaţa în formă de stea, numită Citadela. Se opri la un
chioşc de ziare şi luă o hartă a oraşului. Găsi repede adresa
care o interesa şi constată că era suficient de aproape pentru
a trece imediat pe acolo.
Casa lui Robert Mailhot, o clădire cu două etaje din şindrilă
gri, cu acoperiş triunghiular, era practic ascunsă de copacii
aflaţi în spatele unui gard din lanţuri.
Lumina albastră a unui televizor licărea de după nişte
perdele din dantelă. Anna se opri o clipă vizavi şi privi cu
atenţie înjur. Apoi se decise să traverseze strada îngustă. Voia
să ştie dacă în casă era într-adevăr văduva şi, dacă da, cum se
comporta femeia: avea sau nu aerul unei femei îndoliate?
Strada era pustie. Dintr-o casă din vecinătate se auzea
muzică, din alta un televizor. Se angajase în traversare cînd
două faruri puternice o orbiră. Vehiculul venea drept spre ea,
cu motorul urlînd. Anna se năpusti spre trotuar, încereînd cu
disperare să sară din calea şoferului care scăpase maşina de
sub control. Trebuie să fi rulat în josul străzii, cu luminile
stinse, pînă cînd ajunsese la cîţiva paşi distanţă şi aprinsese
brusc farurile. Venea spre ca, nu era nici o îndoială, maşina
nu încetinea. Şoferul viră spre trotuar, îndreptîndu-se direct
către ea. Anna recunoscu grătarul cromat al radiatorului unui
Lincoln Town, ale cărui faruri rectangulare, aplatizate îi
dădeau înfăţişarea unui animal de pradă, a unui rechin.
Fugi!
Anna se întoarse şi văzu maşina, la patru-cinci metri
distanţă. Speriată de moarte, ea plonja în gardul viu care
înconjura casa alăturată. Ramurile groase, cu ghimpi, îi
zgîriară picioarele prin trening. Anna începu să se
rostogolească pe mica pajişte.
Auzi zgomotul făcut de impactul maşinii cu gardul viu,
apoi scrîşnetul violent al roţilor. Ridică privirea şi văzu maşina
54
ţWMfc-H'lirilUiB.

îndepărtîndu-se pe drumul îngust şi întunecos, cu motorul

ambalat la maximum.
Se ridică în picioare îngrozită, cu genunchii tremurînd.
Ce dracu 'fusese asta?
Maşina se îndreptase direct spre ea, de parcă ar fi încercat
s-o doboare. Apoi dispăruse tară urmă!
La ferestre apăruseră cîteva chipuri curioase. Oamenii se
retraseră de la geamuri cînd îşi dădură seama că au fost
observaţi.
Dacă maşina venise către ea ca s-o ucidă, de ce nu-şi
terminase treaba?
Nu mai înţelegea nimic. ;
O porni respirînd greoi, lac de sudoare. încercă să-şi
limpezească gîndurile, dar nu reuşi să găsească vreun sens
bizarului incident.
încercase sau nu cineva s-o ucidă?
Şi dacă da - de ce?
Singurele răspunsuri logice impuneau un mod de gîndire
paranoic, iar ea refuza cu îndîrj ire să-şi lase gîndurile s-o ia în
acea direcţie. Pe-acolo ajungi la nebunie. Se gîndi la ce-i
spusese Bartlett despre planurile vechi, urzite în cel mai mare
secret, la bătrîni ce ascundeau taine, oameni puternici, dorind
cu disperare să-şi protejeze reputaţiile. Bartlett era un om
care, după cum recunoscuse singur, stătea într-un birou fl
înconjurat de hîrtii îngălbenite, departe de realitate, într-un 1
mediu favorabil ţeserii de teorii ale conspiraţiei. Şi dacă 1
incidentul cu maşina fusese o încercare de-a o determina să
renunţe la caz?
Dacă aşa stăteau lucrurile, nu-şi găsiseră omul. Proccdînd :
astfel nu făcuseră altceva decît să-i întărească hotărîrea de-a \
afla despre ce era vorba în realitate.
Londra
Restaurantul Albion se afla pe Garrick Street, la 1
marginea lui Covent Garden. Tavane joase, mese din lemn H
cioplit grosolan şi podele acoperite cu rumeguş - genul de I
55
local care oferea douăzeci de sortimente de adevărată bere
englezească la butoi şi servea cîrnaţi cu piure de cartofi, tobă,
rinichi şi budincă de coacăze. La ora prînzului soseau o
mulţime de bancheri şi directori de publicitate.
Jean-Luc Passard, un tînăr funcţionar din serviciul de
securitate al Corporaţiei, intră în restaurant şi înţelese imediat
de ce alesese englezul acel loc de întîlnire. Era atîta lume,
încît ei doi puteau trece neobservaţi.
Englezul stătea singur într-un separeu. îl recunoscu
imediat: un bărbat şters de vreo patruzeci de ani, cu păr
lepost, încărunţit prematur. La o privire mai atentă,
puţinele riduri existente te duceau cu gîndul la o operaţie
estetică. Purta un sacou albastru şi un pulover alb, cu
guler colant. Umerii largi şi talia îngustă trădau un fizic
impunător.
Passard luă loc în separeu şi întinse mîna.
- Sînt Jean-Luc.
- Trevor Griffith, zise englezul şi strînse iară vlagă mîna
noului venit, asemeni unui om căruia nu-i pasă ce crezi
despre el.
- E o onoare să te cunosc, spuse Passard. Serviciile pe
care le-ai adus Corporaţiei dc-a lungul anilor ţin de legendă.
Ochii cenuşii ai lui Trevor rămaseră inexpresivi.
- Nu tc-am fi chemat din... izolarea dumitale dacă n-ar fi
fost absolut necesar.
- Aţi dat-o-n bar%
- Am avut ghinion.
- Aveţi nevoie de ajutor.
- De o poliţă de asigurare, să zicem. O precauţie
suplimentară. Nu ne putem permite să eşuăm.
- Lucrez singur. Ştiţi asta.
- Desigur. Vei rezolva chestiunea cum vei crede de
cuviinţă.
- Bine. Spune-mi, ştii unde se află ţinta?
- Ultima oară a fost zărită la Zurich, dar nu ştim sigur
unde-o să se ducă.
Trevor îşi arcui o sprinceană. Passard roşi.
56
- E un amator. Apare periodic la suprafaţă. O să-i dăm
curînd de urmă.
- Am nevoie de un set de fotografii ale ţintei din mai
multe unghiuri.
Passard puse pe masă un plic mare.
- S-a rezolvat. Aici se atlă şi instrucţiunile. Vrem ca treaba
să fie făcută repede şi să nu rămînă urme.
Privirea lui Trevor Griffith îi aminti Iui Passard de cea a
unui boa constrictor.
- Aţi apelat deja la mai mulţi ageamii. In felul acesta, nu
numai că aţi pierdut bani şi timp, dar aţi alertat ţinta. Acum a
devenit prudentă. Prin urmare, o să fie mult mai greu de
eliminat. Nici dumneata, nici superiorii dumitalc nu sînteţi în
măsură să-mi spuneţi cum să-mi fac treaba.
- Dar eşti sigur că poţi s-o faci, da?
- Presupun că din cauza asta ati venit la mine.
- Da.
- Atunci tc rog să nu pui întrebări stupide. Asta-i tot? Am
o după-amiază foarte încărcată.
Anna se întoarse în camera ei de la han, îşi turnă într-o
ceaşcă de plastic puţin vin alb dintr-o sticlă găsită în minibar
şi îl bău. Apoi făcu o baie fierbinte. Stătu în cadă vreo
cincisprezece minute, încereînd să se gîndească la lucruri
plăcute, însă imaginea grătarului cromat al Eincolnului
continua s-o obsedeze. îşi aminti remarca Fantomei, rostită
cu voce joasă: Eu nu cred în coincidenţe, domnişoară
Navarro. Dumneata crezi?
încetul cu încetul îşi recapătă stăpînirea de sine. Astfel de
lucruri se întîmplă, nu-i aşa? Un aspect al meseriei ei consta
în a sesiza o semnificaţie ascunsă, dar era un risc profesional
să găseşti vreun sens atunci cînd nu există nici unul.
îşi puse un halat de baie şi constată că e moartă de foame.
Pe sub uşa camerei ei fusese strecurat un plic cît timp lipsise.
II luă şi se cufundă într-un fotoliu. Cînd îl deschise constată
că plicul conţinea copiile declaraţiilor bancare ale lui Mailhot
din ultimii patru ani.
57
Sună telefonul. Era sergentul Arsenault.
- Ce-ai zice dacă am merge la zece şi jumătate să-i facem
o vizită văduvei?
In fundal, ea auzi zgomotul specific unei secţii de poliţie.
-Ne întîlnim acolo la zece şi jumătate, răspunse Anna pe
un ton hotărît.
O clipă se gîndi să-i spună despre Lincoln, despre faptul
că fusese la un pas de moarte, dar se abţinu. Se temea că asta
i-ar fi diminuat autoritatea, că ar fi părut vulnerabilă, fricoasă,
uşor de speriat.
- O.K., atunci, o să mă duc acasă. Arsenault ezită. Nu
cred... o să trec pc lîngă hanul dumitale, dacă te-ai răzgîndit
şi vrei să mîncăm ceva... Sau să bem un pahar.
Anna nu răspunse imediat. La drept vorbind, n-ar fi
deranjat-o o companie în acele momente.
- Eşti amabil că mă inviţi, zise ea într-un tîrziu, dar zău că
sînt obosită.
- Şi eu, spuse el repede. Am avut o zi lungă. Atunci, c-n
regulă. Ne vedem mîine dimineaţă.
In vocea lui se simţea dezamăgirea.
După ce închise telefonul, Anna trase draperiile şi începu să
cerceteze documentele. După cîtva timp gîndurile îi zburară aiurea.
Era convinsă că adevăratul motiv pentru care nu se
măritase, pentru care evitase orice relaţie ce părea să devină
prea serioasă era hotărîrea ei de a deţine controlul mediului
în care trăia. Dacă te căsătoreşti, trebuie să dai socoteală
celuilalt. Dacă vrei să cumperi ceva, trebuie să explici de ce.
Nu mai poţi lucra pînă tîrziu tară să te simţi vinovat; eşti
nevoit să te scuzi, să negociezi.
La birou, oamenii care n-o cunoşteau bine o numeau
„Fecioara de gheaţă". Şi nu era vorba doar de Dupree.
Oamenilor nu le place să vadă femei atrăgătoare neimplicate
într-o relaţie. Este un atentat la ordinea firească a lucrurilor.
Nu reuşeau să înţeleagă că pe ea n-o interesa decît munca ei.
Ieşea rareori în lume, deci nu prea avea ocazia să cunoască
bărbaţi, iar cei de la BIS îi erau colegi. A te întîlni cu un coleg
însemna a-ţi bate cuie în talpă.
58
Cel puţin asta era părerea ei. Prefera să nu-şi amintească
de incidentul din liceu care o întrista, dar se gîndea la Brad
Reedy aproape zilnic, cu o ură feroce. Dacă simţea în metrou
o adiere din parfumul de lămâie pe care-l folosea Brad, inima
îi bătea mai tare de frică şi apoi de furie. Dacă vedea pe stradă
un adolescent blond şi înalt, într-un tricou de rugby cu dungi
albe şi roşii, îl confunda cu Brad.
Răul acela se întîmplase pe cînd avea şaisprezece ani. După
cum i se spusese, se împlinise şi era frumoasă. Avea puţini
prieteni, însă nu se simţea proscrisă. Se certa cu părinţii ei
aproape zilnic, fiindcă nu mai suporta să trăiască în căsuţa
lor. Pur şi simplu se sufoca.
Brad Reedy juca hochei. Era mai în vîrstă decît ea şi făcea
parte din aristocraţia şcolii. Nu-i venise să creadă atunci cînd
Brad Reedy, marele Brad Reedy se oprise lîngă dulapul ci
din vestiar şi-o întrebase dacă e de acord să iasă împreună
undeva. Crezuse că era o glumă, că fusese pus de altcineva
s-o abordeze, aşa că-l sfidase, întoreîndu-i spatele. începuse
deja să dobîndească un strat protector de sarcasm.
Brad insistase. Zăpăcită de emoţie, Anna spusese: „Poate
că da, într-o zi..."
Brad se oferise s-o ia de-acasă, însă ea nu voia ca el să
vadă în ce condiţii locuieşte, aşa că insistase să se întîlnească
la cinema. Cu cîteva zile înainte, studiase cu atenţie
Mademoiselle şi Glamour. într-un articol din revista
Sevenleen despre „cum să-i atragi privirea", găsise veşmintele
perfecte, genul de lucruri pe care le-ar fi purtat o fată bogată,
elegantă, fata pe care ar fi acceptat-o părinţii lui Brad.
îmbrăcase o rochie Eaura Ashley, imprimată cu motive
florale, cu un guler plisat, înalt, pe care-l cumpărase de la
Goodwill. Cu espadrilele ei asortate, verde-gălbui, cu sacoşa
verde-gălbui şi bentinţa verde-galbui, se simţise dintr-o dată
ridicolă - o fetiţă costumată pentru Halloween. Cînd se
întîlnise cu Brad, care purta o pereche de jeanşi rupţi şi un
tricou de rugby cu dungi, înţelesese că se vedea de la o poştă
că-şi dăduse prea multă osteneală pentru acea întîlnire.
După film, el o invită la Ship's Pub, pentru o pizza şi o
59
bere. Anna încercase să pară misterioasă şi greu de convins,
dar se îndrăgostise deja nebuneşte de acel Adonis adolescent.
După trei sau patru beri, Brad devenise grosolan. Se
apropiase de ea şi începuse să o pipăie. Ea pretinsese că o
durea capul - era singurul lucru care-i venise în minte sub
presiunea momentului - şi-i ceruse s-o ducă acasă. El
condusese nebuneşte şi pe urmă făcuse o „întoarcere greşită"
în parc.
Era un bărbat de nouăzeci de kilograme, incredibil de
puternic, încălzit de alcool. O dezbrăcase cu forţa, îi pusese
mîna peste gură ca să-i înăbuşe ţipetele şi continuase să spună
sacadat: „Ah, şi tu vrei, căţea mexicană".
Aşa se consumase prima ei noapte de dragoste.
Timp de un an se dusese cu regularitate la biserică.
Vinovăţia o copleşea şi îi era teamă să nu afle mama ei.
Amintirea aceea o bîntuise mulţi ani.
Brusc, îşi aminti de documentele întinse pe fotoliu. Nici
nu putea găsi un material de lectură mai captivant în timpul
unei cine primite de la serviciul de cameră.
Ii atrase atenţia un şir de cifre. II privi din nou. Cum era
posibil? Cu patru luni în urmă, în contul lui Robert Mailhot
fusese virat un milion de dolari.
Se aşeză în fotoliu şi privi pagina mai atent. Adrenalina i
se revărsă în sînge. Studie îndelung coloana de cifre. în minte
îi apăru imaginea casei modeste din şindrilă a lui Robert
Mailhot.
Un milion de dolari.
Devenea interesant.
Zurich
Lămpile de pe stradă luminau bancheta din spate a taxiului
precum seînteierca intermitentă a unei orgi de lumini. Ben
privea drept înainte dus pe gînduri.
Detectivul de la omucideri păruse dezamăgit de rezultatele
60
analizelor care demonstrau că Ben nu trăsese cu arma şi-i
întocmise documentele de punere în libertate cu vădită
neplăcere. Era limpede că Howie reuşise să tragă nişte sfori
ca să i se restituie paşaportul.
- Te eliberez cu o singură condiţie, domnule Hartman -
să părăseşti cantonul meu, îi spuse Schmid. Pleacă din Ziirich
imediat. Dacă mai apari pe aici, n-o să-ţi tic bine. Ancheta
privind focurile dc armă din Bahnhofplatz rămînc deschisă şi
există destule întrebări fără răspuns care să-mi dea dreptul să
solicit un mandat de arestare. Dacă se implică şi biroul nostru
de imigrări, îţi amintesc că poţi fi ţinut în detenţie
administrativă timp de un an, înainte de a ajunge în faţa unui
magistrat. Ai prieteni şi relaţii impresionante, însă data viitoare
n-o să te mai poată ajuta.
Mai mult decît ameninţările, pe Ben îl chinuia întrebarea
pe care detectivul o pusese cu atîta nepăsare. Coşmarul din
Bahnhofplatz avea vreo legătură cu moartea lui Peter?
Formulată altfel: ce şanse existau să nu aibă legătură cu
moartea lui Pctcr? Ben îşi amintea întotdeauna cc obişnuia să
spună mentorul său dc la colegiu, istoricul John Barnes
Godwin: calculează-ţi şansele, recalculează-lc şi pc urmă lasă-te
în voia instinctului.
Instinctul îi spunea că nu era vorba despre o coincidenţă.
Pe urmă mai era şi misterul cc-l înconjura pc Jimmy
Cavanaugh. Nu dispăruse doar cadavrul lui. Identitatea,
întreaga lui existenţă dispăruseră. Cum se putea întîmpla aşa
ceva? Şi cum aflase pistolarul la cc hotel stătea. Nimic din
toate astea n-avea sens.
Dispariţia cadavrului, ascunderea pistolului în bagajul lui
confirmau faptul că omul pe care el îl ştia drept Cavanaugh
nu lucrase de unul singur. Dar cu cine? Şi la ce? Ce interes,
ce posibilă ameninţare putea prezenta Ben Hartman pentru
cineva?
Totul avea legătură cu Peter. Aşa trebuia să fie.
Cînd vezi atîtea filme, înveţi că nişte cadavre sînt „arse şi
imposibil de identificat" doar cînd există ceva de ascuns. Unul
61
dintre primele gînduri ale lui Ben, după ce auzise îngrozitoarea
veste, fusese acela că se tăcuse o confuzie, că în avionul ăla
nu murise, de fapt, Peter Hartman. Autorităţile comiseseră o
eroare. Peter era în viaţă, trebuia să sune şi amîndoi aveau să
rîdă de gluma aceea macabră. Ben nu îndrăznise să-i sugereze
versiunea asta tatălui său, pentru a nu-i da speranţe. Apoi
sosiseră dovezile medicale, care erau incontestabile.
Acum, Ben începuse să se concentreze asupra adevăratei
întrebări: cum murise Peter? Prăbuşirea unui avion putea fi o
modalitate eficientă dc-a ascunde dovezile unei crime. Dar
dacă fusese într-adevăr un accident?
La urma urmei, cine-ar lî putut dori moartea lui Peter? Să
ucizi pe cineva şi-apoi să prăbuşeşti un avion. 1 se părea prea
complicat.
După-amiază redefinise ceea ce exista în sfera
plauzibilului. Dacă acel Cavanaugh, oricine ar fi fost el,
încercase să-l ucidă pe el, din cine ştie ce motiv, era posibil ca
tot el - sau alţii aflaţi în legătură cu el - să-l fi ucis şi pe Peter,
în urmă cu patru ani.
Mowie menţionase nişte bănci de date, accesate de un
coleg de-al lui care se ocupa de spionajul industrial. Lui Ben
îi trecu prin minte că Frcdcric McCallan, clientul vîrstnic cu
care trebuia să se întîlncască la St. Moritz, l-ar putea ajuta în
privinţa asta. McCallan, un serios agent de bursă pe Wall
Street, fusese şi în slujba mai multor administraţii de la
Washington şi nu ducea lipsă de legături. Ben scoase telefonul
mobil şi sună la hotelul Carlton din St. Moritz. Cari ton era
un hotel elegant şi liniştit, cu o remarcabilă piscină interioară,
acoperită cu geamuri ce dădeau spre lac.
Apelul lui fu transmis direct în camera lui Frederic
McCallan.
- Sper că n-o să ne tragi clapa, zise jovial bătrînul Frederic.
Louisc ar fi distrusă.
Louise era frumoasa lui nepoată.
- Deloc. Situaţia s-a complicat puţin şi-am pierdut ultimul
zbor spre Chur.
62
La drept vorbind, ăsta era adevărul.
- Ţi-am rezervat un loc la cină, gîndindu-ne că o să apari
pînă la urmă. Cînd să te aşteptăm?
- O să închiriez o maşină şi-o să sosesc în noaptea asta.
- Cu maşina? Dar o să dureze ceasuri întregi!
- E un drum plăcut.
Un drum lung era exact ce-i trebuia acum ca să-şi
limpezească mintea.
- Ai putea închiria un avion.
Adevărul era că voia să evite aeroportul, unde alţii - dacă
existau alţii - l-ar fi putut aştepta.
-Ne vedem la micul dejun, Freddie.
Taxiul îl duse pe Bcn la un birou Avis de pe
Gartenhofstrasse, de unde închine un Opel Omega, şi porni
la drum pe autostrada A3. Ieşind din Zurich se îndreptă spre
sud-est. Avu nevoie de ceva timp pentru a se acomoda cu
şoferii elveţieni, cu felul agresiv în care semnalau că vor să te
depăşească, încetinînd în spatele tău şi aprinzînd faza lungă.
O dată sau de două ori i se păru că un Audi verde îl
urmărea. După cîtva timp, începu să aibă senzaţia că lăsase
toată nebunia la Ziirich, în urma lui. Curînd avea să fie la
Carlton, în St. Mortiz, şi locul acela i se părea inviolabil.
Se ghidi la Peter, aşa cum tăcuse deseori în ultimii patru
ani, şi simţi cum i se strîiige stomacul. Se învinovăţea că-şi
lăsase fratele să moară singur, că în ultimii cîţiva ani de-abia
dacă vorbise cu el.
Ben ştia că Peter nu fusese singur în ultimele lui zile. Trăise
cu o elveţiancă, o studentă la medicină de care se îndrăgostise.
Vorbiseră despre asta la telefon, cu cîteva luni înainte ca Peter
să fie ucis.
Ben îl văzuse pe Peter de două ori după absolvirea
colegiului. Doar de două ori.
In copilărie, înainte ca Max să-i trimită la şcoli pregătitoare
diferite, fuseseră nedespărţiţi. Se băteau mereu, se luptau pînă
cînd unul din ei spunea: Eşti bun, dar eu sînt mai bun.
63
După colegiu, Peter intrase în Peace Corps şi plecase în
Kenya. Nici pe el nu-l interesa Hartman Capital Management.
Nu luase nici un ban din companie. Ce dracii' să fac cu ei în
Africa? spusese el.
In realitate, Peter nu numai că dădea un sens vieţii lui, ci
fugea şi de tăticu'. Max şi cu el nu se înţeleseseră niciodată.
- Dacă vrei să-l eviţi pe tata, poţi să trăieşti în Manhattan
şi să nu-l suni, îi spusese Ben odată. Poţi lua prînzul cu mama
o dată pe săptămînă. Nu-i nevoie să trăieşti într-o afurisită de
colibă de pămînt, ce naiba!
Dar Peter plecase şi se întorsese în State doar de două
ori: prima oară cînd mama lor îşi făcuse operaţia de
mastcctomie şi a doua oară după ce-l sunase Ben şi-i spusese
că boala se generalizase şi nu mai avea mult de trăit.
Atunci, Peter se afla în Elveţia. Cunoscuse o elveţiancă în
Kenya. „E frumoasă, e inteligentă şi încă nu ştie cu cine arc
de-a face. Trece asta la rubrica «ciudat, dar adevărat»." Era
o expresie favorită din copilăria lor.
Fata se întorsese la facultatea de medicină, iar el o urmase
la Zurich. Atunci vorbiseră pentru prima dată. „Te ţii de coada
vreunei puicuţe?" Era gelos - gelos pentru că Peter se
îndrăgostise şi gelos pentru că altcineva îi luase locul în inima
fratelui său.
Nu, spusese Peter, nu era doar asta. Citise, într-o ediţie
internaţională a revistei Time, despre o bătrînă,
supravieţuitoare a Flolocaustului care trăia în Franţa, într-o
sărăcie lucie, şi încercase fără succes să obţină de la o mare
bancă elveţiană suma modestă pe care tatăl ei o lăsase pentru
ea înainte de a pieri într-un lagăr de concentrare.
Banca îi ceruse certificatul de deces al tatălui. Ea le spusese
funcţionarilor că naziştii nu eliberaseră certificate de deces
pentru cele şase milioane de evrei pe care-i uciseseră.
Peter avea de gînd să obţină pentru bătrînă ceea ce i se
cuvenea. Ce naiba, dacă un Hartman nu putea smulge acei
bani din ghearele unui bancher elveţia lacom, cine altcineva
putea s-o facă?
64
imeni nu era atît de încăpăţînat ca Peter. Nimeni, în afară
de bătrînul Max.
Ben nu se îndoia că Peter cîştigase bătălia.
Ben simţi că îl cuprinde oboseala. Traficul scăzuse şi
drumul era monoton. Şofa în ritmul traficului, iar celelalte
maşini nu-l mai depăşeau atît de des. O fracţiune de secundă
închise ochii. Un claxon asurzitor şi nişte faruri puternice îl
făcură să înţeleagă că adormise. Reacţiona rapid, răsucind
maşina spre dreapta şi scoţînd-o de pe şosea, evitînd astfel
coliziunea.
Trase Opelul pe dreapta şi respiră uşurat. Decalajul de fus
orar, întîmplărilc de peste zi, nebunia dc la Bahnhofplatz îl
copleşiseră.
Era momentul să se retragă dc pe autostradă. Mai avea
vreo două orc dc mers pînă la St. Moritz, dar nu îndrăznea să
mai şofeze. Trebuia să găsească un loc unde să petreacă
noaptea.
Două maşini trecură pe lîngă el, dar Ben nu Ic văzu. Una
dintre ele era un Audi verde, uzat. Şoferul - singurul pasager-
un bărbat înalt de vreo cincizeci de ani, cu părul lung şi cărunt
legat la spate într-o coadă de cal, se întoarse să privească
maşina lui Ben, parcată Ia marginea drumului.
După ce depăşi cu o sută de metri automobilul lui Ben,
şoferul trase şi el pe dreapta. A doua maşină, care-l depăşi pe
Ben era o berlină gri, cu doi bărbaţi înăuntru.
- Crezi că ne-a observat? îl întrebă şoferul pe pasager în
germana elveţiană.
- E posibil, răspunse pasagerul. Altfel de ce ar fi oprit.
- Poate că s-a rătăcit. Se uită la o hartă.
- Poate e un şiretlic. O să trag pe dreapta.
Şoferul observă Audi-ul verde la marginea drumului.
- Avem companie? întrebă el.
65
Nova Scotia
In dimineaţa zilei următoare, Anna şi sergentul Arsenault
se duseră la casa văduvei lui Robert Mailhot. Arsenault
apăsă pe butonul soneriei.
Văduva întredeschise uşa şi-i privi bănuitoare. Era o
femeie scundă, în jur de optzeci de ani, cu părul alb ca zăpada
strîns într-un coc îngrijit. Avea un chip luminos şi ochi căprui.
Nasul mare şi plat era roşu, semn că plînscse ori băuse.
- Da.
Ostilitatea din tonul ei nu-i surprinse.
- Doamnă Mailhot, eu sînt Ron Arsenault de la PRCC,
iar ca e Anna Navarro de la Departamentul de Justiţie al
Statelor Unite. Vrem să vă punem cîteva întrebări. Putem
intra?
- De cc?
.....Avem cîteva întrebări, asta-i tot.
Ochii căprui ai văduvei îl priviră cu răutate.
- Nu vorbesc cu nici un poliţist. Soţul meu e mort. De ce
nu mă lăsaţi în pace?
Anna simţi disperarea din vocea bătrînei. Conform
documentelor, numele ei de fată era Mărie LeBlanc. Nu era
obligată să vorbească cu ci, dar ca nu ştia asta. Totul depindea
de puterea lor de convingere.
Anna detesta să discute cu familiile victimelor. I se părea
indecent să-i agaseze cu întrebări într-un moment atît de greu,
la cîteva zile sau chiar ore de la moartea cuiva drag.
- Doamnă Mailhot, spuse Arsenault pe un ton oficial,
avem motive să credem că cineva l-a ucis pe soţul dumitale.
Văduva îi privi cu atenţie.
- E ridicol, zise ea.
Spaţiul dintre uşă şi toc se îngustă.
- Poate că aveţi dreptate, spuse Anna încet. Dar dacă l-a
agresat cineva, vrem să ştim şi noi.
66
Văduva ezită. După o clipă pufni dispreţuitor:
- Era bătrîn. Era bolnav de inimă. Lăsaţi-mă în pace.
Annei îi era milă de bătrîna care trebuia să suporte un
interogatoriu într-un moment atît de greu. Văduva putea să
le trîntească uşa în nas şi Anna nu accepta aşa ceva. 1 se adresă
cu voce blîndă:
- Soţul dumitale ar fi putut trăi mai mult. Aţi fi putut
petrece mai mult timp împreună. Noi credem că cineva l-a
ucis. Dacă aşa stau lucrurile, vrem să aflăm cine a fost.
Privirea văduvei deveni mai blîndă.
- Fără ajutorul dumitale, n-o să ştim niciodată care este
adevărul.
încet, uşa cu plasă se deschise.
Salonul din faţă era întunecat. Doamna Mailhot aprinse
lampa. Femeia avea şolduri late şi era chiar mai scundă decît
păruse iniţial. Purta o fustă gri plisată şi un pulover crem. în
încăpere mirosea a detergent cu parfum de lămîic. Se făcuse
curăţenie recent fiindcă doamna Mailhot îşi aştepta rudele la
înmormîntarea soţului ei. Găsirea vreunor fire de păr sau fibre
textile avea să fie o problemă.
Anna observă că încăperea era mobilată cu grijă. Pe o
măsuţă văzu nişte fotografii în rame de argint.
Pe servanta din lemn de nuc, alături de televizor se afla
un şir de elefanţi identici din fildeş. De prost-gust, însă
înduioşător.
- O, dar sînt splendizi, spuse Anna, arătîndu-i elefanţii lui
Arsenault.
- Sigur, zise Arsenault încercînd să pară convins.
- Sînt Lenox? întrebă Anna.
Văduva păru surprinsă, apoi zîmbi mîndră.
- îi colecţionaţi?
- Mama mea o făcea.
Mama Annei nu avusese nici timp, nici bani ca să
colecţioneze altceva decît insuficientele ei cecuri de plată.
Bătrînă făcu un semn.
- Vă rog să luaţi loc.
67
Anna se aşeză pe canapea, Arsenault pe fotoliul alăturat.
Se aflau în camera în care Mailhot fusese găsit mort.
Doamna Mailhot se aşeză pe un scaun incomod, aflat în
celălalt capăt al încăperii.
- N-am fost acasă cînd a murit soţul meu, zise ea cu tristeţe.
Eram în vizită la sora mea, ca în fiecare marţi seară. îmi
reproşez că n-am fost lîngă el cînd a murit.
Anna dădu din cap înţelegătoare.
- Am putea vorbi puţin despre felul în care a murit....
- A murit în urma unui atac de cord. Aşa mi-a spus
doctorul.
- E posibil, spuse Anna. Dar, uneori, o persoană poate fi
ucisă astfel încît să pară că a murit din cauze naturale.
- De ce-ar fi vrut cineva să-l ucidă pe Robert?
Arsenault îi aruncă o privire rapidă Annci. îl frapase ceva
din tonul femeii: nu fusese o întrebare retorică. Se părea că
bătrîna voia într-adevăr să afle adevărul. Felul cum avea s-o
abordeze acum era esenţial. Cei doi se căsătoriseră în 1951 —
o jumătate de secol împreună. Ea avea cu siguranţă o idee cît
de vagă despre treburile în care fusese implicat soţul ei
- V-aţi pensionat amândoi cu cîţiva ani în urmă, aşa e?
- Da, zise bătrîna. Ce legătură are asta cu moartea lui?
-- Aţi trăit din pensia soţului dumitale?
Doamna Mailhot îşi înălţă sfidător bărbia.
- Robert se ocupa de bani. Mi-a spus să nu-mi fac griji în
legătură cu asta.
- Dar v-a spus vreodată de unde veneau banii?
- V-am spus, Robert avea grijă de tot.
- Ştiaţi că soţul dumneavoastră are la bancă un milion şi
jumătate de dolari?
Chipul bătrînei rămase imobil.
- V-am spus, ştiu foarte puţin despre finanţele noastre.
- Nu v-a spus niciodată că primea bani de la cineva?
întrebă Arsenault.
- Domnul Highsmith era un om generos, zise ea încet.
Nu i-a uitat niciodată pe oamenii care l-au ajutat.
68
- Primea bani de la Charles Highsmith? insistă Arsenault.
Charles Highsmith era un faimos magnat al mass-media.
Deţinea ziare, posturi de radio şi companii de cablu în întreaga
Americă de Nord. Cu trei ani în urmă, Highsmith căzuse peste
bordul iahtului său, şi murise; împrejurările incidentului
rămăseseră o chestiune controversată.
Văduva încuviinţă.
- Soţul meu a fost în slujba lui aproape toată viaţa.
- Dar Charles Highsmith a murit acum trei ani, zise
Arsenault.
- Trebuie să fi lăsat instrucţiuni pentru administrarea averii
sale. Soţul meu nu-mi vorbea despre asta. S-a asigurat că noi
o să avem tot ce ne trebuie. Era un om deosebit.
- Ce servicii i-a făcut soţul dumitale ca să-i poarte de
grijă'.'* întrebă Anna.
-Ăsta nu-i nici un secret, răspunse văduva.
- Pînă s-a pensionat, în urmă cu cincisprezece ani, a lucrat
pentru el ca bodyguard, interveni Arsenault. De fapt era ca
om bun la toate. Cineva care făcea comisioane speciale.
- Era un om în care domnul Highsmith se putea încrede
fără rezerve, zise bătrîna.
- Aţi venit aici de la Toronto, imediat după moartea lui
Charles Highsmith, spuse Anna uitîndu-se în dosarul ei.
- Soţul meu... avea anumite idei.
- în legătură cu moartea lui Highsmith?
Bătrîna vorbi cu evidentă reţinere.
- Ca şi alţi oameni, se întreba dacă a fost sau nu un
accident. Sigur, Robert era pensionar la vremea aceea, însă îl
mai consulta în probleme de securitate. Uneori se învinuia
pentru cele întîmplate. Cred că de-aceea devenise puţin cam...
ciudat. Se gîndea că, dacă nu fusese un accident, duşmanii
lui Highsmith s-ar putea să-l caute într-o zi. Pare o nebunie,
însă nu m-am opus deciziei lui.
- De-aceea v-aţi mutat aici, spuse Anna, mai mult pentru
sine.
După mai multe decenii trăite în oraşe mari ca Londra şi
69
Toronto, soţul femeii se retrăsese la ţară - de fapt, se
ascunsese. Se mutaseră în locul unde trăiseră strămoşii lui,
un loc în care-şi cunoşteau toţi vecinii, un loc ce părea
sigur.
- Niciodată n-am crezut. Soţul meu avea bănuielile lui,
asta era tot. Pe măsură ce îmbătrînea, devenea mai neliniştit.
Aşa sîntunii oameni.
- Să fi fost o ciudăţenie de-a lui?
-Toţi avem ciudăţenii.
- Şi-acum cc credeţi? întrebă Anna cu blîndeţc.
- Acum nu ştiu ce să cred.
Ochii bătrînei se umeziră.
- Ştii unde-şi păstra documentele financiare?
- Exista nişte carnete de cecuri şi alte hîrtii într-o cutie, la
etaj. Dădu din umeri. Puteţi să vă uitaţi dacă vreţi.
- Mulţumim, zise Anna. Vrem să recapitulăm împreună
ultima săptămînă din viaţa soţului dumitale. în detaliu.
Obiceiuri, unde s-a dus, unde-a călătorit. Telefoanele pe care
le-a dat sau le-a primit. Dacă a primit scrisori. Dacă s-a dus la
vreun restaurant. Lucrători care-ar fi putut veni în casă -
instalatori, tclcfonişti, spălători de covoare, cititori de
contoare. Tot ce vă puteţi aminti.
O interogară mai bine de două ore. Chiar şi atunci cînd
deveni limpede că văduva începuse să obosească, ei
continuară, hotărîţi să insiste cît avea să le îngăduie. Annei
îi era teamă că, dacă s-ar fi oprit, a doua zi dimineaţă femeia
s-ar fi putut răzgîndi.
După două orc, ştiau ceva mai mult decît atunci cînd
începuseră. Văduva le permise să inspecteze casa, însă nu
găsiră urme de forţare la uşa din faţă sau la vreuna din
ferestre. Ca şi cum ucigaşul - dacă bătrînul/kyave într-adevăr
ucis - intrase în casă printr-un subterfugiu sau era o
cunoştinţă.
Anna găsi într-un dulap un vechi aspirator Electrolux şi-i
scoase punga. Era plină, ceea ce însemna că nu fusese
schimbată de cînd murise Mailhot. Le va cere criminaliştilor
70
să caute în ea în speranţa că, pînă la urmă, vor găsi vreo
probă.
Cînd se întoarseră în salonul din faţă, Anna aşteptă ca
văduva să se aşeze, şi luă loc pe un scaun lîngă ea.
- Doamnă Mailhot, începu ea cu delicateţe, ţi-a spus
vreodată soţul dumitale de ce credea că Charles Highsmith
ar fi putut fi asasinat?
Văduva o privi îndelung, de parcă se gîndea cît şi ce să
spună.
—Les grands hommes ont leurs ennemis, spuse ea în cele
din urmă, ameninţător. Personalităţile au întotdeauna duşmani.
- Ce înţelegeţi prin asta?
Doamna Mailhot îi evita privirea.
-E doar o expresie pe care obişnuia s-o spună soţul meu.
Elveţia
Ben o coti pe prima şosea laterală pe care o găsi.
Străbătu o cîmpie netedă, apoi, după ce traversă mai multe
căi ferate, drumul începu să şerpuiască pe o colină. La fiecare
douăzeci de minute, trăgea pe dreapta ca să-şi consulte harta.
Se apropia de Chur pe autostrada A3, cînd îi atrase atenţia
un Saab bleumarin din spatele lui. Nu era singur pe drum şi
nici nu se aşteptase la asta. Poate că Saab-ul ducea alt grup
de amatori de schi. Totuşi, părea să-şi sincronizeze ritmul cu
al său. Ben trase pe dreapta. Saab-ul trecu pe lîngă el. Ia te
uită... începuse s-o ia razna.
Porni din nou la drum şi gîndurile îi zburară la Jimmy
Cavanaugh. Gîndurile începură să se învălmăşească. Simţi că
ameţeşte - mistere îngrămădite peste alte mistere. Hotărî să
nu mai insiste asupra acestei chestiuni. Mai tîrziu va putea să
limpezească lucrurile. Acum trebuia să ajungă la destinaţie.
Zece minute mai tîrziu, imagini ale măcelului de la
Shopville îi năvăliră în minte. Deschise radioul ca să-şi alunge
gîndurile. Viteza avea să-l ajute, îşi zise el şi apăsă cu putere
pedala acceleraţiei; simţi angrenajul cutiei de viteze cuplîndu-se
71
lin, iar maşina ţîşni pe autostrada în pantă. Se uită în oglinda
retrovizoare şi văzu un Saab bleumarin - acelaşi Saab
bleumarin, era sigur. Cînd accelerase el, accelerase şi Saab-ul.
Simţi un nod în stomac. La viteze mai mari, şoferii lăsau
instinctiv distanţe mai mari între ei şi maşina din faţă, dar
Saab-ul menţinea distanţa. Dacă ar fi vrut să-l depăşească, ar
fi trecut pe banda alăturată, dar se părea că pasagerii Saab-ului
aveau altceva în minte. Ben se uită din nou în oglinda
retrovizoare, încercînd să vadă prin parbrizul celeilalte maşini,
dar nu distinse decît nişte umbre - două siluete. Ce dracu'
aveau de gînd? Ben se concentra asupra drumului. Nu voia
să le dea de înţeles că-i văzuse.
încercă să scape de urmăritori. Saab-ul dispărea lungi
perioade, însă niciodată îndeajuns de lungi. Reapărea mereu,
de parcă ar fi fost legat de el printr-un cablu invizibil. Ben
parcurse o serie de tuneluri şi cîteva poduri de piatră construite
deasupra unor prăpăstii adinei. Conducea nesăbuit, teama
determinîndu-l să renunţe la prudenţă. Miza pe prudenţa
urmăritorului său şi pe instinctul acestuia de conservare. Asta
era unica lui şansă.
în timp ce se apropia de intrarea îngustă a unui tunel,
Saab-ul îl depăşi brusc şi i-o luă înainte. Ben îşi zise că şi-a
făcut griji degeaba. Abia cînd încercă să iasă din scurtul tunel
îşi dădu seama Ben ce se întîmpla.
La cincisprezece metri în faţă, Saab-ul îi bloca ieşirea.
Şoferul, într-un pardesiu negru, ţinea o mînă ridicată,
faeîndu-i semn să oprească.
Apoi Ben observă o altă maşină care venea din spate - un
Renault gri. O mai văzuse, dar nu-i dăduse atenţie.
Ciîndeşte, ce naiba! încercau să-l înghesuie, să-l prindă
în interiorul tunelului. lisuse! Prudenţa îl îndemna să apese
pe frînă înainte de-a lovi bariera din faţă, dar nu-şi putea
permite. Ben apăsă pînă la podea pedala de acceleraţie. Opelul
izbi partea stîngă a Saab-ului ce staţiona. Saab-ul era o maşină
sport, construită pentru viteze mari, dar cu vreo patru sute de
kilograme mai uşoară. îl văzu pe şofer sărind din mijlocul
72
drumului exact înainte ca impactul să arunce Saab-ul într-o
parte. Micşorarea bruscă a vitezei îl azvîrli pe Ben în faţă.
Centura de siguranţă îşi făcu datoria. Ben reuşi să se
strecoare prin pasajul pe care-l crease. Maşina pe care o
conducea - cu partea din faţă strivită- continua să înainteze
în trombă. Ben nu privi în urmă. în spatele lui auzi focuri de
armă. O, Doamnei Nu se terminase. N-avea să se termine
niciodată!
Sub efectul adrcnalinei, simţurile lui Ben se ascuţiseră.
Vechiul Renault gri, cel care venise în urma lui în tunel, reuşise
să se strecoare. Ben văzu o armă scoasă pe geamul din dreapta,
aţintită spre el. Era o mitralieră şi, după cîteva secunde, auzi
o rafală de foc automat.
Fugi!
Ben trecu în goană peste un vechi pod de piatră aflat
deasupra unui defileu atît de îngust, încît de-abia era Ioc pentru
trafic în ambele direcţii. Deodată auzi un pocnet sec şi ceva
explodă la cîţiva centimetri de el. Oglinda retrovizoare fusese
spartă, iar gloanţele făcuseră o reţea ca de păianjen pe lunetă.
Urmăritorii îşi ştiau meseria.
Se auzi o explozie surdă, ca un pocnet înfundat, şi maşina
se înclină brusc spre stînga: unul dintre cauciucuri fusese spart.
Trăgeau în cauciucuri încereînd să-l oprească. Ben îşi aminti
de expertul în probleme de securitate care ţinuse nişte cursuri
directorilor de la Hartman Capital Management despre
riscurile de răpire în ţările lumii a treia, prezentîndu-le o listă
de contramăsuri recomandate. Păreau ridicol de nepotrivite
cu realitatea cu care se confrunta. Nu ieşi din maşină, îşi
aminti el una dintre indicaţii.
în clipa aceea se auzi vaietul inconfundabil al unei sirene
de poliţie. Printr-o gaură din lunetă, văzu că o a treia maşină
venea în viteză din spatele berlinei gri, un automobil civil
tară însemne, cu o lumină albastră pe capotă. Atît reuşi să
vadă: era prea departe ca să distingă modelul. Confuzia
cuprinse din nou mintea lui Ben, dar împuşcăturile încetară
brusc.
72
Berlina gri făcu o întoarcere rapidă de o sută optzeci de
grade pe marginea drumului şi trecu în viteză pe lîngă maşina
poliţiei. Renault-ul urmăritorilor reuşise să fugă.
Ben opri Opel-ul chiar la ieşirea de pe podul de piatră şi
rămase în maşină, aşteptînd să sosească Polizei. Trecu un
minut, încă unul. Privi înapoi, dar maşina poliţiei dispăruse.
Saab-ul avariat fusese abandonat.
Era singur. Nu auzea decît motorul maşinii şi bătăile
puternice ale inimii lui. Scoase telefonul mobil din buzunar,
îşi aminti conversaţia cu Schmid şi luă o decizie. Te pol închide
douăzeci şi patru de ore fără nici un motiv, îi spusese I Iowie.
Schmid îl asigurase că el căuta un pretext ca s-o facă. Ce rost
avea să sune la poliţie?
în timp cc sc calma, locul panicii fu luat de o profundă
senzaţie de epuizare. Avea nevoie de odihnă. Trebuia să se
refacă, să evalueze situaţia.
Porni Opclul, urcă cu roata dezumflată o pantă de
cîţiva kilometri şi ajunse într-un sat. Pe străzile înguste
se înşirau vechi clădiri de piatră, de la mici construcţii
dărăpănate pînă la. casc mai mari. Doar cîteva geamuri
erau luminate.
Drumul îngust deveni curînd o stradă principală, străjuită
acum de case mari, cu acoperişuri în pante, şi de mai multe
şiruri de clădiri acoperite cu olane. Ajunse într-un scuar larg,
pavat cu piatră, dominat de o veche catedrală gotică. Pe un
indicator scria RATIIAUSPLATZ. în centrul scuarului se
afla o fîntînă de piatră.
Vizavi de catedrala din scuar se afla un conac din secolul
al şaptesprezecelea cu acoperişul vălurit. Pe o mică pancartă
de lemn scvvăAltes Gebäude, Vechea Clădire. Ferestrele mici
erau luminate. Hanul acesta îţi va îngădui să te odihneşti şi să
gîndeşli.
Ben parcă Opel-ul avariat lîngă un vechi camion care îl
masca, şi intră în clădire.
Hanul era călduros şi tihnit, luminat de un foc ce licărea
într-un imens şemineu de piatră. Mirosea îmbietor a lemn
73
ars, a ceapă Şi carne prăjită. Hanul arăta ca un tradiţional
Stübli elveţian, un restaurant de modă veche. O masă rotundă
din lemn era locul rezervat clienţilor casei, care veneau în
fiecare zi să bea bere şi să joace cărţi. Cinci bărbaţi, fermieri
sau muncitori, îl priviră pe Ben cu suspiciune cînd intră, apoi
se întoarseră la cărţile lor. în încăpere mai erau şi alţi clienţi,
care luau cina sau beau.
Abia acum îşi dădu seama Ben cît de flămînd era. Se uită
înjur după un chelner sau o chclneriţă, dar nu văzu pe nimeni
şi se aşeză la o masă liberă. Un bărbat scund şi rotofei de
vîrstă mijlocie se apropie, şi Ben îi comandă o porţie de Rosti
-cartofi prăjiţi, carne de viţel cu sos de smîntînă, şi un Vicrterl,
o carata de un sfert de litru dintr-un vin roşu de regiune.
Cînd chelnerul se întoarse cu mai multe platouri pe braţ, Ben
întrebă în engleză:
- Unde mi-aş putea petrece noaptea?
Chelnerul se încruntă şi puse în tăcere platourile pe masă.
Dădu la o parte scrumiera de sticlă şi plicul roşu de chibrituri
cu numele hanului, apoi turnă vinul de un roşu închis într-un
pahar încălzit.
- Langasthof, spuse el cu un puternic accent romanş. E
singurul loc pe o rază de douăzeci de kilometri.
în timp ce chelnerul îi dădea îndrumările necesare, Ben
înfuleca Rosti. Cartofii erau crocanţi, cu o aromă picantă de
ceapă. Continuă să mănînce cu poftă, privind spre parcare
prin fereastra parţial aburită. Lîngă maşina lui parcase un Audi
verde.
Să fie cumva acel Audi verde care mersese în spatele lui o
bună bucată de drum pe autostrada A3, dincolo de Ziirich?
Atunci se întrebase dacă nu cumva îl urmăreşte.
întoreîndu-şi privirea i se păru că vede cu coada ochiului
pe cineva care-l privea cu atenţie. Cercetă încăperea, dar nu
văzu pe nimeni care să-l privească mai insistent. Ben puse pe
masă paharul cu vin. îmi trebuie o cafea tare, îşi zise el, nu
vin. încep să am halucinaţii.
Minease în grabă, cu lăcomie şi îşi simţi stomacul plin cu
74
cartofi unsuroşi şi sos de smîntînă. îl căută cu privirea pe
chelner, ca să-i ceară o cafea tare. Din nou avu senzaţia că
cineva îl priveşte. Se întoarse către stînga, unde aproape toate
mesele din lemn erau libere. Cîţiva oameni stăteau în
separeurile întunecoase de lîngă un bar din lemn sculptat, în
spatele căruia nu era nimeni. Singurul obiect aflat pe suprafaţa
lui era un telefon alb, cu disc. într-unui din separeuri zări un
bărbat îmbrăcat într-o scurtă ponosită din piele cafenie, cu
părul încărunţit strîns la spate într-o coadă de cal. L-am mai
văzut, îşi zise Ben. Ştiu că l-am mai văzul. Dar unde? Bărbatul
îşi puse un cot pe masă, se aplecă în faţă şi îşi sprijini obrazul
în palmă.
Gestul i se păru studiat. Bărbatul încerca să-şi ascundă
faţa.
Ben îşi aminti de un bărbat înalt în ţinută de afaceri, cu
chipul pămîntiu şi părul luiig, încărunţit, strîns în coadă de
cal. Cînd şi unde îl văzuse? îşi amintea că atunci îşi spusese
cît de ridicol arăta un om de afaceri cu părul strîns în coadă
de cal.
Brusc îşi aminti: Bahnhofstrassc.
Omul cu coadă de cal se aflase în mulţimea ce se învîrtca
în zona magazinelor, chiar înainte de a-l zări pe Jimmy
Cavanaugh. Acum era sigur de asta. Bărbatul fusese în
preajma hotelului St. Gotthard. Mai tîrziu, îl urmărise pe Ben
într-un Audi verde, iar acum se afla aici.
Dumnezeule, s-a ţinut după mine, îşi spuse Ben. Mă
urmăreşte de azi după-amiază.
Cine era şi de ce se afla aici? Dacă intenţiona să-l ucidă,
din acelaşi motiv pentru care încercase şi Cavanaugh, de ce
n-o făcuse deja? Avusese o sumedenie de ocazii. Cavanaugh
scosese o armă în plină zi, chiar pe Bahnhofstrassc De ce ar
fi ezitat Coadă de cal să tragă în el într-o tavernă aproape
pustie?
li tacu semn chelnerului, care veni în grabă.
- Pot să beau o cafea? întrebă Ben.
- Sigur, domnule.
- Spune-mi unde e toaleta?
75
Chelnerul arătă spre un colţ slab luminat, unde se zărea
un mic culoar. Ben arătă şi el într-acolo, confirmînd localizarea
toaletei, astfel încît Coadă de cal să vadă unde se ducea.
Ben strecură nişte bani sub platoul lui, vîrî în buzunar un
plic de chibrituri, se ridica încet şi se îndreptă către toaleta
care se afla la capătul micului culoar, pe partea opusă
bucătăriei. Bucătăriile restaurantelor aveau de obicei uşi de
serviciu care dădeau afară, şi reprezentau la nevoie căi de
scăpare. Ben nu voia ca duşmanul lui să creadă că încerca să
părăsească restaurantul prin bucătărie. Toaleta era mică şi
tară ferestre, deci nu putea pleca pc-acolo. Coadă de cal, un
profesionist, probabil că verificase căile de ieşire.
încuie uşa WC-ului, scoase telefonul mobil şi formă
numărul de YdAlles Gebäude. Auzi sunetul slab al telefonului
din restaurant, probabil cel aflat la barul de lîngă separeul lui
Coadă de cal.
Răspunse o voce de bărbat.
-Alles Gebäude, guten Abend.
Ben era aproape sigur că răspunsese chelnerul. Pe un ton
grav, Ben zise:
-Vreau să vorbesc cu unul dintre clienţii dumneavoastră,
vă rog. Cineva care ia cina acolo în seara asta. E urgent.
- Ja? Cine anume?
- Cineva pe care probabil că nu-l cunoaşteţi. Nu e un
client obişnuit. E un domn cu părul cărunt, strîns în coadă de
cal. E posibil să poarte o jachetă din piele, mereu umblă cu
ea.
- A, da, cred că ştiu la cine vă referiţi. Un bărbat de vreo
cincizeci de ani?
- Da, acela. Vă rog să-l chemaţi la telefon. E urgent.
- Da, imediat, domnule, zise chelnerul, reacţionînd la tonul
grav al lui Ben.
Omul puse receptorul alături.
Lăsînd linia deschisă, Ben strecură telefonul în buzunarul
de la piept al sacoului, părăsi toaleta şi se întoarse în sala de
mese. Coadă de cal nu mai era în separeul lui. Barul era situat
în aşa fel încît nu putea fi văzut dinspre intrarea în restaurant
76
I

- Ben nu-l văzuse pînă cînd nu se aşezase la masă. Cel care

stătea în picioare sau aşezat la bar nu putea vedea nici intrarea,
nici spaţiul dintre toaletă şi intrare. Ben pomi grăbit spre
intrare şi ieşi pe uşă. Avea cel mult cincisprezece secunde în
care putea pleca fără a fi văzut de Coadă de cal, care asculta
la receptor, neauzind altceva decît tăcerea.
Ben îşi înhaţă bagajele din maşina avariată şi alergă la
Audi-ul verde; cheia era în contact, de parcă şoferul se
pregătise pentru o plecare precipitată. Ben îşi spuse că domnul
Coadă de cal nu era în postura de a anunţa poliţia că i se
furase maşina. în cc-l priveşte, tăcuse rost de o maşină,
lipsindu-l pe urmăritorul său de ea. Ben porni motorul. Coadă
de cal avea să audă zgomotul. Cu un scrîşnet de roţi, maşina
parcurse scuarul pavat cu viteză maximă şi o porni spre ieşirea
din sat.
După cincisprezece minute, opri maşina lîngă o clădire
de piatră şi lemn, situată într-o zonă izolată, împădurită,
dincolo de drumul îngust dc tară. în fata ci sc afla o tăbliţă pe
care scria LANGASTHOR '
Ascunse maşina în spatele unui pîlc des de pini şi se
întoarse la uşa din faţă a casei de oaspeţi, unde era fixată o
placă pe care scria „Recepţie".
Apăsă pe butonul soneriei şi aşteptă cîteva minute pînă
cînd se aprinse o lumină. Era miezul nopţii şi-l trezise pe
proprietar.
Un bătrîn cu faţa brăzdată dc riduri adînci deschise uşa şi,
cu un aer ofensat, îl conduse pe Ben într-un hol lung,
întunecat, aprinzînd în drum cîteva aplice, pînă cînd ajunse la
o uşă cu furnir dc stejar marcată cu numărul şapte. Descuie
uşa şi aprinse un bec mic, luminînd o cameră confortabilă,
dominată de un pat dublu, pe care se afla o pilotă albă, frumos
împăturită.
- Asta-i tot ce avem, zise ţîfnos proprietarul.
- E bine.
- O să dau drumul la căldură. Durează vreo zece minute
pînă se încălzeşte.
I
77
Ben îşi despacheta cele necesare pentru noapte şi se duse
la baie să dea drumul la duş. Instalaţia părea atît de complicată
- patru sau cinci robinete şi mînere, un duş de mînă în formă
de telefon, ce atîrna de un cîrlig - încît Ben hotărî că n-avea
rost să-şi piardă vremea cu ea. îşi dădu cu apă rece pe faţă, se
spălă pe clinti şi se dezbrăcă.
După cc sc acoperi cu pilota, adormi aproape imediat.
După cîtva timp - poate ceasuri, auzi un zgomot.
Se ridică în capul oaselor, cu inima bătîndu-i puternic.
Zgomotul, un scîrţîit stins, dar sesizabil se auzi din nou.
Venea de lîngă uşă.
întinse mîna şi înşfacă piciorul veiozei din alamă, scoţînd-o
în acelaşi timp din priză.
înghiţi în sec, încordat ca un arc, îşi scoase încet picioarele
de sub pilotă şi le puse pe podea.
Ridică uşor veioza, pînă deasupra capului, ţinînd-o strîns
şi ţîşni în picioare.
Un braţ puternic se întinse, înşfacă lampa şi i-o smulse
din mînă. Ben sc năpusti către forma întunecată, se răsuci şi îl
izbi pe intrus cu umărul în piept. Concomitent atacatorul îl
lovi pc Ben cu piciorul în gleznă trîntindu-l la pămînt.
Adunîndu-şi puterile, Ben încercă să se ridice şi să-l pocnească
pe atacator cu coatele, însă un genunchi îl izbi în plexul solar,
lăsîndu-l fără aer. înainte de-a putea să facă altă mişcare,
tnîinile intrusului îl ţintuită pe Ben la podea. De îndată ce
reuşi să respire, Ben răcni cît îl ţineau plămînii, dar o palmă îi
astupă gura. în clipa aceea îşi văzu adversarul, era fratele lui.
- Eşti bun, zise Petcr, dar eu sînt şi mai bun.

7
Asunción, Paraguay
Bogatul corsican era pe moarte.
De fapt era pc moarte de trei sau patru ani şi probabil
că mai avea de trăit încă doi ani sau chiar mai mult.
78
Locuia într-o impunătoare vilă în stil spaniol, aflată
într-un cartier bogat din Asunción, la capătul unui drum
străjuit dc palmieri care traversa o proprietate întinsă, cu
un peisaj superb.
Dormitorul lui señor Prosperi se afla la etajul doi şi era
atît de înţesat cu aparatură medicală, încît părea camera unui
spital de urgenţă. De mulţi ani, tînăra lui soţie, Consuela,
dormea în propriul ei dormitor.
în dimineaţa aceea, Prosperi n-o recunoscu pe infirmieră,
cînd deschise ochii.
- Nu eşti tata care vine dc obicei, zise el cu voce gîjîită.
- Infirmiera dumneavoastră e bolnavă, spuse tînăra blondă
cu înfăţişare plăcută.
Stătea în picioare lîngă patul lui, făcîndu-şi de lucru la
instalaţia dc perfuzie.
- Cine tc-a trimis? întrebă Marcel Prosperi.
- Agenţia de inflrmierc, răspunse ea. Vă rog să vă calmaţi.
Nu e bine să vă enervaţi.
Tînăra deschise complet valva perfuziei.
- Mereu pompaţi în mine tot soiul de chestii, mormăi
señor Prosperi, dar fu tot ce reuşi să mai rostească înainte de-a
leşina.
După cîtcva minute, infirmiera îi verifică pulsul. Inima lui
Prosperi încetase să bată. Femeia readuse valva perfuziei la
poziţia iniţială, după care alergă să-i ducă teribila veste văduvei
bătrînului.
Ben se ridică în capul oaselor, cu capul golit de sînge.
Simţea cum i se învîrte capul în vreme ce trupul îi încremenise,
de parcă ţeasta îi fusese desprinsă de corp.
îşi aminti ceremonia funerară de la micul cimitir din
Bedford, pe rabin intonînd Kaddish, rugăciunea pentru morţi,
micul sicriu din lemn, pe tatăl său prăbuşindu-se la pămînt cu
pumnii încleştaţi, gemînd răguşit.
Ben strînse pleoapele. Amintirile continuau să-i inunde
mintea înceţoşată. Telefonul de la miezul nopţii. Drumul cu
79
maşina pînă la Westchester County, ca să-şi anunţe părinţii.
N-ar fi putut s-o facă la telefon. Mamă, tată, am veşti proaste
despre Peter.
Mama lui, în patul mecanic de spital din camera alăturată,
cu infirmiera de noapte moţăind pe canapea. Ea şoptise
simplu: Ce e? şi se uitase la Ben fără să înţeleagă. Părea să fi
fost trezită dintr-un somnadînc: era dezorientată, pe jumătate
în lumea viselor. Tocmai am primit un telefon din Elveţia,
mamă, şi Ben, îi puse cu blîndeţe mîna pe obrazul moale,
vrînd parcă să atenueze şocul.
Ţipătul ci prelung, răguşit, îl trezisepe Max, care năvălise
în cameră. A fost un accident, Peter... în astfel de momente,
folosim clişee verbale tară să ne deranjeze. Clişeele sînt
liniştitoare; sînt căi bătute pe care ne mişcăm cu uşurinţă,
fără să mai gîndim.
La început, Max nu reacţionase, aşa cum se aşteptase Ben.
Bătrînul avea o expresie severă, ochii îi seînteiau dc furie, nu
de mîhnire; gura i se deschise în formă de O. Apoi dăduse
încet din cap, închizînd ochii, iar lacrimile începuseră să curgă
pe obrajii Iui palizi şi ridaţi, în timp ce continua să-şi scuture
capul. Se prăbuşise pe podea. Părea vulnerabil, mărunt, Iară
apărare. In nici un caz. bărbatul puternic, îmbrăcat în costume
perfect croite, mereu calm, mereu stăpîn pe sine.
Max nu se dusese să-şi liniştească soţia. Fiecare plînsesc
singur - două insule de tristeţe.
Acum, asemenea tatălui său la înmormîntare, Ben ţinea
ochii strîns închişi, vlăguit, incapabil să se ridice. Se întinse
atîngîndu-şi fratele, pipăindu-l ca şi cum ar fi vrut să se
convingă că nu era o fantomă. Peter zise:
- Salut, frăţioare.
- O, Doamne, şopti Ben. O, Doamne.
îşi îmbrăţişa fratele, strîngîndu-l cu putere la piept.
- Ticăloşiile... Ticălosule!...
- Asta-i tot ce poţi spune? întrebă Peter.
Ben îi dădu drumul.
- Ce dracu '...
80
Peter nu-l lăsă să continue şi zise pe un ton categoric:
- Trebuie să pleci de-aici. Trebuie să pleci din ţara asta
imediat.
Ben îşi dădu seama că lacrimile îi înceţoşau vederea.
-Ticăloşiile, repetă el.
- Trebuie să pleci din Elveţia. Au încercat să pună mîna
pe mine. Acum tc caută şi pe tine.
- Ce dracu'...? repetă Ben zăpăcit. Cum ai putut...?
Mama a murit... nu voia să... Tu ai ucis-o.
Furia îl invada, îi curgea prin artere, îi înroşea faţa. Stăteau
amîndoi pe covor, uitîndu-se unul la altul: o reconstituire
inconştientă a copilăriei lor, a zilelor cînd umblau de-a buşilea,
cînd stăteau unul în faţa altuia ceasuri întregi, bolborosind în
limbajul lor inventat un cod secret pe care nimeni altcineva
nu-l înţelegea.
- Nu pari prea fericit că mă vezi, Bcnno, zise Peter.
Peter era singurul care-i spunea Bcnno. Ben se ridică în
picioare, şi Peter îl imită.
Avea întotdeauna o senzaţie ciudată cînd se uita la chipului
fratelui său geamăn: nu vedea decît ceea ce îi deosebea. Unul
din ochii lui Peter era puţin mai mare decît celălalt. Sprîncenele
se arcuiau diferit. Gura era mai marc decît a lui, curbată în
jos. Expresia de ansamblu mai serioasă, mai aspră. Pentru
Ben, Peter arăta cu totul diferit. Pentru oricine altcineva,
deosebirile erau infime.
Constată şocat cît de mult îi lipsise Peter, ce rană adîncă îi
provocase absenţa fratelui său. Nu se putea abţine să nu
considere dispariţia lui Peter drept o formă de violenţă fizică,
o mutilare.
Mulţi ani, în timpul copilăriei lor, fuseseră adversari,
concurenţi. Tatăl lor îi educase aşa. Temîndu-se că bogăţia
avea să-i înmoaie băieţii, îi trimisese la aproape toate şcolile
şi taberele de „formare a caracterului" - cursuri de
supravieţuire, unde trebuia să rezişti timp de trei zile doar
bînd apă. Max, indiferent ce intenţie avusese, îi determinase
pe cei doi fii ai săi să concureze. In timpul liceului, cînd cei
81
doi fuseseră despărţiţi, dispăruse adversitatea. Distanţa care
îi separa îi determinase să renunţe la luptă.
- Hai să plecăm de-aici, spuse Peter. Dacă te-ai înregistrat
cu numele tău, am dat-o în bară.
Camioneta lui Peter, o Toyota ruginită, era plină de noroi
uscat; fusese ascunsă într-un crîng, în imediata apropiere.
Ben îi povesti despre teribila urmărire de pe şoselele de
lîngă Chur.
- Dar asta nu-i tot, continuă el. Cred că un tip m-a urmărit
pînă aici.
- Un tip care conducea un Audi? întrebă Peter, pornind
motorul vechii Toyota şi intrînd pe drumul întunecat de ţară.
-Da.
- De vreo cincizeci de ani, cu părul lung, legat la spate,
un soi de hippie bătrîn?
-De unde ştii?
- E Dieter, omul meu. Antena mea. Se întoarse către Ben
şi zîmbi. Şi un fel de cumnat al meu.
- Cum aşa?
- E fratele mai mare şi protectorul lui Liesl. De curînd a
hotărît că sînt suficient de bun pentru sora lui.
- Nu-i un expert în materie de supraveghere. Mi-a atras
atenţia, l-am furat maşina. Iar eu sînt doar un amator.
Peter dădu din umeri şi privi în spate.
- Nu-l subestima. A lucrat treisprezece ani la Geneva,
în serviciul de contrainformaţii al armatei elveţiene. De
altfel, nu încerca să se ferească de l i n e . Făcea
c '077/rasupraveghere. Era doar o precauţie, după ce-am aflat
că o să vii în ţară. Treaba lui era să vadă dacă te urmărea
cineva. Să te supravegheze, să te urmărească, să se asigure
că n-o să fii ucis ori rănit. Pe Autostrada 3 nu te-a salvat
maşina poliţiei. Dieter a pus pe capotă o sirenă ca să-i
păcălească. Era singura soluţie. Avem de-a face cu
profesionişti extrem de abili.
Ben oftă.
82
- „ Profesionişti extrem de abili. " „Ei te caută şi pe tine."
Cine sîntez?
- Să zicem că e Corporaţia.
Peter se uită în oglinda retrovizoare şi continuă:
- Cine dracu' ştie cine sînt cu adevărat.
Ben dădu din cap.
- Şi eu care credeam că am vedenii. Ţi-ai pierdut minţile,
[şi simţea faţa înfierbîntată de furie. Ticălosule, accidentul
ăla... Tot timpul am bănuit că a fost ceva dubios în povestea
aia.
Cînd începu să vorbească, Peter părea neatent şi articula
greu cuvintele.
- Mă temeam că o să vii în Elveţia. A trebuit să fiu mereu
în gardă. Cred că ei n-au fost niciodată convinşi că am murit.
- Vrei, te rog, să-mi spui despre ce dracu' e vorba? explodă
Ben.
Peter privea drept înainte.
- Ştiu că am făcut ceva teribil, dar n-am avut de ales,
spuse el.
- Tata nu şi-a mai revenit niciodată, iar mama...
Cîteva clipe tăcură, apoi Peter spuse:
- Ştiu despre mama. Nu... Glasul i se înăspri. Nu mă
interesează nici cit negru sub unghie ce-a păţit Max.
Surprins, Ben îşi privi fratele.
- Ei bine, asta ai dovedit-o, aşa e.
- De tine şi de mama îmi părea... rău. Habar n-ai cît de
mult am dorit să iau legătura cu voi, să vă spun adevărul.
- Vrei să-mi spui de ce n-ai făcut-o?
- încercam să te protejez, Benno. Dacă aş fi ştiut că o
dată cu moartea mea s-ar fi terminat totul i-aş fi lăsat să mă
ucidă. Dar ei îmi vînau şi familia. Adică pe tine şi pe mama.
Tata... în ce mă priveşte, a murit acum patru ani.
Ben era în egală măsură emoţionat şi furios. 1 se părea
greu să gîndească logic.
- Ce tot spui? Ai de gînd să-mi explici cum stau lucrurile?
Peter se uită spre ceva ce părea o cabană aşezată pe
83
marginea drumului şi a cărei intrare era luminată de o lampă
cu halogen.
- Cît o fi ora, cinci dimineaţa? Se pare că cineva este
treaz aici.
Trase camioneta într-un luminiş ascuns printre arborii de
lîngăhan şi opri motorul. Cei doi fraţi coborîră. Peter deschise
uşa din faţă şi intrară amîndoi într-un hol mic. In biroul
recepţiei, luminat de o lampă fluorescentă, nu era nimeni.
- Lumina e aprinsă, dar nimeni nu-i acasă, zise Peter.
Ben zîmbi şi întinse mîna să apese pe o sonerie metalică
de pe tejghea, dar se opri; o uşă din spatele biroului se deschise
şi apăru o femeie corpolentă într-un halat de baie prea strimt.
Părea iritată că fusese trezită.
-Ja?
Peter vorbi repede, într-o germană fluentă:
- îmi pare rău dacă te deranjez, dar am vrea nişte cafea.
- Kaffee? se încruntă femeia. M-aţi trezit pentru o cafea?
- O să ne revanşăm pentru deranj, o asigură Peter. Două
cafele, te rog.
Nemulţumită, hanghiţa dădu din cap şi se îndreptă
şchiopătînd spre un ungher de lîngă o mică sufragerie
întunecată. Aprinse luminile şi dădu drumul unei cafetiere
mari, din metal roşu.
Sufrageria era mică, însă confortabilă. Cîtcva ferestre largi
tară perdele, care în timpul zilei ofereau consumatorilor o
minunată privelişte a pădurii în care se afla hanul, erau acum
complet întunecate. Cinci sau şase mese rotunde, acoperite
cu feţe de masă albe, scrobite, erau pregătite pentru micul
dejun. Peter se aşeză la o masă de două persoane, lîngă
fereastră. Ben luă loc în faţa lui. Hangiţa, în timp ce îndepărta
caimacul dintr-o cană cu lapte, îi privea cu atenţie pe cei doi
gemeni.
Peter dădu la o parte farfuria şi tacîmurile din argint, ca
să-şi facă loc pentru coate.
- îţi aminteşti cînd a izbucnit scandalul cu băncile elveţiene
şi aurul naziştilor?
84
- Sigur că da.
Deci despre asta era vorba.
- Asta s-a întîmplat chiar înainte de a veni eu din Africa.
Am urmărit cu atenţie ştirile din ziarele de-atunci - cred
că eram deosebit de interesat pentru că tata stătuse o vreme
în lagărul de la Dachau.Pe faţă îi apăru un zîmbet sarcastic.
In orice caz, peste noapte a apărut o întreagă reţea de
avocaţi de mîna a doua care au avut strălucita idee de-a
profita de pe urma supravieţuitorilor Holocaustului ce se
străduiau să dea de urma bunurilor dispărute ale familiilor
lor. Cred că ţi-am spus că citisem undeva despre o bătrînă
din Franţa, o supravieţuitoare a lagărelor de concentrare.
S-a dovedit că fusese jecmănită de toate economiile de
către o javră de avocat francez, care i-a spus că avea
informaţii despre un potenţial cont dintr-o bancă elveţiană,
care aparţinuse tatălui ei. Avocatul îi ceruse bani în avans
ca să facă investigaţii, să dea în judecată banca elveţiană şi
aşa mai departe. Bineînţeles, bătrîna doamnă a plătit vreo
douăzeci şi cinci de mii de dolari, toate economiile ei, bani
de care-avea nevoie ca să trăiască. Avocatul a dispărut
împreună cu banii. Treaba asta m-a iritat - nu puteam
suporta ideea că se profitase în felul acesta de o bătrînă
fără apărare. Am luat legătura cu ea, oferindu-mă să caut
eu, fără onorariu, contul elveţian al tatălui ei. Fireşte, femeia
a fost bănuitoare dar, după cc-am stat de vorbă, mi-a acordat
permisiunea să acţionez. Trebuia s-o conving că nu mă
interesau banii ei.
Peter, care, în timp cc vorbise, privise la faţa de masă,
ridică ochii spre Ben.
- Înţelege că aceşti supravieţuitori nu erau motivaţi de
lăcomie. Căutau dreptatea şi o legătură cu părinţii lor morţi,
cu trecutul. Se întoarse şi privi spre una dintre ferestre.
Chiar şi în calitate de reprezentant legal al bătrînei doamne,
am avut tot felul de necazuri cu banca elveţiană. Cei de-acolo
spuneau că nu existau documente referitoare la contul
respectiv. Vechea poveste. Afurisiţii ăştia de bancheri
elveţieni care păstrează în general orice petic de hîrtie
85
declarau că pierduseră un cont. Ulterior am aflat despre
existenţa unui gardian al băncii la care tatăl doamnei îşi
deschisese contul. Omul fusese concediat fiindcă descoperise
întîmplător o operaţiune de rupere a hîrtiilor - funcţionari ai
băncii distrugînd grămezi de documente din anii '40 în toiul
nopţii. Gardianul reuşise să salveze un teanc de acte şi registre
din tocător.
- îmi amintesc vag, spuse Ben.
Hangiţa apăru cu o tavă şi puse pe masă o carată din
metal cu cafea şi alta cu lapte fiert, după care părăsi încăperea.
-Autorităţilor elveţiene nu le-a plăcut treaba aia. Violarea
secretului bancar, tot soiul de tîmpenii ipocrite, dar nimic
despre distrugerea documentelor. L-am descoperit pe gardian
lîngă Geneva. Păstrase toate documentele, chiar dacă banca
încercase să le recupereze. M-a lăsat să le studiez, ca să văd
dacă există vreo menţiune a contului pe care-l căutam.
-Şi?
Ben desena pe faţa de masă cu dinţii unei furculiţe.
- Şi nimic. N-am găsit nimic acolo. De altfel, nici mai
tîrziu. într-unui dintre registre ara găsit însă o foaie de hîrtie.
Destul de concludentă. Era un Grundungsvertrag- contract
de asociere - complet redactat, autentificat şi garantat.
Ben nu făcu nici un comentariu.
- în anii de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, a
fost înfiinţată un fel de corporaţie.
- Vreo chestie nazistă?
- Nu. Au fost implicaţi şi cîţiva nazişti, dar cei mai mulţi
dintre lideri nici măcar nu erau germani. E vorba despre un
consiliu de conducere compus din unii dintre cei mai puternici
industriaşi provenind din Italia, Franţa, Germania, Anglia,
Spania, Statele Unite, Canada. Nume de care ai auzit şi tu,
Benno. Cîţiva dintre liderii lumii capitaliste.
Ben încerca să se concentreze.
- Ai spus înainte de sfîrşitul războiului, da?
- Aşa e. La începutul anului 1945.
- Printre fondatorii acestei corporaţii se aflau şi industriaşi
germani?
86
Peter încuviinţă.
- A fost un parteneriat de afaceri care traversa liniile
inamice. Te surprinde?
- Dar noi eram în război...
- Ce înţelegi prin „noi"? în America afacerile sînt afaceri,
nu ţi-a spus nimeni chestia asta? Peter se lăsă pe spătar, cu
ochii strălucind. Mai să vedem Standard Oii, din New Jersey,
împarte în linii mari harta cu T.G.Farben, stabilind cine ar
putea obţine monopolul petrolului şi al produselor chimice,
împărţind brevetele şi aşa mai departe. Ce naiba, întregul
război a fost susţinut de combustibilul de la Standard Oii -
militarii nu-şi prea puteau permite să se amestece. Dacă acea
companie începea să aibă „probleme de producţie"? Pe
deasupra , însuşi John Poster Dulles a fost membru în
consiliul de administraţie de la Farben. Pe urmă mai e şi
Ford Motor Company. De unde aveau nemţii toate
camioanele alea de cinci tone care au asigurat transporturile
militare germane? Ford le-a construit. Doar maşinile de
codificare I Iollcrith care i-au permis lui lîitler să-i aresteze
pe „indezirabili", toate au fost fabricate şi întreţinute de
bătrînul l.B.M. -jos pălăria în faţa lui Tom Watson. A, pe
urmă mai e şi ITT - un pion important la Focke-Wulf,
compania care a produs cele mai multe bombardiere
germane. Vrei să auzi ceva amuzant? După terminarea
războiului, compania asta a dat în judecată guvernul
american cerînd compensaţii financiare, fiindcă
bombardierele aliaţilor avariaseră fabricile Focke-Wulf. Aş
putea continua mult şi bine cu exemplele. însă asta e doar
ceea ce ştim, o infimă parte din ceea ce s-ă petrecut cu
adevărat. Nici unul dintre personajele astea nu dădea doi
bani pe Mitler. Ei credeau într-o ideologie superioară -
profitul. Pentru ci, războiul era ca un meci între Marvard şi
Yale - o abatere trecătoare de la chestiuni mai serioase, cum
ar fi goana după atotputernicul dolar.
Ben era stupefiat.
- Scuză-mă, frate, dar ce spui tu pare ca în anticultura
rap: proprietatea e hoţie, nu te încrede niciodată în cineva
87
peste treizeci de ani - toate tîmpeniile violente şi depăşite ale
teoriei conspiraţiei. Urmează să-mi mai spui că tot ei au făcut
şi canalele de pc Marte. Lăsă ceaşca de cafea, care se lovi cu
zgomot de farfurie. Ciudat, era o vreme cînd tot ce-avea
legătură cu afacerile te plictisea de moarte. Cred că într-adevăr
te-ai schimbat.
- Nu mă aştept să pricepi totul dintr-o dată, zise Peter.
Ţi-am oferit doar fundalul. Contextul.
- Atunci spune-mi ceva real. Ceva concret.
- Erau douăzeci şi trei de nume pe lista aia, spuse Peter,
redevenind calm. Cei mai mulţi, căpitani ai industriei, cum li
se spunea. Cîţiva politicieni cu sînge albastru, de pc vremea
cînd oamenii credeau că există aşa ceva. Vorbesc despre
oameni care nici nu trebuia să se cunoască între ei - oameni
despre care orice istoric ar 11 jurat că nu i-acunoscul niciodată.
Şi uite-i pe listă, reuniţi într-un soi de parteneriat de afaceri.
-Lipseşte ceva, zise Ben, mai mult pentru sine. E limpede
că ţi-a atras ceva atenţia la documentul ăsta. Ceva te-a tăcut
să-l pui deoparte. Ce-ai omis?
Peter zîmbi sarcastic.
- Un nume mi-a sărit în ochi, Ben, Numele trezorierului.
Ben simţi o furnicătură pe şira spinării.
- Cine era?
- Trezorierul corporaţiei era un tînăr geniu financiar. Un
Oberslurmfuhrer. Din SS, mai exact. Poate că ţi-e cunoscut
numele: Max liartman.
- Tata!
Ben trebui să-şi amintească să respire.
-N-a fost un supravieţuitor al Holocaustului, Ben. Tatăl
nostru a fost un blestemai de nazist.

8
Ben închise ochii, inspiră adînc şi scutură din cap.
Asta-i absurd. Evreii n-au fost membri ai SS-ului. E
clar că documentul e un fals.
88
- Crede-mă, zise Peter calm. Am avut o grămadă de timp
să-l studiez. Nu e un fals.
- Dar atunci...
- Tatăl nostru pretindea că în aprilie 1945 se afla la
Dachau. îţi aminteşti? Şi că a fost eliberat de Armata a şaptea
americană.
- Nu-mi amintesc perioada exactă...
- N-ai fost niciodată prea curios în legătură cu trecutul
tatei, nu-i aşa?
- Nu prea, recunoscu Bcn.
Peter schiţă un zîmbct sumbru.
- Probabil că aşa a vrut el. Şi eşti norocos că n-ai fost
curios, li plăcut să trăieşti într-o stare de inocenţă. Să crezi
toate minciunile. Povestea, legenda pe care a creat-o tata
despre supravieţuitorul Holocaustului care a venit în
America cu zece dolari în buzunar şi a construit un imperiu
financiar, devenind un mare filantrop. Dădu din cap şi
pufni. Ce escroc e. Ce mit a creat. Adăugă cu un rînjet
dispreţuitor: Marele om.
Ben nu putea să accepte ideea. îi era greu să înţeleagă.
Duşmanii lui îl considerau nemilos, dar nu escroc.
- Max 1 lartman a fost membru alSchutzstqffcI, repetă
Peter. SS-ul, da? Trece asta la rubrica „straniu, dar
adevărat".
Peter era al naibii de serios şi de convingător, iar Ben
nu-şi amintea să-l fi minţit vreodată în faţă. Totuşi trebuia să
fíe o greşeală! Voia să strige: încetează!
- Ce fel de corporaţie era asta?
Peter scutură din cap.
- Poate că o faţadă, un fel de corporaţie-fantomă, înfiinţată
cu multe milioane de dolari în bunuri deţinute în comun de
către liderii ei.
- Pentru ce? în ce scop?
- Asta nu ştiu, şi nici în document nu se precizează.
- Unde-i documentul ăsta?
- L-am ascuns, este în siguranţă, nu-ţi face griji. Corporaţia
89
asta, cu sediul la Zurich, era numită Sigma AG, la începutul
lui aprilie 1945.
- Şi i-ai spus tatei ce-ai aflat?
Peter încuviinţă şi sorbi din cafea.
- L-am sunat, i-am citit lista şi l-am întrebat despre ea.
A sărit ca ars, aşa cum ştiam că o să facă. A pretins ca şi
tine că e un fals. S-a înfuriat şi s-a retras în apărare. A
început să urle, acuzîndu-mă că am fost în stare să cred o
asemenea calomnie. După cît a suferit el, bla-bla-bla, cum
era posibil să cred o astfel de minciună. Replici de genul
ăsta. Nu mă aşteptam să aflu ceva de la el, voiam doar să-i
văd reacţia. Apoi am început să întreb în stînga şi-n dreapta.
M-am uitat prin documentele corporaţiei la Geneva şi la
Zurich. Am încercat să aflu ce s-a întîmplat cu firma asta.
Pe urmă, au încercat să mă ucidă. De două ori. Prima dată
a fost un „accident" de maşină, au ratat la mustaţă. Un
automobil s-a suit pe trotuar la Limmatquai, pe unde mă
plimbam. A doua oară a fost un jaf pe Niederdorfstrasse,
care numai jaf n-a fost. Am reuşit să scap în ambele cazuri,
dar am fost avertizat. Dacă aş fi căutat să fac săpături în
legătură cu lucruri care nu mă priveau, data viitoare aş fi
fost ucis. Trebuia să predau toate documentele importante.
Dacă vreun detaliu despre corporaţia asta ar ieşi la iveală,
aş plăti cu viaţa. Eu şi toată familia mea. M-au prevenit să
nu strecor vreo informaţie presei. De tata nu-mi păsa,
evident. Pe tine şi pe mama v-am protejat.
- Dar de ce erau aşa îngrijoraţi de ceea ce ştiai tu? insistă
Ben. Priveşte situaţia obiectiv. O corporaţie a fost înfiinţată
cu mai bine de cincizeci de ani în urmă. Şi ce dacă? De cc
atîta discreţie acum?
- E vorba de un parteneriat care ignora frontierele dintre
inamici. E vorba despre riscul demascării publice şi, în
consecinţă, a condamnării publice a unora dintre cele mai
importante şi respectate personalităţi ale timpului nostru. Asta
abia în ultimul rînd. Gîndeşte-te la natura acestei întreprinderi.
Corporaţii-mamut ale aliaţilor şi ale Axei, punînd bazele unei
90
entităţi comune ca să se îmbogăţească cu toţii. Germania era
sub blocadă la acea vreme, însă capitalul nu respectă graniţele
naţionale, nu? Unii ar numi asta comerţ cu inamicul. Cine
ştie ce legi internaţionale or fi fost violate? Şi dacă exista
posibilitatea ca bunurile să fie blocate sau confiscate? N-ai
cum să masori valoarea acelor bunuri. într-o jumătate de secol
poate interveni o răsturnare de situaţie. S-ar putea să fie vorba
despre sume uluitoare. Să nu uităm că pînă şi elveţienii au
renunţat la legile secretului bancar sub presiunea
internaţională. E clar că nişte oameni au ajuns la concluzia
că aş putea şti suficient de mult ca să le periclitez confortabilul
lor acord.
-Nişte oameni? Cine te-a ameninţat?
Peter oftă.
- Aş vrea să ştiu.
- Mai, Peter, dacă mai trăiesc oamenii implicaţi în
întemeierea acelei corporaţii, trebuie să fie bătrîni.
- Sigur, cei mai mulţi dintre cei aflaţi în posturi înalte au
murit, însă unii mai trăiesc, crede-mă. Au înjur de şaptezeci
de ani. Dacă numai doi sau trei dintre tipii din consiliul de
conducere mai sînt în viaţă, s-ar putea să deţină o avere.
Te-ai gîndit cine ar putea fi succesorii lor? E limpede că au
destui bani ca să ţină secretul îngropat, înţelegi? Cu orice
preţ.
- în consecinţă, te-ai hotărît să dispari.
- Ştiau prea multe despre mine. Programul meu
zilnic, locurile unde mă duceam, numărul meu secret
de telefon, numele şi adresele membrilor familiei,
informaţii despre creditele mele. Mi-au dat de înţeles,
cît se poate de limpede, că aveau resurse importante.
Aşa că am luat o hotărîre, Benno. Trebuia să mor. Nu
mi-au lăsat altă cale.
- Nici o altă cale ? Puteai să le fi dat documentul ăla stupid,
să accepţi cererile lor... să-ţi vezi de treabă ca şi cum n-ai fi
văzut niciodată hîrtia aia.
Peter protestă.
91
- E ca şi cum ai încerca să scuturi un clopoţel fără ca el să
sune sau să vîri pasta de dinţi la loc în tub - nu se poate. Nu
m-ar fi lăsat în viaţă, după ce ştiam ce ştiam.
- Atunci care-a fost scopul avertismentului?
- Să mă reducă la tăcere pînă cînd aveau să afle cît ştiam
şi dacă spusesem cuiva. Apoi ar fi scăpat de mine.
Ben o auzi pe bătrîna hangiţă umblînd prin camera
alăturată. După o vreme, zise:
- Cum ai făcut, Peter? Cu moartea vreau să spun. Nu
cred că a fost uşor.
- N-a fost. Peter se lăsă pe spătarul scaunului, sprijinindu-şi
ceafa de tocul ferestrei. N-aş fi reuşit tară Licsl.
- Prietena ta.
- Licsl e o femeie minunată, absolut remarcabilă. Iubita
mea şi cel mai bun prieten. Ah, Ben, niciodată n-am crezut
că o să am norocul să găsesc pe cineva ca ca. Sper că într-o
bună zi o să cunoşti şi tu pe cineva care măcar să-i semene.
Singur, n-aş fi reuşit niciodată să întocmesc planul. Ea a fost
de acord că trebuia să dispar şi a insistat ca treaba să fie făcută
bine.
- Dar amprentele dentare... adică, ce naiba, Peter, te-au
identificat, mai presus de orice îndoială.
Peter dădu din cap.
- Au comparat dantura cadavrului cu amprenta dentară
de-acasă, crezînd că radiografiile dentare din cabinetul
doctorului Meirill erau ale mele.
Ben îşi scutură capul, uluit.
-Al cui cadavru...?
- Liesl s-a inspirat din farsa pe care studenţii la medicină
de la Universitatea din Zurich o pun la cale aproape în
fiecare an, la sfîrşitul semestrului de primăvară. Un mucalit
fură cadavrul din sala de anatomie. E un fel de ritual
macabru de primăvară, al studenţilor medicinişti - într-o
zi, cadavrul dispare pur şi simplu. E întotdeauna reclamat,
şi se oferă un soi de recompensă. Ea a aranjat să fie furat
un cadavru nerevendicat de nimeni, de la morga spitalului.
92
Pe urmă a fost simplu să obţinem fişa medicală a mortului,
inclusiv amprentele dentare - asta-i Elveţia, toţi au documente
de identificare.
Ben zîmbi tară să vrea.
- Dar să înlocuieşti radiografiile... ?
- Să zicem că am angajat pe cineva să facă o treabă simplă,
deloc riscantă - să pătrundă într-o casă. Cabinetul doctorului
Merrill nu c chiar Fort Knox. Nişte filme au fost înlocuite cu
altele. N-a fost marc lucru. Cînd poliţia a cerut radiografiile
dentare, lc-a primit pe cele false.
- Şi prăbuşirea avionului?
Peter îi explică, ncomiţînd nici un detaliu semnificativ. In
timp ce el vorbea, Ben îl privea cu atenţie. Peter fusese
întotdeauna calm, domol, meditativ, deloc calculat sau
prefăcut, iar planul său tocmai asta îi impusese--prefăcătoria.
Cît de înspăimîntat trebuia să fi fost.
- Cu cîtcva săptămîni în urmă, Liesl a candidat pentru un
post la un mic spital din cantonul St. Gallen. Cei dc-acolo au
fost bucuroşi s-o angajeze - aveau nevoie de un pediatru. Ea
a găsit o căsuţă la ţara, într-o pădure de lîngă un lac şi in-am
instalat acolo. Treceam drept soţul ci, un scriitor canadian
care lucra la o carte. In tot timpul ăsta mi-am păstrat
contactele, antenele mele.
- Oameni care ştiau că eşti în viaţă. N-a fost riscant?
- Oameni de încredere care ştiau că sînt în viaţă. Vărul
lui Liesl c avocat la Ziirich. El a fost postul nostru de ascultare,
ochii şi urechile noastre. Omul are numeroase contacte
internaţionale, cunoştinţe în poliţie, în comunitatea bancară,
printre detectivii particulari. Ieri, a aflat despre baia de sînge
de la Bahnhofplatz, despre un străin care a fost dus la poliţie
pentru a lî interogat. Cînd Dictcr mi-a vorbit despre tentativa
de asasinat asupra ta, am înţeles ce se întîmplase. Ei,
moştenitorii, şi cei de pe listă care mai trăiesc au bănuit
probabi 1 tot timpul că moartea mea a fost înscenată. Au urmărit
cu atenţie fie reapariţia mea în Elveţia, fie vreun semn care să
le indice că tu ai continua investigaţiile mele. Ştiu sigur că au
în buzunar o mulţime de poliţişti elveţieni şi că au pus un
93
premiu pe capul meu. Dispun, practic, de jumătate din poliţie.
Presupun că banca unde-ai avut întîlnire în dimineaţa aceea,
UBS, a fost fitilul care-a declanşat toată povestea. Nu aveam
încotro. Trebuia să ies din ascunzătoare şi să te avertizez.
Peter şi-a riscat viaţa pentru mine, îşi zise Ben, simţind
că-l podidesc lacrimile. Pe urmă îşi aminti de Jimmy
Cavanaugh, omul care nu exista, şi îl puse pe Peter la
curent.
- Incredibil, spuse Peter şi rămase cu privirea pierdută.
- Ca şi cum ar încerca să mă deruteze. Ţi-l aminteşti pe
Jimmy Cavanaugh?
- Sigur. A petrecut Crăciunul cu noi la Bcdford de vreo
două ori. Şi mie îmi plăcea tipul.
- Ce legătură ar fi putut avea el cu Corporaţia? Să-I fi
racolat ei, făcînd să dispară la un moment dat orice urmă a
existenţei lui?
- Nu, zise Peter, nu te-ai prins. Cred că 1 lowic Rubin a
avut dreptate. Jimmy Cavanaugh nu există şi nici n-a existat
vreodată. începu să vorbească repede. E o logică mai ciudată
în toată povestea asta. Jimmy Cavanaugh - să-i zicem aşa,
oricare ar fi numele lui real - n-a fost niciodată racolat. A
lucrat pentru ei tot timpul. Apare un tînăr mai vîrstnic decît
restul clasei, locuieşte în afara campusului şi devine cel mai
bun prieten al tău. Nu înţelegi, Benno? Ăsta a fost planul.
Din cine ştie ce motiv, ei au hotărît că era important să stea
cu ochii pe tine încă din perioada aceea. Şi-au luau măsuri de
precauţie.
- Vrei să spui că acest Cavanaugh a fost... însărcinat să
mă supravegheze.
- Probabil că şi de mine se ocupa cineva. Tatăl nostru a
fost unul dintre lideri. Se întrebau dacă nu cumva ştim ceva
ce le-ar fi putut periclita organizaţia. Poate că voiau să fie
siguri. Apoi tu te-ai dus la şcoala aia de ghetou, iar eu am
plecat în Africa. Practic, ne-am scos singuri din circulaţie,
din punctul lor de vedere.
Ben se simţea ameţit.
- Nu ţi se pare normal ca un grup de industriaşi să coopteze
94
un agent operativ, un ucigaş, printre ale cărui calităţi se numără
şi aceea că te cunoaşte din vedere?
- Ce dracu', Peter, cred că...
- Crezi? Benno, dacă te gîndeşti la...
Se auzi un zgomot de geam spart.
Ben înţepeni, văzînd gaura zimţată cc apăruse dintr-o dată
în fereastră. Peter părea să-şi fi înclinat capul, aplecîndu-se
intenţionat în faţă, peste masă, cu un gest de un comic straniu,
de parcă s-ar fi ploconit în mod exagerat, cu genunchii îndoiţi,
facînd o temenea politicoasă. în aceeaşi fracţiune de secundă
se auzi un aaah gutural, tară sens. Apoi Ben văzu cumplita
rană sîngeric din mijlocul frunţii lui Peter, lărîmele de ţesut
cenuşiu şi aşchiile albe de os ce se împrăştiaseră pe masă.
- O, Doamne! Ţipă Ben. O, Doamne. O, Doamne. Se
răsturnă pe spate, prăbuşindu-se pe podea, lovindu-se cu capul
de parchetul dur din stejar. Nu, gemu el, vag conştient de
rafala silenţioasă cc exploda peste tot în mica sufragerie. O,
nu. O, Doamne.
I£ra paralizat de frică, şocat de oroarea din faţa lui, pînă
cînd un semnal primitiv de autoconservare apăru din adîncul
fiinţei sale, ridicîiidu-l în picioare.
Se uită afară, prin fereastra spartă, dar nu văzu decît
întunericul. Apoi, luminată de flacăra de la gura ţevii cc
precedă altă împuşcătură, zări faţa pentru o fracţiune de
secundă, o faţă ce i se întipări pentru totdeauna în minte.
Ochii asasinului erau negri şi adînciţi în orbite, chipul palid şi
tenul anormal de neted.
Ben traversă în salturi sufrageria; în spatele lui se sparse
altă fereastră şi alt glonţ se înfipse în tencuiala peretelui, la
cîţiva centimetri de el.
Asasinul îl ţintea acum pe el. îl văzuse şi ucigaşulpe el?
Răspunzînd parcă întrebării lui nerostite, un cartuş despică
tocul uşii la cîţiva centimetri de capul lui, în timp ce el dispărea
în coridorul întunecat ce lega sufrageria de holul de la intrare.
Din faţă, dinspre hol, se auzi un strigăt de femeie - probabil
hangiţa care ţipa înfuriată sau înspăimîntată. Apoi apăru drept
în calea lui, agifîndu-şi braţele.
95
Ben o împinse într-o parte şi alergă în hol. Hangiţa protestă
zgomotos. Nu mai ezită, se mişcă grăbit, insensibil precum
un robot, gîndindu-se doar la supravieţuirea lui.
După ce ochii i se acomodară cu semiîntunericul, văzu
uşa din faţă şi alt hol care ducea spre camerele de oaspeţi.
C ) scară îngustă ce pornea din hol, vizibilă de unde era el,
ducea la camerele de sus. încăperea în care se afla acum nu
avea ferestre, deci era ferit de gloanţele ce veneau de-afară,
cel puţin pentru un timp.
Pe de altă parte, lipsa unei ferestre însemna că nu putea
să vadă dacă trăgătorul venise în faţa clădirii. Ucigaşul lui
Peter trebuia să-şi fi dat seama că ratase una din ţinte. în
consecinţă, trebuie să fi alergat fie în faţă, fie în spatele hanului.
Uşa din faţă ori cea din spate, dacă nu erau şi altele pe care
Ben nu le ştia. Avea cincizeci la sută şanse să scape pe uşa din
faţă.
Cincizeci la sută.
Lui Ben nu-i plăcea să acţioneze la noroc.
Dacă existau mai multe ieşiri?
Dacă aşa stăteau lucrurile, cei de-afară trebuia să se
împrăştie ca să lc supravegheze pe toate. în orice caz, n-avea
cum să scape prin faţă sau prin spate.
Un ţipăt se auzi din sufragerie: hangiţa îl descoperise tară
îndoială pe Peter.
De la etaj, se auziră zgomote de paşi apăsaţi. Se treziseră
turiştii.
Turişti? Oare cîţi se aflau acolo?
Alergă la uşa din faţă şi trase zăvorul greu de oţel.
Dinspre scara de la celălalt capăt al camerei auzi nişte
paşi repezi, apoi silueta masivă a unui bărbat solid apăru pe
treapta de jos. Purta un halat albastru de baie şi părea îngrozit.
- Was gehi hier vor? strigă el.
- Cheamă poliţia, ţipă Ben în engleză. Po/izei- telefon!
Arătă spre telefonul din spatele recepţiei.
- Poliţia? De ce... e cineva rănit?
- Telefon! repetă Ben înfuriat. Du-te! Cineva a fost ucis!
Cineva a fost ucis.
96
Grăsanul porni împleticindu-se spre recepţie, ridică
receptorul, ascultă o clipă, apoi formă numărul.
Grăsanul vorbea repede şi tare în germană.
Unde erau pistolarul sau pistolarii? Aveau să năvălească
înăuntru, să-l caute şi să-i facă de petrecanie. Turiştii de aici
nu i-ar fi stat în cale, nu l-ar fi oprit. îşi aminti masacrul din
pasajul de la Ziirich.
Grasul elveţian puse receptorul în furcă.
- Sic' sindunlerwegs, zise el. Poliţia... soseşte.
- Cît de departe sînt?
Omul îl privi o clipă, apoi înţelese.
- Sînt pe drum, spuse el. Foarte aproape. Ce s-a
întîmplat... cine a fost ucis?
Nu-l cunoşti.
Hangiţa năvăli pe uşă, ţipînd:
- Er ist lot! Sie huhen ihn erschossen! Dieser Mann dori
draussen - De in Bruder, er wurde ermordel!
Femeia credea că Ben îşi omorîse fratele. O nebunie.
Ben, care fusese cu mintea înceţoşată, percepu brusc
realitatea. Oroarea faptelor petrecute îl copleşea. O luă la
fugă spre holul despre care credea că ducea în spatele casei.
Femeia ţipa în urma lui, dar Ben continua să alerge.
Mieunatul ascuţit al unei sirene de poliţie se alătură ţipetelor
isterice ale hangiţei, şi deveni mai puternic pe măsură ce
maşina poliţiei se apropia. Părea să fie o singură sirenă, o
singură maşină.
Să rămînă sau să plece?
Controlează jumătate din poliţie, îi spusese Pcter.
Alergă pe hol, coti brusc la dreapta, pe urmă zări o uşă
mică din lemn. O deschise şi văzu nişte rafturi pline cu lenjerie
de pat.
Zgomotul sirenei era însoţit acum de scrîşnetul unor roţi
de maşină pe pietriş. Poliţia sosise în faţa clădirii.
Ben alergă spre o altă uşă de lemn de la capătul holului,
O mică fereastră cu jaluzele, aflată lîngă ea, îl făcu să
înţeleagă că uşa dădea spre exterior. Răsuci clanţa şi trase.
97
Era blocată; trase din nou, mai tare, clanţa cedă şi uşa se deschise.
Terenul trebuia să fie acum sigur: sirena poliţiei îi alungase
pe pistolari. Nimeni n-ar fi rămas la pîndă în pădurea deasă
din spate, de teamă să nu fie prins. Sări în tufişuri,
împiedicîndu-se de o coardă de viţă care-l trînti la pămînt.
Ususe! îşi zise el. Trebuie să mă grăbesc, să evit cu orice
preţ poliţia. Controlează jumătate clin poliţişti. Se ridică cu
greu în picioare şi se năpusti în beznă.
Sirena se oprise. Auzi strigăte şi zgomote de paşi pe pietriş.
Ben continua să alerge în zigzag iară să slăbească ritmul, prin
vegetaţia deasă şi tunclele înguste, formate de ramurile
împletite. Ceva îi slîşie pantalonii. Mîinile îi erau zgîriatc şi
însîngerate, dar continuă să-şi croiască drum printre tufişuri
pînă ajunse în luminişul unde se afla parcată camioneta lui
Pcter."
Deschise portiera şi se urcă la volan. Constată disperat că
Peter nu lăsase cheia în contact. Pipăi sub covoraşul de pe
podea. Nimic. Sub scaun. Nimic.
Panica îl copleşi, inspiră profund, încereînd să se calmeze,
apoi trase afară încîlceala de fire de sub bord. Pornirea fără
cheie, le spusese îndrăgitul lor grădinar, Arnie, într-o
dimineaţă de vară. Asta-i un truc de care poate n-o să aveţi
nevoie, dar e bine să-l ştiţi.
In cîtcva secunde, legă cele două fire şi reuşi să pornească
motorul. Trăgînd schimbătorul de viteze în marşarier, ieşi cu
spatele din poiană, pînă la drumul întunecat. Nu se vedeau
faruri din nici o direcţie. Schimbă viteza; vechea camionetă
icni, apoi porni în goană pe autostrada pustie.
9
Nova Scoţia
Dimineaţa era rece şi mohorîtă. O ceaţă deprimantă se
lăsase peste port şi vizibilitatea era redusă.
Robert Mailhot zăcea pe o masă din inox, într-un costum
98
albastru, cu faţa şi mîinile acoperite cu fondul de ten roz, de
prost gust, folosit de serviciul de pompe funebre. Chipul părea
bronzat, dar avea riduri adînci, gura subţire, scofilcită, şi nasul
mare şi coroiat.
Higgins, medicul legist, un bărbat corpolent, cu faţa
roşcovană, avea părul alb şi ochi cenuşii, mici şi bănuitori.
Manifesta o cordialitate perfectă, dar în acelaşi timp prudentă.
- Aşadar, aveţi motive să credeţi că e vorba de o crimă,
zise el Iară a încerca să-şi mascheze scepticismul.
Amia încuviinţă.
Sergentul Arsenault era prost dispus după lungul

interogatoriu al văduvei. \i adevărat că obţinuse permisiunea

pentru autopsie, dar nu spera să afle ceva.
Morga spitalului mirosea a formol, şi mirosul ăsta o tulbura
întotdeauna pe Anna.
- Sper că nu tc aştepţi să găseşti vreo urmă pe cadavru,
spuse Higgins.
- Presupun că a fost spălat cu atenţie la serviciul de pompe
funebre, răspunse ea.
Omul ăsta o credea idioată?
- Atunci ce cauţi?
- Nu ştiu. împunsături, vînătăi, răni, tăieturi, zgîrieturi.
- Otravă?
-Posibil.
Dezbrăcară cadavrul, şi Higgins curăţă faţa şi mîinile de
machiajul ce putea ascunde eventuale semne. Pleoapele
fuseseră cusute la serviciul de pompe funebre; Higgins tăie
firele şi căută urme de hemoragie - mici puncte de sînge sub
piele - care puteau indica strangularea.
- Sînt vînătăi în spatele buzelor? întrebă Anna.
Medicul tăie rapid firele cu un bisturiu, apoi introduse în
gura mortului un deget. Anna ştia că atunci cînd cineva era
sufocat cu o pernă, apăreau vînătăi acolo unde buzele fuseseră
apăsate pe dinţi.
- Nu, zise el. Nu văd nimic.
Toţi trei începură să examineze cadavrul, centimetru cu
99
centimetru. La o persoană în vîrstă, e o treabă dificilă: pielea
e acoperită cu pete şi vînătăi, aluniţe şi vase capilare sparte.
Căutară urme de ac în locurile obişnuite: la ceafă şi după
urechi, în jurul nasului şi al obrajilor. Semnul unei injecţii
putea fi ascuns de o zgîrietură; nu găsiră nimic. Higgins
examina pînă şi scrotul, care era larg şi lăsat.
Petrccură mai bine de o oră aplecaţi asupra cadavrului,
apoi îl întoarseră şi reluară examinarea. Higgins fotografic
corpul, şi verifică unghiile de la mîini, căutînd rupturi sau
tăieturi şi răzui sub ele, punînd lărîmelc de materie în mici
plicuri albe.
- Pe epidermă nu e nimic neobişnuit, din cîte-mi dau cu
seama, declară Higgins într-un tîrziu.
Anna era dezamăgită, dar nu surprinsă.
- Poate că otrava a fost ingcrată, sugeră ca.
- O să ne dăm seama la examenul toxicologic, zise
Higgins.
- Ştiu şi cu? Nu mai are sîngc.
- Poate că avem noroc, zise Higgins.
De obicei, cînd serviciul de pompe funebre pregătea
cadavrul, sîngcle era complet eliminat, cu excepţia cîtorva
pungi reziduale, şi înlocuit cu lichidul de îmbălsămare.
Metanolul, etanolul, formaldehida, coloranţii decompuneau
anumite otrăvuri, tacîndu-le de nedepistat. Poate că rămăsese
puţină urină în vezică.
Medicul făcu obişnuita tăietură în formă de Y, de la umeri
pînă la pelvis, apoi vîrî mîna în cavitatea toracică pentru a
scoate organele. Anna îl considera cu totul respingător.
Arscnault, palid, se scuză, spunînd că sc duce să bea o
ceaşcă de cafea.
- Poţi să iei nişte mostre de creier, de bilă, rinichi, inimă
şi-aşa mai departe?
Higgins zîmbi caustic, vrînd parcă să spună: nu mă învăţa
pe mine meserie.
- Scuze, spuse ea.
- Pot să pariez că o să găsim arterioscleroză, zise Higgins.
100
- Fără îndoială, spuse ea. Omul era bătrîn. E vreun telefon
pe-aici?
Telefonul public se afla pe hol, lîngă un automat de cafea,
ceai şi cacao fierbinte. în vreme ce forma numărul, Anna
auzi bîzîitul ferăstrăului electric cu care Higgins tăia cutia
toracică.
Anna ştia că Arthur I lammond pleca devreme la lucru.
Conducea un centru de control al otrăvurilor în Virginia şi
preda cursuri de toxicologie la o universitate. Se întîlniseră
pe cînd ea lucra la un caz şi se plăcuseră imediat. Omul era
timid, vorbea cu intermitenţe ascunzînd o bîlbîială veche şi
rareori te privea în ochi. Avea însă un simţ al umorului
dezvoltat. Hammond cunoştea otrăvurile şi metodele de
intoxicare practicate încă în Evul Mediu. Profesional era mult
mai bun decît oricare specialist din laboratoarele federale şi
cu siguranţă mult mai dispus să fie de folos. Nu era doar
inteligent, ci avea şi o intuiţie deosebită. Din cînd în cînd, ea
apela la el în calitate de consultant.
îl găsi acasă.
- Unde eşti? întrebă el.
- A, în nord.
El pufni scurt, amuzat de discreţia ei:
- înţeleg. Păi, ce-mi poţi spune despre victimă?
- Era bătrîn. Cum ucizi pe cineva fără să laşi urme?
- Pur şi simplu nu mai vorbi cu el, Anna. Nu-i nevoie să-l
ucizi.
Aşa flirta el.
- Dar clorura de potasiu? zise ea, ignorînd gluma lui.
- Opreşte inima. Modifică prea puţin nivelul potasiului
din organism, deci nu poate fi detectat. Era sub perfuzie?
- Nu cred. N-am găsit urme de ac.
- Atunci mă îndoiesc. Se face prea multă mizerie. Dacă
nu era sub perfuzie, ar iî trebuit injectat direct în venă şi-ai fi
găsit sînge înjur. Fără a mai vorbi de semnele unei lupte.
Anna lua notiţe în carnetul ei cu coperte din piele.
101
- S-a întîmplat brusc, nu-i aşa? Intoxicarea pe termen
lung cu metale grele se exclude. E prea lentă. Te deranjează
dacă mă duc să-mi iau o ceaşcă de cafea?
- Du-te.
Anna zîmbi în timp ce aştepta. Hammond se întoarse în
mai puţin de un minut.
- Apropo de cafea, spuse el. E vorba de ceva pus în
băutură, în mineare, sau de o injecţie.
- N-am găsit urme de ac. Şi, crede-mă, am studiat cadavrul
cu atenţie.
- Dacă s-a folosit un ac de douăzeci şi cinci n-o să găseşti
urme. Şi mai există şi sux.
Anna ştia că se referea la clorura de succinilcolină, curara
sintetică.
- Aşa crezi?
- îmi amintesc de un caz faimos în 1967 - un doctor din
Florida a fost învinuit că şi-a ucis soţia cu sux. Ştii că ăsta c
un relaxant al muşchilor scheletului. Nu te poţi mişca, nu poţi
respira. Arată ca un stop cardiac. A fost un proces celebru —
s-au tăcut de rîs medici legişti din întreaga lume.
Anna notă ceva în carnet.
- Există o întreagă listă de relaxanţi ai muşchilor
scheletului. în cazul bătrînilor, orice-i poate face să dea ortul
popii. Chiar şi puţin mai multă nitroglicerină.
- Sub limbă, nu?
- De obicei. Există însă şi fiole de, să zicem anil-nitrit,
care te pot ucide dacă Ic inhalezi. Capsule. Sau butil-nitrit.
Dau o reacţie de vasodilatare majoră, scade tensiunea arterială,
te prăbuşeşti şi mori.
Anna lua notiţe cu înfrigurare.
- Pe urmă mai e şi gîndacul de turbă, zise el, rîzînd
înfundat. în cantitate marc, te poate ucide. Mi se pare că-i
spune cantárida.
-Omul avea optzeci şi şapte de ani.
- Un motiv în plus să aibă nevoie de un afrodisiac.
- Nu vreau să mă gîndesc la asta.
101
- Era fumător?
- Nu ştiu încă. Presupun că o să ne dăm seama după
plămîni. De ce întrebi?
- E un caz interesant, la care am lucrat de curînd. Nişte
bătrîni din Africa de Sud au fost ucişi cu nicotină.
- Cu nicotină?
- Nu trebuie să foloseşti prea multă.
- Cum?
- E un lichid. Are gust amar, dar poate fi combinat cu
altceva. Poate fi şi injectat. Moartea survine în cîteva minute.
- La un fumător nu-ţi poţi da seama, nu-i aşa?
- Trebuie să fii isteţ şi să apreciezi nivelul nicotinei din
sîngeîn comparaţie cu metaboliţii.
- Pricep.
- La un fumător găseşti mai mulţi metaboliţi decît nicotină
pură. Dacă e vorba despre o intoxicare acută, găseşti mult
mai multă nicotină şi mult mai puţini metaboliţi.
- La ce trebuie să mă aştept de la examenul toxicologic?
- Un examen toxicologic normal detectează abuzul de
droguri. Opiacee, naturale şi sintetice, morfină, cocaină, LSD,
Darvon, fenciclidină, amfetamina, benzodiazepine, valium şi
barbiturice. Uneori antidepresive triciclice. Cerc-le să facă
un examen toxicologic complet, plus alte probe. Mai e
placydilul, un vechi somnifer. Solicită analiza barbituricelor
şi a somniferelor. Fentanylul e extrem de greu de detectat, ca
şi Dimetil-sulfoxidul, folosit pentru cai. Vezi ce obţii. Cred că
or să facă şi C.G.Spec.Mas.
-Nu ştiu. Ce-i aia?
- Cromatografie gazoasă, spectrometrie de masă. E proba
de aur. Cît de departe eşti?
- într-un oraş. De fapt sînt în Canada.
- A, cei de la PRCC sînt buni. Au laboratoare
criminalistice mult mai bune decît ale noastre, dar să nu mă
citezi. Asigură-te că verifică în apele locale şi în bazine tot
ce-ar putea denatura analiza. Spuneai că trupul e îmbălsămat,
da? Pune-i să ia o mostră din fluidul de îmbălsămare şi
102
exclude substanţele din el. Cere-le un examen toxicologic
complet - sînge, ţesut, păr. Unele proteine se dizolvă în
grăsime. Cocaina se depozitează în muşchii inimii, nu uita
asta. Ficatul e ca un burete.
- Cît or să dureze toate testele astea?
- Săptămîni, poate chiar luni.
- Nu se poate.
Entuziasmul ei se risipi brusc.
- Aşa e. Dar poate ai noroc. Poate să dureze luni de zile
sau doar o zi. în orice caz, dacă nu ştii exact ce otravă cauţi,
ai şanse să nu a Iii niciodată.
- Toate dovezile arată că a murit din cauze naturale, o
anunţă Higgins cînd Anna se întoarse în laborator. Insuficienţă
cardiacă, probabil. Arterioscleroză, sigur. Am depistat şi un
vechi infarct miocardic.
Pielea capului lui Mailhot fusese desprinsă de pe ţeastă ca
o mască de latex. Calota deschisă lăsa să se vadă cutele roz
ale creierului. Anna îşi zise că avea să i se facă rău cînd văzu
un plămîn atîrnînd de cîrligul unui cîntar.
- Cît c de greu? întrebă ea.
- E uşor. Două sute patruzeci de grame. Nu e
congestionat.
- Deci a murit repede. Putem exclude un sedativ destinat
sistemului nervos central.
- Cum spuneam, arată ca un atac de cord.
Higgins părea să-şi piardă răbdarea. Ea îi spuse ce voia să
obţină de la examenul toxicologic, citindu-şi notele. Medicul
legist făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă.
- Ai idee cît vor costa toate astea?
Anna inspiră profund:
- Guvernul american va suporta toate costurile. Am nevoie
de o analiză minuţioasă. Dacă nu aflu acum, s-ar putea să nu
aflu niciodată. Vreau să-ţi cer un serviciu.
Higgins o privi fix. Anna îi simţi iritarea.
- Vreau să-ţi cer să jupoi cadavrul.
103
- Glumeşti, nu-i aşa?
- Nu glumesc.
- E cazul să-ţi amintesc, agent Navarro, că văduva doreşte
o ceremonie funerară cu sicriul deschis.
- Nu se văd decît mîinile şi faţa, nu?
Să jupoaie cadavrul însemna să înlăture toată pielea, în
fîşii largi, ca să poată fi cusută la loc. Asta le-ar fi permis
examinarea ţesutului subcutanat. Uneori, era unica modalitate
de-a decoperi urme de injecţii.
- Asta dacă nu ai obiecţii, spuse Anna.
lliggins roşi. Întoarse cadavrul, luă bisturiul şi începu să
înlăture pielea.
Anna nu rezistă şi ieşi pe coridor. Ron Arsenault se
apropie, ţinînd în mînă o cană uriaşă cu cafea.
- Încă se mai taie şi se spintecă acolo? întrebă el, ceva
mai bine dispus.
-Chiar mai rău. Jupuim pielea.
- Nici dumneata nu poţi suporta?
- Mă duc pînă la toaletă.
Sergentul o privi sceptic.
- Bănuiesc că n-ai avut noroc pînă acum.
Ea scutură din cap, încruntată.
- Voi, yankeii, nu credeţi în bătrîneţe?
- Mă întorc imediat, zise ea cu răceală.
Se stropi pe faţă cu apă rece, dîndu-şi seama prea tîrziu
că nu existau prosoape de hîrtie. Bodogăni şi intră într-o
cabină, de unde rupse nişte hîrtie igienică. Privindu-se în
oglindă, observă cearcănele întunecate de sub ochi. Se machie
şi se întoarse la Arsenault, simţindu-se puţin mai înviorată.
- Tc-a chemat medicul, spuse Arsenault grăbit,
lliggins ţinea sus o bucată de piele îngălbenită de vreo
opt centimetri pătraţi, ca pe un trofeu.
- Ai noroc că am jupuit şi mîinile, zise el, o să mă înjure
directorul de la pompe funebre.
- Ce e? întrebă Anna, nerăbdătoare.
-Dosul palmei. Ţesutul degetului mare, muşchiul abductor
alpolicelui. Priveşte aici.
104
Ea se apropie, împreună cu Arsenault, dar nu văzu nimic.
Higgins luă lupa de pe masa de examinare.
- Vezi umflătura asta mică şi roşie, cam de un centimetru
lungime, de forma unei flăcări?
-Da.
- Ăsta-i semn de injecţie. Crede-mă, nu acolo vîră acul o
infirmieră ori un doctor. Pînă la urmă, s-ar părea că am găsit
ceva.
10
Bedford, New York I
Max Hartman şedea în fotoliul de piele cu spătar înalt, 1
în biblioteca înţesată de cărţi, locul unde-şi primea I
de obicei vizitatorii. Ben considera ciudat felul în care tatăl I
său prefera să stea în spatele barierei formate de imensul birou
de mahon tapiţat cu piele, chiar şi atunci cînd se întîlnca cu ;
propriul său fiu.
In fotoliul imens, bătrînul, cîndva înalt şi puternic, arăta ;
pricăjit - o imagine cu siguranţă diferită de cea pe care-ar fi
vrut s-o prezinte. Ben stătea într-un fotoliu de piele din faţa :
biroului.
- Cînd ai sunat, mi s-a părut că voiai să discutăm despre
ceva, spuse Max.
Vorbea cu un accent anglo-american cultivat, influenţa
germanei fiind greu de detectat. în tinereţe, Max Hartman ;
luase lecţii de vorbire corectă şi elocinţă, de parcă ar fi vrut )
să şteargă toate urmele trecutului său. ,
Ben se uită cu atenţie la tatăl lui înainte de a-i răspunde, ;
încercînd să-l înţeleagă. Totdeauna ai fost o enigmă pentru
mine. Distant, imposibil de cunoscut.
- Aşa e, zise el.
Un străin care-l vedea prima oară pe Max Hartman ar fi
remarcat capul mare, pleşuv, împestriţat cu pete maronii, de •
bătrîneţe, urechile mari şi cărnoase, ochii apoşi, maxilarul :
105
proeminent, nările în permanenţă dilatate. în ciuda
transformărilor provocate de vîrstă, era evident că fusese
cîndva un bărbat frumos.
Ca de obicei bătrînul purta un costum de comandă, croit
pentru el la Savile Row, în Londra. Cămaşa albă, scrobită, cu
iniţialele brodate pe buzunarul de la piept, o cravată din rips
albastru cu auriu, butoni din aur masiv completau ţinuta. Deşi
era duminică dimineaţa, Max era îmbrăcat ca pentru o
întrunire a consiliului de administraţie.
Ciudat cum se modifică percepţiile cu timpul, îşi zise Ben.
Uneori, îl vedea pe tatăl lui aşa cum era acum, bătrîn şi fragil;
alteori, îl privea cu ochii unui copil intimidat.
Adevărul era că Ben şi Peter fuseseră întotdeauna puţin
speriaţi de tatăl lor. Max I Iartman intimida în general oamenii;
de ce ar fi tăcut excepţie fiii lui? Nu era uşor să fii fiul lui
Max, să-l iubeşti şi să-l înţelegi. Era ca şi cum ai fi învăţat o
limbă străină complicată, una pc care Peter nu putuse ori nu
voise s-o înveţe.
Lui Ben îi trecu brusc prin minte expresia dură a lui Peter
atunci cînd îi dezvăluise ceea ce descoperise despre Max.
Apoi imaginea lui Peter făcu loc unui şuvoi de amintiri legate
de fratele său. Simţi un nod în gît şi ochii i se umplură de
lacrimi.
Nu te gîndi, îşi spuse el. Nu le gîndi la Peter. A ici, în casa
asta, unde ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea 'şi ne-am
hîrjonit, am conspirat în şoaptă la miezul nopţii, am ţipat,
am rîs şi-am p/îns.
Peter e mort, iar acum trebuie să înduri lotul de unul
singur.
Ben nu ştia cum să înceapă, cum să abordeze subiectul,
în avionul cu care plecase de la Basel plănuise cum să-l
înfrunte pe tatăl său, dar în clipa aceea uitase totul. Ştia doar
că nu-i va spune nimic despre Peter, despre reapariţia şi
asasinarea lui. Ce rost avea? De ce să-l tortureze pe bătrîn?
Max Hartman ştia că Peter murise cu ani în urmă. De ce să-l
tulbure?
106
îl lăsă pe tatăl lui să vorbească despre afaceri, să-l întrebe
de conturile pe care le administra. Bătrînul e încă ager la
minte, îşi zise Ben. Trebuia să schimbe subiectul, dar nu era
uşor, nici elegant să spună: Apropo, tată, ai fost cumva nazist?
Nu te superi că întreb?
în cele din urmă, Ben se hotărî să atace:
- Cred că vizita în Elveţia m-a făcut să înţeleg cît de puţin
ştiu despre... despre perioada petrecută de tine în Germania...
Ochii tatălui său părură să se mărească în spatele lentilelor.
Se aplecă în faţă.
- Ia spune, de unde interesul ăsta neaşteptat pentru istoria
familiei?
- Cred că din pricina vizitei mele în Elveţia. Mi-a amintit
de Peter. Pentru prima oară după moartea lui m-am dus acolo.
Bătrînul îşi privi mîinile.
- Eu nu stăruiesc asupra trecutului, ştii asta. N-am făcut-o
niciodată. Privesc doar înainte. Nu-i nimic de spus. Am fost
dus acolo, am avut norocul să supravieţuiesc şi m-au eliberat
la 29 aprilie 1945. N-o să uit niciodată ziua asta, dar de acea
perioadă a vieţii melc prefer să nu-mi amintesc.
Ben trase adînc aer în piept, apoi lansă atacul. Era
conştient de faptul că relaţia cu tatăl lui avea să fie alterată
pentru totdeauna, că vălul urma să tic sfîşiat.
-Numele tău nu se află pe lista prizonierilor eliberaţi de
aliaţi.
Era o cacealma. Urmări reacţia tatălui său. Max îl privi
îndelung şi, spre surprinderea lui, zîmbi.
- Trebuie să fii totdeauna precaut cu documentele. Listele
sînt întocmite în grabă, în perioade de haos total. Unele nume
sînt ortografiate greşit, altele omise. Dacă numele meu lipseşte
de pe vreo listă întocmită de cine ştie ce sergent american,
ce-i cu asta?
- Dar n-ai fost la Dachau, nu-i aşa? întrebă calm Ben.
Tatăl lui răsuci încet fotoliul, întoreîndu-i spatele lui Ben.
Cînd vorbi, glasul lui era ascuţit:
- Ce lucru straniu poţi să spui.
107
Ben simţea cum i se strìnge stomacul.
- Dar adevărat, nu?
Max întoarse fotoliul. Chipul lui era lipsit de expresie,
însă o pată roşie îi apăruse pe obrajii pămîntii.
- Există oameni care şi-au făcut o profesiune din
contestarea faptului că Holocaustul a avut loc. Aşa-zişii
istorici, scriitori... publică articole şi cărţi în care susţin că
toată povestea a fost o farsă, că n-au fost ucişi milioane de
evrei.
Ben îşi simţi gura uscată.
- Ai fost locotenent în SS. Numele tău apare pe un
document - un document de asociere, unde sînt trecuţi
membrii unui consiliu de directori ai unei companii secrete.
Tu ai fost trezorierul.
Cînd bătrînul răspunse, o tăcu în şoaptă.
- N-o să ascult aşa ceva, zise el.
- Ii adevărat, nu?
- Habar n-ai despre ce vorbeşti.
- De-aceea n-ai povestit niciodată despre Dachau. N-ai
trecut niciodată pe acolo. Ai fost un nazist.
- Cum poţi spune aşa ceva? zise bătrînul cu glas aspru.
Cum e posibil să crezi aşa ceva? Cum îndrăzneşti samă insulţi
în felul ăsta!
- Documentul ăla... e în Elveţia. Contractul de asociere,
întregul adevăr e acolo.
Ochii lui Max 1 lartman aruncau fulgere.
- Cineva ţi-a arătat un document fals, menit să mă
discrediteze. Iar tu, Benjamin, ai preferat să crezi asta.
Adevărata întrebare e: pentru ce?
Ben simţea cum totul începe să se învîrtă în jurul Iui.
- Pentru că mi-a spus Peter! răcni el. Acum două zile, în
Elveţia. El a găsit documentul şi a aflat adevărul. Peter a aflat
ce-ai făcut. încerca să ne protejeze de consecinţe.
- Peter... ? icni Max.
Expresia de pe chipul tatălui său îl speria, însă Ben
continuă:
108
- El mi-a vorbit despre corporaţia asta şi despre cine ai
fost tu în realitate. îmi spunea toate astea cînd a fost împuşcat
mortal.
Faţa lui Max Flartman devenise palidă, iar mîna noduroasă
aşezată pe birou tremura vizibil.
- Peter a fost ucis sub privirile mele. Ben aproape că
scuipă cuvintele: Fratele meu, fiul tău... încă o victimă
de-a ta.
- Minciuni! strigă Max.
- Nu, spuse Ben. E adevărul. Ceva ce-ai ascuns de noi
toată viaţa.
Brusc, vocea lui Max deveni o şoaptă.
- Vorbeşti despre lucruri pe care n-ai cum să Ic înţelegi.
Făcu o pauză. Conversaţia asta s-a încheiat.
- Am înţeles cine eşti tu, zise Ben. Şi sînt dezgustat.
-Pleacă, strigă Max Ilartman, arătîndu-i uşa cu o mînă
tremurîndă.
Ben îşi imagină acelaşi braţ ridicat într-un salut SS,
într-un trecut insuficient de îndepărtat. Niciodată
îndeajuns de îndepărtat. Brusc îşi aminti cuvintele adesea
citate ale unui scriitor: Trecutul nu e mort. Nici măcar
nu e trecui.
- Ieşi afară! strigă cu glas tunător tatăl lui. Ieşi afară din
casa asta!
Washington, D.C.
Cursa Air Canada, venind de la Nova Scoţia, sosi pe
Aeroportul Naţional Rcagan după-amiază tîrziu. Taxiul opri
în faţa blocului Adams-Morgan, unde locuia Anna, puţin
înainte de ora şase. Era deja întuneric.
Anna se întorcea întotdeauna cu plăcere în apartamentul
ei, singurul loc în care se simţea deplin stăpînă pe situaţie.
Ieşind din ascensor, se întîlni cu un vecin, Tom Bertone.
Tom şi soţia lui, Danielle, erau avocaţi - amîndoi puţin prea
exuberanţi, puţin prea prietenoşi, însă destul de simpatici.
109
- Hei, Arma, ra-am întîlnit azi cu fratele tău mai mic, zise
el. Cred că de-abia a sosit în oraş. Un băiat foarte drăguţ.
Uşile liftului se închiseră în urma lui înainte ca Anna să
poată spune ceva.
Frate? Ea nu avea nici un frate.
Se opri lîngă uşa apartamentului şi scoase pistolul, un Sig-
Saucr de 9 mm. Tinîndu-l într-o mînă, răsuci cheia în broască
cu cealaltă. în apartament era întuneric. Amintindu-şi
antrenamentele din tinereţe, recurse la tactica standard E&C
- eschivă şi căutare. Agenţii de teren învăţau tehnica asta în
cadrul şedinţelor de antrenament, însă ei nu-i trecuse niciodată
prin minte că avea s-o aplice în propriul ci apartament, în
casa ei, în sanctuarul ci v
închise uşa încetişor. în clipa următoare sesiză ceva ciudat.
Apoi îşi dădu scama că mirosea a fum de ţigară. Mirosul era
prea slab ca să provină dc la o ţigară aprinsă. Probabil că
venea de la hainele cuiva care fuma.
Cineva fusese în apartamentul ci.
în lumina slabă a lămpilor dc pe stradă, mai observă ceva:
unul dintre sertarele cartotecii ei era uşor întredeschis. Cineva
căutase prin lucrurile ei.
Sîngele îi îngheţă în vine.
Dinspre baie venea un curent de aer: fereastra fusese lăsată
deschisă.
Apoi auzi un zgomot slab - scîrţîitul aproape imperceptibil
al unui pantof cu talpă de cauciuc pc dalele din baie.
Intrusul mai era acolo.
Aprinse lumina şi se răsuci ghemuindu-se cu pistolul
ridicat. Slavă Cerului că era un model mai mic, care se potrivea
mai bine cu mîinile ei decît tipul standard. Intrusul nu se vedea,
însă, apartamentul fiind mic, nu existau prea multe locuri unde
să se ascundă. Se ridică în picioare şi, respectînd regula
perimetrului - îmbrăţişează pereţii, obişnuiau să spună
instructorii ei - îşi croi drum spre dormitor.
Simţi mişcarea aerului cu o clipă înainte ca arma să-i fie
smulsă din mîini de o lovitură puternică. De unde pornise?
110
Din spatele biroului? Al dulapului cu fişe? Pistolul căzu cu
zgomot pe podeaua camerei de zi.
Recuperează-lprin orice mijloace.
Brusc, fu lovită din spate şi aruncată în uşa dormitorului
cu o bufnitură surdă. Rămase încremenită şi agresorul se dădu
cîţivapaşi înapoi.
Anna desluşi silueta suplă a unui adolescent. Muşchii
proeminenţi erau încordaţi sub tricoul negru, mulat pe corp,
dar tînărul nu părea să aibă mai mult de şaptesprezece ani.
Asta n-avea nici o logică.
încet, cu grijă, Anna se ridică în picioare şi porni, cu o
nepăsare simulată, spre canapeaua de culoarea fulgilor de
ovăz. Patul gri-albăstrui al pistolului se profila abia vizibil de
sub pliul tapiţeriei.
- Furtul din locuinţe c o problemă serioasă în cartierul
ăsta, nu-i aşa? zise bărbatul-băiaî, cu ironic. Părul lui negru,
lucios, era tuns scurt, iar trăsăturile regulate erau lipsite de
fermitate. Statisticile sîntşocante.
Nu prea semăna cu delincvenţii care bîntuiau prin sud-
cstul Washingtonului. Dacă i s-ar fi cerut părerea, Anna ar lî
spus că individul nu era american get-beget: i se părea că
detectase un uşor accent irlandez.
- Aici nu e nimic de valoare, spuse Anna, încereînd să
pară calmă. Trebuie să fi aflat asta pînă acum. Nici unul dintre
noi nu are nevoie de necazuri. îşi dădu seama că mîna îi
amorţise după lovitura primită. Fără să-l scape din ochi, mai
făcu un pas spre canapea şi adăugă pe un ton detaşat: La ora
asta n-ar trebui să fii la şcoală?
-Nu trimite niciodată un bărbat să facă treaba unui puşti,
răspunse el bine dispus.
Brusc, el îi trase încă un pumn, iar Anna zbură înapoi.
Lovitura administrată drept în plex o lăsă cu răsuflarea
tăiată.
- Ştiai, continuă tînărul intrus, că proprietarii de arme
sînt cei ucişi de ele? încă o statistică la care merită să te
gîndeşti. Niciodată nu poţi fi destul de atent.
Nu era un hoţ. Nici nu vorbea ca un hoţ. Dar ce căuta?
111
închise ochii preţ de o clipă, făcînd un inventar mintal al
apartamentului ei sărac mobilat: hainele, lămpile, aparatul
pentru controlul umidităţii... generatorul M26. Trebuie să
încerc să-lgăsesc! Precis că puştiul a căutat cu atenţie peste
tot, dar funcţionarea acelui dispozitiv nu era limpede pentru
cei nefamiliarizaţi cu el.
- O să-ţi dau bani, spuse ea şi se întoarse către birou,
pentru a deschide sertarele. O să-ţi dau bani, repetă ea.
Unde pusese generatorul? Maţ funcţiona oare? Trecuseră
cel puţin doi ani de cînd îl avea. îl găsi în sertarul mare din
mijloc, lîngă o cutie roşie de carton în care-şi ţinea cecurile.
- în regulă, zise ea, i-am găsit.
Cînd se întorsese cu faţa spre el, ţinea strîns în mînă
generatorul M26 Tasertron. îl porni, şi un zgomot ascuţit
indică faptul că dispozitivul era încărcat.
- Vreau să mă asculţi cu atenţie, spuse ea. Ăsta-i un
generator M26, cel mai puternic dintre cele care se fabrică.
Dispari de-aici sau o să-l folosesc. Douăzeci şi cinci de mii de
volţi or să scoată untul din tine.
Tînărul începu să se depărteze de ea, rctrăgîndu-se către
baie.
In clipa în care năucitoarea armă ar fi fost activată,
încărcătura ar fi declanşat contactorii - două sîrmc
subţiri, cu capete de trei mm. Electricitatea descărcată
ar fi avut o tensiune suficientă pentru a-l imobiliza o
vreme.
Anna îl urmă spre baie. Intrusul nu avea experienţă;
retrăgîndu-se în încăperea strimtă, putea să fie încolţit. O
mişcare greşită, eroarea unui amator. Răsuci butonul
generatorului la maximum; n-avea rost să-şi asume riscuri în
momentul ăsta. Dispozitivul din mîna ei bîzîia şi pocnea. Un
arc electric albastru se formase între cei doi electrozi. O să
ţintească în stomac.
Brusc auzi zgomotul apei curgînd din robinetul deschis la
maximum. Ce dracu' avea de gînd? Se năpusti în baie, ţinînd
generatorul în faţa ei, şi-l văzu pe bărbatul-copil întoreîndu-se
112
spre ea cu ceva în mînă. îi pricepu jocul prea tîrziu. Era duza
de la duşul ei. Acesta aruncă un şuvoi de apă în direcţia ei,
apă care în condiţii normale ar fi fost inofensivă. Anna lăsă
din mînă generatorul. Un fulger electric se arcui dinspre
dispozitiv către bustul ei ud, un fulger albastru, torturant.
Grupele majore de muşchi i se contractară, şi ea se prăbuşi
pe podea.
- A fost amuzant, zise tînărul pe un ton neutru. Dar c
deja tîrziu. Ne vedem altădată.
Anna îl privi neputincioasă cum se caţără pe fereastra de
la baie şi dispare pe scara de incendiu.
După ce îşi reveni, sună la poliţia municipală. Cînd sosiră,
poliţiştii îi puseră întrebările obişnuite, se sfătui ră dacă să
clasifice incidentul drept violare de domiciliu ori furt, şi cam
atît.
Anna se uită la ceas. Era opt scara. Formă numărul
de-acasă al iui David Denneen.
- îmi pare rău că te deranjez, spuse ea, voiam să te întreb
dacă e liberă camera voastră de oaspeţi? Se pare că
apartamentul meu tocmai s-a transformat în locul unei
infracţiuni.
- Locul unei... fisuse, zise Denneen. Ce s-a întîmplat?
- O să-ţi explic mai tîrziu. Scuze pentru neplăcuta surpriză.
- Ai mîncat? Vino încoace imediat. O să mai punem un
tacîm.
David şi Ramon locuiau într-un bloc construit înainte de
război, lîngă Dupont Circlc. Drumul cu taxiul dură
cincisprezece minute. Apartamentul, destul de mic, era frumos
mobilat. După aromele plăcute care o întîmpinară cînd intră
în casă - ardei iute, anason, chimion - Anna ghici că Ramon
pregătea unul din sosurile lui mexicane.
Cu trei ani în urmă, Denneen, un tînăr agent, lucrase sub
comanda ei. învăţa repede, făcea treabă bună şi avusese cîteva
succese; supraveghease un asistent special al Casei Albe la
ambasada Qatarului, pistă ce dusese la anchetarea unui caz
major de corupţie. Anna anexase la dosarul lui rapoarte
113
favorabile, dar aflase curînd că Arliss Dupree, în calitate de
director al serviciului, adăugase propriile sale evaluări
„potrivite". Erau vagi, însă acuzatoare ca intenţie: Denneen
nu avea „stofă de agent guvernamental". Ii lipsea „tăria de
caracter" necesară unui anchetator BIS, era „moale", „posibil
nestatornic", „frivol". „Atitudinea lui era imprevizibilă." O
înşiruire de absurdităţi, camuflajul birocratic al unei ostilităţi
viscerale, efectele unor prejudecăţi.
Anna sc împrietenise atît cu David, cît şi cu Ramón, pe
care îl cunoscuse cînd intrase la Kramerbooks, pe Connecticut
Avenue, şi-i văzuse tîrguind împreună. Ramón era un bărbat
scund, cu un chip luminos şi o dantură albă, strălucitoare,
care contrasta cu tenul măsliniu şi lucra ca administrator la
programul local Hrană pe Roţi. Sc plăcuseră imediat. Ramón
insistase ca Anna să cineze cu ci în acea scară, şi ea acceptase.
Fusese o întîlnire plăcută, în parte graţie excelentei paella
pregătite de Ramón, dar şi datorită conversaţiei relaxate şi
tachinărilor nevinovate. Anna le invidia intimitatea firească
şi afecţiunea.
David avea trăsături puternice şi un păr de culoarea
nisipului. Era un bărbat înalt, de o frumuseţe aspră, şi Ramón
observase felul în care Anna se uita la el.
- Ştiu ce gîndeşti, îi mărturisi el la un moment dat, în timp
ce David pregătea băuturile întors cu spatele la ei. Gîndeşti:
„Ce pierdere".
Anna rîse.
- Mi-a trecut prin minte, recunoscu ea.
- Toate fetele spun asta. Ramón zîmbi. Ei bine, pentru
mine înseamnă mult.
Cîteva săptămîni mai tîrziu, Anna luase prînzul cu David
şi-i explicase de ce nu fusese promovat.
Denneen nu se enervă.
- Ştii ceva, zise el, doresc doar să-mi fac meseria. De fapt
vreau să plec dracului din serviciul lui Dupree. Se întîmplă să
fiu interesat de operaţiuni şi strategie. Eu am doar gradul
114
E-3, aşa că nu pot să-mi aranjez un transfer. în schimb s-ar
putea să reuşeşti tu.
Anna trăsese cîteva sfori. Asta însemna că-l evitase pe
Dupree, ceea ce nu prca-i atrăsese simpatia conducerii BIS.
Pînă la urmă reuşise, iar Denneen nu uitase niciodată serviciul
făcut.
Anna îl pusese la curent pe Denneen cu cele întîmplate în
apartamentul ei şi, între puiul cu sos mexican preparat de
Ramón şi o sticlă de vin, simţi că se relaxează. Se pomeni
glumind pe seama faptului că fusese „bătută de un membru al
trupei Back Street Boys".
- Puteai să iii ucisă, zise grav Denneen.
- Dar n-am fost. Ceea ce dovedeşte că nu asta urmărea.
- în fond ce voia?
Anna sc mulţumi să ridice din umeri.
- Ascultă, Anna. Ştiu că nu poţi vorbi despre asta, dar
poate că are legătură cu noua ta misiune de la SCI. Bătrînul
Alan Bartlett a păstrat atîtca secrete de-a lungul anilor, încît
n-a suflat o vorbă nici despre cei cu care te-a pus rău.
- El Diablo sabe mas par viejo que por diablo, murmură
Ramón. Diavolul ştie multe doar pentru că e bătrîn şi nu
neapărat pentru că-i diavol.
- Li o întîmplare? insistă Denneen.
Anna se uită la paharul ei de vin şi dădu din umeri tăcută.
Existau şi alte persoane interesate de moartea celor din
dosarele Sigma? Nu putea să se gîndească acum la asta, şi
nici nu voia.
- Mai ia nişte carnitas, îi sări Ramón în ajutor.
în dimineaţa zilei următoare, Anna fu chemată în biroul
lui Bartlett.
- Ce-ai aflat în Nova Scoţia? întrebă Bartlett, fară să mai
piardă vremea cu politeţuri.
Anna hotărîse să nu-i spună despre instrusul din
apartamentul ei. N-avea nici un motiv să creadă că exista
vreo legătură cu cazul la care lucra şi se temea că acel episod
115
ar fi putut submina încrederea lui Bartlett în ea. în schimb îi
spuse ceea ce era cu adevărat important: semnul de injecţie
de pe mîna bătrînului.
Bartlett dădu încet din cap.
- Ce fel de otravă au folosit?
- N-am primit încă rezultatele analizei toxicologice.
Durează. Te sun dacă găsesc ceva.
- Crezi sincer că Mailhot a fost otrăvit?
Bartlett părea nervos.
- Cred, zise ea. Pe urmă, mai e şi chestiunea banilor. Acum
patru luni, tipului i s-a transferat în cont un milion de dolari.
Bartlett se încruntă.
De unde?
- N-am idee. Un cont din Insulele Cayman. Apoi urma
banilor dispare. Au fost spălaţi.
Bartlett nu făcu nici un comentariu.
Anna continuă:
- Am cercetat documentele bancare pe ultimii zece ani şi
totul a ieşit la iveală. în fiecare an, Mailhot primea cu
regularitate nişte bani în contul lui. Sume care creşteau
constant.
- Poate dintr-un parteneriat de afaceri?
- După cum spunea soţia lui, proveneau de la un patron
recunoscător.
- Un patron foarte generos.
- Unul foarte bogat. Şi foarte mort. Bătrînul şi-a petrecut
aproape toată viaţa lucrînd ca secretar personal al unui bogat
baron al presei. Bodyguard, om bun la toate, slujbaş pe viaţă,
din cîte mi-am dat seama.
- Pentru cine lucra?
- Pentru Charles Highsmith.
Anna urmări cu atenţie reacţia lui Bartlett. Era clar că ştia
deja asta.
- întrebarea e de ce s-au făcut plăţile în străinătate, zise
el. De ce nu s-a făcut un transfer direct din averea lui
Highsmith?
Anna ridică din umeri.
- E doar una dintre întrebări. Pentru a găsi răspunsul ar
trebui să dăm de urma fondurilor, să vedem dacă ele provin
într-adevăr din conturile lui Charles Highsmith. Am mai avut
cazuri de bani proveniţi din droguri. Dar nu sînt optimistă.
Bartlett dădu din cap.
-Şi văduva...?
-Nu ne-a fost de ajutor. S-ar putea să ascundă ceva, dar,
din cîte mi-am dat seama, nu ştie prea multe despre afacerile
soţului ei. Părea convinsă că el o luase razna. Ne-a spus că
era unul dintre cei care credeau că moartea lui Highsmith ar
fi putut să nu se datoreze unui accident.
- Nu, zău.
- Şi dumneata crezi acelaşi lucru? E limpede că ştiai de
legătura dintre Highsmith şi Mailhot. Avea şi el un dosar
Sigma?
- Asta-i irelevant.
- iartă-mă, dar va trebui să-mi pcrmiţi să apreciez eu cît
de irelevant este. Am senzaţia că puţine lucruri din cele pe
care ţi le-am raportat sînt noutăţi pentru dumneata.
Bartlett încuviinţă.
- Highsmith făcea parte din Sigma. Highsmith pare să fi
avut mare încredere în Mailhot.
- Iar acum, sînt nedespărţiţi, zise Anna pe un ton sumbru.
- Ai făcut o treabă excelentă la Halifax, zise Bartlett. Sper
că ştii asta. Şi mai sper că nu ţi-ai despachetat lucrurile. Se
pare că avem un caz nou.
- Unde?
- în Paraguay. La Asuncion.
Un caz nou. Cuvintele erau în egală măsură şocante şi
descurajante. în acelaşi timp, maniera arbitrară a Fantomei
de a-i furniza informaţii îi dădea un sentiment de frustrare şi
de nelinişte. Studie chipul bărbatului din faţa ei, aproape
admirîndu-i completa opacitate. Ce ştia el? Ce nu-i spunea?
Şi de ce?
117

11
117
St. Gallen, Elveţia
Ben Hartman petrecuse ultimele două zile călătorind:
de la New York la Paris, de la Paris la Strasbourg. La
Paris, luase o cursă de legătură pînă la Mulhouse, Franţa,
lîngă frontiera cu Germania şi Elveţia. Acolo închinase o
maşină cu care se dusese la aeroportul regional Basel-
Mulhouse.
In loc să treacă în Elveţia, cum ar fi fost firesc, închinase
un mic avion pentru a ajunge în Liechtenstein. Nici
funcţionarul de la agenţia de închirieri, nici pilotul nu-i
puseseră întrebări. De ce-ar fi dorit un om de afaceri prosper
să intre în ducatul Liechtenstein, un cunoscut loc de spălare a
banilor, într-o manieră greu de depistat, neobişnuită, evitînd
punctele vamale de la frontieră? Pentru cei de-acolo, funcţiona
regula: nu pune întrebări.
Cînd ajunse în Liechtenstein, era aproape unu noaptea,
îşi petrecu restul nopţii într-o mică pensiune de lîngă Vaduz,
iar în dimineaţa zilei următoare plecă să caute un pilot dispus
să-l treacă graniţa elveţiană fără ca numele lui să apară pe
vreo declaraţie vamală ori pe o listă de pasageri.
în Liechtenstein, costumul Kiton la două rînduri, cravată
Hennes şi cămaşă Charvet erau doar o modalitate de protecţie,
nimic mai mult. Ducatul făcea o distincţie clară între localnici
şi intruşi, între cei care aveau ceva valoros de oferit şi ceilalţi.
Străinii care doreau să devină cetăţeni ai ducatului trebuia să
obţină atît aprobarea parlamentului, cît şi pe cea a prinţului.
Ben Hartman ştia să se descurce în astfel de locuri.
La vreo douăzeci de kilometri sud de Vaduz, se afla un
cîmp de aterizare folosit uneori de oameni de afaceri cu
avioane particulare şi elicoptere. Acolo discută cu un tip mai
vîrstnic, morocănos, membru al echipei de întreţinere de la
sol; îi vorbi despre intenţiile lui în termeni vagi, dar în acelaşi
timp uşor de înţeles. Fără multă vorbă, omul îi scrise un
număr de telefon pe spatele unui formular. Ben îl răsplăti
cu generozitate pentru recomandare, dar cînd sună la
numărul primit, dădu peste un bărbat ce părea beat şi care
îl refuză, spunînd că avea altă treabă. Ben, avea totuşi un
nume - Gaspar. Abia la amiază reuşi să se întîlnească cu
Gaspar, un tip slab, între două vîrstc, care-l evalua rapid şi
îşi exprimă pretenţiile exorbitante. într-adevăr, pilotul
cîştigabani frumoşi ducîndu-i în Flveţia pe oamenii de
afaceri, tară să lase urme pe monitoarele controlorilor de
trafic. Erau perioade cînd anumiţi lorzi ai drogurilor,
potentaţi africani sau intermediari din Orientul Mijlociu
voiau să facă operaţiuni bancare fără ştiinţa autorităţilor.
Pilotul presupuse că Ben avea intenţii similare. După o
jumătate de oră, pe cînd se pregătea de plecare, Gaspar
află că sc iscasc o furtună deasupra localităţii St.Gallcn şi
vru să anuleze zborul. Cîteva bancnote de o sută de dolari
îl făcură însă să sc răzgîndcască.
în vreme cc avionul bimotor sălta prin curenţii de aer de
deasupra Alpilor, taciturnul pilot deveni aproape volubil.
- De unde mă trag eu, c o vorbă. Es ist bessei; reich zu
leben, a/s reich zu sterben. Chicoti şi traduse: E mai bine să
trăieşti bogat decît să 'mori bogat...
- Dumneata vezi-ţi de pilotat, zise Ben plictisit.
Se întreba dacă nu cumva precauţiile pe care şi le luase
erau exagerate, dar avea idee pînă unde se întindea puterea
celor care-i uciseseră fratele şi-l angajaseră pe omul cunoscut
de el drept Jimmy Cavanaugh să-l omoare. în orice caz
n-avea de gînd să îi ajute.
La St. Gallen, Ben făcuse autostopul. Un agricultor care
livra legume la pieţe şi restaurante îl luă în maşină. Fermierul
îl cercetase cu privrea, nedumerit, dar Ben îi spuse că maşina
lui se defectase. îşi continuă drumul după ce închirie o maşină,
şi se îndreptă spre comunitatea izolată de fermieri de la
Mettlenberg. Dacă avionul îl hurducase în aer, mersul cu
maşina nu se dovedi mai liniştit. Ploaia care cădea acoperea
119
parbrizul cu o pînză de apă. Ştergătoarele se mişcau rapid,
însă fără folos. Ploua torenţial şi afară se lăsase întunericul.
Ben abia vedea la cîţiva metri în faţa lui. Traficul fiind intens
şi drumul îngust, îl obligau să conducă încet.
Se alia într-o zonă izolată, slab populată din nord-estul
Elveţiei, în cantonul St. Gallen, nu departe de lacul Constance.
Cînd ploaia se mai domolea, reuşea să vadă fermele agricole
ce se succedau pe ambele părţi ale drumului. Cirezi de vite,
turme de oi, hectare de pămînt cultivat. Construcţii masive,
primitive, cu grajduri şi hambare acoperite cu paie.
In timp cc conducea, îl copleşiră sentimente contradictorii:
o profundă tristeţe, dar şi o furie aproape violentă. In faţă
apăru un pîlc de clădiri, probabil satul Mcttlenberg. Ploaia se
transformase în burniţă. Ben văzu ruinele unui castel medieval,
cîndva fortificat. Se mai zăreau un grinar vechi şi o biserică
de la începutul secolului şaisprezece, închinată Sfintei Măria.
Casele din piatră erau pitoreşti, cu faţade din lemn şi
acoperişuri roşii.
Peter îi spusese că Liesl, iubita lui, candidase pentru un
post liber la un mic spital din zonă. Verificase: exista un singur
spital pe o rază de mai mulţi kilometri -Regionalspital Sankt
Gallen Nord.
La mică distanţă de „centrul oraşului" se înălţa o clădire
oarecum modernă, din cărămidă roşie care adăpostea Spitalul
regional. Găsi o staţie de benzină, parcă maşina şi se duse la
un telefon public.
Cînd răspunse telefonistul de la centrala spitalului, Ben
spuse încet, în engleză:
- Vreau să vorbesc cu pediatrul. Copilul meu e bolnav.
N-avea rost să folosească germana lui de turist, de vreme
ce-l trăda accentul american.
Peter spusese că spitalul o angajase pe Liesl fiindcă „aveau
nevoie de un pediatru". Se îndoia că existau mai mulţi într-un
spital atît de mic.
- Vă fac legătura cu...ăă... Notfallstation, domnule.
Urgenţa...
120
- Nu, îl întrerupse repede Ben. Vreau să vorbesc direct
cu pediatrul. Aveţi mai mulţi?
- Doar unul, domnule, însă acum nu e aici.
Doar unul! Ben jubila. S-ar părea că o găsise.
- Da, o femeie pe nume Liesl-nu-ştiu-cum, nu-i aşa?
- Nu, domnule. Din cîte ştiu eu, nu e nici o Liesl aici.
Pediatrul e doctoriţa Margarethe Hubli, dar, cum vă spuneam,
nu e la spital. Să vă fac legătura...
- Trebuie să fie o eroare. Ăsta-i numele care mi-a fost
dat. A existat vreo doctoriţă numită Liesl, care-a plecat recent?
- Din cîte ştiu eu, nu, domnule.
Eşec total.
îi veni o idee. S-ar fi putut ca doctoriţa Hubli s-o fi
cunoscut pe Liesl şi să ştie unde se dusese.
- Există vreun număr de telefon la care o pot găsi pe
doctoriţa Hubli?
- Mă tem că nu vă pot da numărul ei de-acasă, domnule,
dar dacă aduceţi copilul la spital...
- Puteţi să-i transmiteţi un mesaj pe pager din partea mea?
- Da, domnul, asta pot să fac.
- Mulţumesc.
Ben îi dădu numărul telefonului public şi un nume fals.
După cinci minute, telefonul sună.
- Domnul Peters? întrebă o voce de femeie în engleză.
- Mulţumesc că m-aţi sunat, doamnă doctor. Sînt american
şi mă aflu aici cu nişte prieteni. încerc să găsesc o doctoriţă
despre care cred că a lucrat la Spitalul regional. Mă întrebam
dacă o cunoaşteţi cumva - o chema Liesl.
Urmă o pauză, o pauză prea lungă.
- Nu cunosc nici o Liesl, zise doctoriţa.
Minţea ca s-o protejeze pe Liesl? Ori aşa i se păruse lui.
- Sînteţi sigură? insistă Ben. Mi s-a spus că a lucrat acolo
o doctoriţă pe nume Liesl şi e important să dau de ea. E o
chestiune de familie.
- Ce „chestiune de familie"?
Bingo. O proteja cu siguranţă pe Liesl.
120
- E vorba despre... fratele ei, Peter.
- Fratele... ei? Doctoriţa părea încurcată.
- Spuneţi-i că numele meu e Ben.
Urmă o altă pauză lungă, după care femeia întrebă:
- Unde sînteţi?
Trecură doar douăzeci de minute şi un mic Renault roşu
opri la staţia de benzină.
O femeie scundă, îmbrăcată într-o manta largă de
ploaie, jeanşi murdari de noroi şi ghete, coborî din maşină
şi trînti portiera. Zărindu-l pe Ben, se apropie. Ben
observă că era o adevărată frumuseţe. Sub gluga mantalei
îi văzu părul castaniu închis, tuns scurt, ochii albaştri,
luminoşi şi tenul alb ca laptele. Femeia îl privea încordată,
speriată.
-■ Vă mulţumesc că aţi venit, spuse el. O cunoaşteţi cu
siguranţă pe Licsl. Eu sînt fratele geamăn al soţului ci.
- Doamne Sfinte, şopti ea, semeni perfect cu el. Parcă aş
vedea o fantomă. Chipul i se schimonosi brusc. Doamne,
icni ea, izbucnind în plîns, a fost atît de atent! Atîţia... atîţia
ani....
Ben o privi nedumerit.
- Nu s-a întors acasă în seara aceea, continuă ea. Am
rămas trează pînă tîrziu, îngrijorată, îngrozită. îşi acoperi faţa
cu mîinilc. Şi pe urmă a venit Dicter şi mi-a spus ce se
întîmplase...
•- Eşti Liesl, şopti Ben.
- O, Doamne! gemu ea. Era... era un om atît de bun.
L-am iubit aşa de mult.
Ben o luă în braţe, încereînd s-o liniştească şi simţi lacrimile
curgîndu-i pe obraji.
Asunción, Paraguay
Anna fu oprită la vamă de un oficial paraguayan cu o faţă
rotundă, îmbrăcat într-o cămaşă albastră cu mîneci scurte.
121
După culoarea părului şi trăsături îşi dădu seama că omul,
asemenea majorităţii paraguayenilor, era metis.
Bărbatul o măsură cu privirea, apoi îi ceru să deschidă
sacoşa. Ii puse cîteva întrebări într-o engleză aproximativă,
după care vădit dezamăgit îi tăcu semn să treacă.
Se simţea ca un infractor care studia terenul unde urma
să dea viitoarea lovitură. Instrucţiunile federale cereau ca un
agent aflat în străinătate să se prezinte la Ambasada americană,
ceea ce ea nu va face. Riscul scurgerii de informaţii era prea
mare. Dacă va avea necazuri, va discuta ulterior despre
încălcarea protocolului.
In holul aglomerat al aeroportului găsi un telefon public
şi îşi prelua mesajele.
Primise unul de la Arliss Duprec, care voia să ştie cînd se
va întoarce la BIS. Cel de-al doilea era de la sergentul
Arsenault, care a anunţa că primise rezultatele analizei
toxicologice, fără a preciza ce conţineau.
Sună la sediu] PRCC din Ottawa, şi trebui să aştepte vreo
cinci minute pînă Ron Arsenault fu găsit.
- Ce faci acolo, Anna?
-N-au găsit nimic, nu-i aşa?
- îmi pare rău. Nu avea aerul că-i părea rău. Cred că ai
pierdut timpul aici.
- Eu nu cred. încerca să-şi ascundă dezamăgirea. Semnul
de injecţie e important. Te deranjează dacă vorbesc şi eu cu
toxicologul?
Ron ezită o clipă.
- Nu văd de ce n-ai vorbi, dar asta n-o să schimbe nimic.
- M-aş simţi mai bine.
- Sigur, de ce nu?
Arsenault îi dădu un număr din Ilalifax şi numele
toxicologului - Denis Weese. Anna îl sună imediat.
- Am efectuat toate testele pe care le-ai cerut şi încă vreo
cîteva, zise Weese pe un ton defensiv.
Ea încercă să şi-l imagineze: precis că era mic şi chel.
122
- îţi sînt recunoscătoare.
- Să ştii că au fost extrem de costisitoare.
- O să le plătim, însă vreau să te întreb ceva: există
substanţe toxice care ajungînd în sîngele cerebral nu se mai
întorc în organism?
Arthur Hammond, expertul ei în otrăvuri, îi sugerase în
treacăt o asemenea explicaţie.
- Presupun că există.
- S-ar putea găsi în măduva spinării?
- N-aş băga mîna-n foc, dar e posibil.
Omul nu era cooperant: nu-i aprecia ipotezele. Anna
aşteptă şi, pentru că el tăcea, avansa o idee:
- Ce spui de o puncţic în măduva spinării?
- Nu se poate.
- De ce nu?
- în primul rînd, e aproape imposibil să faci o puncţie a
măduvei spinării pe un cadavru. Nu c presiune. Lichidul n-o
să iasă. în al doilea rînd, cadavrul a fost luat.
Anna îşi muşcă buza de jos.
- A fost înmormîntat?
- Ceremonia funerară are loc azi după-amiază. Corpul
neînsufleţit a fost trimis la serviciul de pompe funebre,
înmormîntarea va fi mîine dimineaţă.
- Dar te poţi duce acolo, nu-i aşa?
- Teoretic, da. Dar pentru ce?
- Ochiul - lichidul ocular - nu are aceeaşi compoziţie ca
măduva spinării?
- Ba da.
- Poţi extrage lichid ocular, nu?
Urmă o pauză.
- Dar n-ai cerut asta, spuse toxicologul.
- Tocmai am cerut-o, i-o întoarse Anna.
Mettlenberg, St. Gatten, Elveţia
Liesl tăcea. Lacrimile care-i umeziseră obrajii începeau
să se zvînte. Stăteau pe scaunele din faţă ale maşinii ei.
123
Era mai prudent, spusese ea după ce-şi recăpătase calmul.
Se auzea doar zgomotul maşinilor ce goneau pe şosea şi,
din cîndîn cînd, claxonul vreunui camion. într-un tîrziu Liesl
vorbi:
- Nu eşti în siguranţă aici.
- Mi-am luat măsuri de precauţie.
- Dacă te vede cineva cu mine...
- O să creadă că sînt Peter, soţul tău...
- Dar dacă cei care l-au ucis au dat de urma mea...
- Dacă ar fi dat de urma ta, n-ai mai fi aici, spuse Ben.
Ea tăcu o clipă, apoi întrebă:
- Cum ai ajuns aici?
Ben îi relată despre avioanele particulare şi maşinile pe
care Ie schimbase, despre ruta lui ocolită. Ştia că pe Liesl
prudenţa lui o va linişti. Ea dădu din cap în semn de apreciere.
- Presupun că genul ăsta de măsuri de precauţie a devenit
a doua natură pentru tine şi Peter. Peter mi-a spus că tu ai pus
la cale falsul Iui deces. A fost o idee genială.
- Dacă ar fi fost genială, zise ca cu amărăciune, nu l-ar iî
găsit niciodată.
- Nu, eu sînt de vină. N-ar fi trebuit să vin în Elveţia, să-i
scot din bîrlog.
- N-aveai de unde să ştii, tu îl credeai mort pe Peter.
Se întoarse cu faţa spre el. Ben o privi admirativ. Nu era
de mirare că Peter renunţase la tot ca să trăiască alături de
ea. Se simţi atras de ea, dar ştia că n-avea să dea curs niciodată
acelui impuls.
- Nu porţi numele tău adevărat, nu-i aşa?
- Sigur că nu. Toţi prietenii mei de-aici mă cunosc sub alt
nume. De fapt, Margarethe I Iubii era numele unei mătuşi de-a
doua. Mi-am schimbat numele. Despre Peter ştiau că era un
prieten de-al meu, un scriitor canadian pe care-l ajutam. Şi
pe el îl cunoşteau sub alt nume. Glasul i se stinse şi privi, dusă
pe gînduri, pe fereastră. Peter a păstrat totuşi cîteva legături,
oameni de încredere. îi numea „sistemul lui de avertizare
124
timpurie". Cu cîteva zile în urmă, a primit un telefon şi-a aflat
despre baia de sînge de pe Bahnhofstrasse... A înţeles ce se
întîmplase. L-am implorat să nu întreprindă nimic, dar el
s-a încăpăţînat să acţioneze! Spunea că n-avea de ales.
Trebuia să te protejeze. Să te convingă să pleci din ţară.
Trebuia să-ţi salveze viaţa, chiar dacă asta însemna să şi-o
pună pe-a iui în pericol. O, Doamne, l-am rugat să nu plece.
L-am implorat.
Ben îi luă mîna.
- îmi pare nespus de rău.
- Nici măcar nu-i pot cere cadavrul, nu?
- Nu. Nici unul din noi nu poate.
Ea înghiţi în sec.
- Să ştii că Peter te-a iubit foarte mult.
îl durea să audă asta.
- Voi doi nu semănaţi doar fizic, eraţi identici.
- Nu tocmai.
- Numai un frate geamăn poate spune asta.
- Pe mine nu mă cunoşti. Temperamental, eram total
diferiţi.
- Şi doi fulgi de zăpadă sînt diferiţi, dar tot fulgi de zăpadă
sînt.
Ben zîmbi.
- Nu mă pot gîndi la noi ca la nişte fulgi de zăpadă. Mereu
cream necazuri.
Ceva din spusele lui o întrista şi lacrimile începură să-i
curgă pe obraji.
- O, Doamne, de ce l-au ucis? Pentru cel în ce scop? El
n-ar fi vorbit niciodată, nu era prost!
Ben aşteptă răbdător ca ea să se calmeze.
- Peter mi-a spus că a găsit un document, o listă de nume.
Douăzeci şi trei de nume ale unor oameni politici importanţi
şi ale unor industriaşi. „Companii de care ai auzit", mi-a spus.
Zicea că era un contract de asociere, care punea bazele unei
organizaţii în Elveţia.
- Da.'
- Ai văzut documentul?
125
- L-am văzut.
- Ţi s-a părut autentic?
- Din cîte mi-am dat seama, da. Toate indiciile, pună şi
forma literelor, arătau ca ale unor documente din anii
patruzeci.
- Unde se află?
La îşi muşcă buzele.
- înainte de-a părăsi Ziirich-ul pentru totdeauna, el a
deschis un cont bancar şi-a închiriat un seif. Voia să păstreze
acolo hîrtiile. Bănuiesc că a pus documentul acolo.
- L posibil să-l fi ascuns acasă, în cabana voastră?
- Nu, zise ea repede, în cabana noastră nu e nimic.
Ben sesiză reacţia ei.
- A lăsat vreo cheie de la seiful ăla?
- Nu.
- Dacă a deschis contul pe numele lui, cei care-l urmăreau
puteau să afle că n-a murit.
-Nu I-a deschis pe numele lui. L pe numele unui avocat.
- Ştii cine e?
- Sigur. Vărul meu, doctor Matthias Deschner. De fapt, e
un văr de-al doilea. O rudă destul de îndepărtată, ca să nu se
facă legătura cu noi... cu mine. L o persoană de încredere.
Are biroul la Ziirich, pe St. Annagasse.
- Ai deplină încredere în el.
-Totală. La urma urmei, i-am încredinţat vieţile noastre.
- Dacă persoane cu influenţă, putere şi numeroase legături
vor neapărat să obţină documentul ăsta, înseamnă că c extrem
de important.
Ben revăzu cu ochii minţii momentul uciderii lui Peter.
Simţi că-şi pierde respiraţia: Peter le stătea în drum, de aceea
l-au ucis.
- Sînt speriaţi că numele lor vor ieşi la iveală, spuse Liesl.
- Cîţi or mai fi în viaţă după atîţia ani?
- Mai sînt şi moştenitorii. Oamenii puternici pot avea
succesori puternici.
- Dar şi unii care nu sînt aşa de puternici. Trebuie să
existe o verigă slabă undeva. Ben facu o pauză. Toată
126
povestea asta e absurdă. Ideea că i-ar păsa cuiva de o
corporaţie înfiinţată cu jumătate de secol în urmă... e de-a
dreptul nebunească!
Liesl zîmbi amar.
- Totul e relativ, nu-i a.şa - ce are sens şi ce nu. Cît de
mult din viaţa ta bine organizată mai are sens?
In urmă cu o săptămînă, Ben îşi petrecea timpul la
departamentul de „dezvoltare" de la Hartman Capital
Management, cultivînd clienţii vechi şi promovînd noile
proiecte, exploatîndu-şi farmecul la maximum. lira o lume în
care nu mai putea trăi; multe dintre lucrurile pe care le ştiuse
pînă atunci tăceau parte dintr-o impostură mai vastă, pe care
putea doar spera s-o înţeleagă. Cavanaugh a fost însărcinat
cu supravegherea ta, spusese Pctcr. Corporaţia - acest grup
Sigma - părea să aibă peste tot agenţi. Să fi fost ăsta motivul
pentru care mama lui insistase să se întoarcă la firma familiei
după moartea lui Pctcr? îşi închipuise că astfel se va afla în
siguranţă, protejat de primejdii, de adevăruri pe care el
de-abia începea să le priceapă?
- Pcter a aflat cumva dacă există Corporaţia Sigma?
Ea îşi trecu mîna prin păr cu un gest nervos.
- Am aflat foarte puţine lucruri concrete. Multe sînt doar
presupuneri. Noi credem - credeam - că există corporaţii-
fantomă şi oameni foarte bogaţi care se străduiesc să ascundă
originile averilor pe care le deţin. Firmele astea sînt
necruţătoare, ca şi oamenii pe carc-i finanţează. Nu se încurcă
în amănunte cum ar fi moralitatea. De îndată ce au aflat, cine
ştie cum, că Peter avea un document care putea dezvălui
implicarea lor în Sigma, sau pe cea a părinţilor lor şi s-ar
putea să dea în vileag complicatele aranjamente
corporatiste din timpul războiului - n-au ezitat să-l ucidă.
Nu vor ezita să te omoare şi pe tine sau pe mine. Pe oricine
ar putea să-i dea în vileag sau să-i oprească, ori care pur
şi simplu ştie prea multe despre existenţa lor. Peter
ajunsese, însă, la concluzia că indivizii ăştia s-au reunit
127
pentru scopuri mai importante. Să... controleze toată lumea.
- Cînd am vorbit cu Peter, mi-a spus doar că unii dintre
membrii fostei conduceri îşi protejau propriile averi.
- Dacă ar fi avut timp, ţi-ar fi dezvăluit mai mult despre
ipotezele lui.
- A vorbit vreodată despre tatăl nostru?
Ea făcu o grimasă.
- A spus doar că era un ipocrit şi un mare mincinos, că nu
era supravieţuitor al Holocaustului. Că fusese un membru al
SS. Adăugă sarcastic: Sigur, abstracţie făcînd de toate astea,
Peter îl iubea.
Ben se întrebă dacă sarcasmul ei nu ascundea un dram de
adevăr.
- Ascultă, Liesl, vreau să-mi spui cum pot intra în legătură
cu vărul tău, avocatul. Denscher...
- Matthias Denscher. Pentru ce?
- Ca să obţin documentul.
- Am zis: pentru ce? Ca să fii şi tu ucis?
- Nu, Liesl. N-am de gînd să mă las ucis.
- Atunci trebuie să existe un motiv care mie îmi scapă.
- Vreau să-i demasc pe ucigaşi.
Ben se aştepta la o izbucnire de furie şi fu surprins cînd ea
îl întrebă pe un ton cît se poate de calm:
- Vrei să-i răzbuni moartea?
-Da.
In ochii lui Liesl apărură lacrimi. Părea gata să
izbucnească în plîns.
- Dacă o s-o faci... dacă eşti atent, la fel de atent cum ai
fost venind încoace, nimic n-o să mă bucure mai mult.
Demască-i, Ben. Fă-i să plătească. îşi şterse lacrimile. Acum
trebuie să plec acasă.
Părea calmă, însă Ben îi simţea teama ascunsă. O s-o fac
pentru mine şi pentru tine, îşi zise el.
- Adio, Liesl, spuse Ben, sămtînd-o pe obraz.
-Adio, Ben. Şi fă-i să plătească.
128

12
Asunción, Paraguay
T'axiul pe care-l luă Auna de la aeroport era un vechi şi
zgomotos Volkswagen. Probabil că nu avea tobă
de eşapament. Trecură pe lîngă nişte vile în stil colonial
spaniol înainte de a ajunge în centrul sufocat de trafic,
cu străzi străjuite de arbori şi înţesate de pietoni. Asunción
părea să fi încremenit în perioada anilor '40. Timpul
trecuse pe lîngă el.
Hotelul, aflat în centru, era o clădire mică şi sărăcăcioasă
de pe strada Colon. In ghidul ci turistic figura cu trei stele,
dar era limpede că autorul ghidului fusese mituit. Funcţionarul
de la recepţie o întîmpină cu multă căldură cînd ea i se adresă
într-o spaniolă fluentă.
Camera ei avea tavanul înalt, pereţii cojiţi şi, pentru că
ferestrele dădeau spre stradă, era incredibil de zgomotoasă.
Dacă vrei să treci neobservat, nu te instalezi acolo unde trag
americanii, îşi zise ea consolîndu-se.
După ce îşi despacheta lucrurile, Atina formă numărul de
la Comisaria Céntrico — principala secţie de poliţie - care-i
fusese dat.
Nu era o legătură oficială. Căpitanul Luis Bolgorio, un
anchetator de la serviciul omucideri al poliţiei paraguayene,
solicitase telefonic sprijinul agenţiilor americane în cîteva
cazuri de crimă. Anna obţinuse numele lui, evitînd canalele
oficiale, de la un prieten care lucra la FBI. Bolgorio datora
agenţilor americani cîteva favoruri; la asta se reducea
loialitatea lui.
- Ai noroc, domnişoară Navarro, îi spuse căpitanul
Bolgorio. Văduva a acceptat să te întîlnească, deşi se află în
doliu.
- Minunat. Mulţumesc pentru sprijin.
- E o doamnă bogată şi influentă. Sper s-o tratezi cu tot
respectul.
129
- Sigur. Cadavrul...?
- Nu e de competenţa mea, dar o să aranjez să poţi intra
la morga poliţiei.
- Excelent.
- Casa e pe Avenida Mariscal Lopcz. Poţi să ajungi acolo
cu un taxi. O să iau cu mine documentele pe care le-ai cerut.
Cînd ne întîlnim?
Anna îşi petrecu următoarea oră studiind dosarul
„victimei" - deşi îi venea greu să se gîndească la un asemenea
infractor ca la o victimă.
Ştia că dosarul pe care i-l dăduse Alan Bartlett conţinea,
probabil, singurele informaţii pe care avea să Ie obţină.
Căpitanul Bolgorio o ajuta din obligaţie •- serviciu contra
serviciu, doar aranjase ca trupul lui Prosperi să fie reţinut la
morgă.
Conform spuselor lui Bartlett, Paraguay era faimos pentru
lipsa de cooperare în cazurile de extrădare. Timp de multe
decenii, fusese un refugiu pentru criminalii de război şi alţi
fugari căutaţi în toată lumea. Odiosul şi coruptul său dictator,
„preşedinte pe viaţă", generalul Alfredo Stroessner avusese
grijă de asta. Existaseră unele speranţe de îmbunătăţire a
situaţiei după răsturnarea de la putere a acestuia, în 1989,
însă Paraguayul rămînea opac la cererile de extrădare. Iată
de ce era locul ideal în care să-şi stabilească reşedinţa un tîlhar
bătrîn precum Marcel Prosperi. Corsican prin naştere, Marcel
Prosperi fusese practic stăpînul Marsiliei în timpul şi după al
doilea război mondial, controlînd traficul de heroină, de arme
şi prostituţia. La scurt timp după încheierea războiului, preciza
dosarul de la SCI, fugise în Italia, apoi în Spania şi, în cele
din urmă în Paraguay. Aici, Prosperi organizase reţeaua sud-
americană de distribuţie a heroinei venite de la Marsilia -
aşa-zisa „filieră franceză", răspunzătoare de aducerea „morţii
albe" de la Marsilia în Statele Unite, în colaborare cu liderul
mafiei americane Santo Trafficante jr. Anna ştia că printre
complicii lui Prosperi se numărau unele dintre cele mai înalte
oficialităţi. Asta însemna că rămînea foarte periculos, chiar şi
după moarte.
130
în Paraguay, Prosperi îşi crease imaginea unui respectabil
om de afaceri - era proprietarul unui lanţ de agenţii pentru
vînzarea de automobile. în ultimii cîţiva ani, boala îl ţintuise
la pat. Murise cu două zile în urmă.
în timp ce se îmbrăca pentru întîlnirea cu văduva lui
Prosperi, Anna medita la detaliile cazurilor Prosperi şi Mailhot.
Indiferent ce afla de la văduvă, putea să parieze că Marcel
Prosperi nu murise din cauze naturale. Era evident că cei
care puseseră la cale asasinatele posedau bani, relaţii şi
inteligenţă.
Faptul că victimele figurau în doarele Sigma aflate la Alan
Bartlett era semnificativ, dar nu clarifica lucrurile. Mai existau
şi alţii care avuseseră acces la numele din acele dosare - cei
din Departamentul de Justiţie, de la CIA sau din alte ţări?
Existaseră scurgeri de informaţii privind conţinutul listei?
O ipoteză începea să prindă contur. Criminalii erau
probabil bine plătiţi şi aveau acces la informaţii preţioase.
Dacă nu acţionau de capul lor, însemna că fuseseră angajaţi
de cineva cu bani şi putere - însă care era motivaţia? Şi de ce
acum, de ce aşa de brusc?
Reveni Ia listă -- cine anume o văzuse? Bartlett vorbise
despre o revizie internă a CIA şi despre decizia de a implica
SCI în această operaţiune. Asta sugera apariţia unor analişti,
a unor funcţionari oficiali. Dar procurorul general - el văzuse
lista?
O mulţime de întrebări la care nu găsea răspunsuri.
De ce fuseseră ascunse crimele sub aparenţa unor morţi
naturale? De ce era aşa de important ca acele crime să fie
tăinuite?
Şi cum era cu...
Telefonul sună şi omul de la recepţie o anunţă că sosise
taxiul.
îşi termină machiajul şi coborî la parter.
Taxiul, un Mercedes argintiu, gonea pe străzile aglomerate
din Asuncion. Şoferul, un bărbat frumos de aproximativ
patruzeci de ani, cu tenul măsliniu contrastînd plăcut cu
131
cămaşa albă din pînză subţire, se uita la ea din cînd în cînd, ca
şi cum ar fi sperat să-i întîlnească privirea.
Arma îl ignora deliberat. Ultimul lucru de care avea nevoie
era un Casanova latino-american căruia îi trezise interesul.
Nu văzuse nici o faţă de anglo-saxon de cînd sosise. Nimic
surprinzător. Asunción nu era Paris. Autobuzul din faţa lor
arunca pe ţeava de eşapament un fum urît mirositor.
Observă că traficul se diminuase. Străzile largi erau
străjuite de arbori. Se aflau probabil la periferia oraşului. Avea
o hartă, dar nu voia s-o deschidă dacă nu era necesar. îşi
aminti că Bolgorio îi spusese că locuinţa lui Prosperi se afla
pe Avenida Mariscal López, în sectorul estic, pe drumul de
întoarcere către aeroport. Trecuse pc-acolo cînd venise în
oraş - era strada cu vile frumoase, în stil colonial.
Privi pe geam şi constată că străzile pe care le vedea nu-i
erau cunoscute. în mod cert nu mai văzuse partea asta a
oraşului.
- Unde mergem? îl întrebă ea pe şofer.
Omul nu răspunse, şi ea insistă.
- Hei, n-auzi?
Şoferul trase maşina pe un drum lateral, necirculat.
lisuse! N-avca armă. Pistolul ei se afla încuiat în sertarul
de la birou. Cunoştinţele ei de arte marţiale şi autoapărare
de-abiaarfi...
Şoferul o ameninţă cu un pistol negru, de calibrul 38.
- Acum o să vorbim, zise omul. Vii din America. Vrei să
vizitezi proprietatea lui señor Prosperi. Unora dintre noi li se
pare interesantă treaba asta.
Anna se strădui să rămînă calmă. Unicul dezavantaj al
individului era limita cunoaşterii lui. Nu ştia cine era ea. Sau
ştia?
- Dacă eşti vreo tîrfă de la Brigada antidrog, am nişte
prieteni cărora le-ar plăcea să se distreze cu tine... înainte de
a te face să dispari. N-ai fi prima. Dacă eşti o politico
americană, am alţi prieteni care s-ar bucura să poarte cu tine,
să zicem, o conversaţie.
132
Anna îşi compuse o expresie ce exprima plictiseală
amestecată cu dispreţ.
- Ce tot vorbeşti despre „prieteni", zise ea. Apoi şuieră în
spaniola ei fluentă./?/ muerto alhoyoy le vivo al bollo. Morţii
nu au prieteni.
- Nu vrei să-ţi alegi felul în care o să mori? E singura
alegere pe care-o au de făcut cei mai mulţi dintre noi.
- Dar va trebui să alegi tu primul. El que mucho habla,
much yerra. îmi pare rău pentru tine - să mă iei într-o cursă
şi s-o dai în bară în halul ăsta. Chiar nu ştii cine sînt, nu-i aşa?
- Dacă eşti deşteaptă, o să-mi spui.
Ea zîmbi dispreţuitor.
- Ăsta-i singurul lucru pe care n-o să-l fac. După o pauză
adăugă: Pepito Salazar nu mi-ar da voie.
Şoferul încremeni.
- Ai spus Salazar?
Navarro menţionase numele unuia dintre cei mai
importanţi exportatori de cocaină din regiune, un om ale cărui
afaceri erau mai profitabile chiar decît cele ale cartelului din
Medellin.
Şoferul o privi cu un aer bănuitor.
- E uşor să pomeneşti numele unui străin.
- Cînd o să mă întorc la Palaquinto, în seara asta, o să
rostesc numele tău, zise Anna provocator. Palaquinto era
numele adăpostului montan al lui Salazar, pe care puţini îl
cunoşteau. Regret că n-am făcut prezentările.
Bărbatului îi tremura glasul. Să-i facă necazuri unui curier
personal al lui Salazar echivala cu sinuciderea.
- Am auzit vorbindu-se despre Palaquinto - robinete de
aur, fîntîni de şampanie...
- Asta doar la petreceri. Dacă aş fi în locul tău, n-aş miza
pe vreo invitaţie.
îşi vîrî mîna în mica ei geantă, căutînd cheile de la hotel.
- îmi cer scuze, spuse şoferul. Instrucţiunile le-am primit
de la oameni care nu ştiau nimic.
133
- Pepito ştie că se mai fac şi greşeli.
Arma privi pistolul pe care el îl ţinea lejer în mîna dreaptă,
îi zîmbi şoferului încurajator, apoi, cu o mişcare rapidă, îi
înfipse cheile în încheietură. Oţelul zimţat străpunse pielea şi
arma căzu în poala Annei. în vreme ce omul urla de durere,
ea ridică pistolul şi—I lipi de ţeasta bărbatului.
- La mejor palabra es la que no se dice, spuse ea printre
dinţi. Cele mai importante cuvinte sînt cele care nu se rostesc.
îi ordonă omului să coboare din maşină, să facă
cincisprezece paşi prin tufele de lîngă drum, apoi trecu la
volan şi demară în trombă. Nu-şi putea permite să se lase
copleşită de panică. Avea mult de lucru.
Casa lui Marcel Prosperi, retrasă de la stradă, era o vilă
imensă în stil spaniol, înconjurată dc un teren îngrijit, care-i
amintea de locuinţele misionarilor spanioli din California. în
loc de o simplă pajişte, întinderea de pămînt, protejată de un
gard înalt din fier forjat, fusese amenajată în terase cu şiruri
de cactuşi şi vegetaţie sălbatică, luxuriantă.
Anna parcă Mcrcedcsul argintiu la oarecare distanţă şi
porni pe jos către intrare, unde staţiona un taxi cu motorul
pornit. Un bărbat scund şi pîntecos îi ieşi în întîmpinare.
Omul era un metis, cu o mustaţă neagră de bandido, cu
colţurile lăsate, părul negru, pieptănat pe spate, uns cu prea
mult gel. Cămaşa albă, cu mînecă scurtă, era îmbibată de
sudoare.
Trebuie să fie căpitanul Bolgorio, îşi zise Anna. Dar unde
era maşina poliţiei? Taxiul carc-l adusese se îndepărta.
Omul se apropie de ea radios şi-i prinse mîna între palmele
lui mari şi umede.
- Agent Navarro, zise el. E o plăcere să cunosc o femeie
atît de frumoasă.
- îţi mulţumesc că ai venit.
- Hai, señora Prosperi nu e obişnuită să aştepte. E foarte
bogată şi foarte influentă, agent Navarro. Să intrăm chiaracum.
134
Bolgorio apăsă pe un buton aflat lîngă poarta din faţă şi spuse
numele amîndurora. Se auzi un bîzîit, şi broasca se deschise.
Anna observă un grădinar aplecat peste un strat de flori.
O servitoare mai vîrstnică mergea pe o cărare printre cactuşi,
ducînd o tavă cu pahare.
- E totul pregătit ca să pot merge la morgă după
întrevederea asta? întrebă Anna.
- Cum spuneam, nu e tocmai de competenţa mea, agent
Navarro. O casă magnifică, nu-i aşa?
Trecură pe sub o arcadă şi Bolgorio apăsă pe butonul
soneriei unei uşi din lemn sculptat.
- Dar mă poţi ajuta să rezolv? mai întrebă Anna, chiar în
clipa în care uşa se deschise.
Bolgorio dădu din umeri. Fata din casă îi invită să intre,
înăuntru era răcoare. Slujnica îi conduse într-o încăpere
spaţioasă decorată cu covoare tradiţionale, lămpi şi oale din
ceramică. Iluminatul discret din stucatura tavanului nu se
armoniza cu interiorul.
Cei doi se aşezară pe o canapea joasă, lungă. Menajera le
oferi cafea şi apă minerală, dar amîndoi refuzară.
în cele din urmă apăru o femeie înaltă, suplă şi graţioasă.
Văduva Prosperi, avîndîn jur de şaptezeci de ani, era foarte
elegantă. Rochia neagră, turbanul negru şi nişte ochelari de
soare imenşi, aminteau de Jackie Onassis.
Anna şi Bolgorio se ridicară de pe canapeaua joasă. Fără
să dea mîna cu ei, femeia zise în spaniolă:
- Nu văd cu ce vă pot ajuta.
Bolgorio făcu un pas înainte.
- Sînt căpitanul Luis Bolgorio de la poliţie, zise el,
înclinînd capul, iar aceasta c agentul special Anna Navarro
de la Departamentul de Justiţie american.
- Consuela Prosperi, spuse iritată femeia.
- Vă rog să acceptaţi sincerele noastre condoleanţe pentru
decesul soţului dumneavoastră, continuă el. Am dori să ne
răspundeţi la cîteva întrebări, apoi plecăm.
- E vreo problemă? Soţul meu era bolnav de multă vreme,
ştiţi asta. Moartea a fost o uşurare pentru el.
135
- Deţinem informaţii potrivit cărora soţul dumneavoastră
ar fi fost asasinat.
Consuela Prosperi nu părea impresionată.
- Luaţi loc, vă rog, zise ea.
Cei doi se aşezară pe canapea, iar ea într-un fotoliu alb
aflat în faţa lor. Consuela Prosperi părea să fi făcut cel puţin
cîteva operaţii estetice.
- Marcel a fost ţintuit la pat în ultimii ani. Avea o sănătate
foarte şubredă.
- înţeleg, spuse Anna. Soţul dumneavoastră avea
duşmani?
Văduva o privi cu aroganţă.
- De ce-ar fi avut duşmani?
- Señora Prosperi, ştim totul despre trecutul soţului
dumneavoastră.
- Eu sînt a treia lui soţie, zise ea. Nu discutam cu el despre
afacerile lui. Interesele mele se află altundeva.
Anna îşi dădu seama că femeia nu părea copleşită de
pierderea suferită.
- Señor Prosperi avea vizitatori constanţi?
Văduva ezită o clipă.
- Nu cîtă vreme am fost noi căsătoriţi.
- Ştiţi cumva de vreun conflict cu partenerii lui străini de
„afaceri"?
Văduva îşi strînse buzele subţiri.
- Agenta Navarro nu vrea să fie lipsită de respect, interveni
Bolgorio în grabă. Vrea să spună că...
- înţeleg foarte bine ce vrea să spună, se răsti Consuela
Prosperi.
Anna dădu din umeri.
- Trebuie să fi existat destui oameni de-a lungul anilor
care să fi dorit ca soţul dumneavoastră să fie cercetat, arestat,
chiar ucis. Rivali. Pretendenţi la aceleaşi teritorii. Parteneri
de afaceri nemulţumiţi. Ştiţi asta la fel de bine ca mine.
Văduva nu răspunse.
- Mai există şi oameni care l-ar fi putut avertiza, continuă
Anna. Agenţi de informaţii. Agenţi de securitate. Ştiţi cumva
136
dacă l-a contactat cineva ca să-l prevină asupra unor posibile
ameninţări?
- în cei nouăsprezece ani de căsnicie, spuse Consuela
Prosperi întorcînd capul, n-am auzit nimic de genul ăsta.
- Şi-a exprimat vreodată teama că ar fi căutat de anumiţi
oameni?
- Soţul meu era un om discret. îşi conducea agenţiile
prin intermediari. Nu i-a plăcut niciodată să iasă în lume. Spre
deosebire de mine.
- A spus că-i era teamă să iasă?
- Nu-iplăcea să iasă, o corectă ea. Prefera să stea în casă
şi să citească.
Anna încercă o altă pistă:
- Se pare că aveţi aici un sistem de securitate foarte bun.
Văduva zîmbi ironic.
- Nu cunoşti Asunción, nu-i aşa?
- Sărăcia şi rata criminalităţii sînt mari aici, agent Navarro,
spuse căpitanul Bolgorio. Oamenii înstăriţi sînt nevoiţi să-şi
ia măsuri de protecţie.
- Soţul dumneavoastră a primit vizite în ultimele
săptămîni? continuă Anna, ignorîndu-l.
- Nu. Prietenii mei au mai venit pc-aici, dar nici unul nu
a urcat la etaj să-l vadă. De altfel n-a avut prieteni în ultimii
ani. La el intrau doar infirmiere.
- Cine trimitea infirmierele?
- O agenţie.
- Făceau cu schimbul... veneau aceleaşi mereu?
- Era o infirmieră de zi şi una de noapte - mereu aceleaşi.
II îngrijeau foarte bine.
Anna îşi muşcă buza dejos.
- Va trebui să examinez anumite documente privind
administrarea casei.
Văduva se întoarse către Bolgorio cu o expresie de
indignare pe chip.
- Nu sînt obligată să tolerez aşa ceva, nu? Asta-i o violare
grosolană a intimităţii mele.
Bolgorio întinse mîimle, cerînd parcă îndurare.
137
- Vă rog, señora Prosperi, singurul ei interes e să
stabilească dacă a fost sau nu vorba de o crimă.
- Crimă? Soţului meu i-a cedat inima.
- Dacă va fi necesar, putem obţine documentele de la
bancă, zise Anna, dar ar fi mult mai simplu dacă...
Consuela Prosperi se ridică şi-o privi pe Anna, de parcă
agenta americană ar fi fost un şobolan care pătrunsese în casa
ei. Bolgorio interveni în şoaptă:
- Oamenii de condiţia ei nu tolerează violarea intimităţii.
- Señora Prosperi, spuneţi că erau două infirmiere, insistă
Anna. Aveaţi încredere în ele?
-Da.
-N-au fost niciodată bolnave, n-au lipsit?
- Ba da, din cînd în cînd. îşi mai luau liber cînd era vreo
sărbătoare, dar agenţia avea grijă să trimită înlocuitoare. Chiar
şi în ultima noapte a lui Marcel, înlocuitoarea a făcut tot ce-a
putut ca să-l salveze.
înlocuitoarea. Anna îşi îndreptă spatele, dintr-o dată
atentă.
- A fost o înlocuitoare în noaptea cînd a murit domnul
Prosperi?
- Da, dar cum spuneam, era la fel de bună...
- Ati mai văzut-o pînă atunci?
-Nu...
- Puteţi să-mi daţi numele şi numărul de telefon al agenţiei
care trimitea infirmierele?
- Sigur, dar dacă insinuezi că infirmiera aia l-a ucis pc
Marcel, eşti ridicolă. Soţul meu era bolnav.
Anna îşi simţi pulsul bătîndu-i mai repede.
- Poţi să suni la agenţia asta? îl întrebă ea pe Bolgorio.
Acum aş vrea să mergem direct la morgă. Poţi să-i suni şi să
le spui să pregătească trupul neînsufleţit.
- Trupul neînsufleţit?Întrebă Consuela Prosperi, alarmată,
ridieîndu-se în picioare.
- Trebuie să-mi cer scuze pentru amînarea funeraliilor,
zise Anna. Avem nevoie de permisiunea dumneavoastră
pentru efectuarea unei autopsii. Putem obţine şi un ordin
138
judecătoresc, dar ar fi mai simplu şi mai rapid dacă ne-aţi
acorda permisiunea. Vă garantez că, dacă ceremonia funerară
va avea loc cu sicriul deschis, nimeni nu-şi va da seama...
- Despre ce vorbeşti? întrebă văduva, sincer nedumerită şi
se duse către imensul şemineu de pe a cărui poliţă luă o urnă
din argint. Am primit cenuşa soţului meu acum cîteva ore.

15
Washington, D.C.
'■udecătoarea Miriam Bateman, de la Curtea Supremă,
J se ridică cu greu din spatele biroului dublu din mahon
ca sa-şi întîmpine vizitatorul. Sprijinindu-se în bastonul cu
mîner de aur, ocoli biroul şi, zîmbind, în ciuda durerii
provocate de artrită, luă mîna oaspetelui ei.
- Cît mă bucur să te văd, Ron, zise ea.
Vizitatorul, un negru înalt de aproximativ şaizeci de ani,
se aplecă spre scunda judecătoare şi-o sărută uşor pe obraz.
- Arăţi minunat, zise el cu glas limpede, baritonal.
- Ei, lasă...
Judecătoarea Bateman se îndreptă şchiopăiînd spre un
fotoliu cu spătar înalt de lîngă şemineu, se aşeză şi îl invită pe
musafirul ei să ia loc pc un altul, aflat alături. Bărbatul era
unul dintre cei mai influenţi cetăţeni din Washington, un avocat
foarte respectat, cu numeroase relaţii, care-şi practica
independent profesiunea. Nu avusese niciodată o slujbă la
stat, deşi fusese confidentul tuturor preşedinţilor, încă de pe
vremea lui Lyndon Johnson. Ronald Evers, faimos pentru
splendida sa garderobă, purta un minunat costum negru reiat
şi o cravată de un cafeniu stins.
- Doamnă judecătoare, îţi mulţumesc că m-ai primit atît
de repede.
- Ce naiba, Ron, sînt Miriam. De cînd ne cunoaştem noi?
Bărbatul zîmbi.
139
- Cred că de treizeci şi cinci de ani... Minam, cu o
aproximaţie de zece ani. Dar ţin şi-acum să te mimescprqfesor
Stamberg.
Evers fusese unul dintre studenţii străluciţi ai lui Miriam
Bateman şi acţionase din culise pentru numirea judecătorilor
la Curtea Supremă, cu vreo cincisprezece ani în urmă.
Avocatul se aplecă în faţă.
- Eşti o doamnă foarte ocupată, iar Curtea e în sesiune,
aşa că dă-mi voie să trec direct la subiect. Preşedintele mi-a
cerut să aflu părerea dumitale despre o chestiune care trebuie
să rămînă între pereţii acestei încăperi, ceva la care el s-a
gîndit mult. Te rog să mă înţelegi, e o chestiune care nu suferă
amînare.
Ochii albaştri, pătrunzători ai judecătoarei Bateman trădau
o inteligenţă ieşită din comun.
- Vrea să demisionez, spuse ea cu un aer posomorit.
Francheţea ei îl prinse nepregătit pe vizitator.
-- Preşedintele îţi apreciază judecata şi intuiţia şi ar dori
să-ţi desemnezi succesorul. Mai arc doar un an din mandat şi
vrea să sc asigure că locul care va deveni vacant de la Curtea
Supremă nu va fi ocupat de un om al opoziţiei.
- Şi ce-l face pe preşedinte să creadă că postul meu o să
rămînă vacant în curînd?
Evers îşi înclină capul şi închise ochii de parcă s-ar fi rugat.
- E o chestiune delicată, zise el pe un ton blînd, dar
noi doi am discutat totdeauna deschis. Eşti unul dintre cei
mai buni judecători pe care i-a avut vreodată ţara asta, şi
nu mă îndoiesc că o să fii pomenită alături de Brandeis ori
de Frankfurter. Ştiu că o să vrei să-ţi păstrezi moştenirea,
aşa că va trebui să-ţi pui o întrebare foarte dificilă: cîţi ani
ţi-au mai rămas? Aminteşte-ţi că Brandeis, Cardozo şi
Holmes au abuzat de ospitalitate zăbovind la Curtea
Supremă cu mult peste perioada în care puteau da
randament maxim.
Judecătoarea Bateman îl privi drept în ochi.
- Pot să-ţi ofer o cafea? zise ea pe neaşteptate. Apoi,
140
coborînd conspirativ glasul, spuse: Am unsachertorte pe care
tocmai l-am adus de la Demel, din Viena, iar doctorii mi-au
spus că nu mai am voie să mănînc.
Evers îşi lovi cu palma abdomenul plat.
- încerc să mă menţin în formă. Oricum, îţi mulţumesc.
- Atunci dă-mi voie să răspund la francheţe cu francheţe.
Cunosc reputaţia fiecărui judecător mai important din oricare
zonă. în plus, n-am nici o îndoială că preşedintele va găsi
pe cineva foarte competent, extrem de inteligent, un tip de
mare anvergură şi generozitate. Vreau însă să-ţi destănui
ceva. Curtea Supremă e un loc pe care ajungi să-l cunoşti
abia după mulţi ani. Nu poţi să te afirmi dintr-o dată şi să
poţi exercita vreo influenţă. Pur şi simplu nu ai cu ce înlocui
vechimea în muncă. Dacă am învăţat ceva aici, acel ceva e
importanţa experienţei. De-acolo vine adevărata
înţelepciune.
Oaspetele ei era pregătit pentru această argumentaţie.
- Şi nu e nimeni mai înţelept ca dumneata la Curtea
Supremă, dar sănătatea ţi se şubrezeşte. Nu întinereşti. Zîmbi
cu tristeţe. Nici unul dintre noi nu întinereşte. Ştiu că e cumplit
să spun asta, dar nu există remediu.
- O, n-am de gînd să mă prăbuşesc prea curînd, zise ea.
Telefonul de lîngă fotoliul judecătoarei sună pe
neaşteptate, surprinzîndu-i pe amîndoi. Ea ridică receptorul.
-Da.
- îmi pare rău că vă deranjez, se auzi vocea secretarei,
dar vă caută un domn Holland. Mi-aţi spus să vă tac legătura
dacă sună.
- O să vorbesc din biroul meu secret. Puse receptorul în
furcă şi se ridică cu greutate. Vrei să mă scuzi o clipă, Ron?
- Pot să aştept afară, zise Evers, ridicîndu-se în picioare
şi sprijinind-o.
- Nu vorbi prostii. Rămîi aici. Şi, dacă te răzgîndeşti în
legătură cu tortul, Pamela e în încăperea alăturată.
Judecătoarea Bateman închise uşa biroului şi se îndreptă
cu dificultate spre fotoliul ei preferat.
- Domnule Holland.
140
- Doamnă judecătoare, iertaţi-mă că vă deranjez, spuse
vocea de la telefon, dar a apărut un impediment şi mă gîndeam
că ne-aţi putea ajuta.
Ea ascultă cîteva clipe, apoi zise:
- Pot să dau un telefon.
- Numai dacă nu e prea mare deranjul, spuse bărbatul.
Vă asigur că nu v-aş fi sunat dacă n-ar fi fost vorba despre o
chestiune extrem de importantă.
- Nici o problemă. Nici unul dintre noi nu doreşte aşa
ceva. Nu în momentul ăsta.
Judecătoarea îl ascultă în continuare, apoi zise:
- Ei bine, avem cu toţii încredere că faceţi ceea ce trebuie.
Făcu o pauză şi pe urmă adăugă înainte de a închide:
- Ne vedem curînd.
Ztirich
Un vînt îngheţat bătea pc cheiul rîului Limmat, care trece
prin centrul oraşului Ziirich şi se varsă în Ziirichsee,
despărţind metropola în două jumătăţi distincte - una a
marilor bănci şi a magazinelor cu preţuri exorbitante, cealaltă
reprezentînd-o medievalul Oraş Vechi. Apele rîului seînteiau
în lumina blîndă a dimineţii. Nu era încă ora şase, însă
oamenii se îndreptau deja spre locurile de muncă, înarmaţi
cu serviete şi umbrele. Nu era înnorat, însă localnicii
manifestau prudenţă.
Ben păşea încordat pe promenadă. Trecu pe lîngă
Zunfthamen, casa breslelor, datînd din secolul treisprezece,
cu vitralii la ferestre, care adăpostea acum restaurante
elegante. Ajuns la Marktgasse, o luă la stìnga, către labirintul
de străzi înguste, din Oraşul Vechi. După cîteva minute ajunse
pe Trittligasse, o stradă cu clădiri medievale din piatră, dintre
care unele fuseseră transformate în locuinţe.
La numărul şaptezeci şi trei se afla o clădire veche din
piatră transformată în bloc de locuinţe, intr-un cadru mic de
alamă fixat lîngă uşa din faţă figurau doar şase nume, scrise
cu litere albe, în relief, pe dreptunghiuri din plastic negru.
141
Pe unul dintre ele se putea citi numele M.DESCHNER.
Ben continuă să meargă cu paşi egali. Poate că exagera
cu prudenţa, însă, dacă oamenii Corporaţiei erau cu ochii pe
el, nu voia să-l pună în pericol pe vărul lui Liesl oprindu-se
pur şi simplu la uşa lui. Apariţia unui vizitator străin putea
trezi curiozitatea. Oricît de mică era posibilitatea ca nişte
observatori să se afle în zonă, trebuia să-şi ia nişte precauţii
elementare.
O oră mai tîrziu, un comisionar îmbrăcat în uniforma
negru cu oranj a lucrătorilor de la Blumchengallerie
suna la numărul 73 de pe strada Trittligassee.
Blumchengallerie era cel mai elegant lanţ de florării,
iar uniformele colorate ale comisionarilor nu erau o
privelişte neobişnuită în cartierele bogate ale oraşului.
Bărbatul ducea un buchet marc de trandafiri albi. Florile
erau, într-adevăr, de la Blumchengallerie, însă uniforma
fusese luată de la un bazar cu solduri al unei parohii
catolice.
După cîteva minute, bărbatul sună din nou. De astă dată,
se auzi o voce metalică.
- Da, cine este?
- Sînt Peter Martman.
Urmă o pauză lungă.
- Vreţi să repetaţi?
- Peter Uartman.
- Vino la etajul trei, Peter.
Cu un bîzîit, încuietoarea uşii din faţă se deschise, şi Ben
păşi într-un hol întunecat. Depuse florile pe o masă de lîngă
perete şi începu să urce treptele de piatră tocite.
Liesl îi dăduse adresele şi numerele de telefon ale lui
Matthias Deschncr, atît de la birou, cît şi de-acasă. Ben
hotărîse să vină neanunţat acasă la avocat, înainte ca acesta
să plece la birou. Ştia că elveţienii îşi respectau cu sfinţenie
programul, care începea de obicei între nouă şi zece. Era
sigur că Deschner nu făcea excepţie.
Liesl îi spusese că avea încredere „totală", în Deschner,
142
dar el nu mai avea încredere în nimeni. De aceea insistase ca
Liesl să nu-l sune pe avocat şi să-l anunţe de sosirea lui. Ben
prefera să-l surprindă, să-l ia pe nepregătite, să-i observe prima
reacţie sinceră, neprefăcută, faţă de întîlnirea cu un om despre
care credea că era Peter Hartman. Spera ca Deschner să nu fi
aflat de moartea lui Peter.
Uşa se deschise. Matthias Deschner stătea în faţa lui, într-un
halat de baie verde. Era scund, cu o faţă palidă, colţuroasă,
purta ochelari cu ramă metalică şi lentile groase. Avocatul îl
privi surprins.
- Doamne Sfinte, exclamă el. De ce te-ai îmbrăcat aşa?
Dar nu sta acolo... Intră, intră, te rog. închise uşa în urma lui
Ben şi spuse: Vrei o cafea?
- Mulţumesc.
- Ce cauţi aici? Liesl e...?
- Nu sînt Peter. Sînt fratele lui, Ben.
- Eşti... ce? Fratele lui? O, Doamne! Deschner îl privi
înspăimîntat pe Ben. L-au găsit, nu-i aşa?
- Peter a fost ucis acum cîteva zile.
- Dumnezeule! L-au găsit! Totdeauna s-a temut că...
Deschner se opri brusc şi-l privi îngrozit. Liesl...
- Liesl n-a păţit nimic.
- Slavă Domnului. Adică, vreau să spun...
- Nu-i nimic. înţeleg. Ţi-e rudă apropiată.
Deschner se opri în faţa unei măsuţe şi-i turnă cafea lui
Ben într-o ceaşcă de porţelan.
- Cum s-a întîmplat? Spune-mi, pentru numele lui
Dumnezeu.
- E clar că de la banca de pe Bahnhofstrasse unde aveai
întîlnirea în dimineaţa incidentului a plecat totul, zise
Deschner.
Stăteau la masă faţă în faţă, privindu-se cu atenţie. Ben îşi
dezbrăcase uniforma oranj cu negai, şi rămăsese în hainele
lui.
- Banca Unită a Elveţiei a apărut prin contopirea unor
bănci mai vechi. Poate că e vorba despre vreun cont „sensibil",
143
care a fost blocat şi supravegheat. Probabil de vreun asistent
sau funcţionar cu care te-ai întîlnit. Un informator căruia i se
dăduse o listă de supraveghere.
- Trimis acolo de corporaţia despre care vorbeau Liesl şi
Peter sau de vreuna dintre ramificaţiile ei?
- Foarte posibil. Toate firmele-mamut au avut şi au relaţii
trainice cu băncile elveţiene importante. Lista completă a
fondatorilor BUF o să ne ofere numele suspecţilor.
- Peter ţi-a arătat lista?
- Nu. La început nici nu mi-a spus de ce deschide acel
cont. Suma era nesemnificativă. De fapt îl interesa seiful pe
carc-l putea folosi ca să păstreze nişte documente, zicea el.
Te deranjează dacă fumez?
- L casa dumitale.
- Ştiu că voi, americanii, sînteţi adversari declaraţi ai
tabagismului.
Ben zîmbi.
- Nu toţi.
Deschncr scoase o ţigară şi-o aprinse cu o brichetă ieftină
din plastic.
- Peter a insistat ca acel cont să nu fie pe numele lui. Se
temea - pe bună dreptate - că duşmanii lui ar putea avea
relaţii la bănci. Voia să-l deschidă sub un nume fals, însă băncile
au înăsprit regulile în privinţa asta. S-au tăcut multe presiuni
din străinătate, mai ales din America. In anii '70, băncile
noastre au început să le ceară paşaportul celor ce voiau să
deschidă un cont. Pînă atunci, puteai să-l deschizi prin poştă.
- Deci a fost nevoit să-l deschidă pe numele lui real.
- Nu. Pe numele meu. Eu sînt deţinătorul contului, iar
Peter era ceea ce se numeşte „proprietarul beneficiar". Trase
din ţigară şi continuă: Trebuia să mergem împreună să-l
deschidem, dar numele lui Peter apărea doar pe un formular
şi era cunoscut numai de contabilul contului. Formularul se
numeşte Stabilirea identităţii proprietarului beneficiar şi e ţinut
sub cheie.
In camera alăturată sună un telefon.
- Eu am ales HandelshankSchweiz AG, pentru că e mică
144
şi discretă. Ara avut clienţi care au fost bucuroşi să facă afaceri
cu Handelsbank, clienţi ai căror bani nu sînt, ca să zic aşa, în
întregime curaţi.
- Asta înseamnă că poţi să deschizi seiful lui Peter?
- Mă tem că nu. Va trebui să mă însoţeşti. în calitate de
beneficiar menţionat şi moştenitor al proprietarului beneficiar.
- Dacă se poate, spuse Ben, aş dori să mergem imediat,
îşi aminti avertismentele lui Schmid, care-i spusese să nu
se mai întoarcă - prcvenindu-l că dacă încălca acea înţelegere
îl va aresta.
Telefonul continua să sune. Deschner strivi ţigara într-o
farfurie.
- Foarte bine. Dacă nu te superi, aş vrea să răspund la
telefon. Pe urmă, trebuie să dau cîteva telefoane ca să-mi
reprogramez întîlniri Ic.
Seduse la telefon, şi reveni după cîteva minute.
- în regulă, nici o problemă. Am reuşit să reprogramez
întîlnirea.
- Mulţumesc.
- Pentru puţin. Contabilul contului, Bernard Suchet,
vicepreşedintele băncii, ţine documentele importante. Are la
dosar şi o fotocopie a paşaportului lui Peter. Fi cred că a
murit acum patru ani, ceea ce înseamnă că recenta... tragedie
n-a fost anunţată. Identitatea dumitale poate fi uşor stabilită.
- Eu am sosit în ţara asta pe nişte căi mai puţin obişnuite,
zise Ben, alegîndu-şi cu grijă cuvintele. Prezenţa mea legală
aici nu poate fi verificată nici la vamă, nici la serviciul de
imigrări. Ce se întîmplă dacă funcţionarii de la bancă alertează
autorităţile?
- Să nu ne gîndim la ce poate fi mai rău.
^JSnna se întoarse brusc spre căpitanul Bolgorio.
JlCum? Cadavrul a fost incinerat? Aveam o înţelegere,
fir-ar să fie...!
145
Poliţistul paraguayan dădu din umeri neputincios şi vizibil
îngrijorat.
- Agent Navarro, te rog, hai să discutăm despre asta mai
tîrziu, nu în faţa îndureratei...
Fără să-l ia în seamă, Anna se întoarse către văduvă.
- Vi s-a spus că urma să se facă o autopsie? întreabă ea.
- Nu ridica vocea la mine, se răsti Consuela Prosperi. Nu
sînt un infractor.
Anna se uită la Bolgorio. Poliţistul era livid.
-Dumneata ştiai că trupul soţului ei urma să fie incinerat?
Sigur că ştia ticălosul.
- Agent Navarro, ţi-am spus, nu e de competenţa mea.
- Dar ştiai asta, nu?
- Am auzit cîtc ceva, însă sînt un simplu subordonat, te
rog să înţelegi.
- Am terminat cu povestea asta? interveni Consuela
Prosperi.
- încă nu, zise Anna. Aţi fost presată să-l incineraţi? o
întrebă ea pe văduvă.
Aceasta i se adresă lui Bolgorio:
- Căpitane, te rog s-o scoţi din casa mea.
- Scuzele mele, doamnă, spuse Bolgorio. Agent Navarro,
e cazul să plecăm.
- N-am terminat încă, zise calm Anna. Aţi fost
presată, nu-i aşa? Ce vi s-a spus? Că fondurile vă vor fi
imobilizate, ţinute sub cheie, inaccesibile pentru dum-
neavoastră daca nu vă împăcaţi cu ideea asta? Ceva de
genul ăsta?
- Scoate-o din casa mea, căpitane! ordonă văduva ridicînd
glasul.
- Te rog, agent Navarro...
- Señora, să vă spun ceva. Se întîmplă să ştiu că o parte
importantă din bunurile dumneavoastră e investită în speculaţii
bursiere, parteneriate şi dividende, în Statele Unite şi în alte
ţări din lume. Guvernul american are puterea de-a sechestra
aceste bunuri dacă vă bănuieşte că faceţi parte dintr-o
146
conspiraţie internaţională. Se ridică de pe canapea şi porni
spre uşă. Mă duc să telefonez la Washington şi să le cer s-o
facă.
O auzi pe văduvă strigînd:
- Nu poate să facă asta, nu-i aşa? M-ai asigurat că banii
mei sînt în siguranţă dacă eu...
- Taci din gură! răcni poliţistul.
Surprinsă, Anna se întoarse şi-l văzu pe Bolgorio
înfruntînd-o pe văduvă. Servilismul lui se evaporase.
- Rezolv eu treaba asta, spuse el.
Se îndreptă către Anna şi-o înşfacă dc braţ, trăgînd-o după el.
Ajunşi la poarta proprietăţii familiei Prosperi, Anna îl
întrebă:
- Ce ascunzi, de fapt?
-Ai face bine să laşi lucrurile aşa cum sînt, spuse Bolgorio.
Tonul lui avea o siguranţă de sine pe care nu i-o remarcase
pînă atunci. Eşti un vizitator aici. Nu te afli în ţara dumilale.
- Cum s-a procedat? Ordinele primite de morgă s-au
„pierdut" sau au fost „greşit clasate"? Te-a plătit cineva, asta
s-a întîmplat?
- Ce ştii dumneata despre cum merg lucrurile în Paraguay?
zise Bolgorio, apropiindu-se de ea neliniştitor de mult. Anna
îi simţi răsuflarea fierbinte. Sînt multe lucruri pe care nu le
înţelegi.
-Ştiai că trupul fusese incinerat dc cînd te-am sunat. Ştiai
că nu voi găsi cadavrul la morgă. Ţi s-a ordonat să faci asta
ori ai fost plătit? De unde-a venit ordinul?
Bolgorio nu-i răspunse.
- Cine-a ordonat distrugerea cadavrului?
-îmi placi, agent Navarro. Eşti o femeie atrăgătoare. Mi-ar
părea rău să păţeşti ceva.
Poliţistul voia s-o sperie şi, din nefericire, reuşi. Totuşi
Anna se stăpîni.
- Nu-i o ameninţare prea subtilă, zise ea.
- Nu e o ameninţare. Chiar nu vreau să ţi se întîmple
147
ceva. Trebuie să mă asculţi, apoi să părăseşti imediat ţara
asta. în guvernul nostru sînt oameni cu funcţii înalte, care
protejează familia Prosperi şi pe cei asemenea lor. Banii îşi
schimbă stăpînii, în cantităţi mari. N-o să realizezi nimic
punîndu-ţi viaţa în pericol.
Ah, îşi zise ea, nu ştii cu cine ai de-a face. Ameninţîndu-mă
în felul ăsta e ca şi cum ai flutura o pînză roşie în faţa unui
taur.
- Ai ordonat personal incinerarea?
- S-a întîmplat, asta-i tot ce ştiu. Ţi-am spus, eu nu am
putere.
- Asta înseamnă că există cineva care ştie că moartea lui
Prosperi nu s-a datorat unor cauze naturale. Altminteri de
ce-ar fi incinerat cadavrul?
- îmi pui întrebări la care nu ştiu să răspund, zise el calm.
Te rog, agent Navarro, ai grijă de dumneata. Există aici
oameni care doresc ca lucrurile să rămînă aşa cum sînt.
- Crezi că ei - aceşti „oameni care doresc ca lucrurile să
rămînă aşa cum sînt" - au ordonat uciderea lui Prosperi şi nu
vor să fie descoperiţi?
Bolgorio întoarse privirea, de parcă ar fi meditat la ceva.
- O să neg că ţi-am spus vreodată asta. Am sunat la agenţia
de plasare a asistentelor pentru îngrijirea bolnavilor înainte
ca dumneata să ajungi aici. Cînd am aflat că investighezi
moartea lui Prosperi. Era locul unde puteam pune întrebări.
- Inlocuitoarea - infirmiera care a stat cu Prosperi în
noaptea cînd el a murit a dispărut.
- Cum a ajuns infirmiera la agenţie?
- Cei de-acolo spuneau că a venit cu recomandări
excelente, l-au fost verificate referinţele. Le-a spus că locuia
în apropiere şi că prefera să lucreze în zonă... A avut trei
însărcinări diferite, toate în zona asta, de care s-a achitat
excelent. Brusc infirmiera lui Prosperi s-a îmbolnăvit şi, pentru
că înlocuitoarea era disponibilă...
- Agenţia n-are cum să dea de ea?
148
- Ţi-am spus, a dispărut.
- Dar cecurile ei, contul ei bancar...
- Era plătită cu bani gheaţă. Nu e ceva neobişnuit pe aici.
Adresa pe care a dat-o s-a dovedit falsă. Cercetînd, am ;
constatat că toate datele despre ea erau false.
- Pare o treabă tăcută de profesionişti. Vreau să vorbesc :
cu cei de la agenţie.
- N-o să afli nimic. Iar eu n-o să te ajut să faci asta. Ţi-am
spus deja prea multe. Te rog, pleacă imediat. Sînt multe feluri '
de-a ucide aici un străin prea curios. Mai ales cînd oameni
foarte puternici nu vor să fie dezvăluite anumite lucruri. Te j
rog... pleacă. *
Anna îşi dădea seama că omul era îngrijorat. Nu o
ameninţa. Dar ea era încăpăţînată şi detesta să se dea bătută.
Totuşi uneori, cel mai important lucru c să rămii pur şi simplu
în viaţă. ?
Ziirich
In timp ce Ben Ilartman şi Matthias Deschncr mergeau
pe Lowenstrasse, începu să burniţeze. Cerul avea culoarea
cenuşie a oţelului. Teii ce străjuiau strada foşneau în bătaia
vîntului. Ceasul dintr-o turlă bătu ora nouă.
Ajunseră la o intersecţie aglomerată, unde Lagerstrasse ,
se întîlnea cu Lowenstrasse. Deschncr se opri în faţa unei
clădiri din piatră albă, semănînd cu un bloc de locuinţe, pe
faţada căreia era montată o mică placă din alamă care avea
gravate pe ea, cu caractere elegante, cuvintele
HANDELSBANlsL SCHWEIZ AG.
Deschncr împinse uşa grea de sticlă şi cei doi intrară în
clădire.I
Pe partea opusă a străzii, un bărbat zvelt ca un adolescent
stătea la masa unei cafenele, sub o umbrelă roşie Coca-Cola.
Purta pantaloni kaki, un tricou cu inscripţia Mc Solaar, şi bea
un suc de portocale, direct din sticlă. Cu mişcări leneşe, răsfoia
149
o revistă muzicală în vreme ce vorbea la un telefon mobil.
Din cînd în cînd arunca o privire spre intrarea băncii de vizavi.
Două uşi de sticlă culisară, acţionate electronic. Cei doi
rămaseră o clipă în spaţiul îngust, apoi, cu un bîzîit înfundat,
se deschise al doilea rînd de uşi.
Molul mare al băncii, cu podea din marmură, nu avea alt
mobilier decît un birou negru, lustruit, aflat la capătul opus.
In spatele lui stătea o femeie cu o cască telefonică la urechi.
La intrarea lor, femeia ridică privirea.
- Guten morgen, zise ea. Kann ich Ihnen helfen!
- .la, guten morgen. Wir haben eine Verabredung mit
dr. Suchet.
-Sehrgut, mein Herr. Einen Moment. Femeia vorbi încet
în microfonul ataşat la cască. Er wird gleich unten sein, um
sie zu sehen.
- Cred că o să-ţi placă Bernard Suchet, spuse Deschner.
E un om deosebit, un bancher din vechea generaţie. Nu
seamănă cu tinerii agitaţi pe care-i vezi peste tot la Zürich în
ultima vreme.
In momentul ăsta, îşi zise Ben, nu mi-ar păsa nici dacă
ar f i Charles Manşon.
Un ascensor din oţel opri la parter cu un şuierat, uşile se
deschiseră şi un bărbat masiv, cu umeri largi, într-un sacou
de tweed, porni spre ei şi dădu mîna, mai întîi cu Deschner,
apoi cu Ben.
- Es freut mich Dich wiederzusehen, Matthias, exclamă el.
Apoi, întoreîndu-se către Ben: Sînt îneîntat să vă cunosc,
domnule Hartman. Vă rog, veniţi cu mine.
Urcară în ascensor, în al cărui plafon era montată o
videocameră. Suchet avea un aer agreabil. Purta ochelari
cu rame dreptunghiulare, avea bărbie dublă şi un pîntece
impunător. Batista de la buzunarul sacoului se asorta
cu cravata. Un funcţionar superior, îşi spuse Ben
studiindu-l cu atenţie. Sacou de tweed, nu costum de
bancher: omul se situa deasupra unor fleacuri precum
codul vestimentar.
150
Liftul se deschise în dreptul unei săli de aşteptare, cu
podeaua acoperită de o mochetă groasă, de culoarea fulgilor
de ovăz, mobilată clasic. Traversară încăperea şi se opriră în
faţa unei uşi. Suchet introduse într-un decodor o cartelă, şi
uşa se deschise.
Biroul lui Suchet se afla la capătul culoarului - o cameră
spaţioasă, scăldată în lumină. Singurul obiect de pe biroul
său lung acoperit cu sticlă era un computer. Bancherul se
aşeză în spatele lui, iar Deschner şi Ben luară loc vizavi. O
femeie de vîrstă mijlocie aduse două cafele şi două pahare cu
apă pentru cei doi vizitatori. Apoi veni un tînăr, care-i înmînă
lui Suchet un dosar. Bancherul îl deschise.
- Dumneata eşti Benjamin Hartinan, spuse el, mutîndu-şi
privirea de bufniţă de la dosar spre Ben?
Ben încuviinţă, simţind cum i se strîngca stomacul.
-Ni s-a furnizat documentaţia suplimentară care confirmă
că dumneata eşti singurul moştenitor al „proprietarului
beneficiar". Susţii că dumneata eşti acela, corect?
- Corect.
- Din punct de vedere legal sînt satisfăcut de documentaţia
dumitale. Cît despre înfăţişare... ei bine, e clar că eşti
într-adevăr fratele geamăn al lui Peter Hartinan. Zîmbi. Prin
urmare, ce pot face pentru dumneata în această dimineaţă,
întrebă el.
Seifurile de la Handelsbank se aflau la subsolul clădirii,
într-un spaţiu cu lumină fluorescentă, cu tavanul jos, care nu
era nici pe departe la fel de curat şi modern ca etajele
superioare. Pe un coridor îngust se aflau mai multe uşi
numerotate, care dădeau probabil spre seifuri de mărimea
unei camere. Nişte nişe mai largi aflate la capătul holului
păreau căptuşite cu alamă. Privind mai atent, Ben înţelese că
erau seifuri de diferite mărimi.
în dreptul nişei cu numărul 18C, Suchet se opri şi-i întinse
lui Ben o cheie. Nu-i spuse care dintre seifurile de-acolo era
al lui Peter.
151
- Cred că preferi să fii singur, zise el. Herr Deschner şi cu
mine o să plecăm. Poţi să mă suni de la telefonul de-aici - îi
indică un telefon alb ce se afla pe o masă metalică - după ce
termini.
Ben se uită la şirurile de seifuri neştiind ce să facă. Să fi
fost vreun test? Sau Suchet îşi închipuia că Ben cunoştea
numărului seifului. Ben se uită la Deschner, care păru să-i
intuiască nedumerirea, însă, în mod ciudat, nu spuse nimic.
Pe urmă, Ben se uită din nou la cheie şi văzu un număr gravat
pe ea. Desigur. Cel mai vizibil loc.
- Mulţumesc, zise el. Sînt gata.
Cei doi elveţieni plecară, sporovăind. Ben observă o
videocameră de supraveghere montată în locul unde tavanul
se întîlnea cu peretele. Lumina roşie de control era aprinsă.
Găsi seiful 322 şi răsuci cheia în broască.
O, Doamne, îşi zise el, ce-o f i înăuntru? Petei: a meritat
să-ţi dai viaţa pentru ceea ce ai ascuns aici?
înăuntru se afla un plic din hîrtie cerată. 11 scoase.
Documentul aliat în el era exasperant de subţire.
II deschise şi constată că nu era o hîrtie, ci o fotografie. O
fotografie, cam de doisprezece centimetri pe optsprezece.
Privind-o, i se tăie răsuflarea. Fotograful imortalizase
imaginea unui grup de bărbaţi, cîţiva în uniforme naziste, alţii
în costume şi pardesie croite după moda anilor '40. Cîţiva
dintre ei erau uşor de recunoscut: Giovanni Vignelli, marele
industriaş italian din Torino, magnatul construcţiilor de
maşini, care furniza armatei italiene motoare diesel,
locomotive şi avioane; liderul lui Royal Dutch Petroleum,
sir Han Detwiler, un olandez xenofob, legendarul fondator
al primei şi celei mai mari companii americane. Erau şi
chipuri pe care nu le putea identifica, dar le văzuse în cărţile
de istorie. Cîţiva dintre bărbaţi purtau mustaţă, inclusiv
frumosul tînăr cu păr negru care stătea lîngă un nazist
arogant, care i se păru cunoscut lui Ben.
Nu, te rog, nu el.
Tînărul frumos era, indiscutabil, tatăl lui. Max Hartman.
152
O explicaţie batuta la maşină pe marginea de jos a
chenarului alb menţiona: ZÜRICH, 1945, SIGMA AG.
Puse fotografía la loc şi strecură plicul în buzunarul interior
al hainei.
Nu mai era nici o îndoială. Tatăl iui îl minţise. 1 se învîrtea
capul. Brusc, o voce îi risipi amorţeala.
-Domnule Hartman! Domnule Benjamin Hartman. Există
un mandat de arestare pe numele dumitale! Trebuie să te
reţinem.
O, lis use.
Vorbise Bernard Suchet, bancherul. Contactase cu
siguranţă autorităţile locale. O examinare rapidă a listei cu
turişti sosiţi în ţară ar fi dezvăluit faptul că el nu intrase legal în
Elveţia. Cuvintele glaciale ale lui Schmid îi reveniră în minte:
Dacă aflu vreodată că le-ai întors aici, n-o să-ţi meargă bine.
Suchet era flancat de Matthias Deschner şi de doi gardieni
înarmaţi.
- Domnule Hartman, Kantonspolizei m-a informat că te
afli ilegal în această ţară. Ceea ce înseamnă că ai comis o
infracţiune, spuse bancherul.
Faţa lui Deschner nu exprima nimic.
- Despre ce e vorba? întrebă Ben indignat.
II văzuseră oare strecurînd fotografia în buzunarul hainei?
- Trebuie să te reţinem pînă cînd sosesc autorităţile.
Ben îl privi fără să scoată o vorbă.
- Acţiunile dumitale sînt pedepsite de codul penal al
Federaţiei Elveţiene, continuă Suchet pe un ton ridicat. Se
pare că eşti implicat şi în comiterea altor infracţiuni.
Deschner continua să tacă. Lui Ben i se păru că citeşte în
ochii lui teamă.
- Gardieni, vă rog să-l escortaţi pe domnul Hartman la
camera blindată nr. 4. Domnule Hartman, nu poţi lua nimic
cu dumneata. Eşti reţinut în aşteptarea arestării oficiale.
Gardienii se apropiara cu armele îndreptate spre el.
Ben se ridică în picioare şi porni pe coridor, flancat de cei
153
doi gardieni. Cînd trecu pe lingă Deschner, avocatul dădu
uşor din umeri.
îşi aminti avertismentul lui Peter: Controlează, practic,
jumătate din poliţie. Şi ameninţarea lui Schmid: te pot ţine
în detenţie administrativă chiar şi un an, pînă cînd dosarul
dumitale o să ajungă la un magistrat.
Nu-şi putea permite să se lase păcălit. Ceea ce-l incita nu
era perspectiva de-a fi ucis ori arestat, ci faptul că, în ambele
cazuri, investigaţiile lui s-ar fi încheiat. Eforturile Iui Peter ar
fi fost zadarnice. Corporaţia ar fi învins.
Nu putea lăsa să se întîmple aşa ceva. în nici un caz.
Camerele blindate, erau, după cum ştia Ben, locuri unde
se păstrau bunuri de valoare - aur, pietre preţioase,
obligaţiuni la purtător. Deşi nu erau impenetrabile ca
seifurile, prezentau totuşi siguranţă, avînd uşi blindate cu
oţel şi sisteme de supraveghere cu circuit închis. La intrarea
în Zimmer Vier, unul din gardieni flutură o cartelă electronică
prin faţa unei lumini roşii; cînd uşa se deschise, îi făcu semn
lui Ben să intre primul. Uşa se închise în urma lor cu trei
declicuri.
Ben privi în jur. încăperea era intens luminată şi sumar
mobilată; era greu să ascunzi ceva în acel spaţiu. O masă
lungă, din plexiglas transparent, cu şase scaune pliante, din
metal vopsit în gri, se afla în mijlocul încăperii.
Unul din gardieni - solid, chiar supraponderal, cu faţa
roşie - îi făcu semn lui Ben să se aşeze pe un scaun. Ben
adastă puţin înainte de-a se conforma. Cei doi paznici îşi
vîrîseră armele în tocuri, însă îi dăduseră de înţeles cît se poate
de limpede că n-ar fi ezitat să folosească „aranjamente" fizice
mai dure dacă nu stătea liniştit.
- Deci stăm şi-aşteptăm,ja? zise al doilea gardian, într-o
engleză stricată.
Omul avea părul castaniu tuns scurt, era mai suplu şi, după
cum aprecie Ben, mult mai rapid decît colegul lui. Şi mai
isteţ, fără îndoială.
Ben se întoarse către el.
154
- Cu cît vă plătesc aici? Să ştiţi că eu suit foarte bogat.
Vă pot asigura o viaţă îmbelşugată. Dacă voi îmi faceţi un
serviciu, vă fac şi eu unul.
îşi exprimă clar disperarea, aşteptînd reacţia celor doi.
Gardianul mai suplu pufni şi dădu din cap.
- Ar trebui să-ţi rosteşti propunerea mai tare, ca să fii
sigur că se aude în microfoane.
Gardienii n-aveau nici un motiv să creadă că Ben se va
ţine de cuvînt, iar el nu era în măsură să le dea asigurări, fiind
captiv. Cu toate astea, ironia lor era încurajatoare. Marea lui
şansă era ca cei doi să-l subestimeze. Ben se ridică, gemînd,
şi se prinse de mijloc.
- Stai /CAV, îi ordonă gardianul.
- Claustro fobia... nu suport locurile... mici, închise!
Ben vorbea pe un ton disperat, părea în pragul isteriei.
Cei doi gardieni se priviră şi rîseră batjocoritor - n-aveau să
se lase păcăliţi de un truc atît de ieftin.
- Nu, nu, vorbesc serios, zise Ben precipitat. Doamne!
Cum să vă explic? Am un... stomac iritat. Trebuie să mă duc
imediat la baie sau o să... Juca rolul americanului frivol, cu
totul aerian. Stresul îmi provoacă crize! Am nevoie de pastile.
La naiba. Valiumul meu! Un sedativ. Sufăr de claustrofobie -
nu pot sta în spaţii închise. Vă rog!
în vreme ce vorbea, începu să gesticuleze nebuneşte, de
parcă ar fi avut un atac de panică. Gardianul se mulţumea să-l
privească cu un zîmbet dispreţuitor.
- Va trebui să-ţi rezolvi problema la infirmeria închisorii.
Cu o expresie îngrozită, Ben se apropie de gardian,
aruneînd o privire spre arma din toc, apoi către faţa
bărbatului.
- Te rog, înţelege-mă! începu să gesticuleze şi mai tare.
O să fac o criză de panică! Trebuie să mă duc la baie! Am
nevoie de un tranchilizant!
Apoi, cu iuţeala fulgerului, îşi vîrî mina în tocul de la şoldul
gardianului şi scoase revolverul cu ţeava scurtă, făcînd doi
paşi înapoi, cu arma în mînă.
155
- Ridică mîinile, îi zise el gardianului solid, sau o să muriţi
amîndoi.
Cei doi se priviră.
- Acum, unul din voi o să mă scoată de-aici sau vă omor
pe amîndoi. E un tîrg avantajos. Acceptaţi-l înainte ca oferta
să expire.
Paznicii schimbară cîteva replici în germană, apoi bărbatul
mai suplu vorbi:
- Ar fi o prostie din partea dumitale să foloseşti arma aia,
presupunmd că ştii s-o faci, lucru de care mă îndoiesc. Vei sta
la închisoare tot restul vieţii.
Tonul era prudent, alarmat, dar nu trăda teamă. Gardianul
nu era speriat. Poate demonstraţia de slăbiciune a lui Ben
fusese prea eficientă. Brusc, înţelese ce trebuia să spună.
- Credeţi că n-o să trag cu arma asta? zise Ben prjvindu-i
ameninţător. Am ucis cinci oameni la Bahnhofplatz. încă doi
nu mai contează.
Gardienii încremeniră.
- E monstrul din Bahnhofplatz, îi zise paznicul solid
colegului său, în timp ce o expresie de groază îi apăru pe
chip. Faţa roşcovană i se albise.
-Tu! răcni Ben la el, sesizînd avantajul situaţiei. Scoate-mă
de-aici.
în cîteva secunde gardianul masiv deschise uşa cu cartela
electronică.
- Dacă vrei să trăieşti, rămîi aici, îi zise el gardianului mai
suplu.
Uşa se închise în urma lui, cele trei declicuri înăbuşite
confirmînd că zăvoarele fuseseră acţionate electronic. Avîndu-l
în faţă pe gardian, Ben parcurse rapid coridorul cu mochetă
bej. Imaginile oferite de sistemul video cu circuit închis nu
erau examinate, în timp real, cel puţin aşa spera el.
- Cum te cheamă? îl întrebă Ben.
- Laemmel, mormăi gardianul. Christoph Laemmel.
Ajunse la capătul coridorului şi dădu s-o ia la stînga.
- Nu, şuieră Ben. Nu pe-acolo! Nu ieşim prin faţă.
Du-mă în spate. La intrarea de serviciu.
156
Laemmel se opri pentru moment, încurcat. Ben lipi ţeava (
revolverului de tîmpla gardianului, făcîndu-l să simtă metalul f
rece. Mişcîndu-se mai repede, gardianul îl duse pe scara din »
spate, al cărei oţel zimţat contrasta puternic cu luciul din
spaţiile publice ale băncii. Semiîntunericul din casa scării era ,
vag luminat de becuri slabe, fixate în perete la fiecare palier, j
Paşii grei ai paznicului tăceau zgomot pe treptele metalice.
- Linişte, spuse Ben, în germană. Nu face zgomot sau o
să fac eu unul asurzitor, ultimul pe care-o să-l auzi.
-N-ai şanse, zise Laemmel cu voce joasă, speriat.
In cele din urmă ajunseră la uşile duble ce dădeau spre
aleea din spate. Ben trase zăvorul, asigurîndu-se că se
deschidea din interior.
- Aici ne despărţim, spuse el.
Laemmel mormăi:
- Crezi că eşti în siguranţă în afara clădirii?
Ben ieşi pe aleea umbrită.
- Ce face poliţia nu e treaba ta, zise Ben, cu arma
îndreptată spre gardian.
- Poliţia? răspunse Laemmel. Nu mă refeream la ci. \
Un fior de spaimă străbătu stomacul lui Ben.
- Ce vrei să spui?
Ţinînd arma cu ambele mîini, Ben ţinti fruntea Iui
Laemmel.
- Spune-mi! Spune-mi ce ştii!
Laemmel horeai şi stropi calzi de sînge împroşcară lata J
lui Ben. Un glonţ străpunsese gîtul omului. Oare îşi pierduse f
cumpătul şi apăsase pe trăgaci iară să-şi dea seama? se
întrebase Ben. A doua explozie, la cîţiva centimetri de capul
lui, îi dădu răspunsul la întrebare.
O, Iisuse! începe iar!
In vreme ce gardianul se prăbuşea cu faţa în jos, Ben se -
năpusti pe alee. Auzi un pocnet sec, provenit parcă de la o
armă de jucărie, apoi un ecou metalic, şi văzu o gaură în
containerul mare din stingă lui. Necunoscutul trăgea din
dreapta lui.
157
Simţi o fierbinţeală în umăr şi se ascunse în spatele
containerului. Cu colţul ochiului, văzu mişcîndu-se ceva mic
şi întunecat - un şobolan, deranjat de sosirea lui. Fugi! Creasta
zidului din ciment care despărţea curtea din spate a băncii de
cea vecină era la înălţimea umărului; Ben vîrî pistolul la
centură şi, folosmdu-se de mîini, se săltă şi escaladă zidul. O
cărare scurtă îl despărţea de Ustcristrasse. Scoase revolverul
şi trase în neştire, în trei direcţii diferite. Spera ca trăgătorul
să se ascundă, să creadă că era atacat. Avea nevoie de timp.
Fiecare secundă conta.
Urmară nişte împuşcături, şi Ben auzi gloanţele lovind
zidul de beton. Deocamdată era în siguranţă.
O luă la goană pe cărarea ce ducea spre Ustcristrasse.
Mai repede. Şi mai repede! „Fugi de parcă viaţa ta ar depinde
de asta", îi spunea antrenorul lui de atletism înaintea
concursurilor. Asta făcea acum.
Spera să nu fîc mai mulţi trăgători. Ceva îl făcea să creadă
că nu fuseseră suficient de prevăzători să instaleze o întreagă
echipă pe poziţie. Gîndurilc se învălmăşeau în mintea lui Ben.
Concenlrează-te, fîr-ar su fie!
Un miros sălciu -- briza ce venea dinspre rîul Sihl - îi
sugeră următoarea mişcare. Canalul îngust, ce se despărţea
de Limmat în dreptul promenadei Platz. Traversă Gessner
Alice, strecurîndu-se prin trafic. Un şofer bărbos claxona şi-l
înjură, dar cl traversase. Canalul Sihl, cu maluri abrupte, din
blocuri de zgură, se întindea în faţa lui. Privi înnebunit
suprafaţa apei, şi zări o mică barcă cu motor. Nu era ceva
neobişnuit pe Sihl; cea la care se uita avea un singur pasager-
un bărbat rotofei, cu o undiţă în mînă. Vesta de salvare îl făcea
să pară şi mai gras. Pe canal putea ajunge la Sihlwald, o
rezervaţie naturală aflată la zece kilometri sud de Zurich.
Acolo malurile rîului pierdeau din înălţime, formînd
numeroase pîraie. Era o zonă împădurită, un Ioc preferat de
locuitorii oraşului.
Bărbatul corpolent dezveli un sandviş cu pîine albă, şi
aruncă ambalajul în apă. Un act de-a dreptul antisocial, după
158
reglementările elveţiene. Ben plonja în apă îmbrăcat şi începu
să înoate spre barcă.
Apa era foarte rece. lntrînd în curentul ce curgea lent,
Ben îşi simţi trupul înţepenit.
Omul din barcă, muşcînd din sandviş şi sorbind din sticla
de Kronenberg, nu-şi dădu seama de nimic pînă cînd mica
ambarcaţiune se aplecă brusc într-o parte. Mai întîi apărură
două mîini, cu degetele învineţite de frig, apoi îl văzu pe
bărbatul complet îmbrăcat ridicîndu-se şi răsturnîndu-se în
barcă.
- Was is dos! strigă el. Speriat, scăpă sticla de bere din
mîn ă. Wer sind Sie ?
- Vreau să împrumut barca, îi spuse Ben în germană.
- Nie Ravs! Dă-te jos!
Bărbatul ridică undiţa groasă şi-o flutură ameninţător.
- Cum vrei, zise Ben, şi, făcînd un salt spre el, îl aruncă în
apă. Omul începu să se agite cu gesturi dezordonate, susţinut
de vesta de salvare, bolborosind indignat.
- Păstrează-ţi opiniile pentru dumneata. Ben arătă spre
podul Zollstrasse, din apropiere. Tramvaiul o să te ducă acasă.
Ben întinse mîna spre acceleraţie şi-o răsuci la maximum.
Motorul tuşi, apoi porni, şi barca îşi spori viteza în timp ce
se îndrepta spre sud. N-avea să meargă pînă la Sihlwald, ci
doar vreo opt sute de metri, pînă la cotul rîului. întins pe
podeaua din fibră de sticlă a bărcii, reuşi să vadă clădirile
mai înalte şi vitrinele magazinelor de pe malurile canalului,
uriaşul depozit Migros, o construcţie rectangulară; turnurile
negre de la Schwarzenkirche, pereţii acoperiţi cu fresce
bogate ai clădirii Klathaus. Ben ştia că era vulnerabil dacă
ar fi existat trăgători prin preajmă, însă erau puţine şanse ca
ei să-i fi anticipat mişcările. Pipăi plicul din buzunarul hainei;
hîrtia cerată foşni liniştitor. Spera să reziste la apă.
Barca înainta rapid pe sub zidăria plină de alge a podului
Stauffacherstrasse. Mai avea de parcurs vreo două sute de
metri. Auzi zgomotele inconfundabile ale unei autostrăzi:
158
şuieratul roţilor pe asfalt şi huruitul motoarelor sutelor de
vehicule ce se deplasau în viteză. Totul se contopea într-un
zgomot de fond care sporea şi scădea în intensitate.
Ben îndreptă mica şalupă spre zidul de siguranţă uşor
înclinat şi auzi scrîşnetul carcasei din fibră de sticlă frecîndu-se
de cărămizi; apoi opri ambarcaţiunea cu o smucitură şi sări pe
mal. Porni spre staţia de benzină unde-şi lăsase Range Rover-ul
închiriat. Curînd avea să se piardă în traficul autostrăzii.
Intorcînd volanul ca să treacă pe altă bandă, Ben simţi un
junghi în umărul stîng. Ridică mîna dreaptă şi-l frecă uşor.
încă un junghi, şi mai ascuţit. îşi privi degetele şi constată că
erau pline de sîngc.
Matthias Deschner şedea în fotoliul din faţa biroului lui
Suchet în care stătuse cu o oră în urmă. Suchet, aplecat peste
birou, îl privea încordat.
- Trebuia să mă fi avertizat, zise bancherul înfuriat. Puteam
să-i fi oprit accesul la seif.
- Nici cu n-am ştiut dinainte! obiectă Deschner. Am fost
contactat abia ieri. Voiau să ştiedacă-l adăpostesc. E absurd!
- Cunoşti foarte bine pedeapsa pentru nesupunere în astfel
de cazuri.
Chipul lui Suchet exprimă furie şi teamă.
- Mi-au spus-o foarte limpede, zise Deschner pe un ton
neutru.
- De-abia acum? înseamnă că tocmai au aflat despre
posibila dumitale legătură cu subiectul.
- Cu siguranţă. Crezi că ştiam în ce erau implicaţi fraţii
ăştia? Habar n-aveam!
- Scuza asta n-a prea avut succes la salvarea capetelor de
teutoni, istoriceşte vorbind.
- O rudă îndepărtată mi-a cerut un serviciu, protestă
Deschner. N-am fost înştiinţat de caracterul acestuia.
- Şi n-ai tăcut cercetări?
- Cei din profesiunea noastră sînt învăţaţi să nu pună prea
multe întrebări. Cred că eşti de acord cu asta.
159
-Iar acum ne expui pe am îndoi primejdiei! se răsti Suchet.
- M-au sunat imediat după ce a apărut el. Am bănuit că
doreau ca el să aibă acces la seif.
Se auzi o bătaie în uşă. Secretara lui Suchet intră, ţinînd
în mînă o mică videocasetă.
- Tocmai a sosit pentru dumneavoastră de la serviciul de
pază, domnule.
- Mulţumesc, Irige, zise blînd Suchet. Va veni imediat un
curier. Aş vrea să pui caseta într-un plic şi să i-o dai.
- Prea bine, domnule, zise secretara şi părăsi biroul la fel
de discret precum intrase.
1?
I"ntr-o clădire modernă cu opt etaje, aflată pe
Schaffhausserstrasse, nu departe de Universitatea Ziirich,
trei bărbaţi se aflau într-o încăpere înţesată de computere
puternice şi monitoare video de mare rezoluţie, lira un studio
închiriat de la o companie de producţie multimedia care
executa copii, restaurări şi editare de imagini video pentru
firme de securitate şi diverse corporaţii.
Unul dintre bărbaţi, un om uscăţiv, cu părul alb, care părea
mult mai în vîrstă de patruzeci şi şase de ani, cît avea, luă o
videocasetă dintr-un videorecorder digital D-2 şi-o introduse
într-una din fantele unui computer Quantel Sapphire pentru
prelucrarea imaginilor. Tocmai terminase de făcut o copie a
casetei de supraveghere care i se dăduse. Folosind computerul
creat iniţial pentru serviciul secret britanic MI-5, începu să
mărească imaginea. Bărbatul, unul dintre cei mai buni
specialişti în aparatură video de la MI-5, fusese racolat de o
firmă londoneză de securitate care-i oferise un salariu dublu.
Ceilalţi doi bărbaţi aflaţi în cameră îl angajaseră, prin firma
de securitate, pentru o treabă de scurtă durată la Ziirich. Omul
habar n-avea cine erau. Ştia doar că-l plătea foarte bine. 11
aduseseră de la Londra la Ziirich cu avionul, la clasa
„business".
160
în clipa aceea, cei doi indivizi misterioşi discutau între ei.
Puteau fi nişte oameni de afaceri internaţionali din orice ţară
a lumii, deşi vorbeau olandeza, limbă pe care expertul în
aparatură video o înţelegea destul de bine.
Tehnicianul cu părul alb privea cu atenţie ecranul. La
extremitatea inferioară scria CAM 2 şi erau afişate data şi ora
exactă. Omul strigă spre clienţii lui, aflaţi în celălalt capăt al
camerei:
- în regulă, acum spuneţi-mi ce vreţi să fac. Vreţi să
compar imaginea electronică a tipului cu vreo fotografie?
- Nu, răspunse primul olandez. Ştim cine e. Vrem să
vedem ce citeşte.
-Trebuia să-mi închipui, mormăi tehnicianul. Doamne,
bucata aia de hîrtic din mîna lui e umbrită.
- L bună înregistrarea? întrebă al doilea bărbat.
- Nu e rea, zise tehnicianul. Două cadre pe secundă, adică
modelul standard. Din fericire, banca asta are videocamere
performante. Mă rog, nu pot să spun că obiectivul a fost
poziţionat foarte bine, dar asta-i ceva obişnuit.
Al doilea om de afaceri întrebă:
- Prin urmare, poţi mări ce ţine în mînă?
- Sigur. Programul din acest Quantel compensează toate
dificultăţile care apar de obicei la mărirea digitală a imaginii.
Nu asta e problema. Afuristia de hîrtie se află în umbră.
- Se spune că eşti cel mai bun, zise primul bărbat. Cert
este că eşti cel mai scump.
- Ştiu, ştiu, zise tehnicianul. E adevărat. Păi, aş putea să
măresc contrastul.
Apăsă cîteva clape pe care scria „Claritate", „Mărire",
„Culoare" şi „Contrast". Presînd tasta „+", lumină umbra
pînă cînd hîrtia la care se uita bărbatul din camera de
valori a băncii deveni aproape lizibilă. Apoi, îmbunătăţi
rezoluţia apăsînd pe altă clapă. Corectă contrastul şi pe
urmă bătu tasta „Claritate", pentru a limpezi şi mai mult
imaginea.
- Bun, zise el într-un tîrziu.
161
- Poţi vedea ce citeşte? întrebă al doilea bărbat.
- De fapt, e o fotografie.
- O fotografie?
- Da. Una veche. O imagine de grup. Mulţi bărbaţi în
ţinută oficială. Par nişte oameni de afaceri. Şi vreo doi ofiţeri
germani. Da, e o imagine de grup. Cu munţi în fundal...
- Poţi să le distingi feţele?
- Dacă-mi daţi... doar., aha, am găsit.
Mări fotografia pînă cînd aceasta ocupă întregul ecran.
- Aici scrie „Zurich 1945". Pe urmă „Sig" nu ştiu cum...
Cei doi bărbaţi se priviră stupefiaţi.
- Dumnezeule mare, exclamă unul.
Tehnicianul zise:
- E cumva „Sigma AG"?
Al doilea bărbat îi şopti primului:
- A intrat pe fir.
-Aşa cum bănuiam, zise primul.
- In regulă, i se adresă al doilea bărbat tehnicianului. Vreau
să-mi faci o copie şi, încă ceva. Vreau cea mai bună imagine
a capului acestui tip.
- Să faci cincizeci de copii, interveni primul bărbat,
ridieîndu-se din fotoliu.
Al doilea bărbat se apropie de colegul său.
- Trimite vorbă, spuse el încet. Precauţiile noastre n-au
fost suficiente. Americanul a devenit o ameninţare serioasă.
Washington, D.C.
Biroul lui Alan Bartlett arăta ireproşabil, ca de obicei, iar
expresia de pe chipul bărbatului era impenetrabilă. Din fotoliul
în care stătea, Anna Navarro se aplecă în faţă.
- Am descoperit transferuri ale banilor lui Robert Mailhot
de la Nova Scotia National Bank într-un cont din Insulele
Cayman, însă mă tem că acolo am dat de-o fundătură, zise
Anna. Sursa pe care-o avem acolo confirmă faptul că în acel
cont s-a operat recent, fiind implicat şi unul dintre fondurile
162
lui Prosperi. Dar de-acolo, cum spuneam, urma banilor se
pierde. Trebuie să aflăm unde ajung. Dar, înainte de toate să
descoperim cine depune bani acolo. începem să acţionăm prin
canalele obişnuite?
- Nici pomeneală, spuse Bartlett, puţin iritat. Asta ar
compromite securitatea întregii operaţiuni. Oricine ar avea
interes să stopeze investigaţia ar putea-o face cu uşurinţă.
De asemenea, am periclita vieţile altor oameni, care ar putea
fi ţinte.
- înţeleg, zise Anna, dar nici nu vreau să se repete povestea
de la Asunción. Ăsta-i preţul plătit pentru folosirea căilor
lăturalnice. Oricine s-ar afla în spatele acestei conspiraţii arc,
evident, destulă influenţă ca să ne oprească.
- De acord, însă dacă ridicăm întreaga afacere la nivelul
A-Il - o investigaţie aprobată - e ca şi cum am publica un
anunţ în The New York Times, în care i-am înştiinţa pe subiecţii
anchetei noastre ce-avem de gînd să facem. Nu putem face
abstracţie de posibilitatea ca nişte oameni din serviciile de
informaţii să fi fost racolaţi.
-Nivelul A-Il c totuşi foarte secret. Nu sînt de acord....
- Nu, să nu fii, spuse el cu răceală. Poate că m-am înşelat -
poate că dumneata eşti într-adevăr o funcţionară profund
loială.
Anna ignoră înţepătura.
- Am fost implicată în multe anchete internaţionale,
inclusiv în investigarea unor omucideri, acţiuni care au rămas
secrete, mai ales cînd am considerat că ar putea fi implicat
cineva din guvern. în El Salvador, cînd oficialii
guvernamentali au ordonat uciderea unor americani pentru a
acoperi...
- După cum ştii, sînt familiarizat cu isprăvile dumitale
anterioare, agent Navarro, spuse Bartlett nervos. Dumneata
vorbeşti despre un guvern străin. Eu vorbesc despre şase, ori
mai multe guverne. Aici e deosebirea.
- Spui că acum există o victimă la Oslo?
- Da, asta-i ultima noastră informaţie.
163
- Atunci hai să cerem procurorului general să facă un
apel confidenţial, la procurorul statului norvegian, şi să-i
solicite păstrarea secretului deplin.
- Nu. Riscurile unui apel direct către autorităţile
norvegiene sînt mult prea mari.
- Atunci vreau lista. Nu lista cadavrelor. Vreau numele
celor care au dosare Sigma de verificare. „Lista fierbinte."
- Asta-i imposibil.
-înţeleg- eu mă ocup de ei doar cînd sînt morţi. Li bine,
în cazul ăsta, îmi declin competenţa.
Bartlett ezită.
-Nu te juca, domnişoară Navarro. Ai fost numită.
Aerul de solicitudine al lui Bartlett, cultivat cu grijă, se
evaporase. Anna întrezări inflexibilitatea, trăsătura de caracter
care-l propulsase pe Bartlett în fruntea uneia dintre cele mai
puternice agenţii guvernamentale de investigaţii.
- Nu prea depinde de dumneata.
- Mă pot îmbolnăvi, pot deveni inaptă să călătoresc.
-N-ai face aşa ceva.
-Nu, dacă-mi dai „lista fierbinte".
- Ti-am spus. E imposibil. Operaţiunea asta trebuie să
respecte anumite reguli. Dacă acestea se transformă uneori
în constrîngeri, trebuie să le accepţi ca pe nişte parametri ai
anchetei dumitale.
- Ascultă, zise ea, treisprezece dintre bătrînii de pe lista
Sigma au murit deja în „împrejurări discutabile" să zicem.
Doar trei se mai află în viaţă, nu-i aşa?
- Din cîte ştim noi.
-Atunci dă-mi voie să-ţi prezint situaţia. Cînd unul dintre
tipii ăştia moare, e ucis, mă rog - nu putem vedea cadavrul
fără cooperarea autorităţilor. Corect? In schimb, dacă ajungem
la unul din ei înainte de-a fi ucis... Uite, înţeleg că trebuie să
investighez oameni morţi, dar dacă-i considerăm pe cei vii
potenţiali martori şi-i punem sub supraveghere permanentă -
discret, fireşte...
Bartlett o privi cu atenţie, pradă unor impulsuri
164
contradictorii. Pe urmă se duse la un seif mai înalt decît el, îl
deschise şi scoase un dosar. îi întinse o foaie de hîrtie pe care
erau ştampilate cuvintele SECRET şi NETRANSMISIBIL.
Aceste clasificări stipulau că, pe lîngă limitările impuse de
caracterul strict secret, documentul nu putea fi cunoscut sub
nici o formă de către state străine sau de funcţionarii agenţiilor
guvernamentale.
- Lista, zise el în şoaptă.
Anna citi în grabă coloanele cu informaţii - pseudonime,
nume reale, numele rudelor în viaţă şi numerele dosarelor.
Trei bătrîni mai erau în viaţă. Ţările de origine: Portugalia,
Italia, Elveţia.
- Fără adrese? întrebă ea.
- Doar cele vechi. Nici una actuală, pe care s-o lî putut
obţine prin metodele obişnuite. Toţi s-au mutat în ultimul an.
- în ultimul an? Ar putea fi oriunde în lume.
- M i se pare logic ceea cc spui, dar s-ar putea să sc afle în
aceeaşi ţară, poate în aceeaşi zonă; bătrînilor le vine greu să
se dezrădăcineze cu totul. Chiar dacă e în joc siguranţa lor,
schimbarea domiciliului presupune un anume disconfort pc
care ci refuză să-l accepte. în orice caz, nu şi-au lăsat noile
adrese. E limpede că nu vor să atragă atenţia.
-- Se ascund, zise Anna. Le e frică.
- S-ar părea că au motive.
- Parcă ar fi nişte bătrîni cc se întrec în a face răutăţi.
Cum e posibil ca o organizaţie înfiinţată înainte de CIA să
mai aibă atîta putere?
- Anumite organizaţii îşi sporesc puterea o dată cu timpul.
Bineînţeles că ar fi o greşeală să confunzi mărimea cu puterea
de influenţă. Astăzi, CIA e o vastă şi solidă instituţie
guvernamentală, cu nenumăraţi funcţionari. La început,
adevărata putere o deţineau reţelele personale. Aşa a fost în
cazul lui Bill Donovan, întemeietorul OSS, şi chiar mai mult
în cazul lui Allen Dulles. Da, Dulles e cunoscut mai ales pentru
rolul lui în crearea CIA, dar nu asta a fost cea mai
impresionantă realizare a lui. Pentru el, exista o singură bătălie,
cea împotriva stîngii revoluţionare.
165
- l se
spunea „spionul gentleman", nu-i aşa?
- Calificativul „gentleman" îl echivala ca periculozitate
pe cel de „spion". N-a fost niciodată mai puternic ca atunci
cînd era un particular, pe vremea cînd el şi fratele lui, Foster,
conduceau Departamentul de Finanţe internaţionale la Adler &
Cooper.
- Firma de avocaţi? Ce făceau, îşi puneau clienţii să
plătească de două ori?
Bartlett îi aruncă o privire vag compătimitoare.
- Subestimarea sferei de influenţă şi a anvergurii
companiilor private e o eroare de începător. Adler & Cooper
a fost mai mult decît o prestigioasă firmă de avocaţi. Avea o
sferă de influenţă cu adevărat internaţională. Călătorind în
întreaga lume, Dulles a reuşit să ţeasă un soi de pînză de
păianjen de-a lungul şi de-a latul Europei. Şi-a recrutat
complici în toate oraşele importante, atît din ţările Axei cît.>7"
din cele neutre.
- Complici? îl întrerupse Anna. Ce vrei să spui?
- Indivizi aflaţi în poziţii înalte - contacte, prieteni,
numeşte-i cum vrei - pe care Allen Dulles îi folosea printre
altele şi ca agenţi de influenţă. Dulles ştia să exploateze
egoismul oamenilor. La urma urmei, a facilitat un număr
enorm de afaceri care implicau guverne şi corporaţii
multinaţionale. Asta a făcut din el un om de o valoare
inestimabilă. Trebuia să- l cunoşti. Dacă erai om de afaceri, el
te putea asigura că un mare contract cu statul avea să se
îndrepte către tine. Dacă erai un funcţionar guvernamental,
îţi putea furniza cîteva informaţii esenţiale care te ajutau în
carieră. Banii şi informaţiile! Dulles a înţeles că se puteau
converti fără probleme, precum valuta forte, în pofida ratelor
de schimb permanent modificate. Rolul de mijlocitor al lui
Dulles, de intermediar, se baza pe faptul că el ştia ceva mai
mult decît toţi ceilalţi.
-Mijlocitor?
- Poate că ai auzit de Banca de Plasament Internaţional
din Basel.
166
- Poate că nu.
- Era de fapt o instituţie contabilă, unde oamenii de afaceri
din ambele tabere aflate în război se întîlneau şi analizau
distribuirea dividendelor. Instituţia aceasta s-a dovedit foarte
utilă pentru oamenii de afaceri. La urma urmei, afacerile nu
încetau doar fiindcă începuseră să tragă tunurile. Ostilităţile
dăunau însă partencriatelor şi alianţelor, creînd tot soiul de
obstacole. Dulles a imaginat modalităţi de-a evita acele
obstacole.
- Nu-i o imagine prea plăcută.
- Nu, dar e reală. Dulles credea în ideea de „reţea". A
fost scopul vieţii lui. O reţea însemna o mulţime de indivizi -
o configuraţie complexă, care putea avea o influenţă mult
mai mare decît suma părţilor ei. E un subiect de meditaţie
extraordinar. După cum spuneam, totul se reduce la partea
malefică a umanităţii.
- Sună puţin înfricoşător.
O vînă zvîcni la timp la lui Bartlett.
- Este puţin înfricoşător, poate chiar mai mult decît atît.
Caracteristic acestor reţele este faptul că sînt invizibile pentru
cei care nu fac parte din ele - chiar şi pentru unii dintre
membrii lor. In plus, au tendinţa de-a supravieţui indivizilor
care le-au creat. S-ar putea spune că dobîndesc o viaţă proprie
şi pot avea efecte serioase asupra organizaţiilor în care se
infiltrează.
îşi aranja din nou manşetele cămăşii, gest care devenise un tic.
- Dulles vorbea despre pînze de păianjen. Există o viespe
parazitară, foarte mică, o creatură isteaţă, care înţeapă un
păianjen, paralizîndu-l temporar, după care îşi depune ouăle
în abdomenul lui. Păianjenul îşi reia activitatea, de parcă nu
s-ar fi întîmplat nimic, în timp ce larvele viespii cresc în el,
hrănite de propriile-i fluide. Apoi, cînd larvele năpîrlesc ucid
păianjenul, dar nu înainte de a-i modifica pe cale chimică
comportamentul. în acea noapte, păianjenul e determinat să
ţeasă o gogoaşă pentru cocon, inutilă pentru el, dar necesară
larvelor. De îndată ce păianjenul şi-a terminat treaba, larvele
167
îl consumă şi atîrnă coconul pupei în gogoaşa special creată.
E extraordinară rafinata manipulare a comportamentului
gazdei de către larvele parazitare. Dar asta nu-i nimic în
comparaţie cu ce pot născoci oamenii. Asta mă frămîntă,
domnişoară Navarro. Cine se află înăuntrul nostru? Ce forţe
ar putea manipula maşinăria puterii civile pentru a o determina
să ţeasă o pînză care să servească doar propriilor lor scopuri
şi cînd se va hotărî parazitul să-şi consume gazda?
- In regulă, accept metafora, spuse Anna. Să zicem că,
acum cincizeci de ani, o conspiraţie misterioasă ne-a înţepat,
implantîndu-ne ceva ce-o să crească şi-o să provoace pagube.
Chiar dacă aşa s-a întîmplat, cum ne putem da seama?
- Asta-i o întrebare excelentă, domnişoară Navarro,
răspunse Bartlett. Pînzele de păianjen sînt greu de văzut, nu-i
aşa, chiar mari fiind. Ai intrat vreodată într-o pivniţă veche
sau într-un depozit întunecos? Nu vezi nimic, dar cînd aprinzi
o lanternă şi îţi dai seama brusc că spaţiul pustiu de deasupra
capului tău nu e tocmai pustiu - e plin cu pînze de păianjen,
care alcătuiesc un vast baldachin de filamente fragile. îndrepţi
lanterna în altă direcţie şi baldachinul dispare. Să fi fost oare
o nălucire? Ridici privirea spre tavan. Nimic. Pe urmă,
orientînd lanterna într-un unghi potrivit, totul devine iarăşi
vizibil.
Privirea lui Bartlett căuta o expresie de înţelegere pe chipul ci.
- Cei asemeni mie îşi petrec timpul căutînd acel unghi
care fiice vizibile vechile pînze de păianjen. Deseori ne
imaginăm tot soiul de lucruri. Uneori chiar vedem ceea ce se
află acolo. Dumneata, domnişoară Navarro, nu pari o
persoană înclinată să-şi imagineze tot felul de lucruri.
- O să iau drept bună remarca asta, răspunse Anna.
-Nu vreau să sugerez că-ţi lipseşte imaginaţia, ci doar că
o ţii sub control strict. Mă rog. Cert e că au existat nişte alianţe
realizate între nişte indivizi cu resurse considerabile. Asta face
parte din istoria cunoscută. Şi ce-a ieşit de-aici? Pot doar
să-mi doresc să aflu. Tot ce-avem e lista asta.
- Trei nume, zise Anna. Trei bătrîni.
168
- Ţi-aş sugera să-ţi îndrepţi atenţia spre Gaston Rossignol.
In vremurile bune a fost un important bancher elveţian. Cel
mai important om de pe listă. Şi cel mai bătrîn.
- In regulă, spuse ea. Omul din Zurich. Presupun că ai
pregătit un dosar cu date despre el.
Bartlett deschise un sertar al biroului, scoase un dosar
împodobit cu ştampile de clasificare şi-l împinse către ea.
- E destul de consistent, cu excepţia lacunelor pe care le
ştii.
- Bine, zise Anna. Vreau să vorbesc cu omul ăsta înainte
să-l găsească ceilalţi.
- Dacă o să dai de el.
- A trăit toată viaţa la Zurich. După cum spuneai chiar
dacă s-a mutat, trebuie să fi lăsat în urmă prieteni, membri ai
familiei. Afluenţi care conduc la izvor.
- Sau şanţuri de apărare, protcjînd o fortăreaţă. Un om
ca Rossignol arc prieteni influenţi, în poziţii înalte, care vor
face orice pentru a-l proteja. Prieteni care sînt, cum zic
francezii, branche. Puternici şi în contact direct cu el. Care
au capacitatea de a-l îndepărta de reţeaua vizibilă - dosarele
şi înregistrările din computere. Te-ai gîndit la vreun
subterfugiu isteţ?
- Nicidecum. Oamenii ăia se vor păzi de subterfugii.
Rossignol n-are de ce să se teamă de mine. Dacă prietenii şi
asociaţii lui sînt atît de informaţi pe cît sugerezi, vor înţelege
asta şi vor răspîndi zvonul.
- Te gîndeşti să apari pur şi simplu acolo?
- Cam aşa ceva. Bănuiesc că cea mai bună cale e cea
directă. Dar o să aflu asta curînd. îşi privi ceasul. O să iau
primul avion spre Zurich.
Mettlenberg, St. Gallen, Elveţia
Ben Hartman stătea în Range Rover-ul închiriat, în
parcarea personalului de laRegionalspital Sankt Gallen Nord,
uitîndu-se la oamenii care intrau şi ieşeau din clădire: medici,
169
infirmiere, angajaţi ai spitalului. Motorul puternic al maşinii
torcea încet. Din fericire, nu era multă lume acolo, la ora
aceea. Era cinci - sfirşitul zilei de lucru pentru funcţionari.
Sunase la spital de la Zurich şi ceruse să vorbească cu
Margarethe Hubli. I se tăcuse imediat legătura cu secţia de
pediatrie, şi întrebă în engleză dacă doctoriţa era acolo.
Da, i se spusese; dorea să stabilească o consultaţie?
Engleza infirmierei era o catastrofă, dar o putea înţelege.
- Nu, spuse el, voiam doar să ştiu dacă se află în spital.
Copilul meu e bolnav şi s-ar putea să am nevoie de un pediatru.
După ce aflase pînă la ce oră lucra doctoriţa Hubli, îi
mulţumise infirmierei şi închisese telefonul.
Liesl trebuia să stea la spital pînă la ora patru. Ben aştepta
de două ceasuri. Se tăcuse cinci şi ca nu apăruse. Ben era
sigur că Liesl nu ieşise din clădirea spitalului. De altfel, îi
văzuse Renault-ul în parcare. îşi imagină că era genul de medic
devotat profesiunii sale, care nu ţinea seama de program şi
că va avea să mai aştepte o vreme.
Ben nu găsise în seif documentul de asociere la care se
referise Peter. Se întreba unde-ar fi putut fi? Fratele lui spusese
că-l ascunsese într-un loc sigur. Era posibil ca Liesl să-Lfi
spus adevărul, cînd afirmase că nu ştie nimic despre el. în
cazul ăsta, era cu putinţă ca Peter să-l fi ascuns undeva printre
lucrurile lui de la cabană.
Liesl îi răspunsese prea repede atunci cînd o întrebase
dacă Peter ar fi putut ascunde ceva acolo. Ştia ceva despre
care nu voia să vorbească. Trebuia să se ducă la cabană.
Mai trecură patruzeci de minute pînă cînd Liesl ieşi pe
uşa camerei de urgenţă, discutînd veselă cu cineva. Flutură
mîna în semn de rămas-bun şi îşi trase fermoarul jachetei de
piele. Apoi se grăbi să se urce în maşină.
Ben aşteptă pînă cînd Liesl pătrunse în traficul de pe şosea
şi abia după aceea ieşi din parcare. Fata nu cunoştea Range
Rover-ul şi nu avea motive de suspiciune. Cu toate acestea,
conduse prudent ca să n-o alarmeze.
Cumpărase din Zurich o hartă a cantonului St. Gallen şi
170
studiase drumurile din regiune. Atît Peter, cit şi Liesl
menţionaseră că trăiau într-o „cabană". Asta însemna că se
afla într-o pădure sau într-un loc împădurit. Exista o zonă
împădurită la vreo opt kilometri de spital, în direcţia nord-
nord-vest. O altă zonă împădurită se găsea la două ore de
mers cu maşina. Era prea departe pentru cineva care trebuia
să meargă la lucru în fiecare zi. In consecinţă, bănui că e
vorba de păduricea apropiată.
Deoarece memorase drumurile din zonă, Ben ştia că
următoarea intersecţie se afla la doi kilometri. Rămase departe
în urma fetei, cu riscul de-a o pierde. Tot ce putea face era să
spere că nu va coti pe un drum lăturalnic.
Reuşi să observe o maşină care trebuia să fie Renault-ul
ei, oprit la un stop. La următoarea intersecţie era o autostradă
al cărei indicator arăta cifra zece. Dacă fata o lua la stìnga, pe
acea şosea, însemna că se îndrepta spre pădurea localizată de
el pe hartă.
Renault-ul coti la stìnga.
Ben acceleră şi ajunse la intersecţia cu autostrada zece la
cîteva minute după Liesl. Erau destule maşini pe şosea, astfel
încît o urmărea cu greu.
Autostrada cu patru benzi mergea paralel cu o cale ferată
şi trecea pe lîngă nişte ferme imense, cu cîmpuri ce se întindeau
cît vedeai cu ochii. Brusc, Renault-ul coti la dreapta, cu cîţiva
kilometri înainte de locul în care se aşteptase el s-o facă.
După ce intră pe drumul îngust, şerpuit, Ben constată că
nici o altă maşină nu se mai interpunea între el şi Renault. Se
întunecase, drumul nu era circulat, aşa că Liesl îşi va da curînd
seama că e urmărită. In mod firesc va încerca să scape de
urmăritor. In cazul acesta va fi nevoit să se deconspire.
Din fericire, drumul şerpuit îl ajuta să se ascundă, cîtă
vreme rămînea la cel puţin o curbă în urma ei. Pe măsură ce
înaintau pădurea devenea tot mai deasă. Ben urmărea lumina
farurilor maşinii ei, apărînd şi dispărînd după curbe. Păstra o
distanţă suficientă hotărît s-o mărească dacă ea ar fi observat
Rover-ul.
171
Brusc lumina farurilor Renault-ului dispăru.
Ben îşi zise că Liesl părăsise şoseaua. Acceleră, parcurse
un kilometru, dar nu dădu de urma ei.
Nu văzuse nici un drum care intra în pădure. Se opri,
întoarse, şi porni înapoi cu viteză redusă, căutînd o bifurcaţie.
Curînd zări un drumeag, mai degrabă o potecă. Drumul era
destul de lat pentru Renault. Conduse încet printre ramurile
care zgîriau caroseria maşinii, sperînd că zgomotul nu-i va
atrage atenţia lui Liesl.
Conform hărţii cantonului St. Gallen pădurea nu era mare.
Ea înconjura un mic lac şi nu exista alt drum spre ori dinspre
ea. Asta în caz că harta era exactă.
Cărarea îl conduse la o bifurcaţie; Ben opri, coborî din
maşină şi văzu că o ramificaţie a drumului slîrşeştc într-o
fundătură, la vreo treizeci de metri în faţă. Cealaltă, adînc
brăzdată, continua. O urmă, înaintînd cu greu, întrebîndu-se
cum reuşise să treacă Rcnault-ul lui Liesl.
Ajuns la capătul drumului văzu Renault-ul. Parcă maşina
lîngă el şi coborî. Nu vedea nimic din cauza întunericului.
Liniştea care se aşternuse după cc oprise motorul era tulburată
doar de zgomotele pădurii.
Cînd se obişnui cu întunericul reuşi să distingă altă cărare,
mai îngustă, ce se pierdea printre arbuşti. O urmă şi ajunse
într-o poiană. O căsuţă construită din buşteni se ridica în
mijlocul pajiştii, cu ferestrele luminate. Păşind cu grijă, se
apropie de cabană, îndreptîndu-se spre latura pe care se aştepta
să fie intrarea.
Brusc auzi un declic metalic. Liesl apăruse din întuneric,
cu arma aţintită spre el.
- Rămîi acolo!
- Stai! strigă şi Ben.
- Tu eşti! spuse ea furioasă, lăsînd brusc pistolul. Ce dracu'
faci aici?
- Am nevoie de ajutorul tău, zise el.
- M-ai urmărit de la spital! Cum ţi-ai permis?
- Te rog, Liesl, trebuie să mă ajuţi să găsesc ceva.
172
Trebuia s-o facă să-l asculte,
- Mi-ai pus în pericol securitatea. Lua-te-ar dracu'!
- Liesl, n-am fost urmărit.
- De unde ştii? Ai închiriat maşina asta?
- La Ziirich.
- Sigur. Idiotule! Dacă te supravegheau la Ziirich, au aflat
că ai închiriat maşina!
- Dar nu m-a urmărit nimeni pînă aici.
- De unde ştii? repetă ea. Eşti un amator!
-- Ca şi tine.
Da, dar eu sînt o amatoare care trăieşte sub ameninţarea
cu moartea de patru ani. Acum te rog să pleci. Pleacă!
- Nu plec, Liesl, zise el pe un ton ferm. Trebuie să stăm
de vorbă.

16
Cabana, modest mobilată, era confortabilă. Plafonul şi
podeaua erau din seînduri de pin. Liesl îi arată cu
mîndric rafturile din lemn, pe care Ic confecţionase Peter
pentru a-şi pune cărţile. Lîngă semiticul de piatră, se înălţa o
stivă de buşteni.
Liesl aprinse focul. Ben îşi dezbrăcă haina deşi în încăpere
era frig.
- Eşti rănit, zise Liesl. Ai fost împuşcat.
Ben observă că pe umărul stîng cămaşa se pătase de sînge.
Ciudat, nu-l duruse - încordarea şi oboseala îl tăcuseră să
uite de rană.
- Scoate cămaşa, îi ordonă Liesl, pe un ton profesional.
Ben îşi descheie cămaşa. Ţesătura era lipită de umărul
stîng şi, cînd trase, durerea îl fulgeră.
Liesl luă un burete curat, îl înmuie în apă caldă, umezi
locul şi îndepărtă cu grijă pînza de pe urmărul rănit.
- Ai avut noroc: glonţul te-a zgîriat, nimic mai mult.
Spune-mi ce s-a întîmplat.
173
în vreme ce Liesl se ocupa de rana lui, Ben îi povesti prin
ce trecuse cu cîteva ore în urmă.
-Trebuie să-ţi curăţ rana, ca să nu se infecteze.
îl aşeză lîngă chiuvetă, turnă nişte apă fiartă dintr-un ibric
şi-o lăsă să se răcească într-un vas de porţelan. Apoi ieşi pentru
cîteva minute şi se întoarse cu bandaje şi cu o sticlă galbenă
cu antiseptic.
Ben gemu şi în timp ce îi spăla rana, şi cînd i-o tampona
cu vată îmbibată cu antisepticul cafeniu.
- Mă doare mai rău curăţatul, zise el în timp ce Liesl
aplica patru benzi de leucoplast ca să fixeze bandajul.
- Data viitoare n-o să mai fii aşa norocos, zise ea pe un ton sec.
- Acum n-am nevoie de noroc, ci de informaţii. Trebuie
să înţeleg ce dracu' se întîmplă. Trebuie să mă concentrez
asupra acestei Sigma. în mod sigur ei stau cu ochii pe mine.
Liesl îi întinse o cămaşă groasă, din bumbac tricotat, carc-i
aparţinuse lui Peter.
Realitatea, pe care încercase s-o ţină la distanţă, dădu
buzna peste Ben. Se simţea ameţit, alarmat, mîhnit, disperat.
- Te ajut eu s-o îmbraci, spuse ea, sesizînd durerea
întipărită pe chipul lui.
Ben trebuia să-şi recapete calmul. îşi închipuia cît de mult
suferea Liesl pentru că îl pierduse pe Peter.
- Semănaţi atît de mult, zise ea. Peter nu mi-a spus
niciodată. Cred că nu şi-a dat seama cît de mult semănaţi.
- Gemenii nu se recunosc niciodată unul în celălalt.
- E ceva mai mult decît atît. Nu mă refer doar la aspectul
fizic. Unii ar putea spune că Peter n-a avut nici un scop în
viaţă. Eu îl cunosc mai bine. Era ca o pînză de vas, moale,
pînă cînd prinde forţa vîntului. Dădu din cap, dezamăgită parcă
de încercările ei stîngace de a comunica. Vreau să spun că
Peter avea un ţel înalt.
- Ştiu ce vrei să spui. Asta am admirat cel mai mult la el -
felul în care a reuşit să-şi creeze o viaţă a lui.
- Iubea dreptatea, spuse Liesl, cu ochi trişti, scînteietori,
o iubea cu patimă.
174
- O patimă pentru dreptate. Asta nu înseamnă mare lucru
într-o lume preocupată doar de administrarea bunurilor
materiale, zise Ben cu amărăciune.
- O lume care ţi se parc înăbuşitoare, spuse Liesl. Te
sufocă treptat, aşa cum zicea Petcr că o să se întîmple.
- Există căi mai rapide de-a muri, zise Ben. De curînd am
avut ocazia să aflu.
- Vorbeşte-mi despre şcoala la care ai predat. Am fost de
vreo două ori la New York, în adolescenţă, şi o dată mai
tîrziu, la o conferinţă.
- Da, era la New York. Dar nu în New York-ul pe
carc-l văd turiştii. Am predat într-un cartier numit East New
York. Vreo doisprezece kilometri pătraţi, în care locuiesc cei
mai nevoiaşi oameni din oraş. Sînt cîtcva băcănii, locuri de
unde cumperi ţigări şi băutură şi unde schimbi cecurile pe
bani gheaţă. Secţia şaptezeci şi cinci - Şapte-Cinci, cum îi zic
poliţiştii care au ghinionul să lucreze acolo. în unele nopţi,
parcă eram la Beirut. Mă duceam la culcare în zgomot de
împuşcături. Un cartier ignorat de restul societăţii.
- Şi-acolo ai predat tu.
- Mi se părea dezgustător că America, ţara cea mai bogată
din lume, tolera o asemenea decădere. Faţă de locul ăla,
Soweto părea raiul pe pămînt. Sigur, existau obişnuitele şi
ineficientele programe de combatere a sărăciei, dar şi nerostita
convingere a zădărniciei lor. „Săracii vor fi mereu cu noi" -
nimeni nu mai folosea cuvintele astea, dar asta voiau să spună.
Foloseau alte sloganuri, vorbeau despre cutare chestie
„structurală", despre alta „comportamentală" şi de clasa de
mijloc care se descurca bine, nu? Dar nu m-am dat bătut.
N-aveam de gînd să salvez lumea, nu eram naiv, dar mi-am
zis că, dacă reuşesc să salvez un copil, sau doi, eforturile
mele nu vor fi zadarnice.
- Şi-ai reuşit?
- Posibil, spuse Ben, obosit. Posibil. N-am rămas acolo
să-mi pot da seama. Rosti cuvintele cu dezgust. Am ajuns să
175
comand budincă de carne cu trufe şi să beau şampanie cu
clienţii.
- Cred că această schimbare a fost un şoc pentru tine,
zise Liesl cu blîndeţe.
îl asculta cu atenţie, parcă dorind să uite de propria ei
durere.
- Cred că voiam să-mi alung durerea. Culmea e că mă
pricepeam la astfel de lucruri. Cunoşteam ritualurile curtării
clienţilor. Dacă aveai nevoie de cineva care să comande în
cele mai scumpe restaurante din oraş tară să se uite la lista de
meniuri, eu eram ăla. Apoi am început să-mi risc viaţa
practicînd sporturi extreme. Mă căţăram pe piscurile
Vermillion, din Arizona, navigam singur în Bermude, schiam
în trecătoarea Camcron. Courtney - o veche prietenă de-a
mea - îmi spunea mereu că-mi caut moartea, şi nu greşea.
Făceam toate astea ca să simt că trăiesc. Făcu o pauză, după
care continuă: Acum pare stupid, nu? Distracţiile prosteşti
ale unui puşti bogat şi răsfăţat.
- Poate că te purtai aşa pentru că fuseseşi scos din mediul
tău.
- Crezi? Nici măcar nu eram sigur că salvarea sufletelor
din East New York era scopul vieţii mele. Oricum, n-am avut
ocazia să mă conving.
- Cred că şi tu ai fost o pînză, ca şi Peter. Trebuia doar să
prinzi vîntul.
Pe chipul lui Ben apăru un zîmbet trist.
- S-ar părea că vîntul m-a găsit pe mine. Şi e un blestemat
de muson. O conspiraţie pusă la cale în urmă cu cincizeci de
ani, care sacrifică vieţi şi-acum. Cu precădere pe cele ale
oamenilor care-mi sînt dragi. Nu ştiu dacă ai fost vreodată
într-o ambarcaţiune mică pe timp de furtună. Eu am fost.
Primul lucru pe care trebuie să-l faci e să cobori pînzele.
- Chiar crezi că ai de ales? Liesl îşi turnă puţin coniac.
- Nici măcar nu ştiu care sînt opţiunile. Tu şi cu Peter v-aţi
gîndit la asta mai mult decît mine. La ce concluzie aţi ajuns?
175
- Doar la cele pe care ţi le-am spus. Ipoteze, în cea mai
mare parte. Peter a cercetat mult perioada aceea. L-a întristat
ceea ce a aflat. în perioada celui de-al doilea război mondial
au existat numeroase corporaţii preocupate doar de a-şi
menţine aria operaţiunilor. Din nefericire, unii considerau
războiul o ocazie ce trebuia exploatată - o ocazie de a-şi
spori profiturile. învingătorii n-au luat niciodată atitudine faţă
de duplicitatea corporaţiilor. Nu era convenabil s-o facă.
Zîmbetul ci sarcastic îi aminti lui Ben de furia mocnită a
fratelui său.
- De ce?
- Prea multe întreprinderi americane şi britanice ar fi
trebuit trase la răspundere pentru colaborare cu inamicul.
Era preferabil să ascunzi gunoiul sub covor. Fraţii Dulles,
după cum ştii, au rezolvat treaba asta. Descoperirea
adevăraţilor colaboratori n-ar fi „dat" bine, ar fi estompat
limitele dintre bine şi rău, ar fi dăunat mitului inocenţei aliaţilor,
lartă-mă dacă nu reuşesc să explic prea bine - sînt istorii pe
care le-am auzit de multe ori. A existat un tînăr avocat la
Departamentul de justiţie care a îndrăznit să ţină o cuvîntare
despre colaborarea dintre oamenii de afaceri americani şi
nazişti. A fost imediat concediat. După război, cîţiva
conducători germani au fost chemaţi să dea socoteală, însă,
„citadela" industriaşilor axei n-a fost niciodată cercetată. De
ce să-i judeci pe industriaşii germani care făcuseră afaceri cu
Flitler - cîtă vreme aceştia făceau bucuroşi afacerile cu
America? Atunci cînd nişte oficiali prea zeloşi de la Niirenberg
i-au condamnat pe cîţiva dintre ei, John J. McCloy, înaltul
comisar american, le-a diminuat sentinţele. „Excesele"
fascismului erau regretabile, dar industriaşii trebuia să aibă
grijă unii de alţii, nu?
încă o dată, pe Ben îl surprinse în relatarea ei prezenţa
tonului pătimaş al lui Peter.
- Totuşi, îmi vine greu să pricep - parteneriate financiare
cît timp cele două tabere se aflau în război?
176
- Lucrurile nu sînt totdeauna ce par a ii. Cel mai important
ofiţer de informaţii al lui Hitler, Reinhard Geblen, se gîndea,
în 1944, să se predea Aliaţilor. înaltul comandament german
ştia din ce parte bătea vîntul, ştia că Hitler era paranoic. In
consecinţă, a trecut la negocieri. Ofiţerii germani au
microfilmat dosarele lor despre URSS, le-au introdus în
containere etanşe, le-au îngropat într-o pajişte din Alpi - cam
la o sută de kilometri de-aici - şi au contactat serviciile
americane de contrainformaţii, ca să încheie un tîrg. După
război, voi, americanii, l-aţi pus pe Gehlen în fruntea
Organizaţiei pentru Dezvoltare Industrială a Germaniei de
Sud.
Ben dădu încurcat din cap.
- Se pare că voi doi aţi studiat temeinic problema asta,
spre deosebire de mine. Dădu pe gît restul de coniac.
- Aşa este, am aprofundat adînc problema asta. Trebuia
s-o facem. îmi amintesc ce mi-a spus Peter. El zicea că n-ar
trebui să ne întrebăm unde se află ei, ci unde nu se află. Şi,
mai ales în cine se poate avea încredere. Atunci mi s-a părut
o nebunie.
- Dar acum nu mai pare.
- Nu, admise Liesl, acum şi-au concentrat forţele asupra
ta; pe căi oficiale, dar şi neoficiale. Ezită, înainte de a continua.
Trebuie să-ţi mai dau ceva.
Dispăru în dormitor, apoi se întoarse cu o cutie de carton,
asemănătoare celor în care se împachetează cămăşile la
curăţătorie. O puse pe masă şi o deschise. Conţinea hîrtii,
cărţi de identitate plastifiate şi paşapoarte.
- Au fost ale lui Peter, zise Liel. Rezultatul a patru ani
trăiţi în ilegalitate.
Degetele lui Ben răsfoiră actele de identitate, de parcă ar
fi fost nişte cărţi de joc. Trei nume diferite, toate ataşate
aceleiaşi feţe. A lui Peter.
- „Robert Simon." Inteligent. Trebuie să fie mii de oameni
cu numele ăsta în America de Nord. „Michael Johnson." La
177
fel. „John Freedman." Par să fie făcute de un profesionist.
- Peter era un perfecţionist, spuse Lisei. Sînt sigură că
actele astea sînt tară cusur.
Ben continuă să cerceteze documentele şi văzu că fiecărui
paşaport îi corespundeau cărţi de credit pe acelaşi nume. în
plus, existau documente şi pentru soţia celui al cărui nume şi-l
atribuise. Admiraţia lui Ben pentru fratele său era umbrită de
o profundă tristeţe. Precauţiile lui Peter nu reuşiseră să-i
salveze viaţa.
- Trebuie să te mai întreb ceva Liesl: putem fi siguri că
urmăritorii lui Peter - grupul Sigma sau oricine ar fi ei - nu
sînt la curent cu identităţile astea?
- Posibilităţile nu sînt probabilităţi.
- Cînd a folosit ultima oară numele „Robert Simon" şi în
ce împrejurări?
Liesl închise ochii, concentrîndu-se, şi-i oferi detaliile cu
remarcabilă precizie. După douăzeci de minute, Ben se
convinsese că cel puţin două dintre pseudonimele lui Peter,
nefolosite în ultimii doi ani, puteau să fi trecut neobservate.
Ben puse documentele în buzunarele interioare ale hainei
lui de piele, apoi îi luă mîna lui Liesl, o privi în ochi, şi zise:
-îţi mulţumesc.
- Rana de la umăr o să facă o crustă şi-o să se vindece în
cîteva zile. Va fi greu să-ţi ascunzi identitatea, deşi
documentele te vor ajuta.
Liesl destupă o sticlă cu vin roşu şi turnă în două pahare.
Vinul era excelent - aromat, tare, închis la culoare. Ben bău
un pahar şi simţi că se relaxează.
Preţ de cîteva clipe, amîndoi priviră în focul din şemineul
primitiv.
Dacă Peter a ascuns documentul aici, unde-ar putea fi?
Şi dacă nu-i aici, atunci unde? îi spusese că se afla undeva,
în siguranţă. Să-l fi lăsat la Matthias Deschner? De ce
deschisese un cont bancar pentru seiful care i se dădea, dacă
nu pusese în el documentul de asociere?
începu să-şi pună întrebări despre Deschner. Care era rolul
178
lui, dacă avea vreunul, în tot ce se întîmplase la bancă? îl
avertizase oare pe bancher că Ben intrase ilegal în ţară? Dacă
aşa stăteau lucrurile, Deschner ar fi putut s-o facă înainte ca
Ben să aibă acces la seif. Oare reuşise Deschner să deschidă
seiful în urmă cu mai multe luni ca să ia documentul, şi să-l
dea urmăritorilor lui Petcr? Liesl afirmase că are deplină
încredere în vărul ci... Gînduri contradictorii se învîrteau în
mintea lui Ben creîndu-i o stare de confuzie,
în cele din urmă Liesl îi întrerupse meditaţia.
- Faptul că ai reuşit să mă urmăreşti pînă aici mă
îngrijorează, zise ca. Nu tc supăra, te rog, dar îţi spun încă o
dată - eşti un amator. Gîndeşte-te cît de uşor i-ar fi unui
profesionist.
indiferent că ea avea sau nu dreptate, Ben simţi nevoia s-o
liniştească.
- Nu uita că Pcter mi-a spus că locuiţi într-o cabană, lîngă
un lac. După ce am localizat spitalul, totul a fost simplu. Dacă
n-aş fi ştiut ce ştiam, probabil că tc-aş fi pierdut din ochi mult
mai devreme.
Liesl nu comentă, şi continuă să privească flăcările din
şemineu.
- Ştii să foloseşti chestia aia? întrebă Ben, arătînd spre
revolverul pe care ea îl lăsase pe masă.
- Fratele meu a fost militar. Fiecare puşti elveţian ştie să
tragă cu o armă. Există chiar şi o sărbătoare naţională, la
care se organizează concursuri de tir. Tatăl meu mă trata ca
pe un un băiat şi m-a învăţat să folosesc o armă. Liesl se
ridică în picioare. Mi s-a făcut foame. O să pregătesc ceva
pentru cină.
Ben o urmă în bucătărie. Liesl aprinse aragazul, scoase
un pui din micul frigider, îl unse cu unt, presără peste el ierburi
aromate şi îl puse în cuptor. în timp ce curăţa cartofii şi prepara
salata îi povesti lui Ben despre nunta ei.
Ben scoase plicul cu fotografia din buzunarul jachetei şi
i-o arătă.
- Ai idee cine-ar putea fi oamenii ăştia?
179
- O, Doamne, ăsta trebuie să fie tatăl vostru! Seamănă
atît de mult cu voi. Ce bărbat frumos a fost!
- Şi ceilalţi?
Ea ezită, apoi dădu din cap, vizibil tulburată.
- Par a fi nişte oameni importanţi. Toţi par aşa în ţinută
de afaceri. îmi pare rău, nu ştiu. Peter nu mi-a arătat niciodată
fotografia, însă mi-a vorbit despre ea.
- Şi documentul de care vorbeam - contractul de asociere -
ţi-a spus cumva că l-a ascuns aici?
- Nu.
- Eşti sigură? Nu l-am găsit în seif.
- Mi-ar fi spus dacă l-ar fi ascuns aici.
- Nu neapărat. Nu ţi-a arătat nici fotografia asta. Poate
că voia să te protejeze. Te deranjează dacă mă uit puţin prin
casă?
7 Te rog.
în timp ce ea termina de pregătit cina, Ben cercetă cabana
metodic, încereînd să se pună în situaţia fratelui său. Unde ar
fi ascuns Peter documentul? Elimină locurile pe care Liesl le
curăţa cu regularitate sau în care avea vreun motiv să umble.
Dormitorul era una din cele două încăperi mici de lîngă camera
de zi, cealaltă fiind biroul lui Peter. Ambele erau mobilate
sumar.
Verifică podeaua, căutînd vreo seîndură desprinsă, apoi
inspecta pereţii din buşteni, dar nu găsi nimic.
- Ai o laternă? întrebă Ben. Vreau să arunc o privire afară.
- Sigur. Există cîte o laternă în fiecare încăpere - lumina
se întrerupe des. Găseşti una pe masa de lîngă uşă. Cina e
gata în cîteva minute.
- Termin repede.
Luă lanterna şi ieşi afară. Făcu un tur rapid al pajiştei din
jurul cabanei şi observă un petic de pămînt pîrjolit, unde cei
doi făcuseră grătar, şi o stivă mare de buşteni, acoperită cu o
prelată. Documentul s-ar fi putut afla într-o cutie aşezată sub
o piatră, dar ca să-l caute trebuia să aştepte pînă a doua zi de
dimineaţă. îndreptă fasciculul lanternei spre exteriorul cabanei,
180
lumină pereţii, scotoci într-un rezervor de propan, dar fără
succes.
Cînd se întoarse în casă, Liesl pusese deja două farfurii pe
o măsuţă rotundă de lingă fereastră.
- Miroase grozav, zise Ben.
- Ia loc, te rog.
Liesl turnă vin în pahare şi aduse mîncarea. Puiul la cuptor
se dovedi excelent.
Mîncară în tăcere şi începură să vorbească abia după ce-şi
potoliră foamea. Al doilea pahar cu vin o tăcu pe Liesl să
devină melancolică. în timp ce vorbea despre Peter şi povestea
cum se cunoscuseră, o podidi plînsul. îşi aminti cît de mîndru
fusese Peter că mobilase cabana, meşterind singur rafturile
de cărţi şi mare parte din mobilier.
Rafturile de cărţi, îşi zise Ben. Peter lucrase singur la
rafturile pentru cărţi... Se ridică brusc.
- Te superi dacă mă uit mai bine la rafturi?
- Deloc, spuse ea, dînd obosită din mină.
Rafturile păreau să fi fost confecţionate pe segmente şi
apoi asamblate. Nu erau rafturi deschise; Peter le fixase la
spate o placă de lemn.
Ben începu să scoată cărţile pentru a căuta în spatele lor.
- Ce faci? strigă Liesl contrariată.
- Le pun la loc, nici o grijă, zise Ben.
Trecuse o jumătate de oră, dar nu găsise nimic. Liesl
termină de strîns masa şi îl anunţă că era epuizată. Ben scotea
cărţile de pe fiecare raft şi se uita în spatele lor, tot mai
dezamăgit. Cînd ajunse la seria de romane ale lui F. Scott
Fitzgerald, zîmbi trist. Marele Galsby fusese cartea favorită
a lui Peter.
în spatele romanelor lui Fitzgerald, găsi un mic
compartiment aproape invizibil, încastrat în tăblia de lemn.
Peter făcuse o lucrare de tîmplărie impecabilă: vagul
contur rectangular al compartimentului se vedea cu greu.
Trase cu unghiile, dar nu ieşi nimic. împinse, apoi apăsă şi
compartimentul se deschise cu un pocnet.
194
i.
Documentul se afla acolo. O bandă de cauciuc ţinea sulul
strîns. Ben îl scoase, dădu la o parte banda şi-l desfăşură.
Coala de hîrtie fragilă, îngălbenită, era acoperită cu litere
şapirografiate. Prima pagină a dosarului unei corporaţii.
Pe antet scria SIGMA AG. Era şi o dată: 6 aprilie 1945.
Urma o listă cu membrii consiliului de administraţie şi
directorii companiei.
Peter avusese dreptate: erau nume pe care le cunoştea,
nume ale unor corporaţii care existau şi azi, care
produceau automobile, arme şi bunuri de consum, nume
de preşedinţi de trusturi. Pe lîngă cei pe care-i
recunoscuse în fotografie figurau acolo fabulosul magnat
Cyrus Wcston, al cărui imperiu al oţelului îl întrecea chiar
şi pe cel al lui Andrew Carnegie, sau Avery Henderson,
considerat de istoricii economiei mondiale drept cel mai
important bancher al secolului douăzeci după John
Pierpont Morgan. Mai apăreau acolo directorii executivi
ai marilor companii constructoare de maşini, producători
de tehnologic dc primă generaţie, pionieri în dezvoltarea
tehnologiilor radar, a microundelor şi congelării. Erau
prezenţi numele primelor trei companii petroliere din
lume, aflate în America, Anglia şi Olanda, ale giganţilor
telecomunicaţiilor, înainte de-a ajunge să fie numiţi astfel,
ale corporaţiilor-mamut, unele existînd ca atare, altele
subordonate unor conglomerate mai mari. Erau prezenţi
industriaşi din America, Europa Occidentală, ba chiar şi
cîţiva din Germania, din timpul războiului. Iar în fruntea
listei se afla numele trezorierului:
MAX HARTMAN (OBERSTURMFÜHRER, SS)
Inima îi bătea nebuneşte. Max Hartman, locotenent în ŞS.
Dacă hîrtia reprezenta un fals, atunci era impecabil realizat.
Ben văzuse şi alte documente de asociere, iar cel pe care-l
avea în faţă era foarte asemănător.
Liesl intră în cameră.
- Ai găsit ceva? întrebă ea.
182
Focul din sobă se stingea treptat, iar în cameră se făcuse
frig.
- Cunoşti vreunul din numele astea? o întrebă Ben.
- Pe cele celebre. Atotputernicii „căpitani ai industriei",
cum îi numea Peter.
- Aproape toţi sînt morţi.
- Cu siguranţă au moştenitori, succesori.
- Da. Bine păziţi, spuse Ben. Sînt aici şi nume pc care nu
le cunosc. Nu sînt istoric.
- Pe Gaston Rossignol îl ştiu. Probabil că trăieşte şi azi la
Zurich. Toată lumea a auzit de el. E un pilon al sistemului
bancar elveţian din perioada postbelică. Gcrhard Lcnz a fost
asociatul lui Josef Mengcle. A murit undeva în America de
Sud cu mulţi ani în urmă. Şi, desigur... Glasul i se stinse.
- Peter a avut dreptate, zise Ben.
- In ce-l priveşte pe tatăl vostru?
- Da.
- E ciudat. DerApfel fălit nicht weit vom Stamm, se spune
pe la noi - aşchia nu sare departe de trunchi. Tu şi Peter eraţi
identici. Cînd mă uit la chipul din tinereţe al lui Max 1 lartman,
vă recunosc în el. Cu toate acestea, sînteţi complet diferiţi de
tatăl vostru. Aparenţele înşală.
- E un om rău.
- Regret...
Liesl îl privi lung. Ben nu-şi dădea seama dacă privirea ci
exprima mîhnire, milă sau altceva.
- In clipa asta semeni teribil de mult cu fratele tău.
- Ce vrei să spui?
-Pari... bîntuit. Cum fusese el în ultimele luni. închise
ochii, pentru a-şi opri lacrimile, apoi zise: Canapeaua din
biroul lui Peter se poate transforma în pat. O să ţi-l pregătesc
eu.
- Nu-i nevoie, spuse el. Mă descurc singur.
- Să-ţi aduc măcar nişte aşternuturi. Pe urmă o să-ţi spun
183
noapte bună. Cad din picioare de oboseală şi de prea mult
vin. Niciodată n-am fost o băutoare.
- Ai trecut prin multe în ultima vreme. Amîndoi am trecut.
Ben îi ură noapte bună, se dezbrăcă, împături cu grijă
documentul şi—1 vîrî în buzunarul jachetei lîngă actele de
identitate ale lui Peter. După cîteva clipe, dormea profund.
El şi Peter se aflau într-un vagon de marfă închis, înghesuiţi
printre alţi oameni, într-o căldură insuportabilă şi q duhoare
cumplită. Nu putea să-şi mişte braţele şi picioarele. îşi pierdu
cunoştinţa. Pe urmă văzu că se aflau în altă parte, tot într-o
mulţime de prizonieri - schelete ambulante, cu capetele rase.
Peter părea fericit pentru că i sc îngăduia să facă un duş. Ben
intră în panică, şi încercă să strige: „Peter! Nu! Nu! Nu c un
duş - e o cameră de gazare! Ieşi de-acolo! E o cameră de
gazare!" Nimeni nu-l auzea. Ceilalţi păreau nişte stafii, iar
Peter îl privea încruntat, tară să priceapă. Strigă din nou, însă
nu sc auzea nimic. Sc sufoca. îşi văzu fratele cu capul dat pe
spate, aşteptînd ca apa sâ-i învăluie trupul. In acelaşi timp,
auzi răsucindu-se robinetele, scîrţîitul ruginit al supapelor ce
se deschideau, şuieratul gazului. Răcni „Nu!", şi sc trezi.
Sc ridică încet în capul oaselor ascultînd. Nu se auzea
nici un scîrlîit; visase. Se afla în cabana fratelui său şi dormise.
Totuşi, auzise un zgomot. Poate că nu în vis. Un zgomot
dc portieră trîntită. Era inconfundabil; nu exista unul
asemănător. Şi venea de la o maşină mare, poate un camion.
Să fi fost Rovcr-ul lui?
Sări din pat, înşfacă laterna, îşi puse în grabă jeanşii,
bascheţii şi jacheta, li trecu prin minte că poate Liesl era cea
care închisese uşa maşinii. Deschise uşa dormitorului ei şi
constată că fata dormea.
Alergă spre ieşire, înhaţă revolverul de pe masă şi deschise
încet uşa din faţă. Se uită de jur-împrejurul poienii luminate
slab de lună. Nu voia să aprindă lanterna, ca să nu atragă
atenţia asupra sa ori să-l alerteze pe cel de-afară.
Apoi auzi un motor pornind. Făcu cîţiva paşi. Rover-ul
184
era la locul lui, dar observă stopurile roşii ale unui camion.
- Hei! strigă el, alergînd spre vehicul.
Camionul porni pe cărarea îngustă cu viteză maximă. Ben
continuă să fugă, cu pistolul într-o mînă, strîngînd în cealaltă
lanterna. Stopurile camionului se îndepărtau, deşi el fugea
cît putea de repede. In vreme ce alerga pc drumul de ţară
care se întîlnea cu cărarea cc ducea spre cabană, se întrebă
dacă intruşii auziseră vreun zgomot în cabană şi renunţaseră
să intre. Continuă să alerge, dar stopurile roşii deveneau tot
mai mici. Ben înţelese că efortul lui era zadarnic. Camionul
dispăruse. Se întoarse amintindu-şi de Rover, l-ar li putut
urmări cu el. Brusc o explozie asurzitoare se declanşa lingă
cabană. Cerul se coloră în oranj şi roşu şi Ben văzu cabana
cuprinsă de flăcări.

17
Washington
Fermoarul de la sacoşa Annei agăţă una din rochiile ei
chiar în clipa cînd taxiul care sosise claxona insistent.
- Bine, bine, mormăi ca. Potolcşte-te.
Trase iarăşi de fermoar, însă Iară succes. Pc urmă sună
telefonul.
- Dumnezeule!
Intîrziase. Voia să ajungă la Aeroportul Naţional Reagan,
ca să prindă cursa de seară către Ziirich. N-avea timp să
vorbească la telefon. Apoi serăzgîndi.
- Agent Navarro, scuză-mă că te-am sunat acasă.
Recunoscu imediat vocea deşi n-o auzise decît o dală. Am
obţinut numărul dumitale cle-acasă de la sergentul Arsenault.
Sînt Denis Weese, de la secţia de chimie a Laboratorului de
Medicină Legală Nova Scoţia.
Omul vorbea exasperant de lent.
-Da, zise ea iritată, toxicologul. Care-i problema?
- Iţi aminteşti că mi-ai cerut să examinez lichidul ocular?
185
Arma reuşi în cele din urmă să scoată ţesătura rochiei
dintre zimţii fermoarului. încerca să nu se gîndească la cît de
mult o costase rochia aia.
- Ai găsit ceva?
- Da, ceva foarte interesant.
Taximetristul claxona insistent.
- Poţi să aştepţi o clipă? zise ea şi lăsă receptorul alergînd
la fereastră. Cobor în cîteva minute, strigă ea.
La rîndul lui şoferul strigă:
- Navarro? Ai chemat un taxi?
- Poţi să porneşti ceasul. Cobor imediat, zise ea şi reveni
în fugă la telefon.
- Scuze. Vorbeai de lichidul ocular.
- Legătura a apărut la clectroforeză, continuă toxicologul.
Nu e o proteină naturală. E o peptidă, un fel de lanţ de
aminoacizi...
Anna puse sacoşa pe podea.
- Un compus sintetic, asta vrei să spui?
Nu era o proteină naturală. Ceva creat în laborator. Ce
putea însemna asta?
- Unul care se fixează selectiv pe neuroreceptori. Asta
explică de ce nu l-am găsit în sînge. Poate fi detectat, în
cantităţi infime, doar în lichidul spinal şi în cel ocular.
- Asta înseamnă că se duce direct la creier?
- Cam aşa ceva.
- Despre cc compus e vorba?
- E ceva exotic. în natură, cea mai apropiată de el e o
peptidă aflată în veninul de şarpe.
- O otravă, deci.
- O moleculă cu totul nouă, una dintre toxinele pe care le
pot sintetiza oamenii de ştiinţă. Presupun că are ca efect stopul
cardiac şi nu lasă urme în limfa sanguină. E o chestie tare. O
moleculă cu totul nouă.
- Unde crezi că poate fi folosită toxina asta? în războiul
biologic?
Omul rîse stînjenit.
- Nu, nu, nimic de genul ăsta. Astfel de peptide sintetice
186
sînt create pornind de la otrăvurile naturale secretate de
broaşte rîioase, melci sau şerpi în cercetările de biotehnologie
fundamentală. Faptul că se fixează selectiv pe anumite
proteine le face utile pentru cercetare. E adevărat că sînt
toxice, dar nu de-aceea au fost inventate.
- Deci această... această substanţă ar putea fi produsă de
un laborator de biotehnologie.
- Sau de orice laborator care face studii de biochimie
moleculară. Poate fi şi o mare firmă de cercetări agricole -
Monsanto, Archer Daniels Midland şi altele asemenea.
Oricum, habar n-am unde a fost creată.
- Te rog să-mi faci un serviciu. O să-ţi cer să trimiţi un
fax cu tot ce mai afli la numărul pe care ţi-l voi da.
Ii dădu numărul, îi mulţumi, închise telefonul, apoi sună
la SCI. Dacă pierdea avionul, asta era. Acum, avea altă
prioritate.
- Pot să vorbesc cu cineva care arc relaţii la Biroul de
patente american? întrebă ea.
După ce i se făcu legătura, zise:
- Agent Stanley? Agent Anna Navarro la telefon. Vreau
să verifici foarte repede ceva pentru mine şi să mă contactezi.
Peste cîteva minute o să primeşti un fax de la Laboratorul de
Medicină Legală Nova Scoţia. E vorba despre descrierea unei
molecule sintetice. Vreau să aflu dacă a înregistrat vreo
companie patentul pentru chestia asta.
„Află cine o produce şi-o să afli ucigaşul. Una va duce la
cealaltă." Ce bine ar fi să se rezolve totul atît de simplu.
Şoferul claxona din nou, şi Anna îi strigă de la fereastră
să aibă răbdare.
Elveţia
Ben conducea maşina spre Zurich. înapoi în bîrlogul
lupului, îşi zise el cu mîhnire. Da, era „persona non grata"
acolo, însă oraşul avea aproape patru sute de mii de locuitori;
187
aşa că putea să se descurce, dacă nu atrăgea atenţia, şi evita
capcanele. Se întrebă unde-ar fi putut fi? Era un risc, unul
calculat. Liesl citase avertismentul lui Peter: important nu e
unde se află ei, ci unde nu se află.
O, Doamne. Liesl! Chipul ei îi revenea mereu în minte,
ca şi cabana incendiată de explozia la care fusese martor.
Singurul lucru de care se agăţa, care-i permitea să-şi
păstreze judecata limpede era speranţa că Liesl murise în
explozie şi nu se chinuise.
Se gîndise îndelung la cele petrecute. Totul avea o logică
descurajantă. Scîrţîitul pc care-l auzise în puterea nopţii, pe
care-l integrase în visul lui teribil, se datorase supapei
rezervorului de propan care fusese deschisă complet. Cabana
se umpluse imediat cu gaz inodor care trebuia să-i amorţească,
să-i adoarmă şi pc urmă să-i ucidă. Pentru a distruge dovezile,
recurseseră la o bombă cu ceas. Era limpede că nu durase
mult pînă cînd gazul, extrem de inflamabil, luase foc.
Autorităţile vor pune catastrofa pe seama unei defecţiuni la
rezervorul de propan - ceva obişnuit în zonele rurale.
Pe urmă, cel care pusese totul la cale se suise în camion şi
îşi luase tălpăşiţa.
Cînd Ben ajunsese la cabană aceasta arsese aproape în
totalitate.
Liesl nu se chinuise. Murise înainte ca mica ei cabană să
se transforme într-un infern.
Vreme de patru ani, Liesl şi Peter locuiseră acolo, trăiseră
ascunşi, marcaţi de teamă, însă netulburaţi. Probabil că ar fi
putut sta acolo mult şi bine.
Dar el îşi făcuse apariţia la Zurich şi-i scosese din bîrlog
pe fanaticii ăia, împingîndu-l pe Peter spre moarte. Şi asta nu
era tot.
Ii condusese pe aceiaşi fanatici, anonimi, la Liesl, femeia
care-i salvase cîndva viaţa lui Peter.
Ben era amorţit. Nu mai simţea durerea ascuţită a
vinovăţiei. Şocul îl transformase într-un automat - şofa privind
drept înainte. Devenise o maşinărie incapabilă de emoţii.
188
Pe măsură ce se apropia de oraşul întunecat, creştea în el
o furie mistuitoare. O furie îndreptată împotriva celor care
uciseseră oameni nevinovaţi, care din întîmplare dăduseră
peste o anume informaţie.
Aceşti ucigaşi, ca şi cei care-i dirijau, n-aveau chip pentru
el. Nu şi-i putea imagina, dar era hotărît să-i demaşte. îl voiau
pe Ben mort; intenţionau să-l sperie, să-l reducă la tăcere,
dar în loc să fugă, în loc să se ascundă, el hotărîse să-i caute.
Ei voiau să opereze din umbră; el avea să-i scoată Ia lumină.
Ei voiau să sc ascundă; el avea să-i dea în vileag, să-i demaşte
pe cei printre care figura şi tatăl lui.
Acum era nevoit să sape adînc în trecut, ca să alic cine
erau asasinii, de unde veneau şi, mai presus de toate, ce
ascundeau. Mînia lui depăşea teama firească pe care o simţea.
Ştia că depăşise limita raţiunii, că devenise obsedat.
Dar cine erau aceşti agresori tară chip?
Nebuni? Fanatici? Indivizi plătiţi de conducerea
corporaţiei la a cărei întemeiere contribuise şi Max 1 lartman?
O corporaţie înfiinţată cu multe decenii în urmă de către un
grup de industriaşi importanţi şi nazişti cu rang înalt care
încercau acum să ascundă originile ilegale ale averilor pe care
le deţineau? Asasini cu sînge rece, tară vreo ideologie, a căror
motivaţie era profitul, dolarul atotputernic, marca germană,
francul elveţian?
Avea nevoie de informaţii certe.
Ben îşi aminti că una dintre marile biblioteci ştiinţifice ale
Elveţiei se afla la Universitatea Zurich, situată pe colinele ce
dominau oraşul, şi hotărî să se îndrepte într-acolo pentru a
începe să cerceteze trecutul.
Washington
Anna îl privea pe stewardul care demonstra cum să-ţi pui
o pungă peste nas şi gură ca să poţi respira dacă avionul se
prăbuşea. Citise cîndva într-o revistă că nimeni nu a
189
supravieţuit vreodată unei aterizări forţate în apă. Scoase din
geantă o sticluţă de Ativan. Era singura modalitate de-a rezista
traversării Atlanticului.
Tresări cînd auzi telefonul ei mobil StarTac, oferit de SCI,
ţîrîind din fundul genţii. Era un telefon codificat, puţin mai
mare decît modelul din comerţ. Uitase să-l închidă. îl scoase
din poşetă.
- Navarro.
- Vă caută Alan Bartlett, auzi ea o voce cu un vag accent
jamaican.
Simţi o bătaie uşoară pe umăr. Era un steward.
- îmi pare rău, doamnă, zise el. Nu aveţi voie să folosiţi
telefonul mobil în timpul zborului.
- Nu zburăm încă, îi atrase atenţia Anna.
- Agent Navarro, spuse Bartlett. Mă bucur că te-am prins.
- Doamnă, insistă stewardul, regulamentul de zbor vă
interzice să folosiţi telefonul mobil după ce aeronava a părăsit
locul de îmbarcare.
- Scuze, durează doar un minut. Ce ai pentru mine? Sînt
în avionul pentru Zürich, i sc adresă ca lui Bartlett.
-Doamnă, zise stewardul, exasperat.
Fără să se uite la el, Anna scoase legitimaţia de la
Departamentul de Justiţie şi i-o arătă.
- Am mai pierdut unul, zise Bartlett.
încă unul? Aşa de repede? Crimele se succedau cu iuţeală.
Stewardul se retrase.
- îmi cer scuze, doamnă.
- Glumeşti, murmură Anna în telefon.
- în Olanda. într-un oraş numit Tilburg, la vreo două ore
de mers de la Amsterdam, spre sud. Poate schimbi avionul la
Zürich şi te duci acolo.
-Nu, spuse ea. Mă duc la Zürich. O să-i spun delegatului
FBI la Amsterdam să ceară imediat o autopsie. De data asta
putem să le spunem ce otravă să caute.
- Chiar aşa?
- Sînt în drum spre Zürich, domnule director. Vreau să-l
190
prind pe unul în viaţă. Morţii nu vorbesc. Care e numele
victimei de la Tilburg?
Bartlett făcu o pauză.
- Un anume Hendrik Korsgaard.
- O clipă, strigă Anna. Numele ăsta nu e pe lista mea.
Tăcere.
- Vorbeşte, Bartlett, fîr-ar să fie!
- Mai sînt şi alte liste, agent Navarro, zise încet Bartlett.
- Mi se pare mie sau asta e încă o încălcare a înţelegerii
noastre, spuse Anna pe un ton ferm, uitîndu-se înjur să vadă
dacă nu era ascultată.
-Deloc, domnişoară Navarro. Instituţia mea lucrează ca
oricare alta, conform principiului diviziunii muncii.
Informaţiile sînt furnizate în consecinţă. Misiunea dumitale e
să-i găseşti pe asasini. Am avut motive să credem că numele
de pe lista pe care ţi-am dat-o erau cele vizate. N-aveam dc
ce să credem că... şi ceilalţi erau în pericol.
- Ştiaţi unde locuia victima din Tilburg?
- Nu. Toate eforturile dc a-l localiza au fost zadarnice.
- Atunci putem exclude posibilitatea ca ucigaşii să fi avut
pur şi simplu acces la dosarele voastre.
- Mai mult decît atît, zise Bartlett pe un ton tranşant. Cei
care-i ucid pc bătrînii ăştia au surse mult mai bune decît ale
noastre.
Era ora patru dimineaţa atunci cînd Ben găsi
Univesitâlshibliothek, în Zăhringcrplatz. Biblioteca urma să
se deschidă abia peste cinci ceasuri.
La New York, calculă, trebuia să fie ora zece seara.
Probabil că tatăl lui nu se culcase încă şi chiar dacă adormise,
nu prea-i păsa că îl trezeşte. Nu-i mai păsa.
Rătăcind pe Universitătslrasse ca să-şi mai dezmorţească
picioarele, se asigură că telefonul lui mobil corespundea
standardului GSM folosit în Europa şi sună la Bedford.
Răspunse doamna Walsh, menajera.
Doamna Walsh, pe care Ben o considerase dintotdeauna
190
o versiune irlandeză a doamnei Danvers din Rebecca, era
angajata familiei de peste douăzeci de ani, însă Ben nu reuşise
niciodată să treacă peste atitudinea ei rezervată.
- Benjamin, exclamă ea pe un ton straniu.
- Bună seara, doamnă Walsh. Vreau să vorbesc cu tata.
Era pregătit pentru o înfruntare cu cerberul tatălui său.
- Benjamin, tatăl tău a plecat.
Ben îngheţă.
- Unde-a plecat?
- Păi, tocmai asta e, nu ştiu.
-Cine ştie?
- Nimeni. Azi-dimineaţă a venit o maşină să-l ia. Nu mi-a
spus unde se duce. A zis doar că o să dureze „o vreme".
- Conducea Gianni?
Gianni era şoferul tatălui său, un tip taciturn pentru care
bătrînul avea o anume afecţiune.
- Nu era Gianni. Nici vreo maşină a companiei.
- Nu înţeleg. N-a mai procedat aşa niciodată, nu?
- Niciodată. Ştiu că şi-a luat paşaportul, fiindcă nu mai e
la locul lui.
- Paşaportul? Păi asta înseamnă ceva, nu?
- Am sunat la birou, am vorbit cu secretara, dar ea nu ştia
nimic despre vreo călătorie peste hotare. Speram că ţi-a spus
ţie ceva.
- Nici un cuvînt. A primit vreun telefon...?
- Nu, nu... Stai să verific mesajele. Urmă o scurtă pauză
după care femeia continuă: A sunat doar un domn Godwin.
- Godwin?
- Mă rog, de fapt e menţionat profesorul Godwin.
Numele îl luă prin surprindere pe Ben. Trebuie să fie vorba
despre mentorul lui din colegiu, istoricul de la Princeton, John
Barnes Godwin. Pe urmă înţelese că nu era chiar atît de ciudat
ca Godwin să-l sune pe Max: cu cîţiva ani în urmă, impresionat
de cele spuse de Ben despre faimosul istoric, Max donase
nişte bani Colegiului pentru înfiinţarea unui Centru pentru
studiul valorilor umane, al cărui director devenise Godwin.
191
Oare despre ce vorbiseră cei doi în acea dimineaţă, înainte ca
Max să dispară?
- Dă-mi numărul lui, ceru Ben şi, după ce-l notă închise
telefonul.
Preţ de o clipă, îşi închipui că tatăl lui fugise, pentru că
aflase că-i fusese dezvăluit trecutul. Apoi îşi zise că n-avea
sens - în fond de ce fugea? încotro fugea?
Epuizat şi de oboseală şi de emoţii, Ben îşi dădu seama că
nu mai gîndea limpede. Avea mare nevoie de un somn bun.
începea să facă legături aiurea.
Peter aflase nişte lucruri despre trecutul tatălui lor, despre
o companie la a cărei înfiinţare pusese umărul şi Max. Apoi,
Peter fusese ucis.
Pe urmă am găsit o fotografie a fondatorilor acestei
corporalii, printre care se afla şi tatăl meu. După aceea
m-am dus la cabana lui Liesl unde am găsit o pagină din
documentul de asociere prin care se înfiinţa acea companie.
Apoi, ei au încercai să ne ucidă, pe mine şi pe Liesl, ca să
înlăture dovezile. Deci eposibil ca ei... să se f i dus la tatăl
meu, să-l f i informat că secretul fusese divulgat, secretul
trecutului său ori poate secretul acestei ciudate corporaţii?
Ori amîndouă?
Da, era posibil de vreme ce ei încercau eliminarea celor
care aflaseră despre companie...
Din care altă pricină să fi dispărut Max?
Poate că fusese obligat să se ducă undeva, să se întîlnească
cu anumiţi oameni...
De un lucru era sigur Ben: brusca dispariţie a tatălui său
avea legătură cu uciderea lui Peter şi Liesl şi cu descoperirea
acelui document.
Se urcă în Range Rover şi se îndreptă către
Zăhringerplatz. Ajuns acolo, dădu un telefon la Princeton,
New Jersey.
- Domnul profesor Godwin?
Se părea că-l trezise pe bătrîn din somn.
- Sînt Ben Hartman.
192
John Barnes Godwin, istoric al Europei secolului
douăzeci, cîndva cel mai popular conferenţiar de la Princeton,
se pensionase de cîţiva ani buni. Avea optzeci şi doi ani, dar
venea zilnic la biroul lui ca să lucreze.
Lui Ben îi apăru în minte imaginea lui Godwin - înalt şi
slab, cu părul alb şi faţa brăzdată de riduri adînci.
Godwin nu fusese doar îndrumătorul lui, ci un fel de al
doilea părinte. Ben îşi amintea de biroul lui Godwin, înţesat
de cărţi, de la Dickinson Hali, de lumina filtrată, de mirosul
de mucegai şi vanilie al cărţilor vechi.
Discutaseră despre felul în care Roosevelt izbutise să
atragă izolaţionistele State Unite în cel de-al doilea război
mondial. Ben lucra la teza de licenţă despre Roosevelt şi-i
spusese lui Godwin că se simţea ofensat de viclenia
preşedintelui american.
- Ah, domnule Hartman, spusese Godwin. Aşa i se adresa
lui Ben la acea vreme. Cum stai cu latina?Honesta turpitudo
est pro causa bona.
Ben îl privise inexpresiv pe profesor.
- „Pentru o cauză bună", îi tradusese Godwin, schiţînd
un zîmbet şiret, „delictele sînt pline de virtute." Publilius Syrus,
care a trăit la Roma cu o sută de ani înaintea lui Hristos. A
spus o mulţime de lucruri inteligente.
- Nu cred că sînt de acord, afumase Ben cu moralitatea
indignată a studentului. Mie îmi sună ca o justificare pentru
a-i înşela pe oameni. Sper să n-ajung vreodată să spun asta.
Godwin îl privise nedumerit.
- Presupun că ăsta-i motivul pentru care nu vrei să intri
în afacerea tatălui dumitale, rostise pe un ton apăsat
profesorul. Preferi să fii neprihănit.
- Prefer să predau.
- Dar de ce eşti atît de sigur că vrei să predai? îl întrebase
Godwin, sorbind dintr-un pahar cu vin roşu.
- Pentru că asta-mi place.
- Eşti sigur?
193
- Nu, recunoscuse Ben. Cum poate să fie sigur de ceva
un tînăr de douăzeci de ani?
- O, cred că tinerii de douăzeci de ani sînt siguri de multe
lucruri.
- Dar de ce m-aş apuca de o treabă care nu mă interesează,
într-o companie creată de tatăl meu? Ca să fac mult mai mulţi
bani decît am nevoie? Ce bine fac societăţii banii noştri? De
ce să posed eu o mare avere, cîtă vreme alţii n-au ce pune pe
masă?
Godwin închisese ochii.
- E un lux să dai cu tifla banilor. La cursul meu am avut
cîţiva studenţi extrem de bogaţi, chiar şi un Rockefcller. Toţi
se luptau cu aceeaşi dilemă - să nu lase banii să le dirijeze
vieţile sau să-i definească. Iată, tatăl dumitale a reuşit, e unul
dintre cei mai mari filantropi ai ţării...
- Da, dar nu cumva Rcinhold Niebuhr spunea că
filantropia c o formă de paternalism? Şi că pătura privilegiată
încearcă să-şi menţină statutul împărţind cu zgîrcenie bani
celor nevoiaşi?
Godwin ridicase privirea, impresionat. Ben se abţinuse să
zîmbească. Tocmai citise despre asta în cursul de teologie,
iar paragraful îi rămăsese întipărit în minte.
- O întrebare, Ben. Faptul de a deveni profesor de
gimnaziu e o formă de răzvrătire împotriva tatălui dumitale?
- Poate că da, spusese Ben, nedorind să mintă.
Ar fi vrut să adauge că Godwin fusese cel care-l inspirase
să predea, însă ar fi sunat prea... deplasat. Fusese surprins
cînd Godwin îi răspunsese:
- Asta-i grozav. îţi trebuie mult curaj. O să fii un profesor
formidabil, nu mă îndoiesc de asta.
Revenind în prezent, Ben zise:
- îmi pare rău că vă sun aşa de tîrziu...
- Nici o problemă, Ben. Unde eşti? Legătura...
- în Elveţia. Tatăl meu a dispărut...
- Cum adică, „a dispărut"?
- A plecat de-acasă azi-dimineaţă, s-a dus undeva, nu
194
ştim unde, şi, pentru că l-aţi sunat în dimineaţa asta, chiar
înainte de-a pleca...
- M-a sunat el întîi. Voia să vorbim despre altă donaţie pe
care intenţiona s-o facă Centrului.
- Asta a fost?
- Mă tem că da. Nimic neobişnuit, din cîte-mi amintesc.
Dacă se întîmplă să mă sune din nou, cum iau legătura cu
tine?
Ben îi dădu lui Godwin numărul telefonului său mobil.
- încă o întrebare. Cunoaşteţi pe cineva la Universitatea
Zurich? Cineva care să lucreze în domeniul dumneavoastră-
istoria modernă a Europei.
- La Universitatea Zurich? Cel mai bun este Cari
Mercandetti. Un cercetător de prima mînă. Specialitatea lui e
istoria economiei, însă are cunoştinţe vaste, în cea mai bună
tradiţie europeană. Tipul mai are şi o uluitoare colecţie de
sticle cu brandy, deşi cred că asta n-are legătură cu subiectul.
Nu contează, Mercandetti e omul pe care-l cauţi.
- Vă mulţumesc, spuse Ben. închise telefonul, coborî
spătarul scaunului şi încercă să doarmă cîteva ceasuri.
Dormi cu intermitenţe, somnul fiindu-i tulburat de
coşmaruri.
Se trezi, puţin după ora nouă. Se privi în oglinda
retrovizoare şi constată că arăta îngrozitor. Ar fi trebuit să
facă un duş şi să se radă, dar nu mai avea timp.
Sosise momentul să înceapă cercetarea unui trecut care
nu mai era trecut.
Paris
Doar o mică placă din alamă indica sediul firmei Groupe
TransEuroTech SA, la etajul trei al unei clădiri de pe
Avenue Marceau. Placa era montată în stînga uşii din faţă,
195
alături de alte şase ce aveau înscrise numele unor firme de
avocatură şi ale altor mici companii, motiv pentru care atrăgea
prea puţin atenţia.
La TransEuroTech nu veneau niciodată vizitatori
neanunţaţi. Cineva care ar fi trecut întîmplător pe la etajul
trei n-ar fi văzut nimic neobişnuit. Un tînăr recepţioner stătea
în spatele unui geam de ghişeu dintr-un material antiglonţ cu
policarbonat care arăta ca un simplu geam din sticlă, in spatele
lui se vedea o mică încăpere, mobilată cu cîteva scaune din
plastic şi o singură uşă care ducea spre birourile din interior.
Nimeni n-ar fi bănuit că recepţionerul era de fapt un fost
membru al trupelor de comando, înarmat şi n-ar fi identificat
videocamerele de supraveghere, detectoarele de mişcare cu
infraroşii sau comutatoarele magnetice încastrate în fiecare
uşă.
Sala de conferinţe din interiorul sediului era de fapt o
cameră într-o cameră: un modul separat de pereţii din beton
de blocuri din cauciuc groase de treizeci de centimetri, care
împiedicau propagarea spre exterior a sunetelor. Lîngă
modul era fixată o instalaţie de antene care verifica
permanent transmisiile de înaltă frecvenţă, ultraînaltă
frecvenţă, video şi microunde - cu alte cuvinte, depistau
orice încercare de-a asculta discuţiile ce aveau loc în
interiorul camerei. La sistemul de antene era ataşat un
spectrometru, programat să controleze spectrul audio pentru
depistarea oricăror anomalii.
La capătul unei mese dreptunghiulare din mahon şedeau
doi bărbaţi. Conversaţia lor era protejată împotriva
interceptării atît de nişte generatoare de zgomote ascuţite,
cît şi de o „bandă magnetică flecară", ce suna precum
hărmălaia dintr-un bar aglomerat la ora reducerilor de preţuri.
Oricine ar fi reuşit să penetreze complicatul sistem de
securitate şi să asculte ce se vorbea înăuntru n-ar fi fost în
stare să distingă cuvintele celor doi bărbaţi de la masă de
zgomotul de fond.
Cel mai vîrstnic dintre cei doi vorbea la un telefon protejat -,
196
o cutie neagră şi plată de fabricaţie elveţiană. Era un bărbat
de vreo cincizeci şi cinci de ani, cu o faţă palidă şi aer
preocupat. Purta ochelari cu ramă de aur, avea o guşă flască,
tenul gras şi părul rar vopsit într-un roşcat nenatural. Numele
lui era Paul Marquand şi deţinea funcţia de director adjunct
al serviciului de securitate al Corporaţiei. Marquand îşi
începuse cariera în infanteria armatei franceze, fusese dat afară
pentru comportament violent şi intrase în Legiunea Străină;
apoi se mutase în Statele Unite, unde lucrase ca spărgător de
grevă pentru o companie minieră. Ulterior fusese angajat la
serviciul de securitate al unei firme multinaţionale.
Marquand vorbea repede, în şoaptă, apoi închise telefonul.
- Sectorul Viena e tulburat, îi spuse el bărbatului aflat
alături, un francez cu păr negru şi ten măsliniu, cu vreo
douăzeci de ani mai tînăr, pe nume Jean-Luc Passard.
Americanul a supravieţuit accidentului cu propan din
St. Gallen. Apoi adăugă, cu un aer sumbru: Nu ne mai putem
permite erori. Mai ales după dezastrul din Bahnhofplatz.
- Nu dumneata ai hotărît angajarea asasinului american.
- Sigur că nu, dar nici n-am obiectat. Argumentul era
convingător: omul petrecuse o vreme în preajma subiectului
şi—1 putea identifica în mulţime în cîteva secunde.
- Acum l-am mobilizat pe cel mai bun, spuse Passard.
Dacă se ocupă Arhitectul de caz, n-o să dureze mult pînă
cînd mizeria o să fie îndepărtată cu totul.
- Perfecţionismul lui îl determină să meargă pînă la capăt,
observă Marquand. Totuşi, răsfăţatul american nu trebuie
subestimat.
- E un miracol că amatorul ăla mai e în viaţă, recunoscu
Passard. Faptul că frecventezi sălile de fitness nu-ţi dă
îndemânarea de-a supravieţui. Pufni şi continuă, într-o engleză
cu puternic accent străin: Nu cunoaşte jungla. Cunoaşte doar
menajeria din sala de gimnastică.
- Oricum, zise Marquand, există şi norocul începătorului.
- El nu mai e un începător, remarcă Passard.
197
Viena
Bătrînul american elegant ieşi pe poartă, mergînd încet,
ţeapăn, strîngînd în mînă baierele unei sacoşe. Cercetă
mulţimea cu privirea pînă cînd văzu un şofer în uniformă
care ţinea ridicat un carton pe care era scris numele lui.
Bătrînul făcu un semn de recunoaştere cu mîna; şoferul,
însoţit de o femeie în uniformă albă de infirmieră, porni în
grabă spre el. Şoferul luă bagajul americanului, iar infirmiera
spuse:
- Cum a fost călătoria cu avionul, domnule? Vorbea în
engleză, cu accentul germanei austriece.
Bărbatul mormăi:
- Detest să călătoresc. Nu mai suport.
Infirmiera îl escortă prin mulţime, pînă la locul unde era
parcată o limuzină neagră Daimler. îl ajută să urce în maşina
echipată cu accesoriile standard - telefon, televizor şi bar.
într-un colţ se aflau mai multe instrumente medicale pentru
urgenţe, printre care un mic tub de oxigen, furtunuri, o mască
de faţă, palete pentru defribilaţie şi tuburi de perfuzie.
- Ei bine, domnule, spuse infirmiera de îndată ce bătrînul
fu instalat în fotoliul de piele cu perne moi, drumul nu e prea
lung.
Bătrînul mormăi ceva, coborî spătarul fotoliului şi închise
ochii.
- Vă rog să-mi spuneţi dacă pot să fac ceva ca să vă simţiţi
mai confortabil, zise infirmiera.

19
Ztirich
^Jnna se întîlni la hotelul unde trăsese cu un ofiţer de
^« legătură de la biroul procurorului public al cantonului
Ztirich. Bernand Kesting era un tînăr scund, solid, cu părul
198
negru, o barbă deasă şi sprîncene împreunate. Bărbatul, un
tip rigid, cu un aer preocupat, foarte profesional era prototipul
funcţionarului elveţian.
După cîteva minute de amabilităţi, Kesting o conduse la
maşina iui, un BMW 728, parcată pe aleea semicirculară din
faţa hotelului.
- Desigur, Rossignol ne este bine cunoscut, zise Kesting,
ţinînd portiera deschisă pentru Anna. O figură respectată în
comunitatea bancară. N-am avut niciodată motive să-i punem
întrebări.
Anna intră în maşină, dar Kesting rămase lîngă portiera
deschisă.
- Mă tem că natura anchetei dumitale nu ne este foarte
clară. Să ştii că acest domn n-a fost niciodată acuzat de vreo
infracţiune.
-înţeleg, zise Anna şi închise portiera. Omul era enervant.
Aşezat la volan, în vreme ce părăsea aleea, îndreptîndu-se
către Steinwiesstrasse - o stradă liniştită de lîngă Kunsthans -
Kesting continuă:
- Era, de fapt, un strălucit om de finanţe.
- Nu pot dezvălui natura investigaţiei noastre, spuse Anna,
dar pot să-ţi spun că nu cl e cel vizat.
Bărbatul rămase o vreme tăcut, apoi spuse, oarecum
încurcat:
- Ai solicitat supravegherea de protecţie. După cum ştii,
n-am reuşit să-l localizăm.
- Asta-i ceva obişnuit pentru bancherii elveţieni
importanţi? Să dispară pur şi simplu?
- Obişnuit? La urma urmei, omul s-a pensionat. îşi poate
permite să aibă unele ciudăţenii.
-Cum se desfăşoară comunicaţiile lui oficiale?
- Sînt primite de nişte reprezentanţi locali, de încredere,
ai unei entităţi din străinătate care, pînă şi pentru ei, este
complet necunoscută.
- Transparenţa nu are mare importanţă în Elveţia.
Kesting îi aruncă iute o privire, nefiind sigur dacă ea fusese
sau nu sarcastică.
213
- Se pare că anul trecut omul a hotărît să... mă rog, să
trăiască retras. Poate că avea impresia că e pîndit, urmărit...
La urma urmei, are vreo nouăzeci de ani. La vîrsta asta
oamenii au comportări ciudate.
- Poate că nu era doar o impresie.
Kesting o privi cu atenţie, dar nu comentă.
Herr Professor Doktor Cari Mercandetti manifestase un
mare entuziasm atunci cînd Ben îi precizase că era un prieten
al profesorului John Barnes Godwin.
- Nu e nici un deranj şi n-ai de ce să te scuzi. Eu am un
birou la bibliotecă. Ce-ar fi să ne întîlnim acolo pe la mijlocul
dimineţii? Eu oricum voi fi acolo. Trebuie să public o
monografie într-o colecţie pe care-o editează Godwin la
Cambridge University Press, şi sînt deja în întîrzicrc cu doi
ani! Profesorul îmi spune că am o percepţie mediteraneană a
timpului.
Rîsul lui Mercandetti răsunase cu putere în receptorul
telefonului.
Ben nu precizase ce voia de la el, iar acesta bănuise că era
vorba despre un banal telefon amical.
Ben îşi petrecuse prima parte a dimineţii căutînd prin toate
cărţile de telefon numele firmelor din Elveţia, dar nu găsi nici
o menţiune a vreunei corporaţii cu numele Sigma ACT Din
cîte-şi dădea seama, nu exista nici o consemnare a faptului că
acea firmă existase vreodată.
Caii Mercandetti avea o înfăţişare mai austeră decît îşi
închipuise Ben atunci cînd vorbiseră la telefon. în vîrstă de
vreo cincizeci de ani, bărbatul era suplu, avea părul cărunt
tuns scurt şi purta ochelari cu rame metalice ovale. Cînd Ben
se prezentă, privirea i se însufleţi, iar strîngerea de mînă fu
călduroasă.
- Orice prieten al lui God... zise Mercandetti.
- Şi eu care credeam că doar studenţii de la Princeton îi
spuneau aşa.
Mercandetti dădu din cap, zîmbind.
200
- In perioada în care l-am cunoscut, şi-a sporit
renumele. Mă gîndesc cu încîntare că, atunci cînd o să
ajungă la porţile raiului, o să zică: „Şi-acum, o mică
întrebare despre nota de subsol patruzeci şi trei din ultimul
dumneavoastră articol..."
După cîteva minute, Ben pomeni despre eforturile lui
de-a descoperi o corporaţie numită Sigma AG, înfiinţată la
Ziirich spre sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Nu
dădu alte explicaţii: savantul putea presupune că era genul
de informaţii de care un bancher internaţional avea nevoie
pentru a recupera anumite datorii. în orice caz, Ben hotărîse
să fie reticent.
Mercandetti se dovedi politicos, dar rămase indiferent.
Era clar că numele Sigma nu-i spunea mare lucru.
- Spui că a fost înfiinţată în 1945? întrebă istoricul.
- Exact.
- Un an extraordinar pentru viile de la Bordeaux, ştiai
asta? Dădu din umeri. Sigur, a trecut mai mult de jumătate
de secol. Multe companii înfiinţate în timpul războiului, sau
imediat după, au dat faliment. Economia noastră nu era atît
de înfloritoare ca acum.
-Am motive să cred că acea corporaţie există şi azi, spuse
Ben.
Mercandetti îl privi cu blîndeţe.
- Ce fel de informaţii deţii?
- Nu sînt informaţii certe. Mai degrabă e vorba despre...
mă rog, despre spusele unor oameni. Oameni în măsură să
ştie.
Mercandetti părea amuzat şi septic.
- Oamenii ăştia au şi alte informaţii? Numele putea fi
schimbat cu uşurinţă.
- Dar schimbările numelor de firme nu sînt înregistrate
undeva?
Ochii istoricului cercetară tavanul boltit al bibliotecii.
- Există un loc unde-ai putea căuta. Se numeşte
Handelsregisteramt des Kantons Zurich. Toate firmele
constituite aici trebuie să depună nişte documente la
registratură.
- în regulă. Vreau să vă mai întreb ceva în legătură cu
lista asta.
îi întinse peste masa din stejar masiv lista directorilor de
la Sigma AG, pe care o copiase de mînă.
- Recunoaşteţi vreunul dintre numele astea?
Mercandetti îşi puse ochelarii pentru citit.
- Majoritatea numelor sînt ale unor faimoşi industriaşi.
Ăsta, Prosperi, e un soi de figură a lumii interlope... cred că
a murit de curînd. în Brazilia sau Paraguay. Oamenii ăştia
sînt fie morţi, fie foarte bătrîni. A, şi Gaston Rossignol,
bancherul... cred că trăieşte la Zurich.
-Mai trăieşte?
- N-am auzit să fi murit. Dacă trăieşte, trebuie să aibă
optzeci sau nouăzeci de ani.
- Există vreo cale de-a afla?
- Ai încercat în cartea de telefon?
Profesorul îl privi amuzat.
- Erau mai mulţi Rossignol. Nici unul cu iniţiala pe care o
caut.
Mercadetti dădu din umeri.
- Rossignol a fost un bancher important. A pus umărul la
restabilirea solidităţii sistemului nostru bancar după al doilea
război mondial. Avea mulţi prieteni aici. Poate că s-a retras
la Cap d'Antibes şi îşi unge umerii bătrîni cu ulei de cocos
chiar în timp ce noi stăm de vorbă. Sau poate că nu doreşte
să atragă atenţia, din cine ştie ce motiv. După recentele
controverse legate de aurul elveţian şi al doilea război
mondial, au apărut tot felul de agitatori, unii dintre ei membri
ai unor comitete civice. Sigur, nici măcar un bancher elveţian
nu poate trăi într-un seif. Aşa că omul îşi ia măsuri de
precauţie.
Omul îşi ia măsuri de precauţie.
202
- Mulţumesc, zise Ben. Asta mi-e de mare ajutor.
Pe urmă scoase fotografia alb-negru pe care o luase de la
Handelsbankşi i-o întinse savantului.
- Vi se pare cunoscut vreunul dintre oamenii ăştia?
- Nu ştiu dacă eşti bancher, un pasionat de istorie, ori un
negustor de fotografii vechi - se face un adevărat comerţ cu
ele în ziua de azi. Colecţionarii plătesc averi pentru ferotipii
din secolul nouăsprezece. Nu e deloc genul meu. Mie dă-mi
oricînd poze color.
- Ăsta nu pare un instantaneu de vacanţă, zise Ben cu
blîndeţe.
Mercandctti zîmbi şi luă fotografia.
- Ăsta trebuie să fie Cyrus Weston... da, cu pălăria lui
elegantă, spuse el. Ăsta pare să fie Avery Henderson, mort de
mulţi ani. Ăsta-i Emil Ménard, care a creat Trianon, primul
conglomerat cu adevărat modern. Ăsta ar putea fi Rossignol,
dar nu sînt sigur. Toţi şi-l imaginează cu păr negru, dar în
poză era mult mai tînăr. Iar aici...
Urmă o pauză lungă pînă cînd Mercandetti lăsă fotografia
din mină. Zîmbetul îi dispăruse.
- Ce festă mai e şi asta? îl întrebă pe Ben, privindu-l pe
deasupra ochelarilor.
Uimirea i se întipărise pe faţă.
- Ce vreţi să spuneţi?
- Ăsta trebuie să fie un soi de montaj, un trucaj fotografic.
Profesorul părea iritat.
- De ce spuneţi asta? E sigur că Weston şi Henderson se
cunoşteau.
- Weston şi Henderson? Sigur că da. Şi la fel de sigur e că
nu s-au aflat niciodată în acelaşi loc cu Sven Norquist,
magnatul armator norvegian, cu Cecil Benson, potentatul
britanic al industriei constructoare de maşini, cu Drake Parker,
liderul giganticului trust petrochimic şi cu Wolfgang Siebing,
industriaşul german a cărui companie producea cîndva
echipament militar, iar acum e cunoscută pentru filtrele sale
de cafea şi alte produse de acelaşi gen. Unii dintre oamenii
ăştia erau duşmani de moarte, alţii activau în ramuri complet
203
diferite. Să susţii că toţi ăştia s-au întîlnit ar însemna să rescrii
întreaga istorie economică a secolului douăzeci.
- N-ar putea să fie vorba de o conferinţă economică de la
mijlocul secolului, cum e cea de la Davos? îndrăzni Ben. O
precursoare a conferinţelor Bilderberg? Vreo întrunire a
titanilor industriei acelor vremuri?
Istoricul arătă spre altă siluetă.
- Cred că cineva se ţine de glume. H o imagine foarte
inteligent contrafăcută.
-Pe cine aţi identificat?
-Ăsta e Gerhard Lenz, omul de ştiinţă vienez.
Numele îi suna vag cunoscut, însă Ben nu era sigur de
unde-l ştia.
- Ăsta cine e?
- A fost. A murit în America de Sud. Doctorul Gerhard
Lenz, o minte strălucită din toate punctele de vedere, tară a
mai menţiona că a fost produsul celei mai bune şcoli medicale
vieneze-esenţa civilizaţiei vieneze. Scuze, devin sarcastic,
şi asta nu-i stă bine unui istoric. Cert e că Lenz, ca şi prietenul
lui, Josef Mengele, şi-a dobîndit o reputaţie oribilă datorită
experimentelor făcute pe prizonierii lagărelor de concentrare,
mai ales pe copii invalizi. Avea aproape cincizeci de ani cînd
s-a încheiat războiul. Fiul lui trăieşte şi-acum la Viena.
Doamne. Gerhard Lenz fusese unul dintre monştrii
secolului douăzeci. Ben era năucit. Gerhard Lenz, un ofiţer
nazist, stătea alături de Max Hartman.
Mercandetti scoase o lupă dintr-un buzunar al jachetei şi
studie imaginea. Apoi examina cartonul îngălbenit pe care
fusese fixată emulsia. După cîteva minute, dădu din cap.
- Pare autentică. Totuşi, nu e posibil. Nu poate fi.
Mercandetti vorbea cu o vehemenţă calmă, iar Ben se
întrebă dacă nu cumva istoricul încerca să se convingă pe
sine, deoarece în timp ce nega dovada din faţa lui, se albise la
faţă.
- Spune-mi, zise el cu glas stins, de unde ai fotografia
asta?
204
Omul îşi ia măsuri de precauţie. Gaston Rossignol era în
viaţă: moartea unui personaj atît de important n-ar fi trecut
neobservată. Cu toate acestea, după încă o oră de căutări,
Mercandetti şi Ben nu aflaseră nimic.
- îmi cer scuze pentru cercetarea asta eşuată, spuse
resemnat Mercandetti, dar eu sînt istoric, nu un detectiv
particular. în plus, îmi imaginam că genul ăsta de probleme
ţine de domeniul dumitale de vreme ce eşti familiarizat cu
stratagemele financiare.
Savantul avea dreptate. Mercandetti se referea la ceea ce
se chema protecţia bunurilor, o noţiune cu care Ben era
întrucîtva familiarizat. Acum era rîndul lui să stea şi să se
gîndească. Oamenii importanţi nu dispar pur şi simplu; îşi
creează edificii legale în spatele cărora să se adăpostească.
Modalitatea de-a ascunde de urmăritori locul în care stai nu
se deosebeşte de cea de-a te ascunde de creditori sau de
autorităţile fiscale ale statului. Rossignol dorea să deţină
controlul posesiunilor lui, lăsînd totodată impresia că s-a
dispensat de ele. Nu era uşor să ţii sub observaţie pe cineva
tară proprietăţi.
Ben Hartman îşi aminti de un client foarte zgîrcit al
Hartman Capital Management, care era obsedat de schemele
de protecţie a bunurilor. Omul îi displăcuse profund lui Ben,
însă, oricît detestase timpul pierdut lucrînd la contul zgîrcitului,
Ben înţelese că tot ce aflase despre subterfugiile „protecţiei
bunurilor" îi pica bine acum.
- Gaston Rossignol trebuie să aibă rude de sînge în zonă,
îi spuse Ben lui Cari Mercandetti. Mă gîndesc la cineva de
încredere şi supus. Cineva destul de apropiat ca să-i execute
ordinele, dar în mod cert mai tînăr decît el.
în orice variantă a unei scheme de concesionare, după
cum ştia Ben, se ivea o complicaţie nedorită dacă pseudo-
beneficiarul murea înaintea proprietarului de drept. Iar secretul
oricărei scheme depindea de discreţia partenerului înregistrat
în documente.
204
-Vorbeşti despre Yves-Alain, desigur, zise profesorul.
-Da?
- Tocmai l-ai descris. Yves-Alain Taillé, nepotul
bancherului. Un lider destul de cunoscut al luptei pentru
drepturi civile şi un bancher fără renume, din cauza
mediocrităţii lui intelectuale. Slab, însă bine intenţionat, aşa
se spune, în general, despre el. A fost preşedinte la Consiliul
Artelor din Zurich sau aşa ceva. Are o sinecură la o bancă
privată, vicepreşedinte cu nu ştiu ce probleme. B destul de
uşor de găsit.
- Cum pot alia dacă Taillé are titluri de proprietate în
canton, pe lîngă reşedinţa lui principală? Nu există documente
fiscale publice în legătură cu transferurile de proprietăţi?
- Există documente municipale Ia Rathaus, dincolo de
Limmat. Dacă e vorba despre un transfer recent, din ultimii
cinci ani, poţi apela la calculator. Ca şi documentele fiscale
pe care le vrei, ar trebui să fie publice, dar sînt păstrate într-un
server codat, ca să ilustreze una dintre cele două mari pasiuni
elveţiene - pentru ciocolată şi pentru secrete. Eu însumi am
o legitimaţie de utilizator şi o parolă carc-mi permite accesul.
Nu cu mult timp în urmă, notabilii oraşului m-au angajat să
scriu ceva pentru o broşură care consemna a şase sute
cincisprezecea aniversare de la alăturarea oraşului Ziirich
Confederaţiei Elveţiene.
In mai puţin de o oră, Ben avea adresa unei reşedinţe
evident mai modestă decît cea în care locuise Rossignol în
trecut. Două ore mai tîrziu, după ce se cufundase într-o scrie
de documente fiscale de o uimitoare complexitate, se
convinsese că era adresa lui Gaston Rossignol. Proprietatea
figura pe numele lui Taillé, dar nu era reşedinţa lui principală.
O casă la ţară? Nu! Un adăpost pentru o amantă? Era prea
mare pentru aşa ceva. Şi dacă era vorba despre un trust de
investiţii în proprietăţi care îşi păstra privilegii de administrare?
Taillé nu avea control unilateral asupra proprietăţii; n-o putea
vinde, nici transfera titlul tară permisiunea trustului. Dar unde
era sediul trustului? In Jersey, una dintre Insulele Anglo-
205
Normande. Ben zîmbi. Bine lucrat - un paradis fiscal, unul
dintre cele cu proastă reputaţie. Nu era la fel de celebru ca
Nauru, dar sistemul său bancar părea mai compact şi mai
greu de penetrat.
Ben se mai uită o dată la adresa pe care şi-o notase. Nu-i
venea să creadă că un scurt drum cu maşina avea să-l ducă la
unul dintre întemeietorii corporaţiei Sigma. Peter încercase
să se ascundă de Sigma, iar aceasta îl distrusese. Ben răsuflă
adînc şi simţi ura acumulată mistuindu-l lăuntric. Ei bine,
planurile s-au schimbai, îşi zise el. Acum Sigma va trebui să
se ascundă de mine.

20
Ben găsi casa lui Gaston Rossignol într-un sector al
Zurich-ului numit 1 lottingen, o zonă cu coline abrupte
ce dominau oraşul. Casele de-aici, situate pe terenuri întinse,
erau ascunse în spatele arborilor. Foarte discret. Foarte retras.
Casa lui Rossignol se afla pe Hauserstrasse, aproape de
Doldcr Grand 1 lotci, perla hotelurilor din Ztirich, considerat
drept cel mai elegant din Europa. Clădirea joasă era construită
din piatră cafenie probabil pe la începutul secolului douăzeci.
Nu părea o locuinţă sigură, dar poate că tocmai de aceea
nu atrăgea atenţia. Rossignol crescuse la Ztirich, dar petrecuse
mult timp la Berna. Cunoştea oameni importanţi din Zurich,
dar acolo nu avea cunoştinţe. în plus, locuitorii de pe
Hauserstrasse erau genul de oameni care evitau lumea. Un
bătrîn care îşi cultiva grădina n-ar fi atras niciodată atenţia.
Ben îşi parcă Range Rover-ul, deschise torpedoul şi scoase
revolverul lui Licsl. în încărcător mai erau patru cartuşe.
Trebuia să mai cumpere muniţie de undeva dacă voia să
folosească arma. Asigurîndu-se că piedica este pusă, strecură
pistolul în buzunarul hainei.
Sună la uşă. Nu primi nici un răspuns şi, după cîteva
minute, sună din nou.
Tot nimic.
Apăsă pe clanţă, dar uşa era încuiată. Observă un
Mercedes ultimul tip parcat în şopronul aflat lateral, lîngă
casă. N-avea de unde şti dacă era maşina lui Rossignol ori a
altcuiva.
Se întoarse să plece, dar se răzgîndi şi hotărî să încerce
toate uşile, ocolind casa printr-o parte. Iarba de pe pajişte era
tunsă recent, iar straturile de flori bine întreţinute. Cineva
avea mare grijă de proprietate. Spatele casei era mai mare
decît faţada - o suprafaţă întinsă de pămînt mărginită de mai
multe straturi de flori scăldate în soarele dimineţii. O cupolă
se înălţa în mijlocul unei terase largi, pe care se aflau nişte
şezlonguri.
Ben se apropie de intrarea din spate. Apucă mînerul sferic
al uşii şi-l răsuci.
Cu inima bubuindu-i în piept, deschise uşa şi aşteptă
declanşarea unei alarme, dar nu auzi nimic.
Să fi fost acasă Rossignol? Sau altcineva, un servitor, o
menajeră, vreun membru al familiei?
Pătrunse într-o încăpere întunecată, un vestibul pardosit
cu dale. Cîteva haine atîrnau în cuiere, alături de mai multe
bastoane de lemn cu minere ornamentale. Traversînd
vestibulul, intră în ceea ce părea a fi o cameră de lucru, o
încăpere mică, mobilată cu un birou lat şi cîteva rafturi de
cărţi. Gaston Rossignol, cîndva un stîlp al sistemului bancar
elveţian, părea un om cu gusturi relativ modeste.
Pe birou se afla o mapă verde cu sugativă, şi un telefon
Panasonic negru, lucios, prevăzut cu facilităţi moderne:
teleconferinţă, apel personal, interfon, speaker, robot digital.
In timp ce Ben se uita la telefon, acesta începu să sune
asurzitor. încremeni, aşteptîndu-se ca Rossignol să intre,
întrebîndu-se ce explicaţie avea să-i dea. Telefonul sună de
trei-patru ori, apoi se opri.
Ben aştepta.
Nimeni nu ridicase receptorul. Oare nu era nimeni acasă?
Se uită la ecranul pe care era afişată identitatea apelantului şi
207
văzu o lungă serie de cifre - evident, cineva încercase o
convorbire internaţională.
Hotărî să inspecteze casa. în timp ce mergea pe coridor,
auzi nişte acorduri muzicale - Bach, se părea -, dar de unde
veneau? Se afla cineva acasă?
în capătul îndepărtat al culoarului văzu o lumină ce venea
dintr-o cameră. Se apropie în timp ce muzica se auzea mai
puternic.
intră în ceea ce recunoscu imediat a fi o sufragerie, cu o
masă lungă în centrul camerei, acoperită cu o faţă de masă
albă, scrobită, pe care se afla o cafetieră de argint, un singur
tacîm şi o farfurie cu ouă şi cîrnaţi. Micul dejun părea să fi
fost pregătit de o menajeră, dar unde era aceasta? De la un
casetofon aşezat pe un bufet, lîngă perete, se auzea o suită
pentru violoncel de Bach.
La masă, cu spatele la Beri, într-un fotoliu pe rotile şedea
un bătrîn. Un cap pleşuv bronzat, tivit cu cenuşiu, o ceafa ca
de taur, umeri rotunzi.
Bătrînul nu părea să-l fi auzit intrînd pe Ben. Era probabil
tare de ureche, îşi zise Ben, bănuială confirmată de proteza
auditivă din urechea dreaptă.
Pentru orice eventualitate, Ben vîrî mîna în buzunarul din
faţă al jachetei de piele, scoase revolverul şi trase piedica.
Bătrînul nu se mişcă. Trebuia să fie surd de-a binelea sau
proteza auditivă fusese închisă.
Brusc telefonul începu să sune, dar bătrînul rămase
nemişcat.
Telefonul sună de cîteva ori, apoi se opri.
Pe urmă se auzi vocea disperată a unui bărbat. Ben înţelese
că glasul se auzea din robotul telefonic, dar nu putu distinge
ce spunea.
Făcu cîţiva paşi şi lipi ţeava revolverului de capul
bătrînului.
- Nu mişca.
Capul bătrînului căzu în faţă, sprijinindu-se în piept. Ben
înşfacă braţul fotoliului cu mîna liberă şi-l răsuci spre el.
208
Bătrînul era mort.
Pe Ben îl cuprinse panica.
Pipăi mîncarea din farfurie. Ouăle şi cîraaţii erau calzi. Se
părea că Rossignol murise cu cîteva clipe în urmă. Oare fusese
ucis?
Dacă era aşa, asasinul trebuia să mai fíe în casă!
O luă la fugă pe coridorul pe unde venise, în timp ce
telefonul sună din nou. Ajuns în camera de lucru, se uită la
ecranul de identificare a apelului: aceeaşi serie lungă de cifre,
începînd cu 431. De unde venea apelul? Cifrele îi păreau
cunoscute. Dintr-o ţară europeană, era sigur.
Robotul telefonic intră în funcţiune.
- Gastón! Gastón! striga o voce de bărbat.
Ben reuşi să distingă cîteva cuvinte rostite într-o franceză
stîlcită.
Cine-l suna pe Rossignol, şi de ce?
Alt finit: soneria de la uşă!
Alergă spre uşa din spate pe care-o lăsase întredeschisă.
Păşi afară şi ocoli în fugă casa, încetinind cînd ajunse
aproape de faţadă. Din spatele unei tufe înalte, văzu o maşină
albă a poliţiei trecînd agale pe stradă. Patrula de cartier, bănui el.
Un gard jos din fier forjat separa curtea lui Rossignol de
cea a vecinului său. Fugi într-acolo şi sări gardul. îşi asuma
riscul enorm de-a fi observat de cineva, dar nimeni nu ţipă la
el, nu se auziră strigăte, şi el continuă să alerge spre
Hauserstrasse. La vreo treizeci de metri în josul străzii se
afla Rover-ul. Fugi spre el, se urcă la volan şi răsuci cheia în
contact. Motorul porni.
Făcu o întoarcere rapidă şi coborî pe strada înclinată,
încetinind mersul astfel încît să fie luat drept un locuitor al
cartierului, în drum spre serviciu.
Cineva tocmai încercase să vorbească cu Rossignol.
Cineva sunînd dintr-un loc al cărei prefix era 431.
Cifrele i se învîrtiră în minte pînă cînd făcu o legătură:
Viena, Austria.
Apelul venise de la Viena. Oamenii ăştia au succesori,
209
moştenitori, îi spusese Liesl. Unul dintre ei, conform lui
Mercandetti, locuia la Viena: fiul monstrului Gerhard Lenz.
După moartea lui Rossignol, reprezenta o pistă de urmat. Nu
era o certitudine, ci o posibilitate. O pistă posibilă. Una dintre
puţinele piste existente.
în cîteva minute ajunsese în centrul oraşului, lîngă
Bahnhofplatz, unde Jimmy Cavanaugh încercase să-l ucidă.
Acolo unde începuse totul.
Trebuia să ia primul tren spre Viena.
Alpii Austrieci
Auzind o bătaie uşoară în uşă, bătrînul strigă iritat:
- Da!
Un bărbat scund, rotofei, îmbrăcat într-un halat alb intră
în cameră.
- Ce mai faceţi, domnule? Cum vi se pare apartamentul?
- Ăsta-i apartament? îl întrebă pacientul cu numărul
optsprezece.
într-adevăr, încăperea era mobilată sumar, doar cu un
scaun, un birou, o veioză şi un televizor. Covor nu exista.
Bărbatul în halat alb zîmbi:
- Sînt doctorul Lofquist, zise el, aşezîndu-se pe scaunul
de lîngă pat. Aş vrea să vă urez bun venit şi să vă avertizez că
vor urma zece zile foarte dificile. Veţi trece prin cele mai
minuţioase teste fizice şi psihice de care aţi avut vreodată
parte.
Pacientul optsprezece nu se obosi să se ridice în capul
oaselor.
- De ce dracu' şi psihice?
- Pentru că, vedeţi dumneavoastră, nu oricine poate fi
ales.
- Ce se întîmplă dacă ajungeţi la concluzia că sînt nebun?
- Cei care nu sînt invitaţi să ni se alăture sînt trimişi acasă,
cu regretele noastre.
Pacientul nu comentă. -
- Poate căar trebui să vă odihniţi, domnule. După-amiaza
210
asta va fi obositoare. Vom face o tomografie computerizată,
o radiografie pulmonară, pe urmă o serie de teste cognitive.
Şi, desigur, testul standard pentru depresie.
- Nu sînt depresiv, se răsti pacientul.
Doctorul îl ignoră.
- Deseară va trebui să postiţi, ca să putem măsura cu
precizie colesterolul din plasmă, trigliceridele, lipoproteinele
şi-aşa mai departe.
- Să postesc? Adică să flămînzesc? Nu vreau să
flămînzesc!
- Domnule, zise medicul ridicîndu-se, sînteţi liber să plecaţi
oricînd doriţi. Dacă rămîneţi, şi dacă veţi fi invitat să vă
alăturaţi nouă, veţi constata că procedura e îndelungată şi
destul de dureroasă. Dar va fi ceva ce n-aţi trăit niciodată în
lunga dumneavoastră viaţă. Niciodată. Asta v-o promit.
Kesting nu-şi ascunse surprinderea atunci cînd Anna se
întoarse, cîteva ore mai tîrziu, cu o adresă; chiar şi ea era,
într-o oarecare măsură, surprinsă. Făcuse ceea ce hotărîse să
facă şi avusese succes. După ce lecturase hîrtiile din dosarul
lui Rossignol, descoperise un nume care considera că îi va fi
de folos: cel al unui funcţionar de stat - Daniel Taine. Numele
apărea în diverse contexte, iar cercetările ulterioare îi
confirmaseră intuiţia. Gaston Rossignol fusese primul patron
al lui Taine şi, din cîte se părea, un fel de mentor. Taine şi
Rossignol fuseseră parteneri prin anii '70 la o societate cu
răspundere limitată. Rossignol susţinuse cererea lui Taine de
intrare în Societatea Kifkintler, un club printre ai cărui membri
figurau mulţi cetăţeni influenţi ai oraşului Ziirich. Acum, după
ce făcuse o mică avere, Taine deţinea diverse funcţii onorifice
în canton şi avea acces la resurse care asigurau aplicarea fără
impedimente a planurilor fostului său mentor.
Anna se dusese neanunţată acasă la Taine, se legitimase şi
jucase cu cărţile pe faţă. Mesajul fusese simplu: Gaston
Rossignol se afla într-un mare şi iminent pericol.
Taine fusese vizibil impresionat, dar îşi ţinuse gura, aşa
cum se aşteptase Anna.
211
- Nu vă pot ajuta. S-a mutat. Nimeni nu ştie unde şi nu e
treaba nimănui.
- Cu excepţia ucigaşilor.
- Chiar dacă există nişte asasini, spusese Taine cu
scepticism, deşi acceptase cam repede afirmaţia ei, ce vă face
să credeţi că îl pot găsi atîta vreme cît dumneavoastră nu
puteţi, deşi aveţi resurse considerabile.
- Am motive să cred că ucigaşii au deja un avans.
Taine îi aruncase o privire pătrunzătoare.
- Serios? De unde ştiţi?
- Sînt anumite chestiuni pe care le pot discuta numai cu
Gaston Rossignol.
- Şi de ce credeţi că ar vrea cineva să-l ucidă? El se numără
printre cei mai apreciaţi cetăţeni din Ziirich.
- De asta trăieşte ascuns.
- Astea sînt aberaţii, spusese Taine, după o scurtă pauză.
Anna îl privise în ochi cîteva clipe, apoi îi întinsese o carte
de vizită cu numele ei şi numerele de la Biroul de Investigaţii
Speciale.
- O să mă întorc peste o oră. Am motive să cred că şi resursele
dumitale sînt considerabile. Verifică-mă. Convinge-te de buna
mea credinţă. Acţionează cum crezi de cuviinţă ca să te convingi
că sînt cine spun că sînt şi că m-am prezentat corect.
- Cum aş putea eu, un simplu cetăţean elveţian...
- Ai soluţii, domnule Taine. Dacă nu dumneata, atunci
amicii dumitale. Sînt sigură că vrei să-ţi ajuţi prietenul. Cred
că ne înţelegem unul pe altul.
Două ore mai tîrziu, Anna îi făcuse o vizită lui Taine la
locul său de muncă. Ministerul Economiei se afla într-o clădire
de marmură, construită în stilul Beaux Arts de la sfîrşitul
secolului nouăsprezece. Biroul lui Taine era vast, însorit şi
căptuşit cu rafturi de cărţi. Anna fusese introdusă la el imediat
după ce sosise; uşa cu furnir întunecat se închisese discret în
urma ei.
Taine şedea calm în spatele biroului său din lemn de nuc.
- Nu a fost decizia mea, subliniase el. E hotărîrea domnului
Rossignol. Eu nu o susţin.
212
- M-ai verificat.
- Aţi fost verificată, domnişoară, spusese el pe un ton
oficial şi îi înapoiase cartea de vizită.
Adresa fusese scrisă cu litere mărunte, într-un spaţiu liber
din stìnga numelui ei.
Anna îi dăduse primul telefon lui Bartlett, punîndu-l la
curent cu progresele ei.
- Nu încetezi să mă uluieşti, domnişoară Navarro,
răspunsese el, sincer entuziasmat.
In vreme ce Anna şi Kesting se îndreptau spre adresa din
llottingen, acesta spuse:
- Cererea dumitale pentru supraveghere a fost aprobată
azi-dimineaţă. Vor fi repartizate cîteva maşini de poliţie
neînregistrate.
-Şi telefonul lui.
- Da, putem face o interceptare în cîteva ore. Un ofiţer
de ì'àKanlonspolizei va fi desemnat să asculte \i\Multcrhuus.
- La Mutterhaus?
- Sediul poliţiei. Aşa-i spunem noi, Casa Maternă.
Urcară în grabă pe 1 Iottingerstrasse. Pe măsură ce înaintau
casele deveneau mai mari şi mai frumoase, copacii mai deşi.
Pînă la urmă ajunseseră pe Hauserstrasse şi opriră pe aleea
ce ducea spre o casă joasă din piatră cafenie, situată în mijlocul
unei curţi bine îngrijite. Anna observă că în zonă nu se vedeau
maşini neînregistrate ale poliţiei.
- Asta-i adresa corectă, zise Kesting.
Anna încuviinţă în tăcere. Alt bancher elveţian, cu o casă
mare şi o grădină frumoasă, îşi zise ea.
Coborîră din maşină şi se îndreptară spre uşa din faţă.
Kesting sună.
- Sper că nu te deranjează dacă o să conduc eu discuţia.
- Deloc, răspunse Anna.
După o aşteptare de cîteva minute, Kesting sună din nou.
- E bătrîn şi de cîţiva ani e ţintuit într-un fotoliu cu roti le.
Se mişcă greu.
După alte cîteva minute, Kesting spuse:
213
- Nu cred că iese prea mult din casă la vîrsta lui.
Sună din nou.
Ştiam eu că a fost prea uşor, îşi zise Anna. Ce treabă de
mîntuială.
- Poate că e bolnav, zise Kesting.
Răsuci neliniştit mînerul, dar uşa era încuiată. Ocoliră casa,
către uşa din spate care era deschisă. Bărbatul strigă:
- Doctor Rossignol, sînt Kesting de la biroul procurorului
public.
Tăcere.
- Doctor Rossignol!
Kesting pătrunse înăuntru, urmat de Anna.
- Doctor Rossignol! strigă mai tare Kesting.
Neprimind răspuns se aventurară în interiorul casei. Găsiră
curînd sufrageria. Luminile erau aprinse, iar de la un casetofon se
auzea muzică. Anna simţi miros de cafea, de ouă şi carne prăjită.
- Doctor... O, Doamne Sfinte!
îngrozită, Anna urmări privirea lui Kesting. Un bătrîh
stătea la masă într-un fotoliu cu rotile, în faţa unei farfurii cu
micul dejun. Capul îi căzuse în piept, iar ochii dilataţi aveau o
privire fixă. Era mort.
Ceilalţi ajunseseră înainte la el. Faptul în sine n-o
surprindea. Ce o uluia era momentul — trebuia să ii fost acolo
cu puţin înainte de sosirea lor, de parcă ar ii ştiut că urmau să
vină autorităţile.
Pe Anna o trecu un fior rece.
- Fir-ar să fie, spuse ea. Cheamă o ambulanţă. Şi echipa
de criminalişti. Şi, te rog, nu-i lăsa să atingă nimic.
21
Oechipă de ofiţeri de la serviciul criminalistic al poliţiei
din Zurich sosi la faţa locului în mai puţin de o oră
şi începu să filmeze, să fotografieze şi să ia amprente. Anna
le ceru să ia amprente atît de pe fotoliul lui Rossignol,
cît şi de pe toate porţiunile expuse ale pielii cadavrului.
214
Dacă americanii n-ar fi manifestat atîta interes faţă de
Rossignol, solicitând pînă şi supravegherea lui, moartea
batonului ar fi fost atribuită cu siguranţă unor cauze naturale.
La urma urmei, Gaston Rossignol avea nouăzeci şi unu de
ani.
Anna ceru ca la autopsie să se acorde o atenţie specială
lichidului ocular. Aceasta urma să fie efectuată în laboratoarele
Institutului de Medicină Legală al Universităţii din Zurich,
deoarece în oraş nu exista un serviciu specializat.
Anna ajunse la hotel epuizată. Trase draperia, îmbrăcă un
tricou larg şi se vîrî în pat.
După o vreme fu trezită brusc de ţîrîitul telefonului.
Dezorientată, crezu pentru o clipă că se alia la Washington şi
că era miezul nopţii. Se uită la cadranul fosforescent al ceasului
ei şi văzu că era două şi jumătate după-amiaza. Ridică
receptorul.
- Domnişoara Navarro? întrebă o voce de bărbat.
- Eu sînt, zise dregîndu-şi glasul. Cine e?
- Sînt sergent-major Schmid de la Kantonspolizei. îmi
cer scuze dacă te-am trezit.
-Nu, nu, moţăiam. Ce s-a-ntîmplat?
- Analiza amprentelor a dat nişte rezultate interesante.
Poţi să vii pînă la sediul poliţiei?
Biroul lui Schmid era plăcut, luminos, mobilat sumar.
Două birouri din lemn deschis la culoare erau aşezate faţă în
faţă. Anna se aşeză la unul din ele, bărbatul la celălalt.
- Amprentele au fost analizate la Kriminaltechnik. Cele
ale lui Rossignol au fost eliminate, dar au rămas altele,
majoritatea neidentificate. Omul era văduv. Presupunem că
aparţin menajerei lui şi altor persoane care lucrau la el acasă.
Menajera a fost de serviciu pînă azi-dimineaţă. I-a pregătit
micul dejun, apoi aplecat. Criminalii trebuie să fi supravegheat
casa şi-au văzut-o pleeînd.
- N-avea o infirmieră?
- Nu, zise Schmid. Să ştii că acum avem şi noi o bază de
date computerizată a amprentelor, la fel ca a voastră.
215
Se referea la Serviciul de Identificare Automată a
Amprentelor, unde erau stocate milioane de amprente.
- Amprentele au fost scanate, codificate şi trimise prin
modem la biroul central de la Berna. Căutarea n-a durat mult.
Am găsit foarte repede o potrivire.
Ea îşi îndreptă spatele.
- Serios?
- Da, de aceea cazul mi-a fost încredinţat mie. Amprentele
aparţin unui american care a fost reţinut aici cu cîteva zile în
urmă, în legătură cu nişte împuşcături de lîngă Bahnhofplatz.
- Cine c?
- Un american numit Benjamin Hartman.
Numele nu-i spunea nimic.
- Ce ştiţi despre el?
- Destul de multe. Eu l-am interogat.
îi întinse un dosar ce conţinea fotocopii ale paşaportului
lui Hartman, ale permisului de conducere şi cărţilor de credit,
ca şi formularele poliţiei elveţiene cu fotografiile lui Hartman.
Anna examina dosarul cu atenţie. Asta să fie omul ei,
asasinul? Un american? Avea treizeci şi cinci de ani şi era
bancher. Lucra la Hartman Capital Management. O afacere
de familie, presupuse ea. Asta însemna că avea bani. Locuia
la New York şi venise în Elveţia ca să schieze. Cel puţin aşa
declarase.
Trei dintre victimele râmase pe lista Sigma fuseseră ucise
în timp ce el se afla la Zurich. Una dintre ele locuise în
Germania, unde se putea ajunge cu trenul. Alta locuise în
Austria, deci la fel de aproape.
Dar în Paraguay? Era un zbor lung cu avionul pînă acolo.
Totuşi, posibilitatea nu putea fi exclusă. Poate că omul nu
lucra singur.
- Ce s-a întîmplat la Bahnhofstrasse? întrebă ea. A
împuşcat pe cineva?
- Au fost împuşcături pe stradă şi în pasajul comercial de
sub Bahnhofplatz. L-am interogat în legătură cu asta.
Personal, nu cred că el a tras. A afirmat că cineva a încercat
să-l ucidă.
216
- Au fost victime?
- Cîţiva trecători. Şi, după cum spune el, tipul despre
care susţine că a încercat să-l împuşte.
- Hmm, făcu ea, nedumerită.
O poveste bizară. Oare cît de adevărată era? Şi cine era
individul?
- L-ai lăsat să plece?
- N-aveam motive să-l reţinem. De altfel s-au tras nişte
sfori de la firma lui. I s-a cerut să părăsească cantonul.
- Ai idee unde e acum?
- Pretindea că are de gînd să se ducă la St. Moritz. La
hotelul Carlton. Dar am aflat că n-a ajuns acolo. Ieri am primit
un raport potrivit căruia a reapărut la Ziirich, la Handelshank
Schweiz. Am încercat să-l reţinem ca să-I anchetăm, dar a
fugit. Altă nenorocire însoţită dc împuşcături. Se pare că-l
urmăresc pretutindeni.
- Surpriză, surpriză, spuse Anna. Poţi să afli dacă 1 lartman
stă la vreun hotel în Ziirich sau altundeva în ţară?
Schmid încuviinţă.
- Pot să iau legătura cu Controlorul hotelier din fiecare
canton. Copiile formularelor de înregistrare la hotel ajung la
poliţia locală.
- Cît dc recente sînt?
- Relativ recente, recunoscu Schmid. Dar putem afla
măcar unde a fost.
- Dacă s-a înregistrat cu numele lui.
- Toate hotelurile autorizate le cer străinilor să prezinte
paşapoartele.
- Poate că are mai multe paşapoarte. Poate că nu stă la
un hotel „autorizat". Poate că are prieteni aici.
Schmid părea oarecum iritat.
- Vezi dumneata, eu l-am cunoscut şi nu mi s-a părut o
persoană care să recurgă la paşapoarte false.
- Unii dintre oamenii ăştia de afaceri au şi al doilea
paşaport pentru ţări precum Panama, Irlanda sau Israel.
- Da, dar şi aceste paşapoarte sînt pe numele reale, nu?
217
- Poate că da, poate că nu. Există vreo cale de-a afla
dacă a părăsit ţara?
- Există mai multe posibilităţi de-a părăsi ţara - cu avionul,
cu automobilul, cu trenul sau mergînd pe jos.
-- Poliţia de frontieră nu face menţiuni?
- Păi, poliţia de frontieră trebuie să se uite la paşapoarte,
recunoscu Schmid, însă deseori n-o face. Şansa noastră sînt
liniile aeriene. Acestea înregistrează toţi pasagerii.
- Şi dacă a plecat cu trenul?
- S-ar putea să nu găsim nici o urmă, dacă nu şi-a făcut o
rezervare ia un tren internaţional. Eu nu mi-aş face iluzii.
- Nu, zise Ana, dusă pe gînduri. Poţi să începi căutarea?
- Sigur, spuse Schmid indignat. E procedura standard.
-•■ Cînd pot primi rezultatele autopsiei? Mă interesează
îndeosebi examenul toxicologic.
îşi dădea seama că, probabil, abuza de răbdarea poliţistului,
însă n-avea de ales. Schmid dădu din umeri.
- Ar putea dura o săptămînă. Le-aş putea cere să se
grăbească.
- Există o anume neurotoxină pe care aş vrea s-o caute,
zise ea. Asta nu le-ar lua prea mult timp.
- Pot să le cer asta pentru dumneata.
- Da? Şi documentele bancare. Am nevoie de
documentele bancare ale lui Rossignol pe ultimii doi ani. Vor
coopera băncile elveţiene sau ne vor servi povestea cu secretul
deplin?
- Or să coopereze cu poliţia la un caz de omucidere, zise
Schmid cu năduf.
- Asta-i o surpriză plăcută. A, şi încă ceva. Fotocopiile
cărţilor lui de credit - crezi că pot să le iau?
- Nu văd de ce n-ai putea.
- Minunat, zise ea, constatînd că începe să-i placă individul.
Săo Paolo, Brazilia
Nunta avea loc la cel mai exclusivist club privat din
Brazilia, Hipica Jardins.
218
Menibui clubului proveneau mai ales din aristocraţia
braziliană, urmaşii primilor colonişti portughezi, familii
care se aflau în ţară de cel puţin patru sute de ani. Erau
latifundiari, proprietari de fabrici de hîrtic şi cărţi de joc,
de gazete şi edituri, magnaţi ai industriei hoteliere - cei
mai bogaţi dintre cei bogaţi, după cum atesta lungul şir de
Bentley-uri şi Rolls-Royce-uri parcate în faţa clădirii
clubului. Toţi erau prezenţi pentru a sărbători căsătoria
fiicei unuia dintre plutocraţii Braziliei, Doritor Otavio
Carvalho Pinto. Fernanda, intra prin căsătorie într-o la fel
de ilustră familie, Alcántara Machados.
Unul dintre oaspeţi, un bărbat impozant, cu părul alb, avea
aproape nouăzeci de ani. Bătrînul care nu făcea parte din
aristocraţie, venise la Săo Paolo în anii '50 şi era un bancher
putred de bogat. în plus, timp de mai multe decenii fusese
prieten şi partener de afaceri cu tatăl miresei.
Jorge Ramago, căci aşa se numea, stătea la masă, fără să
se atingă de fi leul de vită Périgourdine din faţa lui. Una dintre
chelneriţe, o tînără cu părul negru, se apropie de el şi-i spuse
în portugheză:
- Señor Ramago, vă caută cineva la telefon.
Ramago sc întoarse încet şi-o privi.
- La telefon?
- Da, señor. Spune că e urgent. De la dumneavoastră
de-acasă. Soţia.
Ramago păru brusc îngrijorat.
- Unde?... unde?... bolborosi el.
- Pe-aici, domnule, zise chelneriţa, ajutîndu-l să se ridice
de pe scaun.
Traversară încet sala banchetului, deoarece bătrînul
portughez suferea de reumatism.
Chelneriţa îl îndrumă pe Ramago spre o veche cabină
telefonică din lemn şi-l ajută să intre.
în clipa în care întinse mîna spre receptor, Ramago simţi
o împunsătură în partea de sus a coapsei. Icni, privi înjur, dar
chelneriţa dispăruse. Durerea se domoli repede. Bătrînul duse
receptorul la ureche, dar nu auzi decît tonul.
219
- Nu e nimeni la telefon, mai apucă să zică Ramago înainte
de a-şi pierde cunoştinţa.
Un minut mai tîrziu, un chelner observă trupul fără viaţă
din cabina telefonică. Alarmat, strigă după ajutor.
A Ipii A ustrieci
Pacientul cu numărul optsprezece fu trezit la miezul nopţii.
O infirmieră îi puse un garou pe antebraţ şi începu să recolteze
sînge.
- Ce dracu-i asta? mormăi el.
- îmi pare rău, domnule, zise infirmiera, într-o engleză
cu puternic accent străin. Trebuie să luăm probe de sînge
venos la fiecare patru ore, pînă la sfârşitul zilei.
- Doamne Sfinte, pentru ce?
- Ca să fie măsurat nivelul serului epo... eritropoietic.
- Nu ştiam că am aşa ceva.
Analizele astea medicale îl nelinişteau.
- Vă rog să vă culcaţi, domnule. Vă aşteaptă o zi grea.
Micul dejun fu servit într-o sufragerie elegantă. Bufetul
era plin cu fructe, biscuiţi, corn uri proaspete, cîrnăciori, ouă,
slănină şi jambon.
După ce „Pacientul Optsprezece" termină de mîncat, fu
condus într-un cabinet aflat în altă aripă a clădirii.
Acolo, i se făcu o incizie pe partea interioară a antebraţului.
Omul gemu.
- îmi pare rău dacă vă doare, zise infirmiera.
- Mă doare tot afurisitul ăsta de trup. Pentru ce faci asta?
- E o biopsie a pielii, pentru a examina fibrele elastice din
derma reticulară, răspunse ea, aplicîndu-i un bandaj.
In spate, doi medici în halate albe vorbeau încet în
germană. Pacientul Optsprezece înţelese fiecare cuvînt.
-Funcţiile cerebrale sînt oarecum slăbite, spuse bărbatul
mai scund, dar nu e ceva anormal la un om de vîrsta lui. Nu
sînt semne ale demenţei senile ori ale bolii Alzheimer.
Un bărbat înalt, slab, cu ten cenuşiu, zise:
220
- Dar masa musculară cardiacă?
- Acceptabilă. Am măsurat tensiunea arterială la artera
tibială posterioară, folosind de astă-dată ultrasonografia
Doppler şi am găsit o circulaţie periferică defectuoasă.
- Deci tensiunea arterială e ridicată.
- Oarecum, dar ne aşteptam la asta.
- Bine. Cred că c un candidat bun. Aş sugera să accelerăm
testele.
Un candidat bun, îşi zise Pacientul Optsprezece. Aşadar,
pînă la urmă avea să se întîmple. Se întoarse către medicii din
spate şi le adresă un zhnbet larg, simulînd recunoştinţa.
22
Viena
Detectivul particular întîrzia. Ben stătea în holul spaţios
al hotelului de pe Kärntner Strasse, cu cocteilul neatins
în faţa lui, aşteptîndu-l pe detectivul al cărui nume îl găsise în
Pagini Aurii.
Ştia că existau soluţii mult mai bune de a găsi un detectiv
particular decît cartea de telefoane. Ar fi putut să sune un
cunoscut de-aici şi să-i ceară o recomandare, însă instinctul îi
spunea să evite cunoscuţii.
Se suisc în primul tren, apăruse neanunţat la un mic hotel,
găsise o cameră liberă şi se înregistrase sub numele de Robert
Simon, unul dintre pseudonimele fratelui său. I se ceruse
paşaportul, şi stătuse cu sufletul la gură cît timp îi fusese verificat.
Primul lucru pe care-l tăcuse fusese să caute în cartea de
telefoane a Vienei un detectiv care să pară, cel puţin după
anunţ, demn de încredere. Unii aveau adresele în primul
district, centrul oraşului, unde se afla şi hotelul lui Ben. Găsise
unul care îşi oferea serviciile pentru localizarea rudelor de
mult dispărute şi îl angajase prin telefon, cerîndu-i să verifice
trecutul unui cetăţean austriac.
220
Acum, se întreba dacă detectivul avea să mai apară.
Un bărbat corpolent, de vreo patruzeci de ani, se apropie
şi se aşeză pe scaunul de la masa joasă, vizavi de Ben.
- Domnul Simon? zise omul şi puse pe masă o servietă
ponosită din piele.
- Eu sînt.
-l Ians Hoffman, se recomandă detectivul. Ai banii?
- Şi cu sînt îneîntat dc cunoştinţă, spuse Ben pe un ton
ironic.
îşi scoase portmoneul, numără patru sute de dolari şi-i
împinse pe masă.
I Ioffman îi privi o clipă.
- Ce nu e-n regulă? Preferi şilingi austrieci? îmi pare rău,
n-am fost încă la bancă.
- E vorba de o cheltuială suplimentară, zise detectivul.
- Zău?
- O obligaţie faţă de un vechi prieten de-al meu de la
FINA serviciul de informaţii al armatei austriece.
- Tradus: un bacşiş, spuse Ben.
Hoffman dădu din umeri.
- Nu cred că amicul ăla ţi-a dat vreo chitanţă.
Hoffman oftă.
- Aşa se fac treburile aici. Nu poţi obţine informaţiile pe
care le cauţi fără să explorezi diverse canale. Prietenul ăsta
va trebui să-şi folosească legitimaţia de militar ca să obţină
informaţii. Mai e nevoie de două sute de dolari. Numărul de
telefon - apropo, nu era înregistrat - şi adresa ţi le pot da acum.
Ben scoase banii, ultimii pe care îi avea la el. Detectivul
numără bancnotele.
- Nu ştiu de ce-ai vrut numărul de telefon şi adresa acestei
persoane, dar presupun că eşti implicat într-o afacere
interesantă.
- Dc ce spui asta?
- Omul dumitale e o figură importantă la Viena.
îi făcu semn chelneriţei şi cînd aceasta sosi, îi comandă
un cocteil şi o tartă Maximilian. Apoi scoase din servietă un
laptop, îl deschise şi-l porni.
221
- Ultimul model, zise el mîndru. Cu senzor digital.
Foloseşte amprenta mea ca parolă. Fără ea, computerul e
închis.
Detectivul apăsă tastele, apoi întoarse laptopul către Ben.
Ecranul era alb, cu excepţia numelui şi adresei lui Jürgen Lenz.
- II cunoşti? întrebă Hoffman, întorcînd laptopul spre el.
E o cunoştinţă de-a dumitale?
- Nu tocmai. Vorbeşte-mi despre el.
- A, mă rog, doctorul Lenz e unul dintre cei mai bogaţi
oameni din Viena, un filantrop şi un protector al artelor.
Fundaţia familiei lui construieşte clinici medicale pentru săraci.
Face parte şi din consiliul de administraţie al Filarmonicii din
Viena.
Chelneriţa puse în faţa lui Hoffman o cafea şi prăjitura.
Detectivul se năpusti asupra lor înainte ca femeia să se
îndepărteze.
- Ce fel de doctor e Lenz?
- In medicină, dar a renunţat să profeseze cu mulţi ani în
urmă.
- Ce vîrstă are?
- înjur de cincizeci, aş zice.
-Medicina trebuie să fie un soi de tradiţie în familia lui.
Hoffman rîse.
- îţi aminteşti de tatăl lui, Gerhard Lenz? Un caz interesant.
Poate că ţara noastră nu e cea mai progresistă, în anumite
privinţe. Compatrioţii mei ar prefera să uite anumite neplăceri.
Ăsta-i stilul austriac: după cum se spune, ne-am convins
singuri că Beethoven a fost austriac, iar Hitler german. însă
Jürgen e croit din altă stofă. Asta-i un fiu care caută să
compenseze crimele comise de tatăl său.
- Serios?
- O, da. Jürgen Lenz e detestat în anumite cercuri din
cauza sincerităţii lui. Chiar îşi demască tatăl. Toţi ştiu că-i e
ruşine de faptele tatălui său. Spre deosebire de mulţi copii ai
unor nazişti faimoşi, el a trecut la fapte. Fundaţia Lenz e
susţinătorul principal al studiilor despre Holocaust, al
222
bibliotecilor din Israel... finanţează lupta împotriva
terorismului, a rasismului ştii, genul ăsta de activităţi.
îşi concentra atenţia asupra tartei, înfulecînd-o de parcă
s-ar fi temut să nu-i fie luată de sub nas.
Fiul lui Lenz era un antinazist de frunte? Poate că aveau
în comun mai multe decît bănuise.
- în regulă, zise Ben, făcîndu-i semn chelneriţei să-i
pregătească nota. Mulţumesc.
- Mai pot să fac ceva pentru dumneata? întrebă detectivul,
scuturîndu-şi firimiturile de pe reverele hainei.
Trevor Griffiths părăsi hotelul Imperial, aflat la cîtcva străzi
distanţă de Operă. Imperial nu era doar cel mai elegant hotel
din Viena, medita Trevor, ci în acelaşi timp celebru deoarece
fusese cartierul general al naziştilor în timpul războiului.
Oricum, hotelul îi plăcea.
Avea de tăcut un scurt drum pe jos, pe Mariahilfer
Strasse, pînă la un mic bar de pe Neubaugassc. Firma cu
neon roşu indica numele barului: BROADWAY CLUB. Se
aşeză într-un separeu din fundul încăperii slab luminată şi
începu să aştepte. în costumul său gri la două rînduri, nu se
încadra în atmosferă.
în aer plutea un fum sufocant de ţigări proaste şi Trevor
îşi zise că părul şi hainele aveau să-i miroasă urît mai tîrziu.
îşi privi ceasul, un Audemars Piguet, unul dintre cele cîteva
extravaganţe pe care şi le îngăduia. Costume scumpe, ceasuri
şi sex pe săturate. Zău aşa, ce altceva îţi puteai dori, dacă nu
te interesa mîncarea, arta sau muzica?
Era nerăbdător. Contactul austriac întîrzia, iar Trevor nu
suporta lipsa de punctualitate.
în cele din urmă, după aproape jumătate de oră, austriacul
îşi făcu apariţia - un troglodit lat în umeri, mătăhălos, pe
nume Otto. Individul se strecură în separeu şi aşeză în faţa lui
Trevor o sacoşă roşie, ponosită, din postav.
- Eşti englez, da?
Trevor încuviinţă şi trase fermoarul sacoşei. în interior
223
erau două piese metalice mari - un Makarov de 9 mm, cu
ţeava filetată, şi un amortizor lung, perforat.
- Gloanţe? întrebă Trevor.
- Suit acolo, zise Otto.
- Ce producţie? întrebă Trevor. Ungară? Chineză?
- Rusească. Dar e sculă bună.
-Cît?
-Trei mii de şilingi.
Trevor se strîmbă. Nu era zgîrcit, dar detesta jaful la
drumul mare. Trecu Ia limba germană, pentru ca Otto, a cărui
engleză era rudimentară, să poată înţelege tot.
- Piaţa e plină de Makarov.
Otto deveni brusc atent.
- Chestiile astea sînt foarte ieftine, continuă Trevor în
germană. Toată lumea le fabrică, sînt peste tot. O să-ţi dau o
mie de şilingi, şi trebuie să te consideri norocos că primeşti
atît.
Pe chipul lui Otto apăru o expresie de respect.
- Eşti german'? întrebă el uluit.
De fapt, dacă Otto ar fi fost un ascultător atent, şi-ar fi dat
seama că germana lui Trevor provenea din regiunea Dresda.
Trevor nu mai vorbise germana în ultimul timp, dar
cuvint :le îi veneau cu uşurinţă.
La urma urmei, era limba lui maternă.
Anna cină singură la restaurantul Movenpick, la cîteva
străzi distanţă de hotelul ei.
Fireşte, i se părea deprimant să cineze singură într-un oraş
străin, dar în seara aceea era prea absorbită de gînduri ca să
se simtă stingherită.
La consulatul american, folosise o linie de fax protejată
ca să transmită la SCI tot ce ştia despre Hartman, inclusiv
numerele cărţilor lui de credit, şi ceruse ca serviciul de
identificare să contacteze toate companiile ce emiseseră
cârdurile, astfel încît să fie informaţi în cîteva minute dacă
Hartman şi-ar folosi cărţile de credit.
224
Le mai ceruse să afle tot ce puteau despre Hartman. Cineva
o sunase pe telefonul mobil codificat, după mai puţin de o
oră. După spusele celor de la biroul lui Hartman, omul se afla
în vacanţă în Elveţia, şi nu sunase la firmă de mai multe zile şi
n-aveau cum să ia legătura cu el.
Funcţionarul de la identificare aflase însă ceva interesant:
fratele geamăn al lui Hartman murise într-un accident de avion
în Elveţia, cu patru ani în urmă. Se părea că acesta venise în
Elveţia pentru a-l răzbuna. Anna nu ştia ce să facă cu
informaţia, deşi ridica o sumedenie de întrebări.
Benjamin Hartman era plin de bani. Compania la care
lucra, Hartman Capital Management, administra fonduri de
investiţii uriaşe şi fusese creată de tatăl lui Hartman, un
cunoscut filantrop şi un supravieţuitor al Holocaustului.
Posibilităţile se impuneau de la sine. Bietul băieţaş bogat,
fiul unui supravieţuitor, îşi vîră în cap ideea că bancherii
elveţieni n-au fost corecţi faţă de victimele Holocaustului.
Acum, fratele lui geamăn continuă cruciada, încereînd un fel
de răzbunare nechibzuită asupra unui mahăr al sistemului
bancar elveţian.
Dar dacă era implicat mai profund? Dacă lucra pentru
organizaţia Sigma, dintr-un motiv inexplicabil?
Se mai punea şi întrebarea: de unde obţinuse numele şi
adresele acestor bătrîni care se ascundeau? Şi ce legătură avea
toată povestea cu moartea fratelui său - dacă exista vreuna?
Puţin după ora nouă, Anna se întoarse la hotel, unde
recepţionerul de noapte îi înmînă un bilet. Thomas Schmid,
detectivul de la omucideri, o căutase la telefon.
îl găsi la birou.
- Am primit cîteva dintre rezultatele autopsiei, zise el.
Otrava aia, care-ai cerut să fie căutată de toxicologi...
-Da.
- Au găsit neurotoxina aia în lichidul ocular. Rossignol a
fost într-adevăr otrăvit.
Anna se aşeză pe scaunul de lîngă telefon. Orgoliul îi era
satisfăcut. Nu greşise.
225
- Au găsit vreun semn de injecţie pe corp?
- Pînă acum, nu, dar spun că e foarte greu să găsească
semne atît de mici. Or să mai caute.
- Cînd a fost ucis?
- Se pare că azi-dimineaţă, puţin înainte de sosirea noastră.
- Asta înseamnă că Hartman ar putea să mai fie la Zurich.
Ţii situaţia sub control?
După o pauză, Schmid zise pe un ton glacial:
- Ţin situaţia sub control.
- Vreo veste de la bănci?
- Băncile vor coopera, dar nu se grăbesc. Au şi ele anumite
proceduri.
- Sigur.
- Ar trebui să avem documentele bancare ale lui Rossignol
mîine...
Un semnal sonor îl întrerupse pe Schmid.
- O clipă, mi se pare că am alt apel, spuse Anna şi apăsă
pe tui buton. Operatorul hotelului îi comunică că avea un
apel Je la biroul ei din Washington.
- Domnişoară Navarro, sînt Robert Polozzi, de la serviciul
de identificare.
- Mulţumesc pentru telefon. A apărut ceva?
- Tocmai au sunat cei de la MasterCard. Hartman şi-a
folosit cârdul acum cîteva minute. A făcut o plată la un
restaurant din Viena.
Kent, Anglia
La domeniul său de la ţară, în Westerham, Kent, sir
Edward Downey, fost prim-ministrii al Angliei, juca şah cu
nepotul lui, în grădina de trandafiri, cînd sună telefonul.
- Nu se poate, exclamă Christopher, nepotul de opt ani.
- Păzeşte-ţi caii, tinere, i-o întoarse bine dispus sir Edward.
- Sir Edward, sînt Holland, zise vocea de la telefon.
- Domnule Holland, e totul în regulă? întrebă sir Edward,
brusc îngrijorat. întrunirea noastră se ţine aşa cum am stabilit?
226
- A, fără îndoială, dar s-a ivit o chestiune minoră şi mă
întrebam dacă ne-aţi putea ajuta.
Sir Edward asculta în tăcere.
- Ei bine, domnule Holland, o să dau cîteva telefoane, să
văd ce pot face.
Vîena
Casa lui Jürgen Lenz era situată într-o zonă împădurită,
exclusivistă, din partea de sud-vest a Vienei, numită Hietzing.
Casa, mai exact vila, era mare, modernă - o combinaţie
uimitoare şi reuşită între arhitectura tiroleză şi cea a lui Frank
Lloyd Wright.
Elementul-surpriză, îşi zise Ben. Voi avea nevoie de el
cînd o să-l înfrunt pe Lenz. într-un fel, era o chestiune de
supravieţuire. Nu voia ca ucigaşii lui Peter să descopere că el
se afla la Viena. în ciuda grăuntelui de îndoială pe care i-l
semănase 1 Ioffman în minte, cea mai plauzibilă presupunere
era că Lenz se număra printre ei.
Bineînţeles că nu se putea prezenta pur şi simplu la uşa
lui Lenz, cu speranţa că va fi primit. Abordarea trebuia să fie
mai complexă. Ben parcurse în gînd o listă a celor mai
importanţi şi influenţi oameni pe care-i cunoştea, şi care ar fi
garantat pentru el, sau chiar ar fi minţit ca să-l ajute.
îşi aminti de preşedintele unei importante societăţi
filantropice americane, care venise de mai multe ori la el ca
să-i ceară bani. De fiecare dată, familia Hartman, şi firma, îi
oferiseră sume substanţiale.
Era momentul să se achite de obligaţii, îşi spuse Ben.
Preşedintele societăţii filantropice, Winston Rockwell,
grav bolnav de hepatită, se afla la spital, şi era imposibil de
abordat. Era teribil de trist pentru Rockwell, dar foarte
convenabil pentru Ben.
Sună acasă la Lenz şi ceru să vorbească cu Jürgen Lenz.
Femeii care răspunsese la telefon - probabil doamna Lenz -
îi spuse că era un prieten al lui Winston Rockwell, interesat
227
de Fundaţia Lenz. Asta însemna de fapt că dorea să facă o
donaţie. Nici măcar fundaţiile bogate nu refuzau asemenea
oferte.
Doamna Lenz răspunse într-o engleză fluentă că soţul
ei urma să sosească acasă pe la ora cinci, şi întrebă dacă
domnul Robert Simon n-ar dori să vină să bea ceva? Jurgcn
ar fi fost încîntat să cunoască un prieten al lui Winston
Rockwell.
Femeia elegantă, în vîrstă de vreo cincizeci de ani,
îmbrăcată într-o rochie gri de lînă, purta un şirag de perle la
gît şi cercei asortaţi.
- Vă rog să intraţi, spuse ea. Domnul Simon, da? Eu sînt
lise Lenz. îmi pare bine să vă cunosc.
- Mulţumesc că m-aţi primit atît de repede, zise Ben.
- O, nu fiţi naiv, sîntem bucuroşi să cunoaştem pe cineva
recomandat de Winston. Sînteţi din... de unde spuneaţi?
- Din Los Angeles, răspunse el.
- Am fost acolo cu ani în urmă, la o conferinţă. Jurgcn ar
trebui să apară... a, iată că a sosit!
Un bărbat suplu ca un ogar, cu aspect atletic urca în fugă
treptele.
- Salutare! strigă Jiirgen Lenz.
în sacoul lui albastru, cu pantaloni gri de lînă şi cravată
de rips, ar fi putut trece drept un director, poate un preşedinte
de colegiu universitar. Faţa lui netedă strălucea de sănătate şi
era luminată de un zîmbet amabil.
Ben nu se aşteptase la aşa ceva. Arma lui Liesl, pusă în
tocul de la umăr, sub sacoul sport i se păru dintr-o dată grea.
Lenz strînse cu putere mîna lui Ben.
- Orice prieten al lui Winston Rockwell e şi prietenul meu!
Apoi, coborî vocea. Cum se mai simte?
-Nu e bine, zise Ben. Se află la Centrul Medical George
Washington de mai multe săptămîni, iar medicii i-au spus că
trebuie să mai rămînă acolo cel puţin încă două săptămîni.
228
- îmi pare teribil de rău, spuse Lenz, înconjurînd cu
braţul talia zveltă a soţiei lui. Ei, dar să nu stăm aici. Să
bem ceva, nu?
Trevor parcă Peugeot-ul furat pe stradă, vizavi de casa
lui Lenz din Hietzing, opri motorul şi începu să aştepte. Cînd
ţinta va ieşi din casă, el va coborî clin maşină, va traversa
strada şi se va apropia. N-avea de gînd să rateze.
■ 1 Cu siguranţă nu mai era timp să treacă prin
procedurile standard.
Uartman tocmai tăcuse o plată la un hotel din Vicna. Era
o sumă mică, echivalentul a vreo cincisprezece dolari. Oare
se oprise la hotel doar ca să bea ceva, să ia o cafea ori să
mănîncc? Dacă era aşa, plecase de mult de-acolo; dacă stătea
la hotel, avea să-l prindă, îşi zise Anna.
Ar fi putut lua legătura cu reprezentanţa FBI din Viena,
dar pînă cînd biroul ar fi contactat poliţia locală prin Ministerul
austriac al Justiţiei, Benjamin Uartman ar fi avut timp să
dispară.
In consecinţă, alergase la Aeroportul Klotcn din Ziirich,
cumpărase un bilet la prima cursă Austrian Airlines către
Vicna, şi se oprise la primul telefon public pentru a-l suna pe
Fritz Weber de la poliţia vieneză. Dr. Fritz Weber era şeful
Sicherheitsbiiro, serviciul de securitate al poliţiei vieneze,
specializat în infracţiunile cu violenţă. Nu era chiar secţia la
care voia ea să ajungă, însă ştia că Weber o va ajuta bucuros.
II cunoscuse pe Weber cu cîţiva ani în urmă, cînd fusese
trimisă la Viena să rezolve un caz în care era implicat un
ataşat cultural de la Ambasada americană, care intrase într-un
grup ce furniza fete minore.
Weber, un bărbat afabil şi un politician abil, fusese
u mai era timp.
229
recunoscător pentru ajutorul şi discreţia ei în rezolvarea unei
probleme ce prezenta potenţiale complicaţii pentru ambele
ţări, şi o invitase la o cină înainte de plecare. Acum părea
încîntat s-o audă şi-i promise că o să numească imediat pe
cineva care să se ocupe de caz.
Al doilea telefon îl dădu reprezentantului FBI din Viena,
Tom Murphy, pe care nu-l cunoştea, dar despre care auzise
numai lucruri bune. îi oferi lui Murphy o versiune prescurtată
a motivelor pentru care venea la Viena. El o întrebă dacă
voia să-i stabilească o legătură cu poliţia vieneză, însă ea îl
refuză, spunîndu-i că avea propriile ei contacte acolo. Murphy,
un adevărat om al regulamentelor, nu păru fericit să audă
asta, dar nu obiectă.
De îndată ce ajunse la Aeroportul Schwechat din Viena,
Anna îl mai sună o dată pe Fritz Weber, care îi dădu numele
şi numărul de telefon al inspectorului districtual de la brigada
de supraveghere, care lucra acum la caz.
Sergentul Walter Heisler nu vorbea fluent engleza, însă
reuşiră să se înţeleagă.
- Am fost la hotelul unde a plătit Martin an cu cartea de
credit, îi explică Heisler. Locuieşte acolo.
Sergentul acţionase rapid. Asta era încurajator.
- Bună treabă, zise ea. Avem şanse să-i găsim maşina?
Complimentul păru să- l însufleţească pe poliţist. Deoarece
subiectul investigaţiei era un american, omul înţelese că prin
implicarea unui reprezentant al guvernului american vor fi
eliminate aspectele de jurisdicţie pe care le-ar fi presupus
arestarea unui cetăţean străin.
- I-am pus deja... cum spuneţi voi, o coadă, zise Heisler.
- Glumeşti. Cum ai reuşit?
- Păi, de cum am aflat că locuieşte la hotel, am plasat doi
oameni la chioşcul de ziare din faţa clădirii. Mi-au spus că
omul foloseşte o maşină închiriată, un Opel Vectra. L-au
urmărit pînă într-un cartier al Vienei numit Hietzing.
- Ce face acolo?
230
- Vizitează pe cineva, probabil. E o locuinţă particulară,
încercăm să aflăm a cui e.
- Uimitor. Aţi făcut o treabă fantastică.
- Mulţumesc, zise el vesel. Vrei să vin să te iau de la
aeroport?
Statură cîteva minute la taifas, ceea ce pentru Ben era
stresant, deoarece îşi elaborase în pripă acoperirea. Inventatul
Robert Simon conducea o firmă de management financiar
plină de succes, cu sediul în L.A. - Ben îşi spuse că, dacă nu
se depărta prea mult de adevăr, existau mai puţine şanse de-a
comite o gafă - şi administra bunurile starurilor de cinema,
ale magnaţilor proprietăţilor imobiliare, ale miliardarilor din
Silicon Valley. Ben se scuză spunînd că lista clienţilor lui
trebuia să rămînă confidenţială, dar menţiona un nume sau
două de care cei doi auziseră cu siguranţă.
In acelaşi timp, Ben continua să se întrebe: cine-i omul
ăsta? Singurul moştenitor al lui Gerhard Lenz - faimosul om
de ştiinţă şi unul dintre liderii unei organizaţii numite Sigma.
în vreme ce sporovăia cu soţii Lenz, Ben observa pe furiş
camera în care se aflau. încăperea era mobilată cu vechi piese
englezeşti şi franţuzeşti. Picturile iluştrilor maeştri aveau rame
aurite, fiecare fiind perfect luminată. Pe o masă aflată lîngă
canapea, remarcă nişte fotografii în rame de argint, ale celor
despre care bănui că erau membrii familiei. Era frapantă
absenţa oricărei imagini a tatălui lui Lenz.
- Am vorbit destul despre munca mea, zise Ben. Voiam
să vă întreb despre Fundaţia Lenz. înţeleg că scopul ei
principal e de a promova studiile despre Holocaust.
- Da, finanţăm studiile istorice ale savanţilor şi oferim
bani bibliotecilor din Israel, îi explică Jürgen Lenz.
Considerăm că e extrem de important ca elevii austrieci să
cunoască atrocităţile făptuite de nazişti. Să nu uităm că mulţi
austrieci i-au primit cu braţele deschise pe nazişti. In anii
'30 cînd Hitler a venit aici şi a ţinut o cuvîntare din balconul
231
hotelului Imperial, s-au adunat foarte mulţi. Lenz oftă. O
ruşine.
- Dar tatăl dumitale... dacă nu te superi că întreb... începu
Ben.
- Istoria consemnează faptele tatălui meu, spuse Lenz. A
făcut cele mai îngrozitoare, cele mai cumplite experimente
pe prizonierii de la Auschwitz, pe copii...
- Vă rog să mă scuzaţi, zise lise Lenz, ridicîndu-se în
picioare. Nu pot să aud vorbindu-se despre tatăl lui, murmură ca.
- Iubito, îmi pare rău, strigă Lenz după ea.
Se întoarse către Ben, îndurerat.
-N-o pot învinui. Tatăl ei a fost ucis în război, cînd ea era
foarte mică.
- îmi pare rău că am deschis discuţia, zise Ben.
-Te rog, nu-ţi face probleme. L o întrebare foarte firească.
Sînt sigur că americanilor li se pare ciudat faptul că fiul
celebrului Gerhard Lenz şi-a făcut un scop în viaţă din
finanţarea studierii crimelor tatălui său. Trebuie să înţelegi
un lucru: aceia dintre noi care am fost nevoiţi să ne confruntăm
cu situaţia asta - noi, copiii celor mai importanţi nazişti -
reacţionăm foarte diferit. Există unii, precum Wolf, fiul lui
Rudolf Hess, care îşi consacră viaţa încercării de-a lămuri
trecutul tatălui său. Mai sînt şi cei care cresc în confuzie,
luptîndu-se să găsească un sens întregii istorii. Eu m-am născut
prea tîrziu ca să am amintiri personale despre tatăl meu, dar
există alţii care şi-au cunoscut taţii doar aşa cum se comportau
acasă, nu ca pe oamenii lui Hitler.
în timp ce vorbea, Jiirgen Lenz devenea tot mai pătimaş.
- Noi am trăit în case confortabile. Mergeam cu maşina
prin ghetoul din Varşovia, stîndpe bancheta din spate a unei
limuzine, şi nu înţelegeam de ce copiii de-acolo erau atît de
trişti. Vedeam cum le străluceau ochii taţilor noştri atunci cînd
suna însuşi Fuhrerul ca să ureze familiei „Crăciun fericit".
Unii dintre noi, atunci cînd am crescut îndeajuns ca să putem
ghidi, am învăţat să ne detestăm taţii şi tot ce însemnau ei.
Să-i dispreţuimn cu fiecare fibră a fiinţei noastre.
232
Chipul surprinzător de tînăr al lui Lenz se înroşise.
- Înţelegi, nu mă gîndesc la tatăl meu ca la un tată. Pentru
mine e un străin. La scurt timp după încheierea războiului, a
fugit în Argentina, sînt sigur că ştii asta. A ieşit din Germania
cu documente false şi ne-a lăsat, pe mama şi pe mine, fără un
ban, într-un lagăr militar. Făcu o pauză. Aşa că, vezi dumneata,
n-am avut niciodată îndoieli sau mustrări de cuget în legătură
cu naziştii. Iar crearea acestei fundaţii a fost cel mai mărunt
lucru pe care l-am putut face.
Preţ de o clipă, în cameră se aşternu tăcerea.
- Am venit în Austria ca să studiez medicina, continuă
Lenz. In anumite privinţe, părăsirea Germaniei a fost o
uşurare. Mi-a plăcut aici - eram născut aici - şi am rămas,
am practicat medicina, trăind retras. După ce am cunoscut-o
pe lise, am discutat ce-am putea face cu banii pe care-i
moştenise ea - tatăl ei tăcuse o avere publicînd cărţi religioase
- şi-am hotărît ca cu să renunţ la medicină şi să-mi consacru
viaţa luptei împotriva idealurilor tatălui meu.
Discursul lui Lenz părea puţin prea şlefuit, de parcă-l
rostise de o mie de ori pînă atunci. Fără îndoială că aşa făcuse.
Totuşi, nici o notă falsă nu era sesizabilă. Era clar că în spatele
fermităţii calme a lui Lenz se afla un om chinuit.
- Nu ţi-ai mai revăzut tatăl niciodată?
- L-am văzut de două sau trei ori înainte de-a muri. A
venit din Argentina în Germania, în vizită. Avea alt nume,
altă identitate. Mama n-a vrut să-l vadă. Eu l-am văzut, însă
n-ara simţit nimic pentru el. Era un străin.
- Mama dumitale l-a evitat, pur şi simplu?
- S-a dus în Argentina, la înmormîntarea lui. A făcut asta
de parcă ar fi vrut să se asigure că era mort. Interesant e că a
îndrăgit ţara aia. Acolo s-a stabilit în cele din urmă.
Urmă altă pauză, apoi Ben vorbi pe un ton calm, dar
hotărît:
- Sînt impresionat de toate resursele pe care le-ai
alocat pentru a face lumină asupra trecutului tatălui
dumitale. în legătură cu asta, mă întreb dacă poţi să-mi
233
spui ceva despre o organizaţie cunoscută sub numele Sigma.
In vreme ce rostea numele, Ben studia cu atenţie chipul
lui Lenz. Acesta îl privi îndelung. Ben îşi auzea bătăile inimii,
într-un tîrziu, Lenz vorbi:
- Ai menţionat Sigma în treacăt, dar cred că ăsta este
adevăratul motiv pentru care ai venit aici. Ce doreşti, domnule
Simon?
Ben se înfiora. Se lăsase încolţit. N-avea prea multe soluţii:
putea încerca să se cramponeze de falsa identitate ori să scoată
adevărul la iveală.
Era momentul să scoată vînatul din vizuină.
- Domnule Lenz, te invit să clarifici natura implicării
dumitale în organizaţia Sigma.
Lenz se încruntă.
- De ce te afli aici, domnule Simon? De ce te furişezi în
casa mea şi mă minţi? zise Lenz calm, zîmbind straniu. Eşti
de la CIA, domnule Simon, nu-i aşa?
- Ce vrei să spui? zise Ben, zăpăcit.
- De fapt, cine eşti, domnule Simon? şopti Lenz.
- Frumoasă casă, zise Anna. A cui e?
Stătea pe scaunul din faţă al unui BMW albastru, un
vehicul al poliţiei fără plăci de înmatriculare. La volan era
sergentul Walter Heisler, un bărbat vînjos, de vreo patruzeci
de ani, destul de prietenos.
-A unuia dintre cei mai, ăă, importanţi cetăţeni ai noştri,
spuse Heisler, trăgînd din ţigară. Jürgen Lenz.
- - Cine e?
Priveau amîndoi o vilă frumoasă, aflată cam la o sută de
metri distanţă. Anna observă că aproape toate maşinile parcate
acolo aveau plăci de înmatriculare negre, cu litere albe. Heisler
o lămuri că trebuia să plăteşti ca să ai astfel de plăci de modă
veche.
Sergentul scoase un nor de fum.
- Lenz şi soţia lui sînt activi în cercurile înaltei
societăţi de-aici. Cred că voi îi numiţi... cum îi zice, filo
233
- filantropi? Lenz conduce fundaţia familiei. Au venit aici
acum vreo douăzeci şi ceva de ani, din Germania.
- Hmm.
Ochii o usturau de la fumul de ţigară, dar nu se plînse.
Heisler îi făcea o mare favoare. Prefera să stea acolo, în maşina
poliţiei plină de fum.
- Cîţi ani are?
- Cincizeci şi şapte, cred.
- Şi e un personaj important?
- Foarte.
Mai erau încă trei vehicule neînmatriculate parcate în zonă:
una lîngă ei, şi alte două la cîteva sute de metri în josul străzii,
vizavi de vila lui Lenz. Maşinile erau dispuse într-o clasică
formaţie rectangulară, astfel ca indiferent pe unde ar fi părăsit
Hartman cartierul, să-l prindă în cursă. Ofiţerii din maşini,
membri experimentaţi ai brigăzii de supraveghere erau
înarmaţi.
Anna nu avea nici o armă. Era puţin probabil, îşi zise ea,
ca Hartman să opună rezistenţă. Din dosarul lui reieşea că nu
deţinuse niciodată o armă, nici nu făcuse vreo cerere pentru
permis de portarma. Crimele fuseseră comise cu ajutorul unei
seringi cu otravă.
Anna nu ştia prea multe despre Hartman, iar colegii ei
vienezi cu atît mai puţin. Anna îi spusese prietenului ei Fritz
Weber că americanul lăsase amprente la locul unei crime din
Zurich, nimic mai mult. La rîndul său, Heisler ştia doar că
Hartman era căutat pentru uciderea lui Rossignol. Asta era
suficient pentru a-l urmări şi, la cererea oficială a
reprezentantului FBI în Viena, a-l aresta.
Anna se întreba cîtă încredere putea avea în poliţia locală.
Nu era o întrebare retorică. Hartman era acolo şi se întîlnea
cu un om care...
Brusc îi veni o idee.
- Tipul ăsta, Lenz, zise ea, are vreo legătură cu naziştii?
Heisler îşi strivi ţigara în scrumiera plină de la bordul
maşinii.
234
- Păi, tatăl lui... Ai auzit de doctorul Gerhard Lenz?
- Nu, ar trebui să fi auzit?
Sergentul dădu din umeri: americani naivi.
- E unul dintre cei mai răi. A fost coleg cu Josef Mengele,
care a făcut tot felul de experimente cumplite în lagărele de
concentrare.
- Aha.
Anna îşi zise că Hartman-fiul, cu spiritul de răzbunare al
unui supravieţuitor, era pe urmele descendenţilor naziştilor.
- Fiul lui e un om bun. Şi-a consacrat viaţa îndreptării
răului făcut de tatăl lui.
Anna privi prin parbriz magnifica vilă a lui Lenz. Fiul
era antinazist? Uimitor. Se întrebă dacă 1lartman ştia asta.
S-ar fi putut să nu ştie decît că tînărul Lenz era fiul lui
Gerhard, fiul unui nazist. Dacă este un fanatic, nu-i va păsa
că Lenz junior nu semăna cu tatăl său. în cazul acesta s-ar fi
putut ca ilartman să-i fi administrat deja lui Jiirgen Lenz o
injecţie fatală.
Iisuse, îşi spuse ea, în vreme cc Heisler îşi aprindea altă
ţigară. De ee-om sta noi aici fără să facem nimic?
-Ea dumitale? întrebă deodată Heisler.
- Ce să fie a mea?
- Maşina aia. Arătă spre un Peugeot parcat vizavi dc vila
lui Lenz. E acolo de cînd am ajuns noi aici.
- Nu. Nu e una de-a voastră?
- Sigur că nu. îmi dau seama după număr.
- Poate că e a unui vecin.
- Mă întreb dacă nu cumva colegii dumitale americani
sînt implicaţi în treaba asta, şi te verifică, spuse Heisler
înfierbîntat. Dacă aşa stau lucrurile, anulez operaţiunea asta
imediat!
Tulburată, încereînd să se apere, Anna zise:
- Nu poate fi aşa. Tom Murphy mi-ar fi spus înainte de-a
trimite pe cineva. Oricum, nu prea părea interesat cînd i-am
vorbit despre asta.
Dar dacă o verifica pe ea? Era posibil?
- Bine, atunci cine e?
235
- Cine eşti dumneata? repetă Jiirgen Lenz, cu frica
întipărită pe chip. Nu eşti un prieten de-al lui Winston
Rockwell.
- într-un fel, da, zise Ben. îl cunosc dintr-o activitate
comună. Sînt Benjamin Hartman. Tatăl meu e Max Hartman.
îl privi din nou cu atenţie pe Lenz, ca să-i surprindă reacţia.
Lenz se albi la faţă, apoi expresia i se îmblînzi.
- Doamne Sfinte, şopti el, acum remarc asemănarea.
Fratelui dumitalc i s-a întîmplat ceva teribil.
Ben se simţi de parcă ar fi primit un pumn în stomac.
- Ce ştii dumneata? strigă el.
Staţia radio din maşina poliţiei prinse viaţă.
- Korporai, wer ist c/as?
- Keine Ahnung.
- Keincr von uns, oder?
- Richlig.
Cealaltă echipă observase Peugeot-ul şi voia să ştie dacă
era o maşină de-a lor; Fleislcr le spuse că n-avea idee cui
aparţinea. Luă o lunetă, pentru vedere nocturnă, de pe
bancheta din spate şi o duse la ochi. Pe stradă se întunecase,
iar maşina neidentificată stinsese luminile. în apropiere nu
era nici un stîlp de iluminat, aşa că faţa şoferului nu se putea
distinge.
- Are un ziar în faţă, zise I leisler. Die Kronen Zei/ung...
de-abia îl pot distinge.
- Cred că nu-i c uşor să citească pe întuneric, nu?
- Nu cred că vede mare lucru.
I leisler părea să împărtăşească umorul ei.
- Pot să mă uit şi eu?
Anna nu văzu decît ziarul.
- L limpede că se străduieşte să nu fie identificat, spuse
ea, gîndind în acelaşi timp: dacă într-adevăr este de la FBI?
Ceea ce ne spune ceva. Te deranjează dacă folosesc telefonul
dumitale mobil?
236
- Deloc.
Poliţistul îi dădu Eriksonul lui butucănos, şi Anna formă
numărul Ambasadei americane din Viena.
- Tom, zise ea cînd Murphy veni la aparat. Sînt Anna
Navarro. Ai trimis pe cineva la Hietzing?
- La Hietzing? Aici, în Viena?
- Da, cazul meu.
Urmă o pauză.
- Nu, nu mi-ai cerut asta, nu-i aşa?
- Ei bine, cineva îmi dă peste cap supravegherea. Crezi
că ar putea fi de la biroul dumitale?
- Mai degrabă nu. Oricum, cei de-aici dau socoteală de
acţiunile lor, din cîte ştiu eu.
- Mulţumesc.
închise şi-i înapoie telefonul lui Heisler.
- Ciudat.
- Atunci cine-i în maşina aia? întrebă Heisler.
- De ce ai crezut că sînt de la CIA? întrebă Ben.
- Există nişte veterani în comunitatea aia care sînt mai
degrabă împotriva mea, zise Lenz, dînd din umeri. Ai auzit
de proiectul Agrafa?
Trecuseră la votcă. lise Lenz tot nu se întorsese în cameră
şi trecuse o oră de cînd plecase.
- Poate că nu sub numele ăsta. Imediat după război
guvernul american - OSS, cum se numea organizaţia de
dinainte de CIA - a adus ilegal în Statele Unite cîţiva din
cercetătorii de frunte ai Germaniei naziste. „Agrafa" era
numele de cod al acestui plan. Americanii au „albit" dosarele
germanilor: le-au falsificat trecutul şi au acoperit faptul că
erau criminali de război. Au acţionat astfel deoarece imediat
după încheierea războiului, America şi-a îndreptat atenţia spre
o nouă formă de luptă - războiul rece. Brusc, tot ce conta
era lupta împotriva Uniunii Sovietice. Americanii pierduseră
patru ani şi nenumărate vieţi luptîndu-se cu naziştii şi, deodată,
237
naziştii au devenit prietenii lor - cîtă vreme îi puteau ajuta în
bătălia împotriva comuniştilor. Acei cercetători erau oameni
străluciţi, creierele din spatele extraordinarelor realizări
ştiinţifice ale celui de-al Treilea Reich.
- Şi criminali de război.
- Exact. Unii dintre ei erau răspunzători pentru uciderea
a mii de prizonieri în lagărele de concentrare. Alţii, precum
Wernher von Braun şi doctor Hubertus Strughold,
inventaseră multe dintre armele folosite de nazişti. Arthur
Rudolph, care a contribuit la uciderea a douăzeci de mii de
oameni nevinovaţi la Nordhausen, a primit cea mai înaltă
distincţie civilă a NASA!
Se însera. Lenz se ridică şi aprinse luminile.
- Americanii l-au adus în Statele Unite pe omul care
răspundea de lagărele morţii din Polonia. I-au acordat azil
unui cercetător nazist care condusese experimentele de
congelare la Dachau, care a ajuns un distins profesor de
medicină spaţială. Oamenii de la CIA care s-au ocupat de
treaba asta, puţinii care au supravieţuit, n-au apreciat deloc
eforturile mele de-a elucida acest episod.
- Eforturile dumitale?
- Da, şi pe cele ale fundaţiei mele. Nu e o parte
nesemnificativă a cercetărilor pe care le finanţăm.
- Dar ce ameninţare putea constitui CIA?
- CIA, din cîte-am înţeles, n-a apărut decît la cîţiva ani
după război, dar a moştenit controlul operativ al acestor
agenţi. Există aspecte ale istoriei pe care cei din garda veche
a CIA preferă să le lase necercetate. Unii dintre ei ar fi capabili
de orice ca să fie siguri de asta.
- îmi pare rău, dar nu pot crede. CIA nu se ocupă cu
uciderea oamenilor.
- Nu, nu se mai ocupă, admise Lenz, cu o notă de sarcasm
în glas. Nu după ce l-au ucis pe Allende în Chile, pe Lumumba
în Congo şi-au încercat să-l asasineze pe Castro. Nu, legea le
interzice să facă aşa ceva. Acum „încheie contracte
238
secundare", cum vă place vouă, oamenilor de afaceri
americani, să spuneţi. Angajează liber-profesionişti,
mercenari, prin intermediul unor organizaţii-paravan, astfel
că ucigaşii nu pot fi niciodată asociaţi cu guvernul american.
Lenz tăcu o clipă şi apoi continuă: Lumea e mai complexă
decît îţi închipui dumneata.
- Dar toate astea sînt de domeniul trecutului, irelevante.
- Nu chiar irelevante dacă eşti unul dintre bătrînii care ar
putea fi implicat, continuă Lenz neînduplecat. Vorbesc despre
politicieni vîrstnici, diplomaţi pensionaţi, foşti demnitari care
şi-au făcut datoria în tinereţea lor faţă de Biroul de Servicii
Strategice. In timp ce-şi fac de lucru prin bibliotecile lor şi îşi
scriu memoriile, nu pot evita o anume senzaţie de nelinişte.
Se uită la lichidul transparent din paharul lui, de parcă văzuse
ceva acolo. Sînt oameni obişnuiţi să aibă putere şi să fie
respectaţi. N-ar privi cu ochi buni nişte revelaţii care le-ar
umbri epoca lor de aur. O, sigur, îşi spun că tot ce fac c pentru
binele ţării, pentru renumele Statelor Unite. Multe dintre
ticăloşiile oamenilor se fac în numele binelui comun. Asta o
ştiu, domnule Hartman. Clinii bătrîni şi slabi pot fi foarte
periculoşi. Se pot da telefoane, pot fi solicitate servicii.
Mentorii pretind loialitate protejaţilor. Bătrînii înspăimîntaţi
sînt hotărîţi să moară măcar cu onoarea nepătată. Mi-aş dori
să nu ţin seama de scenariul ăsta, msă eu îi cunosc şi ştiu de
ce sînt în stare.
Ilse reapăru, ţinînd în mînă un mic volum legat în piele,
pe cotorul căruia Ben citi numele Hölderlin, scris cu litere
aurii.
- Văd că tot despre asta vorbiţi, zise ea.
- înţelegi, nu-i aşa, de ce sîntem uneori uşor iritaţi, zise
Lenz cu glas domol. Avem mulţi duşmani.
- Soţul meu a primit multe ameninţări, spuse lise. Există
fanatici de dreapta care-l consideră drept un renegat, un om
care şi-a trădat tatăl. Zîmbi trist şi se înapoie în camera
alăturată.
239
- Aceia mă îngrijorează mai puţin decît cei care din raţiuni
egoiste nu înţeleg de ce nu putem lăsa şarpele să doarmă.
Ochii lui Lenz îl priveau cu atenţie.
- Şi ai căror prieteni, cum spuneam, pot fi tentaţi să ia
măsuri extreme pentru a se asigura că epoca lor de aur rămîne
de aur. Dar e timpul să mă opresc. Aveai nişte întrebări despre
perioada postbelică, întrebări la care sperai să pot răspunde.
Jiirgen Lenz examina fotografia, ţinînd-o strîns cu ambele
mîini.
- Ăsta-i tatăl meu, spuse el.
- Semeni foarte bine cu el.
- Asta-i moştenirea, nu? zise Lenz cu tristeţe.
Nu mai era gazda amabilă, fermecătoare. Acum studia
atent fotografia.
- Doamne Sfinte, nu. Nu se poate.
Se cufundă în fotoliu, pămîntiu la faţă.
- Ce nu se poate? Ben insistă. Spune-mi ce ştii.
•- Poza e autentică?
-Da.
Vieţile lui Peter, Liesl şi cine ştie ale cîtor altora erau
garanţia autenticităţii ei.
- Dar Sigma a fost un mit! O legendă! Cu toţii ne-am
convins de asta.
- Deci ştii despre ca?
Lenz se aplecă în faţă.
- Trebuie să-ţi aminteşti că, în tumultul de după război,
au circulat tot felul de poveşti fantastice. Una dintre acestea
a fost Sigma. Se spunea că fusese încheiată un fel de alianţă
între marii industriaşi ai lumii. Arătă spre două chipuri din
fotografie. Se afirma că oameni precum sir Alford Kittredge
şi Wolfgang Sieber, unul respectat, celălalt hulit, au făcut front
comun, că s-au întîlnit în secret şi-au încheiat un pact
clandestin.
- Şi care era natura acelui pact?
240
Lenz dădu neajutorat din cap.
- Mi-aş dori să ştiu, domnule Hartman... pot să-ţi spun
Ben? îmi pare rău. Pînă acum, n-am luat în serios poveştile
astea.
- Şi implicarea tatălui dumitale?
Lenz dădu încet din cap.
- Dumneata ştii mai multe decît mine. Poate că Jakob
Sonnenfeld ştie ceva despre asta.
Sonnenfeld... Sonnenfeld era cel mai important vînător
de nazişti încă în viaţă.
- M-ar ajuta?
- Vorbind în calitate de sponsor principal al institutului
său, răspunse Lenz, sînt sigur că o să-şi dea toată silinţa. îşi
turnă ceva mai multă votcă. încă nu mi-ai explicat cum ai
ajuns să fii implicat în povestea asta.
- îl recunoşti pe omul de lîngă tatăl dumitale?
- Nu, zise Lenz. Apoi miji ochii studiind fotografia.
Seamănă puţin cu... dar nici asta nu se poate.
- Ba da. Tatăl meu lîngă tatăl dumitale.
- Dar n-are sens, protestă Lenz. Toţi cei din lumea mea
au auzit de tatăl dumitale. E un mare filantrop. O forţă a
binelui. Şi, desigur, un supravieţuitor al Holocaustului. Da,
seamănă cu el... cu dumneata, de fapt, însă, repet: nu are
sens.
Ben rîse cu amărăciune.
- îmi pare rău, dar lucrurile au încetat să aibă sens pentru
mine de cînd fostul meu prieten din colegiu a încercat să mă
ucidă.
Lenz îl privi compătimitor.
- Spune-mi cum ai găsit asta.
Ben îi vorbi despre evenimentele ultimelor cîteva zile,
încercînd să rămînă cît mai calm cu putinţă.
- Deci şi dumneata cunoşti pericolul, zise grav Lenz.
Există fire invizibile care leagă această fotografie de acele
morţi.
241
Frustrarea încolţea în sufletul lui Ben în vreme ce se
străduia să găsească un sens celor spuse de Lenz şi să
rearanjeze informaţiile fragmentare pentru a obţine o imagine
coerentă. In loc să devină mai clare, lucrurile erau tot mai
tulburi, mai năucitoare.
Ben îşi dădu seama că lise revenise în cameră simţindu-i
parfumul.
- Tînărul ăsta aduce numai primejdii, îi spuse ea soţului
ei, cu un glas aspru. Se întoarse către Ben. lartă-mă, dar nu
mai pot să tac. Aduci moartea în casa asta. Soţul meu e
ameninţat de extremişti de mulţi ani. îmi pare rău pentru tot
ce-ai suferit, însă eşti neglijent, ca toţi americanii. Ai venit
să-l vezi pe soţul meu sub un pretext fals, urmărind propria
dumitale vendetă.
-Te rog, lise, interveni Lenz.
- Iar acum ai adus moartea cu dumneata, ca pe un oaspete
neanunţat. Ţi-aş li recunoscătoare dacă ai părăsi casa mea.
Soţul meu a tăcut destul. Trebuie să-şi dea şi viaţa?
- lise e supărată, zise Lenz în chip de scuză. Există aspecte
ale vieţii mele cu care nu s-a obişnuit.
- Nu, spuse Ben. Poate că are dreptate. Am pus deja prea
multe vieţi în pericol.
Chipul lui lise devenise imobil.
- Gute Nacht, spuse ea, pe un ton calm, dar ferm.
Conducîndu-l pe Ben spre hol, Lenz îi spuse în şoaptă:
- Aş fi bucuros să te ajut. Să fac ce pot. Să trag nişte sfori
unde pot, să-ţi înlesnesc nişte contacte. lise are dreptate într-o
privinţă. Te sfătuiesc să fii prudent, prietene.
Ben părăsi năucit casa lui Lenz. Era depăşit de situaţie.
De ce nu putea recunoaşte că era neputincios, nepregătit să
lupte cu cei care-i omorîseră fratele? Ceea ce aflase pînă acum
nu-l conducea nicăieri. Mintea îi era plină de întrebări fără
răspuns. Max Hartman, filantropul, supravieţuitorul
Holocaustului, umanitarul - era, în realitate, un om precum
Gerhard Lenz, un tovarăş de barbarii? Era posibil ca Max să
242
fi fost complice la uciderea lui Peter? Era el omul din spatele
morţii propriului său fiu?
De-aceea dispăruse brusc? Ca să nu aibă de înfruntat
propria-i demascare? Şi complicitatea CIA? Cum dracu' a
ajuns un Obersturmfuhrer din SS să emigreze şi să se
stabilească în State dacă nu cu ajutorul guvernului american?
Aliaţii lui, vechii prieteni, erau în spatele acelor evenimente
oribile? Era posibil ca ei să acţioneze în folosul tatălui său, ca
să-l protejeze şi să se protejeze - Iară ştiinţa bătrânului?
„Vorbeşti despre lucruri pe care nu Ic poţi înţelege", îi
spusese tatăl lui.
Bcn era pradă unor sentimente contradictorii. O parte din
el - fiul devotat, loial - voia să creadă că exista o altă
explicaţie. De cînd auzise dezvăluirile lui Peter dorise un motiv
ca să creadă că tatăl lui nu era un... un ce? Un monstru.
Auzea glasul mamei lui, pe patul de moarte, rugîndu-l stăruitor
să înţeleagă, să încerce să acopere ruptura, să se împace cu
situaţia, să-l iubească pe acel bărbat complicat, dificil care
era Max Hartman.
în acelaşi timp o parte din el simţea o bine venită
limpezime.
M-am strădui/ mult să te înţeleg, ticăloşiile! se pomeni
Ben strigînd în gînd. Am încercat să le iubesc. Dar pentru o
impostură ca asta, pentru hidoşenia adevăratei tale vieţi -
cum aş putea simţi altceva decît ură?
Parcase la mare distanţă de casa lui Lenz. Nu voia ca
numărul maşinii să-l dea de gol; cel puţin aşa gîndise mai
devreme, cînd crezuse că Lenz era unul dintre conspiratori.
Coborî pe aleea din faţa casei şi înainte de-a ajunge în
stradă, văzu cu coada ochiului o lumină aprinzîndu-se. Era
becul din plafonul unei maşini aflate la cîţiva metri distanţă.
Cineva ieşi din maşină şi se îndreptă spre el.
Trevor văzu o lumină aprinzîndu-se şi se întoarse să se
uite. Uşa din faţă era deschisă. Ţinta sporovăia cu un bărbat
mai vîrstnic, probabil Lenz. Trevor aşteptă pînă cînd cei doi
243
îşi strînseră mîinile şi ţinta porni pe aleea din faţa vilei, apoi
coborî din maşină.

24
Vteau să verificaţi numărul de înmatriculare, cerulieisler
prin staţia radio din maşină. Apoi se întoarse către
Anna. Dacă nu sînteţi voi şi nici noi, atunci cine e? Trebuie să
ai vreo idee.
- Cineva care supraveghează casa, zise ea. Nu-mi place
treaba asta.
Se înlîmplă ceva aici. Oare ar trebui să-i spun lui Heisler
ce cred despre Hartman? Era o speculaţie la urma urmei.
Dacă Hartman se afla acolo doar ca să obţină informaţii de la
Lenz, şi nu ca să-l ucidă?
Cu toate astea... aveau justificarea legală de-a năvăli în
vilă. Dacă se dovedea că în timp ce ei stăteau acolo şi
supravegheau casa, unul dintre cetăţenii de vază ai oraşului
era în pericol dc-a fi ucis? Protestele ar fi fost teribile; s-ar fi
creat un incident internaţional şi toate oalele s-ar fi spart în
capul ci.
Heisler îi întrerupse gîndurile.
- Vreau să te duci pînă la maşina aia şi să te uiţi la faţa
omului, spuse el. Vezi dacă îl cunoşti.
Părea un ordin, nu o cerere.
Anna acceptă.
- Am nevoie de o armă, zise ea.
Heisler îi întinse arma lui.
- Ai luat-o de pe podeaua maşinii. Probabil că am lăsat-o
acolo. Nu ţi-am dat-o eu.
Anna ieşi din maşină şi porni spre vila lui Lenz. Uşa din
faţă a casei se deschise. Doi bărbaţi stăteau de vorbă.
Lenz şi Hartman, observă ea uşurată.
Cei doi bărbaţi îşi strînseră mîinile cu prietenie, apoi
Hartman o luă pe alee, spre stradă.
244
în interiorul Peugeot-ului se aprinse o lumină. Un bărbat,
cu un trenci împăturit pe braţul drept ieşi din maşină.
Atunci îi văzu faţa pentru prima oară.
Faţa!
Cunoştea faţa aia. O mai văzuse. Dar unde?
Bărbatul cu trendul pe braţ închise portiera în timp cc
llartman ajunse la cinci metri distanţă.
Preţ de o clipă, Anna îl văzu pe bărbat din profil.
O poză din profil. Văzuse o fotografic din profil a acestui
om. Imagini din faţă şi din profil. Asocierea era neplăcută,
sugerînd primejdia.
Poze ale unui suspect. La birou. Fotografii destul dc
proaste ale acestui om, din fală şi profil. Un tip rău.
Da, văzuse fotografiile alea o dată sau de două ori, la
şedinţa săptămînală de informare.
Dar nu erau poze pentru cazier, ci fotografii făcute dc la
distanţă, în timpul supravegherii, mărite pînă cînd deveniseră
granulare.
Nu era un infractor obişnuit, desigur.
Era un asasin, un asasin de talie internaţională, foarte
experimentat. Se ştiau puţine lucruri despre el, însă dovezile
existente sugerau că era cineva cu resurse şi capacităţi
deosebite. îi veni în minte altă fotografie: cadavrul unui lider
sindical din Barcelona, despre care se credea că fusese ucis
de el. Imaginea i se întipărise în memorie, poate din cauza
felului în care cursese sîngele pe cămaşa victimei - în formă
de cravată. Altă imagine: un om politic foarte popular din
sudul Italiei, care conducea o mişcare de reformă naţională.
Moartea lui fusese atribuită iniţial Mafiei, dar ulterior nişte
fragmente de informaţii îl indicaseră drept asasin pe un bărbat
cunoscut sub numele de Arhitectul. Candidatul, care primise
deja ameninţări, beneficiase de o gardă personală. Asasinatul
fusese pus la cale în mod strălucit, nu doar din punct de vedere
balistic, ci şi politic. Politicianul fusese împuşcat mortal într-un
bordel plin cu imigranţi clandestini din Somalia, iar
245
circumstanţele jenante nu îngăduiseră susţinătorilor lui să-i
transforme moartea într-un martiriu.
Arhitectul. Un asasin de talie internaţională. Victima -
Hartman.
încercă să discearnă un sens: Hartman e într-o vendeta,
îşi zise ea. Dar celălalt?
O, Doamne, Ce fac acum ? Să încerc să-I prind pe asasin ?
Duse aparatul de emisic-recepţie la buze şi apăsă pe
butonul de pornire.
- îl cunosc pe tipul ăsta, îi spuse ea lui Heislcr. E un
ucigaş profesionist. O să încerc să-l elimin. Voi ocupaţi-vă dc
Hartman.
- Scuzaţi-mă, strigă bărbatul, îndrcptîndu-se grăbit spre
Ben.
Ceva nu e-n regulă cu tipul ăsta ', îşi zise Ben.
Trenciul de pe braţul drept.
Mersul rapid cu care se apropia.
Faţa - o faţă pe care o mai văzuse. O faţă pe care n-avea
s-o uite niciodată.
Ben îşi strecură mîna dreaptă sub jachetă, ajunse cu mîna
la oţelul rece al armei şi i se făcu frică.
Anna avea nevoie de Hartman viu; mort, nu i-ar fi fost de
nici un folos.
Asasinul era pe cale să-l omoare pe Hartman. Din punctul
ei de vedere, era mai bine ca Hartman, suspectul ei, să fugă
decît să fie ucis. în orice caz, trebuia să lase urmărirea lui
Hartman în seama celorlalţi.
Ridică pistolul lui Heisler.
Asasinul părea să n-o fi zărit. Era concentrat asupra lui
Hartman. Anna ştia de la antrenamente că individul căzuse
victimă celei mai mari slăbiciuni a ucigaşilor profesionişti:
fixarea asupra ţintei. Nu mai era conştient de ce e înjur. Marile
feline sînt ţinte sigure pentru vînători exact în momentul cînd
se pregătesc să atace.
Poate că ăsta era avantajul de care avea nevoie.
246
- Stai pe loc! strigă ea. Halt, fir-ar să fie!
îl.văzu pe Hartman întorcîndu-se şi privind-o.
Asasinul îşi smuci uşor capul spre stînga, dar nu se întoarse
să vadă de unde venise strigătul.
Anna ţinti direct în pieptul asasinului, în centrul masei
musculare. Era un gest reflex, fusese antrenată să tragă ca să
ucidă, nu să rănească.
Ucigaşul se întoarse către Hartman, care scosese şi el o
armă.
Arhitectul avea ţinta în vizor. Bănuia că, oricine ar fi
strigat, nu era o ameninţare imediată. Să se întoarcă şi să
atace? Ar fi însemnat să-şi piardă ţinta, şi nu va face asta,
gîndi Anna.
Dintr-o dată, asasinul începu să se întoarcă...
Anna calculase greşit.
Mişcările lui erau nefiresc de line, ca ale unui balerin.
Răsucindu-se pe călcîie, se întoarse cu o sută optzeci de grade,
cu arma ridicată şi trase repetat la intervale de o fracţiune de
secundă. Arma se mişca imperceptibil în mîna Iui puternică.
Cînd se întoarse să se uite, Anna înţelese ce se întîmplase. Cu
doar o clipă în urmă, patru poliţişti vicnezi înarmaţi erau
concentraţi asupra lui. Toţi fuseseră împuşcaţi! Fiecare dintre
gloanţele lui îşi atinsese ţinta.
Fusese o execuţie teribilă, demonstrînd o îndemînare pe
care ea n-o mai întîlnise niciodată. Era înspăimîntată.
Omul era un profesionist; hotărîse să elimine toate
obstacolele înainte de-a se întoarce la ţinta lui - iar ea era
ultimul obstacol.
Anna ochise deja cînd bărbatul se răsuci spre ea. II auzi
pe Hartman strigînd. Apăsă pe trăgaci şi nimeri în centrul
ţintei!
Ucigaşul se prăbuşi la pămînt, iar arma lui se lovi cu
zgomot de caldarîm.
II doborîse. Era mort?
Hartman o rupse la fugă pe stradă. Anna ştia că strada
era blocată de poliţie în ambele direcţii, aşa că fugi spre
246
bărbatul prăbuşit, luă arma de jos şi apoi porni în urmărirea
lui Hartman.
Printre ţipetele victimelor ce supravieţui seră împuşcă-
turilor, auzi strigăte în germană, pe care nu le înţelegea.
- Er steht auf!
- Er lebt,' er steht!
- Nein, nimm den Verdächtigen!
Hartman alergase direct spre pilcul de experţi în
supraveghere, toţi cu armele scoase şi aţintite spre el. Anna
auzi alte strigăte...
- Hall! Keiner Schritt weiter!
- Polizei! Sie sind verhaftet!
Un zgomot venit din spatele ei, dinspre locul unde zăcea
asasinul, îi atrase atenţia şi se întoarse la timp ca să-l vadă pe
ucigaş ureîndu-se cu greu în Peugeot şi trîntind portiera în
urma lui.
Supravieţuisc, iar acum fugea!
- Hei, strigă ea către toţi, opriţi-l! Pcugeot-ul! Nu-I lăsaţi
să scape!
I Iartman era înconjurat dc cinci poliţişti. Anna se năpusti
spre maşina care se îndrepta direct spre ea.
Trase în parbriz, care crăpă formînd mici pînze de
păianjen, în vreme ce maşina continua să se apropie în viteză
de ca. Se aruncă într-o parte, lingă drum, şi Peugcot-ul trecu
vuind pe lîngă ea şi dispăru din vedere.
- Drace! strigă ca şi se întoarse la timp ca să-l vadă pe
Hartman cu mîinile sus.
Pacientul Optsprezece alerga încet pe o bandă rulantă,
în gură avea un fel de muştiuc conectat la două
furtunuri lungi. Nările îi erau prinse cu o clemă.
Pe pieptul scobit, gol, erau prinse douăsprezece fire ce
duceau la un monitor EKG. Alt fir ieşea dintr-un mic dispozitiv
Fugise!
247
ataşat la degetul arătător. Omul transpira şi era palid.
- Cum te simţi? întrebă doctorul, un bărbat înalt, cu faţă
pămîntie.
Pacientul nu putea vorbi, însă ridică degetul mare - semn
că totul era în regulă.
- Nu uita că e un buton de alarmă chiar în faţa dumitale,
zise medicul. Foloseştc-l dacă simţi nevoia.
Pacientul Optsprezece continuă să alerge.
Doctorul îi spuse colegului său mai scund şi rotofei:
- Cred că sîntem la capacitatea maximă a exerciţiului.
Pare să fi depăşit nivelul transferului respirator - a trecut testul.
Nici un semn de ischemie. Tipul e tare. în regulă, să-l lăsăm
astăzi să se odihnească. Mîine o să înceapă tratamentul.
Pentru prima dată în acea zi, doctorul cu faţă pămîntie îşi
îngădui să zîmbească.
Princeton, New Jersey
Marele istoric de la Princeton lucra în biroul său de la
Dickinson.
Tot ce se afla în biroul profesorului John Barnes Godwin
data din anii '40 sau '50, fie că era vorba despre telefonul
negru cu disc, despre sertarele din lemn de stejar ale fişierului
sau despre maşina de scris Royal (nu avea nevoie de
computere). îi plăceau lucrurile vechi, soliditatea obiectelor
de pe vremea cînd erau făcute din bachelită, lemn şi oţel, nu
din plastic.
Totuşi, nu făceau parte dintre acei bătrîni care trăiau în
trecut. El îndrăgea lumea de azi. Adesea, îşi dorea ca draga
lui Sarah, soţia lui vreme de cincizeci şi şapte de ani, să fie
prezentă şi să împărtăşească bucuriile vieţii cu el. Mereu îşi
doriseră să călătorească după pensionarea lui.
Godwui studia istoria Europei secolului douăzeci, cîştigase
premiul Pulitzer, iar cursurile lui se bucurau de o largă audienţă
în campusul de la Princeton. Mulţi dintre foştii lui studenţi
aveau acum funcţii importante în domeniile lor de activitate.
248
Preşedintele Rezervelor Federale fusese unul dintre cei mai
străluciţi, ca şi preşedintele de la WorldCom, secretarul de
stat şi adjunctul său de la Apărare, ambasadorul american la
ONU, nenumăraţi membri ai Consiliului Economic, pînă şi
actualul preşedinte al Comitetului Naţional Republican.
Telefonul sună şi profesorul Godwin îşi drese glasul înainte
de a răspunde:
- Alo.
Recunoscu imediat vocea. —
- O, da, domnule llolland, mă bucur să te aud. Sper că
treaba merge bine.
Ascultă cîtcva clipe, după care spuse:
- Sigur că îl cunosc, mi-a fost student... Păi, dacă vrei
părerea mea, un tip fermecător, dar cam încăpăţînat şi foarte
inteligent. Totdeauna am crezut că avea o puternică motivaţie
morală. însă Ben Hartman mi-a făcut impresia unui om
rezonabil şi echilibrat.
Ascultă din nou.
■- Nu, nu c un cruciat. Pur şi simplu nu arc temperamentul
ăsta. Şi cu siguranţă nu c un martir. Cred că se poate discuta
cu el.
Altă pauză.
- Ei bine, nici unul dintre noi nu doreşte subminarea
acestui proiect, însă doresc să-i acordaţi tînărului o şansă.
N-aş vrea să aud că i s-a întîmplat ceva.
Viena
Camera pentru interogatorii era rece şi sumar mobilată.
Am început să devin expert, îşi zise Ben sumbru. Oglinda
prin care putea fi văzut era mare cît o fereastră de dormitor
dintr-o casă de la periferie. O plasă de sîrmă acoperea o
fereastră ce dădea într-o deprimantă curte interioară.
Americanca şedea în celălalt capăt al micii încăperi pe un
scaun metalic rabatabil. Se prezentase drept agent special
Anna Navarro de la Departamentul de Justiţie al SUA, Biroul
de Investigaţii Speciale, şi îi arătase o legitimaţie pentru a-şi
249
întări spusele. Ben îi admiră părul castaniu închis, ondulat,
ochii de culoarea caramelei, tenul măsliniu. Era înaltă, suplă,
avea picioare lungi şi se îmbrăca foarte elegant, lucru rar la
Departamentul de Justiţie. Nu avea verighetă, ceea ce însemna
că era divorţată, deoarece femeile atît de atrăgătoare se
măritau de obicei devreme. Fără îndoială că se căsătorise cu
vreun anchetator guvernamental galant, cu bărbia pătrată,
care-o cucerise cu poveşti despre curajul dovedit de el în
prinderea criminalilor... Apoi stresul creat de două cariere
dinamice le destramase căsnicia...
Pe scaunul de lîngă ea stătea un poliţist cu faţă de boxer,
un tip vînjos, tăcut ce fuma ţigări Casablanca una după alta.
Ben nu ştia dacă poliţistul vorbea engleza. îşi spusese doar
numele: sergent Waltcr I Icislcr, de la Brigada criminalistică a
poliţiei vieneze.
După jumătate de oră de interogatoriu, Ben devenise
nerăbdător. încercase să fie rezonabil, să vorbească logic, însă
anchetatorii lui erau neîndurători.
- Sînt arestat? întrebă el într-un tîrziu.
-Vrei să fii? i-o întoarse americanca.
O, Doamne, să nu înceapă iar.
- Arc dreptul să facă asta? îl întrebă Ben pe masivul poliţist
vienez care fuma şi-l fixa cu o privire bovină.
Tăcere.
- Ei bine? întrebă Ben. Cine-i şeful aici?
- Cîtă vreme răspunzi la întrebările mele, nu există nici
un motiv să te arestăm, spuse femeia. încă.
- Deci sînt liber să plec.
- Ai fost reţinut pentru interogatoriu. De ce l-ai vizitat pe
Jurgen Lenz? Nu ne-ai lămurit.
- Aşa cum spuneam, a fost o vizită de curtoazie. întrcabă-l
pe Lenz.
- Te afli la Viena pentru afaceri sau ca turist?
-Ambele.
- N-ai programată nici o întîlnire de afaceri.
- îmi place să fiu spontan.
250
- Ai reţinut o cameră pentru cinci zile la o staţiune de
schi din Alpii Elveţieni, dar nu te-ai dus acolo.
- M-am răzgîndit.
- Oare de ce mă îndoiesc?
- N-am idee. Voiam să văd Viena.
- Deci ai apărut la Viena, fără rezervare la hotel.
- Cum spuneam, îmi place neprevăzutul.
- Înţeleg, zise Anna Navarro, vădit dezamăgită. Şi vizita
dumitale la Gaston Rossignol, în Zurich, tot de afaceri a fost?
Doamne, ştiau şi despre asta! Dar cum? 11 cuprinse panica.
- Era prietenul unui prieten.
- Şi aşa îl tratezi dumneata pe prietenul unui prieten - îl
ucizi?
O, lisuse.
- Era mort cînd am ajuns acolo!
- Zău, spuse Navarro, deloc convinsă. Te aştepta?
- Nu. Pur şi simplu m-am dus acolo.
-■ Fiindcă îţi place să fii spontan.
-Voiam să-i fac o surpriză.
- In schimb, te-a surprins el, nu?
- Da, a fost un şoc.
- Cum ai ajuns la Rossignol? Cine te-a pus în legătură cu el?
Bcn ezită, puţin cam mult.
- Aş prefera să nu vorbesc despre asta.
Ea se agăţă de răspunsul lui.
- Pentru că nu există nici o cunoştinţă comună, ori ceva
asemănător, nu? Care a fost legătura lui Rossignol cu tatăl
dumitale?
Ce dracu' înseamnă asta? Cît de multe ştia? Ben o privi
pătrunzător.
- Să-ţi spun ceva, zise Anna Navarro pe un ton sec.
Cunosc genul dumitale. Băiat de bani gata, care obţine
întotdeauna ce vrea. De cîte ori ajungi într-un mare rahat,
tăticu' te salvează, ori avocatul familiei plăteşte cauţiunea.
Te-ai obişnuit să faci orice îţi trece prin cap şi-ţi închipui că
n-o să trebuiască niciodată să achiţi nota de plată. Ei bine, nu
şi de data asta, amice.
251
Beri zîmbi involuntar, dar refuză să-i dea satisfacţia de a
discuta în contradictoriu.
- Tatăl dumitale e supravieţuitor al Holocaustului, corect?
continuă ea.
Deci nu ştie chiar lotul.
Ben dădu din umeri.
- Aşa mi s-a spus.
- Iar Rossignol a fost un mare bancher elveţian, da?
Acum o privea cu atenţie. Unde voia să ajungă?
- De-accea stăteaţi de veghe dumneata şi toţi poliţiştii ăia
austrieci, în faţa casei lui Lenz, spuse el. Vă aliaţi acolo ca să
mă arestaţi.
- De fapt, nu, zise femeia cu răceală. Voiam să vorbim cu
dumneata.
- Puteai pur şi simplu să mă contactezi. N-aveai nevoie
de jumătate din poliţia Vienei. Pun pariu că ţi-ar plăcea să mă
acuzi de uciderea lui Rossignol ca să scoţi CIA din rahat, nu?
Sau voi, tipii de la Departamentul de Justiţie, detestaţi CIA?
Sînt derutat.
Agentul Navarro se aplecă în faţă, privindu-l sever cu
frumoşii ei ochi căprui.
- De ce erai înarmat?
Ben ezită, doar o secundă sau două.
- Pentru a mă apăra.
- Corect.
Era o afirmaţie sceptică, nu o întrebare.
- Ai permis de portarma în Austria?
- Cred că asta-i o chestiune între mine şi autorităţile
austriece.
- Reprezentantul autorităţilor austriece stă pe scaunul de
lîngă mine. Dacă el hotărăşte să te acuze de port ilegal de
armă, eu n-o să-l contrazic. Austriecii dezaprobă vehement
vizitatorii străini care deţin arme neînregistrate.
Ben dădu din umeri. Femeia avea dreptate, desigur, dar
asta părea cea mai mică grijă a lui în acel moment.
- Aşa că dă-mi voie să-ţi spun ceva, domnule Hartman.
252
Mi se pare cam greu de crezut că purtai o armă la dumneata
ca să-l vizitezi pe „prietenul unui prieten". Mai ales că
amprentele dumitale au fost găsite peste tot în casa lui
Rossignol. Ai înţeles?
-Nu, nu tocmai. Mă acuzi că l-am ucis? Dacă-i aşa, de ce
n-o spui limpede?
Ben făcea eforturi să-şi păstreze calmul.
-Elveţienii cred că fratele dumitale ducea o campanie de
răzbunare împotriva sistemului bancar. Poate că s-a întîmplat
ceva cu dumneata după moartea lui, ceva care te-a făcut să
continui campania lui, dar mai dur. N-ar fi greu de demonstrat
motivaţia. Şi mai sînt şi amprentele dumitale. Cred că un
tribunal elveţian te-ar putea condamna fără probleme.
Oare credea sincer că el îl omorîse pe Rossignol? In cazul
acesta, de ce era atît de interesat anchetatorul ăsta special de
la Departamentul de Justiţie? Nu ştia cîtă putere avea cu
adevărat aici şi această incertitudine îl neliniştea. Nu da înapoi,
îşi zise el. Ripostează.
Ben să lăsă pe spătarul scaunului.
- N-ai nici o autoritate aici.
- Foarte corect. Dar n-am nevoie de autoritate.
Ce dracu' voia să spună?
- Atunci ce vrei de la mine?
- Vreau informaţii. Vreau să cunosc motivul real al vizitei
dumitale la Rossignol. Motivul real al vizitei la Jiirgen Lenz.
Ce urmăreşti de fapt, domnule Hartman?
- Şi dacă nu vreau să-ţi spun?
încerca să pară sigur pe el.
- Vrei să afli ce s-ar întîmpla? Asumă-ţi riscul şi fa o
încercare.
lisuse, femeia era pricepută, îşi zise Ben. Răsuflă adînc.
Pereţii camerei păreau să se stringa înjurai lui, dar chipul îi
rămase inexpresiv. Ea continuă:
- Ştii că există un mandat de arestare pe numele dumitale
la Ziirich?
Ben dădu din umeri.
- Asta-i tare.
253
Hotărî că venise momentul să fie agresiv, ofensat, să atace,
aşa cum ar fi reacţionat un american arestat pe nedrept.
- Cunosc, poate, ceva mai bine decît dumneata felul în
care procedează elveţienii. în primul rînd, îţi trîntesc o amendă
dacă scuipi guma pe trotuar. Pe urmă, nu există posibilitatea
extrădării.
Aflase toate astea din conversaţiile cu I lowie.
- Cantonul Zurich obţine destul de greu cooperarea poliţiei
din celelalte cantoane. Faptul că Elveţia a devenit celebră
pentru adăpostirea celor ce fug de plata taxelor înseamnă că
alte ţări ignoră cererile de extrădare ale Elveţiei, considerîndu-le
o chestiune politică.
Erau cuvintele lui llowic, pe care Ben le repetă nepăsător,
înfruntînd-o. Trebuia să priceapă că nu se putea juca cu cl.
- Poliţiştii din Zurich susţin că nu vor să mă „interogheze".
Nici măcar nu pretind că au un caz. Atunci de ce nu încetăm
cu tîmpeniile?
Anna Navaro se apropie de el.
- E cunoscut faptul că fratele dumitale încerca să adune
probe împotriva sistemului bancar elveţian. Gaston Rossignol
a fost un important bancher elveţian. îl vizitezi, şi c găsit
mort. O să revenim la asta. Pe urmă, apari dintr-o dată la
Viena şi te întîlneşti cu fiul unui nazist notoriu, în ciuda faptului
că tatăl dumitale a fost într-un lagăr de concentrare. Asta
seamănă teribil de mult cu un fel de voiaj de răzbunare.
Deci asta era. Poate că aşa i se părea cuiva care nu cunoştea
adevărul. Dar Ben nu putea să-i spună adevărul!
-E absurd, se răsti Ben. Nu-mi pasă de fanteziile dumitale
despre vendete şi violenţă. Vorbeai despre bancherii elveţieni.
Eu fac afaceri cu oamenii ăştia, agent Navarro. Asta-i meseria
mea. Noi nu ne lăsăm pradă furiei criminale. în lumea mea,
cele mai adînci răni pe care le poţi căpăta sînt cele făcute de
cuţitul pentru tăiat hîrtie.
- Atunci explică-mi ce s-a întîmplat la Bahnhofplatz.
Vorbeşte-mi şi despre ceilalţi. Vreau să ştiu de unde le-ai
obţinut numele şi adresele.
254
Ben se mulţumi s-o privească.
- Unde-ai fost miercuri?
-Nu-mi amintesc.
- Cumva în Nova Scoţia?
- Dacă mă gîndesc bine, eram arestat la Zurich, i-o întoarse
el. Poţi verifica la prietenii dumitale, din Zurich. Vezi, îmi
place să tiu arestat în fiecare ţară pe care-o vizitez. E cea mai
bună ocazie de-a aprecia obiceiurile locale.
Ea ignoră înţepătura.
- Spune-mi de ce-ai fost arestat.
- Ştii la fel de bine ca mine.
Navarro se întoarse către colegul care fuma impasibil, apoi
îl privi din nou pe Ben.
- De mai multe ori în ultimele zile era să fii ucis. Chiar şi
azi...
Ben se trezi la realitate şi se simţi cuprins de un sentiment
de recunoştinţă.
- Mi-ai salvat viaţa. Cred că ar trebui să-ţi mulţumesc.
- Să fii al naibii de sigur că trebuie, răspunse ea. Acum,
spune-mi: de ce crezi că a încercat cineva să te ucidă? Cine-ar
fi putut şti ce puneai la cale?
Bună momeală, cucoană.
- N-am idee.
- Pot jura că ai idee.
- Scuze. Poate îi întrebi pe prietenii dumitale de la CIA
ce anume încearcă să ascundă. Sau e şi biroul dumitale implicat
în muşamalizare?
- Domnule Hartman, fratele dumitale geamăn a fost ucis
în Elveţia, într-un accident de avion dubios. Mai recent, ai
avut legături inexplicabile cu nişte atacuri armate în ţara aia.
Moartea pare să te înconjoare ca un parfum ieftin. Ce-ar trebui
să cred eu?
- Crede ce vrei. Eu n-am comis nici o crimă.
- O să te mai întreb o dată: de unde ai numele şi adresele
acelor oameni?
- Ale cui?
255
- Ale lui Rossignol şi Lenz.
-Ţi-am spus, sînt cunoştinţe.
- Nu cred.
-N-ai decît.
- Ce ascunzi? De ce nu eşti sincer cu mine, domnule
Hartman?
- îmi pare rău. N-am nimic de ascuns.
Agentul Navarro îşi încrucişa picioarele lungi şi
frumoase.
- Domnule Hartman, zise ea, de-a dreptul exasperată. O
să-ţi propun un tîrg. Dumneata cooperezi cu mine, iar eu o
să-mi dau toată silinţa să-i fac pe elveţieni şi austrieci să te
lase în pace.
Oare era sinceră? Neîncrederea lui devenise aproape
reflexă.
- Deoarece am impresia că dumneata i-ai pus pe urmele
mele, promisiunea asta mi se pare fără suport. Nu trebuie să
mai stau aici, nu?
Ea îl privi în tăcere, muşcîndu-şi buza.
-Nu. Scoase o carte de vizită, scrise ceva pe spatele ei şi
i-o întinse. Dacă te răzgîndeşti, asta-i adresa hotelului meu
din Viena.
Se terminase. Slavă Domnului. Neliniştea îi dispăru brusc.
- încîntat dc cunoştinţă, agent Navarro, spuse Ben,
ridicîndu-se. Şi-ţi mulţumesc încă o dată că mi-ai salvat viaţa.

26
Durerea era intensă, copleşitoare; altul în locul lui şi-ar
fi pierdut cunoştinţa. Mobilizîndu-şi întreaga capacitate
de concentrare, Trevor transmise durerea altui corp - o sosie
imaginară. Numai prin puterea voinţei reuşi să-şi croiască
drum pe străzile din Viena pînă la o clădire de pe Taborstrasse.
Pe urmă îşi aminti că maşina fusese furată - gîndea cu
încetineală, asta-l îngrijora cel mai mult. Mai conduse pe vreo
256
cinci străzi, apoi o abandonă, cu cheile în contact. Poate că
vreun idiot avea s-o fure şi va fi prins în plasa pe care poliţia
o întinsese, cu siguranţă, în tot oraşul.
Porni şchiopătînd pe stradă, ignorînd privirile curioase
ale trecătorilor. Ştia că sacoul îi era pătat de sînge.
Reuşi să ajungă la Taborstrasse, la biroul aflat la parter,
anunţat de o placă din alamă pe care scria. DR. THEODOR
SCHREIBER, INTERNE ŞI CHIRURGIE GENERALĂ.
Biroul era cufundat în întuneric şi nu răspunse nimeni
cînd sună. Trevor ştia că e tîrziu şi că dr. Schreiber îşi
respecta programul. Continuă să sune. Schreiber locuia în
apartamentul din spatele micului său cabinet, iar soneria se
auzea şi acolo.
După cîteva minute, lumina se aprinse şi la interfon se
auzi o voce iritată:
-Ja.
- Doktor Schreiber, es is Christoph. Es ist cin Notfall.
Uşa din faţă a clădirii fu deschisă electronic. Pe urmă se
deschise şi uşa din hol, pe care se afla altă placă din alamă, cu
numele doctorului pe ea.
Doctorul Schreiber părea prost dispus.
- Mi-ai întrerupt cina, spuse el pe un ton grav. Sper să
fie ceva important. Apoi observă sacoul pătat de sînge. In
regulă, în regulă, urmează-mă. Medicul se întoarse şi intră
în cabinet.
Doctorul Schreiber avea o soră care trăia la Dresda, de
mai multe decenii. Pînă la căderea Zidului Berlinului, acest
simplu accident geografic - el fugise din Berlinul de Est în
1961 - fusese suficient pentru a acorda serviciilor secrete
est-germane un ascendent asupra doctorului.
Dar Stasi nu intenţiona să-l şantajeze sau să-l transforme
într-un soi de spion. Nu, Stasi avea o treabă mult mai banală
pentru el: pur şi simplu să le acorde asistenţă medicală
agenţilor săi din Austria în caz de urgenţă. Medicii din Austria,
ca şi din multe alte ţări ale lumii, sînt obligaţi de lege să
257
raporteze poliţiei rănile provocate de gloanţe. Doctorul
Schreiber trebuia să fie mai discret atunci cînd se întîmpla să
apară la uşa lui vreun agent Stasi rănit.
Trevor, care trăise la Londra mai mulţi ani ca agent sub
acoperire înainte de-a fi recrutat de Sigma, fusese trimis din
cînd în cînd la Viena, sub pretextul unor călătorii de afaceri,
şi apelase de două ori la bravul medic.
Chiar şi acum, cînd războiul rece se terminase de mult şi
perioada în care Schreiber acorda asistenţă sub acoperire
Germanici de Lst era aproape încheiată, Trevor nu se îndoia
că doctorul va coopera. Schreiber putea fi condamnat pentru
sprijinul acordat Stasi şi nu dorea asta.
Vulnerabilitatea nu-l împiedică pc doctorul Schreiber să
se zbîrlească revoltat:
- Eşti norocos, se răsti el. Glonţul a trecut chiar pe
deasupra inimii. Dacă intra sub un unghi ceva mai mic, ai fi
murit imediat. Se pare că a intrat pe o direcţie oblică, săpînd
un fel de canal în piele şi în ţesutul gras. A sfîşiat chiar şi
cîteva fibre de la suprafaţa muşchiului pectoral şi a ieşit pe la
subsuoară. Probabil că te-ai răsucit la timp.
Doctorul Schreiber îl privi pe deasupra ochelarilor pe
Trevor, care tăcea.
Introduse un forceps în rană, şi Trevor gemu. îşi simţi
trupul inundat de o neplăcută fierbinţeală şi de o durere atroce.
- A fost cîte pe ce să-ţi provoace vătămări serioase ale
nervilor şi vaselor sanguine din zona plexului brahial. Dacă
s-a fi întîmplat aşa, n-ai mai fi putut folosi braţul drept. Poate
chiar l-ai fi pierdut.
- Sînt stîngaci, zise Trevor. Oricum, nu vreau să cunosc
detaliile macabre.
- Bine, spuse absent doctorul, ar trebui să mergi la spital,
[aAllgemein.es Krcmkenhaus, dacă vrei să facem o treabă ca
lumea.
- Asta-i exclus, ştii bine.
O durere ascuţită îl fulgeră în braţ.
258
Medicul injecta cu anestezic zona din jurul rănii. Cu un
foarfece mic şi un forceps, extirpă nişte ţesut, spălă rana şi
începu s-o coasă.
Trevor simţea nişte zvîcnituri, dar nu durere.
- Vreau să te asiguri că rana n-o să se deschidă dacă mă
mişc, zise el.
- Ar trebui s-o laşi mai moale o vreme.
- Mă vindec repede.
- Aşa e, spuse doctorul. Acum îmi amintesc.
Omul se vindeca repede, ciudat de repede.
- Timpul e un lux pe care nu mi-l permit, zise Trevor.
Vreau să coşi rana strîns.
- Aş putea folosi un materia! mai dur, dar va rămîne o
cicatrice urîtă.
- Nu-mi pasă.
- Bine, spuse medicul, întoreîndu-se către masa cu
ustensile.
După cc-şi termină treaba i se adresă lui Trevor:
- Pentru dureri, pot să-ţi dau nişte Demerol.
- N-am nevoie, spuse Trevor.
- Cum doreşti.
Trevor se ridică gemînd.
- în regulă, mulţumesc pentru ajutor, zise el şi îi întinse
doctorului cîteva bancnote de o mie de şilingi.
Anna îşi stropi faţa cu apă fierbinte. De treizeci de ori,
cum o învăţase mama ei, ca să-şi menţină tenul sănătos şi
strălucitor.
Auzi telefonul sunînd. înşfacă un prosop ca să se şteargă
pe faţă şi alergă să răspundă.
- Anna, sînt Robert Polozzi. Am sunat cumva prea tîrziu?
Robert Polozzi, de la serviciul de identificare.
- Nu, deloc, Robert. Ce e?
- E vorba despre verificarea patentului.
Uitase de asta. îşi tampona faţa umedă cu prosopul.
-Neurotoxina...
259
- A, da. Ai găsit ceva?
- Ascultă aici. La 16 mai, anul ăsta, număr de patent -
mă rog, e un număr lung - în orice caz, un patent pentru
exact acest compus sintetic a fost solicitat de o mică firmă de
biotehnologie numită Vortcx, cu sediul în Philadelphia. Acolo
scrie că e „un produs sintetic analog veninului melcului de
mare conus, propus pentru utilizarea in vitro". Urmează nişte
chinezării despre „localizarea canalelor ionice" şi „depistarea
receptorilor sucului gastric". Făcu o pauză, apoi continuă cu
glas nesigur: Am sunat acolo. Adică la Vortcx. Cu un pretext,
desigur.
-Ai aliat ceva?
- Păi, nu prea. Cei de-acolo spun că stocurile din toxina
asta sînt minime şi se află sub control strict. Substanţa e greu
de produs, aşa că au cantităţi mici, şi se află în stadiu
experimental, l-am întrebat dacă ar putea ii folosită drept
otravă, iar tipul cu care am vorbit, directorul ştiinţific al firmei,
a confirmat. Zicea că o doză foarte mică poate provoca
imediat un stop cardiac.
Anna fu cuprinsă de entuziasm.
- Ţi-a spus că produsul se află sub control strict — asta
înseamnă că e ţinut sub cheie?
- Da.
- Şi tipul ăsta ţi s-a părul sincer?
- Da, dar cine ştie?
-Bună treabă, mulţumesc. Poţi afla dacă le lipseşte vreo
cantitate din produsul ăsta?
- Am făcut asta deja, zise mîndru funcţionarul. Răspunsul
e nu.
Anna se simţi dezamăgită.
- Vreau tot ce poţi afla despre Vortex. Proprietari,
directori, angajaţi şi-aşa mai departe.
- Voi încerca.
Anna închise telefonul şi rămase pe marginea patului,
cugetînd. Era posibil ca, mergînd pe acest fir, să dezlege misterul
conspiraţiei din spatele crimelor. Sau să nu dezlege nimic.
260
Rezultatele investigaţiilor se dovedeau tot mai frustrante.
Poliţia vieneză nu reuşise să-l prindă pe asasin, iar maşina se
dovedise a fi furată. Altă fundătură.
îşi aminti apoi de Hartman. împotriva voinţei ei, îl găsea
simpatic, chiar atrăgător. Un băiat de bani gata, născut în
belşug, binecuvîntat cu o înfăţişare plăcută, extrem de
încrezător în sine. Era ca Brad, jucătorul de fotbal care o
violase. Lumea le acorda favoruri speciale acestor oameni.
Asemenea indivizi, după cum spunea o prietenă de-a ei din
colegiu mai slobodă la gură, îşi închipuiau că rahatul lor nu
are miros. Credeau că puteau ieşi basma curată din orice
situaţie.
Oare era Hartman un criminal? Puţin probabil. Anna
credea versiunea lui despre cele întîmplate acasă la Rossignol.
Se potrivea cu amprentele şi cu impresia pe care şi-o făcuse
despre el. Totuşi, avea o armă, vameşii nu înregistraseră
intrarea lui în Austria, iar el nu oferise nici o explicaţie pentru
asta... Pe de altă parte, o percheziţie minuţioasă a maşinii lui
nu dezvăluise nimic. Nici seringi, nici otrăvuri, nimic.
Era greu de spus dacă el făcea parte din conspiraţie. Dar
dacă moartea fratelui lui fusese impulsul pentru crimele ce-au
urmat? Dar de ce aşa multe, şi într-un interval atît de scurt?
Un lucru era cert: Benjamin Hartman ştia mai mult decît
voia să spună, iar ea nu avea nici autoritatea, nici motivele
pentru a-l reţine. Era teribil de frustrant. Se întrebă dacă
dorinţa ei - mă rog, obsesia - de a-l încolţi avea vreo legătură
cu Brad, cu vechile ei răni.
îşi luă agenda de pe masă, căută un număr de telefon şi-l
formă.
Aşteptă puţin înainte ca o voce gravă de bărbat să
răspundă:
- Donahue.
Donahue era expert în operaţiunile de spălare a banilor,
iar ea îi ceruse discret ajutorul înainte de-a pleca în Elveţia.
Nu-i dăduse amănunte, dar lui nu-i păsa de natura investigaţiei
ei; părea să privească situaţia ca pe o provocare.
261
- Sînt Arma Navarro, zise ea.
- A, da, în regulă, ce faci pe-acolo, Anna?
Ea se trezi abordînd limbajul tipic de gaşcă:
- Bine fac, mersi. Dumneata ce faci cu urma banilor?
- Aăă, nimic. Ne lovim cu capu' de un mare zid. Se pare
că tipii ăia morţi primeau regulat bani, viraţi în conturile lor
din nişte paradisuri fiscale de genul Insulelor Cayman. Acolo
am dat de zid.
- Şi dacă se duce cineva la băncile alea cu o cerere oficială?
Un rîs scurt, zeflemitor:
- Ne-ar trage în piept. Dacă le-am trimite o cerere TAM
pentru verificarea documentelor financiare, ne-ar spune că
or să se ocupe de ea în următorii cîţiva ani.
Anna ştia că TAM era tratatul de asistenţă mutuală, în
vigoare între Statele Unite şi multe dintre acele paradisuri
fiscale.
-Virginele Britanice şi Insulele Cayman sînt cele mai rele,
ne-ar spune că o să dureze doi sau trei ani.
- Oho.
- Şi chiar dacă şi-ar deschide porţile magice şi ne-ar arăta
tot, n-am afla decît de unde-au primit banii. Poţi paria pe
salariul tău că ar fi vorba despre alt paradis fiscal. Isle of
Man, Bahamas, Bermude, San Marino, Anguilla. Probabil că
un întreg lanţ de bănci străine şi companii fictive. în ziua de
azi, banii pot străbate întreaga lume, trecînd prin zeci de
conturi, în cîteva secunde.
- Te superi dacă te întreb ceva?
- Dă-i drumu'.
- Cum reuşiţi voi să aflaţi ceva despre spălarea banilor?
-A, avem resurse, spuse el, oarecum defensiv. Numai că
durează ani de zile.
- Grozav, zise ea. Mulţumesc.
într-o încăpere mică de la etajul cinci alSicherheitsbiiro,
la sediul central al poliţiei vieneze de pe Rossauer Lande, un
tînăr stătea în faţa unui computer, cu nişte căşti la urechi. Din
262
cînd în cînd, strivea cîte-o ţigară într-o scrumieră aurie de pe
masa gri din plastic.
într-un chenar mic, în partea superioară din stînga
ecranului, era numărul de telefon pe care-l supraveghea, data,
ora de începere, durata convorbirii măsurată pînă la o zecime
de secundă, numărul de telefon apelat. Pe restul ecranului
era o listă cu numere de telefon, reprezentînd fiecare apel
făcut la numărul supravegheat. Tot ce-aveai de făcut era să
îndrepţi cursorul spre oricare dintre numere şi să apeşi de
două ori pe mouse, iar conversaţia înregistrată digital începea
să se audă, fie în căşti, fie la difuzoarele exterioare. Mici bare
roşii dansau pe ecran, după cum fluctua volumul sonor. Se
putea regla atît volumul, cît şi viteza redării.
Fiecare telefon pe care-l dăduse femeia din camera ei de
hotel era înregistrat în memoria acestui computer. Tehnologia
impresionantă fusese livrată poliţiei vieneze de către israelieni.
Uşa micii încăperi se deschise şi intră sergentul-detectiv
Walter lleisler. Tehnicianul îşi scoase căştile, stinse ţigara şi
ridică privirea.
- Ceva interesant? întrebă detectivul.
- Majoritatea apelurilor au fost spre Washington.
- Conform legii ar trebui să informăm Interpolul cînd
înregistrăm convorbiri internaţionale.
Detectivul clipi şiret din ochi. Tehnicianul ridică
sprîncenele într-o complicitate tăcută, lleisler trase un scaun.
- Te deranjează dacă rămîn şi eu?
California
Tînărul miliardar Arnold Carr, magnat al computerelor,
primi apelul pe telefonul său mobil în timp ce se plimba
printr-o pădure de conifere din nordul Californiei împreună
cu vechiul său prieten şi mentor, expertul în investiţii Ross
Cameron.
Cei doi petreceau un week-end în compania unora dintre
cei mai bogaţi şi puternici oameni din America, la cabana
262
cunoscută sub numele de Dumbrava Boemiană. în tabără
începuse un fel de joc stupid, numit paintball, condus de
directorul executiv al Bank America şi de ambasadorul
american în Marea Britanic.
Carr, fondatorul unei companii de software extrem de
prosperă, avea rareori şansa de a-şi petrece timpul cu prietenul
său, miliardarul Ross Cameron, aşa-nurnitul înţelept din Santa
Fe. Profitînd de ocazie, cei doi colindau mult prin păduri,
vorbind despre bani şi afaceri, filantropie şi colecţii de artă,
despre copiii lor şi despre extraordinarul, ultrasecretul proiect
la care fuseseră amîndoi invitaţi să participe.
Carr scoase micul telefon din buzunarul cămăşii ecosez
cu vizibilă iritare. Prea puţini oameni aveau acest număr, şi
primiseră instrucţiuni să nu-l deranjeze sub nici o formă în
timpul week-end-ului.
- Da, spuse Carr.
- Domnule Carr, îmi pare foarte rău că vă deranjez într-o
dimineaţă de duminică, se auzi un glas domol. Sper că nu
v-am trezit. Sînt domnul Holland.
Carr recunoscu imediat vocea.
- O, nu-i nimic, zise el, devenind cordial. Sînt treaz de
mai multe ceasuri. Ce s-a întîmplat?
După ce „domnul liolland" termină ce-avea de spus, Carr
zise:
- Să văd ce pot să fac.

27
Ben sosi la hotelul său pe la ora nouă seara. Luase un
taxi de la sediul poliţiei, deoarece nu mai putea folosi
Opelul Vectra. Două geamuri fuseseră sparte în timpul
schimbului de focuri, iar scaunele din piele erau acoperite cu
cioburi de sticlă.
Holul era liniştit, turiştii aflîndu-se fie la cină, fie în
camerele lor.
263
Recepţionerul, de vîrstă medie, cu o privire şireată, îi
întinse cheia camerei înainte de a i-o cere Ben.
- Mulţumesc, zise el. Am vreun mesaj?
Recepţionerul apăsă pe tastele computerului.
- Nu, domnule, doar cel pe care l-aţi primit deja.
- Care-a fost ăsta?
Cum? îşi spuse alarmat. N-am primit nici un mesaj de
cînd sînt la Viena.
- Nu ştiu, domnule. L-aţi obţinut acum cîteva ore.
Bătu din nou tastele.
- In seara asta, la ora şase şi douăzeci, aţi primit un mesaj
de la operatorul hotelului.
~ Poţi să mi-l mai dai o dată?
Fie era o greşeală, fie...
- îmi parc rău, domnule, de îndată ce turistul primeşte
mesajul, acesta c şters.
Ben luă micul ascensor pînă la etajul patru, strîngînd
nervos între degete sfera de alamă ce atîrna de cheia camerei.
O suspecta pe Anna Navarro că a pus pe vreun coleg de-al ei
să sune la hotel ca să primească mesajele lui, ca să vadă cu
cine era în legătură.
Dar cine lăsase mesajul? In afară de agentul Navarro, doar
detectivul particular ştia unde locuia. Era prea tîrziu ca să-l
sune pe detectiv; I Ians Hoffman nu putea fi la birou la ora
aceea.
Navarro îl bănuia; însă nu avea certitudinea că el îl ucisese
pe Rossignol. Trebuia să-şi fi dat seama că nu avea de-a face
cu un criminal în serie. La urma urmei, dată fiind experienţa
ei în materie de omucideri, trebuia să ştie dacă el corespundea
profilului de asasin.
Atunci ce urmărea? Oare lucra ea pentru CIA sau pentru
vreo echipă de veterani de-acolo, ştergînd urmele, ajutînd la
acoperirea implicării lor prin aruncarea bănuielilor asupra lui?
Un fapt era cert: Gaston Rossignol, unul dintre fondatorii
acelei misterioase corporaţii în care se putea ori nu să fie
implicată CIA, tocmai fusese ucis. Ca şi Peter, a cărui singură
264
greşeală consta în aceea că descoperise o listă de directori ai
misterioasei corporaţii. Oare amîndoi fuseseră ucişi de aceiaşi
oameni? Părea foarte probabil.
Să fie vorba despre americani? Despre CIA?
Era greu de stabilit. Jimmy Cavanaugh era american...
Dar ar fi putut lucra pentru nişte străini.
Pe urmă, mai era şi misterioasa dispariţie a lui Max.
De ce se tăcuse nevăzut? Godwin nu elucidase această
enigmă. De ce-l sunase Max pe Godwin chiar înainte de-a
pleca? Oare fusese ucis şi tatăl său?
Era momentul să mai dea un telefon la Bedford.
Cheia camerei îi dădu puţin de furcă, apoi uşa se deschise,
încremeni.
Lumina era stinsă, deşi atunci cînd plecase lăsase toate
becurile aprinse.
Ei haide, îşi zise cl, probabil că le stinsese camerista.
Devenise de-a dreptul paranoic, după evenimentele din
ultimele zile.
Şi, totuşi...
încet, închise uşa, o încuie şi se întoarse pe hol, în căutarea
unui îngrijitor sau a şefului personalului. Nu văzu pe nimeni.
Se întoarse şi coborî pe scări pînă la etajul trei. Acolo, la
capătul altui hol lung, zări un îngrijitor ieşind dintr-o cameră.
- Fii amabil, zise Beri, mărind pasul. Ai putea să mă ajuţi?
Tînărul îngrijitor se întoarse.
- Da, domnule.
- Uite ce e, spuse Ben, uşa camerei melc s-a blocat. Poţi
s-o deschizi?
îi puse îngrijitorului în palmă o bancnotă de cincizeci de
şilingi şi adăugă ruşinat:
- E a doua oară cînd mi se întîmplă. Nu vreau să mai
cobor la recepţie. E la etajul de deasupra. Camera patru sute
şaisprezece.
- A, da, sigur, domnule. Un moment, vă rog. Căută
într-un inel de chei prins la centură. Da, domnule, vă
rog.
265
Luară ascensorul pînă la etajul patru. îngrijitorul deschise
uşa cu numărul 416. Ben rămase în spatele lui, lateral, ca să
poată privi în cameră dintr-un unghi oblic, fără să fie văzut.
Observă o siluetă! Conturul unui bărbat profilat în lumina
ce venea dinspre uşa deschisă a băii. Omul stătea ghemuit, şi
ţintea uşa cu o armă cu ţeava lungă!
Bărbatul se întoarse şi Ben îi văzu faţa. Era asasinul care
încercase să-l ucidă cu cîteva ceasuri în urmă în faţa vilei lui
Jürgen Lenz! Asasinul de la hanul elveţian. Omul care-i
omorîse fratele.
îngrijitorul ţipă „Nu!" şi-o luă la fugă pe hol.
Preţ de o clipă, ucigaşul fu derutat. Ezitarea lui îi permise
lui Ben să-şi ia tălpăşiţa. Auzi în spatele lui o serie de şuierături
înfundate, apoi zgomotul gloanţelor ce se înfigeau în pereţi,
îngrijitorul ţipa tot mai tare, iar împuşcăturile se auzeau tot
mai aproape, ca şi paşii grăbiţi ai ucigaşului. Ben o luă la
goană. Drept în faţa lui se afla uşa care dădea spre scări.
Renunţă să o ia pe acolo ca să nu ajungă prizonier în casa
scării, cu un asasin înarmat pe urmele lui. Coti pe coridor la
dreapta, văzu uşa deschisă a unei camere, lîngă care era
căruciorul unei menajere, şi sări în încăpere, închizînd uşa
după el. Se lipi cu spatele de uşă, cu răsuflarea întretăiată,
întrebîndu-se dacă ucigaşul îl văzuse intrînd acolo. Auzi nişte
paşi înfundaţi - asasinul trecuse mai departe - şi pe îngrijitor
strigînd.
Un ţipăt răsună în cameră! O cameristă scundă, în
uniforma bleu stătea ghemuită într-un colţ al încăperii.
- Taci! şuieră Ben.
- Cine eşti? bolborosi femeia, îngrozită, într-o engleză
stîlcită. Te rog, nu mă lovi!
- Taci, repetă Ben. Lasă-te jos. Dacă taci, n-o să ţi se
întîmple nimic rău.
Femeia se întinse pe covor, seîncind înspăimîntată.
- Chibrituri! spuse Ben. Am nevoie de chibrituri!
- în scrumieră! Vă rog... pe birou, lîngă televizor!
Ben le găsi. Detectorul de fum era montat în tavan. Se sui
266
pe un scaun, aprinse un chibrit şi-l ţinu lingă rola detectorului.
In cîteva secunde porni sirena unei alarme de incendiu în
cameră şi pe coridor - un zgomot metalic aspru, repetat la
intervale regulate. Dinspre hol se auziră ţipete, în vreme ce
oaspeţii hotelului ieşeau în fugă din camere. După alte cîteva
secunde, apa începu să curgă din sistemul de stropire din tavan,
udînd covorul şi patul. Camerista ţipă din nou cînd Ben se
întoarse şi deschise uşa. Pe hol era o zarvă de nedescris:
oamenii alergau zăpăciţi, gesticulînd, ţipînd unul la altul în
timp ce apa curgea din tavanul coridorului. Ben ieşi în goană §
din cameră, alăturîndu-se mulţimii înnebunite ce fugea spre
casa scării. Ştia, după înălţimea scării principale ce ducea spre
intrarea din faţă a hotelului, că trebuia să mai existe o ieşire
spre o stradă sau alee din spatele clădirii.
Casa scării se deschidea spre un coridor întunecat, luminat
doar de un tub cu neon ce clipea bîzîind în tavan, dar reuşi să
distingă uşile duble ale bucătăriei hotelului. Alergă într-acolo,
împinse uşile şi continuă să alerge. Trase zăvorul de oţel şi
deschise uşa masivă spre exterior. O rampă cobora spre o
alee îngustă, ticsită cu lăzi de gunoi. Se avîntă pe rampă şi,
auzind sirenele pompierilor în depărtare, dispăru pe aleea
întunecată.
După douăzeci de minute ajunse la o clădire înaltă,
modernă, cu vedere spre Dunăre - un hotel american banal,
ce făcea parte dintr-o reţea internaţioanlă. Traversă cu pas
sigur holul spre ascensoare, ca un turist ce locuia acolo.
Un minut mai tîrziu bătea la uşa camerei 1423.
Agentul special Anna Navarro întredeschise uşa. Era într-o
cămaşă de noapte din flanel, nemachiată, dar arăta superb.
- Cred că sînt pregătit să cooperez, spuse Ben. ;
Anna Navarro îi oferi lui Hartman un pahar cu băutură
de la micul bar aflat în cameră. Părea chiar mai serioasă decît
la secţia de poliţie. Peste cămaşa de noapte îşi pusese un halat *
de baie alb. Probabil că nu se simte la largul ei, îşi zise Ben, ;
cu un bărbat străin în cameră, îmbrăcată pentru culcare.
267
Ben dădu peste cap paharul. Scotch-ul era slab, dar cu
toate acestea alcoolul îşi făcu efectul.
Anna se aşeză întîi în faţa lui, pe marginea patului, apoi
renunţă şi se instala într-un fotoliu mare, pe care-l trase lîngă
canapea.
Prin fereastră se vedeau lămpile cu neon ale Vienei,
scînteind sub cerul înstelat.
Navairo se aplecă spre Ben.
- Crezi că a fost acelaşi tip?
Din glas îi dispăruse tonul aspru.
- Sigur. N-o să-i uit niciodată faţa.
Ea oftă.
- Şi cu care credeam că l-am rănit grav. Tipul e extrem de
periculos. Ai avut noroc şi ai procedat bine folosindu-l pe
îngrijitor. Ai reuşit să-l derutezi pe amicul nostru şi ai cîştigat
timp. Bine lucrat.
Ben o privi încîntat de complimentul neaşteptat.
- Ştii ceva despre tipul ăsta?
- Am citit un dosar, dar e incomplet. Se pare că trăieşte în
Anglia, probabil la Londra.
- E englez?
- Fost ofiţer de informaţii est-german - Stasi. Agenţii lor
de teren se numărau printre cei mai antrenaţi din lume şi, cu
siguranţă, printre cei mai cruzi. Se pare că omul a părăsit
organizaţia cu multă vreme în urmă.
- De ce trăieşte în Anglia?
- Cine ştie? Poate că evită autorităţile germane, ca
majoritatea foştilor lui colegi. N-am aflat însă dacă e un ucigaş
plătit, ori dacă e în slujba vreunei organizaţii.
- Cum îl cheamă?
- Vogler, cred. Flans Vogler. în mod sigur e aici cu o
sarcină precisă.
Sarcina sînt eu, ghidi Ben.
- Ziceai că ar putea fi în slujba unei organizaţii.
- Aşa spunem noi cînd nu descifrăm schema unei acţiuni.
Făcu o pauză înainte de a continua. Şi dumneata ai putea fi în
268
slujba unei organizaţii, şi nu mă refer la Hartman Capital
Management.
- Tot nu mă crezi, nu-i aşa?
- Ei bine, cine eşti şi ce urmăreşti de fapt?
- Ei, haide, zise el înfierbântat. Să nu-mi spui că voi nu
aveţi un afurisit de dosar despre mine.
Ea se încruntă.
- în ce te priveşte nu cunosc decît fapte izolate, fără vreo
explicaţie raţională care să le confere coerenţă. Susţii că te
afli la Zürich cînd, dintr-o dată, apare cineva din trecutul
dumitale şi încearcă să te ucidă, dar ajunge să fie el omorât. Şi
pe urmă cadavrul lui dispare. Mai ştiu că ai intrat ilegal în
Elveţia şi că amprentele dumitale se află în casa unui bancher
numit Rossignol, despre care pretinzi că era mort cînd ai ajuns
acolo. Ai o armă, deşi nu vrei să spui de unde o ai şi pentru
ce.
Ben o asculta cu răbdare.
- De ce te-ai întâlnit cu acest Lenz, fiul unui faimos nazist?
Ben clipi, nehotărât cît anume să divulge. înainte ca el să
formuleze un răspuns, ea vorbi din nou.
- Asta vreau să ştiu. Ce are Lenz în comun cu Rossignol?
- Fratele meu... începu Ben.
- Cel care a murit acum patru ani.
- Aşa credeam. S-a dovedit însă că se ascundea de nişte
oameni periculoşi. Nu ştia exact cine erau, aşa cum nici eu
nu ştiu. Un soi de conclav al unor industriaşi sau al
descendenţilor lor, poate nişte mercenari ai CIA ori altcineva
- cine ştie? Cert este că fratele meu a descoperit o listă de
nume...
Navarro făcu ochii mari.
-Ce fel de listă?
- Una foarte veche.
Faţa ei se îmbujora.
- De unde-a obţinut lista asta?
- A dat peste ea în arhivele unei bănci elveţiene.
- O bancă elveţiană?
269
- E o listă cu membrii consiliului de administraţie al unei
corporaţii ce-a fost înfiinţată în ultimele zile ale celui de-al
doilea război mondial.
- lisuse Hristoase, şopti ea. Deci asta era.
Ben scoase din buzunarul de la piept o hîrtie împăturită şi
i-o întinse.
- Scuze, e puţin pătată. Am ţinut-o în pantof, ca s-o ascund
de oameni ca dumneata.
Anna o citi cu atenţie, încruntîndu-se.
- Max Iîartman. Tatăl dumitale?
- Vai, da.
- Ţi-a vorbit despre corporaţia asta?
- Nicidecum. Fratele meu a descoperit-o.
- Dar tatăl dumitale nu este un supravieţuitor al
Holocaustului...?
- Acum ajungem la întrebarea de un milion de dolari.
- Nu arc vreun semn - un tatuaj sau altceva?
- Un tatuaj? De la Auschwitz, dar de la Dachau, nu.
Ea părea că nu-l auzise.
- Doamne, seria de crime misterioase... toate numele sînt
aici. Rossignol... Prosperi... Ramago... toţi sînt aici. Nu, nu
toţi sînt pe lista mea. Unii sînt omişi, dar... Ridică privirea.
Ce sperai să afli de la Rossignol?
Unde voia să ajungă?
- Credeam că el ar putea şti de ce a fost ucis fratele meu
şi cine-a iacut-o.
- Dar a fost omorît înainte de a apuca să-i vorbeşti.
- Aşa se pare.
- Ai cercetat compania asta, Sigma? Ai încercat s-o
localizeze, să-i afli trecutul?
- Da, dar n-am găsit nimic. Poate că n-a existat niciodată,
dacă înţelegi ce vreau să spun. Văzînd că nu înţelege, Ben
pontinuă: O entitate abstractă, o companie fictivă.
- Ce fel de companie fictivă?
Ben dădu din cap.
270
- Nu ştiu. Poate ceva în care sînt implicate serviciile
militare americane de informaţii.
îi vorbi despre temerile lui Lenz.
- Nu pot să fiu de acord cu asta.
- De ce nu?
- Eu lucrez pentru guvern, nu uita. Birocraţii sînt flecari.
N-ar reuşi să pună la cale o serie de crime iară să se afle.
- Atunci care crezi că e legătura? Vreau să spun, dincolo
de faptele evidente.
- Nu ştiu cît de mult îţi pot spune.
- Ascultă, zise Ben înfuriat, dacă o să ne împărtăşim
informaţiile - dacă o să ne ajutăm unul pe altul - nu te poţi
eschiva. Trebuie să ai încredere în mine.
Ea încuviinţă, apoi păru să fi ajuns la o decizie.
- Mai întîi, oamenii ăştia nu sînt, ori n-au fost, nişte
servitori, crede-mă, nici unul. Toţi aveau avere sau, oricum,
aproape toţi, chiar şi cel care trăia modest tot avea grămezi
de bani la bancă.
îi vorbi în linii mari despre ancheta ei.
- Spuneai că unul dintre ei a lucrat pentru Charles
Highsmith, da? E ca şi cum i-ai fi adus aici pe boşi, apoi pe
tipii care-au lucrat pentru ei, locotenenţii lor de încredere şi
pe alţii. Prin 1945, Allen Dulles i-a verificat, deoarece nu-i
plăcea să fie surprins de partenerii săi de joc.
- Totuşi, întrebarea majoră rămîne fără răspuns.
Care-i jocul? în primul rînd, de ce a fost creată Sigma?
Pentru ce?
- Poate că explicaţia e simplă, zise Ben. O gaşcă de
magnaţi se adună prin 1944 - 1945, pentru a scoate din al
Treilea Reich o sumă uriaşă de bani. După cum gîndesc tipii
ăştia, probabil au considerat că le aparţinea de drept.
Anna părea uluită.
- Bine, dar aici scîrţîie ceva. E vorba despre nişte oameni
care, pînă la moartea lor, cu cîteva zile în urmă, primeau
regulat sume mari de bani, prin transferuri în conturile lor
bancare.
271
- Bani transferaţi de unde?
- Spălaţi. Nu ştim de unde provin banii; cunoaştem doar
ultimele verigi ale lanţului - locuri precum Insulele Cayman
şi altele din Atlantic.
Paradisuri fiscale, spuse Ben.
- Exact. Mai departe, e imposibil de obţinut vreo
informaţie.
- Nu neapărat, zise Ben. Depinde pe cine cunoşti şi dacă
eşti dispus să încâlci puţin legea. Să ungi nişte rotiţe.
- Noi nu încălcăm legea.
Anna Navarro rostise fraza cu o mîndrie aproape trufaşă.
- Din cauza asta habar n-aveţi de unde provin banii.
Ea tresări, de parcă Ben ar fi plesnit-o peste faţă, dar pe
urmă rîse.
- Ce ştii dumneata despre spălarea banilor?
- Nu mă ocup dc asta, dacă ţi-a trecut aşa ceva prin cap,
dar compania mea arc un serviciu în străinătate care
administrează nişte fonduri - pentru evitarea taxelor, a
reglementărilor statului şi-aşa mai departe. Am avut clienţi
foarte pricepuţi să-şi ascundă valorile de oameni ca dumneata.
Cunosc persoane care pot obţine informaţii dc la băncile din
străinătate. Sînt specialişti. Cîştigă o avere. Pot obţine
informaţii financiare oriunde în lume, doar prin relaţiile lor
personale. Ştiu pc cine să mituiască.
După cîteva secunde, Anna spuse:
- Ce-ai zice să lucrezi cu mine în direcţia asta? Neoficial,
desigur.
Surprins, Ben întrebă:
- Ce înseamnă asta, mai exact?
- împărţirea informaţiilor. Motivaţiile noastre coincid
parţial. Dumneata vrei să ştii cine ţi-a ucis fratele şi de ce. Eu
vreau să aflu cine i-a omorît.pe bătrîni.
Vorbea sincer sau era vreun şiretlic? Ce voia de fapt?
- Crezi că asasinii sînt aceiaşi? Ai fratelui meu şi-ai celor
de pe lista dumitale?
- Acum sînt convinsă de asta. Toţi fac parte din aceeaşi
structură.
272
- Şi eu ce-am de cîştigat?
O privi sfidător, dar îşi îmblînzi expresia cu un zîmbet.
- Nimic oficial, îţi spun asta de la început. Poate puţină
protecţie. Oamenii ăia au încercat deja să te ucidă de mai
multe ori. Cît crezi c-o să te ţină norocul?
- Şi dacă stau lîngă dumneata sînt în siguranţă?
- Poate ceva mai în siguranţă. Ai o idee mai bună? La
urma urmei, dumneata ai venit la hotelul meu. Oricum,
poliţiştii ţi-au luat arma, nu?
- Sînt sigur că-mi înţelegi reţinerea - pînă foarte de curînd,
voiai să mă vezi la închisoare.
- Uite ce e, eşti liber să te întorci la hotelul dumitalc.
Somn uşor.
- Punct ochit. îmi faci o ofertă generoasă. Poate că ar
trebui s-o accept. Nu... nu ştiu.
-Atunci continuă să dormi.
- Apropo de dormit...
Anna cercetă încăperea cu privirea.
- Eu...
- O să sun la recepţie şi-o să cer o cameră.
- Mă îndoiesc că o să găseşti. Are loc nu ştiu ce conferinţă
aici şi toate camerele sînt ocupate. Dar poţi să dormi pe
canapea.
El o privi surprins. Dura Anna Navarro ÎI invita să petreacă
noaptea în camera ei? Nu. Se amăgea singur. Limbajul trupului
ei, semnele nerostite erau clare: îl invitase să rămînă ca să se
ascundă, nu să se strecoare în patul ci.
- Mulţumesc, zise el.
- Un singur lucru: canapeaua e cam scurtă.
- Crede-mă, am dormit în condiţii şi mai rele.
Ea se ridică, se duse la un dulap, luă o pătură şi i-o întinse.
- Pot cere la serviciul de cameră să-ţi aducă o periuţă de
dinţi. Mîine dimineaţă vom merge să-ţi recuperezi bagajul dc
la hotelul dumitale.
- N-am de gînd să mă întorc acolo.
- Bineînţeles. Mă voi ocupa eu.
273
Brusc conştientiza că stătea prea aproape de el şi făcu un
pas înapoi, stingherită.
- Bine, mă duc să mă culc.
Ben îşi aminti brusc ceva, ceva ce-l obseda de cînd plecase
din vila lui Lenz.
- Bătrînul vînător de nazişti Jakob Sonnenfeld locuieşte
în oraşul ăsta, nu?
Ea se întoarse către el.
- Aşa mi se pare.
- Am citit recent undeva că, deşi c bătrîn, c mai ager ca
niciodată. în plus, ar trebui să aibă nişte dosare masive. Mă
întreb...
- Crezi că te-ar primi?
- Cred că merită să încerc.
- Dacă tc duci, ia-ţi nişte măsuri de precauţie. Nu lăsa pe
nimeni să te urmărească. Pentru siguranţa lui.
- Păi, o să accept orice sfat pe care mi-l dai.
în timp ce ea se pregătea să se culce, el sună la Bedford
de la telefonul mobil. Răspunse doamna Walsh. Părea agitată.
- Nu, Benjamin, n-am aflat nimic. A dispărut fără urmă.
Am... ei bine, am anunţat poliţia despre treaba asta. Nu mai
ştiu ce să fac!
Bcn simţi o durere surdă de cap: tensiunea, care se
domolise o vreme, revenea. Buimăcit, murmură cîteva cuvinte
convenţionale, închise telefonul, îşi dădu jos jacheta şi-o puse
pe spătarul scaunului de la birou. Apoi, îmbrăcat în pantaloni
şi cămaşă, se instala pe canapea şi trase pătura peste el.
Ce să însemne oare dispariţia tatălui său tară să lase o
vorbă? Se urcase de bunăvoie într-o limuzină, deci nu era
vorba despre o răpire. Probabil că ştia unde se ducea.
Dar unde?
Se foi ca să se aşeze mai confortabil pe canapea. Navarro
avusese dreptate - era prea scurtă ca să fie comodă. Acum
stătea în capul oaselor în pat şi citea un dosar la lumina veiozei.
- Era vorba despre tatăl dumitale? întrebă ea. Scuze, ştiu
că nu trebuia să trag cu urechea, dar...
~ E-n regulă. Da, tatăl meu a dispărut acum cîteva zile. A
274
plecat cu o limuzină la aeroport şi de-atunci n-a mai auzit
nimeni de el.
Ea lăsă dosarul din mină şi îşi îndreptă spatele.
- E posibil să fi fost răpit. Iar ăsta-i un delict federal.
Ben îşi simţi gura uscată. Ar fi putut într-adevăr să fie răpit?
- Spune-mi ce ştii, zise Anna.
Telefonul sună trezindu-i pe amîndoi. Anna ridică
receptorul.
-Da.
~ Anna Navarro?
- Da, cine c?
- Anna, sînt Phil Ostrow, de la Ambasada americană de
aici. Sper că nu te-am sunat prea tîrziu.
Omul avea accentul monoton din centrul Americii, cu
vocalele pronunţate ca la Chicago.
- Oricum trebuia să mă scol ca să răspund la telefon, zise
ea sec. Cu ce te pot ajuta? Ce funcţionar dc la Departamentul
de Stat sună la miezul nopţii?
- Eu... ei bine, Jack I lampton mi-a sugerat să te sun.
Făcu o pauză cu subînţeles.
1 lampton era director de operaţiuni la CIA şi o ajutase dc
mai multe ori pe Anna într-o misiune anterioară. Un om
cumsecade şi de încredere, pe cît putea fi cineva într-o meserie
ca a lor. Îşi aminti cuvintele lui Bartlett despre „partea malefică
a umanităţii". Dar I-lampton nu era aşa.
- Am nişte informaţii despre cazul la care lucrezi.
- Care e... Cine eşti dumneata, dacă nu te superi că întreb?
- Aş prefera să nu discut despre asta la telefon. Sînt un
coleg al lui Jack.
Anna ştia ce însemna asta: CIA. Aşadar, legătura lui
Hampton.
- Ce informaţii ai, sau preferi să nu discuţi nici despre asta?
- Să zicem doar că e ceva important. Poţi să treci pe la
birou mîine dimineaţă, Ia prima oră? Şapte e prea devreme
pentru dumneata?
275
Ce putea fi aşa de urgent? se întrebă ea.
- Vă treziţi devreme, băieţi, nu? Da, cred că pot.
- In regulă... atunci, pe mîine dimineaţă. Ai mai fost pe
la birou pînă acum?
- La ambasadă?
- Vizavi de secţia consulară.
Omul îi dădu nişte indicaţii. Anna închise telefonul,
derutată. Din celălalt capăt al camerei, Ben zise:
- Totul e-n regulă?
- Da, rosti ca iară convingere. în regulă.
- Ştii că nu putem rămîne aici.
- Corect. Mîine ne vom muta amîndoi.
- Pari îngrijorată, agent Navarro.
- Totdeauna sînt îngrijorată, zise ea. Toată viaţa am trăit
îngrijorată. Şi spune-mi Anna.
- Eu nu mi-am tăcut niciodată prea multe griji, zise el.
Noapte bună, Anna.

2î$
Ben fu trezit de zgomotul unui uscător de păr; după
cîteva clipe de mahmureală, îşi dădu seama că era
într-o cameră de hotel din Viena şi că-l durea spatele după o
noapte petrecută pe canapea.
îşi întinse gîtul, auzi pocnetul vertebrelor şi se simţi mai
relaxat.
Uşa băii se deschise şi camera fu luminată pe jumătate.
Anna Navarro apăru machiată îmbrăcată într-un costum
cafeniu de tweed, puţin demodat, dar elegant.
- Mă întorc într-o oră, zise ea pe un ton categoric. Culcă-te
la loc.
Vizavi de secţia consulară a Ambasadei americane, aşa
cum îi spusese Ostrow, se afla o modernă clădire cenuşie.
Pancarta din hol menţiona numele mai multor firme americane
şi austriece. La etajul unsprezece, era Biroul Reprezentanţei
276
Comerciale a Statelor Unite - acoperirea pentru biroul vienez
CIA.
Anna pătrunse într-un spaţiu de primire banal, unde o
tînără stătea la un birou, sub stema Statelor Unite, şi bătea la
tastatura unui computer. Anna se prezentă, iar recepţionera
apăsă pe un buton şi-o anunţă.
In mai puţin de un minut, un bărbat îşi făcu apariţia. Avea
obrajii ciupiţi de vărsat şi scofîlciţi, iar părul castaniu începuse
să-i încărunţească. In spatele unor ochelari mari, cu ramă
metalică, ochii erau mici şi cenuşii.
- Domnişoara Navarro? Sînt Phil Ostrow, zise el
întinzîndu-i mina.
Ostrow o conduse într-o mică sală de şedinţe, unde un
bărbat suplu, de o frumuseţe misterioasă, stătea la o masă din
imitaţie de lemn, cu tăblia din plastic. Părul negru şi ţepos,
presărat cu fire argintii, era tuns scurt; avea ochi căprui şi
gene lungi, negre. In vîrstă dc aproximativ patruzeci de ani,
părea să provină din Orientul Mijlociu. Ostrow şi Anna se
aşezară în făţa lui.
- Yossi, ea e Anna Navarro.
- îmi pare bine de cunoştinţă, Yossi, zise Anna.
- Yossi e ofiţer de caz - nu te deranjază că-i spun asta,
nu, Yossi? Lucrează aici sub acoperirea de funcţionar
comercial. O situaţie convenabilă. A emigrat în State din Israel
cînd nu împlinise douăzeci de ani.
Ostrow chicoti.
- Ostrow, gata... ajunge, spuse Yossi.
Avea un glas baritonal, răguşit, iar în engleza lui se auzeau
r-urile guturale din ivrit.
- Hai să trecem la ce te interesează. în ultimele cîteva
săptămîni mai mulţi oameni din întreaga lume au fost găsiţi
morţi. Dumneata anchetezi aceste decese. Eşti convinsă că e
vorba de crime, dar nu ştii cine se află în spatele lor.
Anna îl privi plictisită.
-L-ai interogat pe Benjamin Hartman şi ai rămas în strînsă
legătură cu el de-atunci. Aşa e?
- Unde vrei să ajungi?
277
Ostrow interveni:
- Noi formulăm o cerere oficială: lasă-l pe Hartman în
seama noastră.
-Ce dracu'...?
- Situaţia asta te depăşeşte, Navarro.
- Nu te înţeleg.
- Hartman reprezintă un risedè securitate. E cu fundu-n
două luntre, în regulă?
Anna recunoscu jargonul agenţiei - se referea la agenţii
dubli, care fuseseră recrutaţi de adversar.
- Nu înţeleg. Vrei să spui că Hartman e unul de-ai voştri?
Asta era o nebunie. Sau poate nu. Pe lîngă alte lucruri
care o nedumeriseră, asta ar fi explicat şi cum reuşise Hartman
să călătorească prin ţările europene fără să alerteze punctele
vamale. In plus, acoperirea lui de bancher internaţional ar fi
fost în concordanţă cu diversele activităţi ale agenţiei. Era
vorba chiar despre odrasla unei bine cunoscute figuri a
finanţelor internaţionale - nici o biografie plăsmuită n-ar fi
fost mai convingătoare.
Yossi şi Ostrow se priviră.
- De fapt, nu e unul de-ai noştri.
- Nu? Atunci de-al cui?
- Noi credem că sc află în slujba cuiva din dispozitivul
nostru, dar care lucrează independent. Ar putea fi vorba despre
o recrutare sub pavilion fals.
- M-aţi chemat aici ca să-mi vorbiţi despre teorii?
- E necesar ca el să se întoarcă în America. Te rog, agent
Navarro. Zău că nu ştii cu cine ai de-a face.
- Am de-a face cu cineva derutat de nişte lucruri, şocat de
moartea fratelui său geamăn - ucis, cum crede el.
- Ştim totul despre asta. Nu ţi-a trecut prin minte că tot el
ar fi putut să-l ucidă?
-Glumeşti.
Acuzaţia era incredibilă, teribilă.
- Ce ştii de fapt despre Benjamin Hartman? întrebă
morocănos Ostrow. O să-ţi pun altă întrebare. Ce ştii despre
278
felul în care lista dumitale de persoane vizate a început să
circule? Informaţiile nu trebuie să circule liber, agent Navarro.
Informaţiile trebuie să aducă profituri importante, iar cineva
ca Benjamin Hartman are banii necesari ca să le plătească.
Unge nişte rotiţe: erau vorbele lui Hartman.
- Dar de ce? Care-i planul lui?
- N-o să aflăm niciodată, cîtă vreme el se zbenguie prin
Europa.
Ostrow făcu o pauză.
- Yossi a aflat cîte ceva de la foştii lui compatrioţi. Şi
Mossadul are oameni în oraşul ăsta. Există o posibilă legătură
cu victimele dumitale.
- Un grup de lichidare? întrebă ea. Sau vorbeşti despre
Kidon?
Se referea la echipa de asasini a Mossadului.
- Nu. Nu e ceva oficial. E o chestiune particulară.
- In care sînt implicaţi agenţi ai Mossadului?
- Şi cîţiva mercenari angajaţi de ei.
- Dar crimele astea nu poartă semnătura Mossadului.
- Te rog, zise Yossi, strîmbîndu-se dezgustat. Nu fi naivă.
Crezi că fraţii mei îşi lasă tot timpul cărţile de vizită pe unde
trec? O fac doar cînd vor să fie cunoscuţi. Ce naiba!
- înseamnă că acum nu vor să fie cunoscuţi.
- Sigur că nu. E o chestiune prea sensibilă. Are un potenţial
exploziv în climatul actual. Israelul nu vrea să fie asociat cu asta.
- Atunci pentru cine lucrează ei?
Yossi îl privi pe Ostrow, apoi pe Anna.
- Nu pentru Mossad, asta vrei să spui? Autorizarea
Mossadului de-a comite asasinate e o treabă foarte riguroasă.
Există o întreagă filieră internă, o „listă de execuţii" pe care
trebuie s-o aprobe primul-ministru. El avizează fiecare nume
de pe listă, altfel nu e valabilă. Oameni din Mossad şi Shin
Bet au fost daţi afară pentru că au ordonat asasinate fără
aprobare de la vîrf în cazul ăsta nu e vorba de acţiuni
autorizate.
- Te întreb din nou: pentru cine lucrează ei?
279
Yossi se uită din nou la Ostrow, însă de astă dată privirea
lui părea să fíe un îndemn.
- N-ai auzit asta de la mine, spuse Ostrow.
Annei i se făcu pielea ca de găină. Uluită, ea şopti:
- îţi baţi joc de mine.
- Vezi dumneata, Agenţia nu şi-ar murdări niciodată
mîinile, zise Ostrow. N-o mai face. în vremurile bune de
demult, n-am fi ezitat să lichidăm vreun pîrlit de dictator dacă
se uita urît la noi. Acum avem comitete de supraveghere ale
Congresului şi directori ai CIA ale căror boaşe au fost retezate.
Iisusc, ne temem pînă şi să transmitem unui străin guturai.
Se auzi un ciocănit în uşă. Un tînăr îşi vîrî capul înăuntru.
-- Langley pe linia trei, Phil, zise el.
- Zi-le că n-am venit încă.
Uşa se închise, iar Ostrow îşi dădu ochii peste cap.
- Să te întreb ceva pe şleau, spuse Anna, adresîndu-se lui
Ostrow. Voi aţi furnizat informaţii unor mercenari ai
Mossadului?
- Cineva a făcut-o. Asta-i tot ce ştiu. Umblă vorba că
Ben I Iartman a servit drept intermediar.
-Aveţi dovezi incontestabile?
- Yossi a venit cu nişte detalii sugestive, zise Ostrow calm.
A descris suficiente „filigramc", proceduri de „asanare",
repere interne, ca să-mi dau seama că veneau direct de la
CIA. Vorbesc despre nişte lucruri care nu pot fi contrafăcute,
repere şi coduri care se schimbă zilnic.
Anna se pricepea să facă o deducţie: Yossi trebuia să 11 fost
un valoros agent american de infiltrare ce lucra sub acoperire,
spionînd Mossadul pentru CIA. Se gîndi să pună întrebarea
direct, dar îşi zise că ar fi fost o încălcare a eticii profesionale.
- Cine de la Langley, întrebă ea.
- Ţi-am spus, nu ştiu.
- Nu ştii sau nu vrei să-mi spui?
Yossi, spectator la coridă, surise pentru prima oară. Avea
un zîmbet care te năucea.
- Dumneata nu mă cunoşti, spuse Ostrow, dar cei care
280
mă cunosc ştiu că birocraţia mă enervează suficient pentru a
dori să i-o trag cuiva de-acolo care nu-mi place. Dacă i-aş
cunoaşte numele, ţi l-aş spune doar ca să-l termini pe individ.
Asta era de crezut - reacţia firească a cuiva implicat în
disputele din interiorul Agenţiei. Anna hotărî să nu-l lase să
vadă că fusese convinsă.
- Dar carc-i motivaţia? Vorbeşti despre fanaticii din CIA?
Ostrow dădu din cap.
- Mă tem că nu cunosc pe nimeni de-acolo care să se
simtă puternic legat de ceva, în afara planurilor de vacanţă.
- Atunci de cc? Care-i motivaţia posibilă?
- Ce cred eu? Să-ţi spun ceva. Ostrow îşi scoase
ochelarii şi curăţă lentilele cu batista. Dumneata ai o listă
cu infractori şi capitalişti - oameni de nimic lucrînd pentru
oameni importanţi. Imediat după război, cînd se ajunge la
CIA şi la nazişti, secrete importante sînt îngropate. Carc-i
părerea mea? Cineva sus-pus, vreau să spun foarte sus-pus,
a înţeles că nişte nume de demult erau pe calc să iasă la
suprafaţă.
- Ce-nseamnă asta?
Ostrow îşi puse ochelarii pe nas.
- Sînt numele unor tipi în vîrstă pe care i-am folosit
noi, i-am plătit. Cei mai mulţi au dispărut în negura istoriei,
da? Dintr-o dată apare o listă şi sînt gata să iasă la iveală
numele unor veterani din Agenţie care-au ajutat şi-au fost
complici la tot rahatul ăsta. Poate şi la cîteva escrocherii
financiare, profituri majore obţinute din vechea mină de
aur. E al naibii de sigur că bătrîmi ar începe să guiţe şi i-ar
lăsa de izbelişte pe oamenii lor. Atunci la cine să apeleze?
La cine altcineva decît la nişte israelieni fanatici? Elegant
şi curat. Vorbesc despre fantome rămase din al doilea război
mondial, fac nişte aluzii la inexplicabile asasinate din
răzbunare, salvează spatele băieţilor de gaşcă - toată
lumea-i fericită.
Da, îşi zise ea posomorită. Toată lumea-i fericită.
- Ascultă-mă. Aici e o convergenţă de interese. Dumneata
281
încerci să elucidezi o serie de crime. Noi încercăm să elucidăm
o serie de fisuri în sistemul de securitate, dar nu putem rezolva
problema fără Ben Hartman. N-am de gînd să arunc bănuiala
asupra dumitale. E foarte posibil ca el să fie vînat chiar de
oamenii pentru care lucrează. Eliminările nu încetează
niciodată: asta-i problema lor.
Eliminare: oare asta făcea şi ea?
Ostrow păru să sesizeze ezitarea ei.
- Vrem doar să ştim ce e adevărat şi ce nu.
- Aveţi documente? întrebă Anna.
Ostrow bătu cu arătătorul bont un document ştampilat.
Titlul cu majuscule se distingea clar: TRANSFER ÎN STARE
DE REŢINERE AL UNUI CETĂŢEAN AMERICAN.
- Da, am documente. Tot ce-mi trebuie e persoana. Jack
Hampton spunea că o să înţelegi situaţia.
- Cum vă gîndiţi să se facă predarea?
- Uite, aici sînt aspecte delicate legate de extrateri-
torial itatc. ..
- Asta înseamnă că nu vreţi să-l aduc cu aici.
-Ai priceput. Vom suna Ia hotel. Poţi să-i pui cătuşe. Ne
dai un semn, şi noi o să apărem. Dacă vrei să rămîi cu mâinile
curate, c bine şi-aşa. Dă-ne o oră şi un loc, de preferinţă mai
retras, şi...
- Şi noi avem grijă de rest.
Yossi devenise iarăşi sobru.
- Iisuse, voi chiar sînteţi nişte cowboys, nu? zise Anna.
- în orice caz, putem scoate pe cineva din teritoriul inamic
dacă trebuie. Nimeni nu e rănit. O răpire curată - un act
chirurgical.
- Operaţiile rănesc.
- Nu te gîndi prea mult la asta. Aşa trebuie procedat.
- O să mă gîndesc la asta, zise Anna, fâcînd o grimasă.
- Atunci gîndeşte-te şi la asta.
Ostrow scoase o coală de hîrtie cu orele de plecare ale
curselor aeriene de la Viena la Aeroportul Internaţional Dulles
din Washington şi la Aeroportul Kennedy din New York.
-Timpul e esenţial.
282
în biroul întunecat de la etajul doi al unei clădiri aflate pc
Wallnerstrasse, masivul Berufsdelckliv Mans Hoffman trînti
receptorul şi înjură în gura mare. Era ora zece dimineaţa şi-l
sunase deja de patru ori pe american la hotelul lui. Nici la
mesajul pe care i-l lăsase cu o seară în urmă nu primise răspuns.
Cei de la hotel nu aveau alt număr al Iui I lartman şi nu voiau
să spună dacă el îşi petrecuse ori nu noaptea acolo.
Trebuia să-l găsească neîntârziat pc 1 lartman. îl îndrumase
greşit pe american, îi dăduse o pistă periculoasă şi, oriec-ar fi
spus oamenii despre Mans Hoffman, nimeni nu contesta faptul
că era un tip corect. Trebuia să dea de Martman înainte ca
acesta să-l întîlnească pe Jurgcn Lenz. Ceea ce descoperise
detectivul cu o zi în urmă, spre scară, era de-a dreptul
senzaţional. Investigaţiile de rutină pe care le efectuase în
legătură cu Ji'irgen Lenz aduseseră cele mai neaşteptate şi
mai uluitoare rezultate.
Hoffman ştia că doctorul Lenz nu mai practica medicina,
dar dorise să afle de ce. In acest scop, ceruse o copie a
autorizaţiei medicale a lui Lenz, de hÂrztekammei: arhivele
unde se păstrează autorizaţiile tuturor medicilor din Austria.
Spre stupoarea lui constatase că nu exista o autorizaţie
medicală pc numele .li'irgen Lenz. Nici nu existase vreodată.
Hoffman se întrebase: Cum era posibil? Minţea Lenz? Nu
practicase niciodată medicina?
Biografia oficială a lui Lenz, oferită gratuit la birourile
Fundaţiei Lenz, menţiona că absolvise Facultatea de Medicină
la Innsbruck. In consecinţă, Hoffman verifică şi acolo.
Rezultatul? Jurgcn Lenz nu fusese niciodată student al
Facultăţii de Medicină din Innsbruck.
Mînat de o nepotolită curiozitate, Hoffman se dusese la
Universitatea din Viena, unde se păstrau rezultatele
examenelor pentru autorizarea medicală a tuturor doctorilor
din Austria.
Nimic.
Hans Hoffman îi oferise clientului său numele şi adresa
unui om a cărui biografie fusese măsluită.
283
Hoffman îşi cercetase notele stocate în laptop, încercînd
să găsească o logică, să aranjeze faptele în altă ordine. Acum
privea din nou ecranul, întocmind lista documentelor pe care
le verificase, încercînd să se gîndească la vreo omisiune care-ar
fi putut explica această situaţie ciudată.
Un bîzîit puternic îl făcu să tresară. Cineva suna din stradă
la biroul lui. Se ridică şi se duse la interfonul montat în perete.
-Da.
- II caut pe domnul Hoffman.
-Da.
- Numele meu e Leitner. Nu am programare, însă am de
discutat o afacere importantă.
- Ce fel de afacere? întrebă Hoffman.
Spera că nu era vreun comis-voiajor.
- O treabă confidenţială. Am nevoie de ajutorul lui.
- Urcă la etajul doi.
Hoffman apăsă pe butonul care descuia electronic uşa din
faţă a clădirii. Salvă dosarul lui Lenz, închise laptopul şi
deschise uşa biroului.
Un bărbat într-o jachetă neagră de piele, cu barbişon, păr
cărunt şi un cercel mic în urechea stingă zise:
-Domnul Hoffman?
-Da.
Hoffman îl măsură cu privirea, aşa cum făcea cu toţi clienţii
potenţiali, încercînd să evalueze cîţi bani ar fi putut cheltui
individul. Tenul bărbatului era neted, fără riduri, cu pielea
aproape întinsă peste pomeţii înalţi. In ciuda părului cărunt,
omul nu avea mai mult de patruzeci de ani. Fizic, era un
specimen impresionant, dar trăsăturile erau comune, greu
perceptibile, cu excepţia ochilor cenuşii. Un tip serios.
- Intră, zise Hoffman cordial. Spune-mi cu ce te pot ajuta.
Anna se întoarse la hotel abia la ora nouă.
In vreme ce strecura cârdul electronic în fanta aflată
deasupra minerului uşii, auzi apa de la baie curgînd. Intră în
grabă, îşi atîrnă haina în cuierul de lînga uşă şi se duse în
284
dormitor. Avea de luat o decizie importantă: şi trebuia să se
bizuie doar pe intuiţia ei.
Zgomotul duşului încetă şi Ben apăru în pragul uşii de la
baie, neştiind că ea se întorsese.
In jurul taliei îşi înfăşurase lejer un prosop. Trupul
armonios şi musculos sugera o activitate fizică intensă. Cu
ochi expert, ea studie efectele regimului fizic - abdomenul
plat ca o scîndură, pectoralii ca două scuturi, bicepşii
proeminenţi. Apa lucea pe pielea lui bronzată. îşi scosese
bandajul de la umăr, şi se vedea o pată mică, roşie.
-Te-ai întors, zise el, remarcîndu-i în sfârşit prezenţa. Ce
mai c nou?
- Dă-mi voie să mă uit la umăr, spuse Anna.
Ceva o făcu să se întrebe dacă interesul faţă de el era pur
profesional.
- Rana e aproape vindecată, rosti ca, treeîndu-şi degetul
în jurul porţiunii înroşite. Nu-ţi mai trebuie pansament. Poate
un strat subţire de bacitracin. Am o trusă de prim-ajutor în
bagaj.
Se duse s-o ia. Cînd se întoarse, Ben îmbrăcase un şort,
dar era tot fără cămaşă.
- Ieri spuneai ceva despre CIA, zise ca în timp ce-şi făcea
de lucru cu tubul de unguent.
- Poate că mă înşel în legătură cu ei. Lenz avea nişte
bănuieli, dar ezit să le iau în considerare.
Oare minţea? O păcălise cu o seară în urmă? Nu-i venea
să creadă. Ar fi contrazis toate instinctele şi intuiţia ei. Nu
detecta bravadă, nici încordare în vocea lui - nici unul dintre
semnele imposturii.
în timp ce aplica unguentul antiseptic pe umărul lui, feţele
lor se apropiara. Ea simţi parfumul de măr al săpunului şi
încă ceva, mirosul de bărbat. Inspiră încet, adînc. Apoi,
copleşită dintr-o dată de un val de emoţii, se îndepărtă.
Evaluarea onestităţii lui fusese oare tulburată de alte
sentimente? Nu era o situaţie pe care să şi-o poată îngădui în
postura ei, mai ales în împrejurările actuale.
284
Dar dacă ofiţerii de la CIA fuseseră dezinformaţi? Care
erau de fapt sursele lor? Un ofiţer de caz e bun în măsura în
care sursele lui sînt bune. Ea ştia cît de imperfect putea fi
sistemul. Iar dacă CIA era implicată, proceda bine predîndu-l
agenţiei? Prea multe incertitudini. Trebuia să se încreadă în
instinctele ei, altfel era pierdută.
Formă numărul lui Waltcr Hcisler.
- Vreau să-ţi cer un serviciu, spuse ea. L-am sunat pe
Flartman la hotel. Pare să fi plecat tară să anunţe. A fost acolo
un fel de confruntare violentă. Evident, omul şi-a lăsat bagajul
acolo. Aş vrea să te ocupi dumneata de el, ca să-mi acorzi un
răgaz.
- Păi, să ştii că, dc fapt, c proprietatea noastră, de vreme
ce a început ancheta.
- Aţi început-o?
- Nu, nu încă, dar...
- Atunci, te rog, fă-mi o marc favoare şi trimite bagajul la
hotelul meu.
- Cred că asta se poate aranja, zise ITeisler ursuz. Deşi
e... mai degrabă nefiresc.
- Mulţumesc, Walter, spuse ea cu căldură şi închise
telefonul.
Ben se apropie de ea.
- Asta numesc eu un serviciu adevărat, zise el zîmbind larg.
Ea îi aruncă un maiou.
- E cam rece afară.
Ben Flartman ieşi din hotel, privind nervos înjur. Deşi
purta aceleaşi haine în care dormise, se simţea înviorat. Măsură
cu privirea bulevardul larg, cu trafic intens şi, simţindu-se
expus, vulnerabil, se întoarse spre dreapta, îndreptîndu-se
către primul district.
Petrecuse ultima jumătate de oră dînd telefoane. Mai
întîi trezise o cunoştinţă, prietenul unui prieten, din Insulele
Cayman, care conducea un serviciu de „investigaţii" format
din doi oameni ce se ocupau, aparent, cu verificări de culise
pentru companii multinaţionale. în realitate, firma era deseori
285
angajată de persoane sau companii multinaţionale prospere
care, din cînd în cînd, voiau să cunoască tainele băncilor
de-acolo.
O'Connor Security Investigations era firma unui
expatriat irlandez, fost ofiţer de poliţie, pe nume Fergus
O'Connor, care venise în Cayman pe post de gardian pentru
o bancă britanică şi se stabilise acolo. Devenise ofiţer al
serviciului de pază, pe urmă şeful acestuia. Cînd îşi dăduse
seama că reţeaua lui de contacte şi experienţa pe care-o
dobîndise erau negociabile - îi cunoştea pe toţi ceilalţi şefi
ai serviciilor de securitate, ştia cine putea fi mituit şi cine
nu, ştia cum funcţiona în realitate sistemul -, îşi deschisese
propria firmă.
- Ar fi bine să fie al naibii de important, mormăise Fergus
la telefon.
- Asta nu ştiu să-ţi spun, răspunse Ben, dar c o treabă
grozav de profitabilă.
- Atunci stăm de vorbă, zise Fergus.
Ben îi citi o listă de coduri şi numere de transfer electronic,
după care îi spuse că o să-l sune la sfîrşitul zilei.
- O să-mi ia mult mai mult timp, obiectă Fergus.
- Chiar dacă dublez onorariul? Asta cred că urgentează
treaba.
- Poţi fi sigur. Urmă o pauză. Apropo, ştiai că se zvonesc
nişte chestii teribile despre tine?
- Ce vrei să spui?
- O grămadă de răutăţi. Ştii cum funcţionează sursele de
zvonuri. Se zice că te-ai vîrît într-un scandal sîngeros.
-Glumeşti.
- Lumea spune că ţi-ai omorît fratele.
Ben nu răspunse, simţi că i se face rău. Poate că era o
fârîmă de adevăr în afirmaţia aceea?
-Numai tîmpenii din astea. Nu-i treaba mea, dar ştiu cîte
ceva despre felul cum împrăştie oamenii zvonuri în lumea
financiară, doar ca să provoace necazuri. O grămadă de
răutăţi, cum ziceam. Totuşi, e interesant că cineva s-a hotărît
să pună în circulaţie zvonul ăsta.
286
-Mulţumesc cămi-ai spus, Fergus, zise Ben, mai şovăitor
decît ar fi vrut.
Răsuflă adînc de cîteva ori ca să se calmeze, apoi dădu al
doilea telefon, unei tinere de la biroul newyorkez al altei
firme de investigaţii. Era o companie mare, internaţională,
legală, avînd printre angajaţi foşti agenţi FBI şi chiar cîţiva
foşti ofiţeri ai C!A. ICnapp Incorporated ajuta firmele să-şi
dirijeze „eforturile necesare" către potenţialii parteneri de
afaceri şi să depisteze infracţiunile funcţionarilor, delapidările,
furturile din interiorul companiilor- o agenţie de detectivi la
nivel global. Din cînd în cînd, Ilartman Capital Management
apela la serviciile sale.
Unul dintre anchetatorii faimoşi de la Knapp era Megan
Crosby, absolventă a Facultăţii de drept la Harvard. Megan
făcea anchete corporatiste ca nimeni altul posedînd straniul
talent de-a descoperi şi apoi clasifica mecanismele
complicate ale corporaţiilor, menite să scape atenţiei
organelor dc control, a investitorilor prudenţi şi concurenţei,
priccpîndu-se mai bine ca oricine să dezvăluie cine era
proprietarul real al cutărei firme, sau cine se afla în spatele
cutărci companii fictive. Nu divulgase niciodată clienţilor
săi felul în care proceda. Un scamator nu-şi dă în vileag
trucurile. Ben o invitase pe Megan la masă de cîteva ori, şi
ea îi dăduse numărul de-acasă.
- E ora trei dimineaţa, cine mă sună?
- Sînt Ben Ilartman, Megan, lartă-mă, e ceva important.
Megan deveni brusc atentă.
- Nici o problemă. Cu ce te pot ajuta?
- Sînt la Amsterdam, în toiul unei întruniri importante, îi
explică el, coborînd glasul. La Philadelphia există o mică firmă
de biotehnologie, numită Vortex Laboratories, care mă intrigă.
Aflase numele firmei de la Anna. Vreau să ştiu cine e
proprietarul, cu cine ar putea avea relaţii discrete de afaceri,
treburi de genul ăsta.
- O să fac tot ce pot, zise ea, dar nu promit nimic.
- Se poate pînă la sfîrşitul zilei?
287
- lisuse. Făcu o pauză. Sfîrşitul cărei zile? A ta sau a
mea? Şase ore în plus contează.
- Atunci să fie sfîrşitul zilei talc. Fă tot ce poţi.
- Am înţeles, spuse ea.
- încă ceva. E un tip, Osear Peyaud, de la Paris, pe care
firma mea l-a folosit pentru comisioane în Franţa. Vreau
informaţii directe de la el.
Pe la ora zece, Graben, una dintre marile artere pietonale
ale Vienei, forfotea de gură-cască, oameni de afaceri şi turişti.
Ben trecu pe lîngă Cafe Demel, renumita patiserie, şi se opri
să privească numeroasele produse din vitrină. Observă,
reflectată de geam, imaginea cuiva care îl privea. Bărbatul
înalt, cu înfăţişare de bandit, într-un trenci bleumarin nepotrivit
îşi întoarse privirea.
Ben ştia că-l mai văzuse undeva. Era convins de asta. Şi
asta în ultimele două zile. într-o aglomeraţie, dar unde?
Ben se întoarse să se mai uite o dată, însă bărbatul
dispăruse.
- Dragă domnişoară Navarro, zise Alan Bartlett, mă întreb
dacă nu cumva avem păreri diferite în legătură cu obiectul
misiunii dumitale. Trebuie să mărturisesc că sînt dezamăgit.
Mi-ai dat mari speranţe.
Anna îl sunase pe Robert Polozzi, de la serviciul de
identificare, dar i se făcuse legătura, fără să fie prevenită, cu
Bartlett.
- Uite ce e, protestă ea, cu receptorul prins între bărbie şi
umărul sting, cred că sînt pe punctul...
Bartlett o întrerupse:
- Ai obligaţia să raportezi periodic, agent Navarro, nu să
dispari ca un student în vacanţa de primăvară.
- Dacă o să asculţi ce-am descoperit... începu Anna,
exasperată.
- Nu, dumneata ascultă-mă pe mine. Ţi s-a ordonat să
rezolvi problema, şi aşa o să faci. Am aflat că Ramago a fost
deja ucis. Rossignol era ultima, cea mai mare şansă a noastră.
288
Nu ştiu ce mijloace ai folosit ca să ajungi la el, dar e limpede
că au dus la moartea lui. E clar că am fost indus în eroare în
privinţa discreţiei dumitale.
- Dar lista Sigma...
- Mi-ai vorbit despre supraveghere şi localizare în legătură
cu acest subiect. Nu m-ai atenţionat că aveai de gînd să îndrepţi
un reflector spre el. De cîte ori am subliniat delicateţea misiunii
dumitale? De cîte ori?
Anna se simţea de parcă ar fi primit un pumn în stomac.
- îmi cer scuze dacă am tăcut ceva care a avut efectul...
- Nu, agent Navarro, pe mine mă învinuiesc. Eu ţi-am
încredinţat misiunea asta. E adevărat că am fost sfătuit să n-o
fac. M-am încăpăţînat. A fost greşeala mea că ţi-am încredinţat
misiunea asta. Îmi asum întreaga responsabilitate.
- Termină cu prostiile, zise Anna, săturîndu-se brusc de
reproşuri. Nu ai elemente care să-ţi susţină acuzaţiile.
- Te afli deja în faţa unor sancţiuni administrative. Te aştept
în biroul meu, mîine după-amiază la ora cinci şi nu-mi pasă
dacă va trebui să închiriezi un avion particular ca să ajungi
aici.
Trecură cîteva secunde pînă cînd Anna pricepu că Bartlett
închisese telefonul. Inima îi bătea cu putere, obrajii îi ardeau.
Dacă el n-ar fi încheiat convorbirea, ea ar fi ripostat, şi astfel
ar 11 pus capăt definitiv carierei ci.
Nu, îşi zise Anna, ai făcut deja asta. S-a terminat. Cînd se
va afla că intrase în conflict cu Serviciul de Cooperare Internă,
Dupree îi va retrage privilegiile în mai puţin de cinci minute.
Ei bine, cel puţin va pleca trîntind uşa.

29
Biroul legendarului Jakob Sonnenfeld, vînătorul de
nazişti, care apăruse pe copertele multor reviste,
subiectul unui mare număr de biografii şi documentare, se
afla într-o clădire mică şi mohorîtă, de pe Salztorgasse, o
289
stradă lipsită de eleganţă, cu magazine de solduri şi cafenele
întunecoase. Numărul lui Sonnenfeld era trecut în cartea de
telefoane a Vienei fără adresă. Ben sunase pe la opt şi jumătate
dimineaţa şi fusese surprins cînd i se răspunsese. O femeie cu
glas răstit îl întrebase ce treabă avea, de ce voia să-l vadă pe
marele om.
Ben îi spusese că era fiul unui supravieţuitor al
Holocaustului şi că efectua la Viena cercetări pe cont propriu
privind regimul nazist. Fusese şi mai surprins cînd femeia
acceptase cererea lui de a-l întîlni pe legendarul personaj în
acea dimineaţă.
Cu o seară în urmă, Anna Navarro îi sugerase cîteva
„măsuri de eschivare", cum le numise ea, ca să scape de oricine
l-ar fi putut urmări. în drumul său întortocheat spre biroul lui
Sonnenfeld, Ben se întorsese de cîteva ori, după ce-l văzuse
pe bărbatul roşcovan cu sprînccne groase, traversase brusc
strada, intrase într-o librărie, răsfoise nişte cărţi şi aşteptase.
Părea că şi-a pierdut „coada" sau poate că, din cine ştie ce
motiv, bărbatul evitase să fie observat a doua oară.
Ajunse la clădirea de pe Salztorgasse. Uşa din faţă se
deschise cu un bîzîit, şi Ben luă ascensorul pînă la etajul patru,
unde un gardian îi făcu semn să treacă. Uşa fu deschisă de o
tînără care-i arătă un scaun incomod aliat pe un hol cu pereţii
plini de plachete, diplome şi certificate de donaţii primite de
Sonnenfeld.
în timp ce aştepta, îşi scoase telefonul mobil şi lăsă un
mesaj pentru Oscar Peyaud, anchetatorul de la Paris. Apoi
sună la hotelul pe care-l părăsise în fugă cu o seară în urmă.
- Da, domnule Simon, răspunse operatorul hotelului cu
o amabilitate care i se păru exagerată. Da, domnule, aveţi un
mesaj... e, dacă aştepţi puţin... da, de la un domn Hans
Hoffman. Spune că e ceva urgent.
- Mulţumesc, zise Ben.
- Vă rog, domnule Simon, rămîneţi la aparat, domnul
director mi-a făcut semn că ar vrea să vorbească cu
dumneavoastră.
Ben nu dădu curs primului impuls, acela de-a întrerupe
290
imediat convorbirea; era important să afle ce ştia direcţia
hotelului şi dacă exista vreo complicitate din partea acesteia.
- Domnule Simon, zise directorul, cu o voce gravă,
autoritară, una dintre cameristele noastre mi-a spus că aţi
ameninţat-o. Mai mult, chiar aseară a avut loc aici un incident
şi s-au tras focuri de armă; poliţia doreşte să vă întoarceţi
imediat la hotel ca să vă pună nişte întrebări.
Bcn închise telefonul.
Nu-l surprindea faptul că directorul dorise să vorbească
cu el. Hotelul suferise nişte pagube şi omul fusese obligat să
cheme poliţia. Simţise însă ceva în vocea lui, acea sfidătoare
încredere în sine a celui care se sprijină pe puterea autorităţilor,
şi asta îl alarmase. Se întrebă de ce Hoffman, detectivul
particular, era aşa de grăbit?
Uşa biroului lui Sonnenfeld se deschise şi un bătrîn scund,
gîrbovit, îi făcu semn să intre. Bătrînul îi întinse lui Ben o
mînă tremurîndă, apoi se aşeză în spatele unui birou cu dosare
aruncate dc-a valma. Jakob Sonnenfeld avea o mustaţă
încărunţită, ţepoasă, fălcile căzute, urechi mari şi ochi apoşi,
înfundaţi în orbite. Purta o cravată lată, demodată, înnodată
stîngaci, o vestă cafenie din lînă, roasă de molii şi o jachetă
ecosez.
- Mulţi oameni doresc să vadă arhivele mele, spuse
Sonnenfeld tară altă introducere. Unii din motive întemeiate,
alţii fără un motiv anume. Dumneata de ce vrei?
Ben îşi drese glasul, dar Sonnenfeld continuă să vorbească:
- Spui că tatăl dumitale e supravieţuitor al Holocaustului.
Şi ce dacă? Există mii ca el. De ce eşti dumneata aşa de
interesat de activitatea mea?
Să îndrăznesc să fiu sincer cu omul ăsta? se întrebă Ben.
- îi vînezi pe nazişti de mai multe decenii, începu el brusc.
Asta înseamnă că-i urăşti cu toată fiinţa, ca şi mine.
Sonnenfeld dădu din mînă a lehamite.
- Nu. Nu sînt răzbunător. N-aş fi putut face treaba asta
timp de peste cincizeci de ani îmboldit de ură. M-ar fi mistuit
lăuntric.
291
Ben deveni brusc neîncrezător şi iritat de pioşenia lui
Sonnenfeld.
- Ei bine, se întîmplă ca eu să cred că aceşti criminali de
război n-ar trebui să fie liberi.
- Bine, dar nu ei sînt adevăraţii criminali de război, nu-i
aşa? Un criminal de război comite crime ca să-şi îndeplinească
ţelurile, nu? Ucide şi torturează ca să contribuie la cîştigarea
războiului. Dar ia spune-mi: a fost nevoie ca naziştii să
masacreze şi să gazeze milioane de nevinovaţi ca să cîştige?
Sigur că nu. Au tăcut-o exclusiv din raţiuni ideologice. Ca să
cureţe planeta, cum credeau ei. A fost ceva cu totul inutil şi
i-a făcut să risipească resurse preţioase în timpul războiului.
Aş zice că acest genocid le-a stînjenit efortul de război. Nu,
ăştia cu siguranţă n-au fost criminali de război.
-Atunci dumneata cum îi numeşti? întrebă Ben, pricepînd
într-un tîrziu.
Sonnenfeld zîmbi. Cîţiva dinţi de aur îi seînteiară printre
buze.
-Monştri.
Ben trase adînc aer în piept. Trebuia să se încreadă în
bătrînul vînător de nazişti; era singura cale de a-şi asigura
colaborarea lui. Sonnenfeld era prea inteligent.
- Atunci dă-mi voie să tiu foarte direct cu dumneata,
domnule Sonnenfeld. Fratele meu-fratele meu geamăn, cel
mai bun prieten pe care l-am avut - a fost ucis de nişte oameni
despre care cred că sînt în legătură cu unii dintre aceşti monştri.
- Acum m-ai zăpăcit de tot, zise bătrînul. Sînt sigur că
dumneata şi fratele dumitale sînteţi mult, mult prea tineri ca
să fi trecut prin război.
- Asta s-a întîmplat acum o săptămînă şi ceva, spuse Ben.
Sonnenfeld ridică o sprinceană, şi-l privi neîncrezător.
- Ce tot spui? N-are nici un sens.
Ben îi relată pe scurt despre descoperirea lui Peter.
- Acest document i-a atras atenţia fratelui meu fiindcă
unul dintre lideri era tatăl nostru. Făcu o pauză înainte de a-i
rosti numele: Max Ilartman.
292
Bătrînul părea uluit.
- Cunosc numele ăsta. Tatăl dumitale a dat mulţi bani
pentru cauze nobile.
- In anul 1945, una dintre cauzele lui era ceva numit
Sigma. Printre ceilalţi fondatori se numărau mulţi industriaşi
occidentali şi cîţiva oficiali nazişti. Era şi un trezorier,
identificat cu funcţia de Obersturmführer şi numele Max
Hartman.
Ochii apoşi ai lui Sonnenfeld nu clipiră.
- Extraordinar. Ai spus „Sigma", da? Doamne Sfinte.
- Mă tem că-i o poveste veche, zise vizitatorul îmbrăcat
într-o jachetă neagră de piele.
- Soţia, sugeră 1 Ioffman, detectivul particular, făcînd cu
ochiul.
Bărbatul zîmbi ruşinat.
- E tînără şi foarte frumoasă, da?
- Da.
- Sînt cele mai rele, femeile tinere şi frumoase, spuse
Hoffman, ca între bărbaţi. Te sfătuiesc s-o uiţi, pur şi simplu.
N-o să mai ai niciodată încredere în ea.
Privirea vizitatorului se fixă pe noul şi modernul laptop al
lui Hoffman.
- Drăguţ, zise omul.
- Nu ştiu cum de-am putut folosi altceva pînă acum. Nu
prea mă pricep la chestii tehnice, dar ăsta e uşor de mînuit.
- Te deranjează dacă arunc şi eu o privire?
Hoffman ezită. Omul putea foarte bine să fie un hoţ. Se
uită din nou la el, îi cercetă cu privirea umerii largi şi talia
suplă. Trase încet sertarul metalic de lîngă laptop şi se convinse
că pistolul era acolo.
- Poate cu altă ocazie, spuse Hoffman. Toate dosarele
mele confidenţiale sînt acolo. Dă-mi, te rog, nişte detalii despre
tînăra şi frumoasa dumitale soţie şi despre ticălosul care-o
regulează.
- De ce nu deschizi laptopul? întrebă vizitatorul.
293
Hoffman ridică brusc privirea. Nu era o rugăminte, ci un
ordin.
- Ce cauţi aici? apucă să întrebe Hoffman, înainte de a
înţelege că se uita la ţeava unui Makarov cu amortizor.
- Dă drumul la computer, spuse omul încet. Deschide-ţi
dosarele.
- O să-ţi spun ceva. Documentul ăsta nu trebuia să iasă
niciodată la lumină, spuse Sonnenfeld. Era un act doar pentru
uzul intern al băncilor elveţiene. Numai pentru spiriduşii de
laZurich.
- Nu înţeleg.
- Sigma a fost mult timp o legendă. Nimic, nici un indiciu
nu confirma existenţa ei. Eu aş fi ştiut. Crede-mă.
- Pînă acum, corect?
- Aşa s-ar părea, zise bătrînul în şoaptă. E o faţadă, un
şiretlic - un mijloc pentru industriaşii din ambele tabere de-a
încheia o pace separată, indiferent de termenii armistiţiului.
Hîrtiape care a descoperit-o fratele dumitale ar putea 11 singura
probă materială a acestei iniţiative.
- Spui că a fost o legendă? In ce a constat ea?
- Oameni de afaceri şi politicieni importanţi s-au întîlnit
în secret pentru a transfera imense bunuri de stat furate
din Germania. Nu toţi cei care i s-au opus-lui Hitler au
fost eroi, poate ai aflat asta. Mulţi s-au dovedit nişte indivizi
pragmatici. Ceea ce îngrijora era perspectiva repatrierii şi
a naţionalizării. Trebuia să aibă grijă de propriile lor imperii.
Imperii industriale. Există numeroase dovezi despre astfel
de planuri, dar am crezut întotdeauna că nu s-a depăşit
acest stadiu, mai ales că aproape toţi cei implicaţi şi-au dat
duhul.
- Ai spus „aproape toţi". Dă-mi voie să te întreb despre
cei cîţiva membri din conducere care cad sub incidenţa
preocupărilor dumitale. Naziştii. Gerhard Lenz, Josef
Strasser. Făcu o pauză înainte de-a rosti ultimul nume. Max
Hartman.
294
Sonnenfeld îşi prinse capul între mîinile cu degete
noduroase.
- Cine sînt oamenii ăştia? se întrebă el retoric. Asta mă
întrebi. Am şi cu întrebările mele: cine întreabă? De ce vrea
să ştie?
-Pune arma jos, zise Hoffman. Nu fi absurd.
-închide sertarul, spuse intrusul. Te urmăresc foarte atent.
O singură mişcare greşită şi eşti mort.
•- Atunci n-o să ajungi niciodată la dosarele mele.
Computerul e dotat cu un dispozitiv biometric de identificare -
un scancr pentru amprente. Fără amprenta mea, nimeni nu-l
poate accesa. Aşa că ai ti nesăbuit dacă m-ai ucide.
- Deocamdată nu c cazul s-o fac, spuse vizitatorul cu
calm.
- Cred că ştii adevărul despre tatăl meu. Mă surprinde că
n-ai întocmit un dosar despre un supravieţuitor atît de
cunoscut şi - te rog să mă ierţi - potenţial susţinător material
al eforturilor dumitale. Ai fi putut să-i descoperi minciunile.
Ai toate listele victimelor din lagărele de concentrare, un
depozit de dosare. De-aceca trebuie să te întreb: ştiai cine
este în realitate tatăl meu?
- Dumneata ştiai? i-o întoarse cu asprime Sonnenfeld.
- Eu am văzut adevărul negru pe alb.
- Ai văzut negru pe alb, da, însă n-ai văzut adevărul. O
eroare de amator. Iartă-mă, domnule I lartman, dar te afli în
faţa unei situaţii ale cărei ambiguităţi îmi sînt foarte cunoscute.
Despre cazul tatălui dumitale îţi pot spune foarte puţin, însă e
o poveste teribil de cunoscută. Totuşi, trebuie să te pregăteşti
să intri într-un tărîm al clarobscurului moral. Al umbrelor, al
ambiguităţii etice. Pentru început trebuie să ştii că, dacă un
evreu avea bani, naziştii erau dispuşi să negocieze cu el. Ăsta
a fost unul dintre secretele cumplite ale războiului secret despre
care oamenii vorbesc rareori. Frecvent, cei bogaţi îşi asigurau
cu bani o trecere liniştită în lumea liberă. NaziştiiTuau aur,
bijuterii, garanţii, orice. Era pur şi simplu un jaf. Aveau chiar
295
şi o listă de preţuri - trei sute de mii de franci elveţieni pentru
o viaţă! Un membru al familiei Rothschild a pus la bătaie
oţelăriile sale - le-a cedat firmei Hermann Göring Works.
Dar n-o să citeşti nicăieri despre aşa ceva. Nici măcar zvonuri
n-o să auzi. A existat o familie foarte bogată de evrei unguri,
Weiss - aveau afaceri în douăzeci şi trei de ţări ale lumii.
Şi-au dat întreaga avere celor de la SS, pentru a fi escortaţi
fără probleme pînă în Elveţia.
Ben întrebă nerăbdător:
- Dar un Obersturmführer. . .
- Un Obersturmführer evreu? E posibil aşa ceva? Mai
suportă-mă cîteva clipe. Sonncnfeld făcu o pauză, apoi
continuă: Pot să-ţi vorbesc despre un colonel SS, Kurt
Becher, însărcinat să conducă asemenea negocieri pentru
Eichmann şi Himmler. Becher a făcut un tîrg cu un ungur,
doctor Rudolf Kastner - o mie şapte sute de evrei, a cîtc o
mie de dolari bucata. Un tren plin. Evreii din Budapesta
s-au bătut ca să prindă trenul ăla. Ştii că familia dumitalc
avea bani înainte de război, nu? Totul se rezolva foarte
simplu, dacă erai Max Hartman. într-o zi,
Obergruppenfiihrerul vine să te vadă. Faceţi un tîrg. Ea
ce mai era bună averea dacă oricum aveaţi să muriţi cu
toţii? Aşa că îţi răscumperi familia. Pe surori şi pe
dumneata. Făceai orice ca să rămîi în viaţă.
Ben nu şi-l imaginase pe tatăl său înspăimîntat, disperat.
Se simţea ameţit. Mătuşa lui, Sarah, murise înainte dc-a se
naşte el, dar şi-o amintea pe mătuşa Leah, o fiinţă măruntă,
liniştită, amabilă, care trăise discret ca bibliotecară la
Philadelphia. Afecţiunea pe care-o avusese pentru fratele ei
fusese reală, ca şi aprecierea tăriei lui de caracter. Murise
cînd el era în liceu.
- Dacă tot ce spui e adevărat, nouă de ce nu ne-a vorbit
niciodată despre asta? întrebă Ben.
- Crezi că el voia să auziţi aşa ceva? In glasul lui
Sonnenfeld răzbătea o undă de dispreţ. Crezi că voi aţi fi
296
înţeles cu adevărat? Milioane de oameni au fost incineraţi, în
timp ce Max Hartman venea în America pentru că avea destui
bani. Cei aflaţi în situaţia lui n-au spus nimic nimănui, prietene.
Deseori şi-au dat toată silinţa ca să uite. Ştiu toate astea pentru
că e treaba mea să ştiu, însă e mai bine ca ei să rămînă neştiuţi.
Ben nu ştia ce să răspundă.
-Pînă şi lui Churclnil şi Roosevclt le-a făcut Himmler o
ofertă. în mai '44. Era pregătit să le vîndă Aliaţilor toţi evreii
pe care-i deţineau naziştii, cu condiţia ca Aliaţii să le dea cîte
un camion pentru fiecare sută dc evrei. Naziştii ar fi demolat
camerele de gazare şi ar fi încetat brusc uciderea evreilor
dacă ar fi primit nişte camioane pe care să le folosească
împotriva ruşilor. Evreii erau de vînzare, dar nu existau
cumpărători! Roosevelt şi Churchill au refuzat să-şi vîndă
sunetele diavolului. Le era uşor să spună asta, nu? Ar fi putut
salva un milion dc evrei europeni, dar n-au făcut-o. Existau
lideri ai evreilor care doreau cu disperare să se facă acest tîrg.
Vrei să vorbim despre moralitate, dar nu c chiar aşa de simplu,
nu? Dumneata exişti pentru că tatăl dumitale a făcut un tîrg
dezgustător ca să-şi salveze viaţa.
Ben revăzu cu ochii minţii imaginea tatălui său, bătrîn şi
plăpînd la Bedford, dar şi cea din vechea fotografie, unde era
băţos şi arătos. Ben nu-şi putea închipui prin ce trecuse el ca
să ajungă pînă aici. Era într-adevăr constrîns tatăl său să
ascundă toate astea? Ce altceva mai ascundea?
- Totuşi, povestea asta lasă fără răspuns chestiunea
prezenţei numelui său pe documentul ăla, reaminti Ben, unde
apărea drept un SS-ist.
- Numai cu numele, sînt sigur.
- Asta ce înseamnă?
- Cît de multe ştii despre tatăl dumitale?
Bună întrebare, îşi zise Ben.
- Tot mai puţin, se pare.
Max Hartman, puternic şi dominator, conducînd o şedinţă
dc consiliu, ridicîndu-l pe Ben, la vîrsta de şase ani, în aer,
citind The Financial Times la micul dejun, distant şi evaziv.
297
Cît m-am străduit să-i cîştig dragostea şi respectul! Şi ce
încîntat eram cînd mă aproba din cînd în cînd.
Omul ăsta fusese întotdeauna un mister.
- Atîta pot să-ţi spun, zise Sonnenfeld impasibil. încă de
cînd era tînăr, tatăl dumitalc devenise o legendă în cercurile
financiare germane. Dar era evreu. Cînd evreii au început să
fie trimişi în lagăre de concentrare, lui i s-a oferit ocazia dc-a
lucra la Reichsbank, în vederea elaborării unor complicate
scheme financiare care să le permită naziştilor să se sustragă
blocadelor aliaţilor. 1 s-a acordat gradul ăla în SS ca un fel de
acoperire.
- Deci, într-un sens, a ajutat la finanţarea regimului nazist,
zise Ben pe un ton neutru.
- Din nefericire, da. Sînt sigur că a avut motivele lui.
Cum era de aşteptat, a fost recrutat în proiectul Sigma.
Se opri din nou, neluîndu-şi ochii de la Ben. Cred că nu
prea reuşeşti să distingi nuanţele de gri.
- Ciudat mod dc-a vorbi pentru un vînător de nazişti.
- Iar apelezi la refrenul ăsta jurnalistic, zise Sonnenfeld.
Eu lupt pentru dreptate, iar în lupta asta trebuie să fii în stare
să distingi ce c scuzabil de ce c corupt, între greşelile comune
şi marile păcate. Nu încape îndoială: vitregia sorţii nu scoate
la iveală calităţile oamenilor.
Camera părea să se învîrtă în jurul lui Ben. încrucişa braţele
şi inspiră adînc, încereînd să se calmeze şi să-şi limpezească
gîndurile.
îi apăru deodată în minte imaginea tatălui său în biroul
de-acasă, ascultînd Don Giovanni de Mozart, instalat în
fotoliul său preferat. Deseori, după cină, Max stătea singur,
cu lumina stinsă, şi asculta Don Giovanni. Cît de singur
trebuia să fi fost, cît de înspăimîntat că trecutul său avea să
iasă într-o zi la iveală. Ben era surprins de tandreţea ce-l
cuprinsese brusc. Bătrînul m-a iubit atît cît putea el iubi.
Cum l-aş putea dispreţul? îi trecu prin minte că adevăratul
motiv pentru care Lenz ajunsese să-şi urască tatăl nu era atît
repulsia faţă de nazism, cît faptul că îşi abandonase familia.
298
- Vorbeşte-mi despre Strasser, zise Beri, dîndu-şi seama
că doar schimbarea subiectului i-ar fi putut diminua ameţeala
ce-l copleşea.
Sonnenfeld închise ochii.
- Strasser a fost consilierul ştiinţific al lui Flitler, un strălucit
om de ştiinţă. A ajutat la dezvoltarea I.G. Farben, ai auzit de
faimoasa I.G. Farben, firma industrială controlată de nazişti?
Acolo, a contribuit la inventarea unui gaz sub formă de
granule, numit Ciclon-B. Agitai granulele şi ele se transformau
în gaz. Ca o scamatorie! L-au testat prima oară în duşurile de
la Auschwitz. O invenţie fantastică. Gazul otrăvitor se
răspîndea în camerele de gazare. Moartea survenea în
maximum patru minute.
Sonnenfeld făcu o pauză, privind în gol. în tăcerea cc
urmă, Ben auzi ticăitul unui ceas.
- Foarte eficient, continuă Sonnenfeld. Trebuie să-i
mulţumim pentru asta doctorului Strasser. Ştii că Allcn Dulles,
directorul CIA din anii '50, a fost avocatul american al lui
I.G.Farben şi loialul său apărător?
Ben mai auzise undeva istoria asta, care nu înceta să-l
uimească.
- Deci, într-un anume sens, Strasser şi Lenz au fost
parteneri.
- Da. Doi dintre cei mai străluciţi şi teribili oameni de
ştiinţă nazişti. Lenz, cu experimentele lui pe copii, pe gemeni,
s-a dovedit un cercetător genial, depăşindu-şi cu mult epoca.
Era foarte interesat de metabolismul copiilor. Pe unii îi omora
înfometîndu-i, ca să studieze cum le era încetinită şi oprită
creşterea. Pe alţii îi congela, ca să vadă cum le era afectată
dezvoltarea. A avut grijă ca toţi copiii care sufereau de
progeria*, o formă oribilă de îmbătrînire prematură, să-i fie
trimişi ca să-i studieze. Un tip adorabil, doctorul Lenz, nu?
Foarte apropiat de înaltul comandament, desigur. Ca om de
299
ştiinţă, se bucura de mai multă încredere decît majoritatea
politicienilor. Se considera că avea „puritatea obiectivelor".
Ca şi doctorul Strasser, Lenz s-a refugiat la Buenos Aires,
aşa cum au procedat mulţi nazişti după război. Ai fost vreodată
acolo? E un oraş frumos. Pe cuvînt. Parisul Americii de Sud.
Nu-i de mirare că toţi naziştii doreau să trăiască acolo. Apoi,
Lenz a murit.
- Dar Strasser?
- Poate că văduva lui Lenz ştie unde se află Strasser, dar
să nu-ţi treacă prin minte s-o întrebi. N-o să-ţi spună niciodată.
-Văduva lui Lenz? întrebă Ben, îndreptîndu-şi spatele. Da,
Jürgen Lenz menţiona că mama lui se retrăsese la Buenos Aires.
- Ai vorbit cu Jürgen Lenz?
- Da. Presupun că-l cunoşti.
- A, cu Jürgen Lenz e o poveste complicată. Trebuie să-ţi
mărturisesc că la început mi-a fost foarte greu să accept bani
de la el, dar fără donaţii am fi fost obligaţi să ne încetăm
activitatea. In ţara asta, unde naziştii au fost totdeauna
protejaţi, nici în ziua de azi nu primim donaţii. Nici un cent!
Aici n-a fost condamnat vreun nazist de peste douăzeci de
ani! Aici am fost, timp de mai mulţi ani, Inamicul Public
Numărul Unu. Lumea mă scuipa pe stradă. Iar Lenz... ei
bine, părea limpede că erau banii vinovăţiei. După ce l-am
cunoscut, mi-am s.chimbat părerea. Omul s-a angajat în mod
sincer să facă bine. De exemplu, e singurul girant al fundaţiei
pentru suferinzii de progeria din Viena. Fără îndoială că vrea
să anihileze activitatea părintelui său... Nu-i putem atribui
crimele tatălui.
Cuvintele lui Sonnenfeld avură ecou în mintea lui Ben.
Crimele tatălui. Ce straniu - Lenz şi cu mine sîntem într-o
situaţie similară.
- Profetul leremia ne spune: „Nu vor mai grăi că taţii au
mîncat struguri acri, iar dinţii copiilor s-au strepezit". Iar
Iezechiel spune: „Fiul nu va purta blestemul tatălui". E foarte
limpede.
- Susţii că Strasser ar putea fi în viaţă.
300
- Sau ar putea fi mort, răspunse în grabă Sonnenfeld.
Cine mai ştie ceva despre bătrînii ăia?
- Dar trebuie să ai un dosar despre el.
- Nu-mi vorbi despre aşa ceva. Iţi faci iluzii. Ani la rînd
am fost sîcîit de fanatici tineri care încercau să-şi domolească
frămîntările cu sîngele unui tîlhar dovedit. E o preocupare
penibilă, care sfîrşcşte prost pentru toată lumea. Am avut
impresia că nu eşti unul dintre ei. De altfel mizerabilul ăla e
cu siguranţă mort.
Tînărul care răspunsese la uşă cînd sosise Ben reapăru şi
urmă o conversaţie în şoaptă.
- Am primit un telefon important la care trebuie să
răspund, zise Sonnenfeld în chip de scuză şi se retrase într-o
cameră din spate.
Ben privi în jur, la uriaşele fişete de culoarea ardeziei.
Sonnenfeld fusese cît sc poate de neclar cînd venise vorba
despre situaţia actuală a lui Strasscr. Refuza oare să-i ofere
informaţii? Şi dacă da, dc cc?
După reacţia lui Sonnenfeld, Ben deduse că discuţia de la
telefon avea să fíe lungă. Poate suficient de lungă ca să-i
îngăduie să cerceteze rapid dosarele. Se duse în grabă la un
imens fişet cu cinci sertare, marcat cu literele R-S. Sertarele
erau încuiate, dar cheia se afla pe fişet. Descuie sertarul de
jos, plin cu dosare îngălbenite şi hîrtii sfărîmicioase. Stefans.
Stemgeld. Streitfcld.
STRASSER. Numele era scris cu cerneală cafenie,
decolorată. Scoase repede dosarul, apoi îi veni brusc o idee.
Căută la literele K-M. Gerhard Lenz avea un dosar gros, dar
pe Ben nu-l interesa acela. Voia dosarul subţire de alături -
cel al văduvei lui.
Auzi paşi. Sonnenfeld se întorcea mai repede decît se
aşteptase Ben! Trase dosarul, mişcîndu-l dintr-o parte în alta,
pînă cînd ieşi dintre celelalte. Luîndu-şi trenciul de pe spătarul
unui scaun alăturat, ascunse dosarele îngălbenite sub el şi se
întoarse la locul lui chiar în clipa cînd Sonnenfeld pătrunse în
cameră.
- E periculos să tulburi liniştea bătrînilor, spuse
301
Sonnenfeld. Poate îi consideri doar nişte creaturi ştirbe şi
zbîrcite. Aşa arată, dar au încă o puternică reţea de susţinători.
Mai ales în America de Sud, unde au mulţi adepţi fideli, indivizi
violenţi, cum smlKamaradenwerk. Bătrînii aceia sînt protejaţi
aşa cum animalele sălbatice îşi protejează rudele vîrstnice şi
slăbite. Iar apărătorii lor ucid de cîte ori e nevoie.
- La Buenos Aires?
- Acolo mai mult decît în oricare altă parte.
Sonnenfeld părea că obosise.
- De-aceea nu trebuie să te duci acolo şi să întrebi despre
bătrînii germani.
Se ridică, clătinîndu-se şi Ben îl urmă.
- Vezi dumneata, pînă şi în ziua de azi trebuie să am în
permanenţă o gardă. Nu e cine ştie ce, dar atît nc putem
permite să plătim.
- Totuşi, continui să trăieşti într-un oraş unde oamenilor
nu le plac întrebările despre trecut, zise Ben.
Sonnenfeld puse mîna pe umărul lui Ben.
-A, păi, cum să-ţi spun... dacă studiezi malaria, domnule
Hartman, trebuie să trăieşti în mlaştină, nu?
Julian Bennett, asistentul directorului executiv al Agenţiei
de Securitate Naţională, stătea în faţa lui Joci Skolnik,
directorul adjunct al Departamentului de Justiţie, în mica
sufragerie din sediul central al ASN de la Fort Mead. Deşi
Skolnik, un bărbat înalt şi pleşuv, avea un rang mai înalt,
Bennett adoptase o atitudine dominatoare. Agenţia de
Securitate Naţională era astfel structurată încît îi ferea pe cei
ca Bennett de supravegherea administrativă din afara agenţiei.
Asta încuraja o anume aroganţă, iar Bennett nu era omul
care s-o ascundă.
în farfuria din faţa lui Skolnik erau, aproape neatinse, un
cotlet de miel bine prăjit şi o garnitură de spanac. Pofta de
mîncare îi dispăruse. Dincolo de o pojghiţă de amabilitate,
atitudinea lui Bennett era terorizantă în mod subtil, iar mesajul
lui ■- de-a dreptul alarmant.
302
- Asta nu e bine pentru dumneata, spuse Bennett.
Ochii lui mici, depărtaţi şi sprîncenele deschise la culoare
îi dădeau un aer vag porcin.
- înţeleg asta.
- Se consideră că dumneata conduci o organizaţie
eficientă, zise Bennett.
Farfuria lui era goală; devorase filcul din cîteva înghiţituri.
- Iar treaba peste care-am dat e al naibii de îngrijorătoare.
- Ai fost clar în legătură cu asta, zise Skolnik, detestînd
felul în care vorbise - respectuos, chiar timid.
Ştia că era o greşeală să-şi trădeze teama în faţa unui om
ca Bennett.
- Nechibzuinţa pe care aţi manifestat-o faţă de chestiuni
de securitate naţională ne compromite pe toţi. Mă uit la felul
în care s-au purtat oamenii dumitale şi nu ştiu dacă să rid ori
să plîng. Ce rost arc să încui uşa din faţă dacă cea din spate se
leagănă în vînt?
- Să nu exagerăm importanţa posibilei dezvăluiri în
discuţie, zise Skolnik.
Pînă şi lui, exprimarea rigidă îi suna defensiv.
- Vreau să mă asigur că panica declanşată de Navarro va
înceta. Bennett se aplecă în faţă şi-l bătu pe Skolnik pe braţ,
cu un gest binevoitor şi ameninţător în acelaşi timp. Şi că vei
folosi toate mijloacele pe care le ai la dispoziţie ca s-o aduci
pe femeie în ţară, continuă el.
-Nici nu încape discuţie, spuse Skolnik, înghiţind în sec.
- Acum ridică-te, zise bărbatul cu barbişon, cu Makarovul
în mîna stingă.
- N-o să te-ajute cu nimic. N-o să pun degetul pe senzor,
spuse detectivul. Pleacă de-aici pînă n-o să se-ntîmple ceva
ce-o să regreţi.
- Nu regret niciodată nimic, zise bărbatul. Ridică-te.
Hofman se ridică în silă.
- îţi spun...
Intrusul se ridică şi se apropie de el.
- îţi spun încă o dată, zise Hoffman, că n-o să te ajute cu
nimic dacă mă ucizi.
-Nu trebuie să te ucid, spuse omul cu blîndcţe şi sări spre
el cu iuţeala fulgerului.
Hoffman văzu sticlirea unui obiect metalic chiar înainte
de-a simţi o durere incredibilă la mînă. Privi în jos. Acolo
unde fusese arătătorul lui se vedea un ciot. Tăietura fusese
perfectă. La baza degetului său, chiar lîngă degetul mare,
văzu cercul alb al osului înconjurat de carne. în fracţiunea de
secundă dinaintea ţipătului, văzu cuţitul de vînătoare, apoi
degetul zăcînd pe covor, ca o bucată inutilă tranşată dinlr-un
pui şi aruncată acolo de un măcelar neglijent.
Urlă™ un ţipăt ascuţit, teroare şi copleşitoare durere.
- O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne!
Trevor luă degetul dezmembrat şi-l ţinu în sus. Din capătul
tăiat, sîngele picura.
^Snna îl sună pe David Denneen.
^1 Tu eşti, Anna? întrebă Denneen, obişnuita căldură
din glasul lui fiind înlocuită de o bizară prudenţă. Rahatul
s-a împrăştiat.
- Vorbeşte cu mine, David. Spune-mi ce dracii' se
întîmplă.
- E o nebunie. Se spune că eşti...
Vocea i se stinse.
-Ce?
- O nebunie. Vorbeşti pe o linie protajată?
-Da.
Urmă o pauză.
-Ascultă, Anna. Departamentul a primit ordin să-ţi aplice
un P-47 - interceptarea completă a corespondenţei, mesajelor
şi convorbirilor telefonice.
303
- Iisuse Hristoase, zise Arma. Nu pot să cred.
- E chiar mai rău. De azi-dimineaţă te afli sub incidenţa
articolului 12-44: arestarea pe loc. Urmează să fii adusă aici
cu orice mijloace. Iisuse, nu ştiu ce pui la cale, dar eşti
considerată un risc pentru securitatea naţională. Se spune că
primeşti de mulţi ani bani de la cercuri ostile. Nici măcar n-ar
trebui să stau de vorbă cu tine.
-Ce?!
- Umblă vorba că FBI a descoperit tot felul de devize şi
bijuterii în apartamentul tău. Haine scumpe. Conturi bancare
în străinătate.
- Minciuni! explodă Anna. Toate-s nişte minciuni
sfruntate.
Urmă o pauză lungă.
- Ştiam eu că aşa stau lucrurile, Anna. Mă bucur să aud
asta. Cineva ţi-a pus gînd rău. De ce?
Anna închise o clipă ochii.
- Ca să nu ajung în situaţia de-a descoperi de ce. Asta-i
bănuiala mea.
Ce dracu' se întîmpla? Turnase cumva „Yossi" ori Phil
Ostrow otravă în urechea lui Bartlett? Poate că Bartlett era
furios fiindcă ei aflaseră despre investigaţia ei, chiar dacă nu
din vina ei. Sau poate că Bartlett era înfuriat pentru că nu
fusese de acord cu cererea lor de a-l aresta pe Hartman.
Brusc îşi dădu seama că nici unul din cei doi agenţi CIA
nu-l pomenise pe Mans Vogler, asasinul de la fosta Stasi. Oare
„Yossi" nu ştia nimic? Dacă era aşa, însemna că mercenarii
Mossadului n-aveau nici o legătură cu angajarea lui Vogler?
Scoase cartea de vizită a lui Phil Ostrow şi formă numărul lui
de telefon. îi răspunse robotul. Anna hotărî să nu-i lase mesaj.
Poate că Jack Hampton ştia ceva despre toată povestea,
îi telefona acasă, în Chevy Chase.
- .lack, începu ea. Sînt...
- Iisuse Hristoase, spune-mi că nu m-ai sunat, zise
precipitat Hampton. Spune-mi că nu periclitezi siguranţa
prietenilor tăi cu un telefon necugetat.
304
- Aparatul tău e interceptat?
- Aparatul meu? Nu. Sînt sigur de asta.
- Atunci nu eşti în pericol. Eu vorbesc pe o linie protejată.
Nu văd cum ar putea fi depistată convorbirea.
- Să zicem că ai dreptate, Anna, spuse el nesigur. Nici nu
ştiu ce să cred. Umblă vorba că eşti o ticăloasă de mare clasă
- o combinaţie de Ma Barkcr şi Mata 1 lari.
- Prostii. Ştii asta.
- Poate că ştiu, Anna, poate că nu. Sumele pe care le-am
auzit vehiculate în legătură cu tine sînt teribil de tentante.
Cumpără-ţi un petic de pămînt în Virgin Gorda. Nisip
trandafiriu, cer albastru. Du-tc să înoţi acolo în fiecare zi...
- Ce dracu', .lack!
- Iţi dau un sfat. Să nu ici vreo copeică la tine şi să nu mai
lichidezi nici un bancher elveţian.
~ Asta se spune despre mine.
- Unul dintre lucruri. Unul dintre multele lucruri. Să
zicem doar că e cea mai mare exagerare pe care am auzit-o
de la Wen Ho Lee încoace. S-a cam întrecut măsura, ca să
fiu sincer. Mă tot întreb: cine are atîţia bani de aruncat?
Rusia a strîns atît de mult cureaua, încît majoritatea
specialiştilor lor în fizică nucleară au părăsit ţara şi conduc
taxiuri la New York. Şi ce fel de valută forte are China -
locul ăla e un fel de Zambia cu rachete nucleare. Ce naiba,
hai să fim realişti. Tonul lui Hampton se mai îmblînzise.
Aşadar, de ce m-ai sunat? Vrei codurile rachetelor noastre
ca să le vinzi Chinei Roşii? Stai puţin să-mi notez numărul
tău de fax.
- Acordă-mi o şansă.
- Asta-i gagica mea, o tachina Hampton, relaxat.
- Băga-te-aş undeva. Ascultă, înainte ca rahatul ăsta să
cadă din cer am avut o întîlnire cu prietenul tău Phil Ostrow...
- Ostrow? întrebă Hampton cu prudenţă. Unde?
- La Viena.
Urmă o izbucnire de mînie.
- Ce încerci să scoţi de la mine, Navarro?
305
- Stai puţin. Nu ştiu despre ce vorbeşti.
Ceva din vocea ei îl făcu să se oprească.
- Vrei să mă prosteşti ori te-a prostit cineva pe tine?
- Ostrow nu e ataşat la secţia din Viena? întrebă ea
surprinsă.
- E sub incidenţa lui 0-l5.
- Ajută-mă să pricep.
- Asta înseamnă că oficial e activ, dar în realitate e în
concediu. în felul ăsta, băieţii răi sînt derutaţi. Diabolic, nu?
E în State de cîteva luni. Depresie nervoasă, dacă vrei să ştii.
A mai avut crize în trecut, dar acum e chiar de rău. De fapt,
e internat la Walter Reed.
- Acum e acolo?
Anna simţi un fior pe şira spinării şi încercă să-şi
domolească neliniştea ce-o cuprinsese.
- Acolo e. Trist, dar adevărat. Se află într-una dintre
secţiile unde toate infirmierele au dosare verificate.
- Şi dacă ţi-aş spune că Ostrow e un tip scund, cu părul
castaniu încărunţit, ten palid, ochelari cu ramă metalică...
- Ţi-aş zice să-ţi mai verifici descrierea. Ostrow arată ca
un amator de surfmg mai vîrstnic - înalt, suplu, blond şi-aşa
mai departe.
Urmară cîteva secunde de tăcere.
- Anna, ce dracu' se întîmplă cu tine?

31
Uluită, Anna se lăsă să cadă pe marginea patului.
Ce s-a întîmplat? întrebă Ben.
- Zău că nu mai pricep.
- Dacă e vorba despre treaba la care lucrăm noi...
- Nu. Nu-i vorba despre asta. Ticăloşii ăia!
- Dar ce s-a-ntîmplat?
- Te rog, exclamă ea. Lasă-mă shgîndesc!
- Bine.
306
Iritat, Beri îşi scoase telefonul mobil din buzunarul jachetei.
Anna îşi zise că „Phil Ostrow" o sunase atît de tîrziu -
prea tîrziu pentru ca ea să mai telefoneze la Ambasada
americană şi să-l verifice. Dar atunci cu cine se întîlnise la
Secţia CIA?
Şi era într-adevăr o secţie CIA?
Cine erau „Ostrow" şi „Yossi"?
II auzi pe Ben vorbind repede în franceză. Apoi el tăcu,
ascultînd o vreme.
- Oscar, eşti un geniu, zise el în cele din urmă.
După cîteva minute, vorbea din nou la telefon.
- Cu Megan Crosby, vă rog.
Dacă „Phil Ostrow" era un impostor, îşi jucase excelent
rolul. „Yossi" putea să fie israelian, ori de altă naţionalitate
orientală; era greu de spus.
- Megan, sînt Ben.
Cine erau ei? se întrebă Anna. Luă receptorul telefonului
şi-l sună din nou pe Jack Hampton.
- Jack, am nevoie de numărul secţiei CIA.
- Ce sînt eu, serviciul de informaţii?
- E în clădirea aflată vizavi de oficiul consular, da?
- Secţia CIA e în clădirea ambasadei, Anna.
- Nu, în anexă. O clădire cu birouri aflată vizavi. Sub
acoperirea Biroului Reprezentanţei Comerciale a Statelor
Unite.
-Nu ştiu despre ce vorbeşti. CIA nu are nici un sediu sub
acoperire în afară de cel din ambasadă. Cel puţin aşa ştiu eu.
Anna închise telefonul, cuprinsă de panică. Dacă locul
unde-l întîlnise pe Ostrow nu era un sediu al CIA, atunci ce
era? Amplasamentul, împrejurimile - toate detaliile fuseseră
corecte. Prea corecte, prea convingătoare.
- Cred că glumeşti, îl auzi ea pe Ben spunînd. lisuse, dar
ştiu că eşti iute.
Deci cine încerca s-o manipuleze? Şi în ce scop? Evident,
cineva care ştia pentru ce se afla la Viena, şi la ce hotel stătea.
Dacă Ostrow era un impostor, însemna că povestea lui
307
despre Mossad trebuia să fie falsă. Fusese victima unei
escrocherii bine ticluite. Plănuiseră să-l răpească pe Hartman
- cerîndu-i să livreze „pachetul" drept în ghearele lor.
Se simţea năucită, pierdută.
Recapitula totul în minte, de la telefonul lui „Ostrow" pînă
la locul unde se întîlnise cu el şi cu „Yossi". Să fi fost totul un
şiretlic bine ticluit?
II auzi pe Hartman spunînd:
- în regulă, stai să-mi notez. Bună treabă, puştiule.
Grozavă.
Aşadar, istoria cu Mossadul, zvonurile şi bîrfele nu erau
decît o farsă plăsmuită de nişte mincinoşi din fragmente
plauzibile? Doamne, oare cît din ce ştia ea era eronat?
Şi cine încerca s-o inducă în eroare - şi în ce scop?
Care era adevărul? Doamne Sfinte, unde era adevărul?
- Ben, spuse ea.
El ridică arătătorul, făcîndu-i semn să aştepte, spuse grăbit
ceva Ia telefon, apoi închise.
Anna se răzgîndi şi hotărî să nu-i dezvăluie nimic din ceea
ce aflase. Nu încă. In schimb, îl întrebă:
- Ai aflat ceva de la Sonnenfeld?
Hartman îi relată discuţia cu Sonnenfeld. Anna îl întrerupse
din cînd în cînd ca să clarifice vreun aspect ori să ceară o
explicaţie mai completă.
- Deci spui că tatăl dumitale n-a fost de fapt un nazist?
- După cum susţine Sonnenfeld, nu.
- Are vreo bănuială despre ce înseamnă Sigma?
- în afară de ce ţi-am spus, nu. Şi-a fost de-a dreptul
evaziv cînd a venit vorba despre Strasser.
- Dar în privinţa motivului pentru care a fost ucis fratele
dumitale?
- E limpede că a fost ucis din cauza ameninţării cu
demascarea. Cineva, poate un grup, se temea de dezvăluirea
acelor nume.
- Sau a faptului că Sigma a existat. Evident, cineva cu
interese financiare majore. Ceea ce demonstrează că bătrînii
308
ăştia au fost... Auna se opri brusc. Sigur! Bani spălaţi! Bătrînii
ăştia erau plătiţi. Poate de cineva care controlează corporaţia
la a cărei constituire au pus umărul cu toţii.
- Fie plătiţi, adică mituiţi, adăugă Ben, fie primeau o sumă
convenită, o parte din profituri.
Anna se ridică.
- Dacă-i elimini pe beneficiarii plăţilor, nu mai există
transferuri bancare. Asta înseamnă că cine a ordonat aceste
asasinate urmăreşte să obţină avantajQ financiare de pe urma
lor. Asta trebuie să fie. Cineva ca Strasser, poate chiar tatăl
dumitale.
Se uită la Ben. Nu putea exclude ipoteza asta. Chiar dacă
el nu voia s-o accepte.
Dar cum se putea explica impostura lui Ostrow, falsul
agent CIA? Avea el vreo legătură cu moştenitorii unei vaste
averi tăinuite?
- Presupun că, teoretic, tatăl meu ar putea fi unul dintre
ticăloşi. Dar nu-mi vine să cred.
- De ce?
Anna nu ştia cît de mult putea întinde coarda.
- Pentru că tatăl meu are deja mai mulţi bani decît îi
trebuie. Pentru că poate fi un om de afaceri neîndurător, poate
fi chiar un mincinos dar, după ce am vorbit cu Sonnenfeld,
am ajuns să cred că, de fapt, nu e un om rău.
Anna se îndoia că Hartman îi ascundea ceva, însă era
reţinut din cauza devotamentului filial. Ben părea să fie o
persoană loială, dar uneori loialitatea te putea împiedica să
vezi adevărul.
-Nu pricep un lucru: oamenii ăştia sînt bătrîni şi bolnavi,
continuă Hartman. De ce s-au mai ostenit să angajeze pe
cineva să-i elimine? Nu era nevoie să-şi asume acest risc.
- Asta dacă nu s-ar fi temut că unul dintre ei va vorbi, va
dezvălui nişte aranjamente financiare, oricare ar fi ele.
- Dacă n-au scos o vorbă timp de cincizeci de ani, ce i-ar
putea determina s-o facă acum?
- Poate nişte presiuni din partea autorităţilor, declanşate
309
de apariţia listei. Confruntat cu ameninţarea unei acţiuni în
justiţie, oricare dintre ei ar fi putut vorbi. Sau poate că această
corporaţie se îndreaptă spre o etapă nouă, o tranziţie, şi se
consideră ciudat de vulnerabilă în perioada asta.
- Am auzit numai presupuneri, zise Ben. Avem nevoie de
fapte.
- Cu cine vorbeai adineauri la telefon?
- Cu o anchetatoare care m-a mai ajutat. A aflat nişte
lucruri ciudate despre Laboratoarele Vortex.
Anna deveni brusc atentă.
- Serios?
- Aparţine în întregime gigantului tehnologic Armakon
AG. O companie austriacă.
-Austriacă... murmură ea. Foarte interesant.
- Firmele astea uriaşe cumpără micile companii nou-
apărute, spcrînd să pună mîna pe drepturile de-a folosi
invenţiile realizate de cercetători. Făcu o pauză. Şi încă un
lucru. Prietenul meu din Insulele Cayman a reuşit să dea de
urma cîtorva transferuri bancare.
Hsuse. Şi colegul ei de la Departamentul de Justiţie nu
aflase nimic. încercă să-şi ascundă entuziasmul.
- Spune-mi.
- Banii au fost trimişi de o companie-fantomă înregistrată
în Insulele Anglo-Normande, la cîteva secunde după ce
veniseră din Liechtenstein, de la o Anstalt, o companie
deţinătoare de acţiuni. Un soi de punct mort.
- Dacă au venit de la o companie, numele adevăraţilor
deţinători sînt consemnate undeva?
- Aici e şmecheria. Aceste Anstalts sînt administrate de
obicei de un agent, deseori un avocat. în fond sînt corporaţii
fictive, care există doar pe hîrtie. Un agent clin Liechtenstein
poate administra mii de asemenea firme.
- Prietenul dumitale a reuşit să obţină numele agentului?
- Da, cred că da. Necazul e că nici un agent n-ar furniza
decît sub tortură informaţii despre vreuna dintre aceLe Anstalts
310
pe care le administrează. Nu-şi permit să-şi compromită
reputaţia de oameni discreţi. Dar prietenul meu lucrează la asta.
Anna zîmbi încîntată. Ben crescuse în ochii ei. în clipa
următoare sună telefonul. Ea ridică receptorul.
- Navarro.
- Anna, sînt Walter Heisler. Am nişte informaţii pentru
dumneata.
- Informaţii?
- Despre arma care a fost aruncată de trăgătoail de la
Hietzing. Amprentele pe care mi-ai cerut să le iau. Se potrivesc
cu unele dintr-un dosar al Interpolului aparţinînd unui anume
Hans Vogler, fost agent Stasi. Probabil că nu se aştepta să
rateze şi nici să fim noi acolo, fiindcă nu purta mănuşi.
Informaţia lui Heisler nu era o noutate, însă amprentele
puteau constitui o probă preţioasă.
- Fantastic. Uite, Walter, vreau să-ţi mai cer un serviciu.
-Nu pari surprinsă, zise Heisler îmbufnat. Am spus că a
fost agent Stasi, pricepi? Fostul serviciu secret est-german.
-Da, Walter, pricep şi-ţi mulţumesc. E impresionant. Ar
mai fi ceva...
- Da, spune. Walter părea plictisit.
- O clipă, zise Anna acoperind microfonul telefonului şi
întrebîndu-l pe Ben: Tot n-ai dat de Hoffman?
- Nu. Nu răspunde... e ciudat.
Anna luă mîna de pe microfon.
- Walter, vreau să afli pentru mine tot ce poţi despre un
detectiv particular din Viena pe nume Hans Hoffman.
Tăcere.
-Alo.
- Da, Anna, sînt aici. De ce întrebi despre acest Hans
Hoffman?
-Am nevoie aici de un ajutor, răspunse ea, gîndind febril,
iar numele lui mi-a fost dat...
- Păi, cred că va trebui să găseşti pe altcineva.
-De ce?
311
- Acum vreo oră a sunat la Sicherheitsbiiro o angajată a
unui Berufsdetektiv pe nume Hans Hoffman. Femeia,
anchetatoare la firma Iui Hoffman, a venit la lucru şi l-a găsit
pe şeful ei mort. împuşcat în frunte. Şi, lucru curios -
arătătorul drept îi era tăiat.
Nevenindu-i să creadă, Ben o asculta pe Anna, care-i
povestea ce aflase.
- Iisuse, orice-am face, ei se află mereu pe urmele noastre,
murmură el.
- Poate că expresia potrivită e „înaintea noastră".
Ben îşi masă tîmplele cu vîrfurile degetelor şi continuă pe
un ton calm:
- Duşmanul duşmanului meu e prietenul meu.
- Cum adică?
- E limpede că Sigma şi-a ucis propriii oameni. Toate
victimele au ceva comun cu mine - acelaşi duşman. E vorba
de nişte bătrîni speriaţi care se ascund spre sfîrşitul vieţii lor,
trăind sub protecţia pseudonimelor. în mod cert ei au idee
despre ce dracu' se întîmplă. Asta înseamnă că singura noastră
şansă e să luăm legătura cu unul care mai este în viaţă, care
poate vorbi. Cineva cu care să pot stabili un limbaj comun,
să-i cer ajutorul pentru propria lui protecţie.
Anna se ridică şi începu să se plimbe prin cameră.
- Asta dacă a mai rămas vreunul în viaţă, Ben.
El o privi îndelung, fără să comenteze. Anna pricepea că
Ben îşi dorea să stabilească între ei un climat de încredere
reciprocă. încet, ezitînd, el răspunse:
- Am impresia - e doar o impresie, o bănuială bazată pe
nişte informaţii - că s-ar putea să mai existe unul în viaţă.
- Cine anume?
- Un francez numit Georges Chardin.
Ea dădu încet din cap.
- Georges Chardin... am văzut numele pe lista Sigma...
dar e mort de patru ani.
- Faptul că numele lui se află în dosarele Sigma înseamnă
că Allen Dulles l-a verificat din anumite motive.
312
- în anii'50. Dar aminteşte-ţi că cei mai mulţi dintre
oamenii de pe listă sînt morţi de mult. Atenţia mea era
îndreptată asupra victimelor recentei avalanşe de crime - sau
care sînt pe cale să devină victime. Chardin nu face parte din
nici o categorie. Chardin nu e un fondator, aşa că nu figurează
pe documentul dumitale de constituire. Lista Sigma conţine
şi alte nume pe lîngă cele ale fondatorilor. Mă întreb cum
de-ai aflat de el? îmi ascunzi ceva?
Ben negă în tăcere.
- N-avem timp de prostii, zise Anna. Georges Chardin e
doar un nume pe o hîrtie. Nu e cineva celebru, cineva de care
să fi auzit. Atunci care-i importanţa lui?
- Important e şeful lui, un legendar industriaş francez -
un om aflat printre fondatorii din fotografie. Un om numit
Emil Menard. La vremea lui, unul dintre titanii industriei. A
murit de mult.
- Am auzit de el. A fost întemeietorul firmei Trianon,
considerată primul conglomerat modern.
- Trianon e unul dintre cele mai mari imperii industriale
ale Franţei. Emil Menard a transformat Trianonul într-un
gigant petrochimic francez.
- Georges Chardin a lucrat pentru legendarul Emil
Menard?
- Dacă a lucrat? Aproape că şi-a dat sufletul pentru el.
Chardin a fost omul de încredere, aghiotantul, numeşte-l cum
vrei. Nu era doar omul din dreapta lui Menard, ci mîna lui
dreaptă. Chardin a fost angajat în 1950, cînd avea doar
douăzeci de ani, şi, în scurt timp, a schimbat modul în care
erau calculate costurile de capital, a introdus o nouă metodă
de-a depista pofiturile din investiţii, a restructurat
corespunzător economia. Şi-a depăşit cu mult epoca. A fost
o figură importantă.
- Poate că în lumea dumitale.
- Sigur. Cert e că, în scurt timp, bătrînul industriaş i-a
încredinţat protejatului său totul, fiecare detaliu al conducerii
vastei sale întreprinderi. După 1950, Menard nu pleca nicăieri
313
fără Chardin. Se spune că Chardin memorase toate registrele
firmei. Era un computer ambulant.
Ben scoase fotografia îngălbenită a grupului Sigma, o puse
în faţa Annei, şi i-l arătă pe Emil Ménard.
- Ce vezi?
- Ménard arată destul de tras la faţă.
- Corect. La vremea aceea era grav bolnav. Şi-a petrecut
ultimii zece ani ai vieţii luptîndu-se cu cancerul, dar a rămas o
forţă pînă la sfîrşit A murit ferm convins că firma lui se va dezvolta
sub conducerea tînărului şi strălucitului Directeur Général du
Département des Finances - de fapt, şeful lui contabil.
- Putem presupune că Ménard i-a încredinţat lui Georges
Chardin, printre altele, şi secretul corporaţiei Sigma?
- Sînt aproape sigur de asta. Chardin se ţinea în umbră,
dar era umbra lui Ménard peste tot. E de neconceput ca
Chardin să nu fi fost implicat în corporaţia Sigma, indiferent
de obiectivele şi metodele acesteia. Priveşte lucrurile din
punctul de vedere al Sigmei: pentru a rămîne viabilă, trebuia
să recruteze mereu oameni noi, ca să-i înlocuiască pe membrii
fondatori. Chardin trebuie să fi jucat un rol semnificativ,
probabil ca membru al consiliului intern - cu sprijinul lui
Ménard.
- Bine, bine, m-ai convins, interveni Anna nerăbdătoare.
Dar cu ce ne-ajută asta acum? Ştim deja că Chardin e mort
de patru ani. Crezi că a lăsat nişte dosare, documente sau
altceva?
- Ni s-a spus cu certitudine că Chardin a murit cu patru
ani în urmă. Cam în aceeaşi perioadă în care fratele meu,
Peter, şi-a înscenat moartea. Dacă Chardin a procedat ca Peter
- şi-a aranjat dispariţia şi trăieşte ascuns, fugind de asasinii
aflaţi pe urmele lui?
- Ei, haide, Ben! Faci tot soiul de presupuneri şi ajungi la
nişte concluzii neîntemeiate!
- Lista dumitale specifică faptul că a pierit într-un incendiu,
da? Vechiul truc cu victima „arsă şi imposibil de recunoscut".
Ca fratele meu. Scuze! N-o să mă mai las prostit.
314
Beri remarcă expresia de scepticism.
- Ascultă-mă! Chiar dumneata ai spus-o. Ştim despre o
serie de bătrîni care au fost ucişi, deoarece reprezentau o
ameninţare pentru cineva - Sigma, moştenitorii ori controlorii
săi. Hai să examinăm treaba asta: de ce ar putea fi consideraţi
nişte bătrîni o ameninţare suficient de serioasă pentru a fi
ucişi? Se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. Am greşit
considerînd tot timpul Sigma doar o organizaţie de faţadă, o
falsă corporaţie, nu una autentică.
- Cum vine asta?
- Trebuia să-mi dau seama, deoarece am exemple din
cariera mea de pe Wall Street. în 1992, un tip şi-a eliminat un
rival ca să devină unicul director executiv la Time Warner.
Ştii care a fost prima lui mutare? S-a descotorosit de
persoanele ostile lui din consiliul director. Aşa procedează
administratorii. Scapă de adversari!
- Presupun că tipul de la Time Warner nu şi-a ucis
oponenţii, zise ea pe un ton sec.
- Pe Wall Street există diferite modalităţi de eliminare a
duşmanilor. Asta se întîmplă totdeauna cînd apare o schimbare
bruscă a conducerii.
- Prin urmare, sugerezi că a existat o „schimbare a
conducerii" la Sigma.
- Exact. O eliminare a celor consideraţi membri disidenţi
ai consiliului director.
- Rossignol, Mailhot, Prosperi şi ceilalţi - vrei să spui că
erau cu toţii disidenţi. Că s-au ridicat împotriva noii conduceri?
- Cam aşa ceva. Georges Chardin era cunoscut pentru
inteligenţa lui. Fără îndoială că a priceput ce avea să urmeze,
aşa că şi-a regizat dispariţia.
- Poate că da, poate că nu. Ne aflăm tot pe tărîmul purelor
speculaţii.
-Nu tocmai, spuse Ben încet, privind-o în ochi pe Anna.
Pornind de la principiul verificat de timp „Ia urma banilor",
am angajat un anchetator francez cu care mai lucrasem la
Hartman Capital Management. Un magician pe nume Osear
315
I 'cyaud. L-am folosit pentru nişte operaţiuni financiare la Paris
şi m-a uimit de fiecare dată rapiditatea şi calitatea serviciilor
lui. Şi mărimea notei de plată, dar asta-i altă chestiune.
- Mulţumesc că m-ai ţinut la curent cu ceea ce făceai,
zise Anna cu ironie. Asta fiindcă sîntem parteneri.
- Ascultă-mă. Un om nu poate trăi fară un anume sprijin
financiar. Aşa că mi-am spus: ce-ar fi dacă ai putea da de
urma executorului averii lui Chardin ca să vezi în ce formulă
şi-a lăsat bunurile, cum ar fi putut avea acces la ele. Făcu o
pauză şi scoase o coală împăturită din buzunarul jachetei.
Cu o oră în urmă Oscar Peyaud mi-a transmis asta de la
Paris.
Pe hîrtie era trecută doar o adresă:
Rogier Chabol
1554 rue des Vignoles
Paris 20
Anna ridică privirea, nedumerită şi emoţionată.
- Chabot?
-Pot să jur că-i pseudonimul lui Georges Chardin. Cred
că l-am găsit pe omul nostru, trebuie doar să ajungem la el
înaintea celor de la Sigma.
O oră mai trîziu, telefonul de pe biroul lui Walter Heisler
sună. Două semnale scurte: era o linie internă. Heisler ridică
receptorul, nu înainte de a trage zdravăn din ţigară.
- Heisler, zise el.
La capătul celălalt al firului era tehnicianul din cămăruţa
de la etajul cinci.
- Ai primit nota despre agenta americană Navarro?
- Ce notă?
Heisler dădu drumul încet fumului pe nări.
- Tocmai a sosit.
- înseamnă că a stat toată dimineaţa la centrul de triere a
mesajelor.
316
Centrul de triere a mesajelor care opera cu o ineficientă
exasperantă.
- Ce s-a-ntîmplat? Sau trebuie să aflu ştirile de la radio?
- Se pare că-i o impostoare. Am fost traşi pe sfoară.
Guvernul american a emis un mandat pe numele ei. Nu e
treaba mea, dar m-ara gîndit că trebuie să-ţi atragă cineva
atenţia.
- Hristoase! zise Heisler, lăsînd ţigara să-i cadă dintre buze
în ceaşca de cafea. Rahat! A naibii încurcătură.
- Ce-ai zice să pui tu mîna pe ea? îi sugeră tehnicianul.
- Plata pentru camera 1423, îi zise Anna funcţionarului
de la recepţie, punînd pe poliţa de granit negru cele două
carduri-chei.
- O clipă, vă rog. Doar să-mi semnaţi pe nota finală, ja?
Bărbatul părea obosit şi agasat.
- Sigur, spuse Anna.
- Sperăm că v-a priit şederea la noi, domnişoară Navarro.
Bătu nişte clape de pe tastatură, apoi ridică privirea spre ea,
arătîndu-şi dinţii îngălbeniţi într-un zîmbet larg. Scuze. O
să dureze cîteva momente pînă apar fişierele. Avem o
problemă în sistem. Aşa-s computerele astea. Zîmbetul i se
lăţi, de parcă spusese ceva hazliu. Sînt nişte instrumente de
mare ajutor în muncă, atunci cînd funcţionează. O să-l chem
pe director.
Ridică un receptor roşu şi spuse cîteva cuvinte în germană.
- Ce se întîmplă? întrebă Ben, care stătea în spatele ei.
- Zice că e o problemă la computer, murmură Anna.
Din spatele recepţiei ieşi un bărbat scund, cu burtă mare,
îmbrăcat într-un costum negru.
- Sînt directorul şi îmi cer scuze pentru întîrziere, i se
adresă el Annei.
Schimbă o privire cu recepţionerul.
-Avem o defecţiune. O să dureze cîteva minute pînă găsim
fişierele. Telefoanele şi celelalte servicii. Le vom obţine curînd,
iar dumneavoastră o să le puteţi verifica, să vedeţi dacă sînt
corecte.
317
Ceva nu era în regulă. Directorul se comporta prea jovial
.şi în ciuda răcorii din hol, Anna observă broboane de sudoare
pe furntea lui.
- Veniţi în biroul meu pînă cînd rezolvăm problema.
Relaxaţi-vă. Mergeţi la aeroport, da? V-aţi aranjat transportul?
Putem să vă ducem cu maşina hotelului - pe cheltuiala noastră.
Măcar aşa să ne revanşăm pentru acest inconvenient.
- Sînteţi foarte amabil. Anna recunoştea genul de reacţie
a celui pe care încordarea îl făcea vorbăreţ. Omul avea ordin
să-i reţină.
- Pentru puţin. Pentru puţin. Veniţi cu mine să beţi o ceaşcă
de cafea. Nimeni nu o prepară mai bine decît vienezii.
Probabil că omul nu fusese informat pentru ce urmau să
fie reţinuţi sau dacă erau periculoşi. Fusese instruit să anunţe
serviciul de pază, dar oamenii lui nu sosiseră încă, altfel n-ar
fi fost aşa de neliniştit. Ea pleca mai devreme de la hotel,
ceea ce însemna... ei bine, existau mai multe posibilităţi. Poate
că ea sau el fusese luat doar de curînd în vizor şi pregătirile
nu fuseseră încheiate.
-Uite ce e, spuse Anna, poţi să-mi trimiţi nota. Nu-i mare
lucru, nu?
- Durează doar cîteva minute, zise directorul, fără s-o
privească. Ochii lui fixau un gardian aflat în celălalt capăt al holului.
Anna îşi consultă ostentativ ceasul de la mînă.
- Verii tăi or să se întrebe ce-am păţit, îi spuse ea lui Ben.
Ar fi bine să ne grăbim.
Directorul ocoli recepţia şi-i puse o mînă rece şi umedă
pe braţ.
- Doar cîteva minute, zise el.
- ia mîna de pe mine, spuse Anna pe un ton vag
ameninţător.
Ben fu surprins de brusca răceală din glasul ei.
- Vă putem duce oriunde vreţi să mergeţi, protestă
managerul pe un ton linguşitor.
Dinspre partea opusă a holului, gardianul se apropia cu
paşi mari şi repezi.
318
Arma îşi puse geanta pe umăr şi se îndreptă spre uşa din
faţă.
- Vino cu mine, i se adresă ea lui Ben.
Cei doi porniră în grabă spre ieşire. Anna ştia că gardianul
trebuia să vorbească cu directorul înainte de a-i urmări în
afara clădirii. Ajunşi pe aleea din faţa hotelului, Anna se uită
cu atenţie înjur. La capătul blocului un ofiţer de poliţie vorbea
la o staţie de emisie-recepţie, anunţînd probabil unde se alia.
Probabil că sosise primul acolo.
Ea îi aruncă sacoşa lui Ben şi porni direct spre poliţist.
- Doamne, Anna! strigă Ben.
Anna i se adresă poliţistului, pe un ton oficial:
- Vorbeşti engleza?
- Da, zise şovăitor poliţistul, un tînăr tuns scurt, cu o
alură atletică.
- Sînt de la FBI, spuse Anna. Biroul Federal de Investigaţii,
pricepi? Căutăm un cetăţean american care se sustrage justiţiei,
o femeie. Se numeşte Anna Navarro.
Ii flutură insigna de la BIS în timp cc-l privea în ochi
obligîndu-l să-şi concentreze atenţia asupra ei.
- Ai spus Anna Navarro, răsuflă uşurat poliţistul
recunoscînd numele. Da. Am fost anunţaţi. în hotel, da?
- S-a baricadat în camera ei, spuse Anna. La etajul
paisprezece. Camera 1423. Şi e cu cineva, pricepi?
Poliţistul dădu din umeri.
- Noi avem doar numele Anna Navarro, zise el.
Anna dădu din cap. Era o informaţie importantă.
- Am doi agenţi la faţa locului, înţelegi? Dar ca
observatori. Noi nu putem acţiona pe teritoriul austriac. E
treaba voastră. Te rog să intri pe uşa de serviciu şi să urci la
etajul paisprezece. Crezi că te descurci?
- Sigur că da, spuse poliţistul.
- Şi anunţă-i şi pe ceilalţi, da?
El încuviinţă nerăbdător.
- O s-o prindem pentru voi. Austria e... cum spuneţi voi...
un loc unde domneşte legea şi ordinea.
319
Anna îi adresă cel mai călduros zîmbet.
- Contăm pe voi.
Cîteva minute mai tîrziu, Ben şi cu Anna se aflau într-un
taxi, în drum spre aeroport.
- A fost cam riscant, spuse Ben încet.
- Nu prea. Mi-am imaginat că de-abia primiseră ordinul,
altfel ar fi fost mai bine pregătiţi. Asta-nsemna că n-aveau
idee cum arăt. Ştiau doar că sînt în căutarea unui cetăţean
american.
- De fapt, de ce te urmăresc?
- încă nu ştiu precis. Am aflat doar că cineva a împrăştiat
zvonul că aş fi trecut de partea duşmanului, că vînd secrete
de stat ori aşa ceva. întrebarea e cine, cum şi de ce?
- Am impresia că Sigma utilizează canalele oficiale. Se
foloseşte de poliţie pentru manipulări.
- Aşa se pare.
- Asta nu-i bine, zise Ben. Faptul că o să avem toată poliţia
europeană pe urmele noastre, pe lîngă criminalii psihopaţi
plătiţi de Sigma, o să ne încurce socotelile.
- E un fel de-a privi lucrurile, zise Anna.
- Sîntem morţi.
- E cam mult spus. Ce-ar fi să abordăm chestiunea asta
pas cu pas?
- Cum'?
- Ben Hartman şi Anna Navarro or să-şi ia bilete la o
cursă aeriană de la Graz, aflat la vreo sută cincizeci de
kilometri sud, pentru München.
- Şi ce-o să facem la München?
- N-o să mergem la München. Adevărul e că ţi-am dat în
urmărire cărţile de credit. E un duh pe care-l pot vîrî la loc în
sticlă. De îndată ce-o să foloseşti o carte de credit pe numele
tău, o să se declanşeze alarma la Washington şi la cine ştie ce
alte filiale de-ale noastre.
- Deci sîntem terminaţi.
- Deci o să ne folosim de asta. Vreau să te concentrezi,
320
Ben. Uite, fratele tău a pregătit documente de călătorie pentru
el şi Liesl, în cazul în care ar fi trebuit să plece undeva
incognito. Din cîte ştim, documentele de identitate sînt bune,
iar cartea de credit ar trebui să fie valabilă. Robert şi Paula
Simon or să-şi cumpere de la Viena bilete pentru prima cursă
spre Paris. Un cuplu de americani obişnuiţi, printre atîţia alţii
care trec zilnic prin aeroport.
- Corect, spuse Ben. Corect. îmi cer scuze, Anna. Nu
mai gîndesc limpede. Există totuşi riscuri, nu?
- Sigur că există. Tot ce facem prezintă riscuri. însă dacă
plecăm acum, există şanse ca poliţia să nu fi afişat fotografiile
noastre peste tot şi să nu-i caute pe domnul şi doamna Simon.
Important e să fim calmi şi atenţi. Pregătiţi să improvizăm la
nevoie.
- Sigur, zise Ben, nu prea convins.
Anna îl privi. Părea tînăr, mai tînăr decît era; îi dispăruse
aroganţa şi avea nevoie de susţinere morală.
- După cîte-ai păţit, sînt convinsă că n-o să-ţi pierzi capul.
Pînă acum nu ţi s-a întîmplat. S-ar putea ca ăsta să fie cel mai
important lucru acum.
- Cel mai important lucru e să ajungem la Chardin.
- O să ajungem la el, spuse Anna, scrîşnind din dinţi
încrîncenată. O să ajung la el.
Ziirich
Martinas Deschner îşi cuprinse faţa în palme, încereînd să-şi
limpezească mintea tulburată. Una dintre cărţile de credit pe
care prietenul lui Liesl şi le făcuse cu ajutorul lui fusese în
cele din urmă folosită. Un funcţionar de la un serviciu de
securitate a creditelor dăduse telefon ca să se asigure că acel
card nu fusese pierdut.
Peter plătise cotizaţia anuală; numele, numărul de telefon
şi adresa erau ale unei firme pe care Matthias o înfiinţase
pentru el; toate mesajele ajungeau la el, ca reprezentant legal.
Deschner fusese destul de incomodat de întreaga afacere - în
321
cel mai bun caz îndoielnică din punct de vedere legal -, dar
Lieslîl implorase s-o ajute. Privind retrospectiv lucrurile, îşi
zise că ar fi trebuit să fugă, să fugă în direcţia opusă. Deschner
se considera un tip onorabil, dar nu un erou.
Pentru a doua oară în ultimele zile se afla în faţa unei
dileme. Să-l ia dracu' pe Ben Hartman. Să-i ia dracu' pe
amîndoi fraţii Hartman.
Deschner se ţinuse de cuvînt faţă de Peter şi Liesl, dar, o
dată cu moartea lor, era dezlegat de jurământul lui. Lucrurile
se complicaseră. Supravieţuirea lui se afla acum pe primul
plan.
Bemard Suchet, de laHandelsbank, era prea isteţ ca să-l fi
crezut cînd îi spusese că habar n-avea în ce era implicat Peter
Hartman. De fapt, nu voia să ştie, crezînd că tot ce nu ştia
nu-l putea afecta.
Cu cît se gîndea mai mult, cu atît mai furios devenea.
Liesl fusese o fată minunată - i se punea un nod în gît
cînd se gîndea că murise dar greşise implicîndu-l în afacerile
ei. Procedase greşit. El nu dorise niciodată să ia parte la
cruciada ei.
îşi aminti vorbele ei: Avem nevoie de ajutorul tău. Asla-i
tot. Nimeni altcineva nu ne poate ajuta.
Pe Deschner începu să-l doară capul. Tînăra lui verişoară
îi ceruse prea mult.
Ea îşi atrăsese duşmănia unei organizaţii care ucidea
oamenii cu indiferenţa unui poliţist care împarte amenzi pentru
parcare neregulamentară.
Oamenii ăia aveau să afle despre activarea cărţii de credit.
Pe urmă, vor descoperi că dr. Matthias Deschner fusese
înştiinţat de acest fapt, dar omisese să raporteze. în curînd,
dr. Matthias Deschner n-avea să mai existe. Se gîndi la fiica
lui, Alma, care urma să se mărite peste două luni. înghiţi în
sec, imaginîndu-şi-o pe Alma ducîndu-se la altar singură. Nu,
asta nu trebuia să se întîmple. N-ar fi fost doar nepăsare, ci
de-a dreptul egoism din partea lui.
Pulsaţia dureroasă din spatele globilor oculari nu înceta.
322
Deschise sertarul biroului, luă o sticlă de Panadol şi înghiţi
fară apă o tabletă amară, cretoasă.
Se uită la ceas.
O să raporteze activarea creditului. Dar nu imediat. Va
mai aştepta cîteva ore. Intîrzierea putea fi uşor explicată, iar
ei vor aprecia faptul că le furniza informaţia de bunăvoie.
Intîrzierea îi va permite lui Hartman să fugă. La urma
urmei, era vorba doar de cîteva ore. Ii datora măcar atît, hotărî
Deschner.
32
Paris
Arondismentul douăzeci al Parisului, sectorul cel mai
FHESTIC al capitalei Franţei, se întinde pe un mic deal de

lîngă autostrada ce încercuieşte oraşul şi-i defineşte hotarele,

în secolul al XVIII-lea, pe acel teren se afla un sat de viticultori
numit Charonne. De-a lungul anilor, în locul viilor au apărut
case mici, care, la rîndul lor, au lăsat spaţiu larg unor
dizgraţioase structuri de beton. Aici se afla rue des Vignoles,
punctul lor de reper.
Călătoria spre Paris fusese exasperantă; fiecare privire
întîmp lato are, chiar şi indiferenţa vameşilor francezi li se
păreau suspecte. Anna, care cunoştea eşecurile alertelor
internaţionale şi modul în care stînjeneau autorităţile de
frontieră executarea eficientă a directivelor de securitate, nu
era surprinsă că reuşiseră să treacă de controalele vamale.
Abia cînd se pierdură în mulţimea de la Aeroportul De
Gaulle începură să se relaxeze. Anna şi Ben ieşiră din staţia
de metrou Gambetta, trecură pe lîngă clădirea masivă a
tribunalului şi-o luară pe rue Vitruve, către rue des Orteaux.
Făcură la stînga. Din rue des Vignoles porneau mai multe
străduţe înguste.
Zona ce înconjura Charonne, la sud de Belleville, era
322
populată mai ales de africani, hispanici sau antilezi. Chiar şi
înainte de recentele valuri de imigranţi, cartierul nu se bucurase
de atenţia burgheziei oraşului. Era un loc unde se adunaseră
săracii şi infractorii, unde insurgenţii Comunei din Paris
găsiseră sprijin popular. Un loc al declasaţilor şi-al celor
năpăstuiţi de soartă. Singurul obiectiv important al
nrondismentului era cimitirul Pere Lachaise, o grădină cu
morminte, întinsă pe patruzeci şi patru de hectare. începînd
cu secolul nouăsprezece parizienii, care altfel n-ar fi catadacsit
să viziteze zona lăsată în părăsire, au fost de acord să-i
încredinţeze trupurile lor după moarte.
îmbrăcaţi asemeni unor turişti americani, Anna şi Ben
cercetau împrejurimile. Oamenii de pe stradă, înveşmîntaţi în
loate culorile curcubeului, erau tineri artişti sau imigranţi din
Mahgreb, care sperau să cîştige destui bani ca să le poată
Irimite şi rudelor din Tunisia ori Algeria.
- E greu de imaginat că un mare mahăr s-a retras într-un
asemenea cartier, spuse Anna. Ce s-a întîmplat, şi-a abandonat
casele de pe Coasta de Azur?
- De fapt, e aproape perfect, zise Ben gînditor. Dacă vrei
să dispari, nu există loc mai bun. Nimeni nu remarcă pe nimeni,
nimeni nu cunoaşte pe nimeni. Dacă vrei să rămîi în oraş
dintr-un motiv oarecare, e cel mai pestriţ loc pe care-l poţi
găsi - plin de străini, imigranţi, excentrici de tot soiul.
Spre deosebire de Anna, Ben cunoştea oraşul, fapt ce-i
dădea o anume încredere în sine.
Anna încuviinţă.
- Siguranţa pe care ţi-o dă mulţimea.
- Plus un labirint de străzi, un tren rapid spre provincie şi
accesul imediat la autostrada de centură. Un loc bun atunci
cînd vrei să-ţi asiguri mai multe căi de scăpare.
Anna zîmbi.
- înveţi repede. Eşti sigur că nu vrei o slujbă de anchetator
guvernamental? îţi putem oferi un salariu de cincizeci şi cinci
de mii de dolari anual, plus propriul tău loc de parcare.
- Tentant, zise Ben.
324
Trecură pe lîngăLaFleche d'Or, un restaurant cu acoperiş
din ţiglă roşie, înălţat deasupra unor şine ruginite de cale ferată.
Apoi Ben se îndreptă către o cafenea marocană, unde aerul
umed era încărcat de arome de cuşcuş.
- Nu garantez calitatea hranei, dar mirosul e îmbietor,
zise Ben.
Prin vitrina de sticlă vedeau triunghiul de piatră pe care
scria „1554, rue des Vignoles". Clădirea de şapte etaje ocupa
un teren izolat, înconjurat de trei părţi de străzi înguste. Faţada
era înnegrită de fumul maşinilor şi pătată cu excremente de
pasăre.
- După cum spune sursa mea, Peyaud, omul e cunoscut
drept „L'Ermite", pustnicul. Ocupă tot etajul şapte. Vecinii
ştiu că se află acolo după comenzile pe care le primeşte -
alimente şi altele. Nici măcar comisionarii nu l-au văzut
vreodată. Lasă marfa într-un mic ascensor şi încasează banii
cînd acesta coboară. Puţinii oameni care-i acordă cît de cît
atenţie îl consideră un excentric. însă, locul ăsta e plin de
excentrici.
Ben începu să înfulece din friptura de miel.
- Deci trăieşte retras, zise Anna.
- Foarte retras. Se pare că nimeni nu l-a văzut vreodată.
Peyaud a vorbit cu femeia care locuieşte la parter. Ea, ca şi
ceilalţi aflaţi în clădire, au hotărît că e un rentier bătrîn,
paranoic şi excesiv de timid. Un caz patologic de agorafobie.
Habar n-au că el e proprietarul clădirii.
- Şi crezi că o să-i putem face o vizită neanunţată acestui
posibil dezechilibrat, posibil paranoic, posibil periculos şi cu
siguranţă bolnav şi speriat individ şi că o să ne servească cu
cafea şi-o să ne spună tot ce vrem să ştim?
- Nu, nu cred deloc asta. S-ar putea să n-aibă cafea, zise
Ben zîmbind.
- Ai o încredere fără margini în farmecul dumitale.
Vorbeşte engleza?
- Fluent. Ca majoritatea oamenilor de afaceri francezi.
Ben îşi şterse buzele cu un şerveţel de hîrtie. Contribuţia mea
325
a constat în a ajunge pînă aici. Dumneata eşti profesionistul
şi a sosit timpul să iei comanda. Ce spun manualele de operare
în teren? Ce trebuie să faci într-o situaţie ca asta?
- O să mă gîndesc cum trebuie procedat într-o vizită
prietenească la un psihopat despre care lumea crede că e mort,
în vreme ce dumneata eşti convins că deţine secretul unei
ameninţătoare organizaţii globale. Nu cred că o asemenea
situaţie este descrisă în manual.
Se ridicară, şi Anna îi luă mîna.
Vino după mine, spuse ea.
Therese Broussard privea posomorită de la fereastra aflată
la etajul şapte, traficul pietonilor de pe rue des Vignoles. Se
uita ca să-şi dolomească nervii şi să-şi alunge plictiseala; se
uita fiindcă n-avea nimic mai bun de făcut. Tocmai terminase
de călcat şi avea nevoie de o pauză.
în vîrstă de şaptezeci şi patru de ani, îndesată, cu ten
unsuros şi trăsături porcine, Therese le mai spunea şi-acum
oamenilor că era croitoreasă, deşi nu mai tăiase o bucată de
material de zece ani şi nici nu fusese vreodată foarte pricepută
în meseria asta. Crescuse la Belleville, părăsise şcoala la
paisprezece ani şi nu fusese niciodată suficient de drăguţă ca
să-şi găsească un bărbat care s-o întreţină. în consecinţă, fusese
nevoită să înveţe o meserie. Bunica ei avea o prietenă
croitoreasă, care acceptase s-o ia pe fată ca ucenică. Mătuşa
Jeanne îi plătea totdeauna meschina sumă săptămînală cu mare
ezitare. Clientela deja redusă se micşora mereu şi, o dată cu
ea, cîştigurile ei.
într-o zi a anului 1945, o bombă căzuse lîngă Therese pe
cînd cobora pe Porte de la Chapelle; deşi nu fusese rănită,
explozia intrase în visurile ei nocturne, împiedieînd-o să
doarmă. Cu timpul, starea ei psihică se înrăutăţise. Tresărea
la cel mai mic zgomot şi începuse să mănînce cu lăcomie.
După ce mătuşa Jeanne murise, Therese îi preluase clientela.
Cîştiga cît să-şi asigure traiul zilnic.
326
La scurt timp după ce împlinise şaizeci şi cinci de ani, îl
cunoscuse pe Laurent pe rue Ramponu, în faţa clădirii Soeurs '.
de Nazareth, de unde lua o porţie săptămînală de mîncare.
Laurent era cu zece ani mai vîrstnic decît ea, dar arăta mult
mai bătrîn. Cocîrjat şi chel, îmbrăcat cu o jachetă de piele cu
mînecile prea lungi pentru el, plimba un căţeluş, un terrier.
Thérèse îl întrebase cum se numeşte căţelul şi începuseră să
stea de vorbă. LI îi spusese că-şi hrănea cîinele - Poupée - i

înainte de-a mînca el şi că-l lăsa să-şi aleagă ce-i plăcea. Ea îi

vorbise despre crizele ei de panică şi despre faptul că un
funcţionar de la asistenţa socială o pusese cîndva sub ;
supraveghere. Funcţionarul mai făcuse şi demersuri pentru
ca statul să-i acorde cinci sute de franci săptămînal. Cînd aflase .
de ajutorul pe care-l primea, interesul lui Laurent faţă de ea
sporise simţitor. O lună mai tîrziu, se căsătoriseră. El se mutase
în apartamentul ci de lîngă Charonne, care deşi mic, sărăcăcios I
şi murdar, era mai plăcut decît locuinţa lui, de unde urma să |
fie dat afară. La scurt timp după căsătorie, Laurent insistase 1
să se apuce iarăşi de croitorie: aveau nevoie de bani, porţiile
de mîncare de la Soeurs de-abia le ajungeau jumătate de
săptămînă, iar banii de la ajutorul social erau insuficienţi. Ea
obiectase, cu calm, arătîndu-şi degetele mici şi noduroase,
explicîndu-i că nu mai avea dexteritatea necesară. El
protestase, mai puţin calm. Ea îl contrazisese cu vehemenţă,
amintindu-i că fusese concediat pînă şi din cele mai umile
slujbe şi că ea nu s-ar li măritat niciodată cu el dacă ar fi ştiut
ce beţiv era. Şapte luni mai tîrziu, în toiul uneia dintre
frecventele certuri, Laurent îşi pierduse echilibrul şi căzuse. '
Ultimele cuvinte pe care i le adresase fuseseră: Eşti grasă ca '•
o scroafă. Thérèse aşteptase cîteva minute ca să-i treacă furia, •
şi chemase salvarea. Mai tîrziu, aflase că soţul ei fusese doborît
de o hemoragie masivă - un anevrism cerebral. Un medic
tracasat îi explicase ceva despre vasele de sînge care erau ca
nişte tuburi în organism şi cum pereţii slăbiţi puteau ceda. Ea I
îşi dorise ca ultimele vorbe pe care i le adresase Laurent să fi
fost mai civilizate. ;
327
Puţinilor prieteni pe care îi avea le spunea că soţul ei fusese
un sfînt, dar nimeni nu se lăsa amăgit. In orice caz, căsnicia
fusese pentru ea o experienţă. Crezuse că un soţ i-ar fi împlinit
viaţa, dar Laurent îi demonstrase că nu te puteai bizui pe nici
un bărbat.
în vreme ce urmărea cu privirea siluetele de la colţul străzii
aflate lîngă blocul masiv din beton, încerca să le ghicească
deviaţiile de comportament. Care dintre bărbaţii ăia era
toxicoman? Care era hoţ? Care-şi bătea prietena?
O bătaie în uşă, puternică şi autoritară, o smulse din
reverie.
- Je suis de l'Assedic, laissez-moi entrer, s'il vous plaît!
~ De ce n-ai sunat la poartă? răcni madame Broussard.
- Am sunat. De mai multe ori. Soneria e stricată. Ca şi
poarta. Chiar nu ştiai?
- Ce cauţi aici? Situaţia mea nu s-a schimbat. Ajutorul
meu...
- Se verifică, zise bărbatul pe un ton oficial. Trebuie să
lămurim cîteva lucruri, altfel plăţile încetează.
Thérèse îşi tîrî cu greu picioarele spre uşă şi se uită pe
vizor. Omul avea aroganţa obişnuită a funcţionarului, a omului
căruia i se dă o fărîmă de putere care-l făcea despotic. Totuşi
ceva din glasul lui, accentul i se părea mai puţin familiar. Poate
că provenea dintr-o familie belgiană. Lui Thérèse nu-i plăceau
belgienii.
Omul de la asistenţa socială era îmbrăcat într-o jachetă
subţire de lînă, purta o cravată ieftină, tipică pentru funcţia
lui, şi avea o chică de păr încărunţit. Tenul însă era neted,
fără riduri, pielea nefiind întinsă pe oasele feţei.
Thérèse trase cele două zăvoare, scoase lanţul de
siguranţă, apoi descuie ultima broască şi deschise uşa.
Ieşind după Anna din cafenea, Ben nu-şi lua ochii de la
clădirea cu numărul 1554 de pe rue des Vignoles, încercînd
să-i descifreze misterele. Clădirea era prea neîntreţinută ca să
atragă atenţia. Cu toate acestea, puteai observa structura unei
328
clădiri ce fusese cîndva elegantă: nişele ferestrelor, împodobite
cu piatră sculptată, colţarele, unde blocurile de piatră lustruită
erau aşezate astfel încît suprafeţele largi să alterneze cu cele
înguste şi acoperişul mansardat, mărginit de un parapet jos,
acum ruinat.
Instrucţiunile pe care i le dăduse Anna fuseseră clare.
Urmau să traverseze strada amestecaţi într-un grup de
trecători, mergînd în pas cu ei. N-ar fi atras atenţia printre
oamenii care se îndreptau spre magazinul ce vindea băuturi
ieftine şi ţigări sauShawarma aflată alături. Oricine-arfi privit
de la vreo fereastră n-ar fi remarcat nimic neobişnuit în
circulaţia pietonilor. Abia doar cînd aveau să ajungă în faţa
uşii blocului, cei doi s-ar fi desprins din mulţime pentru a
încerca să intre.
- Sunăm la uşă? întrebă Ben cînd ajunseseră la intrare.
- Dacă am suna, n-am mai fi neanunţaţi, nu? Mi se pare
că ăsta era planul.
Aruncînd o privire grăbită înjur, Anna introduse o lamă
îngustă de oţel în broască şi îşi făcu de lucru cu ca cîteva
clipe.
Fără rezultat.
Ben se alarmă. Pînă acum, avuseseră grijă să se amestece
în mulţime, să-şi potrivească paşii cu cei ai trecătorilor, însă
acum stăteau pe loc. Oricine i-ar fi văzut din întîmplare ar fi
observat că nu erau din partea locului.
- Anna, murmură el încordat.
- Scoate-ţi portmoneul şi numără-ţi banii, şopti ea. Scoate
telefonul şi verifică mesajele. Fă ceva. Calm. Fără grabă.
In timp ce ea vorbea, se auzea zgomotul slab al metalului
alunecînd pe metal. In cele din urmă broasca cedă. Anna apăsă
pe clanţă şi deschise uşa.
- Uneori, încuietorile astea au nevoie de o atenţie mărită.
Oricum, asta nu e foarte sigură.
- Ascuns la vedere, cred că asta-i ideea.
- In orice caz, ascuns. Spuneai că nimeni nu l-a văzut
vreodată.
329
- Aşa e.
- Te-ai gîndit că, dacă n-a fost nebun la începutul vieţii
lui retrase, ar fi putut deveni? Totala izolare socială poate
avea un asemenea efect.
Se îndreptară spre ascensorul murdar. Arma apăsă pe
buton, chemînd liftul la parter. Ascultară amîndoi huruitul
cablului şi hotărîră că era mai sigur s-o ia pe scări. Urcară
cele şapte etaje, avînd grijă să nu facă zgomot.
Holul de la ultimul nivel, acoperit cu dale albe, soioase,
se întindea în faţa lor. Surprinzător, uşa singurului apartament
de pe palier era întredeschisă.
- Monsieur Chabot, strigă Anna.
Nu-i răspunse nimeni.
- Monsieur Chardin! spuse ea, aruncînd o privire spre
Ben.
Percepură un zgomot în interiorul învăluit în semiîntuneric.
- Georges Chardin! strigă iarăşi Anna. Avem informaţii
care ţi-ar putea fi de folos.
Cîteva momente de tăcere, urmate de o explozie
asurzitoare.
Ce se înthnplase?
O privire spre peretele din faţa uşii deschise îi lămuri: fusese
găurit de un jet de alice din plumb.
Persoana aflată în apartament trăgea cu o armă în ei.
- Nu ştiu care-i problema, spuse Therese Broussard,
îmbujorîndu-se. De cînd a murit soţul meu, n-a intervenit
nici o schimbare în situaţia mea.
Bărbatul, cu o valiză mare şi neagră în mînă, trecu pe
lingă ea şi se duse la fereastră, ignorînd-o preţ de o clipă.
- Frumoasă privelişte, zise el.
- Camera nu e luminată direct, îl contrazise cu asprime
Therese. E întunecoasă mai tot timpul zilei. Ai putea developa
filme aici.
- Pentru anumite scopuri, ăsta poate fi un avantaj.
Ceva nu era în regulă. Franceza vizitatorului îşi pierduse
nota autoritară caracteristică funcţionarilor de la asistenţa
socială, şi suna mai puţin franţuzeşte.
Thérèse se depărta cu cîţiva paşi de bărbat. Pulsul i se
acceleră cînd îşi aminti brusc relatările despre un violator care
brutalizase mai multe femei lîngă Place de la Réunion. In
plus, unele dintre victime fuseseră mai în vîrstă. Omul ăsta e
un impostor, îşi zise ea. Felul în care se mişca individul,
asemeni unei feline, îi confirma bănuiala - era violatorul de
la Réunion. Mon dieu! Ucigaşul cîştigase, din cîte auzise ea,
încrederea victimelor, care-l invitaseră în casă!
Cum de putuse să fie atît de proastă! Privi înnebunită în
jur, căutînd ceva cu care să se poată apăra şi luă un ghiveci
greu de lut, în care se afla un ficus.
- Te rog să pleci imediat! zise ea cu glas tremurător.
- Madame, rugăminţile dumitale nu înseamnă nimic
pentru mine, spuse calm bărbatul, privind-o ameninţător.
Thérèse sesiză o sclipire argintie cînd intrusul scoase un
cuţit cu lamă lungă curbată, şi aruncă ghiveciul spre el cu
toată puterea. Greutatea vasului îi dejuca intenţiile. Acesta
căzu lovindu-l pe bărbat doar la picioare tară să-l rănească.
lisuse Hristoase! Cu ce se mai putea apăra? Cu micul ei
televizor stricat! II smulse de pe poliţă, îl înălţă cu greu
deasupra capului şi-I azvîrli spre el. Zîmbind, bărbatul se feri
de proiectilul improvizat, care se izbi de perete, înainte de a
cădea pe podea, unde se sparse cu zgomot.
Trebuia să găsească altceva. Da - fierul de pe scîndura
de călcat! II scosese oare din priză? Thérèse alergă spre el,
dar intrusul înţelese ce avea ea de gînd.
- Stai pe loc, vită bătrînă şi enervantă, strigă el.
Mişcîndu-se cu iuţeala fulgerului, scoase alt cuţit, mai
mic, şi-I aruncă spre ea.
Thérèse nu-l văzu venind, dar simţi cînd lama se înfipse
adînc în sînul ei drept. La început, crezu că obiectul o lovise
şi ricoşase. Pe urmă îşi coborî privirea şi văzu mînerul de oţel
ieşindu-i din bluză. Ce ciudat, îşi zise ea, nu simt nimic. Pe
urmă, o cuprinse o senzaţie rece, iar în jurul lamei de oţel
înflori o pată roşie. Frica îi dispăru şi fu cuprinsă de turbare.
Dacă omul o credea o victimă, greşea. îşi aminti vizitele
nocturne ale tatălui ei beat, răsuflarea lui acră în timp ce-şi
vîra în ea degetele noduroase, rănind-o cu unghiile lui
murdare. îşi aminti de Laurent şi de ultimele cuvinte pe
care i le adresase el.
Răcnind, se năpusti către adversar, cu toate cele o sută
cincisprezece kilograme ale ci şi reuşi să-l placheze, să-l
trîntcască la pămînt.
Ar fi fost mîndră de ceea ce făcuse, dacă bărbatul n-ar fi
impuşcat-o mortal, cu o fracţiune de secundă înainte ca trupul
ei să se izbească dc-al lui.
Trcvor se înfiora de scîrbă cînd împinse de pe el trupul
obez, inert. Moartă, femeia era doar o idee mai puţin antipatică
decît în viaţă, îşi spuse el în timp ce vîra pistolul cu amortizor
în toc. Cele două găuri făcute de gloanţe în fruntea ei păreau
o altă pereche de ochi. O trase de lîngă fereastră. Ar fi trebuit
s-o împuşte imediat după ce intrase în casă. Oricum,
întotdeauna intervenea ceva neaşteptat. Tocmai de-aceca îi
plăcea meseria Iui. Niciodată nu era doar rutină; exista
totdeauna posibilitatea unor surprize, a unor provocări.
Niciodată nu apăruse vreo situaţie pe care Arhitectul să n-o
poată controla.
- Dumnezeule, şopti Anna. Ploaia de alice trecuse la cel
mult jumătate de metru de ea. Nu e cea mai călduroasă primire.
Dar unde era trăgătorul?
O serie neîntreruptă de explozii venea dinspre uşa deschisă
a apartamentului, de undeva din interiorul întunecat. Era
limpede că omul trăgea prin deschizătura dintre uşa grea de
oţel şi toc.
- George Chardin, strigă Ben, n-am venit să-ţi facem vreun
rău. Vrem să te ajutăm — şi avem nevoie de ajutorul dumitale!
Te rog, ascu/tă-ne] Ascultă-ne pînă la capăt!
Din adăpostul întunecat al apartamentului se auzi un
332
zgomot bizar, un geamăt de groază, aparent involuntar,
precum strigătul unui animal rănit. Omul rămase invizibil,
învăluit în întuneric. Auziră declicul unui cartuş alunecîndîn
locaş şi o luară Ia goană în direcţii opuse pe holul lung.
Altă explozie! O rafală de alice ieşi prin uşa deschisă,
fâcînd scobituri de forme neregulate în tencuiala pereţilor.
Aerul era încărcat de mirosul înţepător al corditei. întregul
hol arăta acum ca un cîmp de bătălie.
-Ascultă! strigă Ben spre adversarul lor nevăzut. Noi nu
tragem în dumneata. N-am venit aici să-ţi facem rău! Urmă
o pauză. Am venit să te apărăm de Sigma!
Tăcere. Omul asculta! Invocarea numelui Sigma, a parolei
unei conspiraţii de mult îngropate îşi făcuse efectul.
Ben o văzu pe Anna făcîndu-i semn cu mîna. Voia ca el
să rămînă acolo unde era, în timp ce ea va încerca să pătrundă
în apartamentul lui Chardin. Dar cum? Anna deschise fără
zgomot o fereastră dublă, şi Ben simţi o adiere rece venind
de afară. îngrozit, Ben înţelese. Anna intenţiona să iasă pe
fereastră, să meargă pe îngusta margine exterioară, pînă cînd
ajungea la un geam care se deschidea spre apartamentul
francezului. Era o nebunie! O rafală mai puternică de vînt, şi
Anna ar fi dispărut în golul de dedesubt. Dar era prea tîrziu
să-i mai spună ceva. Doamne Atotputernic! voia el să strige.
Nu face asta!
După o vreme, un glas straniu, baritonal se auzi din
apartament.
- Deci ei au trimis un american.
-Nu există „ei", Chardin, răspunse Ben. Sîntem doar noi.
- Şi cine sînteţi voi? se auzi vocea încărcată de scepticism.
- Sîntem americani, e adevărat, şi avem nevoie de ajutorul
dumitale. Sigma mi-a ucis fratele.
- Nu sînt idiot. Vreţi să ies afară, ca să puneţi mîna pe
mine. Ei bine, nu o să mă prindeţi viu!
- Există metode mult mai simple, dacă am intenţiona asta.
Te rog, lasă-ne să intrăm... să vorbim cu dumneata, măcar
un minut.
333
- De ce vreţi să vorbiţi cu mine?
- Avem nevoie de ajutorul dumitale ca să-i învingem.
După o scurtă pauză se auzi un hohot de rîs sarcastic.
- Să învingeţi Sigma? E imposibil! Pînă adineauri credeam
că te poţi ascunde de ei. Cum m-aţi găsit?
- Printr-o muncă de investigaţie a naibii de isteaţă. Te
admir, ţi-ai acoperit de minune urmele. Ţi-a fost greu să
renunţi la controlul proprietăţilor. Înţeleg asta. Aşa că ai folosit
o fictio juris. O agenţie izolată. Ai fost totdeauna strălucit în
materie de strategie. Nu degeaba ai ajuns Directeur Général
du Département des Finances la Trianon.
Se auzi un zgomot în interiorul apartamentului şi Ben se
întreba dacă nu cumva Chardin hotărîse să se arate. Ben o
văzu pe Anna strecurîndu-se cu grijă pe marginea de piatră,
ţinîndu-se cu ambele mîini de parapet. Apoi dispăru din
vedere.
Trebuia să-l ţină de vorbă pe Chardin, să-l împiedice să
observe apariţia Annei la fereastra lui. Trebuia să-i capteze
atenţia.
- Ce vreţi de la mine? se auzi vocea lui Chardin.
Tonul devenise neutru. Omul asculta; ăsta era primul
pas.
- Monsieur Chardin, avem informaţii capitale pentru
dumneata. Ştim multe lucruri despre Sigma, despre
moştenitori - noua generaţie care a preluat controlul. Singura
protecţie - pentru oricare dintre noi - constă în cunoaştere.
- Nu există protecţie împotriva lor, prostule!
Ben ridică glasul:
- Pe dracu' ! Judecata dumitale era cîndva legendară. Dacă
ai pierdut-o, înseamnă că ei au învins. Nu-ţi dai seama cît de
lipsit de logică eşti? Dacă ne goneşti, o să te întrebi mereu ce-ai
fi putut afla. Sau poate că n-o să mai ai ocazia...
Se auzi un zgomot de geam spart, urmat imediat de un
trosnet puternic şi un zăngănit.
Reuşise Anna să pătrundă fără probleme în apartamentul
lui Chardin? Cîteva clipe mai tîrziu, auzi vocea Annei:
334
- I-am luat arma! îl ţin la respect.
Ben porni spre uşa deschisă şi intră în camera întunecată.
După cîteva secunde, cînd ochii i se acomodară cu întunericul,
distinse silueta Armei lîngă o draperie groasă, ţinînd în mînă
arma cu ţeava lungă. Un bărbat într-un ciudat halat gros, cu
glugă, se ridică încet de la podea, cu picioarele tremurînd.
Părea un om bolnav.
Probabil că Anna, năpustindu-se pe fereastră, sărise spre
arma lungă şi grea; impactul trebuie să-l fi răsturnat pe bătrîn.
Cîteva clipe, nimeni nu scoase o vorbă. Se auzea doar
respiraţia lui Chardin - greoaie, aproape chinuită.
Supraveghindu-l cu atenţie pe Chardin, pentru ca acesta
să nu scoată altă armă de sub veşmîntul lui de călugăr, Ben
bîjbîi cu mîna după un comutator. Cînd lumina se aprinse,
Chardin se întoarse cu faţa la perete. Căuta oare altă armă?
- Nu mişca! strigă Anna.
- boloseşte-ţi mult lăudata raţiune, Chardin, zise Ben.
Dacă voiam să te ucidem, ai fi fost deja mort. E clar că nu
pentru asta ne aflăm aici!
- întoarce-te cu faţa la noi, îi ordonă Anna.
-Aveţi grijă ce-mi cereţi, spuse el răguşit.
-Acum, la naiba!
Mişcîndu-se ca într-o secvenţă filmată cu încetinitorul,
Chardin se supuse, iar cînd Ben percepu realitatea celor văzute
de el, stomacul i se-ntoarse pe dos şi fu cît pe ce să vomite.
Anna rămase cu răsuflarea tăiată. Era o imagine oribilă, mai
presus de orice închipuire. Chipul lui Chardin era o masă de
ţesut cicatrizat, aproape fără trăsături. Carnea părea crenelată,
tăiată în zigzag: aproape lucioasă, de parcă ar fi fost lăcuită
sau acoperită cu folie de plastic. Vasele capilare expuse dădeau
ovalului care fusese cîndva faţa lui o nuanţă de roşu cărnos,
cu excepţia zonelor unde inflamaţiile produseseră nişte spirale
vineţii. Ochii cenuşii, înceţoşaţi păreau nelalocul lor.
Ben îşi feri privirea, apoi, cu greu, se strădui să se uite din
nou. Intr-o concavitate centrală a feţei, încreţită oribil, se aflau
două orificii nazale, mai sus de locul unde fuseseră cîndva
335
nările. Dedesubt, distinse o gură puţin mai mare decît o
tăietură.
- Dumnezeule, şopti Ben.
- Eşti surprins? zise Chardin. Se auzi un rîs ca o tuse.
Relatările despre moartea mea au fost destul de exacte. „Ars
şi imposibil de identificat." Trebuia să fi pierit în acel incendiu.
Deseori îmi doresc să se fi întîmplat aşa. Supravieţuirea
înseamnă cea mai cumplită soartă pe care-o poate avea o
fiinţă umană.
- Au încercat să te ucidă, şopti Anna. Şi-au eşuat.
-A, nu. Cred că în multe privinţe au reuşit, spuse Chardin
şi gemu.
Era limpede că şi vorbirea îi provoca dureri. Pronunţa
cuvintele cu o precizie exagerată, însă rănile făceau ca anumite
consoane să se audă neclar.
- Un prieten apropiat bănuia că vor încerca să mă elimine.
Circulau deja zvonuri despre trimiterea unor angeli rebelii.
Prietenul a ajuns la locuinţa mea de la ţară prea tîrziu. Totul
era scrum. Corpul meu - ce mai rămăsese din el - era ars.
Prietenului meu i s-a părut că mi-a găsit pulsul. M-a dus la
un mic spital de provincie, la treizeci de kilometri distanţă,
le-a spus celor de-acolo o poveste despre o lampă cu kerosen
răsturnată şi le-a dat un nume fals. Şi-a dat seama că, dacă
duşmanii mei ar fi aflat că supravieţuisem, ar fi încercat din
nou. Am petrecut mai multe luni în clinica aceea. Aveam arsuri
pe nouăzeci la sută din suprafaţa corpului. Nimeni n-a crezut
că voi supravieţui.
Vorbea împleticindu-se, ca în transă: era o poveste pe care
n-o mai spusese nimănui. Apoi se aşeză pe un scaun de lemn
cu spătar înalt.
- Dar ai supravieţuit, spuse Ben.
- Chinurile erau mai mari decît poate îndura o fiinţă
umană. Pansarea rănilor era un calvar mai presus de orice
închipuire. Pe urmă, după ce s-a format ţesutul granular, o
nouă teroare mă aştepta - contractarea. Cicatricele urmau să
336
se micşoreze, iar chinurile aveau să înceapă din nou. Durerile
mă chinuiesc şi acum. Nu vă puteţi uita la mine, nu? Nimeni
nu poate. De altfel, nici eu nu mă pot privi.
Anna vorbi, încercînd să restabilească o relaţie firească:
- Tăria pe care a dovedit-o... e ceva extraordinar. Nici
un manual de medicină nu poate explica treaba asta. Instinctul
de supravieţuire. Ai scăpat din incendiul ăla. Ai fost salvat.
Te-ai luptat ca să trăieşti. Trebuie să fi existat un motiv!
- Un poet a fost întrebat cîndva: Dacă locuinţa dumitale
ar lua foc, ce-ai salva? Iar el a răspuns: Aş salva focul. Fără
foc, nimic nu e posibil. Rîsul lui era stins, deconcertant. La
urma urmei, focul a tăcut posibilă civilizaţia, dar tot el poate
fi şi un instrument al barbariei.
Anna îi înapoie puşca lui Chardin, nu înainte de a scoate
ultimul cartuş din încărcător.
- Avem nevoie de ajutorul dumitale.
- Arăt eu ca un om în stare să ajute pe cineva, eu care nu
mă pot ajuta pe mine?
- Dacă vrei să le ceri socoteală duşmanilor dumitale, noi
am putea fi cea mai bună ocazie pe care-o ai, spuse JBen.
- Nu există răzbunare pentru aşa ceva. N-am supravieţuit
bînd din cupa mîniei.
Scoase un mic atomizor de plastic din halat şi îndreptă un
jet de vapori spre ochii săi.
- Timp de mai mulţi ani te-ai aflat la conducerea unei
importante corporaţii petrochimice - Trianon, îl provocă Ben.
Compania a rămas un lider în industrie. Dumneata ai fost
omul lui Emil, creierul care a restructurat Trianonul la mijlocul
secolului. In acelaşi timp era unul dintre fondatorii corporaţiei
Sigma. Cu timpul trebuie să fi devenit şi dumneata unul dintre
şefi.
- Sigma, repetă el cu glas tremurător. De unde a început
totul.
- Şi, fără îndoială, geniul dumitale contabil a contribuit la
scoaterea unor bunuri în afara graniţelor celui de-al Treilea
Reich.
337
- Zău? Crezi că ăsta a fost marele proiect? Ăsta n-a fost
decît un exerciţiu neglijabil. Marele proiect... le grand
projet... Glasul i se stinse. A fost cu totul altceva. Ceva ce
dumneata nu poţi să pricepi.
- Pune-mă la încercare, zise Ben.
- Ca să divulg secretele pe care le-am protejat o viaţă
întreagă?
- Chiar dumneata spuneai: care viaţă? Ben făcu un pas
către el şi-l privi în ochi reprimîndu-şi repulsia. Ce mai ai de
pierdut?
- în sfîrşit eşti sincer, spuse încet Chardin; ochii lui fără
pleoape păreau că se rotesc, privindu-l pătrunzător pe Ben.
Făcu o pauză lungă, după care începu să vorbească, lent,
ca un hipnotizator:
- Povestea începe înainte de-a apărea eu şi va continua,
fără îndoială, după ce nu voi mai exista. Originea ei se află în
ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial, cînd un
consorţiu format din cei mai importanţi industriaşi ai lumii
s-a întrunit la Ziirich pentru a stabili direcţia în care avea să
se îndrepte lumea postbelică.
Ben îşi aminti bărbaţii cu priviri ferme din vechea
fotografie.
- Erau nişte oameni furioşi, continuă Chardin, cărora le
ajunsese la urechi ce plănuia să facă Franklin Roosevelt- să-l
înştiinţeze pe Stalin că nu se va opune unei masive acaparări
teritoriale de către sovietici. Lucru pe care l-a şi făcut înainte
de-a muri. A cedat jumătate din Europa comuniştilor! Aceşti
lideri ai capitalului mondial ştiau că n-aveau cum să dejoace
dezgustătorul tîrg americano-sovietic de la lalta. în
consecinţă, au constituit o Corporaţie care urma să fie un
cap de pod, o modalitate de a canaliza importante sume de
bani pentru susţinerea luptei împotriva comunismului, întărind
astfel ordinea occidentală. începuse un nou război mondial.
Ben se uită la Anna, care părea fascinată şi uluită în acelaşi
timp de spusele lui Chardin.
338
- Aceşti lideri capitalişti au prevăzut că popoarele
Europei, înfuriate şi dezgustate de fascism, aveau să
reacţioneze întorcîndu-se către stînga. Au înţeles că, fără o
masivă infuzie de resurse în momentele-cheie, socialismul
avea să prindă rădăcini, mai întîi în Europa, apoi în întreaga
lume. Au înţeles că misiunea lor consta în menţinerea şi
întărirea statului industrializat. Ceea ce însemna, în egală
măsură, înăbuşirea vocilor proletarilor. Par exagerate
neliniştile astea? Nu prea. Industriaşii ăştia ştiau cum
funcţionează mecanismul istoriei. Dacă unui regim fascist îi
urma unul socialist, Europa ar fi fost cu adevărat pierdută.
Cel puţin aşa vedeau ei lucrurile.
Ca o măsură de prudenţă au recrutat nazişti de rang înalt,
care ştiau dincotro bătea vîntul şi erau la fel de hotărîţi să
combată stalinismul. De îndată ce organizaţia şi-a stabilit
principiile politice şi financiare, a început să manipuleze
evenimentele mondiale, finanţînd partidele politice din spatele
unei cortine imaginare. In mod surprinzător, au avut succes!
Banii lor, judicios orientaţi, au ajutat crearea celei de-a Patra
Republici a lui De Gaulle în Franţa şi au menţinut regimul de
dreapta al lui Franco în Spania. Mai recent, generalii au fost
aduşi Ia putere în Grecia, punîndu-se capăt regimului de stînga,
liber ales. în Italia, Operaţiunea Gladio a declanşat o campanie
permanentă de subversiuni menite să paralizeze încercările
stîngii de a se organiza şi a influenţa politica naţională. Se
întocmiseră planuri pentru poliţia paramilitară, carabinieri,
urmînd ca aceştia să preia controlul staţiilor de radio şi
televiziune dacă ar fi fost nevoie. Aveam dosare consistente
despre politicieni, sindicalişti, preoţi. Partidele de extremă
dreaptă din toată lumea erau sprijinite în secret de la Zurich,
pentru a-i face pe conservatori să pară moderaţi prin contrast.
Alegerile erau controlate, se plătea mită, liderii politici de
stînga erau asasinaţi; sforile erau trase de maeştrii păpuşari
de la Zurich, în condiţiile unui secret absolut. Au fost sprijiniţi
financiar politicieni precum senatorul Joseph McCarthy din
339
Statele Unite şi s-au finanţat lovituri de stat în Europa, Africa
şi Asia. Au fost create şi grupuri de extremă stînga, pentru a
servi drept agents provocateurs şi a stîrni revolta populară
faţă de cauza lor.
Această cabală de industriaşi şi bancheri a avut grijă ca
lumea să devină sigură pentru capitalism. Preşedintele vostru,
Eisenhower, care a avertizat asupra ascensiunii complexului
militaro-industrial, n-a văzut decît vîrful aisbergului. In
realitate, mare parte din istoria ultimei jumătăţi de secol a
fost scrisă de aceşti oameni de la Zurich şi de succesorii lor.
- Hristoase, îl întrerupse Ben. Vorbeşti despre...
- Da, spuse Chardin, clătinîndu-şi hidosul cap tară chip.
Conspiraţia lor a dat naştere războiului rece. Ei l-au declanşat.
Sau poate că ar trebui să zic noi. Acum începi să înţelegi?
Degetele lui Trevor se mişcau cu iuţeală şi pricepere.
El deschise valiza şi începu să asambleze puşca de calibru
12,7 mm, o versiune fabricată la comandă a puştii BMG AR-l5.
După părerea lui era o operă de artă, o armă de precizie pentru
un trăgător de elită, cu bătaia de pînă la şapte mii patru sute
de metri. La distanţe mai mici, capacitatea de penetrare era
uimitoare: glonţul putea străpunge o placă de oţel de opt
centimetri grosime, traversa caroseria unui automobil sau
putea dărîma colţul unei clădiri. Cartuşul era proiectat cu o
viteză de peste nouă sute de metri pe secundă. Aşezată pe un
biped şi prevăzută cu o lunetă Leupold Vari-X arma oferea
precizia de care avea el nevoie. Zîmbi în timp ce o fixa pe
biped.
33
Ţinta lui se atla pe partea opusă a străzii.
Eincredibil, zise Anna.
M-am obişnuit aşa de mult cu situaţia, astfel încît
pentru mine a devenit un loc comun, spuse Chardin. Sînt
340
conştient de uriaşele transformări ce-ar urma dacă oamenii
ar afla că istoria contemporană lor a fost, în bună măsură, un
scenariu scris de un grup de oameni ca mine: oameni de
afaceri, bancheri, industriaşi, care au acţionat prin intermediul
asociaţilor lor răspîndiţi în toată lumea. Un scenariu scris de.
Sigma. Toate cărţile de istorie ar trebui rescrise. Carierele de
succes ale unor oameni importanţi ar părea doar mişcările
unor marionete. Sigma e o poveste despre cum au căzut cei
puternici, şi cum au devenit puternici cei căzuţi. E o poveste
care nu trebuie spusă niciodată. înţelegi, nu-i aşa'! Niciodată.
- Cine a avut tupeul - nebunia -- să iniţieze o asemenea
aventură?
-Trebuie mai întîi să înţelegi simţul triumfal ist, vizionar
al îndeplinirii unei misiuni de care a fost animată corporaţia
înfiinţată la mijlocul secolului, zise Chardin. Transformasem
deja destinul fiinţei umane, nu uita. Doamne, automobilul,
avionul, în curînd avea să urmeze avionul cu reacţie: omul se
putea mişca pe pămînt cu viteze de neconceput pentru
strămoşii noştri... omul putea zbura pînă la ceruri! Undele
radio şi cele sonore puteau fi folosite ca un al şaselea simţ,
oferind o viziune asupra lumii acolo unde ea nu fusese nicicînd
posibilă. Calculele puteau fi acum automatizate. Realizările
din domeniul ştiinţelor erau extraordinare - în metalurgie,
mase plastice, tehnici de producere a noi tipuri de cauciuc,
adezivi, textile şi multe altele. Peisajul obişnuit al vieţii
cotidiene era în plină transformare. Se declanşase o revoluţie
în toate ramurile industriei moderne.
- O a doua revoluţie industrială, spuse Bon.
- A doua, a treia, a patra, a cincea, răspunse Chardin.
Posibilităţile păreau a fi infinite, iar randamentul nelimitat.
Vannevar Bush, Lawrence Marshall şi Charles Smith la
Raytheon, făceau muncă de pionierat în toate domeniile, de

la microunde la sistemele de ghidare ¡1 rachetelor şi

echipamentelor de supraveghere prin radar. Multe dintre
descoperirile care au devenit omniprezente în ultimele decenii -
xerografia, tehnologia microundelor, calculul binar,
341
aparatura cu tranzistori - fuseseră deja concepute şi testate
în laboratoarele Bell, General Electric, Westinghouse, RCA,
IBM şi alte corporaţii. Lumea materială se supunea voinţei
noastre. De ce n-ar fi făcut-o şi cea politică?
- Şi unde te aflai dumneata în toată această perioadă?
întrebă Ben.
Chardin rămase o vreme cu privirea pierdută. Scoase apoi
atomizorul şi îşi umezi din nou ochii înainte de a reîncepe să
vorbească.
Eram copil ~- aveam opt. ani cînd a izbucnit războiul.
Învăţam la o mică şi părăginită şcoală provinciala, din oraşul
Lyon. Tatăl meu lucra ca inginer constructor la primărie.
Eram singur la părinţi şi un fel de copil-minune. La
doisprezece ani frecventam cursuri de matematică aplicată
/a École Normale Supérieure de Lyon, colegiul care pregătea
profesori. Aveam un real talent la matematică, dar
universitatea nu mă atrăgea. Voiam altceva. Aerul tare al
enigmelor teoriei numerelor mă ispitea prea puţin. Mi-ar fi
plăcut să influenţez lumea reală, viaţa cotidiană. Mi-am
ascuns vîrsta atunci cînd am căutat prima oară de lucru la
departamentul de control de la Trianon. Emil Ménard era
considerat un profet, printre patronii din epocă, un adevărat
vizionar. Alcătuise o companie din părţi disparate, între care
nimeni nu văzuse pînă atunci posibile legături. Descoperise
că, prin unificarea operaţiunilor anterior segmentate, puteai
crea o forţă industrială infinit mai mare decît suma părţilor
sale. Pentru mine, în calitate de analist al capitalului, Trianon
era o capodoperă - Capela Sixtină a modelului corporatist.
După cîteva luni, şeful departamentului la care lucram,
monsieur Arteaux, a aflat despre îndemînarea cu care
rezolvam probleme de statistică. Era un domn în vîrstă, un
om cu puţine pasiuni extraprofesionale, devotat viziunii lui
Ménard. Unii dintre colegii mei mă găseau rezervat, dar nu
şi monsieur Arteaux. Conversaţiile dintre noi se desfăşurau
ca între microbişti. Puteam discuta ceasuri întregi despre
342
avantajele relative ale pieţelor interne de capital sau despre
măsuri alternative la primele de risc ale dividendelor,
chestiuni care-i năuceau pe cei mai mulţi, dar care implicau
arhitectura capitalului - raţionalizarea deciziilor privind
locurile unde trebuia investit şi réinvestit. Arieaux, care se
apropia de pensionare, a aranjat să fiu prezentat marelui
bărbat, catapultîndu-mă peste nenumărate trepte ierarhice.
Ménard. amuzat de. tinereţea mea, mi-a pus cîteva întrebări
condescendente, l-am dat nişte răspunsuri serioase şi
provocatoare -- de fapt, răspunsuri care frizau insolenţa.
Arteaux s-a speriat, dar Ménard părea fascinat. Mai iîrziu
mi-a spus că amestecul de insolenţă şi înţelepciune pe care-/
manifest îi aminteau de el însuşi. Un individualist, dar de
un individualism dohîndit. Aroganţa mea poate că nu era
lipsită de temei. Smerenia se potrivea de minune preoţilor,
însă raţiunea impunea ca omul să fie atent la propriile-i
calităţi. Aveam o mare experienţă în tehnicile de. evaluare.
De ce n-aş fi extins-o la propria mea persoană? lată/ meu
era dezavantajat de o atitudine prea respectuoasă; îşi
considera proprii/e calităţi prea mărunte şi-i convingea şi pe
ceilalţi să le subevalueze. Eu n-aveam să comit greşeala asta.
In cîteva săptcimîni am devenit asistentul personal al lui
Ménard. II însoţeam peste tot. Nimeni nu ştia dacă eram
secretarul lui particular sau consilier. In realitate, am trecut
de la primul rol la cel de-al doilea. Marele om mă trata mai
degrabă ca pe un fiu adoptiv decît ca pe un salariat. Eram
singurul lui protejat, unicul acolit demn să-i urmeze
exemplul. Ii făceam propuneri curajoase, care dădeau peste,
cap ani întregi de planificare, fi sugeram, de exemplu, să
vindem în pierdere nişte exploatări petrolifere pe care
directorii săi le dezvoltaseră timp de mai mulţi ani. l-am
sugerat să facă investiţii masive în tehnologii încă
neverificate. Atunci cînd ţinea cont de sfaturile mele, era
aproape invariabil îneîntai de rezultate. L'ombre de Mcnard-
umbra lui Ménard - a devenit, porecla mea la începutul
anilor '50. Chiar şi în perioada în care se lupta cu boala, un
343
limfom care avea să-l răpună în cele din urmă, el şi Trianonul
ajunseseră să se bizuie lot mai mult pe judecata mea. Ideile
mele erau îndrăzneţe, aparent nebuneşti, dar în scurt timp
le adoptau toţi. Menard mă studia tot atît de mult pe cît îl
studiam şi eu, cu detaşare, dar şi cu sinceră afecţiune.
In ciuda privilegiilor pe care mi le acorda, simţeam că
exista un sanctuar la care nu aveam acces. Menard făcea
călătorii fără să dea explicaţii, făcea donaţii al căror rost
nu-lpricepeam şi despre care nu accepta să discute. Pe urmă,
a venit ziua în care a hotărît că trebuia să fm atras într-o
societate despre care nu ştiam nimic, o organizaţie pe care
voi o cunoaşteţi sub numele de Sigma.
Aveam douăzeci şi ceva de ani şi eram complet nepregătit
pentru ceea ce aveam să văd la prima întrunire la care am
participat. Ne-am dus la un castel din Elveţia rurală, situat
pe un teren întins şi izolat care aparţinea unuia dintre lideri.
Măsurile de securitate de-acolo erau extraordinare; pînă şi
priveliştea - arborii şi tufele ce înconjurau proprietatea -
permitea sosirea şi plecarea clandestină a tot soiul de indivizi.
De altfel, la prima mea vizită n-am reuşit să-i văd pe ceilalţi
venind. Nici un echipament de supraveghere nu putea rezista
impulsurilor electromagnetice de mare intensitate, de înaltă
şi joasă frecvenţă - o tehnologie de ultimă oră la acea vreme.
Toate obiectele metalice trebuia depozitate în containere;
chiar şi un simplu ceas de mină putea fi detectat de impulsuri.
Am fost conduşi direct în camerele noastre, el într-un
apartament splendid cu vedere spre un mic lac glaciar, eu
într-o cameră alăturată, mai puţin impunătoare, dar foarte
confortabilă.
întrunirea a începui în dimineaţa zilei următoare. îmi
amintesc cîte ceva din ce s-a discutat atunci. Conversaţiile
erau continuarea unora anterioare, despre care eu nu ştiam
nimic. Un nou-venit era greu să se orienteze, dar cunoşteam
feţele bărbaţilor din jurul mesei. A fost o experienţă de-a
dreptul extraordinară, ceva de domeniul fanteziei. Menard
avea puţini concurenţi în ce privea averea, influenţa
343
corporatistă sau viziunea sa managerială. Toţi aceştia se
aflau în acea încăpere: liderii a două conglomerate
metalurgice concurente; şeful celui mai important concern
american de echipament electric; boşii din industria grea,
petrochimie, tehnologie. Oameni răspunzători pentru crearea
aşa-zisului secol american, dar şi egalii lor din Europa; cei
mai faimoşi magnaţi de presă ai lumii. Aceşti oameni
deţineau controlul unor valori ce depăşeau produsul intern
brut al multor ţări din lume, luate laolaltă.
Viziunea mea despre lume a fost serios zdruncinată în
acea zi.
La lecţiile de istorie, copiii se familiarizează cu liderii
politici şi militari. Toţi erau, în realitate, ceva mai mult decît
nişte purtători de cuvînt. Sigma a ţinut, cont de ei. Bărbaţii
care aveau într-adevăr în mîini pîrghiile puterii stăteau în
fund acelei mese lungi de mahon. Ei erau adevăraţii maeştri
păpuşari.
In timp ce orele treceau şi noi beam cafea şi gustam
produse de patiserie, am înţeles la ce eram martor; la o
întrunire a consiliului de directori ai unei unice corporaţii
masive, care le controla pe toate celelalte.
Un consiliu de directori care răspundea de istoria lumii
occidentale!
Atitudinea lor, capacităţile lor mă încîntau mult mai mult
decît vorbele pe care le rosteau. Erau manageri pofesionişti
care n-aveau timp pentru emoţii inutile ori sentimente
iraţionale. Credeau în dezvoltarea productivităţii, în
proclamarea ordinii, în concentrarea raţională a capitalului.
Credeau că istoria - însăşi soarta omenirii - era prea
importantă ca să ajungă pe mîini/e maselor. Transformări le
produse de două războaie mondiale îi convinseseră. Istoria
trebuia administrată. Deciziile trebuia luate de profesionişti
imparţiali. Haosul cu care ameninţa comunismul -
dezordinea, redistribuirea bogăţiilor — făcea din proiectul
lor o chestiune de reală şi de imediată urgenţă. Un pericol
prezent trebuia evitat.
344
Au căzut de acord asupra necesităţii de a crea o lume în
care adevăratul spirit întreprinzător să fie ferit de invidia şi
lăcomia maselor. La urma urmei, cine ar fi acceptat să lase
moştenire urmaşilor o lume infestată de comunism, şi fascism ?
Capitalul modern ne arăta drumul, însă viitorul stalului
industrializat trebuia protejat, ferit de furtuni. Asta era
viziunea acelor oameni. Deşi originile acestei viziuni se aflau
în depresiunea globală care a precedat războiul, ea a devenit
mult mai convingătoare în urma distrugerilor provocate de
război.
Am vorbit puţin în acea zi, nu pentru că aş Jî taciturn din
fire, ci fiindcă rămăsesem fără grai. Eram un pigmeu printre
giganţi. Un ţăran luînd cina cu împăraţii. Nu-mi mai
încăpeam în piele şi, multă vreme, am făcut totul pentru a
păstra un aer indiferent, imitîndu-l pe marele meu mentor.
Acelea au fost primele ceasuri pe care le-am petrecut în
compania societăţii Sigma, iar viaţa mea s-a schimbat total.
Ştirile zilnice din ziare - o grevă undeva, o adunare de partid
altundeva, un asasinat în altă parte — nu mai însemnau pentru
mine relatarea unor evenimente întîmplătoare. In spatele lor
se puteau distinge manevrele complexe şi încîlcite ale unei
maşinării la fel de complexe şi încîlcite.
Sigur, fondatorii, liderii au profitat enorm. Firmele lor
prosperau în permanenţă, în vreme ce multe altele, care nu
avuseseră norocul să facă parte din Sigma, piereau. Dar
adevăratul motiv consta în viziunea lor cuprinzătoare:
Occidentul trebuia să fie unit în faţa unui duşman comun,
altfel ar fi slăbit şi-ar fi dispărut. înăsprirea bătăliilor sale
trebuia să se facă însă discret şi prudent. O mişcare prea
agresivă, prea rapidă ar fi putut declanşa o ripostă.
Reforma trebuia dozată atent. Un departament s-a
concentrat asupra asasinatelor, eliminînd vocile serioase
ale stingii. Altul a inventat - termenul e adecvat - grupările
extremiste, Baader-Meinhof Brigăzile Roşii şi altele,
menite să-şi atragă duşmănia oricăror simpatizanţi
moderaţi.
345
Lumea occidentală, şi mare parte din rest, avea să
reacţioneze la serviciile sale şi-avea să accepte poveştile
din ziare ce le însoţeau. In Italia am creat o reţea de douăzeci
de mii de „comitete civice", pentru a direcţiona banii spre
creştin-democraţi. însuşi Planul Marshall, ca şi multe altele,
a fost elaborat de Sigma. De multe ori Sigma născocea pînă
şi limbajul documentelor care trebuia să fie supuse aprobării
şi trecute prin Congresul american! Toate programele
europene de redresare, agenţiile de cooperare economică,
chiar şi NA TO au devenit organisme ale Sigma, care rămînea
invizibilă tocmai pentru că era omniprezentă. In orice manual
găseşti lecţii despre reconstrucţia Europei, însoţite de o
fotografie a genera/uhu Marshall. In realitate, fiecare
amănunt fusese schiţat de noi, aprobat de noi cu mult timp
înainte.
Nu i-a trecut nimănui prin minte că Occidentul era
administrai de un consorţiu secret. lira de neconceput,
deoarece ar fî însemnat că mai bine de jumătate din planetă
era pur şi simplu o filială a unei unice megacorporaţii
SIGMA.
Cu timpul, bătrînii magnaţi au murit şi-au fost înlocuiţi
cu protejaţii lor mai tineri. Sigma dăinuia, transformînd ceea
ce era necesar. Nu aveam o ideologie. Eram oameni
pragmatici. Sigma căuta doar să remodeleze întreaga lume
modernă, pretinzînd dreptul de proprietate asupra istoriei.
Şi a reuşit.
Trevor Griffiths privi prin luneta cu infraroşii.
Draperiile groase opace din punct de vedere optic, erau
pentru o asemenea lunetă o pînză transparentă. Siluetele
umane aveau forme verzi, înceţoşate, ca nişte picături de
mercur, schimbîndu-şi vizibil contururile în timp ce se
mişcau printre coloane şi obiecte de mobilier. Silueta
aşezată avea să fie prima lui ţintă. Ceilalţi se vor îndepărta
de ferestre, considerîndu-se astfel în siguranţă, dar el avea
să-i nimicească chiar prin zidul de cărămidă. Un glonţ
346
urma să creeze o breşă, iar celălalt să distrugă ţinta. Restul
cartuşelor vor desăvîrşi treaba.
- Dacă e adevărat ce spui... începu Ben.
- De obicei, oamenii mint ca să iasă cu faţa curată. Vă
daţi seama că eu nu mai am o asemenea motivaţie. Fanta care
era gura lui Chardin se ridică la colţuri, în ceea ce putea fi o
grimasă ori un zîmbet. V-am avertizat că nu sînteţi pregătiţi
să înţelegeţi ce vă spun. Poate că totuşi vedeţi situaţia ceva
mai limpede. Un mare număr de oameni influenţi din toată
lumea arc motive - chiar şi în prezent - să lase adevărul
îngropat. Poate mai mult ca niciodată. Şi asta pentru că Sigma
s-a orientat, în urmă cu cîţiva ani, spre o nouă direcţie. Parţial,
asta a fost consecinţa succeselor sale. Comunismul nu mai
era o ameninţare - părea inutil să continue să cheltuiască
miliarde pentru organizarea unor acţiuni civice şi politice,
mai ales că existau modalităţi mai eficiente de îndeplinire a
obiectivelor corporaţiei.
- Obiectivele corporaţiei Sigma, repetă Ben.
- Adică stabilitatea. Realizată prin presiuni asupra
oponenţilor, „dispariţia" turbulenţilor şi-a ameninţărilor la
adresa statului industrializat. Cînd Gorbaciov a devenit
incomod, am aranjat îndepărtarea lui. Cînd regimurile din
Pacific ni s-au împotrivit, am pus la cale o bruscă şi masivă
retragere de capital străin, aruncîndu-le economiile într-o
gravă recesiune. Cînd liderii din Mexic s-au dovedit mai puţin
cooperanţi, am aranjat schimbarea guvernului.
- Doamne, zise Ben, cu gura uscată.
-- Era convocată o şedinţă, se lua o hotărîre care se punea
rapid în practică. Ne pricepeam la asta, zău - puteam mînui
guvernele ca pe o orgă. Faptul că Sigma ajunsese să deţină
un număr imens de companii, participaţiile sale fiind ascunse
prin diverse firme particulare, nu deranja. Apoi un mic grup
de lideri a ajuns să creadă că soluţia nu consta doar în
adaptarea la cerinţele noii epoci, la înfruntarea crizelor
346
periodice, ci în perpetuarea unei conduceri stabile, pe termen
lung. Aşa că, în ultimii ani, a apărut un proiect extraordinar.
Succesul său ar fi însemnat revoluţionarea esenţei controlului
asupra lumii. N-avea să mai fie vorba despre alocarea de
fonduri şi orientarea resurselor. Devenea o simplă chestiune
de identitate a celor „aleşi". Eu m-am opus acestei idei.
- Ai intrat în dispută cu Sigma, spuse Ben. Ai devenit un
paria. Şi totuşi ai păstrat secretele.
- Repet: dacă s-ar alia cîte evenimente importante ale
epocii postbelice au fost manipulate în secret, conform unui
scenariu al acestei conspiraţii, reacţia ar fi violentă. Lumea ar
ieşi în stradă.
- Dar de ce această bruscă intensificare a activităţii -
dumneata descrii ceva ce s-a desfăşurat timp de mai multe
decenii! zise Ben.
- Da, dar acum e vorba despre zile, răspunse Chardin.
-Ai aflat asta?
- Te miră că nu om retras ca mine c la curent cu ce se
întîmplă? Cu timpul, înveţi cum să citeşti viitorul în măruntaie.
înveţi, dacă vrei să supravieţuieşti. Pe urmă, există micile
nimicuri care umplu timpul unui bolnav. Anii trăiţi printre ei
m-au învăţat să detectez anumite semnale în ceea ce dumitale
ţi s-ar părea a fi doar paraziţi.
Făcu un gest către partea laterală a capului. Chiar şi prin
glugă, Ben îşi dădu seama că urechea externă a omului lipsea
cu totul, canalul auditiv fiind doar o gaură într-o excrescenţă.
- Asta explică recenta serie de crime?
- E vorba despre ce spuneam mai devreme: In ultimul
timp Sigma trece printr-o transformare. O schimbare a
conducerii, dacă vrei.
- Căreia dumneata te-ai opus.
- Sigma şi-a rezervat întotdeauna dreptul de a-i
„sancţiona" pe cei a căror loialitate era pusă sub semnul
întrebării. In aroganţa mea, n-am înţeles că atitudinea exaltată
nu-mi oferea nici o protecţie. Dimpotrivă. însă curăţenia,
epurarea disidenţilor a început în mod serios doar de cîteva
347
saptămîni. Cei care erau percepuţi drept ostili de către noua
conducere ■- împreună cu cei care au lucrat pentru ei - au
fost consideraţi neloiali. Ne-au numit angeli rebelii: îngeri
răzvrătiţi. Dacă îţi aminteşti că primii angeli rebelii s-au
răzvrătit chiar împotriva Atotputernicului Dumnezeu, o să-ţi
dai seama cît de puternici şi îndreptăţiţi se simt actualii lideri
ai Sigma. Poate că ar trebui să spun „lider", întrucît consorţiul
a ajuns sub conducerea unui singur... individ redutabil. In
cazul ăsta, Sigma a alergat contracronometru, ca să zic aşa.
- Ce cronometru? Explică-mi, începu Ben.
O mulţime de întrebări i se îmbulzeau în minte.
- E vorba despre zile, repetă Chardin. Ce stupizi aţi fost
venind la mine, de parcă adevărul v-ar mai putea ajuta. Aţi
venit la mine cînd nu mai e timp! Cu siguranţă e prea tîrziu.
- Ce vrei să spui?
- De-aceea am bănuit la început că aţi fost trimişi de ei.
Ei ştiu că, puţin înainte de ascensiunea finală, sînt mai
vulnerabili ca ori cînd. Cum vă spuneam, acum e perioada
ultimelor lichidări, a sterilizării, a eliminării oricăror dovezi
care i-ar putea incrimina.
- Te întreb din nou: de ce acum?
Chardin scoase atomizorul şi îşi umezi din nou ochii
cenuşii, înceţoşaţi. Brusc o explozie asurzitoare îl azvîrli pe
Chardin, cu tot cu scaun, pe podea. Ben şi Anna săriră imediat
în picioare şi văzură îngroziţi gaura de cinci centimetri care
apăruse în tencuiala peretelui opus, de parcă fusese făcută cu
o bormaşină.
- Fugi! ţipă Anna.
De unde venise proiectilul ăla - părea mult prea mare că
să fie doar un glonţ obişnuit. Ben sări într-o parte a camerei,
Anna în cealaltă. El se întoarse ca să privească trupul răstignit
al legendarului finanţist. Un fir de fum se înălţa dintr-o bucată
de glugă arsă, iar Ben înţelese că un glonţ uriaş traversase
ţeasta lui Chardin. Omul fără chip - cel a cărui voinţă de a
supravieţui îl ajutase să îndure ani de chinuri indescriptibile -
era mort.
348
Ce se întîmplase? Ben ştia doar că trebuia să se
adăpostească, pentru a nu fi omorîţi. Dar unde se puteau duce,
cum puteau scăpa de un atac cîtă vreme nu ştiau de unde
venea? O văzu pe Anna alergînd spre capătul îndepărtat al
încăperii, şi aruncîndu-se apoi pe podea; procedă şi el la fel.
Pe urmă se auzi o a doua explozie şi un alt cartuş pătrunse
prin zid. Ben văzu un cerc de lumină în zidul de cărămidă şi
înţelese că împuşcăturile veneau de afară!
Gloanţele străpungeau zidul de cărămidă ca pe o perdea
de mărgele. Ultimul glonţ trecuse foarte aproape de Anna.
Nicăieri nu erau în siguranţă.
- O, Doamne! strigă Anna. Trebuie să plecăm dc-aici!
Ben se răsuci şi privi pe geam. In lumina soarelui, văzu
faţa unui bărbat la o fereastră aflată vizavi de clădirea în care
se aflau ei.
Tenul neted, fără riduri, pomeţii înalţi: asasinul de la vila
lui Lenz. Asasinul de la hanul din Elveţia...
Asasinul care-/, omorîse pe Pete.r.
Răscolit de o intensă mînie, Ben scoase un strigăt puternic,
de avertisment, de neîncredere, de furie şi o luă la fugă
împreună cu Anna spre ieşirea din apartament. Urmă altă
explozie, asurzitoare. Ben şi Anna se repeziră către casa scării.
Proiectilele alea nu se înfigeau în carne, nici nu ardeau pielea,
pur şi simplu sfîşiau corpul uman aşa cum o suliţă ar fi sfîşiat
pînza unui păianjen. Era clar că se foloseau împotriva
tancurilor blindate. Distrugerile pe care le făcuseră vechii
clădiri erau incredibile.
Ben fugea în urmă Annei pe scara întunecată, în vreme ce
sena de explozii continua să răsune în urma lor. Ajunseră
împleticindu-se în holul mic de la parter.
- Pe-aici! şopti Anna, alergînd spre o ieşire care avea să-i
ducă spre o stradă laterală, unde asasinul îi putea ochi mai
greu.
Ieşiră din clădire, privind înnebuniţi înjur.
Pe rue des Orteaux, în colţ, stătea o femeie blondă în
jeanşi. La prima vedere, părea o tîrfă sau o toxicomană, dar
349
ceva îi spuse lui Ben că era deplasată în acel loc. Din nou, o
faţă pe care-o mai văzuse. Dar unde?
Brusc, îşi aminti de Bahnhofstrasse. O blondă îmbrăcată
elegant, ţinînd în mînă nişte sacoşe de la un magazin de lux.
Un schimb fugar de ocheade. Ea era. O santinelă a Corporaţiei.
Pe trotuarul opus, un adolescent într-un tricou rupt şi
jeanşi, şi el cunoscut, deşi nu-l putea localiza. Doamne! încă
unul?
La celălalt capăt al străzii stătea un bărbat roşcovan, cu
obrajii arşi de soare şi sprîncene stufoase.
Altă faţă cunoscută.
Trei criminali ai Corporaţiei, plasaţi strategic în jurul lor?
Profesionişti care voiau să se asigure că nu vor scăpa?
-- Sîntcm înconjuraţi, îi spuse el Annei. Cel puţin unul se
află la fiecare capăt al străzii.
Rămaseră pc loc, neştiind încotro s-o ia. Anna cercetă
strada cu privirea, şi spuse:
- Ascultă, Ben. Ziceai că Chardin a ales zona asta, blocul
ăsta dintr-un motiv întemeiat. Nu ştim ce planuri pentru situaţii
neprevăzute avea, ce căi de scăpare îşi pregătise, dar ştim că
trebuie să fi avut ceva în minte. Era prea isteţ ca să nu se fi
gîndit la vreun traseu suplimentar.
- Traseu suplimentar?
- Urmează-mă.
Anna alergă direct spre clădirea unde asasinul se instalase
la etajul şapte. Ben văzu încotro se îndrepta ea.
- E o nebunie! protestă el, dar o urmă.
- Baza clădirii e singurul loc unde el nu poate ajunge, îi
striga Anna.
Pe aleea întunecoasă, forfoteau şobolanii printre
mormanele de gunoi. O poartă metalică încuiată bloca ieşirea
spre rue des Halles.
- Trebuie să ne căţărăm?
Ben privi cu scepticism partea superioară a porţii, unde
nişte vîrfuri ascuţite ca nişte suliţe se profilau ameninţător, la
aproape patru metri deasupra lor.
349
- Aşteaptă, zise Anna şi îi întinse pistolul.
Ben trase cîteva gloanţe, şi lanţul care ţinea poarta încuiată
se rupse.
- Asasinul a folosit o puşcă de calibru 12,7 ram, spuse
Anna. După războiul din Golf, s-au găsit multe arme de acest
tip. Au fost folosite împotriva tancurilor irakiene. Dacă pui
mîna pe o asemenea armă, un oraş ca ăsta ţi se pare făcut din
carton.
- La naiba. Ce facem? o întrebă Ben.
-Nu ne lăsăm loviţi, răspunse Anna şi o luă la fugă, urmată
de Ben.
După un minut, se aflau pe rue de Bagnolet, în faţa
restaurantuluiLtf Flèche d'Or. Ben traversă în goană strada.
- Vino cu mine, strigă el.
Un bărbat îndesat tocmai se dădea jos de pe o Vcspa,
unul dintre acele mici vélocipèdes motorizate care deveniseră
o pacoste pentru şoferii francezi.
- Monsieur, zise Ben. J'ai besoin de votre vélo.
Pardonnez-moi, s "il vous plaît.
Bărbatul îl privi speriat. Ben îndreptă pistolul spre el, îi
înhaţă cheile, sări în şaua micului vehicul şi porni motorul.
- Urcă, îi strigă el Annei.
- Eşti nebun, protestă ca. O să fim o ţintă uşoară pentru
oricine s-ar afla într-un automobil, de îndată ce ajungem la
Périphérique. Chestiile astea n-au o viteză mai mare de
optzeci de kilometri pe oră. Un fleac pentru ei!
- Nu mergem la Périphérique, spuse Ben. Nici pe alt
drum. Suie-te!
Anna se supuse, ureîndu-se pe locul din spatele lui Ben.
Ben ocoli cu motocicleta La Flèche d'Or, apoi o luă pe
un dig de beton ce ducea spre o cale ferată dezafectată.
Ben porni printre şinele ruginite. Trecură printr-un tunel,
apoi ieşiră la loc deschis.
- Şi dacă apare un tren? strigă Anna, ţinîndu-se strîns de
Ben în timp ce treceau peste traverse.
- Pe şinele astea n-a mai trecut un tren de peste cincizeci
de ani.
350
- Văd că ştii o mulţime de lucruri.
- Rezultatul unei tinereţi irosite, strigă Ben. Am petrecut
o vreme pe-aici în adolescenţă. Sîntem pe o linie moartă,
cunoscută drept Fetite Ceinture - mica centură. Înconjoară
tot oraşul. Şine-fantomă. La Fleche d'Or e de fapt o veche
staţie de tren, construită în secolul nouăsprezece. Linia asta
lega douăzeci de staţii, fâcînd o buclă în jurul Parisului. Acum
e o lungă fîşie a nimănui. Chardin şi-a ales cartierul ăsta tocmai
pentru că există această linie moartă.
Intrară într-un alt tunel spaţios, apoi ieşiră la lumină.
- Unde ne aflăm acum? întrebă Anna.
- Greu de stabilit, fiindcă nu există nici un fel de repere,
zise Ben. Probabil că sîntem la Fort d'Obervillier. Poate la
Simplon. Dacă ajungem la metrou şi ne pierdem printre
călători, putem să ne îndreptăm spre următoarea noastră
întîlnire.
„Flann O'Bricn." Numele barului era scris cu tuburi de
neon. Localul se afla în primul arondisment, pe rue Balleul,
lîngă staţia de autobuz Louvre-Rivoli.
- Ne întîlnim cu el într-un bar irlandez? întrebă Anna,
privind atentă înjur pentru a depista eventualele pericole.
- Oscar are simţul umorului.
- Aminteşte-mi de ce ai atîta încredere în el.
Ben deveni serios.
- Avem de-a face cu probabilităţi, nu cu posibilităţi, am
căzut de acord în privinţa asta. Sigma reprezintă o ameninţare
fiindcă pretinde loialitate deplină adepţilor ei. Oscar e prea
lacom ca să fie un adept. L-am plătit totdeauna la timp. Cred
că asta contează pentru Oscar. Trebuie să mă bizui pe
instinctele mele. îmi place Oscar, totdeauna mi-a plăcut. Cred
că şi el mă place.
Ben privi înjur şi îl văzu pe Oscar şezînd pe o banchetă
din fundul sălii. în faţa lui se afla o halbă enormă cu bere
neagră. Lîngă halbă era un ziar împăturit, pe care se vedea un
careu de cuvinte încrucişate, pe jumătate rezolvat. Avea o
351
expresie amuzată pe chip, de parcă s-ar fi pregătit să facă cu
ochiul. Ii salută pe cei doi făcîndu-le semn cu mîna.
- Aştept de patruzeci de minute, zise el, strîngînd mîna
lui Ben.
- Patruzeci de minute care costă, sublinie el.
- Am întîrziat puţin la întîlnirea noastră anterioară, zise
Ben scurt.
- îmi închipui.
Oscar o privi pe Anna.
- Doamnă, spuse el. Vă rog, luaţi loc.
Ben şi Anna se strecurară pe banchetă, în faţa francezului.
- Madame, zise Oscar, îndrcptîndu-şi întreaga atenţie spre
ea. Sînteţi chiar mai frumoasă decîtîn fotografic.
-- Poftim? spuse Anna, nedumerită.
- Un set de fotografii cu dumneata a fost trimis colegilor
mei de kiSurete. Imagini digitale. Am şi eu unul. Le-am primit
la timp.
- Pentru munca lui, explică Ben.
- De la nişte ariisans de-ai mei, spuse Oscar. Atît de reuşite
şi atît de scumpe. Atinse braţul lui Ben.
- Nici nu mă aşteptam la altceva. Din păcate fotografia ta
nu e prea reuşită. Paparazzi ăştia nu găsesc niciodată unghiul
avantajos, nu?
Zîmbetul lui Ben dispăru.
- Ce vrei să spui?
- Sînt foarte mîndru că reuşesc să rezolv careul din Herald
Tribune. Te asigur că nu orice francez poate s-o facă. Aproape
l-am terminat pe ăsta. Acum am nevoie de un cuvînt din
cincisprezece litere pentru un fugar căutat în toată lumea,
deoarece se sustrage justiţiei.
- „Benjamin Hartman" - e bun?
Pe prima pagină din Tribune trona un titlu cu majuscule:
CRIMINAL ÎN SERrE CĂUTAT. Alături era fotografia lui,
făcută se pare cu un aparat de supraveghere. Faţa era umbrită,
imaginea granulară, însă era tară îndoială el.
- Cine-ar fi bănuit că prietenul meu e o persoană atît de
căutată? zise Oscar şi întoarse ziarul.
352
Rîse în gura mare, iar Ben îl imită într-un tîrziu, înţelegînd
că era singura cale de-a trece neobservat într-un bar ce răsuna
de veselia băutorilor.
- Asta-i o problemă, spuse Ben, tonul lui alarmat
dezminţind zîmbetul dulceag pe care-l afişa. Asta-i o problemă
mare cît Turnul Eiffel.
- M-ai omorît, spuse Oscar, bătîndu-l pe spate, de parcă
Ben spusese o glumă bună. Apoi scoase un pachet de sub
perna banchetei, la asta, spuse el.
Era o sacoşă albă de plastic, cu reclama unui magazin de
suveniruri.
•- Pentru noi? întrebă Anna neîncrezătoare.
- Orice turist ar trebui să aibă aşa ceva, zise Oscar.
Ben se lăsă mai jos pe banchetă, copleşit de situaţia dificilă
în care se alia.
- Nu te mai ascunde sub banchetă, şopti Oscar. Nu lăsa
impresia că te furişezi, nu evita privirile celorlalţi şi nu încerca
să treci neobservat. Ai fi ca un star de cinema care-şi pune
ochelari de soare ca să facă cumpărături la Fred Siegel, ai
înţeles?
- Da, răspunse Ben vlăguit.
- Ia spune, cum sună fermecătoarea expresie pe care o
folosiţi voi, americanii: „Plecaţi dracului dc-aici".
După ce cumpărară cîteva lucruri de la nişte tarabe de pe
stradă, se întoarseră la metrou.
- Trebuie să stabilim ce dracu' o să facem mai departe,
spuse Ben.
- Mai departe? Nu ştiu dacă avem de ales. Strasser e
singura legătură în viaţă despre care ştiu - un membru
fondator al corporaţiei Sigma care mai trăieşte. Trebuie să
ajungem la el.
- Cine spune că mai trăieşte?
- Nu ne putem permite altă ipoteză.
- Iţi dai seama că supraveghează fiecare aeroport, fiecare
terminal, fiecare poartă.
352
- Bineînţeles. începi să gîndeşti ca un profesionist. înveţi
repede.
în timpul lungii călătorii către cartierele sărăcăcioase care
înconjurau Parisul, cei doi îşi făcură planul.
Coborîră la staţia La Courneuve, un cartier muncitoresc
de modă veche. Deşi se afla doar la cîţiva kilometri distanţă
de centru, era o altă lume - case cu două etaje, şi magazine
fără pretenţii. în vitrinele bistrourilor şi-ale băcăniilor se
vedeau afişe mari cu Steaua Roşie, echipa de fotbal din divizia
a doua. La Courneuve, situat exact în nordul Parisului, nu
era departe de Aeroportul Charles de Gaulle, dar ci nu se
îndreptau într-acolo.
Bcn arătă spre un Audi roşu, parcat peste drum.
- Ce zici de ăla?
- Cred că putem găsi ceva mai puţin bătător la ochi.
După cîteva minute, dădură peste un Renault albastru.
Maşina era destul de murdară, iar pe podea zăceau ambalaje
galbene de la un magazin fast-food şi cîteva pahare din carton
pentru cafea.
Anna se puse pe treabă cu şpcraclul ei şi după un minut,
portiera maşinii era descuiată. Dură ceva mai mult pînă Ben
făcu legătura ce asigura aprinderea. în cele din urmă motorul
porni. Ben se înscrise în trafic, conducînd cu viteza legală.
După zece minute, se aflau pe autostrada Al, în drum
spre Aeroportul Lille-Lesquin din Pas de Calais. Călătoria
avea să dureze mai multe ore şi era riscantă. Furturile de
maşini erau însă ceva obişnuit în La Courneuve, iar previzibila
reacţie a poliţiei avea să conste în efectuarea unor anchete
formale printre localnicii cunoscuţi că se ocupau cu aşa ceva.
Era aproape sigur că incidentul n-avea să fie raportat [aPolice
Naţionale, care patrula pe arterele principale.
Merseră în tăcere preţ de o jumătate de oră. Apoi Anna
rupse tăcerea.
- Povestea aia despre care vorbea Chardin mi se pare
imposibil de digerat. Vine cineva şi-ţi spune că tot ce ştii despre
353
istoria contemporană e eronat, cu fundu-n sus. Cum e posibil?
-Nu ştiu, Anna. Situaţia a încetat să mai aibă sens pentru
mine din ziua aia de la Bahnhofplatz.
Ben încerca să alunge senzaţia de moleşi re care-l
cuprinsese.
- Cu cîteva zile în urmă, mă ocupam de anchetarea unor
omucideri, nu cu examinarea problemelor fundamentale ale
epocii moderne. îţi vine să crezi?
Ben tăcu o clipă neştiind ce să răspundă.
- Omuciderile, zise el. îl cuprinse o vagă nelinişte. Spuneai
că au început cu Mailhot, în Nova Scoţia - omul care a lucrat
pentru Charles llighsmith, unul dintre fondatorii corporaţiei
Sigma. A urmat Marcel Prosperi, care a fost şi el unul dintre
lideri. Rossignol, la fel.
-Trei puncte definesc un plan, zise Anna. Geometrie de
liceu.
Lui Ben îi trecu ceva prin minte.
- Rossignol era în viaţă cînd ai plecat să-l întîlneşti, dar
murise cînd ai ajuns, nu-i aşa?
- Da, dar...'
- Cum îl cheamă pe omul care ţi-a dat misiunea asta?
- Alan Bartlett.
-După ce l-ai localizat pe Rossignol laZurich, i-ai spus şi
lui?
- Imediat, zise Anna.
Ben îşi simţi gura uscată.
- Da. Sigur că i-ai spus. De-aceea te-a şi trimis acolo.
- Ce vrei să insinuezi?
- Nu înţelegi? Ai fost unealta lui, Anna. Omul te-a folosii.
- Cum m-a folosit?
Succesiunea de evenimente se derula în mintea lui Ben.
- Gîndeşte, ce naiba! A procedat aşa cum se procedează
cu un cîine de vînătoare. Alan Bartlett ţi-a oferit mai întîi
mirosul. Ştie cum lucrezi. Bănuia că următorul lucru pe care
o să-l ceri...
- Ştia că o să-i cer lista, spuse Anna cu glas dogit. Să fie
354
posibil? Afurisitul ăla de spectacol al ezitării lui... să fi fost o
scenă de teatru jucată pentru mine, ca să-mi întărească
hotărîrea? Ca şi în cazul maşinii ăleia din Halifax: ştia că o
spaimă ca aia avea să-mi ascută şi mai mult simţurile.
- Aşa că ai obţinut o listă de nume. Numele unor oameni
legaţi de Sigma. Dar nu orice nume, ci a oamenilor care se
ascund. Oameni pe care Sigma nu-i poate găsi fără să-i
alarmeze. Nimeni legat de Sigma nu putea să dea de oamenii
ăştia. Altfel, ei ar fi fost deja morţi.
- Pentru că... începu Anna încet. Pentru că toate victimele
emu ange/i rebelii. Disidenţi. Oameni în care nu se mai putea
avea încredere.
- Chardin ne-a spus că Sigma se apropia de o delicată
etapă de tranziţie - o perioadă de maximă vulnerabilitate.
Trebuia ca aceşti oameni să fie eliminaţi. Iar/w puteai găsi un
om ca Rossignol, tocmai fiindcă erai cine susţineai că eşti.
Chiar încercai să-i salvezi viaţa. Buna ta credinţă putea fi
verificată. în realitate ai fost programată fără să ştii.
- Ăsta-i principalul motiv pentru care Bartlctt mi-a dat
misiunea asta, zise Anna furioasă, începînd să înţeleagă. Să-i
localizez pe ultimii ange/i rebelii.
Lovi bordul maşinii cu palma.
- Iar Bartlett avea grijă să fie ucişi. Deci Bartlett lucrează
pentru Sigma.
Ben se detesta pentru durerea pe care vorbele i-o provocau
Annei, însă totul ieşea acum la lumină.
- Fir-ar a dracului de treabă! Şi eu lucram pentru Sigma.
- Fără să ştii, sublinie Ben. în chip de unealtă. Cînd ai
devenit prea greu de controlat, Bartlett a încercat să-ţi ia cazul,
îl găsiseră pe Rossignol, aşa că nu mai aveau nevoie de
dumneata.
-Dumnezeule!
- Sigur, nu-i decît o ipoteză, spuse Ben, deşi era convins
că nu greşeşte.
- O ipoteză, da. însă una foarte logică.
Ben nu comentă. Pretenţia ca realitatea să aibă logică i se
355
părea acum un lux bizar. în minte îi răsunau cuvintele lui
Chardin, semnificaţia lor părîndu-i-se la fel de respingătoare
ca şi faţa omului care le rostise: Roţi în interiorul altor roţi -
aşa funcţionam noi... organisme ale corporaţiei Sigma, care
rămîneau invizibile... Fiecare amănunt fusese schiţat de
noi... cu mult înainte... nu i-a trecut nimănui prin minte că
Occidentul intrase sub administrarea unui consorţiu secret.
Ideea era de neconceput, deoarece, dacă ar fi fost adevărat,
însemna că mai bine de jumătate de planetă era o filială a
unei singure megacorporaţii - Sigma.
Ben rupse tăcerea şi spuse pe un ton ferm:
- Trebuie să elaborăm un itinerariu.
Anna citea din nou articolul din Herald Tribune.
- „Se presupune că suspectul foloseşte numele Robert
Simon şi John Freedman în călătoriile sale." Deci actele alea
sînt inutile, conchise Anna.
Lui Ben nu-i venea să creadă. Liesl îi spusese cum fuseseră
ţinute cărţile de credit, cum făcuse Peter aranjamente cu vărul
ei, un om de toată încrederea.
- Deschner, zise Ben scurt. Trebuie să fi ajuns la el. După
o clipă, adăugă: Mă întreb de ce nu mi-au publicat numele
real.
- Au gîndit bine. Ştiau că nu călătoreşti sub numele
dumitale real. Dezvăluirea adevăratei identităţi arfi tulburat
apele. Profesoara dumitale de engleză ar fi putut declara că
acel Benny pe care-l cunoaşte ea n-ar face niciodată aşa ceva.
în plus, elveţienii au analizele reziduurilor împuşcăturilor, care
te scot din cauză, dar ele sînt pe numele Benjamin Hartman.
Dacă întinzi un năvod, e logic s-o faci cît mai simplu.
Lîngă oraşul Croisilles, văzură firma unui motel şi parcară
lîngă o clădire joasă din beton.
- Stăm doar o noapte, zise Ben şi numără cîteva sute de
franci.
- Paşaportul? întrebă funcţionarul.
- Sînt în bagaje, zise Ben în chip de scuză. O să vi le aduc
mai tîrziu.
355
- Doar o noapte?
- Atît, spuse Ben, privind-o pofticios pe Anna. Facem
turul Franţei. Sîntem în luna de miere.
Anna păşi în faţă şi îşi lăsă capul pe umărul lui Ben.
- E o ţară atît de frumoasă, îi zise ea funcţionarului.
Şi-atît de sofisticată. Sînt absolut încîntată.
- Lună de miere, repetă funcţionarul şi, pentru prima dată,
zîmbi.
- Nu te supăra, ne cam grăbim, spuse Ben. Sîntem de mai
multe ore pe drum şi-avem nevoie de odihnă.
îi făcu recepţionerului cu ochiul. Acesta îi înmînă o cheie
de care era legată o bilă grea, din cauciuc.
- Chiar la capătul holului. Camera 125. Dacă aveţi nevoie
de ceva, sunaţi.
încăperea era mobilată sumar, iar mirosul vag de cireşe al
deodorantului de cameră nu ascundea inconfundabilul iz de
mucegai.
De îndată ce uşa se închise în urma lor, goliră pe pat sacoşa
de plastic pe care le-o dăduse Oscar. Anna luă un paşaport
european. Fotografia era a ei, deşi fusese transformată digital
în mai multe locuri. Anna rosti cu voce tare noul ei nume de
cîteva ori, ca să se obişnuiască cu sunetele ciudate.
- Tot nu pricep cum o să meargă treaba asta, zise Ben.
- După cum spunea Oscar eşti categorisit înainte dc-a fi
privit cu adevărat. Operaţiunea se numeşte stabilirea profilului.
Dacă nu aparţii tipologiei suspectului, treci tară probleme.
Anna luă un tub cu ruj de buze şi, uitîndu-se în oglindă,
începu să se machieze cu atenţie.
Ben era deja în baie, cu părul lucindu-i de la vopseaua de
păr, spumantă, care emana un miros de amoniac. Instrucţiunile
menţionau că trebuia să aştepte douăzeci de minute înainte
de-a se clăti. De asemenea avertizau şi asupra riscului orbirii,
în caz că se vopseau şi sprîncenele. Ben hotărî să-şi asume
acest risc. Cu un tampon de bumbac, aplică fluidul gros pe
sprîncene şi puse cîte o bucată de foiţă peste ochi ca să-i
ferească de scurgerea lichidului.
356
Cele douăzeci de minute i se părură două ceasuri. Intră
sub duş şi deschise ochii doar atunci cînd fu sigur că peroxidul
fusese îndepărtat total.
Ieşi de sub duş şi se uită în oglindă. Era un blond destul
de verosimil.
- Salută-l pe David Paine, îi zise el Annei.
Ea îl privi atentă.
- Părul e prea lung. Ridică maşina de tuns electrică. Pentru
aşa ceva e tăcută scula asta.
După alte zece minute, părul excedentar fusese
îndepărtat, iar Ben era pregătit să îmbrace uniforma proaspăt
călcată a armatei americane pe care i-o procurase Osear
Pcyaud. Blond, tuns scurt, cu însemnele, tresele şi decoraţiile
obţinute în misiunile din străinătate arăta ca un ofiţer. Dacă
era luat drept cine se dădea putea crea o diversiune care
să-i salveze viaţa.
- Ar fi bine s-o luăm din loc, spuse Anna. Cu cît vom ieşi
mai repede din ţara asta, cu atît vom fi mai în siguranţă. Timpul
e de partea lor.
îşi luară bagajele şi ieşiră în parcare. Aruncară sacoşa cu
hainele Annei pe bancheta din spate a Renault-ului albastru,
împreună cu punga din plastic alb pe care le-o dăduse Osear,
în pungă se alia sticla de vopsea pentru păr şi alte cîteva
fleacuri pe care nu voiau să le lase în urma lor. în situaţia lor,
cel mai mic detaliu îi putea da de gol.
- Cum spuneam, am ajuns la ultima noastră carte, la
ultimul nostru joc, i se adresă Anna în timp ce se îndreptau
spre autostrada ce mergea spre nord. Strasser a fost un
fondator. Trebuie să-l găsim.
- Dacă mai e în viaţă.
- Reieşea altceva din dosarul lui Sonnenfeld?
- L-am recitit azi-dimineaţă. Dar Sonnenfeld credea că
era foarte posibil ca Strasser să fi murit, poate chiar cu mulţi
ani în urmă.
- Sau poate că nu.
- Poate că nu. Eşti de-un optimism incurabil. Ce te face
să crezi că n-o să fim arestaţi la Buenos Aires?
357
- Ce dracu', aşa cum spuneai, există nazişti faimoşi care
trăiesc acolo de mai multe decenii fără să se ascundă. Poliţia
locală o să fie cea mai mică dintre problemele noastre.
- Dar Interpolul?
- La asta mă gîndeam - ne-ar putea ajuta să-l localizăm
pe Strasser.
- Eşti nebună? Vrei să intrăm în bîrlogul lupului? Ăia
trebuie să aibă numele tău pe vreo listă de supraveghere.
- L limpede că nu ştii nimic despre felul cum e condus
biroul Interpol dc-acolo. Nimeni nu verifică identităţile. Eşti
cine pretinzi că eşti. Să spunem doar că nu e vorba despre o
operaţiune foarte complicată. Ai o idee mai bună?
- Sonnenfeld spunea că văduva lui Gerhard Lenz ar putea
fi în viaţă, zise Bcn, dus pe gînduri. Ha ar trebui să ştie?
- Totul e posibil.
- O să încerc să-mi amintesc, spuse Bcn. Chiar crezi că o
să reuşim să ieşim neobservaţi din ţara asta'/
- La aeroportul ăsta nu există curse transatlantice, dar
putem ajunge în cîtcva capitale europene. Aş sugera să
călătorim separat. E posibil ca ci să caute un bărbat şi o femeie
care călătoresc împreună.
- Sigur, spuse el. Eu o să plec la Madrid, iar tu la*
Amsterdam.
Se aşternu tăcerea. In ciuda încercărilor prin care trecuseră,
Anna arăta minunat. La un moment dat, privirile li se întîlniră;
Anna îşi alungă uşoara stinghereală zîmbind încurcată.
- Scuze, încerc să mă obişnuiesc cu noua ta înfăţişare,
zise ea.
Ceva mai fîrziu, Anna scoase telefonul mobil din sacoşă
şi formă un număr.
Vocea lui David Denneen avea limpezimea vagă,
artificială, conferită de sistemul de decriptare telefonică.
- Anna! spuse el. Totul e-n regulă?
- David, ascultă. Trebuie să mă ajuţi - eşti singurul în
care am încredere.
- Ascult.
358
- David, am nevoie de orice informaţie poţi obţine despre
Josef Strasser. A fost un fel de frate mai mare şi mai isteţ al
lui Mengele.
- O să fac tot ce pot, răspunse Denneen. Unde vrei să-ţi
trimit materialul.
- La B.A.
El înţelese abrevierea pentru Buenos Aires.
- Dar nu pot trimite dosarul la ambasadă, nu?
- Ce-ar fi să-l trimiţi prin American Express?
Anna îi dădu un nume.
- în regulă. Discreţia e o idee bună acolo.
- Aşa am auzit şi eu. Cît de rea e situaţia?
- Ţară mare, oameni mari. Dar există nişte amintiri vechi.
Păzeşte-ţi spatele. Te rog, Anna. Eu mă apuc imediat de
treabă.
Biroul central al serviciului dc control la frontieră de la
Aeroportul Lille-Lesquin era un spaţiu mohorît, fără ferestre,
cu tavanul jos şi izolat acustic. La un capăt avea un ecran alb
de proiecţie, fotografiile color ale infractorilor daţi în urmărire
internaţională erau atîrnate sub o placă pe care scria
DEFENSE DE FUMER. Nouă funcţionari de la serviciul de
control şi imigrări stăteau pe nişte scaune pliante din ţeava
metalică şi plastic bej, în vreme ce şeful lor, Bruno Pagnol,
directorul serviciului, îi punea la curent cu noile probleme
ale după-amiezei. Unul dintre funcţionari era Marc Sully, care
încerca să nu arate atît de plictisit, pe cît se simţea. Nu-i plăcea
munca lui, dar nici nu voia să renunţe la ea.
în săptămîna ce trecuse, le reaminti Pagnol, arestaseră
şapte turcoaice tinere care veniseră de la Berlin transportînd
în burţile lor punguţe pline cu heroină pură pe care le
mghiţiseră. Descoperirea celor şapte fusese parţial o chestiune
de noroc, însă trebuia recunoscut meritul lui Jean-Daniel Roux
(încîntat, dar hotărît să nu pară aşa, Roux făcu semn cu ochiul
atunci cînd fu menţionat de şef), care fusese îndeajuns de
atent ca s-o prindă pe prima turcoaică. Femeia i se păruse
359
agitată. La spital, îi scoseseră cincisprezece bile, înfăşurate
în latex şi legate cu gută, fiecare conţinînd cîteva grame de
heroină pură.
- Şi cum i le-au scos? întrebă un funcţionar.
- Prin extracţie posterioară, zise Marc Sully.
Ceilalţi rîseră.
Directorul serviciului de control se încruntă. Nu vedea
nimic amuzant.
- Cărăuşa a fost pe punctul de a muri. Astea-s femei
disperate. Cu cît credeţi că a fost plătită? Cu o mie de franci.
Acum o aşteaptă o lungă pedeapsă cu închisoarea. Femeile
astea sînt nişte valize ambulante. Ascund droguri unde nu te
aştepţi. Treaba noastră e să nu lăsăm otrava să intre în ţară.
Vreţi ca puştii voştri să ajungă dependenţi de ea? Ca să
îmbogăţească vreun asiatic cu fundul marc? îşi imaginează
că se pot plimba chiar pe sub nasul nostru. Aveţi de gînd să-i
învăţaţi minte?
Marc Sully lucra de patru ani la poliţia de frontieră şi
participase la sute de asemenea şedinţe. An de an, faţa lui
Pagnol devenea şi mai roşie, iar gulerul mai strîmt. Sully n-ar
fi fost îndreptăţit să vorbească. El însuşi fusese dintotdeauna
ceva mai corpolent, dar nu se ruşina. Ţinuse o vreme regim,
dar pînă la urmă renunţase căci nu dăduse nici un rezultat.
Marc ştia că unii din colegii lui mai tineri - care se spălau
în fiecare zi, temîndu-se să miroasă ca o fiinţă umană - nu-l
agreau. Se învîrteau de colo-colo, cu buclele lor proaspăt
spălate, zîmbindu-le pasagerelor mai drăguţe în speranţa de-a
le agăţa. Marc îi considera stupizi. Era o treabă tară sorţi de
izbîndă.
- Şi-acum, două noi recomandări de la DCPAF. La
Direction centrale de la police aux frontières era biroul
naţional care le dădea ordine. Pagnol apăsă cîteva butoane şi
reuşi să proiecteze nişte fotografii direct dintr-un computer.
- Prioritate maximă. Asta-i o americancă, cu strămoşi
mexicani. E profesionistă. Dacă o găsiţi, fiţi foarte atenţi.
Trataţi-o ca pe un scorpion, s-a înţeles?
359
Se auziră murmure de aprobare.
-Ăsta-i celălalt, zise directorul. Bărbat alb, de vreo treizeci
şi cinci de ani. Păr castaniu ondulat, ochi verzi, aproximativ
un metru şaptezeci şi cinci înălţime. Posibil criminal în serie.
Tot american, cred ei. Foarte periculos. Există motive să
credem că încearcă s-o şteargă din ţară. O să punem fotografii
la posturile voastre, dar vreau să le priviţi acum cu mare
atenţie. Dacă se dovedeşte că au plecat prin Lille-Lesquin şi
că i-aţi lăsat să vă scape, n-o să fie doar slujba mea în joc. A
înţeles toată lumea?
Ben o lăsă pe Anna la o staţie de autobuz şi duse maşina
într-o parcare pe termen lung de la aeroportul Lille-Lesquin.
Intrară separat în aerogara şi luară bilete la curse diferite.
Conveniseră să se întîlnească la Buenos Aires, peste zece
ore.
In caz că nu se întîmpla nimic.
Anna se uită la ofiţerul american blond, tuns scurt, şi zise
că nu va fi demascat. In ce-o privea, nu era atît de sigură. Nu-şi
tăiase părul, nici nu-l vopsise; şi-l pieptănase altfel, îşi
schimbase veşmintele, dar n-avea prea multă încredere în
camuflajul ei. Simţea un nod în stomac. încercă să se calmeze
spunîndu-şi că nimic n-ar putea-o trăda mai repede decît frica.
Trebuia să se concentreze. înainte de-a intra în terminal,
trebuia să-şi alunge din minte orice motiv de frică şi nelinişte,
îşi imagină că strînge mîna cuiva credincios şi puternic. Putea
fi oricine - era doar un exerciţiu mintal - dar persoana pe
care şi-o imagina era Ben.
De la postul său, Sully stătea cu ochii pe pasagerii care
soseau, atent la orice semn de nelinişte sau agitaţie, la cei
care călătoreau cu prea puţine sau prea multe bagaje şi la cei
care semănau cu descrierea pe care o primiseră de la DCPAF.
Un bărbat îi atrase atenţia. Avea cam aceeaşi înălţime cu
a omului pe care-l căutau, păr castaniu ondulat şi îşi tot zoraăia
mărunţişul din buzunar - un tic nervos. După haine era
360
aproape sigur american. Poate că avea motive să fie nervos.
Aşteptă pînă cînd bărbatul arătă biletul şi paşaportul
controlorului, apoi păşi în faţă.
- Aş avea cîteva întrebări, domnule, zise Sully, sfredelindu-l
cu privirea.
- E în regulă, spuse omul.
- Veniţi cu mine, zise Sully şi-l duse la un birou de lîngă
casa de bilete. Ce v-a adus în Franţa?
- O conferinţă medicală.
- Sînteţi medic?
Omul oftă.
- Lucrez la serviciul de vînzări al unei companii
farmaceutice.
- Sînteţi negustor de droguri! zîmbi Sully.
- E un fel de-a spune, răspunse încet bărbatul.
Privirea lui Sully zăbovi pe chipul lui. Omul avea aceeaşi
faţă prelungă, bărbia pătrată şi părul ondulat ca şi cel din
fotografie. Trăsăturile însă nu prea se potriveau - erau mai
banale. Sully nu detectase încordare în vocea lui cînd îi
răspunsese la întrebări. Ajunse la concluzia că îşi pierdea
vremea.
- In regulă, zise el. Călătorie plăcută.
Sully se întoarse să examineze şirul de pasageri. O femeie
cu părul blond, cu ten închis îi atrase atenţia. Suspecta putea
să-şi fi vopsit părul; celelalte trăsături se potriveau. Se îndreptă
către ea.
- Aş putea vedea paşaportul dumneavoastră, madame?
întrebă el.
Femeia îl privi inexpresiv.
- Votre passport, s 'il vous plaft, madame.
- Bien sur. Vous me croyez etre anglaise? Je suiş italienne,
mais tous mes amispensent queje suiş al/emande ou anglaise
ou n 'importe quoi.
Conform paşaportului, femeia locuia la Milano, iar Sully
îşi spuse că un american nu putea vorbi franceza cu un
asemenea accent italian. Nimeni altcineva nu-i stîmea
361
interesul. In faţa italiencei blonde se afla o indiancă cu doi
copii gălăgioşi. Din partea lui Sully, cei din neamul ei puteau
părăsi cît mai repede ţara. Puiul cu mult curry era pe cale să
devină mîncare naţională ţinînd cont de numărul indienilor
care emigrau în Franţa. Sigur, cu musulmanii era şi mai rău,
dar indienii, cu numele lor imposibil de pronunţat...
Sully se uită fără interes la paşaportul femeii şi-i făcu semn
să treacă.
Un rus tînăr cu acnee. Numele de familie era german -
probabil un evreu. Mafia? Nu era problema lui.
Altă afurisită de indiancă într-un sari. Gayatri era numele
şi pe urmă ceva imposibil de pronunţat.
Nici unul dintre ceilalţi bărbaţi nu se potrivea cu descrierea.
Păcat. Probabil că asta nu era ziua lui norocoasă.
Anna se aşeză în fotoliul ei de la clasa a doua, potrivindu-şi
sari-ul şi repetîndu-şi numele în minte: Gayatri
Chandragupta. N-ar fi fost bine să-l stîlcească dacă ar fi
întrebat-o cineva. Părul negru şi lung şi-l pieptănase spre
spate şi, cînd îşi văzu imaginea reflectată într-un geam,
de-abia se recunoscu.
34
Buenos Aires
Ana privea neliniştită pe geamul biroului companiei
%% American Express spre solemna Plaza Libertador
General San Martin. Parcul, fost tîrg de sclavi şi apoi tîrg de
vite, era dominat de uriaşa statuie ecvestră a generalului José
de San Martin. Soarele ardea necruţător. înăuntru era linişte,
iar instalaţia de climatizare menţinea o răcoare plăcută.
- Señorita Acampo?
Anna se întoarse şi văzu un bărbat zvelt, îmbrăcat într-un
sacou albastru.
Buenos Aires
361
- îmi pare foarte rău, señorita, dar nu reuşim să dăm de
acest pachet.
-Nu înţeleg.
începu să vorbească în spaniolă, ca să se facă mai bine
înţeleasă.
- Está registrado que lo recibió?
- Da, l-am primit, madame, dar nu poate fi găsit.
Era un progres, deoarece celălalt funcţionar negase
categoric că fusese primit vreun pachet pe numele ei.
- Vrei să spui că s-a pierdut?
Un gest reflex din umeri, ca un tic nervos.
- Computerele noastre menţionează că a fost trimis de la
Washington, D.C. şi-a ajuns aici ieri, dar după asta nu mai
ştim nimic. Dacă veţi completa formularul ăsta, o să începem
o cercetare. Dacă nu va fi găsit, aveţi dreptul să fiţi despăgubită
pentru valoarea lui.
La naiba! T se părea imposibil ca plicul să se ti pierdut.
Mai degrabă fusese furat. Dar de cine? Şi de ce? Cine ştia ce
e înăuntru? Cine ştia ce să caute? O trădase Denneen? Nu
prea-i venea să creadă. Poate că telefonul lui era ascultat,
fără ca el să ştie. Prca multe explicaţii, dar nici una nu modifica
realitatea: dacă pachetul fusese furat, cel care-o tăcuse ştia
cine era ea şi de ce se afla acolo.
Biroul interpol din Argentina se afla în sediul central al
Policía Federal Argentina, în Suipacha. Omul Interpolului
la Buenos Aires era Miguel Antonio Peralta. Pe o placă de
pe uşa lui scria SUBCOMISARIO DEPARTAMENTO
INTERPOL. Era un bărbat voinic, cu umerii căzuţi şi un cap
mare, rotund. Şuviţele de păr negru încîlcitc pe ţeasta lui îi
scoteau în evidenţă chelia în loc s-o ascundă.
Biroul era înţesat de distincţii primite în activitatea sa la
Interpol. Plachete şi medalii de la forţele de poliţie din întreaga
lume umpleau pereţii, alături de crucifixe, diplome, imagini
de sfinţi şi o fotografie înrămată, înfaţişînd binecuvîntarea
familiei sale de către papă.
362
Ochii de şopîrlă ai lui Peralta păreau somnoroşi în
spatele ochelarilor cu lentile rotunde şi ramă de baga. Pe
tăblia lucioasă a biroului se afla un pistol într-un toc de
piele vechi, dar bine întreţinut. Omul era jovial şi cît se
poate de politicos.
- Ştii că sîntem dornici să ajutăm cauza justiţiei, spuse el.
- După cum explica asistentul meu, noi, cei de la CBS,
ne aflăm acum mai degrabă în competiţie, zise Anna. Se
pare că oamenii de la Datei ine sînt pe punctul de a-l localiza
şi demasca pc acest individ. Dacă ajung primii la el, asta e.
Eu lucrez cu un producător argentinian care crede că putem
realiza reportajul ăsta cu puţin ajutor din partea dumitale.
Nu vreau să-i discrediteze pc colegii mei de la Dateline,
dar ştim amîndoi cc fel de reportaj vor face ei - o să fie
aceeaşi veche poveste. Argentina văzută ca o ţară
înapoiată, care-i adăposteşte pe băieţii răi. Or să facă un
fel de reclamă foarte ieftină. Noi ne-am gîndit la ceva mult
mai sofisticat şi aproape de realitate. Vrem să surprindem
noua Argentina. O ţară unde oameni ca dumneata au grijă
să se facă dreptate. Un loc unde există servicii moderne
însărcinate cu aplicarea legii, în limitele democraţiei - făcu
un semn vag cu mîna -, ceva în genul ăsta. Desigur,
eforturile dumitale vor fi generos recompensate printr-un
onorariu de consultanţă. Aşadar, domnule Peralta, putem
lucra împreună?
Peralta schiţă un zîmbet.
- Bineînţeles, dacă aveţi dovezi că Josef Strasser locuieşte
la Buenos Aires. Trebuie doar să-mi spuneţi, să-mi arătaţi
dovada. Asta-i tot.
- Domnule Peralta. Cineva o să facă reportajul ăsta, fie
echipa mea, fie concurenţa. Zîmbetul Annei dispăru. De
dumneata depinde să fie un reportaj despre succesul dumitale
ori unul despre eşecurile dumitale. Ce naiba, trebuie să ai un
dosar cu date despre Strasser - vreo indicaţie că se află aici,
zise Anna. Dumneata nu te îndoieşti că el trăieşte la Buenos
Aires, nu-i aşa?
363
Peralta se lăsă pe spătarul scaunului.
- Domnişoară Reyes, spuse el, pe tonul cuiva care
împărtăşeşte o bîrfă picantă, cu cîţiva ani în urmă biroul meu
a primit o informaţie credibilă de la o femeie care locuieşte la
Belgrano, unul dintre cele mai bogate cartiere. îl văzuse pe
Alois Brunner, aceXSS Hauptsturmfiihrer, ieşind dintr-o casă.
Am început imediat o supraveghere neîntreruptă a acelei case.
Femeia avusese dreptate, faţa bătrînului semăna cu fotografiile
din dosarul nostru despre Brunner. Ne-am dus la acel domn.
Indignat, el a scos vechiul său paşaport german, imprimat cu
vulturul celui de-al Treilea Reich... şi cu un marc E, de la
„evreu". Numele omului era Katz. Peralta îşi îndreptă spatele.
Şi cum te scuzi faţă de un om trecut prin lagărele de
concentrare?
- Da, recunoscu Anna calm, trebuie să fi fost teribil
de stînjenitor. Dar informaţiile noastre despre Strasser
sînt temeinice. Dateline filmează chiar în clipa asta a doua
serie de cadre - cele de fundal. Se pare că sînt foarte
siguri.
- Sînt la curent cu emisiunile astea de investigaţii. Dacă
voi eraţi siguri că Josef Strasser e, cum vă place să spuneţi,
bine mersi şi trăieşte în Argentina, ar fi trebuit să-l găsiţi de
mult, nu?
Ochii de şopîrlă erau aţintiţi spre ea.
Anna nu-i putea spune că n-o interesa trecutul lui nazist,
ci situaţia în care s-ar fi putut implica după ce se despărţise
de Furherul lui şi îşi alăturase forţele de cele ale invizibililor
arhitecţi ai epocii postbelice.
- Atunci unde îmi sugerezi să caut?
- Imposibil de răspuns! Dacă am fi ştiut că trăieşte aici un
criminal de război, l-am fi arestat. Dar te asigur că aşa ceva
nu mai există. Puse stiloul pe birou, cu un gest categoric.
- Chiar aşa. Ea schiţă nişte semne fără sens în carnet.
- Situaţia s-a schimbat în Argentina. Vremurile vechi, cînd
un Josef Mengele putea trăi liber aici, sub numele Iui real, au
dispărut. Perioada dictaturii lui Peron s-a încheiat. Argentina
364
e acum o democraţie. Josef Schwammberger a fost extrădat.
Erich Priebke, de asemenea. Nici nu-mi mai amintesc cînd
am arestat ultima oară un nazist.
Anna şterse cu o linie mîzgălelile din carnet.
- Dar dosarele de imigrare? Documentele celor care au
intrat în ţară în anii patruzeci şi cincizeci?
Peralta se încruntă.
- Există menţiuni ale intrărilor, la Registrul Naţional şi la
Departamentul de Imigrări. Sînt cartoteci, toate scrise de mînă.
Dar linia ţărmului nostru are mii de kilometri lungime. Cine
ştie cîte remorchere, şalupe şi trailere de pescuit au acostat
cu mai multe decenii în urmă la vreuna dintre sutele de ferme.
In Patagonia sînt sute de kilometri de coastă nesupravegheate
de nimeni. In plus, în 1949, Peron a dat o amnistie generală
pentru toţi cei care au intrat în ţară sub un nume fals. în
consecinţă, e puţin probabil să existe vreun document de
imigrare al lui Josef Strasser, presupunînd că el se află aici.
Te-ai putea duce la Bariloche, staţiunea de schi, să întrebi pe
acolo de el. Germanii au îndrăgit Bariloche. Le aminteşte de
iubita lor Bavaria. în ce mă priveşte, nu mi-aş face mari
speranţe. îmi pare foarte rău că te-am dezamăgit.
Nu trecuseră două minute de cînd Anna Navarro părăsise
biroul lui Miguel Antonio Peralta şi omul Interpolului ridică
receptorul.
- Mauricio, zise el. Tocmai a fost la mine un vizitator
foarte interesant.
într-o clădire modernă din Viena, un bărbat de vîrstă
mijlocie urmărea fără interes o echipă de muncitori
constructori care demontau şi duceau la un ascensor de marfă
nişte panouri de ipsos ce delimitaseră un „spaţiu de primire"
şi o „sală de conferinţe". Urmară o masă din plastic, un birou
metalic şi alte echipamente printre care o falsă centrală
telefonică şi un computer.
Omul cu ochelari era un american care, în ultimul deceniu,
364
fusese angajat să îndeplinească mai multe servicii în întreaga
lume, a căror semnificaţie îi rămînea totdeauna necunoscută.
Nici măcar nu-l cunoscuse pe şeful companiei, n-avea idee
cine era. Ştia doar că misteriosul patron al firmei era partener
de afaceri cu proprietarul acelei clădiri, care fusese bucuros
să-i închirieze etajul unsprezece.
- Hei, strigă americanul cu ochelari, cineva trebuie să
dea jos indicatorul din hol. Şi lăsaţi stema SUA în grija mea,
da? S-ar putea să ne mai trebuiască.
*
New York
Dr. Walter Reisinger, fost secretar de stat, primi telefonul
pe cînd se afla în limuzina sa care se tîra prin traficul intens al
dimineţii, din Manhattan.
Lui Reisinger îi displăcea telefonul, ceea ce era regretabil,
de vreme ce îşi petrecea majoritatea timpului cu receptorul în
mînă. Firma lui de consultanţă internaţională, Reisinger
Associates, îi ocupa mai mult timp decît slujba pe care o
avusese la Departamentul de Stat.
în sinea lui se temuse că, după retragerea din guvern şi
începerea redactării memoriilor, va fi treptat marginalizat,
tratat ca o eminenţă cenuşie, invitat din cînd în cînd la
Nightline sau solicitat să scrie cîte un articol stupid pentru
New York Times.
Şi, iată, devenise mai cunoscut şi cu siguranţă mai bogat.
Călătorea mai mult decît în timpul carierei de diplomat
itinerant în Orientul Mijlociu.
Deschise telefonul.
-Da.
- Doctor Reisinger, sînt domnul liolland.
- A, bună dimineaţa, domnule Holland, zise jovial
Reisinger.
Cei doi sporovăiră un minut sau două, apoi Reisinger
spuse:
- Asta n-ar trebui să fie o problemă. Am prieteni buni în
365
aproape toate guvernele din lume... dar cred că drumul cel
mai scurt duce direct la Interpol. II cunoşti pe secretarul
general? Un om foarte interesant. Lasă-mă să-i dau un telefon.
Pacientul Optsprezece stătea întins pe un pat de spital, cu
ochii închişi, şi cu un ac de perfuzie în braţul stîng. Tremura,
cum făcuse tot timpul de cînd începuse tratamentul. în plus,
avea greţuri şi vomita periodic în plosca de lingă pat. O
infirmieră şi un tehnician îl supravegheau în permanenţă.
Un medic, al cărui nume era Lofquist, intră în cabinet şi
se apropie de infirmieră.
- Cum stă cu febra? întrebă el.
Vorbea în engleză, limba pe care el o cunoştea mai bine
dccît germana, deşi lucra la clinică de şapte ani.
- N-a scăzut, răspunse infirmiera.
- Şi greaţa?
- Vomită frecvent.
Dr. Lofquist ridică glasul, adresîndu-se Pacientului
Optsprezece:
- Cum te simţi?
Pacientul gemu.
- Mă dor afurisiţii de ochi.
- Da, c normal, spuse Lofquist. Corpul dumitale se luptă
să învingă boala. Aşa se întîmplă întotdeauna.
Pacientul Optsprezece rîgîi, se aplecă spre ploscă şi
vomită. Infirmiera îi şterse gura şi bărbia cu o cîrpă umedă.
- Prima săptămînă e întotdeauna cea mai grea, zise dr.
Lofquist vesel. Te descurci minunat.
Sfinta Fecioară Preamilostivă era o bazilică înălţată pe
abrupta Caile Defensa, vizavi de o modernă clădire ce
adăpostea filiala lui Banco de Calicia. Faţada bisericii era
deteriorată. Un gard de fier forjat împrejmuia curtea pavată
366
cu dale de piatră crăpate. O ţigancă cerşea împreună cu copiii ei.
Ben se uită la mama în pantaloni, cu părul negru strîns la
spate, care stătea pe treptele din faţa ruinei şi la copiii ce se
jucau la picioarele ei. In fundul curţii moţăia un bătrîn, cu un
braţ sprijinit într-o cîrjă.
Exact la ora unu şi cincisprezece, conform instrucţiunilor,
Ben intră în holul bisericii şi pătrunse prin uşile batante de
lemn în interiorul care mirosea a luminări din ceară de albine
şi a transpiraţie. După ce ochii i se acomodară cu întunericul,
văzu interiorul imens, impozant, dar neîngrijit. Tavanul
romanic era înalt şi boltit, iar podeaua pavată cu dale vechi,
frumos îmbinate. Litania în latină a unui preot, amplificată
electronic, răsuna în spaţiul închis, iar credincioşii răspundeau
supuşi. Chemare şi răspuns. Toată lumea sta în picioare.
La ora aceea avea loc mesa săptămînală, iar biserica era,
în mod impresionant, aproape plină. Dar Argentina e o ţara
catolică, îşi zise Ben. Din loc în loc se auzea ţîrîitul
telefoanelor mobile. Ben privi în jur şi observă capela în partea
dreaptă.
Cîteva rînduri de bănci erau aşezate în faţa unui tabernacol
cu geam în care se afla o statuie reprezentînd trupul însîngerat
al lui Hristos avînd înscrise cuvintele HUMILIDAD Y
PACIENCJA. La stînga lui, era altă statuie a lui Jisus,
neîmprejmuită, sub care se puteau citi cuvintele SAGRADO
CORAZON EN VOS CONFIO. Ben se aşeză pe banca din faţă,
cum i se spusese, hotărît să aştepte.
Un preot în veşminte rituale se ruga lîngă o tînără blondă
cu fustă mini şi pantofi cu tocuri înalte. Uşile batante scîrţîiră
deschizîndu-se şi de afară se auzi claxonatul răguşit al unei
motociclete. De fiecare dată, Ben se întorcea să privească.
Un om de afaceri cu telefon mobil intră în nartex, se închină,
apoi se întoarse către firidă - el să fie ? Se părea că nu,
deoarece bărbatul atinse statuia lui lisus şi începu să se roage.
Alte imnuri la unison, alte fraze latineşti amplificate
electronic. Ben continua să aştepte, încereînd să-şi stăpînească
teama.
367
Cu cîteva ceasuri în urmă, formase un număr de telefon
pe care-l şterpelise din dosarele lui Sonnenfeld şi care, după
cum se părea, aparţinuse cîndva văduvei lui Lenz.
Numărul se dovedi valabil.
Era limpede că femeia nu se ascundea, deşi nu răspunsese
ea la telefon. Vorbise cu un bărbat cu glas baritonal răstit,
ostil, care se recomandase drept fiul ei. Să fi fost fratele lui
Lenz? Sau un frate vitreg?
Ben se recomandase drept avocat din New York, venit la
Buenos Aires ca să stabilească valoarea unei moşteniri uriaşe.
Nu, nu putea dezvălui numele decedatului. Putea spune doar
că doamna Lenz primise o mare sumă de bani şi că trebuia să
se întîlnească cu ea.
Urmase o lungă tăcere, timp în care fiul decisese ce să
facă. Ben mai adăugase o informaţie aparent irelevantă, care
spera să se dovedească decisivă.
- Tocmai am venit din Austria, spusese el.
Fără nume, fără menţionarea fiului ei - nimic concret de
care să se poată agăţa ori la care să obiecteze. Cu cît mai
puţine cuvinte, cu atît mai bine.
- Nu te cunosc, răspunsese fiul într-un tîrziu.
- Nici eu pe dumneata, zisese Ben cu blîndeţe. Dacă
dumitale sau mamei dumitale vi se pare inoportun să...
- Nu, spusese fiul repede.
Avea să se întîlnească cu Ben - „domnul Johnson" - la o
biserică, pe o bancă anume.
Acum stătea cu spatele la intrare, întorcîndu-se la fiecare
scîrţîit al uşilor, la fiecare zgomot venit de afară.
Trecu o jumătate de oră.
Să fi fost o păcăleală? Preotul se uită la el şi-i oferi fără o
vorbă două luminări ca să le aprindă.
- Nu, mulţumesc, zise Ben, întorcîndu-se către uşă.
Intră un grup de turişti cu aparate fotografice şi ghiduri
turistice în mîini. Se întoarse către tabernacol şi văzu că preotul
se apropia de el. Era brunet, înalt, în vîrstă, de vreo cincizeci
de ani, şi părea bine legat.
367
El i se adresa lui Ben în şoaptă:
- Vino cu mine, domnule Johnson.
Ben se ridică şi îl urmă. Preotul coti brusc la dreapta pe
lîngă un şir de bănci goale, spre un pasaj îngust, paralel cu
naosul, pînă cînd ajunseră aproape de absidă.
Preotul deschise o uşă mică din lemn, răsuci un comutator
şi un bec galben lumină ceea ce părea să fie un vestiar. Un
cuier cu veşminte preoţeşti.
Preotul ţinea în mînă o armă. Ben se sperie.
- Ai ceva la dumneata? întrebă preotul cu o neaşteptată
politeţe. Vreo armă, vreun dispozitiv electronic?
Teama făcu loc furiei.
- Doar telefonul mobil, dacă ăsta poate fi o armă mortală.
- Vrei să mi-l dai, te rog? Ţi-l înapoiez mai tîrziu.
Ben i-l întinse. Preotul se apropie cu pistolul într-o mînă
şi îl percheziţiona rapid cu cealaltă.
-- Vreau să-ţi văd paşaportul sau un act de identitate.
Ben îşi scoase paşaportul pe numele Michael Johnson şi
o carte de vizită. în acea dimineaţă, avusese inspiraţia să se
oprească la un magazin de imprimate de pe Avenue 9 de
Julio şi să comande cincizeci de cărţi de vizită, plătind
suprataxă de urgenţă. O oră mai tîrziu, avea cărţi de vizită pe
numele Michael Johnson, asociat la o firmă de avocatură
fictivă din Manhattan. Preotul examina cartea de vizită.
- Uite ce e, zise Ben, arătînd mîniat la culme, zău că n-am
timp de-aşa ceva. Şi lasă dracului arma aia din mînă.
Ignorîndu-i cererea, preotul îi indică ieşirea.
-Pe-aici.
Deschise uşa spre o curte mică unde staţiona un microbuz
negru, fără geamuri.
- Te rog.
Făcu un semn cu ţeava pistolului spre microbuz.
Deci ăsta era fiul văduvei? Nu prea-i venea să creadă: nu
semăna deloc cu Jürgen, care ar fi trebuit să-i fie măcar frate
vitreg.
- Nici nu mă gîndesc, spuse Ben.
368
Ochii preotului scînteiară.
- Atunci eşti liber să pleci. Dacă vrei s-o vezi pe mama
mea, trebuie să faci cum îţi spun eu. Tonul vocii i se îmblînzi.
Vezi dumneata, şi-acum mai vin oameni la Buenos Aires să
vorbească cu ea. Uneori sînt jurnalişti, dar mai sînt şi vînători
de recompense, indivizi nebuni şi înarmaţi. Poate chiar agenţi
ai Mossadului. De obicei o ameninţă, ca s-o determine să le
spună unde e de fapt Lenz. Multă vreme, oamenii n-au crezut
că murise. Ca şi în cazul lui Mengele, şi-au zis că era o
cacealma. Acum nu mai permit nimănui s-o vadă înainte de
a-l verifica eu.
- Ai spus „Lenz" - nu e tatăl dumitale?
Omul se încruntă.
- Tatăl meu s-a însurat cu văduva lui Lenz. Ea le-a
supravieţuit ambilor soţi. O femeie puternică. Eu am grijă de
ea. Te rog, urcă.
Totul ţine de şansă. Nu venise pînă aici ca să dea acum
înapoi. Omul ăsta putea să-l conducă pînă la urmă spre adevăr.
După ce-l privi o clipă pe preot, se sui în microbuz.
Preotul închise cu zgomot uşa glisantă. Singura lumină
din interior venea de la un bec slab din plafon. In microbuz
nu se aflau decît nişte scaune demontate.
Totul line de şansă.
Ben se întrebă: oare am procedat bine?
Motorul porni, apoi hurui tot drumul în viteza întîi.
Aşa execută ei indezirabili, îşi zise Ben. Nu-l cunosc pe
omul ăsta. Poate că face parte dintr-unul din grupurile
menţionate de Sonnenfeld, care-i apără şi-i protejează pe
bătrînii nazişti.
După vreo douăzeci de minute, microbuzul se opri. Uşa
se deschise şi în lumina filtrată prin frunzişul arborilor,
Ben văzu o stradă pietruită. Durata călătoriei îi dădea de
înţeles că se aflau încă în Buenos Aires, însă strada arăta
complet diferit de ce văzuse pînă atunci în oraş. Era liniştită
şi retrasă. Se auzea ciripitul păsărilor şi o melodie cîntată
la pian.
369
Nu, n-o să fiu omorît.
Se întreabă ce-ar fi spus Anna. Ar fi fost, fără îndoială,
îngrozită de riscul pe care şi-l asumase. Şi n-ar fi greşit.
în faţă era o clădire de cărămidă cu două etaje, nu foarte
mare, dar elegantă. Din interior se auzea o sonată de Mozart.
Un gard înalt din fier forjat împrejmuia casa şi curtea mică.
Preotul îl luă pe Ben de cot şi-l ajută să coboare din
microbuz. Probabil că îşi ascunsese arma, sau o lăsase în
cabină. Formă un cod şi uşa din faţă se deschise cu un bîzîit.
în interior, casa era răcoroasă şi întunecată. Muzica se
auzea dintr-o cameră aflată chiar în faţă. Cineva cînta la pian.
Oare bătrîna?
Ben îl urmă pe preot în camera de unde se auzea muzica,
o încăpere mică, plină de cărţi. O femeie bătrînă, măruntă era
aplecată deasupra clapelor unui pian cu coadă Steinway. Părea
să nu le fi remarcat prezenţa. Cei doi se aşezară pe o canapea
incomodă şi aşteptară în tăcere.
După ce termină piesa, femeia rămase cu mîinilc
încremenite în aer, deasupra clapelor, după care şi le lăsă,
încet, în poală. Femeia se întoarse încet. Avea o faţă ridată,
ochii duşi în fundul capului şi gîtul foarte zbîrcit. Trebuia să fi
avut vreo nouăzeci de ani.
Ben aplaudă.
Femeia vorbi încet, cu glas tremurător, răguşit:
- Cine este?
- Mamă, el e domnul Johnson, zise preotul. Domnule
Johnson, ea e mama mea vitregă.
Ben se duse la ea şi-i luă mîna fragilă. Preotul se prezentă:
- Eu sînt Francisco.
Francisco o sprijini cu braţul pe mama lui vitregă şi-o
ajută să se aşeze într-un fotoliu. Femeia zise într-o engleză
acceptabilă:
- Vii din Austria?
- Tocmai am fost la Viena.
- De ce-ai venit aici?
Ben dădu să-i răspundă, însă ea îl întrerupse:
370
- Eşti de la companie?
De la companie? Oare se referea la Sigma? Dacă da,
trebuia s-o facă să vorbească.
- Frau... Frau Lenz, mă tem că am venit aici sub un
pretext fals.
Francisco îşi întoarse furios capul spre Ben.
- Te ucid!
- Jürgen Lenz mi-a cerut să te văd, zise Ben, ignorîndu-l
pe preot.
Nu-i dădu altă explicaţie, nu menţiona Austria, nu sugeră
că-i cîştigase încrederea lui Jürgen Lenz. La nevoie, va
improviza. Ajunsese să se priceapă la asta.
- Mi-a cerut să mă întîlnesc cu dumneata şi să-ţi spun că
viaţa ţi-ar putea fi în pericol.
- Eu nu sînt Frau Lenz, spuse ea cu trufie. Nu mai sînt
Lenz de peste treizeci de ani. Sînt señora Acosta.
- Scuzele melc, señora.
Aroganţa bătrînei lăsase loc fricii.
- De ce tc-a trimis Lenz? Ce vrea?
- Señora Acosta, începu Ben, mi s-a cerut...
- De ce? întrebă ea, ridicînd glasul tremurător. De ce? Ai
venit din partea lui Semmering? Noi n-am greşit cu nimic!
N-am încălcat înţelegerea! Lasă-ne în pace!
- Taci, mamă! strigă preotul.
La ce se referea bătrîna?înţelegerea... Peste asta dăduse
Peter?
- Señora Acosta, fiul dumitale mi-a cerut...
- Fiul meu? gîjîi bătrîna.
- Exact.
- Adică fiul meu din Viena?
- Da. Fiul dumitale, Jürgen.
Preotul se ridică.
- Cine eşti dumneata? întrebă el.
- Spune-i, Francisco, zise bătrîna. Francisco e fiul meu
vitreg, din a doua căsnicie. Eu n-am avut niciodată copii.
Chipul îi era schimonosit de frică. Eu n-am nici un fiu.
370
Preotul se apropie ameninţător de Ben.
- Eşti un mincinos, se răsti el. Ai spus că eşti avocat şi te
ocupi de o moştenire, iar acum ne minţi din nou!
Ameţit, Ben încercă să dreagă rapid situaţia.
-N-ai nici un fiu? Atunci mă bucur că sînt aici. Acum îmi
dau seama că n-am pierdut timpul şi nici banii firmei venind
la Buenos Aircs.
Preotul îl privi încruntat.
- Cine te-a trimis aici?
- Nu e de la companie! zise mama lui vitregă.
- Exact asta-i înşelăciunea pe care vreau s-o lămuresc,
spuse Ben. Deci acest Jurgen Lenz din Viena susţine că e fiul
dumitale; dar mi c fiul dumitale?/1/wocz cine e?
Preotul se întoarse către mama lui vitregă, care părea pe
cale să vorbească.
- Nu spune nimic! îi ordonă el. Nu-\ răspunde!
- Nu pot vorbi despre el! zise bătrîna. Apoi i se adresă
fiului ei vitreg: De ce mă întreabă despre Lenz? De ce l-ai
invitat aici?
- E un mincinos, un impostor! spuse preotul. Viena ar fi
trimis vorbă înainte de-a expedia un mesager!
Duse mîna la spate şi scoase revolverul, ţintind fruntea lui
Ben.
- Ce fel de preot eşti dumneata? întrebă Ben în şoaptă.
Nu e preot. Un preot n-ar îndrepta o armă spre fruntea
mea.
- Sînt un cleric care-şi protejează familia. Pleacă imediat
de-aici.
Brusc în mintea lui Ben apăru explicaţia:
- Soţul dumitale a avut altă familie. Un fiu cu altă soţie.
- Nu eşti bine venit în casa asta, zise preotul, lacînd un
semn cu arma. Afară.
- GerhardLenz n-a avut copii! ţipă bătrîna.
- Tăcere! urlă preotul. Destul! Nu mai spune nimic!
- Pretinde că e fiul lui Gerhard Lenz, spuse Ben, mai
371
mult pentru sine. De ce naiba ar pretinde că e fiul unui ...
monstru?
- Ridică-te! ordonă preotul.
- Gerhard Lenz n-a murit aici, nu-i aşa?
- Ce tot spui? icni bătrîna.
- Dacă nu pleci de-aici, te ucid, strigă preotul.
Ben se conformă, uitîndu-se la bătrîna cufundată în fotoliu.
- Deci zvonurile erau adevărate, spuse el. Gerhard Lenz
n-a fost îngropat în cimitirul Chacarita în 196 J, nu-i aşa? A
fugit din Buenos Aires, a scăpat de urmăritori...
- A murit aici! zise bătrîna cu încăpăţînare. Chiar eu am
aruncat pămînt pe sicriul lui!
- Dar n-ai văzut niciodată cadavrul, nu?
- Afară! răcni preotul.
- De ce-mi spui mie toate astea? se plînse bătrîna.
Telefonul aflat pe un bufet din spatele preotului sună. Fără
să mişte revolverul, el întinse mîna cealaltă şi ridică receptorul.
- Si.
Părea să asculte concentrat. Ben profită de neatenţia lui
de moment ca să se apropie încet de el.
- Vreau să ajung la Josef Strasser, îi zise el bătrînei.
Ea se stropşi la el:
- Dacă eşti trimis din Austria,ştii cum să ajungi la el. Eşti
un mincinos!
Deci Strasser era în viaţă!
Ben se apropie şi mai mult de preot, continuînd să
vorbească cu mama lui vitregă.
- Şi eu am fost minţit... păcălit!
Nu era nici o logică în ceea ce spunea, dar voia s-o
deruteze pe bătrîna, s-o zăpăcească şi mai mult.
- S-a confirmat, spuse preotul. A fost Viena. Omul ăsta e
un escroc. Ne-ai minţit, domnule Harlman! zise el, privind
peste umărul lui o clipă.
Ben tăcu un salt înainte, înşfacă încheietura mîinii drepte
a preotului cu care acesta ţinea arma răsucind-o cu toată forţa.
Concomitent, cu cealaltă prinse gîtul acestuia. Bătrîna ţipă
372
îngrozită. Surprins, preotul urlă de durere şi scăpă revolverul
din mînă.
Ben îl trînti pe preot la podea, strîngîndu-l şi mai tare de
gît. Simţi cartilajul laringelui deplasîndu-se într-o parte. Omul
ţipă înăbuşit, cu gîtul îndoit nefiresc, încercînd să se ridice,
să-şi elibreze mîna stìnga, răsucită sub cutia toracică. Se lupta
cu disperare. Bătrîna îşi flutura mîinile în faţă, într-un bizar
gest de protecţie.
Arma! Trebuie să iau arma!
Ben strìnse mai tare gîtul bărbatului cu mîna stìnga şi îl
izbi cu genunchiul în burtă, ţintind plexul solar. Brusca
expiraţie a preotului îl făcu pe Ben să înţeleagă că nimerise
ţinta. Ochii întunecaţi ai preotului se dădură peste cap. Pentru
moment era paralizat de lovitură. Ben înhaţă revolverul de
pe podea, îl răsuci şi—1 lipi de fruntea individului.
- Dacă faci o mişcare, eşti mort!
Corpul preotului se înmuie.
- Nu! strigă el sufocat.
- Răspunde la întrebări! Spune adevărul dacă vrei să
trăieşti!
- Nu, te rog, nu! Sînt preot.
- Aşa e, zise Ben dispreţuitor. Cum ajung la Josef Strasser?
- E... nu ştiu.. .te rog... gîtul meu!
Ben reduse puţin apăsarea, ca să-i permită să respire şi să
vorbească.
- Unde-i Strasser? răcni el.
Preotul trase lacom aer în piept.
-- Strasser... nu ştiu cum se ajunge la Strasser... locuieşte
la Buenos Aires, asta-i tot ce ştiu!
- Aiurea! strigă Ben. Dă-mi o adresă şi-un număr de
telefon, altfel mama ta vitregă n-o să mai aibă pe nimeni care
s-o îngrijească!
-Nu, te rog! zise bătrîna văduvă, ghemuită în fotoliul ei.
- Dacă... dacă mă ucizi, bolborosi preotul, n-o să pleci
viu din Buenos Aires! O să te prindă... o să te tortureze... o
să-ţi doreşti... doreşti să fii mort!
373
-Adresa lui Strasser!
- N-o am! spuse preotul. Te rog! N-am cum să ajung la
Strasser!
.- Nu minţi, zise Ben. Toţi vă cunoaşteţi între voi. Toţi
faceţi parte dintr-o reţea. Ştii cum să ajungi la Strasser, dacă
trebuie.
- Eu sînt un nimeni! Nu însemn nimic pentru ei! Or să te
găsească!
Ben se întrebă: cine erau „ei"?
- Cine-i .1 urgen Lenz?
Apăsă ţeava pistolului pe fruntea preotului.
- El... te rog, e puternic, controlează... e stăpînul casei
ei, al proprietăţii ei, omul care-şi zice Jiirgen Lenz...
- Şi cine e de fapt?
- Pune. arma jos şi depărtează-te de el.
Vocea - joasă, calmă, cu accent spaniol - venea dinspre
uşa din spatele lui Ben şi aparţinea unui bărbat înalt, care
ţinea în mînă o carabină cu ţeava scurtă. Era îmbrăcat cu
pantaloni verzi, groşi, o cămaşă de lucru din bumbac şi părea
să aibă vreo treizeci de ani.
-Roberto, ajutor! strigă văduva. Salvează-l pe Francisco
al meu! Scoate-l imediat pe omul ăsta de-aici!
- Señora, să-l ucid pe intrusul ăsta? întrebă Roberto.
Ben îşi zise că tipul ar fi tras fără remuşcări, drept care
ezită, neştiind ce să facă. Preotul era ostaticul lui, dar Ben
ştia că n-ar fi fost în stare să apese pe trăgaci. Şi chiar dacă o
făcea, omul cu carabina l-ar fi ucis în clipa următoare.
Pot, totuşi, să plusez, îşi dădu el seama.
- Pune arma jos sau trag, zise tînărul. Nu-mi pasă ce
se-ntîmplă cu tîmpitul ăla - arătă pe preot.
- Da, dar doamnei îi pasă, spuse Ben. O să lăsăm armele
jos în acelaşi timp.
- în regulă, acceptă tînărul. l-aţi arma din fruntea lui,
ridică-te şi pleacă de-aici.
Tînărul coborî ţeava puştii, iar Ben luă revolverul din ceafa
preotului şi se ridică încet, ţinînd arma în jos.
374
- Acum du-te spre uşă, zise bărbatul.
Ben se retrase cu spatele, strîngînd revolverul în mîna
dreaptă, pipăind cu stînga în spatele lui, pentru a evita obstacol
în timp ce se deplasa. Tînărul intră şi el în hol, ţinînd puşca cu
ţeava îndreptată spre podea.
- Vreau doar să pleci din casa asta, spuse calm omul.
Dacă mai apari pe-aici, o să te ucid.
Preotul se ridicase în capul oaselor, epuizat şi umilit. Ben
ieşi cu spatele pe uşa deschisă, o închise în urma lui şi o luă la
goană.
Anna îi plăti taximetristului şi intră într-un mic hotel, situat
pe o stradă liniştită, într-un cartier din Buenos Aires numit
La Recolcta. îşi zise că nu era genul de zonă în care o tînără
călătorind singură să treacă neobservată.
Portarul o salută spunîndu-i pe nume, ceea ce o tulbură.
Mai devreme, ea şi cu Ben se instalaseră acolo, în camere
separată. Rezervările le făcuseră tot separat şi la ore diferite.
Căruciorul cameristei se afla lîngă camera ei. Se grăbise
să fie singură, să studieze dosarele, să dea nişte telefoane şi
acum era nevoită să aştepte. Cînd intră, o văzu pe cameristă
aplecată deasupra valizei ei deschise. Scotea dosare din mapa
de piele a Annei.
Anna se opri brusc. Camerista ridică privirea, o văzu şi
lăsă dosarele şi mapa în valiză.
- Ce dracu' faci acolo? zise Anna, înaintînd spre ea.
Camerista protestă indignată în spaniolă. Anna ieşi după
ea pe hol, cerîndu-i să-i spună ce căutase în valiză. Ea încercă
să citească numele femeii pe ecuson, dar aceasta o rupse la
fugă pe coridor.
Camerista nu furase. Cercetase documentele Annei. Dacă
ştia sau nu să citească în engleză nu conta; probabil că fusese
plătită să fure documente, hîrtii, dosare, note.
Dar plătită de cine?
Cine putea să ştie că Anna era acolo sau ce investiga ea?
Era supravegheată - dar de cine?
374
Cine ştie că sînt aici? Denneen, da, oare să fi spus el cuiva,
vreunui asociat?
Să-şi fi dat seama Peralta, omul Interpolului, cine era ea?
Era posibil?
In clipa în care întinse mîna după telefonul de lingă pat,
acesta începu să sune. Ridică receptorul.
-Alo?
Nu se auzea nimic. Ba, nu, se auzea ceva: şuieratul unei
benzi de magnetofon. Apoi zgomote slabe de voci, care
deveneau mai puternice. O cuprinse emoţia.
- Cine c?
Distinse o voce: Dar dosarele de imigrare? Documentele
celor care-au intrat în (ară în anii patruzeci şi cincizeci?
Era vocea ei. Apoi auzi vocea unui bărbat - Peralta.
Cineva pusese la telefon o bandă înregistrată cu
conversaţia dintre Peralta şi ea.
Deci ei auziseră totul şi, indiferent cine ar fi fost „ei",
ştiau exact unde se afla ea şi ce urmărea.
Se aşeză pe marginea patului, uluită şi îngrozită. în pofida
tuturor precauţiilor aflaseră despre prezenţa ei acolo.
Camerista hoaţă nu era un jucător izolat.
Telefonul sună din nou.
Cuprinsă de groază, smulse receptorul din furcă.
-Da.
— Vrem să surprindem noua Argentina. O ţară unde
oameni ca dumneata au grijă să se facă dreptate. Un loc
unde există servicii moderne, însărcinate cu aplicarea legii,
respectînd totuşi democraţia...
Vocea ei, redată de un echipament de ascultare ce fusese
instalat în biroul lui Peralta.
Urmă un declic.
în graba ei, lăsase uşa camerei deschisă; alergă s-o închidă.
Pe coridor nu era nimeni. Trînti uşa, o încuie de două ori şi
puse lanţul de siguranţă. Apoi fugi la fereastră. Draperiile
grele erau date în lături şi înţelese că era expusă, o ţintă uşoară
pentru un trăgător aflat la fereastra oricăreia dintre clădirile
375
înalte de vizavi. Trase draperiile ca să blocheze o posibilă
linie de ochire.
Telefonul sună din nou.
Se duse încet spre el, duse receptorul la ureche, fără să
zică nimic.
- Dar eu nu mă aflu unde sînt acum fiind un adversar
mărunt...
- Continuă să suni, reuşi ea să spună într-un tîrziu, simulînd
calmul. Sîntem pe urma apelurilor.
Nu primi nici o replică. Se auzea doar fîşîitul monoton al
benzii.
închise şi, înainte ca telefonul să sune din nou, ea chemă
centrala hotelului.
- Primesc telefoane obscene, spuse ea în engleză.
- Obscene...? repetă operatoarea care nu a înţeles în
primul moment ce spusese Anna.
- Amenazas, zise ea. Palabrotas.
- O, îmi pare foarte rău, señorita. Vreţi să anunţ poliţia?
-Vreau să opreşti toate apelurile.
- Da, doamnă, sigur.
Rămase pe gînduri timp de un minut, apoi scoase o foaie
de hîrtie din geantă, pe care scrisese numărul de telefon al
unui detectiv particular recomandat de Denncen. Cineva de
încredere, foarte priceput, în bune relaţii cu autorităţile, absolut
onest, o asigurase Denneen.
Formă numărul şi lăsă telefonul să sune.
Se declanşa robotul telefonic. Sergio Machado se prezentă
şi spuse numele agenţiei sale. După semnalul sonor, ea îşi
lăsă numele şi numărul de telefon, menţionînd şi numele lui
Denneen. Apoi sună din nou la centrală şi-i spuse operatoarei
că o să accepte o convorbire doar cu Sergio Machado.
Avea nevoie de cineva bine informat, descurcăreţ şi mai
ales de încredere. Nu puteai spera să ajungi undeva, să afli
ceva fără o asemenea persoană, dacă nu aveai o legătură solidă
în birocraţia statului, iar ea nu avea.
Se duse la baie şi îşi stropi faţa, mai întîi cu apă rece, apoi
cu apă fierbinte. Telefonul sună.
376
Cu greu, apatică, se duse la măsuţa de lîngă pat.
Telefonul continua să sune.
Rămase lîngă aparat, privindu-l, gîndindu-se ce să facă.
Ridică receptorul şi aşteptă.
Tăcere.
- Alo, spuse în sfîrşit o voce de bărbat. E cineva acolo?
încet, cu gura uscată, ea zise:
-Da.
- Eşti Anna Navarro?
- Cine e?
- Sergio Machado - dumneata m-ai sunat? Am ieşit să-mi
iau corespondenţa şi-acum îţi răspund la apel.
Anna oftă uşurată:
- O, Doamne, îmi pare rău. Tocmai am primit nişte
telefoane obscene. Credeam că e tot individul ăla.
-Cum adică, telefoane obscene-respiraţie sacadată, aşa ceva?
- Nu. Nimic de genul ăsta. E prea complicat să-ţi explic.
- Ai cumva necazuri?
-Nu. Da. Nu ştiu, probabil. Oricum, mulţumesc că m-ai
sunat. David Denneen zicea că m-ai putea ajuta.
- Sigur, vrei să ieşim la o cafea? Nu ca porcăria pe care-o
beţi în America. Cafea adevărată.
Neliniştea începea deja să-i dispară. Conveniră să se
întîlnească la începutul serii, în faţa unei cafenele. închise şi
rămase o clipă lîngă telefon, privindu-l de parcă ar fi fost o
fiinţă extraterestră.
Trebuia să schimbe hotelul. Poate că fusese urmărită după
vizita ei la Peralta. Poate chiar de la aeroport. Oricum locul
unde se afla şi misiunea ei erau cunoscute: ăsta era adevăratul
mesaj al acelor apeluri. Avea destulă experienţă ca să nu le ia
decît ca nişte ameninţări.
Un ciocănit. Cuprinsă de emoţie, se apropie de uşă. Lanţul
de siguranţă era prins de pivotul aflat în locaşul de pe tocul
uşii. Nu exista vizor.
- Cine e? întrebă ea.
Vocea care-i răspunse era cunoscută. Nu şi-ar fi imaginat
că va fi atît de bucuroasă s-o audă.
377
- Sînt Ben.
- Slavă Domnului, murmură ca.
36
Ben era ud leoarcă, avea cravata strîmbă şi părul vîlvoi.
Ia lanţul de la uşă. Ce s-a întîmplat?
Annaîl privea fix.
- Ce s-a întîmplat cu tine?
După ce-şi povestiră întîmplările ultimelor ore, Anna spuse:
- Trebuie să plecăm de-aici.
- Al naibii de corect, zise Ben. E un hotel în centru, prost
şi ieftin, dar cu pretenţii, administrat de nişte expatriaţi
britanici. Se numeşte Sfinxul.
La aeroport, Ben cumpărase un ghid turistic. II frunzări
pînă cînd găsi hotelul.
- Putem să ne ducem direct sau să sunăm de pe stradă,
de la telefonul meu mobil. In orice caz nu vom suna de aici.
- Poate că de data asta ar trebui să stăm în aceeaşi cameră.
Sîntem soţ şi soţie, nu?
- Tu eşti expertul, spuse Ben.
Văzuse oare un licăr de amuzament în ochii lui?
- Vor căuta un american şi o femeie care călătoresc
împreună, dar stau în camere separate. Cît crezi că o să dureze
pînă cînd ne vor găsi?
- Probabil că ai dreptate. Ascultă... am ceva.
Scoase o foaie de hîrtie împăturită, din buzunarul interior
al jachetei.
- Ce-i asta?
- Un fax.
- De unde?
- De la anchetatorul meu din New York. Aici sînt numele
directorilor de la Annakon AG din Viena. Proprietarii micului
laborator de biotehnologie din Philadelphia care a produs
otrava ce i-a ucis pe bătrîni.
Ben îi întinse hîrtia.
377
- Jürgen Lenz, şopti ea.
- Unul dintre directori. Să fie doar o uimitoare
coincidenţă?
Arliss Dupree reveni la hîrtiile din faţa lui, dar constată
că nu putea să se concentreze. Era un raport lung, pregătit de
directorul adjunct al Biroului Executiv al Trusturilor Statelor
Unite, care supraveghează proprietăţile după faliment;
raportul se referea la corupţia din curţile federale ce declarau
falimente. Dupree citi de trei ori aceeaşi frază înainte de-a
pune hîrtia deoparte, pe urmă îşi luă altă cană de cafea de la
automatul aflat pe hol.
Avea altceva în minte - ăsta era necazul. Evoluţia
situaţiei agentului Navarro era supărătoare. Mai mult decît
supărătoare. Prevestea o agravare majoră. Puţin îi păsa de
Anna, dar dacă se făcea vinovată de scurgeri de informaţii,
asta se reflecta negativ asupra lui. Ceea ce era cu totul
nedrept. Era convins că totul i se datora lui Alan Bartlett,
omul de la Serviciul de Cooperare Internă. Indiferent despre
ce era vorba. încercase nişte investigaţii - corecte,
interdepartamentale - şi de fiecare dată fusese refuzat de
parcă BIS n-ar fi meritat atenţie. De cîtc ori se gîndea prea
mult la treaba asta, Dupree trebuia să-şi lărgească nodul la
cravată. Era exasperant.
Mai întîi, căţeaua aia de Navarro fusese culeasă ca o
cireaşă din echipa lui, şi trimisă să hoinărească, dracu' ştie pe
unde. Pe urmă, se zvonise că era coruptă, că vindea informaţii
traficanţilor de droguri, adversarilor şi cine mai ştie cui. Dacă
aşa stăteau lucrurile, ea era purtătoarea unui virus teribil; era
o veste proastă pentru persoana căreia ea îi dădea raportul, şi
anume Arlis Dupree. Dupree simţea dincotro bătea vîntul şi
conştientiza faptul că va intra într-o situaţie foarte încîlcită.
Cariera lui avea să fie afectată de purtarea Annei Navarro
sau - deoarece acuzaţiile aduse ei i se păreau nişte tîmpemi -
de făţărnicia lui Bartlett. Dupree era, mai presus de orice, un
supravieţuitor.
378
Uneori, să supravieţuieşti însemna să iei taurul de coarne.
Avea şi Dupree prieteni, care i-ar fi spus ce voia să ştie. Şi
poate că o vizită la Fantomă l-ar ajuta pe bătrîn să-şi adune
gîndurile. Bartlett era o forţă în departament, un mic J. Edgar
Hoover. Dupree trebuia să fie foarte atent cu el. Oricum,
Bartlett trebuia să afle că Dupree nu era cineva cu care să se
joace. Fantoma îşi petrecea vremea dirijînd investigaţii asupra
colegilor lui; cînd cercetase cineva ultima oară ce punea el la
cale?
Dupree desfăcu două pliculeţe cu zahăr şi le vărsă în
cafea. Gustul era infect, dar el o bău. Avea mult de lucru. Cu
puţin noroc, Alan Bartlett avea să ia o doză din propriul lui
medicament.
Camera de la hotelul Sfinx era mare şi luminoasă, mobilată
cu un pat dublu, pe care amîndoi îl priviră cu prudenţă,
amînînd pentru mai tîrziu orice decizie în legătură cu dormitul.
- Nu înţeleg, spuse Anna, cum de-a putut afla cineva că
sînt aici şi pentru ce.
- Omul de la Interpol...
- M-am întîlnit cu el după ce pachetul a fost furat de la
American Express. Ticăloşii au ştiut că-l căutam pe Strasser.
Tu n-ai spus nimănui că pleci la Buenos Aires cu mine, nu?
Lui Ben nu-i plăcu aluzia ci, dar o ignoră.
- Nu. Spune-mi, ai dat vreun telefon de la hotel?
- Da, am dat, la Washington.
- Nu-i greu să înregistrezi telefoanele unui hotel dacă ai
legăturile potrivite, nu?
Ea îl privi, vizibil impresionată.
- Asta ar putea explica şi apariţia falsului agent CIA. I-ai
dat lui Jürgen Lenz vreo indicaţie?
- Nu i-am spus lui Lenz nici măcar că intenţionez să plec
la Buenos Aires, pentru că atunci nu mă gîndeam la asta.
- Mi-aş dori să existe o cale de-a obţine amprentele lui
Lenz, ca să le confrunt cu mai multe baze de date, să vedem
379
ce iese la iveală. Poate că are şi cazier. Ţi-a dat ceva - vreo
carte de vizită...
- Nimic, din cîte-mi amintesc. A, da, i-am dat fotografia
să se uite la ea. Cea pe care-am luat-o din seiful lui Peter de la
Zürich.
- Cui ai mai arătat-o?
- Ţie, unui istoric de la Universitatea din Zürich, lui Liesl
şi lui Lenz.
- I-ai dat-o în mînă?
- Da. A întors-o pe toate feţele. Amprentele lui sînt pe ea.
- Grozav. O să fac o fotocopie şi-o să trimit originalul la
verificat.
- Cum? Am impresia că ţi-au fost retrase privilegiile de
la Departamentul de Justiţie.
- Dar nu şi lui Denneen. Dacă pot să i-o trimit, o s-o dea
unui prieten de la altă agenţie, probabil FBI. Se descurcă el.
Ben ezită.
- Mă rog, dacă asta ne ajută să aflăm ceva despre Lenz
sau să găsim asasinii lui Peter...
Anna se uită la ceas.
- Hai să continuăm discuţia la cină. Ne întîlnim cu
detectivul ăla, Sergio nu-ştiu-cum, într-o zonă a oraşului
numită La Boca.
Taxiul era condus de o femeie între două vîrste, îmbrăcată
într-o bluză fără mîneci, decoltată. Pe bord se afla fotografia
înrămată a unui copil, probabil fiul ei. Un mic mocasin de
piele atîrna de oglinda retrovizoare.
- Un preot purtător de pistol, zise Anna gînditoare. Şi
eu care le consideram înspăimîntătoare pe călugăriţele
dominicane. Ţi-a spus că Jürgen Lenz e proprietarul casei?
- De fapt, a zis: „omul care îşi spune Jürgen Lenz".
Ajunseseră într-un umil cartier muncitoresc de la
extremitatea sudică a capitalei. La stînga lor se vedea un canal,
o întindere de apă stătută în care erau pe jumătate scufundate
dragi ruginite şi diverse carcase de vase.
380
- Ţi-a spus că Gerhard Lenz nu a avut copii? îmi scapă
mie ceva?
- Mda. E Lenz şi totuşi nu e Lenz.
- Deci omul pe care l-ai întîlnit la Viena, pe care toată
lumea îl ştie drept Jürgen Lenz, e un impostor.
- Asta ar fi concluzia.
- Oricine ar fi, e clar că bătrîna şi fiul ei vitreg se tem de el.
- Fără discuţie.
- Dar de ce naiba ar pretinde Jürgen Lenz că e fiul unui
tip atît de odios dacă nu e? întrebă ea. N-are sens.
- Am impresia că noi nu înţelegem prea bine cum
funcţionează succesiunea la Sigma. Poate că în asta a constat
metoda lui de-a fi confirmat acolo - prezentîndu-se drept
descendentul direct al unuia dintre fondatori. Poate să fi fost
singura calc de-a se strecura în organizaţie.
- Asta presupunînd că Jürgen Lenz face parte din Sigma.
- în acest moment, aşa se pare. Şi, avînd în vedere ce
spunea Chardin, întrebarea în legătură cu Sigma nu e ce
controlează ei, ci ce anume nu controlează.
Se lăsase întunericul cînd pătrunseră într-o zonă
aglomerată, slab luminată. Casele vopsite în roz, ocru şi
turcoaz aveau acoperişuri din tablă ondulată.
Taxiul opri în faţa unui restaurant plin de clienţi gălăgioşi,
aşezaţi la mese ce scîrţîiau sau adunaţi la bar, vorbind şi rîzînd.
în spatele barului trona un portret color al Evei Peron.
Ventilatoarele din tavan se roteau încet.
Comandară empanadas, un Cabernet Sauvignon San
Telmo şi o sticlă cu aqua mineral gasifîcada.
- Văduva credea că vii de la „Semmering", zise Anna
după ce se aşezară. La ce s-o fi referit- un loc? O companie?
--Nu ştiu. Un loc, presupun.
- Şi cînd a menţionat „compania"?
- Mi-am zis că trebuia să fie Sigma.
- Dar mai există o companie. Jürgen Lenz - oricine-o fi
el - e director la Armakon.
380
- Cît de multe vrei să-i spui acestui Machado, din ceea
ce ştim?
- Nimic, răspunse ea. Vreau doar să-l găsească pe
Strasser.
- Bănuiesc că tipul de la Interpol n-a fost de mare ajutor,
zise Ben.
- A respins posibilitatea ca Strasser să trăiască aici. Mi s-a
părut foarte suspicios. Interpolul s-a aflat sub controlul
naziştilor înaintea celui de-al doilea război mondial, iar unii
cred că instituţia n-a fost niciodată curăţată de ei. Nu m-ar
surprinde dacă tipul ăsta ar fi la cheremul unuia dintre mafioţii
care-i protejează pe nazişti. Ia spune, preotul purtător de
armă...
- Preotul purtător de armă a insistat că n-are cum să
ajungă la Strasser, dar nu-l cred.
- Pot să jur că s-a dus la telefon să vorbească cu Strasser
în clipa în care ai ieşit pe uşă.
Ben rămase pe gînduri.
- Dacă l-a sunat pe Strasser... şi am putea obţine cumva
lista apelurilor de la telefonul văduvei?
- O să-l întrebăm pe Machado dacă poate s-o facă.
- Apropo de Machado - ştii cum arată?
- Nu, dar ne întîlnim cu el chiar în faţa restaurantului.
Strada era aglomerată şi muzica rock se auzea din
difuzoarele instalate pe trotuare. Porteños se plimbau pe
pavajul de pe Caminito, o arteră pietonală, apoi se opreau să
mănînce la tarabele unei pieţe în aer liber. Oamenii intrau şi
ieşeau din restaurant, lovindu-se mereu de Anna şi Ben iară
să-şi ceară scuze.
Ben observă o şleahtă de tineri înjur de douăzeci de ani,
o gaşcă de vreo opt „duri" îndreptîndu-se către el şi Anna,
ameţiţi de alcool şi testosteron. Anna murmură ceva, dar Ben
nu înţelese. Cîţiva dintre indivizi îi filau pe el şi pe Anna şi
într-o clipă gaşca îi înconjură.
- Fugi! strigă Ben şi fu pocnit cu pumnul în stomac,
îşi proteja abdomenul cu ambele braţe în timp ce primi
381
un picior în rinichi. O auzi pe Anna ţipînd, dar strigătul ei
părea să vină de la mare distanţă. Era blocat, înconjurat de
atacatorii care, deşi nişte adolescenţi, păreau antrenaţi pentru
luptă. Nu se putea mişca, şi încasa pumni. Cu coada ochiului
o văzu pe Anna aruncîndu-l într-o parte pe unul dintre
atacatori cu o forţă surprinzătoare, dar alţi doi o înhăţară.
Ben încercă să spargă încercuirea, dar fu copleşit de un baraj
de pumni şi picioare.
Văzu sticlirea unor lame de cuţit. O senzaţie de
fierbinţeală explodă într-o durere cumplită. înşfacă mîna ce
ţinea cuţitul, o răsuci cu putere şi auzi un scheunat. îşi izbea
atacatorii cu picioarele, lovea înnebunit cu pumnii, apoi simţi
un cot înfipt în piept şi un genunchi în stomac. Îşi pierdu
răsuflarea şi icni neajutorat. Un picior îl trosni în testicule,
făcîndu-l să geamă de durere.
Apoi auzi şuieratul unei sirene şi pe Anna strigînd:
-Aici! O, slavă Domnului!
Un picior îl lovi tare în tîmplă şi simţi gust de sînge în
gură. întinse mîinile, ca să se apere, şi să înşface tot cc putea,
să oprească seria de pumni. Auzi strigăte, şi se ridică în picioare
împleticindu-se. Doi poliţişti strigau la agresorii lui.
Unul dintre ei îl înhaţă şi urlă:
- / Vamos, vamos por acâ, que tos vamos a sacar de acâ!
Haide, vino încoace, o să te scoatem de-aici!
Alt poliţist o împingea pe Anna spre maşină. Reuşi să
ajungă şi el, văzu uşa deschisă, simţi un ghiont şi se trezi
înăuntru. Portiera fu trîntită în urma lui şi toate ţipetele mulţimii
se estompară.
- Sîntcţi teferi? întrebă poliţistul de pe scaunul din faţă.
Ben mormăi ceva. Anna zise:
- Gracias!
Ben observă că bluza ei era sfîşiată, iar colierul de perle
pe care-l avusese la gît dispăruse.
- Sîntem americani... începu ea, apoi zise: geanta mea.
La naiba. Aveam bani în ea.
- Paşaportul? întrebă Ben.
382
- E în cameră.
Maşina pornise. Anna se întoarse către el.
- Doamne, ce-a fost asta? Tu eşti în regulă, Ben?
- Nu sînt sigur.
Durerea năucitoare dintre picioare începea să se atenueze.
Simţea o căldură lipicioasă acolo unde fusese tăiat de cuţit.
Pipăi locul şi dădu de sînge.
Maşina se înscrise în trafic.
- N-a fost un atac întîmplător, zise Anna. A fost ceva
plănuit, coordonat.
Ben o privea amorţit.
- Mulţumesc, le spuse el poliţiştilor din faţă.
Nu primi răspuns. îşi dădu seama că între scaunele din
faţă şi cele din spate era un perete din plexiglas. O auzi pe
Anna zicînd:
-Paravanul...?
Nu fusese acolo cînd intraseră în maşină. Ben nu auzea
staţia de radio a poliţiei sau poate că sunetele nu treceau prin
plexiglas.
Anna se aplecă în faţă şi bătu în plexiglas, dar cei doi
poliţişti nu răspunseră.
Uşile din spate se încuiară automat.
- O, Doamne, şopti Anna. Ăştia nu-s poliţişti.
Traseră de mînerele uşilor, dar acestea nu cedară. Apăsară
pe încuietorile portierelor, însă fără rezultat.
- Unde-i arma ta? şopti Ben.
- Nu am armă!
Farurile maşinilor fulgerau pe lîngă ei în timp ce goneau
pe o autostradă cu patru benzi. Se aflau acum în afara oraşului.
Ben bătu cu pumnii în paravanul de plexiglas, dar nici şoferul,
nici cel de lîngă el nu părea să observe.
Maşina coti pe un drum lateral. După cîteva minute se
aflau pe o şosea întunecată, cu două benzi, străjuită de arbori
înalţi; pe urmă cotiră brusc spre o fundătură întunecoasă,
înconjurată de un pîlc de copaci.
383
Motorul fu oprit.
Cei doi bărbaţi din faţă păreau să discute. Apoi, cel de
lingă şofer coborî, se duse în spatele maşinii şi deschise
portbagajul.
După cîteva clipe reveni strîngînd în mîna stìnga ceva ce
părea o bucată de pînză şi în dreapta un pistol. Coborî şi
şoferul, înarmat, de asemenea cu un pistol.
Şoferul deschise portiera din dreptul Annei şi-i făcu semn
cu pistolul să coboare. Ea ieşi încet din maşină, cu;mîinile
ridicate. Bărbatul se dădu înapoi şi, cu mina liberă, trînti
portiera, lăsîndu-l pe Ben singur pe bancheta din spate.
Drumul de ţară pustiu, armele... semăna a execuţie în
stil clasic.
Celălalt fals poliţist - sau poate că erau autentici, ce mai
conta? - începu s-o percheziţioneze pe Anna. Mîinile lui
zăboviră pe sinii ei. [şi trecu apoi mîinile de-a lungul trupului,
pînă spre glezne. Cînd termină luă un sac de pînză şi i-l trase
pe cap, strîngîndu-l în jurul gîtului.
Şoferul răcni ceva, iar ea se lăsă în genunchi şi duse mîinile
la spate.
Ben înţeldse ce intenţiona să facă individul.
-Nu! strigă el îngrozit.
Şoferul dădu un ordin, şi poliţistul mai tînăr deschise
portiera din spate şi aţinti arma spre Ben.
- Coboară încet, zise el într-o engleză fluentă.
Nu aveau nici o şansă de scăpare. Ieşi din maşină, ridică
mîinile şi tînărul începu să-l percheziţioneze şi pe el, destul
de superficial.
- E curat, spuse omul. Apoi i se adresă lui Ben: Trag la
orice mişcare. S-a înţeles?
Da, am înţeles. Ne vor ucide pe amîndoi.
Un sac de pînză îi fu tras pe cap şi legat atît de strîns încît
îl sufocă. Ben strigă răguşit:
- Hei, fii atent!
- Taci dracului sau te ucid şi nimeni n-o să-ţi găsească
hoitul, zise unul din bărbaţi.
383
Ben o auzi pe Arma şoptind:
- Fă ce-ţi spune. Nu prea avem de ales.
Simţi ceva greu apăsîndu-l pe ceafă.
- In genunchi, zise o voce.
îngenunche şi, tară să i se fi cerut, duse mîinile la spate.
- Ce vreţi? întrebă Ben.
-Taci dracului! strigă unul dintre indivizi.
Ceva dur îl pocni în ceafă. Gemu de durere.
Răpitorii lor nu glumeau. El şi cu Anna aveau să moară
pe cîmpul ăsta uitat de Dumnezeu, lîngă un drum întunecat,
într-o ţară pe care n-o cunoşteau. Se gîndi la felul cum
începuse totul, la Bahnhofplatz, în Zurich, unde fusese la un
pas de moarte. îşi aduse aminte cît suferise cînd fusese ucis
Peter în hanul acela de ţară. In loc să-l demoralizeze, amintirea
îl întări. Dacă va fi omorît, cel puţin ştia că făcuse tot ce
putuse ca să-i găsească pe asasinii fratelui său. Cel puţin nu
lăsa în urmă o soţie şi nici copii.
Se gîndi la tatăl lui, şi regretă că nu cunoscuse niciodată
tot adevărul despre el.
Din întuneric se auzi o voce. Era a bărbatului mai vîrstnic.
- Acum răspundeţi la cîtcva întrebări. Ce dracu' vreţi dc
la Josef Strasscr?
Prin urmare, bătăuşii ăştia îl protejau pe Strasser. Aşteptă
să vorbească mai întîi Anna, dar pentru că ea tăcea, zise:
- Eu sînt avocat. American. Vreau să deschid un testament -
asta înseamnă că încerc să-i dau nişte bani care i-au fost lăsaţi
lui.
Ceva îl lovi cu putere în cap.
- Vreau adevărul, nu tîmpeniile tale!
- Iţi spun adevărul. Lui Ben îi tremura vocea. Lăsaţi-o
pe femeie în pace. N-are nici un amestec. E prietena mea.
Am agăţat-o pe drum, n-a fost niciodată la Buenos
Aires...
- Taci! răcni unul dintre ei.
Ben primi o lovitură în spate şi se prăbuşi, cu faţa la
384
pămînt. Durerea era atît de intensă încît nici nu mai putea
geme. Pe urmă primi în faţă o lovitură de picior şi simţi în
gură gustul sîngelui. Ţipă:
- Stop! Ce vreţi? Vă spun ce vreţi!
Se aplecă înainte, ridică mîinile ca să-şi protejeze faţa, şi
se pregăti pentru următoarea lovitură, care nu veni.
Apoi auzi glasul celui mai vîrstnic.
- Femeia nu e „doar" prietena ta. E agentul Anna Navarro
şi lucrează la Departamentul de Justiţie american. Despre tine
vrem să ştim cîte ceva.
- O ajut pe ea, reuşi să articuleze Ben, ghemuindu-se.
Urmă o nouă lovitură în cap.
Un fulger de durere îi străpunse ochii. Ben îşi zise că nu
va supravieţui „interogatoriului".
Urmă o pauză, o întrerupere a şedinţei de tortură. Se
aşternu tăcerea. Cei doi păreau că aşteaptă să-l audă vorbind,
dar mintea lui Ben amorţise. Cine... de unde erau oamenii
ăştia? Ai lui Jiirgen Lenz? Ai Sigmei? Metodele lor erau prea
rudimentare. Poate erau de la Kamaradenwerk? Era mai
plauzibil. Ce răspuns i-ar fi satisfăcut?
Apoi auzi vocea Annei:
- Dacă îl protejaţi pe Strasser, zise ea cu un glas
surprinzător de sigur, o să vreţi să aflaţi ce caut eu aici. Am
venit la Buenos Aires ca să-l avertizez - nu să cer extrădarea
lui.
Unul dintre bărbaţi rîse, dar ea continuă să vorbească.
- Ştiţi că mai mulţi camarazi de-ai lui Strasser au fost
ucişi în ultimele săptămîni?
Nu primi nici un răspuns.
- Avem informaţii că Strasser urmează să fie ucis.
Departamentul de Justiţie american nu e interesat să pună
mîna pe el. Orice ar fi făcut, nu e căutat pentru crime de
război. Eu încerc să-l feresc de asasini, ca să pot vorbi cu el.
- Mincinoaso! strigă unul din bărbaţi.
Se auzi o bufnitură, şi Anna ţipă.
- încetaţi! strigă ea. Puteţi să verificaţi că nu mint. Trebuie
385
să ajungem la Strasser ca să-l avertizăm! Dacă ne ucideţi, el
o să aibă de suferit!
- Anna! ţipă Ben. Trebuia să ia legătura cu ea. Anna,
eşti bine? Spune-mi doar că eşti bine.
Simţea că o să-i explodeze gîtul. Efortul de-a ţipa îi
declanşa o durere chinuitoare de cap.
Tăcere. Apoi, vocea ei înăbuşită:
- Sînt bine.
Acestea fură ultimele cuvinte pe care le auzi înainte de a
leşina.
Ben se trezi într-o cameră spaţioasă, necunoscută, cu
tavan înalt şi ferestre mari ce dădeau spre o stradă pe
care n-o recunoscu.
Scară, zgomot de trafic, lumini sclipitoare.
O femeie zveltă, cu părul castaniu închis şi ochi căprui,
îmbrăcată cu un tricou şi un şort negru de ciclism, stătea
ghemuită într-un fotoliu şi—1 privea.
Anna.
Capul îi vuia.
- Bună, spuse ea pe un ton calm.
- Bună, răspunse Ben. Sînt în viaţă.
Scena de coşmar îi reveni în minte. încercă să-şi
amintească ce se întîmplase, cîndîşi pierduse cunoştinţa. Anna
îl întrebă zîmbind:
-Cum te simţi?
- Ca tipul care cade din vîrtiil unui zgîrie-nori, iar cineva
scoate capul pe fereastra de la etajul zece şi-l întreabă ce mai
face şi tipul răspunde: pînă acum, bine.
Anna chicoti.
- Mă doare groaznic capul.
- Păi ai fost lovit destul de rău. Am crezut că ai făcut o
comoţie cerebrală, dar n-a fost aşa din cîte-mi dau seama.
386
Făcu o pauză. M-au pocnit şi pe mine, dar păreau concentraţi
asupra ta.
-Nişte gentlemeni, nu? Rămase o clipă pe gînduri. Cum
am ajuns aici?
- Presupun că au obosit să te bată sau poate că s-au speriat
cînd ai leşinat. în orice caz, ne-au adus înapoi în oraş şi ne-au
lăsat undeva în La Boca.
Singura lumină din încăpere venea de la veioza aflată lîngă
patul în care zăcea el. îşi dădu seama că era pansat, la frunte
şi pe corp.
- Cine-a făcut asta?
- Ce vrei să spui - cine erau ei? Sau cine te-a pansat?
- Cine m-a îngrijit?
- Moi, zise ea, înclinîndu-şi capul cu modestie. Cu
medicamente obţinute de la hotel, mai ales peroxid şi Bctadine.
- Mulţumesc. Gîndea încă cu greutate. Şi cine erau tipii
ăia?
-Păi, bănuiesc că sînt gorile locale. Pistoleiros li se zice,
tîlhari plătiţi.
- Dar maşina de poliţie...
- Se ştie că poliţiştii argentinieni sînt foarte corupţi.
Mulţi dintre ei lucrează pentru pistoleiros. Dar nu cred că
au legătură cu Sigma. Kamarademwerk sau aşa ceva -
mardeiaşi care au grijă de germani bătrîni. Reţeaua locală
putea fi alertată în mai multe feluri. Poate prin prietenul
meu de Ia Interpol - i-am dat un nume fals, dar putea să fi
văzut o fotografie de-a mea pe un act de identitate. Poate
că a fost detectivul meu, Machado, sau preotul purtător
de pistol. Dar ajunge cu presupunerile. Vreau s-o laşi mai
moale.
Ben încercă să se ridice în capul oaselor, însă durerea îl
făcu să se întindă la loc. îşi amintea că fusese lovit cu picioarele
în stomac, în vintre, în rinichi.
Pleoapele i se lăsau, imaginea camerei apărea şi dispărea
şi în cele din urmă adormi.
386
Cînd se trezi, era tot noapte. La lumina care venea din
stradă, desluşi silueta aflată în pat, lîngă el. îi simţi parfumul
şi îşi zise: a acceptat să împartă patul cu mine.
La următoarea trezire, camera era scăldată în lumină. Auzi
zgomotul apei curgînd în baie şi se chinui să se ridice în capul
oaselor.
Anna apăru înfăşurată într-un prosop.
- Cum te simţi? întrebă ea.
Puţin mai bine.
Vrei să cer să ne aducă nişte cafea?
Au servicii de cameră aici?
-■ Da. E clar că te simţi mai bine, zise ea rîzînd. A început
să-ţi revină simţul umorului.
- Mi-e foame.
li normal. N-am avut cînd să luăm cina aseară.
Ben constată că era îmbrăcat într-un tricou curat şi în
şort.
- Cine mi-a schimbat hainele?
- Eu.

- Şi şortul?
- îhî. Erai plin de sînge.
f a te uită, îşi spuse el, amuzat. Primul nostru moment c/e
intimitate şi eu dormeam.
Anna intră în baie şi după cîteva minute ieşi machiată,
îmbrăcată într-un tricou alb şi cu un şort violet.
- Ce crezi că s-a întîmplat? Mintea începea să i se
limpezească. A fost interceptată conversaţia ta cu detectivul
acela particular?
- E posibil.
- Dc-acum încolo o să folosim doar telefonul meu mobil.
S-ar putea ca centrala de la Sfinx să fie ascultată.
- Te deranjează dacă-l folosesc acum ca să sun la fostul
nostru hotel? Prietenul meu de la Washington crede că mai

stau acolo şi poate că m-a căutat. îi aruncă un exemplar din

International Herald Tribune. Ia-o uşor. Citeşte, dormi,
relaxează-te.
387
Ben se lăsă pe spate şi începu să răsfoiască ziarul. Un
cutremur de pămînt în statul Gujarat din India. O companie
califomiană de servicii în proces cu acţionarii. Liderii lumii
întîlnindu-se la Forumul Internaţional pentru Sănătatea
Copiilor. Puse ziarul alături şi închise ochii, ca să se relaxeze.
Dormise destul. O ascultă pe Anna vorbind cu hotelul din
Recoleta, cu glas cîntat. Avea un rîs molipsitor. Părea
încrezătoare şi sigură pe sine. Poate că debilitatea lui actuală
îi îngăduia să fie puternică. Poate că îi plăcea să aibă grijă de
cineva. Poate că motivul era aventura prin care trecuseră
împreună, sau mila faţă de el, ori sentimentul nejustificat de
vină. Sau poate că toate astea la un loc.
Anna încheie conversaţia telefonică.
-Hi bine, asta-i ceva interesant.
- Cum?
Ben deschise ochii. Anna stătea în picioare lîngă pat,
ciufulită, cu sînii profilîndu-se sub tricoul alb de bumbac. Ben
se trezi de-a binclea.
- Am primit un mesaj de la Sergio, detectivul. S-a scuzat
că a întîrziat. A fost ocupat cu un caz. Părea cu totul nevinovat.
- Probabil că mesajul a fost interceptat la hotel.
- O să mă întîlnesc cu el.
- Ai înnebunit? Nu-ţi ajunge prin ce-ai trecut?
- Eu am stabilit condiţiile.
- Nu te duce.
- Ştiu ce fac. Mi se mtîmplă uneori s-o dau în bară -,
dar să ştii că sînt considerată destul de pricepută în meseria
mea.
- Nu mă îndoiesc, însă nu te ocupi de crima organizată
sau de droguri. Cred că sîntem amîndoi implicaţi pînă peste
cap.
Simţea nevoia s-o protejeze, chiar dacă Anna era, fără
discuţie, mult mai pregătită decît el, mult mai antrenată,
capabilă să se apere singură. In mod surprinzător, el se simţea
în siguranţă în preajma ei.
Anna se aşeză pe pat lîngă el. Ben se retrase puţin ca să-i
facă loc.
388
- Apreciez faptul că-ţi faci griji pentru mine, zise ea. Dar
sînt antrenată, am fost agent de teren.
- Scuză-mă, nu doream să insinuez...
- Nu-i nevoie să te scuzi. Nu m-am supărat.
Ben o privi pe furiş. Ar fi vrut să-i spună: Doamne, ce
frumoasa eşti. Renunţă pentru că nu ştia cum ar fi primit ea
remarca. Părea încă în defensivă.
Anna spuse:
- Faci asta pentru fratele tău sau pentru tatăl tău?
întrebarea îl luă prin surprindere. Răspunsul nu era simplu.
-- Pentru amîndoi, răspunse el, dar mai ales pentru Peter.
-- Cît de bine te înţelegeai cu el?
- Ai cunoscut vreodată gemeni? întrebă el.
- Nu îndeaproape.
- Bănuiesc că e cea mai strînsă relaţie care există. Ne
protejam unul pe altul. Aproape că ne puteam citi gîndurile.
Chiar şi cînd ne băteam - şi ne băteam, crede-mă - fiecare se
simţea după aceea mai mult vinovat decît furios. Eram într-o
veşnică competiţie. Cînd i se întîmpla ceva plăcut, mă simţeam
de parcă mi se întîmplase mie. Şi invers.
Spre surprinderea lui, văzu lacrimi în ochii Annei. Lucrul
îl impresiona profund.
Brusc îl copleşi un amestec de amintiri şi imagini. Uciderea
Iui Peter. Uluitoarea lui reapariţie. Ei doi., copii, alergînd prin
casă rîzînd. înmormîntarea lui Peter.
Se întoarse stînjenit şi îşi acoperi faţa cu mîinile, incapabil
să-şi stăpînească lacrimile.
Auzi nişte suspine înfundate şi înţelese că Anna plîngea.
Asta îl surprinse şi, mai ales, îl emoţiona. Ea îi luă mîna între
palmele ei şi i-o strînse cu putere. Cu obrajii lucind de lacrimi,
îi înconjură gîtul cu braţele, atentă să nu-i atingă rănile, şi îşi
lăsă obrazul pe umărul lui. Era un moment de intimitate care
îl uimi, o manifestare a complexei, pasionatei Anna pe care
începea încet-încet s-o cunoască. Ben îi simţea inima bătînd
cu putere lîngă pieptul lui, îi simţea căldura impulsului. Ea îşi
înălţă capul şi, încet, mai întîi într-o doară, îşi lipi buzele de
389
ale lui. Se sărutară blînd, cu tandreţe, apoi mai apăsat, cu
dăruire. El îi cuprinse trupul mlădios în braţe. Depăşiseră o
barieră invizibilă, ridicată chiar de ei cu cîtva timp în urmă,
între instinctele lor fireşti, dar acum intensa încărcătură
emoţională se descătuşa. Cînd tăcură dragoste, Ben nu se
simţi atît de stingherit pe cît crezuse, atunci cînd îşi îngăduise
să-şi imagineze asta.
într-un tîrziu, epuizaţi, aţipiră cam jumătate de oră, strîns
îmbrăţişaţi.
Cînd Bcn se trezi, constată că Anna plecase.
Bărbatul cu păr cărunt parcă Mcrcedcsul închiriat pe strada
Estomba, coborî din maşină şi trecu pe lîngă nişte clădiri din
piatră, pînă cînd localiza casa. Se afla în centrul unui cartier
din Buenos Aires numit Belgrano, una dintre cele mai selecte
zone rezidenţiale.
Clădirea pe care o viza era o vilă în stil georgian, din
cărămidă roşie. Omul trecu pe lîngă ea, lăsînd impresia că îi
admiră arhitectura, apoi sc întoarse şi cercetă cu privirea
cabina paznicului aflată pe trotuarul din faţa casei: o gheretă
albă cu fereastră, în care stătea un bărbat în uniformă, ce
purta o vestă reflectorizantă oranj. Astfel de cabine se puteau
vedea frecvent în faţa clădirilor din zonă.
Un cartier foarte liniştit, foarte protejat, îşi spuse Trevor
Griffiths. Gardianul îl măsură cu privirea. Trevor se apropie
de cabină, de parcă ar fi vrut să-i pună paznicului o întrebare.
Anna împacheta cu grijă fotografia primită de la Ben, o
duse la un birou DHL şi o expédie pe adresa de-acasă a lui
Denneen, din Dupont Circle. Ceea ce făcea ea acum implica
un anume risc, deşi nu vorbise despre DHL la telefon. Nu-i
spusese nici lui Ben şi se asigurase că nu fusese urmărită pînă
acolo. Era aproape sigură că fotografia va ajunge la destinaţie.
Acum stătea în pragul uşii unui magazin, sub o reclamă
roşie Lucky Strike, privind ferestrele unei cafenele aflate la
intersecţia străzilor Junin şi Viamonte, mai jos de Facultad
389
Medicina. Numele cafenelei, Entre Tiempo, era pictat pe
geam. Pe stradă treceau cupluri de îndrăgostiţi şi studenţi
gălăgioşi cu rucsacuri în spinare.
De data asta nu vor mai fi surprize.
Anna făcuse o recunoaştere prealabilă a locului. Stabilise
să se întîlnească acolo cu Sergio Machado exact la ora şase
treizeci, dar ea sosise cu patruzeci şi cinci de minute mai
devreme. Un loc public, în plină zi. îi ceruse detectivului să
ia loc la masa de lîngă fereastră, dacă găsea vreuna liberă,
sau cît mai aproape de geam şi să aibă la el telefonul mobil.
Machado păruse mai degrabă amuzat decît iritat de
precauţiile ei.
La ora şase şi douăzeci şi cinci de minute, un bărbat cu
păr argintiu, într-un sacou albastru şi o cămaşă bleu cu guler
răsfrînt, semănînd cu descrierea pe care şi-o tăcuse el la
telefon, intră în cafenea. După aproximativ un minut, apăru
la o masă de lîngă fereastră şi privi în stradă. Anna se retrase
în magazin ca să nu fie văzută şi continuă să-l supravegheze
prin uşa de sticlă.
La ora şase treizeci şi cinci, Machado chemă un chelner.
Cîteva minute mai tîrziu, chelnerul puse pe masă o sticlă de
Coca-Cola.
Dacă Machado fusese complice la răpirea din seara
trecută, acum ar fi fost cu siguranţă şi alţii prin preajmă, dar
Anna nu remarcă nimic deosebit. Nu zăbovea nimeni
prefăcîndu-se că se uită la vitrine, sau stînd într-o maşină
parcată lîngă trotuar, cu motorul pornit. Dar dacă ceilalţi se
aflau în cafenea aşteptînd sosirea ei? Poate. S-ar putea, însă
ea era pregătită şi pentru această posibilitate.
La ora şase patruzeci şi cinci deschise telefonul lui Ben
şi-l sună pe Machado. După primul apel, omul răspunse.
-Si.
- Sînt Anna Navarro.
- Te-ai rătăcit pe undeva?
- Doamne, oraşul ăsta e aşaJe întortocheat, zise ea. Cred
că am ajuns în altă parte - te deranjează foarte tare dacă vii
390
unde mă aflu acum? îi descrise o cafenea aflată la cîteva străzi
distanţă.
Anna îl văzu ridicîndu-se, lăsînd nişte mărunţiş pe masă
şi, fară să facă vreun semn ori să se consulte cu cineva din
cafenea, ieşi în stradă.
Detectivul traversă strada şi trecu pe lîngă ea, astfel că
Anna reuşi să-l vadă mai bine. Albise prematur. Era un bărbat
de vreo patruzeci de ani cu ochi căprui, blînzi, încărunţit
prematur. Avea o înfăţişare plăcută.
Ea aşteptă cîteva clipe, apoi îl urmă. Bărbatul găsi
cafeneaua cu uşurinţă şi intră. Anna apăru un minut mai tîrziu.
-N-ai vrea să-mi explici ce înseamnă toată povestea asta?
zise el după ce o salută.
Anna îi povesti ce li se întîmplase seara trecută ei şi lui
Ben. Omul părea îngrozit.
- Poliţiştii de-aici sînt corupţi pînă-n măduva oaselor, ai
perfectă dreptate, zise el. Mă angajează să fac investigaţii
pentru ei, în chip de colaborator extern, fiindcă nu au încredere
în oamenii lor!
- Nu mă miră.
-Vezi dumneata, aici, în Argentina, poliţiştii nu sînt eroi.
Sînt nişte nemernici. Am lucrat douăzeci şi unu de ani în
Poliţia Federală. Ştiu bine ce spun.
La o masă alăturată, mai mulţi studenţi rîdeau zgomotos.
- Toată lumea de-aici se teme de poliţie, continuă el
înfierbîntat. De brutalitatea poliţiştilor. Cer taxe de protecţie,
împuşcă pe cine vor. îţi plac uniformele lor?
- Seamănă cu ale poliţiştilor din New York City.
- Asta pentru că uniformele lor au fost copiate după cele
de la NYPD. Dar asta-i tot ce-au copiat. Schiţă un zîmbet
blînd. Aşadar, ce pot face pentru dumneata?
- Vreau să găsesc un om care se numeşte Josef Strasser.
Machado făcu ochii mari.
- A, mă rog, ticălosul ăsta bătrîn trăieşte sub un nume
fals. Nu ştiu unde locuieşte, dar pot să pun nişte întrebări.
Vrei să-i ceri extrădarea?
391
- Nu, de fapt, vreau să discut cu el.
- Serios?
- S-ar putea să ştiu cura poate fi găsit, dar am nevoie de
ajutorul dumitale. îi relată întîlnirea lui Ben cu văduva lui
Lenz. Dacă Vera Lenz ori fiul ei vitreg se află în legătură cu
Strasser şi l-au sunat ca să-l avertizeze - ai putea afla ce număr
au format?
- Aha, zise el. Interesant. Da, sigur, cu condiţia să-mi dai
numărul de telefon al doamnei Lenz.
Ea îi întinse un petic de hîrtie, pe care scrisese numărul.
- Companiile telefonice din Argentina înregistrează
începutul şi şfîrşitul tuturor conversaţiilor, numărul format şi
durata convorbirii. Se numeşte sistemul Excalibur. Pentru o
sumă rezonabilă, prietenii mei din poliţie pot să-mi obţină
toate apelurile făcute de la numărul ăsta.
Parcă pentru a demonstra ce uşor era, dădu un telefon,
vorbi puţin şi citi numărul de pe foaia de hîrtie.
- Nici o problemă, zise el. O să aflăm curînd. Vino, te
invit la o friptură.
Merseră pe jos pînă la maşina lui, un Ford Escort alb a
cărei banchetă din spate lipsea. Detectivul o duse la un
restaurant de modă veche de lîngă Cementerio de la Recoleta,
numit Estilo Munich. Pereţii erau împodobiţi cu capete de
porc mistreţ şi de cerb. Podeaua era din marmură, însă arăta
ca un linoleum maro-gălbui. Chelneri obosiţi îşi tîrau încet
picioarele printre mese.
- O să comand pentru dumneata bife de chorizo, spuse
Machado. Cu sos chimichurri, ce zici?
- Da, mie îmi place mai crud. Faptul că m-ai adus la un
restaurant numit Munchen este un apropo?
- Aici se prepară unul dintre cele mai bune cotlete din
Buenos Aires. îi aruncă o privire complice. Cîndva existau
aici multe restaurante numite Miinchen - foarte elegante. Cu
timpul au dispărut.
- Nu mai sînt atîţia germani aici.
392
Machado luă o înghiţitură din paharul cu Carrascat.
Telefonul lui mobil sună; vorbi scurt, apoi închise.
- Prietena mea, se scuză el.
- Dacă Strasser a reuşit să trăiască aici atîta timp fără să-l
găsească nimeni, înseamnă că are o identitate falsă excelentă.
- Oamenii asemeni lui au reuşit să obţină documente greu
de identificat. Doar Jakob Sonnenfeld reuşea să le descopere.
Ani de zile a circulat zvonul că Martin Bormann trăia încă în
Argentina, pînă cînd craniul lui a fost găsit în Germania, in
1972 , la Berlin, cu ocazia săpăturilor pentru un pod. Atunci
au stabilit că era al lui Bormann.
- Şi chiar era?
- Cu cîţiva ani în urmă, au făcut în sfîrşit testul ADN. Era
craniul lui Bormann.
- Şi restul scheletului?
- N-a fost găsit niciodată. Cred că a fost îngropat aici, la
Bariloche, iar cineva a dus craniul în Germania. Ca să-i
deruteze pe urmăritori. O privi amuzat şi continuă: Fiul lui
Bormann trăieşte aici. E preot catolic. Serios. Mai luă o duşcă
de Carrascat. Circulă tot soiul dc zvonuri. Ca şi în cazul lui
Josef Mengele. După ce a fost îngropat, toată lumea a crezut
că şi-a înscenat moartea. La fel s-a întîmplat şi cu Lenz. Mult
după anunţarea morţii lui, umbla vorba că e încă în viaţă. Pe
urmă i-au găsit oasele.
- S-a făcut testul AND?
- Nu cred.
- Nimeni nu i-a găsit craniul pe undeva.
-Nu există craniul lui.
- Ar putea să mai trăiască pe undeva?
Machado rîse.
- Ar trebui să aibă peste o sută douăzeci de ani
- Mă rog, doar oamenii buni mor tineri. A suferit un
infarct, nu?
- Asta-i versiunea oficială, dar eu sînt convins că Lenz a
fost ucis de agenţi israelieni. Cînd soţii Eichmann au venit
392
aici, şi-au luat nume false, dar cei trei fii purtau numele
Eichmann! Nimeni n-a reuşit să-l găsească pe Eichmann. Apoi
a apărut Sonnenfeld.
Sosiră fripturile.
- Pot să te întreb de ce vrei să discuţi cu Strasser? întrebă
Machado.
- Scuze. Nu-ţi pot spune.
- Strasser a fost unul dintre inventatorii gazului Zyklon-B.
- Gazul folosit la Auschwitz.
- A fost ideea lui. Un tip isteţ, Strasser ăsta. A găsit soluţia
de a-i lichida pe evrei mai rapid.
După cină, merseră pe jos pînă la cafeneaua La Biela, de
pe Avcnue Quintana, aglomerată şi zgomotoasă. La cafea,
Anna întrebă:
- Poţi să-mi procuri o armă?
- Se poate aranja.
- Pînă mîine dimineaţă?
- Să văd ce pot face.
Telefonul sună din nou şi detectivul îşi notă ceva pe un
şerveţel.
- Telefonul lui e înregistrat pe numele Albrecht, zise
Machado după ce închise. Şi vîrsta se potriveşte. A folosit
datele reale de naştere cînd a completat formularele. Cred că
l-ai găsit pe omul dumitale.
- Deci l-a sunat cineva din casa lui Lenz.
- Da. Avînd numărul de telefon, numele şi adresa au fost
uşor de obţinut. Cred că a fost plecat din oraş multă vreme,
pentru că din casa lui nu s-au dat telefoane în ultimele cinci
săptămîni. Acum două zile apelurile au început din nou.
Asta ar explica de ce nu fusese încă anunţată uciderea lui
Strasser, îşi spuse Anna. Era plecat din oraş. Datorită acestui
fapt se mai afla încă în viaţă.
- Legătura dumitale, zise ea, cel care a obţinut informaţia
-- de ce crede că te interesează?
- Poate îşi închipuie că urmăresc să storc nişte bani.
393
- Nu-i va spune lui Strasser că te interesezi de el?
- Poliţiştii pe care-i cunosc sînt prea proşti ca să conceapă
astfel de jocuri.
- Să sperăm că-i aşa. Dar bătăuşii care ne-au răpit....
Machado se încruntă.
- Fiii şi nepoţii fugarilor n-or să se pună cu mine. Am
prea mulţi prieteni în poliţie. E periculos pentru ei. Uneori,
cînd mă ocup de treburi din astea, mă duc acasă şi găsesc
muzică de Wagner pe robotul telefonic - o ameninţare voalată.
Alteori, trec pe lîngă mine pe stradă, şi mă fotografiază. Dar
asta-i tot. Niciodată nu-mi fac griji. îşi aprinse o ţigară. Nici
dumneata n-ai motive de îngrijorare.
Nu, n-am motive de îngrijorare, îşi zise ea. 77-e uşor să
vorbeşti.
- Mă tem că domnul Bartlett nu poate să vă primească.
Nu v-aţi stabilit nici o întîlnire cu dînsul, spuse secretara.
- Stabilesc o întîlnire - acum, zise Arliss Dupree. Spune-i
că o săvrea să mă vadă. E o chestiune care ne interesează pe
amîndoi, o problemă interdepartamentală, pricepi?
- îmi pare foarte rău, domnule Dupree, dar...
- Nu te deranja, o să bat eu la uşa lui. Poţi să-l anunţi
dacă vrei.
Un rînjet apăru pe faţa rotundă, roşcovană a lui Dupree.
- Nu-ţi face probleme, fetiţo. O să ne simţim grozav.
Secretara începu să vorbească grăbită, la microfonul căştii
ei. După o clipă, se sculă de pe scaun.
- Domnul Bartlett spune că e îneîntat să vă vadă. O să vă
conduc la dînsul.
Biroul auster al directorului îl făcu să tresară înspăimîntat.
Nu era vizuina confortabilă a funcţionarului de carieră tipic -
a birocratului înconjurat de fotografiile celor dragi şi de
teancuri de documente neîndosariate. Puţine lucruri indicau
faptul că acolo lucra cineva.
- Cu ce te pot ajuta astăzi, domnule Dupree?
394
Allan Bartlett stătea în spatele unui birou masiv. Dupree
îşi zise că zîmbetul politicos al omului din faţa lui avea ceva
glacial, iar ochii cenuşii din spatele ochelarilor nu trădau nimic.
- In multe feluri, presupun, zise Dupree şi se aşeză pe
scaunul din lemn gălbui aflat în faţa biroului lui Bartlett.
Incepînd cu afacerea Navarro.
- Recentele dezvăluiri sînt cu totul regretabile, spuse
Bartlett. Se răsfrîng negativ asupra tuturor.
- După cum ştii, eu n-am fost încîntat de transferul pe
care l-ai angajat, zise Dupree.
- Asta a fost clar. Poate că ştiai ceva despre ea, dar n-ai
vrut să mă avertizezi.
- Nu, nu-i vorba despre asta. Dupree se strădui să susţină
privirea lui Bartlett. Sincer, autoritatea mea e subminată atunci
cînd un membru al echipei mele e mutat de colo-colo fără
ştiinţa sau încuviinţarea mea. Unii ar putea crede că e un feL
de promovare.
- Bănuiesc că n-ai venit aici ca să discuţi despre dificultăţile
dumitale personale, ori despre stilul de conducere, domnule
Dupree.
- Nu, ce dracu', zise Dupree. Uite care-i treaba. Noi, cei
de la Justiţie, ne-am ţinut totdeauna la distanţă de voi, de
SCI. Voi vă vedeţi de-ale voastre, iar noi sîntem bucuroşi să
nu ştim nimic. Numai că de data asta aţi început o treabă care
lasă pete urîte pe covorul meu, înţelegi ce vreau să spun? Mă
pune într-o situaţie dificilă. Nu aduc nici o acuzaţie, spun
doar că asta m-a pus pe gînduri.
- O activitate neobişnuită pentru dumneata, fără îndoială.
O să constaţi că devine mai uşoară pe măsură ce-o practici.
- Poate că nu sînt cea mai ascuţită unealtă din atelier,
spuse Dupree, dar s-ar putea să afli că mai pot tăia.
- Foarte reconfortant.
- Afacerea asta nu mi-a mirosit a bine de la început.
Bartlett pufni.
- E Aqua Velva? Sau Old Spice? After-shave-ul pe care-l
foloseşti îţi anunţă apariţia.
395
Dupree se afla în încurcătură.
- Am devenit curios. Am aflat ceva mai multe despre
dumneata, despre situaţia dumitale. Nu ştiusem că deţii o
imensă proprietate pe Coasta de Est, lucru destul de ciudat
pentru un funcţionar guvernamental.
- Bunicul meu a fost unul dintre fondatorii companiei
Holleran Industries. Mama mea a beneficiat de o moştenire.
Ăsta nu-i un secret. Recunosc că n-am vrut să atrag atenţia.
Nu mă interesează viaţa în înalta societate. M-am decis să
trăiesc simplu, iar gusturile mele sînt, în general, modeste.
Dar, ce-i cu asta?
- Corect, mama dumitale a fost o moştenitoare a lui
Holleran - am aflat şi asta. Trebuie să spun că a fost o surpriză
pentru mine. E măgulitor să ştii că un multimilionar
catadicseşte să lucreze printre noi.
- Fiecare trebuie să-şi aleagă o cale în viaţă.
- Mda, cred că ai dreptate. Pe urmă m-am gîndit: oare
cîte alte lucruri nu ştiu despre Alan Bartlctt? Probabil multe,
nu? Ca, de exemplu, călătoriile alea în Elveţia. Elveţia, pentru
că la BIS avem de-a face cu operaţiuni de spălare a banilor,
iar locul ăla declanşează întotdeauna alarma. Aşa am ajuns
să-mi pun întrebări despre călătoriile dumitale.
-Poftim?
- Păi, te duci des în Elveţia, am dreptate?
- De unde ţi-a venit ideea asta?
Dupree scoase o coală de hîrtie din buzunarul de la piept
al hainei şi o puse pe biroul lui Bartlett. Pe ea se aflau nişte
puncte, aşezate aproximativ circular.
- Scuze pentru stîngăcie, eu le-am desenat. Arătă spre
punctul de sus. Aici e Miinchen. Chiar sub el, Innsbruck.
Spre sud-est, Milano şi Torino. Pe urmă, ceva mai la vest şi
puţin mai la nord, Lyon, Dijon, Freiburg.
- Urmezi cumva un curs de geografie la o şcoală pentru
adulţi?
- Nu, spuse Dupree. Mi-a luat mult timp să obţin datele
astea. A trebuit să verific în computerele de la punctele de
395
control ale marilor companii aeriene. A fost foarte greu, te
asigur. Aşa am descoperit aeroporturile prin care ai călătorit
în anumite perioade din ultimii cincisprezece ani. Deseori
plecai direct de la Dulles, alteori luai curse de legătură la
Frankfurt sau Paris. Aşa am ajuns la punctele astea risipite la
toate aeroporturile astea plictisitoare. Ce-au ele în comun?
- Aştept să-mi spui dumneata, zise Bartlett.
- Păi, uită-te la puncte. Ce concluzie ai trage? E limpede,
nu? Toate sînt pe un cerc şi la distanţă de trei sute de kilometri
de Zurich. Toate se află la doi paşi de Elveţia - asta au în
comun. Sînt locuri unde te-ai duce dacă ai vrea să intri în
Elveţia fără ştampila vameşilor elveţieni pe paşaport. Pe nici
unul din paşapoarte, în cazul dumitale: am fost impresionat
cînd am aflat că ai două paşapoarte legale.
- Asta nu-i neobişnuit la funcţionarii care lucrează în
domeniul meu. Eşti absurd, domnule Dupree, dar o să fiu de
acord cu dumneata. Să zicem că am vizitat într-adevăr Elveţia-
ce-i cu asta?
-- Corect, ce-i cu asta? Hoţul neprins e negustor cinstit.
Numai că.... De ce mi-ai spus că n-ai fost acolo?
-- Faci pe prostul, domnule Dupree, nu-i aşa? Cînd mă
voi hotărî să discut planurile mele de vacanţă cu cineva,
dumneata o să fii primul care-o să afle. Purtarea dumitale de
astăzi pune sub semnul întrebării capacitatea de-a te achita
de responsabilităţile pe care le ai. in plus, ca să zic aşa, frizează
insubordonarea.
-Nu sînt subalternul dumitale, Bartlett.
- Nu, pentru că acum şapte ani, cînd ai cerut transferul la
serviciul nostru, ai fost refuzat. S-a considerat că nu eşti apt
pentru SCI.
Vocea lui Bartlett rămăsese glacială, dar Dupree înţelese
că îl iritase.
- Şi-acum va trebui să pun capăt acestei conversaţii.
- N-am terminat cu dumneata, Bartlett, zise Dupree,
ridieîndu-se de pe scaun.
396
Bartlet zîmbi sarcastic.
- „Marile lucrări nu sînt niciodată terminate. Doar
abandonate." Aşa spunea Valéry.
- Harper?
- Adio, domnule Dupree, zise Bartlett calm. Pînă la casa
dumitale din Arlington e drum lung şi ştiu că vrei să eviţi ora
de vîrf.
Ben observă mai întîi lumina blinda a dimineţii, apoi simţi
răsuflarea uşoară a Annei. Donniseră în acelaşi pat. Se ridică
încet în capul oaselor, cu o durere surdă în membre şi la ceafa.
Se duse la baie. Durerea deveni mai intensă. Dormise toată
ziua trecută şi toată noaptea. Luase o bătaie zdravănă, dar
era mai bine să se mişte, să-şi recapete forma, nu să zacă în
pat. Oricum, refacerea avea să dureze ceva timp.
Se întoarse în dormitor şi luă telefonul. Fergus O'Connor
din Insulele Cayman aştepta să-l sune. Deschise aparatul şi
constată că bateria se descărcase. Probabil că Anna uitase s-o
încarce. O auzi mişeîndu-se în pat.
Puse telefonul în priză şi-l sună pe Fergus.
- liartman! exclamă Fergus cu entuziasm, de parcă
aşteptase nerăbdător să-l sune Ben.
- Dă-mi nişte veşti, spuse Ben şi porni şchiopătînd spre
fereastră, pentru a privi afară.
- Am veşti bune şi veşti proaste. Pe care le vrei mai întîi?
- Pe cele bune.
Se auzi un piuit în receptor - primise alt apel -, dar el îl
ignoră.
- In Liechtenstein există un avocat dubios care s-a dus
azi-dimineaţă la lucru şi-a constatat că biroul îi fusese spart.
- îmi pare teribil de rău să aud asta.
- Da. Mai ales că-i lipseşte un dosar - cel al unui Ansialt
cu sediul la Viena pe care el îl administrează.
- La Viena.
Ben simţi un nod în stomac.
-Fără nume, din nefericire. Un set de instrucţiuni, coduri
de identificare, tîmpenii din astea. Dar sediul e cu siguranţă
397
la Viena. Proprietarii au avut grijă să nu-şi divulge numele,
nici măcar faţă de tipul ăsta. Care, apropo, nu cred că o să
reclame la poliţia din Liechtenstein dispariţia unui dosar.
Fiindcă e vîrît în tot soiul de afaceri ilegale.
- Bună treabă, Fergus. Şi care-i vestea proastă?
- Ai o notă de plată cam încărcată. Numai treaba din
Liechtenstein m-a costat cincizeci de miare. Tipii ăştia au nişte
tarife...
Chiar şi pentru Fergus suma era importantă, dar informaţia
oferită merita.
- Sper că nu mai ai şi alte chitanţe pentru mine, zise Ben.
- Nu.
De îndată ce închise, telefonul sună.
-Da.
- Cu Anna Navarro, vă rog! strigă o voce de bărbat.
Trebuie să vorbesc cu ea!
- Cine o caută?
- Spune-i că sînt Sergio.
- A, da. Imediat.
Ţîrîitul telefonului o trezise pe Anna.
- Machado? întrebă ea cu vocea răguşită de somn.
Ben îi dădu telefonul.
- Sergio. îmi pare rău, am avut telefonul închis, cred...
Da, sigur, asta-i... Ce?... Ce?... Sergio, alo! Eşti acolo? Alo!
închise telefonul.
- Ciudat, zise ea.
-Ce e?
- Spunea că a încercat să dea de mine toată noaptea. Suna
din maşină, dintr-o zonă a oraşului numită San Telmo. Cred
că dorea să ne întîlnim la Plaza Dorrego Bar. Spunea că are o
armă pentru mine.
- De ce părea aşa disperat?
- Zicea că nu mai vrea să continue investigaţia asta.
- Au ajuns la el.
- Chiar părea înspăimîntat, Ben. Spunea... Spunea că a
fost contactat de nişte oameni, ameninţat... că nu erau
398
localnicii care-i păzesc pe naziştii fugari. Ridică privirea,
tulburată. Covorbirea s-a întrerupt în mijlocul frazei.
Simţiră miros de fum încă înainte de-a intra în Piaza
Dorrego. în timp ce taxiul lor oprea lîngă bar, văzură o
mulţime de oameni, ambulanţe, maşini de poliţie şi de
pompieri. Şoferul taxiului li se adresă grăbit.
- Ce spune, întrebă Ben.
- Zice că nu poate merge mai departe, a fost un accident.
Să mergem.
Anna îi ceru şoferului să-i aştepte şi, urmată de Ben, fugi
spre scuar. Fumul se risipise în mare parte, însă acrul mirosea
a sulf, carbon şi benzină. Negustorii îşi abandonaseră temporar
tarabele din parcul aflat în centrul pieţei şi veniseră să caşte
gura. Locuitorii zonei se îngrămădeau în pragurile uşilor.
O maşină parcată în faţa barului din Piaza Dorrego
explodase, şi făcuse ţăndări vitrina barului şi geamurile
clădirilor de vizavi. Vehiculul arsese, pînă cînd maşinile de
pompieri reuşiseră să stingă focul.
O bătrînă cu părul alb, într-o bluză cafenie imprimată,
ţipa întruna: Madre de Dios! Madre de Dios!
Ben simţi că Anna îl strînge tare de braţ în timp ce priveau
amîndoi cum lucrătorii de la ambulanţă tăiau caroseria
Fordului Escort, cîndva alb, încereînd să extragă cadavrul
carbonizat.
O simţi pe Anna cutremurîndu-se cînd unul dintre lucrători
reuşi să smulgă o bucată de metal, scoţînd la iveală un braţ;
degetele pîrjolite ale mîinii ţineau strîns un mic telefon mobil.
ÎS
$edeau pe bancheta din spate a taxiului, incapabili să
scoată o vorbă. Cînd ajunseră la cîteva străzi distanţă
de locul accidentului, Ben exclamă:
- O, Doamne. Doamne Sfinte.
398
Arma se lăsă pe spătarul banchetei, cu ochii închişi. El o
luă de umeri, într-un gest de alinare. N-avea ce să-i spună.
- Cînd am cinat cu el aseară, zise Anna, Machado mi-a
spus că, în toată activitatea lui de investigaţii, nu i-a fost
niciodată frică. Şi că nici mie n-ar trebui să-mi fie.
Ben nu ştia ce să răspundă. Nu putea scăpa de imaginea
corpului carbonizat al lui Machado, de mîna care strîngea
telefonul mobil. Unii. spun că lumea va sfîrşi prin foc.
Infiorîndu-se, îşi aminti brusc de omul Iară chip, de Chardin,
care spunea că ororile supravieţuirii puteau fi mult mai mari
dccît cele ale morţii. Sigma părea să aibă o slăbiciune pentru
incendii.
- Anna, poate că ar trebui să mă ocup singur de treaba
asta, zise el într-un tîrziu.
-- Nu, Ben, spuse ca pe un ton categoric.
Ben remarcă tonul ei hotărît. Anna privea drept în faţă,
cu chipul încordat, cu maxilarele încleştate, de parcă scena
pe caic tocmai o văzuseră i-ar fi sporit înverşunarea. Era decisă
să-l viziteze pe Strasscr şi să dea de capătul conspiraţiei care
era Sigma.
Se aşternu din nou tăcerea.
- O să facem un ocol, spuse ea apoi. Să ne asigurăm că
nimeni nu supraveghează casa, în aşteptarea noastră. Poate
că ci cred că, climinîndu-l pe Machado, nu mai există nici o
ameninţare.
Taxiul gonea pe străzile aglomerate din Buenos Aires către
selectul cartier Belgrano. Acum sîntem pe cale să ne riscăm
vieţile ca s-o salvăm pe cea a unui ticălos faimos, îşi zise
Ben.
fi reveniră în minte spusele lui Chardin: roţi in interiorul
altor roţi.
Nu i-a trecui nimănui prin minte că Occidentul intrase
în administrarea unui consorţiu tăinuit. Era. ceva de
neconceput. Pentru că, dacă ar fi fost adevărat, ar fi însemnat
că mai bine de jumătate din planetă era pur şi simplu o
filială a unei unice megacorporaţii - Sigma...
399
In anii din urmă, a apărut un proiect extraordinar al
Sigma. Perspectiva succesului său avea să revoluţioneze
esenţa controlului asupra lumii. N-avea să mai fie vorba
despre alocarea de fonduri şi orientarea resurselor. Devenea
o simplă chestiune de identitate a celor „aleşi".
Să fi fost Strasser unul dintre „aleşi"? Sau fusese şi el
ucis. Ben spuse:
- Am vorbit cu Fergus, din Insulele Cayman. A dat de
urma transferurilor bancare; duce la Viena.
- La Viena, repetă ea ca un ecou.
Anna nu mai scosese o vorbă. Ben sc întreba la ce se
gîndea, dar, înainte de-a o întreba, taxiul opri în faţa unei vile
din cărămidă roşie, cu obloane albe. Un microbuz alb era
parcat pe mica alee din faţă.
Anna îi spuse ceva în spaniolă şoferului, apoi sc întoarse
către Ben.
- I-am cerut să ocolească cvartalul. Vreau să văd dacă
există ceva suspect.
- Cum te-ai gîndit să-l abordăm? întrebă el.
-■- Important e să ajungem la uşă. Să-l avertizăm. Să-i
spunem că viaţa lui e în pericol. Am la mine legitimaţia de la
Departamentul de Justiţie, care ar trebui să ne confere
credibilitate în ochii lui.
- Trebuie să presupunem că a fost avertizat - de bătăuşii
din Kamaradenwerk, de Vera Lenz, de orice soi de avertizare
timpurie de care dispune. Şi mai e ceva: dacă viaţa \u\nu e în
pericol? Dacă el e cel din spatele crimelor? Te-ai gîndit la
asta?
După o scurtă pauză, ea admise:
- E un risc real.
- Nu ai armă, îi aminti Ben.
- Avem nevoie doar de o clipă de atenţie din partea lui.
Pe urmă, dacă vrea să mai asculte, poate s-o facă.
Şi dacă el e cel din spatele crimelor'?
După ce făcură un ocol complet, taxiul se opri şi ei coborîră.
400
Deşi era o zi caldă, însorită, Ben simţi un fior rece pe şira
spinării. Probabil că şi Annei îi era teamă, dar n-o arăta.
La vreo opt metri în faţa casei lui Strasser, pe trotuar, se
afla o cabină. Paznicul era un bătrîn gîrbovit, cu păr alb şi
mustaţă pleoştită, cu o tichie albastră aşezată aproape comic
pe creştet. Dacă ar fi avut loc un incident serios pe stradă,
paznicul ăla ar fi fost inutil, îşi zise Ben. Ca să nu-l alarmeze,
îşi continuara calmi drumul, de parcă ar fi locuit în zonă.
Se opriră în faţa casei lui Strasser, înconjurată de un gard
din lemn închis la culoare, ce se înălţa pînă la pieptul lui Ben.
Era mai degrabă ornamental şi părea să transmită mesajul că
locuitorul acelei case n-avea nimic de ascuns. Anna trase
zăvorul porţii de lemn, o deschise şi intrară într-o grădină
mică, bine îngrijită. Din spate răsunară paşi pe caldarîm.
Ben sc întoarse. Era gardianul. Se întrebă dacă Anna
pregătise vreo justificare. Gardianul zîmbi, arătîndu-şi dinţii
îngălbeniţi şi strîmbi şi spuse ceva în spaniolă.
Anna îi traduse: vrea să ne vadă actele de identitate.
Gardianul vîrî mîna sub haină de parcă ar fi vrut să-şi
arate şi el legitimaţia.
Ben sesiză o mişcare şi se întoarse să se uite. Pe trotuarul
opus stătea un bărbat înalt, cu o faţă roşcovană, o claie de
păru negru, încărunţit şi sprîncene groase.
Ben tresări. Faţa aceea i se părea foarte cunoscută.
Unde l-am mai văzut pe omul ăsta. La Paris - Rue des
Vignoles. La Viena - Graben. Şi în altă parte, înainte de asta.
Era unul dintre ucigaşi şi avea în mîini o armă.
Ben strigă:
- Anna, la pămînt! şi se aruncă pe cărarea de beton a
grădinii.
Anna se lăsă în stînga, în afara liniei de ochire. Se auzi un
şuierat, şi pe pieptul gardianului apăru o pată roşie. Omul
căzu cu spatele pe dalele de piatră alte trotuarului. Agresorul
alerga spre ei.
Curtea lui Strasser devenise o capcană.
Data viitoare, criminalul nu va mai rata. Iar ei nu erau
înarmaţi! II auziră pe bărbat strigînd în engleză:
401
- E-n regulă! E-n regulă! N-o să trag!
Faţă-roşie lăsase arma cu ţeava în jos şi alerga spre ei.
-Hartman! ţipă el. Benjamin llartman!
Ben îl privi, surprins. Anna ţipă:
- Am o armă! Dă-te la o parte!
- E-n regulă! N-o să trag!
Bărbatul îşi aruncă arma pe pavaj în faţa lui, şi-şi desfăcu
bâtele lateral.
- Era cît pe ce să te omoare, spuse omul, întoreînd corpul
bătrînului. Priveşte!
Fură ultimele cuvinte pe care le rosti.
Bătrînul gardian îşi mişcă un braţ trăgînd din pantaloni
un mic revolver cu amortizor şi trase în bărbatul cu lăţă roşie
ce stătea deasupra lui. Se auzi nnp/ìu şi un glonţ cilindric cu
vîrful teşit îl izbi în frunte.
Ce dracii ' se întîmplă?
Bătrînul gardian se ridica încet, deşi sîngclc continua să-i
curgă din piept. Fusese rănit, poate mortal, dar arma nu-i
tremura în mînă.
Un strigăt disperat se auzi din spatele lor:
- Nu!
Ben se întoarse şi văzu alt bărbat, postat lîngă un stejar, în
diagonală, la vreo şase metri în stinga lor. Omul ţinea în mîini
o puşcă cu lunetă, folosită de trăgătorii de elită.
Ţeava puştii era îndreptată în direcţia lor.
Ben auzi explozia, dar era paralizat de frică şi nu se mişcă.
Două sau trei gloanţe străpunseră pieptul paznicului, şi
acesta se prăbuşi.
încă o dată fuseseră cruţaţi. De ce?
Bărbatul cu păr negru, lucios şi ten măsliniu alergă spre
trupul prăbuşit ignorîndu-i pe Ben şi Anna.
Totul era lipsit de logică. De ce fusese ucis bătrînul
gardian? Care era adevărata lor ţintă?
Ben se ridică încet în picioare şi-l văzu pe trăgător căutînd
în haina bătrînului, de unde scoase un al doilea revolver, cu
amortizor.
401
- O, Doamne, exclamă Anna.
Omul cu ten măsliniu apucă chica de păr alb a paznicului
şi smulse peruca, dînd la iveală părul cărunt. Trase apoi de
mustaţa albă, care se desprinse la fel de uşor. Pe urmă prinse
pielea flască de pe faţa bătrînului şi smulse bucata de cauciuc
colorat şi zbîrcit.
- O mască din latex, zise omul.
Ben recunoscu faţa netedă, fără riduri a omului care
încercase să-l omoare la Vicna, în faţa casei lui Jürgen Lenz.
Omul care-i atacase pe amîndoi la Paris. Omul care-i asasinase
fratele.
-Arhitectul, şopti Anna.
Ben încremeni.
- Voia să vă ucidă cînd aţi ajuns în bătaia armei, spuse
omul cu ten măsliniu.
Ben privi cu atenţie genele ciudat de lungi şi bărbia pătrată.
Individul vorbea cu un vag accent oriental.
- Şi-ar fi făcut-o cu uşurinţă, fiindcă înfăţişarea lui v-a
indus în eroare.
Stai puţin, zise Anna. Dumneata eşti „Yossi". De la
Viena. Omul CIA din Israel. Cel puţin aşapretindeai.
- La naiba, spune-mi cine eşti! interveni Ben.
- Numele meu nu contează, răspunse omul.
- Da? Ei bine, pentru mine contează. Cine eşti?
- Yehuda Malkin.
Numele nu-i spunea nimic.
- M-ai urmărit, zise Ben. Ţi-am văzut colegul la Viena şi
la Paris.
- Da, a dat-o-n bară. Te-a urmărit toată săptămâna trecută.
Eu îl sprijineam din umbră. La urma urmei, pot să-ţi spun:
ne-a angajat tatăl dumitale.
- Tatăl meu? Pentru ce.
- Max Hartman i-a răscumpărat pe părinţii noştri din
Germania nazistă acum mai bine de cincizeci de ani. Omul
care-a fost omorît nu era doar colegul meu, ci şi vărul meu.
402
închise o clipă ochii. Fir-ar a dracului de treabă. Avi nu
trebuia să moară. Dădu cu putere din cap. N-avea să se
lase impresionat - nu era momentul. îl privi intens pe Ben
şi văzu confuzia întipărită pe chipul său. Amîndoi îi
datoram totul tatălui dumitale. Bănuiesc că avea ceva
influenţă asupra naziştilor, fiindcă a ajutat şi alte familii de
evrei din Germania.
Max răscunrpărase evrei. îi scosese din lagăr? Sonnenfeid
spusese acelaşi lucru.
Anna interveni:
- Cine te-a pregătit? Nu eşti antrenat în America.
Bărbatul se întoarse către ea.
- M-am născut în Israel, într-un kibbutz. Părinţii mei s-au
stabilit în Palestina după ce-au fugit din Germania.
- Ai fost în armata israeliană?
- Paraşutist. Ne-am mutat în America în '68, după războiul
de şase zile. Părinţii mei erau sătui de lupte. După liceu, am
intrat în armata israeliană.
- Toată mascarada aia cu CIA, la Viena - ce dracu' a
fost?
- Pentru treaba aia, am cooptat un prieten american.
Aveam ordin să-l facem pe Ben să renunţe, să-I ducem înapoi
în State, sub directa noastră protecţie.
- Dar cum ai... începu Anna.
- Uite, n-avem timp de aşa ceva. Dacă vreţi să-l interogaţi
pe Strasser, aţi face bine să vă duceţi acolo înainte să apară
poliţia.
- Corect, spuse Anna.
- Stai, o întrerupse Ben. Ziceai că v-a angajat tatăl meu.
Cînd?
Bărbatul privi iritat înjur.
- Acum vreo săptămînă. Ne-a sunat, pe Avi şi pe mine,
ne-a spus că te afli în Elveţia şi că eşti în pericol. Ne-a dat
nume şi adrese, locuri unde credea că ai putea să apari. Voia
ca noi să facem totul ca să te protejăm, că nu dorea să-şi mai
piardă un fiu. Se uită rapid în jur. Era să fii ucis sub ochii
403
noştri la Viena. Şi la Paris. Iar aici ai scăpat ca prin urechile
acului.
In mintea lui Ben se învălmăşeau mai multe întrebări.
- Unde se află tatăl meu?
- Nu ştiu. A spus că în Europa, dar n-a precizat unde, iar
ăla-i un continent mare. Zicea că o să întrerupă legătura cu
toată lumea, timp de mai multe luni. Ne-a lăsat o mulţime de
bani pentru cheltuieli de călătorie. Mult mai mult decît am fi
avut nevoie, zău.
între timp, Arma se aplecase peste corpul lui Vogler şi
luase o armă dintr-un toc de plastic. Deşurubă amortizorul, îl
puse în buzunarul jachetei şi vîrî arma sub betelia fustei,
ascunzînd-o cu jacheta.
- Dar nu ne-ai urmărit pînă aici, spuse ea, nu-i aşa?
- Nu, admise el. Numele lui Strasser era pe lista pe care
mi-a dat-o Max Hartman, împreună cu adresa şi numele lui
de acoperire.
- Ştie ce se întîmplă! exclamă Ben. Ştie cine sînt
personajele. Şi-a închipuit că pînă la urmă o să dau de Strasser.
- Ne-am ţinut după Volger, căruia nu prea-i păsa că era
urmărit. Aşa că, de îndată ce am aflat că pleca în Argentina şi
că are adresa lui Strasser...
- Ai supravegheat casa lui Strasser în ultimele două zile,
aşteptînd să apară Ben, spuse Anna.
El privi din nou înjur.
- Ar fi bine să vă grăbiţi.
- Da, dar mai întîi spune-mi ceva, continuă ea. Dacă tot
ai supravegheat casa: Strasser s-a întors de curînd la Buenos
Aires?
- Aşa se pare. Parcă venea dintr-o vacanţă. Avea multe
bagaje.
- L-a vizitat cineva de cînd s-a întors?
Bărbatul se gîndi o clipă.
- Eu am văzut doar o infirmieră. A ajuns aici acum o
jumătate de oră...
- O infirmieră! exclamă Anna.
404
Se uită Ia microbuzul alb parcat în faţa casei, pe care scria:
PERMANENCIA EN CASA.
- Să mergem! strigă ea.
- O, Doamne, zise Ben, urmînd-o pe Anna, care alergă la
uşa din faţă şi începu să sune insistent.
- La naiba, şopti ea. Am ajuns prea tîrziu.
Yehuda Malkin se plasă lîngă ei, în lateral.
După mai puţin de un minut, uşa se deschise încet. In faţa
lor apăru un bărbat foarte bătrîn, slab şi cocîrjat; faţa lui, intens
bronzată, pergamentoasă, era plină de zbîrcituri.
Josef Strasser.
- iQuien es este? spuse el, încruntîndu-se. Se estet
metiendo en mis cosaş —ya llego la enfermera que ine ticne
que revisar.
- Spune că infirmiera lui e aici pentru control, zise Anna,
apoi i se adresă pe un ton ferm bătrînului:
- Nu! Herr Strasser, fereşte-te de infirm icra asta, te previn!
O siluetă albă apăru în spatele neamţului. Ben strigă:
-Anna! în spatele lui!
Infirmiera se apropie de uşă, vorbind repede, aparent
certîndu-l pe Strasser:
- j Vamos, Sefior Albrecht, vamos para alici, que estoy
apitrada! [Teuga que ver al proximo paciente todavia!
- îi spune să se grăbească, îi zise Anna lui Ben. Arc şi alt
pacient de consultat. Herr Strasser, femeia asta nu-i o
infirmieră autentică - îţi sugerez să-i ceri legitimaţia!
Femeia în uniformă albă îl prinse pe bătrîn de umăr şi
încercă să-l tragă în casă.
- jYa mismo, spuse ea, vamos!
Cu mîna liberă înhaţă clanţa ca să închidă uşa, dar Anna
bloca uşa cu genunchiul.
Infirmiera îl împinse deoparte pe Strasser, vîrî mîna sub
uniformă şi, cu o mişcare rapidă, scoase o armă. Anna fu şi
mai iute.
-Nu mişca!
Infirmiera trase. Anna se răsuci într-o parte, trîntindu-l
pe Ben la pămînt.
405
Rostogolindu-se, Ben auzi o împuşcătură, urmată de un
răcnet animalic. îşi dădu seama că infirmiera trăsese spre
Anna, dar ea se ferise şi fusese lovit israelianul.
Anna trase două focuri, şi falsa infirmieră se arcui pe spate
înainte de a se prăbuşi pe podea.
Preţ de o clipă, se aşternu tăcerea. Apoi se auzi vocea
Annei.
- Ben, e-n regulă?
-Da.
- O, lisuse, zise ea, întorcîndu-se să vadă ce se întîmplase.
Strasser, ghemuit pe podea în halatul lui bleu, izbucnise în
hohote de plîns.
- Strasser, strigă ea.
- Gott im Himmel, gemu el. Gott im Himmel. Sie haben
mein Lebengerettet. Dumnezeule din ceruri. Mi-aţi salvat viaţa.
Imagini imprecise, lipsite de semnificaţie sau claritate,
siluete estompîndu-se în dîre cenuşii, dezintegrîndu-se în
neant. La început apăru doar starea de conştientă. Apoi simţi
că-i e frig. Doar pieptul îi era fierbinte. Simţi durerea. Asta
era bine. Durerea era bună. Durerea era prietena Arhitectului.
Putea stăpîni durerea, o putea alunga la nevoie. Şi, apoi,
însemna că era încă în viaţă.
Senzaţia de frig nu era bună. însemna că pierduse mult
sînge. Că organismul lui intrase în stare de şoc. Pulsul avea să
încetinească, inima să bată mai lent, vasele capilare, de la
extremităţi, să se contracte pentru a micşora circuitul sanguin
în părţile neesenţiale ale corpului.
Trebuia să facă un inventar. Zăcea la pămînt, nemişcat.
Ascultă! Pentru moment, nimic nu tulbura liniştea profundă.
Pe urmă, de parcă s-ar fi făcut o conexiune, auzi voci
înăbuşite, venind parcă dintr-o clădire...
Dintr-o casă.
Din a cui casă?
Se străduia să recupereze amintirile din ultima oră.
Argentina. Buenos Aires.
405
Strasser.
Casa lui Strasser. Acolo îi aşteptase pe Benjamin Hartman
şi Anna Navarro, dar dăduse peste... alţii. Peste cineva
înarmat cu o puşcă de mare precizie.
Primise cîteva gloanţe în piept. Nimeni nu putea
supravieţui unui asemenea atac. Nu! Alungă acel gînd. Era
un gînd ineficient. Un gînd pe care l-ar fi putut avea un amator.
Nu fusese împuşcat. Era în regulă. Slăbit într-un mod pe
care-l putea compensa, dar nu fără şanse de a controla situaţia.
Ei credeau că n-o mai putea controla, iar ăsta avea să fie atuul
lui. Pentru scurt timp reuşi să fixeze, ca pe nişte fotografii de
paşaport, imagininile celor trei ţinte: Benjamin Hartman; Anna
Navarro; Josef Strasser.
Mintea îi era îngroşată şi opacă însă avea să funcţioneze.
Era doar o chestiune de concentrare mintală: avea să atribuie
rănile altui corp - o sosie intens vizualizată, cineva însîngerat
şi în stare de şoc. El era în regulă. De îndată ce îşi va aduna
forţele, va reuşi să se mişte, să umble, să ucidă. Puterea voinţei
triumfase întotdeauna şi avea s-o facă din nou.
Dacă un observator ar fi urmărit cu atenţie corpul lui Hans
Vogler, ar fi distins, în toiul acestei cumplite concentrări
psihice, slaba tresărire a unei pleoape, nimic mai mult. Fiecare
mişcare urma să fie plănuită şi evaluată dinainte, aşa cum un
om rătăcit în deşert îşi raţionalizează înghiţiturile de apă din
bidon. Nu va face mişcări inutile.
Arhitectul trăia ca să ucidă. Asta era vocaţia lui. Va ucide
fie şi numai pentru a dovedi că mai trăia.
- Cine sînteţi voi? întrebă Strasser cu glas ascuţit.
Ben îşi plimbă privirea de la falsa infirmieră în uniforma
albă pătată de sînge, răstignită pe podea, la asasinul care era
să-i omoare pe amîndoi şi la misterioşii protectori angajaţi de
tatăl lui, care zăceau pe dalele din curte.
-Herr Strasser, zise Anna, poliţia o să apară dintr-o clipă
în alta. Avem foarte puţin timp la dispoziţie.
Ben înţelese la ce făcea ea aluzie: poliţiştii argentinieni nu
406
erau de încredere; ei trebuia să plece înainte ca aceştia să
sosească.
Le rămînea foarte puţin timp ca să afle ce voiau de la
bătrînul german.
- Eu nu sînt Strasser, protestă el. Vă înşelaţi.
- îţi cunoaştem atît numele real, cît şi pseudonimul, zise
Anna cu nerăbdare. Spune-mi: infirmiera asta venea de obicei?
- Nu. Infirmiera mea a fost bolnavă săptămîna asta. Eu
sînt anemic şi am nevoie de injecţii.
- Unde ai fost în ultimul timp - o lună sau două?
Strasser îşi trecu greutatea de pe un picior pe altul.
- Trebuie să stau jos, mîrîi el şi pomi încet pe hol. Anna şi
Ben îl urmară către o cameră spaţioasă, înţesată de cărţi.
- Te-ai ascuns, fiindcă eşti criminal de război, zise Anna.
- Nu sînt criminal de război! şuieră Strasser. Sînt la fel de
nevinovat ca un prunc.
Annazîmbi.
- Dacă nu eşti criminal de război, de ce te ascunzi?
El şovăi o clipă înainte de a răspunde.
- Aici a devenit o modă eliminarea foştilor nazişti. Da,
am fost membru al partidului national-socialist. Argentina a
semnat acorduri cu Israel, Germania şi America - încearcă
să-şi schimbe imaginea. Acum le pasă doar de ceea ce crede
America. M-ar elimina numai ca să-l facă să zîmbească pe
preşedintele american. Şi să ştiţi că aici, în Buenos Aires,
depistarea naziştilor e o afacere! Pentru unii ziarişti e o
ocupaţie permanentă. Eu nu i-am fost niciodată fidel lui Hitler.
L-am considerat un nebun încă de la începutul războiului.
Avea să provoace distrugerea noastră, a tuturor. Cei ca mine
ştiau că trebuie ajuns la alte înţelegeri. Au căutat să-l ucidă
înainte de a mai aduce alte daune puterii noastre industriale.
Spre sfirşitul războiului, America deţinea trei sferturi din
capitalul investit pe plan mondial şi două treimi din puterea
industrială globală.
Făcu o pauză şi zîmbi.
- Individul era pur şi simplu nepriceput la afaceri.
407
- Dacă te-ai întors împotriva lui Hitler, de ce eşti şi-acum
protejat de Kamaradenwerk? întrebă Ben.
- Nişte bătăuşi analfabeţi, pufni Strasser. Sînt la fel de
ignoranţi ca şi răzbunătorii cărora caută să le pună beţe-n
roate.
- De ce-ai plecat din oraş? îl întrerupse Anna.
- Am stat la o fermă din Patagonia care aparţine familiei
soţiei mele. Familiei fostei mele soţii. La poalele Anzilor, în
provincia Rio Negro.
- Te duci frecvent acolo?
- Am fost pentru prima oară acolo. Soţia mea a murit
anul trecut şi... De ce-mi puneţi toate întrebările astea?
- De-aceea nu te-au găsit. Voiau să te ucidă, zise Anna.
- Să mă ucidă... Dar cine încearcă să mă ucidă?
Ben se uită la Anna, îndemnînd-o să continue.
- Compania, zise ea.
- Compania?
- Sigma.
Ben ştia că Anna plusa, dar o făcea cu mare putere de
convingere. Pe neaşteptate, îi veniră în minte cuvintele lui
Chardin. Lumea occidentală, avea să reacţioneze la serviciile
sale şi să accepte poveştile din ziare ce le însoţeau.
Strasser rămăsese pe gînduri.
- Noua conducere. Da, asta e. O, da.
Ochii lui luceau.
- Ce e „noua conducere"? îl îmboldi Ben.
- Da, sigur,' continuă Strasser, de parcă l-ar fi auzit pe
Ben. Se tem că ştiu nişte lucruri.
- Cine? strigă Ben.
Strasser îl privi smprins.
- Alford Kittredge, Siebert, Aldridge, Holleran,
Conover - toate capetele încornorate ale imperiilor
corporatiste. Mă dispreţuiau, dar aveau nevoie de mine.
Aveau nevoie de relaţiile mele din guvernul german. Dacă
societatea n-ar fi fost multinaţională, n-ar fi avut şanse de
407
succes. M-am bucurat de încrederea oamenilor de la vîrful
ierarhiei. Ştiau că tăcusem pentru ei nişte lucruri care mă
situau dincolo de limitele oamenilor obişnuiţi. Ştiau că făcusem
acel sacrificiu pentru ei. Eram un intermediar în care aveau
încredere toate părţile implicate. Acum încrederea asta a fost
trădată, a devenit clar că mă foloseau pentru propriile lor
scopuri.
- Vorbeai despre noii lideri - Jtirgen Lenz e unul dintre
ci? întrebă Anna grăbită. Fiul lui Lenz?
- Nu l-am cunoscut pe Jtirgen Lenz. Nu ştiam că avea un
fiu. N-am fost un apropiat al lui.
- Dar aţi fost amîndoi oameni de ştiinţă, spuse Ben. De
fapt, dumneata ai inventat Zyklon-B, nu?
- Eu am făcut parte din echipa care a inventat
Zyklon-B, răspunse el. îşi strînse cu un gest nervos
halatul în jurul gîtului. Acum, toţi mă-atacă pe mine pentru
rolul avut în treaba asta, dar nu se gîndesc cît de elegant a
fost gazul ăla.
- Elegant? se miră Ben.
Preţ de o clipă, crezu că nu auzise bine. Elegaut. Omul
ăsta era dezgustător.
- înainte de Zyklon-B, soldaţii trebuia să-i împuşte pe
prizonieri, zise Strasser. Gazul era atît de curat, simplu şi
elegant. Şi să ştii, gazarea i-a cruţat în realitate pe evrei.
Ben repetă:
- I-a cruţat. I se facu greaţă.
- Da! Erau atîtea boli care bîntuiau prin lagărele acelea,
încît ar fi suferit mult mai mult. Gazarea lor a fost cea mai
umanitară soluţie.
Umanitară. Privesc răul însuşi în faţă, îşi zise Ben.
- Ce drăguţ, spuse Ben.
- De-aceea l-am numit „tratament special".
- Asta-i eufemismul dumitale pentru exterminare.
- Dacă vrei. Trebuie să ştii că eu n-am selectat victimele
pentru camerele de gazare precum doctor Mengele sau doctor
408
Lenz. îl numesc pe Mengele îngerul Morţii, dar în realitate
Lenz era adevăratul înger al Morţii.
- Şi nu dumneata, zise Ben. Dumneata erai om de ştiinţă.
Strasser remarcă sarcasmul.
- Ce ştii dumneata despre ştiinţă? se stropşi el. Eşti
cumva om de ştiinţă? Ai idee cît de avansaţi faţă de restul
lumii erau cercetătorii nazişti? Vocea îi era ascuţită,
tremurătoare. Saliva i se adunase la colţurile gurii. Lumea
critică studiile lui Mengele despre gemeni, dar
descoperirile lui sînt şi-acum citate de cei mai importanţi
geneticieni ai lumii! Datele obţinute din experimentele
de la Dachau efectuate prin congelarea oamenilor sînt
şi-acum utile! Ce-au descoperit la Ravensbriick în legătură
cu ciclul menstrual al femeii în stare de stres - cînd
prizonierele aflau că urmau să fie executate - a fost o
mare realizare ştiinţifică! Sau experimentele doctorului
Lenz privind îmbătrînirea. Experienţele de înfometare pe
prizonierii sovietici de război, transplanturi le de membre -
aş putea continua la nesfîrşit. Poate că nu-i politicos să
vorbesc despre asta, dar voi folosiţi şi-acum descoperirile
noastre. Preferaţi să nu vă gîndiţi la felul cum au fost
făcute experimentele, dar nu vă daţi seama că unul dintre
principalele motive pentru care eram atît de avansaţi era
tocmai faptul că puteam să lucrăm pe oameni vii. Faţa
brăzdată de riduri a lui Strasser devenise şi mai palidă în
timp ce vorbea. Respira tot mai greu. Voi, americanii,
sînteţi dezgustaţi de felul în care ne efectuăm cercetările,
dar folosiţi ţesuturile fetuşilor de la avortoni pentru
transplanturi. Asta-i acceptabil?
Anna se plimba cu paşi mari prin încăpere.
- Ben, nu mai discuta cu monstrul ăsta, zise ea.
Dar Strasser nu se mai oprea.
- Sigur că au existat şi multe idei sinistre. De pildă,
încercarea de-a le transforma pe fete în băieţi şi pe băieţi
în fete. Chicoti. Ori încercarea de-a crea fraţi siamezi legînd
409
între ele organele vitale ale gemenilor - un eşec total, am
pierdut mulţi gemeni în felul ăsta...
- După ce s-a constituit Sigma, ai continuat să ţii legătura
cu Lenz? întrebă Anna, întrerupîndu-l.
Strasser se întoarse, tulburat de întrerupere.
- Sigur. Lenz se bizuia pe mine, pe experienţa şi relaţiile
mele.
- Asta ce-nseamnă? întrebă Ben.
Bătrînul dădu din umeri.
- Spunea că face cercetări - cercetări de biologie
moleculară - care vor schimba faţa lumii.
- Ţi-a spus despre ce era vorba, ce anume studia?
- Nu. Mie, nu. Lenz era un om ascuns, discret. îmi
amintesc că a spus o dată: „Pur şi simplu nu poţi înţelege la
ce lucrez". Mi-a cerut să-i procur microscoape electronice
sofisticate, foarte greu de găsit pe-atunci. De-abia fuseseră
inventate. în plus, voia tot soiul de substanţe chimice. Multe
erau sub embargou din cauza războiului. Voia ca totul să fie
ambalat şi trimis la o clinică particulară pe care o deschisese
într-un vechi castel pe care pusese mîna în timpul invadării
Austriei.
- Unde în Austria? întrebă Anna.
- în Alpii Austrieci.
- Unde anume? în ce oraş ori sat, îţi aminteşti? insistă
Anna.
- Cum mi-aş putea aminti după atîţia ani? Poate că nu
mi-a spus niciodată. Ştiu doar că Lenz îl numea
„Mecanismul"... fiindcă acolo fusese cîndva o fabrică de
ceasuri.
- Deci era un laborator? La ce folosea?
- Ca să-şi continue cercetările.
- Care cercetări? întrebă Anna.
Strasser tăcu.
- Spune! zise Anna. Care cercetări?
- Nu ştiu. Nişte cercetări foarte importante, care au început
în perioada Reichului. Munca lui Gerhard Lenz.
410
Gerhard Lenz: Ce spusese Sonnenfeld despre oribilele
experienţe din lagăre făcute de Lenz? Experimentase pe fiinţe
umane... dar ce anume?
- Şi nu cunoşti esenţa activităţii lui?
- Nu. Ştiinţa şi politica erau acelaşi lucru pentru oamenii
ăştia. Sigma a fost, de la început, un mijloc de a canaliza
sprijinul pentru anumite organizaţii politice, subminîndu-le
pe altele. Oamenii despre care vorbim aveau deja o influenţă
enormă în lume. Sigma le-a demonstrat că, unindu-şi forţele
vor fi mult, mult mai puternici. Lucrînd împreună, rămîneau
foarte puţine lucruri pe care să nu le poată influenţa, dirija,
orchestra. Dar să ştii că Sigma era un organism viu. Şi, ca
orice organism viu, s-a dezvoltat.
- Da, spuse Anna. Cu fonduri furnizate de cele mai mari
corporaţii din lume şi cu bani furaţi de la Reichshank. Ştim
cine au fost membrii fondatori. Dumneata eşti singurul
membru rămas în viaţă al consiliului director. Dar cine sînt
succesorii voştri?
Strasser privea în gol.
- Cine o controlează acum? Dă-nc nume! strigă Ben.
- Nu ştiu! răspunse Strasser cu glas spart. Pe cei ca
mine ne-au redus la tăcere trimiţîndu-ne regulat bani. Noi
eram marginalizaţi, excluşi în cele din urmă din cercurile
înalte ale puterii. Trebuia să fim miliardari. Ne-au trimis
milioane, dar astea-s doar firimituri. Buzele lui Strasser se
lăţiră într-un zîmbet respingător. îmi dau resturi de la masa
lor, iar acum vor să mă omoare. Vor să mă lichideze ca să
nu mă mai plătească. Sînt lacomi. După tot ce-am făcut
pentru ei, mă consideră o pacoste, un pericol. Deşi uşile
lor sînt închise pentru mine de mulţi ani, consideră că ştiu
prea multe. Pentru tot ce-am realizat mă răsplătesc cu
dispreţul lor.
O furie tot mai mare - efectul nedreptăţii îndurate ani de
zile - părea să-l cuprindă.
- Se poartă de parcă aş fi o rudă săracă, o oaie neagră, o
epavă. Grangurii se tem că eu o să le stric petrecerea. Ştiu
410
unde se adună. Nu sînt atît de prost, atît de ignorant. Nu m-aş
duce la ei în Austria nici dacă mi-ar cere.
Austria.
- Ce vrei să zici? întrebă Ben. Unde se adună? Spune-mi.
Strasser îi aruncă o privire prudentă şi totodată
dispreţuitorare. Era clar că n-avea să mai spună nimic.
- Ce naiba, răspunde-mi!
- Toţi sînteţi la fel, se stropşi Strasser. Ar trebui ca un om
de vîrsta mea să fie tratat cu respect! Nu mai am nimic să-ţi
spun.
Anna deveni brusc atentă.
- Aud sirene. Ben, e timpul să plecăm de-aici.
Ben se ridică în picioare în faţa lui Strasser.
-Herr Strasser, ştii cine sînt eu?
- Cine eşti dumneata...? gîngăvi Strasser.
- Tatăl meu e Max Hartman. Sînt sigur că îţi aminteşti
numele ăsta.
Strasser îşi miji ochii.
- Max Hartman... evreul, trezorierul nostru...?
- Aşa e. Şi mi s-a spus că a fost şi ofiţer SS.
Sonnenfeld spusese că ar fi fost doar o acoperire, un
şiretlic. Inima îi bătea cu putere, se temea să audă din gura
lui Strasser confirmarea trecutului oribil al lui Max.
Strasser rîse, arătîndu-şi dinţii îngălbeniţi.
- SS! hohoti el. N-a fost în SS. Noi i-am dat documente
false de ofiţer SS, pentru ca reţeaua ODESSA să-l ducă din
Germania în Elveţia. Ăsta a fost tîrgul.
Pe Ben îl cuprinse un sentiment de uşurare.
- însuşi Bormann l-a ales în delegaţia germană, continuă
Strasser. Nu doar pentru că se pricepea să umble cu banii, ci
şi pentru că aveau nevoie de un... fals.
- Fals reprezentant.
- Da. Industriaşii din America şi de aiurea nu prea se
împăcau cu ceea ce făcuseră naziştii. Un participant evreu
era necesar pentru a oferi legitimitate, pentru a arăta că noi
nu eram fanatici, nici discipolii lui Hitler. în ce-l priveşte,
tatăl dumitale a făcut o afacere bună - şi-a scos familia din
411
lagăr, ca şi multe alte familii de evrei, şi a primit patruzeci de
milioane de franci elveţieni - aproape un milion de dolari
americani. O grămadă de bani.
- Ben! striga Anna şi scoase legitimaţia de la
Departamentul de Justiţie. Vrei să ştii cine sînt eu, Herr
Strasser? Mă aflu aici din partea Biroului de Investigaţii
Speciale al Departamentului de Justiţie american. Sînt sigură
că ştii ce-i asta.
- Oho, făcu Strasser. Ei bine, îmi pare rău că te
dezamăgesc, dar eu sînt cetăţean argentinian şi nu recunosc
autoritatea voastră.
Sirenele se auzeau mai tare.
- Atunci e cazul să aflăm cum priveşte guvernul
argentinian extrădarea criminalilor de război. Ieşim prin spate,
Ben.
Faţa lui Strasser se colora de furie.
- Hartman, zise el răguşit.
- Haide, Ben!
Strasser îi tacu semn cu degetul lui Ben. Acesta nu putu
rezista. Bătrînul începu să-i vorbească în şoaptă:
- Hartman, ştii că tatăl dumitale a fost un neputincios?
Un om fără şira spinării. Un laş şi un escroc, care pretinde că
e o victimă.
Buzele lui Strasser erau la cîţiva centimetri de urechea lui
Ben. Bătrînul vorbea tărăgănat:
- Iar dumneata eşti fiul escrocului, asta-i tot. Asta însemni
pentru mine.
Ben închise ochii, luptîndu-se să-şi stăpînească furia.
Fiul escrocului.
Era adevărat? Avea Strasser dreptate? Strasser se bucura
vizibil de stinghereala lui Ben.
- O, ţi-ar plăcea să mă omori chiar acum, nu-i aşa,
Hartman? Totuşi n-o faci. Pentru că eşti un laş, ca şi tatăl
dumitale.
Ben văzu că Anna pornise pe hol.
- Nu, spuse el. Pentru că aş prefera să-ţi petreci restul
412
vieţii într-o celulă împuţită de închisoare din Ierusalim. Mi-ar
plăcea ca ultimele dumitale zile să fie cît se poate de neplăcute.
Să te ucid ar însemna să irosesc un glonţ.
Spunînd acestea o luă la fugă după Anna, în vreme ce
sirenele se auzeau tot mai tare.
Tîrăşte-te, nu te ridica în picioare. Arhitectul ştia că
efortul de-a se menţine pe picioare ar fi fost mult mai mare.
Era o decizie raţională, şi simplul fapt că fusese capabil s-o
ia, la care se adăuga şi pistolul Glock pe care-l avea într-un
toc fixat la gleznă, îl liniştiră.
Uşa din faţă era deschisă, şi în hol nu se afla nimeni. Se
tîra, ca un infanterist pe cîmpul de luptă, neluînd în seamă
dîra lată de sînge pe care-o lăsa în urmă pe parchetul gălbui.
Fiecare metru i se părea un kilometru, dar el continua să
înainteze.
Eşti cel mai bun. Avea şaptesprezece ani cînd sergentul
instructor îi spusese asta în faţa întregului batalion. Eşti cel
mai bun. Avea douăzeci şi trei de ani, cînd comandantul lui
de la Stasi consemnase asta într-un raport oficial pe care i-l
arătase tînărului Flans înainte de a-l transmite superiorului
său. Eşti cel mai bun, rostise şeful direcţiei Stasi după ce se
întorsese dintr-o „expediţie de vînătoare" în Berlinul de Vest,
unde lichidase patru fizicieni - membri ai unei echipe
recunoscute pe plan internaţional, de la Universitatea din
Leipzig - care fugiseră cu o zi în urmă. Eşti cel mai bun,
declarase un oficial de rang înalt de la Sigma, un american cu
lentile roz la ochelari, după ce organizase asasinarea unui
important politician italian de stînga. II împuşcase dintr-o
clădire de vizavi în timp ce omul făcea dragoste cu o tîrta
somaleză de cincisprezece ani. Nu, el n-avea să renunţe.
N-avea să cedeze impulsului aproape copleşitor de-a capitula,
de-a dormi, de-a se opri.
Asemeni unui robot, îşi mişca mîinile şi genunchii,
înaintîndpehol.
In cele din urmă, ajunse într-o încăpere spaţioasă, înaltă,
413
cu pereţii căptuşiţi de cărţi. Prima lui ţintă nu era prezentă. în
schimb, se afla acolo astmaticul, debilul asudat, Strasser, un
trădător care trebuia pedepsit.
Arhitectul îl privi cu nesaţ pe Strasser, de parcă, luîndu-i
viaţa, ar fi primit-o înapoi pe-a lui.
Tremurînd, se ridică de Ia podea în poziţie de tragere.
Micul Glock din mîinile lui i se părea greu ca un tun, dar
reuşi să ridice arma.
în clipa aceea, Strasser, alertat probabil de mirosul de
sînge, deveni conştient de prezenţa lui.
Arhitectul văzu cum ochii ca nişte boabe de strugure se
măriră pentru o clipă, apoi se închiseră. Trebuia să apese pe
trăgaci şi o tăcu.
Neauzind împuşcătura, se temu că nu-şi îndeplinise
misiunea. Apoi înţelese că simţurile începeau să-l lase.
Aşteptă pînă cînd îl văzu pe Strasser prăbuşindu-se, apoi
îşi permise să închidă ochii. Avu, preţ de o clipă, conştiinţa
faptului că ochii n-aveau să i se mai deschidă niciodată şi îşi
pierdu cunoştinţa.
în camera de hotel Ben şi Anna frunzăreau un teanc de
ziare cumpărate în drum de la un chioşc. Chardin se referise
la o iminentă precipitare a evenimentelor. Strasser vorbise
ceva despre Austria.
Anna descoperi un articol în El Pais, cel mai important
cotidian din Argentina. Era o scurtă relatare despre Forumul
Internaţional pentru Sănătatea Copiilor - o reuniune a
liderilor lumii pentru a discuta probleme comune de stringentă
actualitate, mai ales în legătură cu ţările în curs de dezvoltare.
Annei îi atrase atenţia oraşul în care avea loc întrunirea: Viena.
Ea continua să citească. Pe lista sponsorilor se afla şi
Fundaţia Lenz. Anna îi traduse lui Ben articolul.
- Doamne, zise Ben. Asta e! Asta trebuie să fie. Chardin
spunea că era vorba de zile. Mai citeşte-mi o dată lista
sponsorilor.
După ce Anna i-o citi, Ben începu să dea telefoane. Apelă
413
cîţiva oameni încîntaţi să audă veşti de la unul din finanţatorii
lor. Ceea ce află era profund descurajant.
- Tipii de la Fundaţia Lenz sînt nişte oameni grozavi, îi
spuse Geoffrey Baskin, director de programe la Fundaţia
Robinson. Instituţia aceea e copilul lor, dar ei păstrează
discreţia. Au suportat majoritatea cheltuielilor, iar nouă ne-a
revenit o parte din glorie. Cred că voiau să se asigure că
iniţiativa lor o să aibă impact internaţional. Cum spuneam,
sînt cu adevărat altruişti.
- îmi pare bine să aud asta, zise Bcn, pe un ton jovial,
deşi se simţea tot mai înfricoşat. S-ar putea să ne asociem cu
ei într-un proiect deosebit şi voiam să aflu ce crezi despre ei.
Mă bucur că te-am auzit.
Demnitari şi lideri din întreaga lume urmează să se
întrunească la Viena, sub auspiciile Fundaţiei Lenz...
Trebuia să plece la Viena. Era deosebit de riscant, dar
n-aveau altă soluţie.
Anna şi cu Ben se învîrteau agitaţi prin încăpere chibzuind
la măsuri de precauţie - deghizări, identităţi false, curse aeriene
separate.
Riscurile erau imense.
- Dacă e adevărat, înseamnă că toate cursele comerciale
spre Viena vor li cercetate cu mare atenţie, spuse Anna. Vor
fi în alertă maximă.
- Cum ai spus?
- Vor fi în alertă maximă. Controlul de la graniţă va deveni
deosebit de minuţios.
- Nu, înainte de asta.
- Spuneam că toate cursele comerciale spre Viena...
-Asta e, zise Ben.
- Care?
- Anna, o să-mi asum un risc şi socotesc că e cel mai mic
dacă se poate spune aşa.
- Te ascult.
- O să-l sun pe un tip, Fred McCallan, moşneagul cu care
trebuia să mă duc la schi în St. Moritz.
414
- Te duceai la St. Moritz să schiezi cu un „moşneag".
Ben roşi.
- Mă rog, există şi o nepoată.
- Continuă.
- De fapt, există un avion particular acolo. Un Gulfstream.
Am călătorit o dată cu el. Fred trebuie să fie încă la hotelul
Carlton, iar avionul la micul aeroport din Chur.
- Deci o să-l suni şi-o să-i ceri cheile. De parcă ai împrumuta
camioneta de la cineva ca să faci cumpărături, nu?
-Păi...
Anna dădu din cap.
- E adevărat ce se spune - bogaţii sînt într-adevăr diferiţi
faţă de noi. îi aruncă o privire. Adică, faţă de mine.
-Anna...
- Sînt speriată de moarte, Ben. Glumele proaste sînt
inevitabile în situaţia asta. Ascultă, eu nu-l cunosc pe tipul
ăsta. Dacă tu crezi că poţi avea încredere în el - dacă aşa-ţi
spune instinctul - atunci sînt de acord.
- Ai dreptate, cursele comerciale vor fi supravegheate de
ei...
Anna încuviinţă.
- Cîtă vreme nu vin din locuri precum Columbia, cursele
particulare obţin uşor cale liberă. Dacă pilotul acestui tip poate
duce avionul la Bruxelles, să zicem..:
- Mergem direct la Bruxelles, cu speranţa că nu e nimeni
pe urmele paşapoartelor pe care ni le-a dat Oscar. Apoi ne
suim în avionul lui Fred şi zburăm la Viena. Aşa călătoresc
directorii de la Sigma. Sînt şanse mari ca ei să nu se aştepte la
un Gulfstream cu doi fugari la bord.
- în regulă, Ben, spuse Anna. Asta se cheamă începutul
unui plan.
Ben formă numărul hotelului Carlton şi aşteptă un minut
pînă cînd centrala îi făcu legătura.
- Doamne, Benjamin, ai idee cît e ora? Nu contează,
presupun că ai sunat ca să-ţi ceri scuze. Louise a fost distrusă.
Distrusă. Voi doi aveţi atîtea în comun.
415
- înţeleg, Fred, şi...
- De fapt, mă bucur că ai sunat. îţi dai seama că se spun
cele mai absurde lucruri despre tine? M-a sunat un tip şi
mi-a făcut capul mare. Se zice că...
- Trebuie să mă crezi pe mine, Fred, zise Ben grăbit,
întrerupîndu-l, nu-i nimic adevărat.
- I-am rîs în faţă, spuse Fred, care nu ascultase intervenţia
lui Ben. l-am zis: poate că asta aflaţi voi la internatele alea
englezeşti înfiorătoare, dar eu sînt din Deerfield şi pentru nimic
în lume nu cred că...
- Apreciez încrederea pe care o ai în mine, Fred. Dar...
- Campion la tenis, i-am spus. Ai fost, nu?
- Păi, de fapt...
- Sau la atletism? Şi eu am fost atlet - ţi-am arătat vreodată
trofeele mele? Louise crede că e ridicol să mă laud cu ele
după cincizeci de ani, şi are dreptate.
- Fred, vreau să-ţi cer un mare, foarte mare serviciu.
- Ben, tu faci parte din familie, ştii asta. într-o bună zi,
s-ar putea să faci parte legal. Spune ce vrei, băiete.
Aşa cum spusese Anna, era începutul unui plan, nimic
mai mult. Măsurile de siguranţă aveau să le ia mai mult
timp decît dispuneau ei. Un lucru era sigur - trebuia să
ajungă la Viena cît mai repede cu putinţă, înainte de a fi
prea tîrziu.
Dacă nu cumva, aşa cum sugerase Chardin, era deja prea
tîrziu.
39
Hotelul se afla în districtul şapte al Vienei. Ben şi Anna
îl aleseseră pentru că era suficient de modest ca să
nu atragă atenţia. Venind la Bruxelles în uniformă, sub
numele de David Paine, Ben ajunse acolo cu cîteva ore
înaintea Annei care, folosind pentru ultima oară pseudonimul
Gayatri Chandragupta, sosise cu altă cursă, prin Amsterdam.
416
Pilotul lui McCallan, un irlandez simpatic, fusese surprins
de veşmintele ciudate ale călătorilor, dar mai ales de faptul
că aceştia refuzaseră să-i spună dinainte destinaţia. Cu
toate acestea, nu pusese întrebări deoarece bătrînul Fred
îi dăduse instrucţiuni stricte: să satisfacă orice dorinţă a
lui Ben.
în comparaţie cu luxul din Gulfstream şi cu amabilitatea
prietenoasă a lui Harry Hogan, hotelul părea mohorît şi
deprimant, mai ales că Anna nu venise încă. Conveniseră că
era riscant să călătorească împreună.
Ben se simţea ca într-o cuşcă. Era ora prînzului, afară
ploua şi atmosfera 1 se părea apăsătoare.
Se gîndi la viaţa lui Chardin, la modalităţile incredibile
prin care conducerea lumii occidentale fusese modelată şi
dirijată de către acei manageri corporatişti. îşi aminti de tatăl
lui. Era o victimă? Un călău? Sau şi una şi alta?
Max angajase oameni ca să-I supravegheze - îngrijitori,
bone. Tipic pentru bătrîn: dacă Ben dezgropa vechile secrete,
atunci Max ar fi încercat să-l controleze cum ştia el. Era
enervant şi emoţionant în acelaşi timp.
Cînd sosi Anna o îmbrăţişa, şi simţi cum o parte din
neliniştea care-l cuprinsese se risipea. După ce făcură un duş
ca să alunge oboseala drumului, Ben zise:
- Nu vreau să te duci singură la Lenz.
- Serios?
- Anna, spuse el exasperat, nici măcar nu ştim cine e în
realitate Jürgen Lenz.
- în clipa asta, nu mai contează. Trebuie să vorbesc cu el.
- Ascultă, indiferent cine este, are legătură cu asasinarea
a opt bătrîni. Şi a fratelui meu. S-ar putea ca el să fie liderul
unei conspiraţii care, conform lui Chardin, nu are practic
limite. Lenz mă cunoaşte şi ştie cu siguranţă pe unde-am fost.
Deoarece ai călătorit cu mine, e de presupus că are o fotografie
de-a ta. Nu eşti în siguranţă dacă te duci să-l vezi pe omul
ăsta.
- Nu discut chestiunea asta, Ben. Nu ne putem permite
417
luxul de-a alege între ce e sigur şi ce e periculos. în clipa asta
orice am face implică un pericol. în plus, dacă aş fi ucisă la
scurt timp după ce o să-i pun întrebări despre o serie de crime
petrecute în toată lumea, ar deveni primul suspect - şi mă
îndoiesc că vrea asta.
- Ce te face să crezi că o să accepte să te întîlnească?
- Cea mai nimerită cale de a-l provoca e să nu-l provoc.
- Nu-mi place cum sună treaba asta.
- E obişnuit să deţină controlul, să manipuleze oameni şi
evenimente. Numeşte-o aroganţă sau curiozitate din partea
lui, dar va dori să mă vadă.
- Ascultă, Anna...
- Ben, pot să-mi port singură de grijă.
- Evident, zise el. Numai că... Se opri căci Anna îl privea
zîmbind. Ce?
- Tu eşti genul de om protector, nu-i aşa?
- Nu prea ştiu multe despre protecţie. Doar...
Anna se apropie şi-l studie cu atenţie.
- Cînd ne-am întîlnit, mi-am zis că eşti doar un tînăr din
lumea bună, bogat, răsfăţat şi egoist.
- Probabil că aveai dreptate.
- Nu. Nu cred. Eşti omul care are grijă de toţi membrii
familiei.
Stînjenit, Ben nu ştia ce să răspundă. Poate că ea avea
dreptate, dar, din cine ştie ce motiv, nu voia să recunoască. O
trase mai aproape.
- Nu vreau să te pierd, Anna. Am pierdut prea mulţi
oameni apropiaţi în viaţa mea.
Ea închise ochii şi-l îmbrăţişa strîns; erau amîndoi agitaţi,
nervoşi, epuizaţi şi totuşi, îmbrăţişarea îi calmă. Anna se
desprinse cu blîndeţe.
- Avem un plan şi trebuie să-l urinăm, zise ea cu glas
scăzut, dar hotărît. Se îmbrăcă în grabă. Trebuie să iau ceva
de la biroul DHL şi să dau un telefon.
- Anna.
- Trebuie să plec. Vorbim mai tîrziu.
417
-lisase, exclamă poliţistul Burt Connelly.
Se afla în patrulare pe autostrada Virginia 166 de numai
şase luni şi încă nu se obişnuise cu imaginea accidentelor
tragice de pe şosea. 1 se făcu greaţă, alergă la marginea
drumului şi vomită.
în lumina amurgului se vedea prea clar parbrizul stropit
de sînge şi capul victimei pe bord. Acesta fusese despărţit de
trup şi zdrobit de impact.
Partenerul lui Connelly, poliţistul Lamar Graydon, care
lucra în patrula de pe autostradă de mai bine de un an, mai
văzuse cîteva accidente înfiorătoare şi nu-şi pierdu cumpătul.
- Ăsta-i un accident urît, Burt, zise el. Am văzut altele şi
mai grave.
- Uită-te la corpul tipului!
- Bine că nu sînt şi copii. Să-ţi zic ceva: anul trecut un
sugar a fost proiectat prin geamul unui Ford Impala şi aruncat
la zece metri. Ca o păpuşă de cîrpă. Ala da, a fost oribil.
Connelly tuşi de cîteva ori şi îşi îndreptă spatele.
- Scuze, spuse el. Doar că faţa tipuîui... Acum sînt în
regulă. Vine ambulanţa?
- Ar trebui să ajungă în zece minute. Oricum el nu mai
simte nici o durere.
Graydon făcu semn cu capul spre victima decapitată.
- Care-i situaţia în cazul ăsta? ASV?
Statistic, accidentele cu un singur vehicul erau cele mai
frecvente.
- Nici pomeneală, zise Graydon. Nici o balustradă de pe
şosea nu provoacă aşa ceva. Asta se întîmplă cînd te izbeşti
de unul din camioanele Kenworth, şi pe autostrada asta sînt
o mulţime. Monştrii ăia au partea din spate mai joasă şi o
margine plată de oţel - ca o lamă. Dacă eşti în spatele
camionului şi şoferul frîneză brusc, trebuie să te ghemuieşti,
astfel îţi taie capul. Pariez că aşa s-a întîmplat.
- Dar ce-a păţit celălalt tip? Unde-i afurisitul ăla de
camion?
418
Connelly începea să-şi recapete calmul.
- Se pare că a şters-o, spuse Graydon.
- Crezi că o să-l găsim?
- Am transmis prin staţie. Dispeceratul a primit informaţia,
dar, fie vorba între noi, n-aş paria că or să-l găsească.
Ce-avem noi de făcut acum e să-l identificăm pe tip. Să-l
căutăm în buzunare.
Deşi capota Fordului roşu era zdrobită, portiera dinspre
şofer se deschise uşor. Connelly îşi puse mănuşile de cauciuc
şi începu să scotocească prin buzunarele cadavrului fară cap;
asta era procedura atunci cînd hainele victimei erau îmbibate
cu sînge.
- Spune-mi numele şi o să-l transmit prin staţie, strigă
Graydon.
- Pe permisul de conducere scrie Dupree, Arliss Dupree,
zise Connelly. Locuieşte în Arlington.
- Asta-i tot ce trebuie să ştim, spuse Graydon. Nu-i nevoie
să stai acolo, Burt. Putem aştepta în maşină.
Clădirea care adăpostea Fundaţia Lenz părea construită
doar din sticlă şi marmură. Holul luminos era mobilat simplu,
cu fotolii şi canapele tapiţate cu piele albă.
Anna îi ceru secretarei să sune la biroul directorului.
Verificase deja prin telefon că se află la sediul fundaţiei.
- Pe cine să anunţ? întrebă ea.
- Numele meu e Anna Navarro. Lucrez la Departamentul
de Justiţie al Statelor Unite.
Hotărîse să nu-l abordeze sub un nume fals. Aşa cum îi
spusese lui Ben, avea să-l provoace neprovocîndu-l. Dacă
Lenz ar fi verificat-o, fie şi superficial, ar fi aflat că avea statut
de proscris. Oare asta l-ar fi făcut mai puţin interesat s-o vadă
sau mai mult? Dacă ipotezele lor despre Alan Bartlett erau
corecte, Jürgen Lenz ar fi trebuit să ştie deja multe lucruri
despre ea. In schimb, n-avea de unde să ştie ce aflase ea şi
ce-ar fi putut transmite altora. Anna trebuia să se bizuie pe
curiozitatea şi aroganţa lui, şi, mai presus de orice, pe dorinţa
419
lui de-a controla situaţia. Lenz va dori să ştie dacă ea constituia
o ameninţare pentru el şi să se convingă singur de asta.
Secretara vorbi încet la telefon şi apoi îi întinse Annei
receptorul.
- Vă rog.
- Mă tem că doctor Lenz are un program încărcat azi.
Poate vreţi să stabiliţi o întîlnire în altă zi? Din cauza Forumului
Internaţional pentru Sănătatea Copiilor, cei de-aici nu-şi mai
văd capul de treburi.
Lenz o evita. Oare fiindcă auzise unde lucra sau pentru
că îi cunoştea numele? Poate că femeia nici nu se obosise să
transmită mesajul.
- Nu mai pot aştepta, zise Anna. Trebuie să-l văd imediat.
E o chestiune de maximă urgenţă.
- Puteţi să-mi spuneţi ce doriţi să vorbiţi cu doctor Lenz?
- Vă rog să-i transmiteţi că e o chestiune personală.
Puse receptorul jos şi începu să se plimbe nervoasă prin
hol.
Pereţii din marmură albă de Carrara erau goi, cu excepţia
unui şir de fotografii mari, înfăţişînd multitudinea de cauze
umanitare sprijinite de Fundaţia Lenz.
Privi fotogtafia unei familii de refugiaţi - o bătrînâ
gîrbovită şi ştirbă, un cuplu cu feţe arse de soare şi aer umil,
copii zdrenţăroşi. Era intitulată simplu: KOSOVO.
Asta ce mai înseamnă? Ce legătură are Fundaţia Lenz cu
refugiaţii?
Se uită apoi la portretul unei tinere îmbătrînite înainte de
vreme, cu nas coroiat şi piele pergamentoasă şi cu o perucă.
Zîmbea, dezvelind nişte dinţi neregulaţi, o faţă tînără şi bătrînă
în egală măsură. Sub fotografie scria: PROGER1A -
SINDROMUL HUTCHINSON-GILFORD.
Nu lipsea nici faimoasa fotografie, şocantă şi clară, a
prizonierilor din lagărele de concentrare - HOLOCAUSTUL.
O bizară serie de cauze. Care era legătură dintre ele?
Anna percepu o prezenţă şi ridică privirea. O femeie
impunătoare apăruse în hol.
419
- Domnişoară Navarro, zise ea. Aveţi noroc. Doctor Lenz
a reuşit să îşi ia liber cîteva minute să vă primească.
La un post de supraveghere de la etajul superior, un
tehnician stătea aplecat peste un panou de control, manevrînd
o manşă, pentru a regla obiectivul unei camere de luat vederi
montată pe perete. Chipul uşor bronzat al vizitatoarei ocupa
acum tot ecranul plat. Apăsînd pe un buton, omul fixă
imaginea. Cu ajutorul computerului, faţa putea fi comparată
cu o serie de imagini din baza de date a sistemului. Tehnicianul
îşi zise că nu va dura mult pînă să găsească o potrivire. Şi
avu dreptate. Un ţîrîit electronic îl avertiză că imaginea se
potrivea cu fişa de pe lista de supraveghere. In timp ce o
coloană de informaţii se derula pe monitor, tehnicianul ridică
receptorul şi-i telefona lui Lenz, aflat în biroul lui.
Jürgen Lenz era exact aşa cum îl descrisese Ben: zvelt ca
un ogar, cu păr argintiu, un tip elegant şi fermecător. Purta
un costum perfect croit din flanel gri închis, o cămaşă albă şi
o cravată de mătase.
- Ei bine, m-ai avut, zise el, înapoindu-i legitimaţia.
- Poftim?
- Mi-ai trezit curiozitatea. Mi s-a spus că o femeie din
aparatul guvernamental american a venit să mă vadă - cum
aş putea rezista unei asemenea ispite?
Anna se întrebă cît de multe ştia despre ea.
- îţi mulţumesc că m-ai primit, răspunse Anna. Sînt într-o
misiune specială şi anchetez o serie de crime petrecute în
întreaga lume...
- Crime? zise el. Pentru Dumnezeu, ce ţi-aş putea spune
eu despre crime?
Anna ştia că avea o singură şansă şi că trebuia să joace
tare. La cel mai mic semn de slăbiciune, ezitare, nesiguranţă,
jocul s-ar fi sfîrşit. Hotărî să se rezume la un singur subiect:
omuciderile din cadrul Sigma.
- Toate victimele au avut legături cu o corporaţie numită
420
Sigma, printre ai cărei fondatori s-a numărat şi Gerhard Lenz.
Am stabilit o legătură directă între morţile respective şi o
filială a gigantului din industria chimică Atmakon, în a cărui
conducere te afli...
Spre surprinderea ei, Lenz părea să se fi relaxat, căci
izbucni în rîs.
- Domnişoară Navarro, în toţi anii aceştia în care ara luptat
împotriva răului făcut de tatăl meu, am fost acuzat de multe
lucruri teribile - lipsă de loialitate faţă de familie, lipsă de
loialitate faţă de ţară, oportunism, nesinceritate, dar nimeni
nu m-a acuzat vreodată de crimă!
Anna ştiuse că Lenz se va purta echilibrat, va fi evaziv, şi
n-o va înfrunta. Anticipîndu-i reacţiile, îşi pregătise şi replicile.
- Domnule Lenz, spuse ea, sper că nu conteşti faptul că
faci parte din conducerea firmei Armakon.
- E o funcţie pur onorifică.
-Nu vreau să-ţi irosesc timpul. După cum ştii, Armakon
deţine în secret o mică companie din Philadelphia, numită
Vor tex.
II privi cu atenţie şi constată că nu părea impresionat de
spusele ei.
- Sînt sigur că Armakon deţine multe astfel de companii
în întreaga lume. Şi ce-i cu asta?
- Vortex, continuă ea, a inventat şi produce o substanţă
sintetică folosită în cercetarea fundamentală, pentru conexiuni
moleculare. E o otravă mortală care, injectată în circuitul
sanguin al unui om, provoacă moartea, prin stop cardiac şi
nu poate fi detectată în sînge.
- Ce interesant, spuse Lenz cu o voce plată.
- Această toxină a fost găsită în fluidul ocular al cîtorva
dintre victime.
- Ai vreun rezultat?
- Am, spuse ea calm, ţintindu-l cu privirea.
Dispreţul pe care îl citi în ochii lui o surprinse, dar nu
cedă.
421
- Am dovezi care te leagă direct de acele crime, spuse ea.
Preţ de o clipă, se auzi doar ticăitul unui ceas. Apoi, Lenz
bătu din palme mimînd aplauzele.
- Agent Navarro, îmi aduci nişte acuzaţii teribile. Mi-am
rupt puţin timp într-o zi extrem de ocupată - timp pe care
nu-mi pot permite să-l irosesc - crezînd că ne putem ajuta
unul pe altul într-un anume fel. Poate că vreun prieten de-al
meu are necazuri, mi-am zis. Poate că cineva are nevoie de
ajutorul meu. in schimb, dumneata vii aici în ceea ce cred că
se numeşte „expediţie de pescuit". Se ridică din fotoliu. Mă
tem că va trebui să pleci.
Nu aşa repede, ticălosule, gîndi Anna.
- N-am terminat încă, spuse ea cu o hotărîre care îl
surprinse pe Lenz.
- Agent Navarro, zău că nu am ce vorbi cu dumneata.
Corectează-mă dacă greşesc, dar oricine mă vizitează în
calitate de agent al unei instituţii juridice americane e un
oaspete al ţării mele. Dacă doreşti să mă interoghezi în legătură
cu trecutul tatălui meu, va trebui să ceri permisiunea
guvernului austriac. Ai făcut asta?
- Nu, recunoscu ea, roşind. Dar lasă-mă să-ţi explic...
- Nu, madame, zise el, ridicînd glasul. Lasă-mă pe mine
s-o fac. Nu mai eşti în serviciul ţării dumitale. De fapt,
dumneata fugi de justiţie. Să punem amîndoi cărţile pe masă.
In investigaţiile dumitale ai depăşit limitele comportamentului
legal. Secretara mi-a transmis cererea insistentă a unui agent
american de-a mă vedea. Ea ţi-a verificat identitatea şi a
descoperit că eşti căutată. Trebuia să te aştepţi la aceste măsuri
de precauţie. Totuşi, dumneata insişti să mă vezi. Asta mi-a
trezit curiozitatea.
- Era ceva ce spărgea monotonia, spuse Anna.
- Pune-te în situaţia mea, domnişoară Navarro. Un agent
american corupt manifestă un interes ciudat faţă de mine -
aşa ceva nu se întîmplă în fiecare zi. E firesc să mă întreb: ai
dat peste cineva sau ceva care constituie o ameninţare pentru
422
mine? Ai ignorat ordinele şi-ai venit să-mi vorbeşti despre
vreo intrigă ostilă mie din cadrul serviciilor americane de
informaţii? Ştiu că prin investigaţiile noastre privind
Operaţiunea Agrafa mi-am făcut duşmani în unele cercuri
americane. Doreai să mă avertizezi în legătură cu o iminentă
ameninţare? Deci, cum puteam refuza să mă întîlnesc cu
dumneata. Ştiai că...
-Ne depărtăm de subiect, interveni Anna. Nici una din...
Lenz n-o luă în seamă.
- Aşa că înţelegi ce dezamăgit am fost cînd am priceput
că veniseşi aici doar ca să-mi arunci nişte acuzaţii absurde şi
nefondate. După toate indiciile, nu numai că „ai ieşit din
rezervaţie", cum le place compatrioţilor dumitale să spună,
dar ţi-ai ieşit şi din minţi. Arătă spre birou. E suficient să ridic
receptorul telefonului şi să-l sun pe un prieten de-al meu din
Ministerul Justiţiei pentru ca dumneava să fii încredinţată
autorităţilor americane.
Vrei luptă, îşi spuse ea, o s-o ai. Nu se va lăsa intimidată.
Nu, ştiind ce ştia despre el.
- Ai perfectă dreptate, zise ea. Poţi să iei receptorul
telefonului şi să faci asta. Insă mă întreb dacă asta ţi-ar servi
interesele.
Lenz îi întoarse spatele şi se îndreptă spre ieşire.
- Domnişoară Navarro, jocurile dumitale stupide nu mă
interesează. Acum te rog să părăseşti biroul, altfel o să fiu
obligat să...
- Chiar înainte de-a veni aici, ra-ara oprit la biroul local
al DHL, unde mă aştepta un document. Conţine rezultatele
unei analize pe care am solicitat-o eu. Trimisesem amprentele
dumitale, şi-am cerut laboratorului să le identifice. A durat
mult. Secţia noastră de amprente a trebuit să caute îndelung
pînă să găsească o potrivire. Dar a reuşit. Trase aer în piept.
Doctore Lenz, ştiu cine eşti de fapt.
Anna era speriată de propriile vorbe. Ştia că n-avea nici
un sprijin.
422
Lenz se opri brusc, la cîţiva paşi de ieşire, şi închise uşa.
Cînd se întoarse, chipul lui exprima o furie cumplită.
40
Ben se alătură micului grup de jurnalişti şi cameramani
adunaţi în faţa Centrului Civic Wiener Stadthalle, o
construcţie masivă, din piatră, unde urma să aibă loc Forumul
Internaţional pentru Sănătatea Copiilor. La un moment dat
surprinse privirea unui bărbat burtos, între două vîrste,
îmbrăcat într-un trenci ponosit. Ben îi întinse mîna.
- Sînt Ron Adams, zise el. De la revista American
Philanthropy. Stai de mult aici?
- Cam prea de mult, spuse bărbatul, cu un accent
londonez. Sînt Jim Bowen, de la Financial Times,
corespondent european şi un nefericit vrednic de milă.
Redactorul-şef m-a convins să vin aici promiţîndu-mi că o
să mănînc şniţele, ştrudele şi tartă Sacher. De două zile
mă-nvîrt pe-aici sub ploaia asta rece, micile mele economii
s-au dus pe acadele şi-am ajuns la ultima ţigară. Tot ce avem
sînt aceleaşi comunicate de presă pe care le trimit prin fax
la toate birourile.
- Dar trebuie să fi văzut cîţiva mari granguri învîrtindu-se
pe-aici. M-am uitat pe lista de invitaţi.
- Ei bine, asta-i poanta, nu sînt aici. Probabil că, plictisiţi
de program, s-au hotărît cu toţii s-o şteargă într-o scurtă
vacanţă la schi. Singurii pe care i-am văzut sînt cei de pe
lista B.
Marile nume nu erau aici. Oare întrunirea celor din Sigma
avea loc în altă parte? Ben era dezamăgit. Să se fi înşelat
Strasser? Sau el şi Anna făcuseră la un moment dat o
presupunere greşită?
- Ceva zvonuri despre unde pierd vremea barosanii?
Jurnalistul londonez pufni.
- Pe dracu'. E ca într-unui din cluburile alea de rahat,
423
unde tipii cu adevărat tari stau într-o încăpere separată, iar
încuiaţii se înghesuie într-un ţarc cu fîn pe jos.
Ben reflecta la cele aflate. Era limpede că Jürgen" Lenz
dirija totul şi că adevărata acţiune nu se desfăşura la conferinţă.
Răspunsul îl va găsi cu siguranţă în activităţile Fundaţiei Lenz.
Probabil că o abordare indirectă se va dovedi mai eficientă,
întors la hotel, începu să dea telefoane, cu ochii pe ceas. Voia
să adune cît mai multe date înainte de sfirşitul zilei, cînd el şi
cu Anna aveau să compare informaţiile obţinute.
- Fundaţia pentru combaterea cancerului, din Austria.
- Aş dori să vorbesc cu administratorul care se ocupă cu
strîngerea de fonduri, zise Ben.
Se auzi un declic, apoi cîteva secunde de muzică. O voce
de femeie spuse:
- Schimmel.
- Frau Schimmel, numele meu e Ron Adams, sînt ziarist
american şi lucrez la un material despre Jürgen Lenz pentru
revistaAmerican Philanthropy.
Prudenţa din glasul femeii se transformă în exuberanţă.
- Da, sigur! Cu ce vă pot ajuta?
- Sînt interesat - mai ales avînd în vedere Forumul
Internaţional pentru Sănătatea Copiilor - să susţin documentat
generozitatea lui, mărimea ajutorului acordat fundaţiei
dumneavoastră, implicarea lui, ceva de genul ăsta.
întrebarea vagă obţinu un răspuns şi mai vag. Dezamăgit,
sună la Fundaţia Lenz şi-i ceru unui funcţionar mărunt o listă
cu toate acţiunile de binefacere pe care le finanţau. Nu i se
puseră întrebări: fiind o instituţie scutită de taxe, fundaţia era
obligată să dezvăluie toate donaţiile primite.
Ben nu ştia exact ce căuta, dar trebuia să existe o cale de-a
trece dincolo de faţada creată de Jürgen Lenz, filantropul.
Părea să nu existe nici o logică în genul de subvenţii pe care
le acorda Lenz, nici elemente comune, nici vreun principiu
organizatoric. Cancer-Kosovo-Progeria-Dialogul germano-
evreiesc? Astea erau cele mai importante. Dacă exista vreo
legătură, aceasta trebuia descoperită.
424
încă o încercare, îşi zise el, şi pe urmă merg mai departe.
Se ridică, luă un Pepsi din micul frigider şi reveni la biroul
din camera de hotel pentru a forma alt număr de pe listă.
- Bună ziua, Institutul Progeria.
- Pot să vorbesc cu administratorul care se ocupă cu
strîngerea de fonduri?
Trecură cîteva secunde.
- Meitner.
- Bună ziua, Frau Meitner. Numele meu e Ron Adams...
Fără prea mare speranţă, rosti întrebările devenite
standard. Femeia, asemeni celorlalţi administratori cu care
vorbise, era o mare admiratoare a lui Jürgen Lenz.
- Domnul Lenz e într-adevăr principalul donator, spuse
ea. Fără el, cred că n-am fi putut rezista. E o boală îngrozitoare
şi extrem de rară.
- Nu ştiu nimic despre ea, zise Ben politicos, deşi era în
criză de timp.
- în două cuvinte, e vorba despre îmbătrînire prematură.
Numele întreg e sindromul Hutchinson-Gilford-Progeria. Un
copil care suferă de boala asta îmbătrîneşte de şapte sau opt
ori mai repede. La zece ani arată ca un bătrîn de optzeci de
ani, cu artrită, probleme cardiace şi tot restul. Cei mai mulţi
mor pe la treisprezece ani.
- Doamne, spuse Ben, sincer îngrozit.
- Fiind atît de rară, e ceea ce se cheamă o „boală
năpăstuită", asta însemnînd că se obţin foarte puţine fonduri
pentru cercetare, iar companiile farmaceutice nu sînt interesate
să găsească un tratament. De-aceea e atît de important ajutorul
domnului Lenz.
Companii de biotehnologie... Vortex.
- De ce credeţi că domnul Lenz e atît de interesat de
problema asta?
Femeia ezită.
- Cred că ar trebui să-l întrebaţi pe domnul Lenz.
Ben simţi răceala din glasul ei.
- Dacă aţi dori să-mi relataţi ceva, neoficial....
425
Urmă o pauză, după care femeia spuse pe un ton prudent:
- Ştiţi cine a fost tatăl lui Jürgen Lenz?
Era cineva care să nu ştie?
- Gerhard Lenz, medicul nazist, răspunse Ben.
- Corect. Neoficial, domnule Adams, mi s-a spus că
Gerhard Lenz a făcut nişte experimente înfiorătoare pe copii
ce sufereau de această boală. Fără îndoială că Jürgen Lenz
doreşte să îndrepte răul comis de tatăl lui. Dar vă rog să nu
publicaţi asta.
- N-o să public, promise Ben.
Dar dacă Jürgen Lenz nu e fiul lui Gerhard, de unde
interesul pentru această cauză? Ce soi de farsă bizară mai e
şi asta?
- Să ştiţi că domnul Lenz îi trimite pe unii dintre copii la
un sanatoriu particular din Alpii Austrieci, administrat de
fundaţia sa.
- Sanatoriu?
- Da, mi se pare că i se spune „Mecanismul".
Ben sări ca ars. Mecanismul: locul unde Strasser îi
trimisese bătrînului Lenz microscoape electronice. Dacă
Jürgen era fiul lui Gerhard, însemna că a moştenit proprietatea.
Oare o folosea într-adevăr ca sanatoriu?
Adoptă un ton degajat:
- Şi unde-i asta?
- In Alpi. Nu ştiu exact unde. N-am fost niciodată acolo.
E un loc privat, foarte luxos.
- Aş dori să vorbesc cu un copil care a fost acolo.
Şi să aflu ce semtîmplă în realitate.
- Domnule Adams, zise femeia pe un ton grav, copiii care
silit invitaţi acolo se află de obicei la stîrşitul scurtei lor vieţi.
Sincer, nu cunosc vreunul care să mai trăiască. Sînt însă sigură
că vreunul dintre părinţi va fi dispus să vorbească cu
dumneavoastră despre generozitatea domnului Lenz.
Apartamentul în care locuia familia căutată se afla la etajul
patru al unei clădiri deprimante, fără lift, din al doisprezecelea
425
district al Vienei, o locuinţă mică şi întunecoasă care mirosea
a fum stătut de ţigară şi a grăsime încinsă.
După moartea iubitului lor fiu, la vîrsta de unsprezece
ani, explică bărbatul, divorţase de soţia lui. Căsnicia nu
supravieţuise stresului provocat de boala şi moartea băiatului.
Lîngă canapea era expusă o fotografie mare, color, a fiului
lor, Christoph. Era greu să-i ghiceşti vîrsta; putea să fi avut
opt sau optzeci de ani. Era complet chel, avea un cap mare
cu o faţă mică şi ochi bulbucaţi.
- Fiul meu a murit la sanatoriu, spuse bărbatul cu ochii
plini de lacrimi. Doctorul Lenz e un om foarte generos. Mă
bucur că Christoph a murit fericit.
- L-ai vizitat vreodată pe Christoph acolo, la Mecanism?
-Nu, părinţii nu au voie. De problemele de sănătate ale
copiilor se ocupă o echipă de medici specialişti. Mi-a trimis
ilustrate.
Se ridică şi se întoarse după cîteva minute cu o vedere.
Scrisul era lăbărţat, ca de copil. Ben întoarse cartea poştală şi
văzu fotografia color a unui munte sub care scria:
SEMMERING.
Văduva lui Lenz pomenise de Semmering. Strasser vorbise
despre clinica de cercetări a lui Gerhard Lenz din Alpii
Austrieci.
Probabil că se afla în acelaşi loc - Semmering.
Trebuia s-o găsească imediat pe Anna.
Stabiliseră să se întîlnească la hotel, nu mai tîrziu de ora
şapte.
Dacă nu reuşea să se întoarcă pînă atunci, Anna urma să-l
sune. în caz că nu putea s-o facă, stabiliseră să se întîlnească
Ia ora nouă, la Schweizerhaus, în Prater.
Era ora opt şi Ben nu primise nici un mesaj. Chiar dacă
Lenz acceptase s-o primească, ea n-avea de ce să rămînă la
fundaţie mai mult de o oră sau două. Trecuseră douăsprezece
ore de cînd Anna plecase, şi Ben era îngrijorat.
426
La ora opt şi treizeci de minute, el plecă la Schweizerhaus.
Restaurantul era renumit pentru friptura din pulpă de porc
cu sos de muştar şi hrean. Ben se aşeză la o masă liberă şi
comandă Budweiser, o bere cehească.
încercă să se calmeze, dar se gîndea doar la Anna şi la ce
i se putuse întîmpla.
Se făcuse ora zece, şi ea nu apăruse. Sună la hotel. Anna
nu venise şi nici nu lăsase vreun mesaj.
Comandă cina pentru doi, dar cînd chelnerul aduse
mîncarea, Ben nu fu în stare să se atingă de ea.
Pe la miezul nopţii se întoarse la hotel. încercă să citească
ceva, dar fu incapabil să se concentreze. Adormi îmbrăcat,
cu toate luminile aprinse şi se trezi de mai multe ori, constatînd
de fiecare dată că Anna nu venise.
Se trezi pe la trei. încercă să aţipească din nou, dar nu
reuşi. îl chinuia certitudinea că nu putea face nimic ca să dea
de urma ei.
La ora şapte, ameţit şi dezorientat, sună la recepţie pentru
a cincea oară, ca să verifice dacă nu cumva Anna îi lăsase un
mesaj. Făcu un duş, se bărbieri şi comandă micul dejun.
Era sigur că Annei i se întîmplase ceva. Altfel l-ar fi sunat.
Bău cîteva ceşti de cafea, apoi se strădui să mănînce un
corn tare.
încet, încet teama îl copleşi.
Pe Wăhringer Strasse exista un „Internet Café", unul din
multele menţionate în cartea de telefon a Vienei. Acesta se
numea „Internet Bar/Kaffehaus" şi se dovedi a fi o încăpere
intens luminată, cu cîteva computere Macintosh aşezate pe
mese mici, rotunde, şi cu o maşină pentru cafea espresso.
Podeaua era clisoasă şi locul mirosea a bere. Treizeci de
minute de acces la Internet costau cincizeci de şilingi austrieci.
Scrise cuvîntul Semmeringm mai multe sisteme de căutare,
însă de fiecare dată dădu peste aceleaşi informaţii: staţiuni de
427
schi, hoteluri şi descrieri gen „cameră de comerţ" ale unui sat
şi ale unei staţiuni de schi din Alpii Austrieci, aflate la nouăzeci
de kilometri de Viena.
Disperat, conştient că poate comite o eroare teribilă, găsi
un telefon public şi sună la Fundaţia Lenz, ultimul loc unde
ştia că se dusese Anna. Era o nebunie, o absurditate să întrebe
acolo, dar ce altceva avea de tăcut?
Ceru biroul lui Jürgen Lenz, apoi o întrebă pe secretara
acestuia dacă fusese pe-acolo o femeie cu numele Anna
Navarro.
Femeia păru să recunoască numele Annei, dar în loc să-i
răspundă la întrebare, îi ceru să se prezinte. Ben îi spuse că

era „attache" la Ambasada americană şi îi dădu un nume fals.

- Doctorul Lenz mi-a spus să vă cer numărul de telefon.
O să vă sune el mai tîrziu.
- Voi lipsi de la birou toată ziua. Aş dori să vorbesc acum
cu doctorul Lenz, spuse el.
- Doctorul Lenz nu e disponibil.
- Ştiţi cumva cînd o să fie liber? E important să stăm de
vorbă.
- Doctorul Lenz nu e la birou.
- In regulă, am numărul lui de-acasă, o să încerc acolo.
Secretara ezită.
- Doctorul Lenz nu e în Viena, spuse ea.
- N u e în Viena, repetă Ben. Ambasadorul mi-a cerut să
vorbesc cu el. E o chestiune foarte urgentă.
- Doctorul Lenz a plecat cu o delegaţie a Forumului
Internaţional pentru Sănătatea Copiilor într-un turneu la unele
dintre proprietăţile noastre. Dacă domnul ambasador dorea
să-i însoţească, era prea tîrziu.
Prea tîrziu.
După o pauză, secretara zise:
- Sigur puteţi fi găsit la numărul de telefon al Ambasadei
americane?
Ben întrerupse convorbirea.
428
41
T'renul spre Semmering părăsi gara Siidbahnhof la cîteva
minute după ora nouă. Ben păstrase camera de la hotel.
Purta jeanşi, bascheţi şi un hanorac călduros. Călătoria
de nouăzeci de kilometri avea să fie scurtă.
Trenul se năpustea în tuneluri lungi şi ocolea, pe deasupra,
abruptele trecători montane. Trecea lin pe lîngă pămînturile
înverzite, în pantă, ale fermelor, pe lîngă clădirile din piatră
cu acoperişuri roşii, în spatele cărora se înălţau munţii cenuşii,
peste viaducte înguste şi traversa uluitoare defilee din calcar.
Compartimentul aproape gol era scăldat într-o lumină
chihlimbarie. Ben se gîndea la Anna Navarro care se afla în
pericol. Era sigur de asta. Considera că o cunoştea suficient
de bine ca să fie încredinţat că ea n-ar fi dispărut fără să-l
anunţe. Fie se dusese pe neaşteptate într-un loc de unde nu
putea suna, fie fusese dusă cu forţa undeva.
Dar unde?
După ce se reîntâlniseră la hotelul din Viena, petrecuseră
mult timp discutînd despre Lenz. Ben îşi amintea ce bîiguise
văduva lui Gerhard Lenz: De ce te-a trimis Lenz? Ai venii
aici de la Semmering? Strasser le spusese că trimisese
microscoape electronice la o clinică veche din Alpii Austrieci,
cunoscută drept Mecanismul.
Dar de ce Semmering o înfricoşa atît de tare pe bătrînă?
Anna era hotărîtă să localizeze acea clinică din Alpi, unde
spera să găsească răspunsuri la întrebările ce şi le puneau.
Poate că plecase să caute locul numit Mecanismul, îşi zise
Ben.
Studie harta regiunii Semmering-Rax-Schneeberg, pe care
o luase de la Viena înainte de a pleca, şi încercă să ticluiască
un plan. Din păcate nu ştia unde era clinica sau laboratorul
de cercetări, deci nu putea plănui cum să pătrundă acolo.
Gara din Semmering era o clădire modestă cu două etaje,
în faţa căreia se aflau o bancă şi un automat pentru Coca-
428
Cola. Cînd coborî din tren, constată că bătea un vînt îngheţat;
diferenţa de temperatură dintre Viena şi Alpii Austrieci era
semnificativă. După cîteva minute de urcuş pe drumul abrupt
şi şerpuit ce ducea spre tîrg, urechile şi obrajii îl usturau din
cauza frigului.
in timp ce mergea, începu să aibă îndoieli: Ce naiba fac?
se întrebă în gînd. DacăAnna nu-i aici?
Semmering era un sat mic, cu Gasthauses şi hanuri,
aşezate pe partea sudică a unui munte. Deasupra lor se aflau
cîteva hoteluri de lux şi sanatorii. Spre nord era Hollental,
Valea Diavolului, un defileu adînc, săpat în piatră de rîul
Schwarza.
Pe Hochstrasse era un mic birou turistic, administrat de o
tînără femeie.
Ben îi spuse că voia să cunoască regiunea şi îi ceru o
hartă mai detaliată. Femeia îi dădu una şi petrecu mult timp
indicîndu-i traseele cele mai pitoreşti.
- Puteţi merge, dacă doriţi, de-a lungul vechii căi ferate
Semmering, de unde aveţi o vedere panoramică. Vă puteţi
opri şi într-un loc minunat, care a inspirat imaginea de pe
vechea bancnotă de douăzeci de şilingi. Şi mai e o privelişte
magnifică a ruinelor castelului Klamm.
- Serios? făcu Ben, simulînd interesul, apoi adăugă într-o
doară: Mi s-a spus că e un fel de clinică particulară celebră
pe-aici, într-un vechi Schloss. Mecanismul, parcă aşa-i zice.
- Mecanismul? spuse ea nedumerită.
- O clinică particulară - mai degrabă un laborator de
cercetări, un institut ştiinţific, un sanatoriu pentru copii
bolnavi.
Un licăr scurt de recunoaştere păru să apară în ochii femeii,
însă ea dădu din cap dezolată.
- Nu ştiu despre ce vorbiţi, domnule, îmi pare rău.
- Cineva mi-a spus că această clinică aparţine unui doctor,
Jurgen Lenz...
- îmi pare rău, repetă ea, cam prea repede, devenind brusc
rezervată. Nu există o asemenea clinică.
429
Ben coborî pe Hochstrasse pînă cînd ajunse la ceea ce
părea să fie o combinaţie de Gasthaus şi circiumă. în faţă era
aşezată o tablă neagră deasupra căreia era o reclamă verde
pentru berea Wieninger. Sub ea era scris: Herzlich
Willkommen - Un sincer bun venit. Specialităţile zilei erau
menţionate cu litere groase, scrise cu cretă.
Localul era întunecos şi mirosea a bere. Trei bărbaţi voinici
stăteau la o mică masă de lemn şi beau bere din halbe de
sticlă. Ben se apropie de ei.
- Caut un Schloss care adăposteşte o clinică de cercetări
medicale deţinută de un om pe nume Jürgen Lenz. Vechiul
Mecanism.
Bărbaţii îl priviră bănuitori. Unul dintre ei le murmură
ceva celorlalţi, care-i răspunseră tot în şoaptă. Ben auzi „Lenz"
şi „Klinik".
-Nu, nu-i pe-aici.
Ben sesiză reţinerea oamenilor. Era convins că-i ascundeau
ceva, aşa că strecură pe masă cîteva bancnote de o mie de
şilingi. N-avea timp de subtilităţi.
- în regulă, mulţumesc, zise el, dînd să plece. Pe urmă, ca
şi cum uitase ceva, se întoarse. Uite ce e, dacă vreunul dintre
voi are prieteni care ştiu ceva despre clinica asta, spuneţi-le
că o să plătesc pentru informaţii. Sînt întreprinzător american
şi caut nişte oportunităţi pentru investiţii.
Părăsi circiuma şi rămase cîteva clipe în faţa clădirii. Cîţrva
bărbaţi în jeanşi şi jachete din piele trecură pe lîngă el, vorbind
ruseşte. N-avea rost să-i întrebe.
După cîteva secunde, simţi o bătaie pe umăr. Era unul
dintre bărbaţii din local.
- Ia zi, cît vrei să plăteşti pentru informaţia asta?
- Dacă informaţia e corectă, două mii de şilingi.
Bărbatul privi înjur pe furiş.
- Mai întîi banii, te rog.
Ben îl privi o clipă, apoi îi întinse două bancnote. Omul îl
conduse cîţiva metri pe drum, şi arătă spre muntele cu pante
430
abrupte. Aşezat pe o latură a vîrfului acoperit de zăpadă şi
înconjurat de un pîlc compact de brazi plini de omăt se află un
vechi castel medieval, cu o faţadă barocă şi un turn cu ceas.
Semmering.
Clinica unde consilierul ştiinţific al lui Hitler, Josef Strasser,
trimisese echipament sofisticat, cu multe decenii în urmă.
Locul unde Jürgen Lenz invitase cîţiva copii norocoşi,
afectaţi de o boală teribilă.
Castelul pe care - punînd laolaltă ceea ce ştia el cu ceea
ce-i spusese secretara lui Lenz - o delegaţie de lideri şi
demnitari din întreaga lume venise să-l viziteze.
Poate că tot acolo se afla şi Anna. Trebuia să încerce, să
se convingă.
Mecanismul era de departe cea mai mare proprietate din
zonă.
- Magnific, spuse Ben încet. Cunoşti pe cineva care a
fost înăuntru?
- Nu. Nimeni n-are voie. E un loc foarte discret, nu poţi
intra acolo.
- N-au angajat pe nimeni din localitate?
- Nu. Toţi lucrătorii sînt aduşi cu elicopterul de la Viena
şi locuiesc la castel. Există şi un heliport, îl poţi vedea dacă te
uiţi mai atent.
- Ce fac acolo, ştii?
- Am auzit cîte ceva.
- De exemplu?
- Fac lucruri ciudate, spune lumea. Poţi vedea copii cu
înfăţişări ciudate care sînt aduşi în autobuze.
- Ştii cine e stăpînul?
- Cum ziceai, Lenz ăsta. Tatăl lui a fost nazist.
- De cînd e proprietar?
- De mult timp. Mi se pare că tatăl lui a obţinut
proprietatea după război. In timpul războiului, Schloss a
fost folosit de nazişti drept comandament. I se spunea
Schloss Zerwald - ăsta-i numele din Evul Mediu al
Semmeringului. A fost construit de unul dintre prinţii

431
Esterhâzy în secolul şaptesprezece. La sfîrşitul secolului
trecut a fost o vreme... cum ziceţi voi... abandonat, pe urmă,
timp de douăzeci de ani, a existat o fabrică de ceasuri acolo.
Bătrînii de pe-aici încă-i mai zis Uhrwerken. Cum ziceţi
voi...?
- Mecanismul. Ben scoase altă bancnotă de o mie de
şilingi. Vreau să-ţi mai pun cîteva întrebări.
Silueta unui bărbat se profila ameninţător deasupra ei, un
bărbat într-un halat alb, al cărui chip îl vedea cînd limpede,
cînd estompat. Avea părul cărunt şi vorbea încet, ba chiar
zîmbea.
Se întrebă ce se întîmplase cu ea de nu se putea ridica în
capul oaselor: avusese un accident? Făcuse un infarct? O
copleşi panica.
Auzi: ... să fim nevoiţi să-ţi facem asta, dar zău că n-am
avut de ales.
Omul vorbea cu accent german ori elveţian.
Unde mă aflu? Pe urmă: tranchilizant disociativ... Cineva
vorbea în engleză cu ea, cu accent central-european. Şi: ...cît
de confortabil cu putinţă în timp ce aşteptăm eliminarea
ketaminei din organismul dumitale.
începu să-şi amintească. Locul în care se afla era blestemat,
un loc care-i trezise cîndva curiozitatea, dar în care îşi dori să
nu fi ajuns.
îşi amintea vag de o luptă, de faptul că fusese înşfăcată de
cîţiva bărbaţi puternici, şi înţepată cu ceva ascuţit, dar nimic
mai mult.
Bărbatul cu păr cărunt, pe care acum îl percepea ca pe un
om foarte rău, plecase. Anna închise ochii şi cînd îi deschise
din nou constată că era singură. Mintea i se limpezise. O
durea tot corpul şi îşi dădu seama că era legată de pat. Se
ridică atît cît îi permise cureaua petrecută peste piept şi
constată că era legată de mîini şi picioare de un pat de spital
cu centuri medicale din poliuretan, folosite în spitalele
psihiatrice pentru cei mai violenţi pacienţi.
431
La încheieturi avea cătuşe. Braţele o dureau şi avea julituri,
dovadă că se luptase din răsputeri.
Centurile aveau un cod de culori: roşii pentru încheieturi,
albastre pentru glezne. Erau produse mai recent decît cele
din piele pe care le folosise ea la antrenamente, însă era sigură
că încuietorile nu se modificaseră. Cheia, îşi aminti ea, era
mică şi plată, fără dinţi, dreaptă pe o latură, şi curbată pe
cealaltă.
îşi aminti că toate centurile de spital puteau fi desfăcute
uşor cu o agrafă pentru hîrtie sau ceva asemănător - o bucată
de sîrmă dreaptă şi rigidă.
întinse gîtul într-o parte şi examina masivul aparat de
anestezie aflat lîngă patul ei. în partea opusă, văzu căruciorul
metalic, aflat la doar cîţiva paşi.
Avea opt sertare. Deasupra erau risipite instrumente
medicale, bandaje, forcepsuri, foarfece, dar exista şi o cutie
cu ace de siguranţă sterilizate. Din păcate, n-avea cum să
ajungă acolo.
încercă să-şi mişte corpul spre stînga, spre căruciorul
lucios, sperînd să-şi slăbească legăturile, dar nu reuşi. Se mişcă
din nou spre stînga, de astă dată cu o smucitură bruscă, dar
fără rezultat. Se mişcă însă patul. Trebuia să fie pe roţi, îşi
zise ea.
Roţi.
Rămase liniştită o clipă, pentru a asculta dacă nu se auzeau
cumva paşi. Apoi se mişcă din nou sub centuri şi simţi că
patul se deplasează încă trei sau patru centimetri.
încurajată, se mişcă din nou. Patul pe roţi se deplasă încă
puţin, dar căruciorul i se părea la fel de departe.
Se odihni o clipă, cu ceafa înţepenită de durere, apoi îşi
adună toate forţele şi, încercînd să ignore distanţa pînă la
cărucior, se smuci sub centuri cîştigînd încă doi centimetri.
Doi centimetri din mai multe zeci erau ca un singur pas în
maratonul de la New York.
Auzi paşi pe hol şi glasuri tot mai puternice. Anna
încremeni, dar vocile se depărtară.
432
Un salt spre stînga şi patul se mai deplasă cu vreo patru
centimetri.
Nu voia să se gmdească la ce va face o dată ajunsă la
cărucior. Trebuia să acţioneze pas cu pas. Cîte doi centimetri
odată. încă vreo doi-trei centimetri. Căruciorul se afla la
maximum treizeci de centimetri. Se smulse din nou şi mai
cîştigă doi centimetri, în clipa în care bărbatul cu păr cărunt
intra în cameră.
Jürgen Lenz, cum îşi zicea.
Jürgen-Lenz-care-nu-era-Jürgen-Lenz, gîndi Anna.
42
^Sproape de capătul străzii, Ben găsi un magazin cu

^1 articole sportive bine aprovizionat. închine o

pereche de schiuri de fond şi întrebă unde ar putea închiria
o maşină.
„Nicăieri, pe o rază de mai mulţi kilometri", i se răspunse.
Lîngă magazin era parcată o motocicletă BMW, veche şi
uzată, dar încă în funcţiune. Căzu la învoială cu tînărul care
administra magazinul şi o cumpără.
Cu schiurile legate la spate, Ben parcurse trecătoarea
Semmering, şi ajunse la un drum de ţară îngust care şerpuia
printr-un defileu pînă la Castel. Pămîntul era îngheţat şi
brăzdat de făgaşe - fapt ce dovedea că pe-acolo trecuseră
recent camioane şi alte vehicule grele.
După ce reuşi să urce vreo patru sute de metri, ajunse la
un indicator roşu pe care scria BETRETEN VERBOTEN-
PRIVATBESITZ: Trecerea interzisă - Proprietate privată.
Dincolo de indicator se afla o barieră, al cărui braţ era
vopsit în galben şi negru cu vopsea reflectorizantă. Părea să
fie manevrată electronic, dar Ben reuşi să sară peste ea şi să
tragă motocicleta pe dedesubt.
Nu se întîmplă nimic, nu se auzi nici un semnal de alarmă.
îşi continuă urcuşul prin pădurea deasă, acoperită de
433
zăpadă şi, după cîteva minute, ajunse la un zid de piatră înalt,
crenelat, de curînd restaurat.
Deasupra zidului la cîţiva zeci de centimetri era întins un
fir de sîrmă. De la distanţă aproape că nu se vedea. Ben merse
de-a lungul zidului cîţiva zeci de metri, pînă cînd ajunse la
ceea ce părea să fie poarta principală, din fier forjat. Privind
mai atent, Ben îşi dădu seama că fierul era de fapt oţel şi că în
spate se întindea un paravan din ţesătură metalică. Era o
măsură de maximă protecţie, menită să împiedice accesul
intruşilor.
Oare reuşise Anna să pătrundă înăuntru? Şi dacă da, era
ţinută prizonieră?
Drumul de ţară se sfîrşea după alte cîteva sute de metri de
la poartă. Mai departe era doar zăpada neumblată,
scînteietoare. Parcă motocicleta, îşi puse schiurile şi porni
prin zăpadă, ţinîndu-se aproape de zid. Intenţiona să studieze
întregul perimetru al proprietăţii, în speranţa de-a descoperi
o breşă în sistemul de securitate.
Zăpada moale şi groasă îi îngreuna deplasarea.
Solul de lîngă zid era acum mai ridicat, şi Ben reuşi să
privească peste gard.
Lumina orbitoare reflectată de zăpadă îl obliga să-şi
mijească ochii, dar reuşi să distingă conturul Castelului, o
clădire din piatră, întinsă mai mult pe orizontală decît pe
verticală. Apoi observă doi gardieni în uniformă, înarmaţi cu
pistoale mitralieră, care patrulau pe teritoriul proprietăţii.
Orice s-ar fi întîmplat între acele ziduri nu era doar
cercetare ştiinţifică.
Apoi văzu ceva ce îl şocă profund. într-o zonă
împrejmuită, zeci şi zeci de copii zdrenţăroşi se plimbau în
cerc. Se întrebă cine erau şi de ce se aflau acolo.
Putea să jure că acolo nu era un sanatoriu. Copiii păreau
prizonieri.
în interior, lîngă zid, văzu o suprafaţă îngrădită de mărimea
unui cvartal de blocuri din oraş. Pe ea erau ridicate mai multe
corturi mari, de tip militar, pline cu copii. Corturile înlocuiseră
cocioabele, iar locuitorii săi erau probabil copii din vreo ţară
434
est-europeană. Gardul de oţel care împrejmuia locul avea pe
marginea de sus colaci de sîrmă ghimpată.
Priveliştea era stranie. Lui Ben nu-i venea să creadă. Privi
încă o dată. Da. Erau copii, unii de grădiniţă, alţii adolescenţi,
netunşi şi cu aspect neîngrijit, fumînd şi strigînd unul la altul.
Văzu şi nişte fete cu baticuri pe cap, îmbrăcate cu haine
sărăcăcioase.
Ben îşi aminti de reportajele filmate despre asemenea
oameni. Oricine-ar fi fost, de oriunde veneau, aveau aerul
inconfundabil al copiilor săraci, alungaţi de război din casele
lor - refugiaţi bosniaci, oameni care fugiseră de conflictele
din Kosovo şi Macedonia, poate chiar etnici albanezi.
Adăpostea Lenz refugiaţi de război pe terenul clinicii sale?
Jürgen Lenz, filantropul, cel care alina suferinţele copiilor?
Puţin probabil.
Locul nu prea arăta a adăpost. Copiii înghesuiţi în corturi,
îmbrăcaţi nepotrivit, îngheţînd de frig şi gardienii înarmaţi
sugerau mai degrabă un lagăr de prizonieri.
Auzi un strigăt venind din tabără, vocea unui adolescent.
Cineva de-acolo îl zărise. Ţipătul fu curînd urmat de altele.
Nefericiţii aceia îi făceau semne cu mîna, chemîndu-l, sperînd
că vor fi eliberaţi.
Ii cereau ajutorul. II considerau un salvator, cineva de
afară care-i putea ajuta să scape.
Apoi, se auzi un răcnet din altă direcţie, şi unul dintre
gardieni îndreptă arma spre el, facîndu-i semn să plece.
Ameninţarea era clară: pleacă de lîngă proprietatea privată
sau tragem.
Auzi o rafală, se întoarse şi văzu mai multe gloanţe înfipte
în zăpadă, la cîţiva paşi în stînga lui.
Gardienii nu glumeau.
Copiii erau prizonieri. Dar Anna?
Doamne, sper să fie bine. Sper să fie în viaţă.
Nu ştia dacă să se roage ca Anna să fie înăuntru... ori
să-şi dorească să nu fie.
Ben se întoarse şi începu să coboare pe drumul de munte.
435
- Ei, văd că ţi-ai revenit, zise Lenz, zîmbind prietenos.
Poate că acum o să-mi spui cui i-ai dezvăluit adevărata mea
identitate.
- Du-te-n mă-ta, spuse Anna.
- Cred că n-o voi face, zise el calm. De îndată ce ketamina
o să-şi înceteze efectul - se uită la ceasul de aur de la mînă -,
ceea ce se va întîmpla peste o jumătate de oră, o să fii injectată
intravenos cu vreo cinci miligrame dintr-un opiaceu puternic,
numit versed.
Anna îl privi indiferentă.
- Cinci miligrame e doza potrivită pentru a te relaxa, fără
a-ţi afecta reacţiile. O să te simţi puţin agitată, dar asta trece
în vreo zece secunde. Pe urmă orice nelinişte o să te
părăsească. E o senzaţie minunată. Lenz îşi înclină capul
într-o parte. Dacă ţi-am injecta deodată drogul ăsta, ai înceta
să respiri şi, foarte probabil, ai muri. Aşa că trebuie să-l
administrăm lent, timp de opt-zece minute. Nu vrem să ţi se
întîmple nimic rău.
în pofida calmului indus pe cale chimică, Anna era teribil
de speriată.
- Mai curînd o să fii găsită moartă în maşina închiriată -
altă victimă a şofatului sub influenţa alcoolului...
- N-am închiriat niciodată o maşină, bolborosi ea.
- Ba da, ai închiriat. Sau mai degrabă a fost închiriată
pentru dumneata, folosindu-se cartea de credit. Ai fost arestată
aseară într-un oraş vecin. Alcoolemia dumitale a fost de doi
virgulă cinci la mie. Ai fost ţinută peste noapte într-o celulă,
apoi eliberată. Dar ştii cum e cu băutorii înveteraţi - nu se
învaţă minte niciodată.
Anna nu răspunse. încerca, disperată, să găsească o cale
de ieşire din labirint. Trebuia să existe fisuri în planul lui, dar
unde?
Lenz continuă:
- Vezi dumneata, versed e cel mai eficient ser al adevărului
inventat vreodată. Toate drogurile pe care le-a încercat CIA
435
n-au avut nici un efect. Cu o doză corectă de versed, o să
devii atît de liberă de inhibiţii, încît o să-mi spui tot ce vreau
să ştiu. Şi, după aceea, n-o să-ţi mai aminteşti nimic. O să
vorbeşti lucidă fiind, dar din clipa în care o să fii trecută pe
perfuzie, n-o să-ţi mai aminteşti ce s-a întîmplat. E ceva de-a
dreptul remarcabil.
în cameră intră o infirmieră împingînd un cărucior cu
instrumente medicale - tuburi, tensiometre, seringi. O privi
bănuitoare pe Anna în timp ce umplea cîteva seringi din nişte
fiole mici, aplicîndu-le apoi nişte etichete.
- Ea e Gerta, infirmiera-anestezistă. E una dintre cele mai
pricepute. Eşti pe mîini bune.
Lenz îi făcu Annei un semn de salut cu mîna şi părăsi
încăperea.
- Cum te simţi? întrebă Gerta într-o doară, în vreme ce
atîrna o pungă cu lichid limpede pe stativul pentru perfuzii
din stînga patului.
- Destul de... ameţită... zise Anna şi vocea i se stinse.
Apoi închise ochii.
în realitate, era foarte atentă deoarece îşi făcuse un plan.
Gerta trebăluia pe masă, apoi zise:
- în regulă, o să mă întorc. Doctorul vrea să aştepte pînă
se elimină ketamina din organismul dumitale. Dacă începem
acum cu versed-ul, s-ar putea să nu mai respiri. Oricum,
trebuie să mă duc în laborator. Sonda asta nu-i bună. Infirmiera
ieşi şi închise uşa în urma ei.
Anna deschise ochii şi îşi mişcă trupul spre stînga,
aruncîndu-şi braţele încătuşate în aceeaşi direcţie. Era o
mişcare pe care începea s-o stăpînească. Patul păru să se
deplaseze cîţiva centimetri spre cărucior. Repetă mişcarea şi
ajunse lîngă el. Se ridică atît cît îi permitea centura şi îşi apăsă
faţa pe tabla rece a căruciorului. Cu colţul ochiului stîng, zări
acele de siguranţă folosite la prinderea bandajelor, într-o pungă
pătrată, sterilizată, la trei sau patru centimetri distanţă. Prea
departe. Dacă îşi întindea gîtul spre stînga cît de mult putea,
avea o şansă. Tendoanele şi muşchii de la ceafă se
436
încordaseră într-atît, încît începură să tremure. Durerea
deveni chinuitoare.
Apoi, ca un copil răutăcios, îşi scoase limba cît putut de
tare. în cele din urmă îşi lăsă limba pe suprafaţa căruciorului,
de parcă ar ti fost lopata unui mecanic de locomotivă. Atinse
plasticul pachetului şi îşi retrase încet capul, trăgînd pachetul
de ace la margine pînă reuşi să-l apuce cu dinţii. Auzi nişte
paşi apropiindu-se de uşă.
Anna se lăsă pe spate în pat, avînd sub limbă micul pachet
cu ace. Infirmiera intră şi se îndreptă spre pat.
- Da, spuse Gerta, ketamina provoacă greaţă uneori. Văd
că te-ai trezit.
Anna gemu şi închise ochii. încercă să respire regulat.
După cîtcva minute, Gerta părăsi iarăşi încăperea şi închise
încet uşa în urma ei.
Anna ştia Că avea să se întoarcă mai curînd de astă dată.
Scuipă pacheţelul care ateriza exact pe dosul palmei stîngi.
îşi mişcă amîndouă mîinile şi întinse arătătorul mîinii drepte,
trăgînd pachetul cu ace în pumn. Acţiona cu îndemînare. Ştia
ce avea de făcut fiindcă deschisese nu o dată încuietori
asemănătoare. Ambalajul se desfăcu mai greu, însă reuşi să
scoată acul din siguranţa lui.
Mai întîi cătuşa stingă. Vîrî acul în încuietoare, împinse
bolţurile din interior spre stînga, apoi spre dreapta, şi
încuietoarea cedă.
Mîna stîngă era liberă! Jubila. îşi eliberă mîna dreaptă,
apoi centura de siguranţă Uşa se deschise din nou cu un scîrţîit
uşor. Gerta se întorsese.
Anna îşi vîrî rapid mîinile în cătuşele de poliuretan şi
închise ochii. Gerta se apropie de pat.
- Te-am auzit mişcîndu-te.
Anna deschise ochii. Avea privirea rătăcită.
- Gata, zise Gerta ameninţător. Am impresia că te prefaci.
Va trebui să ne asumăm riscul.
Doamne, nu.
Infirmiera legă un garou de cauciuc pe braţul stîng al Annei.

437
Cînd vena ieşi în relief, introduse acul intravenos, apoi se
întoarse cu spatele ca să potrivească robinetul ce regla debitul
lichidului. Cu o mişcare rapidă, Anna îşi trase mîinile din
cătuşele desfăcute şi încercă să-şi scoată garoul fără să facă
zgomot, dar Gerta auzi plesnitura cauciucului şi se întoarse.
Anna se ridică brusc în pat atît cît îi permitea centura de la piept
şi prinse gîtul infirmierei cu o mînă, în timp ce cu cealaltă îi
mcolăcistrîns tubul de cauciuc în jurul gîtului. Se auzi un scîncet.
Gerta dădu din mîini, le duse la gît, încercă să-şi vîre
degetele sub garou, dar nu reuşi, şi începu să se zyîrcolească
înnebunită. Faţa i se învineţi şi încetă să se zbată. îşi pierduse
probabil cunoştinţa.
Anna acţiona rapid: îi puse infirmierei un căluş în gură
şi-o legă cu cătuşele de bara patului. Apoi îşi desfăcu legăturile
de la glezne, se dădu jos din pat şi o legă pe Gerta şi de
aparatul pentru anestezie care era greu de mişcat.
Scoase inelul cu chei de la centura infirmierei şi se uită
spre cărucior. Acesta era plin de „arme". Luă o mînă de ace
hipodermice şi cîteva fiole mici cu diverse medicamente.
într-un dulap atîrnau două jachete albe de medic. îmbrăcă
una dintre ele, îndesă „armele" în ambele buzunare şi ieşi din
încăpere.
43
^Srhiva regiunii Semmering ocupa o mică încăpere de
^■la subsolul unei clădiri în stil bavarez. Se aflau acolo
şiruri de fişete verzi.
- Castelul Zerwald nu e accesibil publicului, zise pe un
ton categoric femeia cu păr alb care conducea biroul. Face
parte din Clinica Semmering. E strict privată.
-înţeleg, spuse Ben. De fapt, mă interesează vechile hărţi.
După ce Ben continuă să-i explice că era istoric şi studia
castelele din Germania şi Austria, ea arboră o mină vag
dezaprobatoare, de parcă tocmai mirosise ceva urît, dar îi
ordonă tînărului ei asistent să scoată harta proprietăţii dintr-unul
din sertarele de pe peretele lateral al camerei.
438
Harta fusese tipărită la începutul secolului nouăsprezece.
Deţinătorul terenului era identificat sub numele J.Esterházy.
O enigmatică serie de marcaje străbătea parcela.
- Ce sînt astea? întrebă Ben, arătînd semnele.
Bătrîna se încruntă.
- Peşterile, spuse ea. Peşterile de calcar din munte.
Peşteri. Poate le va putea folosi.
- Peşterile străbat proprietarea de la Castel?
- Bineînţeles, zise femeia iritată.
Incercînd să-şi stăpînească entuziasmul, Ben întrebă:
- Puteţi să-mi faceţi o copie a acestei hărţi?
- Vă costă douăzeci de şilingi.
- în regulă, spuse el. Mai am o rugăminte: există pe undeva
un plan al castelului?
Tînărul dc la magazinul de articole sportive privea harta
proprietăţii de parcă ar fi fost o problemă insolubilă de algebră.
Cînd Ben îi spuse că marcajele indicau o reţea de peşteri, el
îşi aminti.
- Da, vechile peşteri trec chiar pe sub castel, zise el. Mi
se pare că exista chiar o intrare în Castel din peşteri. S-ar
putea ca acum să fie blocată.
- Ai fost vreodată în peşterile alea?
Tînărul îl privi speriat.
- Nu, sigur că nu.
- Ştii pe cineva care-a fost?
- Ja, cred că da, spuse el după o clipă de gîndire.
- Crezi că ar fi dispus să mă ducă acolo, să fie ghidul meu?
- Mă îndoiesc.
- Poţi să întrebi?
- O să întreb, dar nu vă faceţi prea mari speranţe.
O jumătate de oră mai tîrziu în magazin intră un bărbat
de aproximativ şaptezeci de ani, scund şi vînos, cu urechile
ca nişte conopide, cu nas lung şi diform. Vorbi repede şi iritat,
în germană, cu tînărul, iar cînd îl văzu pe Ben, tăcu.

438
Ben îl salută. Omul răspunse la salut înclinînd capul.
- E cam bătrîn, îi spuse Ben vînzătorului. Nu există cineva
mai tînăr şi mai puternic?
- Există mai tineri, dar nu mai puternici, zise bătrînul. Şi
apoi nimeni nu cunoaşte peşterile mai bine ca mine. Oricum,
nu sînt sigur că vreau să fac treaba asta.
- A, vorbeşti engleza? spuse Ben surprins.
- Mai toţi am învăţat-o în timpubrăzboiului.
- Peşterile mai au vreo intrare în castel?
- Era una. Dar de ce te-aş ajuta?
- Trebuie să intru în Schloss.
- Nu poţi. Acum e o clinică privată.
- Cu toate acestea, trebuie să intru.
- De ce?
- Să zicem că din motive personale, care înseamnă mulţi
bani pentru mine. '
îi spuse bătrînului austriac cît era dispus să-i plătească
serviciile.
- O să avem nevoie de echipament, zise omul. Ştii să te
caţeri?
îl chema Fritz Neumann şi explora peşterile din regiunea
Semmering dinainte de-a se naşte Ben. în ciuda vîrstei, era
puternic şi agil.
Spre sfîrşitul războiului, spunea el, pe cînd avea doar opt
ani, părinţii lui intraseră într-o celulă a Rezistenţei muncitorilor
catolici, care lupta împotriva naziştilor ce invadaseră acea
parte a Austriei. Vechiul castel fusese acaparat de nazişti şi
transformat în comandament regional.
Ignorat de naziştii care trăiau şi lucrau la Castel, exista
lîngă pivniţă un spaţiu strimt, ce se deschidea spre o peşteră
de calcar aflată sub terenul proprietăţii. Castelul fusese
construit în mod deliberat deasupra acestei guri de peşteră,
deoarece primii locatari, îngrijoraţi de atacurile asupra
fortăreţei lor, doriseră să aibă o ieşire secretă. Cu trecerea
anilor, acea deschizătură fusese dată uitării.
439
în timpul războiului, cînd naziştii rechiziţionaseră castelul,
membrii Rezistenţei înţeleseră că erau în posesia unui mijloc
care le permitea să-i spioneze pe nazişti, să pună la cale
sabotaje şi diversiuni şi - dacă erau îndeajuns de atenţi - să
facă toate astea iară ca naziştii să-şi dea seama cum reuşiseră.
Rezistenţa eliberase zeci de prizonieri din Castel, iar
naziştii nu aflaseră niciodată cum.
Pe cînd avea opt ani, Fritz Neumann îi ajutase pe părinţii
lui şi pe prietenii lor şi reuşise să memoreze pasajele
întortocheate ale peşterii.
Fritz Neumann coborî primul din telescaun, urmat
îndeaproape de Ben. Pîrtia de schi se afla pe versantul nordic
al muntelui. Castelul era în partea opusă, dar Neumann
apreciase că era mai uşor să ajungă la gura peşterii pe-acolo.
Schiurile lor aveau legături Randonee, care lăsau călcîiele
libere pentru cros, dar puteau fi strînse la coborîre. Şi mai
important era că aceste legături le permiteau să poarte ghete
de alpinism şi nu de schi. Neumann se ocupase de echipament:
crampoane flexibile, preferate de alpiniştii austrieci pentru
gheaţa tare; lanterne Petzl; toporişti pentru gheaţă cu curele
pentru încheieturi; harmaşamente pentru căţărat; pitoane;
carabiniere.
Armele pe care le voia Ben erau mai greu de găsit. Din
fericire, existau mulţi vînători în zonă care aveau pistoale şi
puşti, iar unul dintre ei acceptă să le vîndă.
Purtînd glugi de lînă, pantaloni de protecţie contra vîntului'
şi jambiere, rucsacuri de alpinism şi mănuşi subţiri din
polipropilenă, ajunseră în vîrf. Apoi îşi fixară legăturile pentru
lunga coborîre pe versantul sudic. Ben se considera un schior
bun, dar reuşi cu greu să se ţină după bătrînul care îşi croia
drum prin zăpada proaspătă. Aerul era foarte rece şi pe Ben
începu să-l usture faţa. I se părea uimitor că Neumann reuşea
să găsească drumul, pînă cînd văzu linii roşii, vopsite pe cîte
un brad, care păreau să marcheze traseul.
După douăzeci de minute ajunseră la o crevasă de la limita
440
Acum se întreba dacă alesese cea mai nimerită cale de-a
ajunge acolo.
Se gîndise să ia cu asalt poarta principală, dar gardienii ar
fi tras şi l-ar fi ucis. Se părea că peştera reprezenta singura
soluţie.
Cei doi îşi fixară crampoanele pe tălpile ghetelor de
alpinism, apoi îşi strînseră pe talie centurile din nailon. Erau
gata de plecare.
- Aplicăm dulfersitz, da? zise Neumann, folosind termenul
austriac pentru rapelul fără scripete.
- Fără scripete de rapel?
Pe Neumann neliniştea lui Ben îl amuză.
-Cui îi trebuie?
Fără scripete de rapel, coborîrea avea să fie anevoioasă şi
mai periculoasă.
- Procedează la fel ca mine, spuse Neumann, facînd un
nod dublu la unul din capetele frînghiei; apoi o înfăşură pe
după umăr, în jurul coapsei şi-o trecu printre picioare.
Merse cu spatele înainte pînă la baza prăpastiei, ridică
puţin frînghia şi îşi dădu drumul în gol.
Bătrinul atîrna în aer legănîndu-se uşor într-o parte şi alta,
cu faţa la peretele stîncii, pînă cînd găsi un loc ca să pună
piciorul. De-acolo, trăgînd de frînghie, Neumann coborî cu
picioarele pe stîncă. Apoi, atîmînd iarăşi în gol şi legănîndu-se,
dispăru.
- în regulă, strigă el, e rîndul dumitale.
Ben înfăşură frînghia în acelaşi fel, merse cu spatele spre
margine, îşi ţinu răsuflarea şi se lăsă în gol.
Imediat frînghia alunecă printre picioarele lui, frecarea
provocîndu-i o arsură dureroasă. Acum îşi aminti de ce detesta
dulfersitz. Folosindu-şi mîna dreaptă în chip de frînă, coborî
încet, lăsîndu-se pe spate, cu picioarele pe stîncă, bîjbîind după
puncte de sprijin. în cîteva secunde, îşi zări ţinta: un mic oval
întunecat - gura peşterii. Coborînd încă vreo cîţiva metri,
ajunse la deschizătură şi îşi balansa picioarele spre interior.
Nu era chiar aşa de uşor precum sperase. Gura peşterii se
afla la acelaşi nivel cu suprafaţa netedă a stîncii.
495
V6P

- Vino puţin mai aproape! Vino mai aproape!

Ben înţelese imediat ce voia să spună bătrînul. înăuntru
era un prag îngust pe care putea ateriza.
Nu-şi putea permite să greşească. Pragul n-avea o lăţime
mai mare de şaizeci de centimetri. Neumann stătea ghemuit
pe el, ţinîndu-se strîns de o ieşitură a stîncii.
Ben începu să se legene. N-avea stabilitate şi se strădui să
rămînă atîrnat pînă cînd legănatul se domoli.
Continuă să coboare pe frînghie, frînînd mişcarea cu mîna
dreaptă, şi începu iar să se legene - în peşteră şi afară. în
sfîrşit, cînd ajunse suficient de jos, îşi dădu drumul pe prag,
amortizînd aterizarea prin îndoirea genunchilor.
- Bravo! strigă Neumann.
Ţinînd strîns frînghia, Ben se aplecă şi privi în jos. Soarele
pătrundea într-un unghi oblic, luminînd golul de sub ei.
Primii treizeci şi ceva de metri de la intrarea în peşteră - o
pantă abruptă - erau acoperiţi cu un strat gros de gheaţă,
apoasă, lunecoasă şi înşelătoare. Nu mai văzuse aşa ceva.
- Ei bine, îi zise Neumann după cîteva secunde, simţindu-i
ezitarea, nu putem rămîne pe pragul ăsta toată ziua, nu?
- Să mergem, spuse Ben, cu tot entuziasmul de care era
în stare.
îşi puseră căştile de protecţie. Neumann îi întinse lui
Ben două toporişti, pentru gheaţă, din fibră de carbon, cu
vîrful curbat pe care şi le prinse cu o curea la încheietura
mîinilor.
Dînd din cap, Neumann se întoarse cu spatele la intrarea
în peşteră, iar Ben îl imită simţind un nod în stomac. Făcură
un pas înapoi şi coborîră de pe pragul îngust; crampoanele
scîrţîiră pe gheaţă. Primii paşi fură nesiguri. Ben încerca să-şi
menţină echilibrul, înfigînd crampoanele adînc în gheaţă,
sprijinindu-se pe picioare pînă cînd se retrase îndeajuns ca să
poată utiliza toporiştile, pe care le înfipse în gheaţa sticloasă,
îl văzu pe Neumann agăţîndu-se de panta înclinată de parcă
ar fi coborît nişte scări.
Ben continuă drumul nesigur, coborînd tîrîş, ca un
441
păianjen, cu burta lipită de gheaţă. Scîrţîitul crampoanelor,
înfigerea toporiştii, iar şi iar. Ajunsese la capătul povîrnişului,
unde gheaţa lăsa loc calcarului.
Neumann se întoarse, îşi scoase crampoanele şi toporiştile
şi începu să coboare panta lină. Ben îl urmă îndeaproape.
Coborîrea era domoală, ca o scară în spirală străbătînd
stînca, iar pe drum laterna lui Ben lumină mai multe coridoare
ce se desprindeau într-o parte şi-n alta, ramificaţii care l-ar fi
tentat dacă n-ar fi fost Neumann. Aici nu existau dungi cu
vopsea roşie, nimic care să deosebească drumul drept de cele
greşite.
Aerul părea mai cald decît afară, dar Ben ştia că e o pură
impresie. Gheaţa de pe pereţii peşterii nu se topea niciodată,
ceea ce indica faptul că temperatura era sub zero grade.
Fundul peşterii era acoperit cu prundiş şi străbătut de o
apă curgătoare. Din timp în timp, Ben aproape că-şi pierdea
echilibrul călcînd pe grohotiş. Curînd, pasajul se lărgi
devenind o galerie. Neumann se opri o clipă, şi privi înjur.
Lanterna de pe casca lui lumină ciudatele formaţiuni
calcaroase: stalactite ca nişte beţe fragile din carbonat de
calciu, zvelte şi delicate, ascuţite la vîrf ca nişte andrele,
stalagmite şi cîte o coloană formată din întîlnirea
întîmplătoare dintr-o stalactită şi o stalagmită. Apa se scurgea
încet pe pereţi şi se prelingea pe stalactite. Carbonatul de
calciu întărit forma terase, iar din tavan atîrnau plăci
translucide de calcit, ca nişte draperii, cu marginile dinţate
şi ascuţite. In aer plutea mirosul înţepător de amoniac al
excrementelor de liliac.
- A, priveşte! spuse Neumann. Ben se întoarse şi văzu
scheletul perfect conservat al unui urs.
Brusc auzi fîlfîitul aripilor liliecilor stîrniţi de apropierea
lor.
Ben începu să simtă frigul. Apa i se strecurase în ghete, şi
îi udase ciorapii.
- Vino pe-aici, zise Neumann.
O luară printr-un pasaj strimt - unul dintre coridoarele
442
greu de observat ce porneau din acea galerie. Terenul se înălţa
treptat în faţa lor, pereţii se apropiau tot mai mult, îngustînd
spaţiul de trecere. Tavanul se afla la înălţimea capului, pereţii
erau îngheţaţi, iar apa extrem de rece.
Lui Ben începură să-i amorţească degetele picioarelor.
Sprintenul Neumann se căţăra prin fisura abruptă cu uimitoare
uşurinţă, urmat de Ben care păşea cu grijă pe solul accidentat,
conştient de faptul că o cădere ar fi fost periculoasă.
într-un tîrziu, terenul păru să se aplatizeze.
- Acum sîntem cam la acelaşi nivel cu Castelul, zise
Neumann.
Pe neaşteptate, pasajul îngust se înfundă. Se opriră în
faţa unui perete, în faţa căruia se afla o grămadă de pietriş -
resturile unei prăbuşiri petrecute cu mult timp în urmă.
- Iisuse, spuse Ben. Ne-am rătăcit?
Fără o vorbă, Neumann dădu la o parte pietrişul, scoţînd
la iveală o tijă metalică ruginită, pe care o ridică.
- Nu s-a umblat aici, zise Neumann. Asta-i bine pentru
dumneata. N-a fost folosit de mulţi ani. Nu l-au descoperit.
- Despre ce e vorba?
Neumann luă tija de fier, o vîrî sub un bolovan şi se lăsă
cu toată greutatea pe ea; piatra începu să se deplaseze,
dezvăluind un mic pasaj de formă neregulată.
- în timpul războiului, am aşezat piatra asta aici, ca să
ascundem ultimul tunel. De acum te descurci singur. O să te
las aici. E un pasaj foarte îngust, cu tavanul foarte jos, dar
cred că o să poţi trece prin el.
Ben se aplecă şi-l examina.
Asta-i un afurisit de sicriu. Nu cred că o să reuşesc.
- Are vreo două sute de metri. E orizontal în cea mai
mare parte, doar la capăt o ia în sus. Dacă nu cumva s-a
prăbuşit de cînd am fost eu acolo, în copilărie, o să ajungi la
o deschizătură îngustă.
- Comunică direct cu castelul?
- Nu, sigur că nu. Intrarea are o poartă. S-ar putea să fie
încuiată.
443
- Acum îmi spui?
Neumann scoase din buzunarul hanoracului un şperaclu
ruginit.
- Nu sînt sigur dacă o să meargă, dar ultima oară cînd am
încercat, s-a potrivit.
- Ultima oară fiind acum cincizeci de ani?
- Mai mult de-atît. Neumann îi întinse mîna. Acum îţi
spun adio, zise el solemn. Iţi urez mult noroc.
44
THrnelul era deosebit de îngust. Luptătorii din Rezistenţă
trebuie să fi avut mult curaj ca să-l folosească, îşi zise
Ben. Nu era de mirare că apelaseră la un băiat precum tînărul
Fritz Neumann, care se putea strecura cu uşurinţă prin acel
spaţiu.
Ben mai intrase în asemenea tuneluri, în peşterile de la
White Sulphur Springs, dar nu străbătuse niciodată mai mult
de cîţiva paşi înainte de-a ieşi la lumină.
Abia acum înţelegea ce voiau să spună exploratorii
încercaţi ai peşterilor atunci cînd susţineau că aventurile lor
de sub pămînt îi puneau în situaţia de a înfrunta frica de
întuneric, de-a cădea în gol, de-a se rătăci într-un labirint,
de-a fi îngropat de viu.
Dar n-avea de ales. Cu gîndul la Anna îşi mobiliza voinţa
şi curajul.
Pătrunse în gaură, mai întîi cu capul, şi simţi un curent
rece de aer. La intrare, pasajul avea vreo şaizeci de centimetri
înălţime, ceea ce însemna că trebuia să se tîrască pe burtă
precum o rîmă.
îşi scoase rucsacul, îl aruncă în faţa lui şi începu să
înainteze. Pe solul tunelului, apa rece avea o adîncime de
cîţiva centimetri. Pantalonii i se udară rapid. Pasajul cotea
brusc, cînd într-o parte, cînd în cealaltă.
După o vreme, spaţiul începu să se lărgească, tavanul
444
înălţîndu-se pînă la un metru douăzeci, îngăduindu-i să se
ridice şi să meargă ghemuit.
Nu trecu mult şi spatele începu să-l doară. Se opri o clipă
şi puse jos rucsacul, sprijinindu-şi mîinile pe coapse.
Cînd reuşi să pornească din nou, observă că tavanul cobora
iarăşi. Se lăsă în patru labe şi începu să înainteze ca un crab.
Solul stîncos îi zgîria genunchii. încercă să reducă apăsarea
lăsîndu-şi greutatea pe coate şi pe vîrfurile picioarelor. Cînd
obosi, începu să se tîrască. Tavanul cobora tot mai mult şi el
se întoarse pe o parte, împingîndu-se cu picioarele şi trăgînd
cu braţele pentru a înainta. Cînd înălţimea tavanului ajunse la
numai patruzeci şi cinci de centimetri, fu nevoit să se oprească
o clipă, ca să-şi alunge panica. începu să se tîrască din nou.
Lanterna de pe cască lumina la vreo şase metri distanţă; tunelul
părea să nu se mai termine, iar spaţiul dintre pereţi se îngusta.
Cuprins de frică, observă că pasajul şerpuia agale în sus,
că apa nu mai băltea pe jos, şi că stînca îi zgîria acum atît
abdomenul cît şi spatele.
Continuă să se deplaseze împingînd rucsacul în faţa lui.
Tunelul avea acum doar treizeci de centimetri înălţime.
Panicat, îşi zise că trebuia să se strecoare pe-acolo. Inima
îi bătea nebuneşte, şi fu nevoit să se oprească.
Ştia că panica era cel mai rău lucru. Respiră lent de cîteva
ori, apoi expiră dînd afară tot aerul din plămîni ca să reducă
diametrul toracelui şi să poată trece prin pasaj. -
Se încăpăţîna să înainteze, încereînd să se gîndească unde
mergea şi de ce. Anticipa ce-avea să facă după ce ajungea la
Castel.
Panta devenea tot mai abruptă. Inspiră şi simţi pereţii
apăsîndu-i pieptul, împiedicîndu-l să-şi umple plămînii cu aer.
Speriat, începu să respire rapid şi superficial, avînd impresia
că se sufocă.
Nu mai gîndi.
Relaxează-te.
Nimeni nu ştia că el se află acolo. Avea să rămînă îngropat
de viu în infernul ăsta întunecat.
444
Partea curajoasă a gîndirii lui prelua comanda. Inima
începu să-şi rărească bătăile, simţi aerul rece ajungîndu-i în
fundul plămînilor şi calmul răspîndindu-i-se în corp.
îşi împinse trupul înainte şi se tîrî ca o rîmă.
Brusc, tavanul se înălţă şi pereţii se depărtară. Ben se
sprijinii în mîini şi pe genunchi şi începu să urce panta în
patru labe. Ajunsese'la un fel de grotă luminată crepuscular,
unde reuşi să se ridice în picioare. Era o lumină foarte slabă şi
îndepărtată, dar lui i se părea la fel de strălucitoare ca lumina
zilei.
Chiar în faţa lui se afla ieşirea din peşteră. Se caţără pe o
grămadă de grohotiş, apoi se ridică pe jumătate, spre buza
deschizăturii, împingîndu-se în mîini pînă cînd reuşi să-şi
susţină corpul cu braţele încordate. Vedea barele de fier
ruginite ale unei porţi vechi, fixată în gura de formă neregulată
a peşterii la fel dc etanş ca un capac de canal. Nu distingea ce
se află în spatele porţii, dar sesiză o fantă prelungă de lumină,
care părea să vină de sub ea.
Scoase şperaclul pe care i-l dăduse Neumann, îl vîrî în
broască şi încercă să-l răsucească.
Nu reuşi. Şperaclul nu se mişca.
Broasca era încuiată şi ruginită. Asta trebuia să fie cauza;
vechea broască nu mai fusese descuiată dc multe decenii.
Răsuci din nou cheia într-o parte şi-n alta, dar fără succes.
Era terminat.
Asta era singurul lucru pe care nici el, nici Neumann nu-l
anticipase.
Chiar dacă ar fi avut unelte, n-avea cum să sape în jurul
porţii, care era încastrată în stîncă. Oare va fi nevoit să se
tîrască înapoi ca să iasă de-acolo?
Sau poate... Poate că una dintre bare era atît de ruginită,
încît putea fi smulsă. Lovi barele de fier cu pumnul înmănuşat
pînă cînd durerea îl copleşi. Rugina era doar la suprafaţă.
Disperat, înşfacă gratiile şi începu să le zgîlţîie, ca un ocnaş
înfuriat. Deodată auzi un trosnet metalic. Una dintre balamale
se rupse. Zgîlţîi din nou poarta, mai tare, pînă cînd altă balama
cedă.
445
Continuă să zgîlţîie, pînă cînd cea de a treia şi ultima
balama căzu la pămînt.
înşfacă poarta cu ambele mîini, o ridică, o împinse în faţă
şi o lăsă încet jos.
Ben simţi ceva tare, neted şi prăfuit: era o uşă din fier
masiv, încuiată cu un zăvor greu. îl trase şi împinse
uşa, care scîrţîi ascuţit. Era limpede că nu fusese deschisă de
zeci de ani. O împinse cu toată puterea. Cu un scrîşnet metalic,
uşa se deschise.
Se trezi într-un spaţiu ceva mai larg. Ochii lui, obişnuiţi
cu întunericul, începură să discearnă nişte forme. Se îndreptă
către fanta îngustă de lumină de sub altă uşă şi începu să
bîjbîie căutînd un comutator.
îl găsi, şi lumina se revărsă dintr-un bec fixat în tavan.
Constată că se afla într-o mică magazie. Pereţii de piatră erau
căptuşiţi cu rafturi din oţel vopsite într-un bej nedefinit, pe
care erau aşezate cutii vechi de carton, lăzi de lemn şi
rezervoare cilindrice de metal.
îşi dădu jos casca şi gluga din lînă, şi scoase din rucsac
ambele pistoale semiautomate. Strecură un pistol sub centura
pantalonilor groşi, la spate. Pe celălalt îl păstră în mînă în
timp ce studia planul fotocopiat al clădirii. Fără îndoială,
castelul fusese restaurat după ce nu mai folosise drept fabrică
de ceasuri, dar era puţin probabil ca planul de bază să se fi
modificat sau ca pereţii masivi să fi fost mutaţi.
Puse mîna pe clanţă, apăsă şi uşa se deschise.
Ieşi pe un coridor intens luminat, cu pardoseala de piatră
şi tavanul boltit. Nu se vedea nimeni prin preajmă.
O luă la dreapta. Tălpile ghetelor de alpinism îl ajutau să
se deplaseze iară zgomot.
Nu ajunsese prea departe şi cineva apăru la capătul holului,
îndreptîndu-se spre el.
Fii calm, îşi zise el. Poartă-te ca şi cum ai fi de-al casei.
Uşor de spus, numai că hainele lui erau ude, murdare de
noroi, iar faţa îi era încă învineţită şi zgîriată după incidentele
din Buenos Aires.
Acum, repede.
La stînga lui era o uşă. Se opri, ascultă o clipă, apoi o
deschise, sperînd să nu fie nimeni înăuntru.
Bărbatul îmbrăcat într-o tunică albă sau un combinezon
de paraşutist trecu pe lîngă uşă. La şold îi atîrna o armă. Era
cu siguranţă un gardian.
încăperea avea vreo şase metri lungime şi patru-cinci metri
lăţime. Era o altă magazie, cu rafturi metalice. Găsi un
întrerupător şi aprinse becul.
Ceea ce văzu era prea oribil ca să fie real.
Doamne sfinte, îşi spuse el. Nu-i adevărat.
îi venea să leşine, dar nu-şi putea întoarce privirea.
Pe rafturi erau înşirate borcane prăfuite, unele de mărimea
celor în care doamna Walsh conserva fructele, altele înalte de
şaizeci de centimetri.
Fiecare borcan conţinea un lichid - Ben presupuse că era
un conservant - puţin tulbure din cauza vechimii şi-a
impurităţilor.
Plutind în ele, ca murăturile în saramură, se afla cîte un
embrion.
în cele mai mici se aflau embrioni în primele stadii de
gestaţie, mici crcveţi de un roz palid, insecte translucide cu
capete grotesc de mari şi cozi.
Pe urmă fetuşi, nu mai lungi de trei centimetri: cocîrjaţi,
cu braţele scurte, îndesate şi capete supradimensionate,
suspendaţi în învelişul sacilor amniotici.
Alţi fetuşi, nu mult mai mari, cu picioare îndoite şi braţe
fluturînd, ochi precum coacăzele negre, plutind în pungi
perfect sferice, înconjurate de haloul neregulat al sacului
preplancentar.
Copii în miniatură cu ochii închişi, sugîndu-şi degetul
mare, într-o încîlceală de membre complet formate.
447
Cu cît borcanele erau mai mari, cu atît sporeau şi
dimensiunile fetuşilor. în cele mai mari se aflau bebeluşi deplin
dezvoltaţi, cu ochii închişi, cu braţele şi picioarele desfăcute,
cu minutele deschise ori încleştate, cordoanele ombilicale
plutind liber în lichidul translucid din sacul amniotic.
Trebuia să fi fost acolo cam o sută de embrioni şi fetuşi.
Fiecare borcan avea o etichetă, scrisă în germană, pe care
erau menţionate vîrsta prenatală, greutatea în grame, mărimea
în centimetri.
Datele erau cuprinse între anii 1940 şi 1945.
Gerhard Lenz făcuse experimente pe sugari şi copii. Şi
nu numai. Individul fusese un monstru... Dar de ce se mai
aflau acolo acele exponate?
Ben porni împleticindu-se spre uşă.
Lingă peretele din faţă erau rezervoare din sticlă, de la
treizeci de centimetri pînă la un metru şi jumătate înălţime,
late de şaizeci de centimetri, în care erau copii mici.
Copii mici şi zbîrciţi, de la nou-născuţi la copii de grădiniţă
şi pînă la puşti de şapte sau opt ani.
Copii, bănui Ben, care fuseseră afectaţi de sindromul
îmbătrînirii premature, cunoscut sub numele de progeria.
Se gîndi la tatăl lui Christoph.
Christoph al meu a murit fericit, spuse el.
Un sanatoriu privat, spusese femeia de la fundaţie.
Exclusivist, privat, foarte luxos, adăugase ea.
Se întoarse buimăcit, ca să părăsească încăperea, dar auzi
zgomot de paşi.
Privind cu prudenţă din pragul uşii, văzu alt gardian în
costum alb apropiindu-se şi se retrase în cameră, ascunzîndu-se
în spatele uşii.
Cînd gardianul ajunse în dreptul ei, Ben îşi drese cu
zgomot glasul. Auzi paşii oprindu-se.
Paznicul, aşa cum bănuise Ben, intră în încăpere. Iute ca
o cobră, Ben îl lovi cu patul revolverului în ceafa. Omul se
prăbuşi.
Ben închise uşa, puse degetele pe gîtul gardianului şi simţi
447
pulsul. Era în viaţă, dar inconştient, fără îndoială pentru mult
timp.
Desfăcu tocul armei bărbatului şi scoase un Walther PPK.
Apoi îl dezbrăcă de costumul alb.
îmbrăcă uniforma prea largă pentru el. Din fericire,
pantofii îi veneau bine. Cu degetul mare apăsă în stînga
cursorului pistolului şi scoase încărcătorul. Toate cele opt
cartuşe de alamă erau acolo.
Acum avea trei arme - un adevărat arsenal. Controla
buzunarele costumului, dar nu găsi decît un pachet de ţigări
şi o cartelă-cheie.
Apoi se întoarse pe coridor şi merse pînă ajunse la uşa
dublă, din oţel, a unui ascensor spaţios. Apăsă butonul de
chemare şi, cu un bîzîit, uşile se deschiseră, dezvăluind un
interior capitonat cu un material gri de protecţie. Intră, cercetă
panoul şi văzu că trebuia introdusă o cartelă-cheie pentru ca
ascensorul să pornească. Introduse cartela luată de la gardian,
şi apăsă pe butonul pentru etajul unu. Uşile se închiseră rapid,
liftul ţîşni în sus şi după cîteva secunde se deschise dînd la
iveală un coridor puternic luminat, cu aspect ultramodern.
Doi bărbaţi, în halate albe, trecură pe lîngă el. Unul împingea
un cărucior metalic.
Ben porni cu pas hotărît pe hol. Două tinere asiatice, în
jachete albe, stăteau lîngă uşa deschisă a unei camere ce părea
să fie laborator, vorbind într-o limbă care lui Ben îi era
necunoscută. Absorbite de conversaţie, tinerele nu-i acordară
nici o atenţie.
Ben pătrunse apoi într-un atriu spaţios, luminat atît de
tuburi fluorescente, cît şi de soarele după-amiezei tîrzii ce-şi
trimitea razele prin ferestrele cu vitralii. Acolo fusese cîndva
marele hol de la intrarea în castel, transformat acum într-un
spaţiu modern. O scară elegantă de piatră ducea la etaj. In
hol dădeau mai multe uşi. Pe plăcuţele albe erau înscrise cu
negru un număr şi o literă. Accesul se făcea prin introducerea
unei cartele în fanta unui decriptor de cârduri.
Holul era animat. Oamenii urcau sau coborau scările. Cei
448
mai mulţi purtau halate de laborator, pantaloni albi, pantofi
albi sau tenişi. Un bărbat în halat alb trecu pe lîngă cele două
asiatice şi le spuse ceva: femeile se întoarseră şi intrară în
laborator.
Doi infirmieri traversară holul cu o targa pe care zăcea
un bătrîn într-un halat bleu de spital.
Alt pacient în pijama trecu prin hol, îndreptîndu-se spre
coridorul 2B. Era un bărbat de vîrstă medie cu înfăţişare
viguroasă, dar care şchiopăta.
Ce dracii' însemnau toate astea?
Dacă Anna se afla într-adevăr aici, unde putea fi?
Clinica era mult mai mare, mult mai aglomerată decît îşi
imaginase el. Orice făceau ei aici - oricare ar fi fost rostul
acelor specimene de coşmar de la subsol, dacă aveau vreo
legătură cu munca de-aici însemna că multă lume era implicată
în această activitate.
Ea e pe-aici, pe undeva, ştiu asta.
Dar mai era în viaţă? Dacă descoperise ce lucruri oribile
se petreceau, ar mai fi lăsat-o ei în viaţă?
Trebuia să se mişte. Trebuia să caute.
Trecu grăbit prin hol, afişînd o expresie preocupată - un
gardian trimis să verifice o neregulă. Se opri la intrarea în
culoarul 3B şi introduse cartela-cheie în fantă, sperînd că uşa
o să se deschidă.
Se auzi un declic şi uşa se deschise. Pătrunse pe un coridor
lung, alb, asemeni oricărui culoar de spital. Văzu mai multe
persoane, printre care remarcă o femeie în uniformă albă,
probabil o infirmieră, care părea să plimbe un copil mic în
lesă, de parcă ar fi fost un cîine.
Ben se uită mai atent la copil şi înţelese, după pielea
pergamentoasă, după faţa ridată şi ofilită, că era un băieţel
afectat de progeria.
Băiatul păşea ca un bătrîn.
Băiatul se opri în faţa unei uşi şi aşteptă răbdător ca femeia
să o deschidă cu o cheie legată de un lanţ ce atîrna de gîtul ei.
Uşa dădea într-un spaţiu larg, cu geamuri multe, perfect vizibil
449
de pe hol. încăperea semăna cu o creşă obişnuită, numai că
toţi copiii de-acolo sufereau de progeria. La început, Ben
avu impresia că toţi erau în lesă, dar privind mai atent, observă
că erau conectaţi la un soi de tuburi transparente de plastic.
Tuburile erau ataşate la nişte coloane metalice strălucitoare.
Copiii n-aveau sprîncene, nici gene, iar pielea era brăzdată
de riduri.
Cîţiva stăteau pe podea, absorbiţi de jocurile lor. O fetiţă
cu o perucă de păr blond şi lung rătăcea fară ţintă prin încăpere
vorbind singură, dar cuvintele nu se auzeau.
Fundaţia Lenz.
Cîţiva copii suferind de progeria erau selectaţi şi invitaţi
în fiecare an la clinică.
Accesul vizitatorilor era interzis.
Asta nu e nici tabără de vară, nici azil. Copiii erau trataţi
ca nişte animale. Erau subiecţi ai unui experiment. Copii trataţi
ca nişte cîini.
Ăsta nu era un sanatoriu, şi nici o clinică.
Atunci ce era? Ce fel de „ştiinţă" se făcea aici?
îngreţoşat se întoarse şi continuă să meargă pînă ajunse
la capătul holului. La stînga lui era o uşă roşie, care se
deschidea cu o cartelă-cheie. Spre deosebire de majoritatea
uşilor pe care le văzuse aici, aceasta nu avea geam şi nu era
numerotată. Trebuia să afle ce era în spatele ei.
Ben introduse cartela-cheie, dar fară efect.
Chiar în clipa în care se întorcea să plece, uşa se deschise.
Un bărbat în halat alb ieşi, strîngînd în mînă o planşetă de
scris; dintr-un buzunar îi atîrna un stetoscop. Un medic.
Bărbatul îl privi cu indiferenţă pe Ben, dădu din cap şi-i ţinu
uşa deschisă. Ben trecu pragul.
Ceea ce văzu îl surprinse.
Se afla într-o încăpere cît un teren de baschet. Tavanul
înalt şi boltit din piatră, şi ferestrele cu vitralii erau tot ce
rămăsese din arhitectura originală. Planul castelului indica
faptul că acesta enormă încăpere fusese iniţial o capelă, mare
cît o biserică. Ben aprecie că era lungă de vreo treizeci de

450
metri, lată de vreo douăzeci şi cinci şi înaltă de cel puţin nouă
metri.
Acum arăta ca o imensă unitate medicală.
într-o parte se aflau nişte paturi de spital, separate prin
perdele. Unele erau goale, pe altele, cinci sau şase pacienţii
stăteau culcaţi pe spate, conectaţi la tot felul de monitoare şi
stative cu perfuzii.
în altă parte se afla un şir lung de piste pentru alergare,
fiecare prevăzută cu un monitor EKG. Pe cîteva dintre ele,
bărbaţi şi femei în vîrstă alergau pe loc, cu electrozi sau sonde
ieşind din braţe, picioare şi din cap.
Ici-colo se vedeau puncte sanitare, cu măşti pentru oxigen
şi echipament pentru anestezie. O duzină de medici şi asistente
observau, ajutau ori se plimbau de colo-colo. Enorma încăpere
era înconjurată de o pasarelă suspendată la vreo şase metri
de la podea.
Ben îşi dădu seama că întîrziase prea mult în pragul
încăperii. Trebuia să se poarte ca şi cum ar fi avut o
însărcinare. începu să meargă prin încăpere, verificînd o zonă
sau alta.
într-un fotoliu cu rotile, din piele neagră şi oţel, şedea un
bătrîn. Braţul îi era conectat printr-un tub de plastic la un
stativ pentru perfuzii. Bărbatul vorbea la telefon şi ţinea un
teanc de hîrtii în poală. Pacientul părea un om de afaceri.
în cîteva locuri, podoaba capilară a bătrînului avea aspectul
pufos al părului unui nou-născut. în părţile laterale, părul era
mai aspru, mai des şi mai bogat, alb sau cenuşiu la capete, dar
crescînd de la rădăcină negru ori castaniu închis.
Bărbatul îi părea cunoscut. Chipul lui apăruse deseori pe
copertele revistelorForbes sauFortune, îşi zise Ben. Un om
de afaceri sau investitor, un personaj celebru.
Da! Era Ross Cameron, aşa-numitul „înţelept de la Santa
Fe". Unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume.
Lîngă el stătea un bărbat mult mai tînăr, pe care Ben îl
recunoscu imediat. Era Arnold Carr, miliardarul, fondatorul
companiei Technocorp. Se vorbea că cei doi erau prieteni.
451
Carr, conectat la un stativ de perfuzie, vorbea şi el la telefon,
dirijîndu-şi, evident, afacerile.
Doi miliardari stînd unul lingă altul. într-o „clinică" din
Alpii Austrieci.
Făceau oare un tratament? Aici se petrecea ceva destul
de secret şi de important pentru a pretinde o pază înarmată
pînă-n dinţi, suficient de important pentru a ucide oameni.
Un al treilea bărbat se îndreptă spre Cameron şi îi adresă
cîteva cuvinte de salut. Ben îl recunoscu pe preşedintele
Rezervelor Federale, aflat în al şaptelea deceniu de viaţă, una
dintre cele mai respectate personalităţi de la Washington.
In apropiere, o infirmieră îi fixa tensiometrul lui... ei bine,
trebuia să fie sir Bdward Downey, numai că arăta ca în urmă
cu trei decenii, cînd era prim-ministru al Angliei.
Ben continuă să meargă pînă cînd ajunse la aparatele de
alergat, unde un bărbat şi o femeie fugeau pe loc unul lîngă
altul, discutînd cu răsuflarea tăiată. Purtau treninguri cenuşii
şi pantofi albi de atletism. Amîndoi aveau nişte electrozi fixaţi
pe frunte, la ceafă, pe gît, pe braţe şi picioare. Firele care
ieşeau din electrozi erau legate la nişte monitoare Siemens
ce păreau să le înregistreze frecvenţa cardiacă.
Ben îi recunoscu. Bărbatul era dr. Walter Reisinger, fost
profesor la Yalc, acum secretar de stat. Reisinger arăta mai
sănătos decît la televizor sau în fotografii. Tenul îi strălucea,
iar părul părea mai închis la culoare.
Femeia de la aparatul alăturat semăna cu judecătoarea de
la Curtea Supremă, Miriam Bateman. Ben ştia că judecătoarea
Bateman era aproape paralizată de artrită, în vreme ce femeia
din faţa lui alerga precum o atletă olimpică la antrenament.
Oamenii ăştia semănau doar cu celebrităţile lumii? se
întrebă Ben. Erau sosii? Atunci ce rost aveau perfuziile,
antrenamentul.
Trebuia să existe altă explicaţie.
Ce era de fapt locul ăsta? Un fel de staţiune balneară pentru
cei bogaţi şi celebri?
Ben auzise de asemenea locuri din Arizona, New Mexico
451
ori California, uneori din Elveţia sau Franţa. Locuri unde elita
se ducea ca să-şi revină după operaţii de chirurgie plastică, să
se trateze de alcoolism ori dependenţa de droguri, să slăbească
cu cinci sau zece kilograme.
Dar ce era cu electrozii, tuburile de perfuzie, monitoarele
EKG?
Aceşti oameni faimoşi - toţi bătrîni, cu excepţia lui Arnold
Carr - erau atent supravegheaţi, dar pentru ce?
Ben ajunse lingă alte aparate. Pe unul dintre ele, un bărbat
foarte bătrîn urca şi cobora cu viteză maximă, aşa cum tăcea
Ben la clubul lui de atletism. Omul purta un trening gri a
cărui bluză era pătată de transpiraţie.
Ben cunoştea tineri atleţi de douăzeci de ani care nu puteau
menţine un ritm atît de istovitor mai mult de cîteva minute.
Cum naiba reuşea bătrînul ăsta cu faţa zbîrcită şi pete cafenii
pe mini?
- Are nouăzeci şi şase de ani, tună o voce de bărbat.
Remarcabil, nu?
Ben se uită înjur, apoi ridică privirea.
Cel care vorbise stătea pe pasarelă, chiar deasupra lui Ben
şi era nimeni altul decît Jürgen Lenz.
46
Jürgen Lenz, într-un costum negru, cămaşă albastră şi
cravată argintie, peste care purta un halat alb călcat
impecabil, coborî scările din fier forjat. Aruncă o privire spre
aparatele de antrenament. Judecătoarea, fostul secretar de
stat şi majoritatea celorlalţi coborîseră de pe aparate şi
infirmierele desfăceau firele ataşate de corpurile lor.
- Asta-i semnalul pentru următoarea cursă a elicopterului
spre Viena, îi explică Lenz lui Ben. E timpul să se întoarcă la
Forumul Internaţional pentru Sănătatea Copiilor. Sînt nişte
oameni foarte ocupaţi, în ciuda vîrstei lor. De fapt, aş zice că
tocmai din cauza vîrstei. Toţi au multe de oferit lumii - ăsta-i
motivul pentru care i-am selectat.

452
Făcu un gest discret cu mîna şi braţele lui Ben fură dintr-o
dată înşfăcate de la spate. Doi gardieni îl ţineau, în vreme ce
altul îl percheziţiona, luîndu-i armele.
- Ce-ai făcut cu Anna? întrebă Ben.
- Eram pe cale să te întreb acelaşi lucru, răspunse Lenz.
A insistat să viziteze clinica, şi n-am putut-o refuza. Am
pierdut-o undeva, pe drum. Se pare că ştie cîte ceva despre
evitarea sistemelor de securitate.
Ben îl examina pe Lenz, încercînd să-şi dea seama dacă
spune adevărul. Ăsta era felul lui de-a răspunde, în doi peri.
Mă minte? Inventează o poveste pe care ştie că o s-o
cred, că o să vreau s-o cred?
Ai ucis-o, ticălos mincinos?
Pe de altă parte, era plauzibil ca Anna să fî dispărut pentru
a cerceta ce se întîmplă în clinică. Ben spuse:
- Te previn că dacă i se întîmplă ceva...
- Nu i se va întîmplă nimic, Benjamin. Nimic. La urma
urmei, sîntem într-o clinică, iar asta e consacrată vieţii.
- Mă tem că am văzut deja prea multe ca să mai cred aşa
ceva.
- Cît de mult înţelegi cu adevărat din ce-ai văzut? Sînt
sigur că, atunci cînd vei înţelege într-adevăr ce facem noi
aici, o să apreciezi importanţa activităţii noastre.
Le făcu semn gardienilor să-l lase pe Ben în pace.
- Asta e încununarea unei munci de-o viaţă, zise el.
Ben tăcu. N-avea cum să fugă. Pe de altă parte, voia să
rămînă acolo.
Mi-ai ucis fratele. Ai ucis-o şi pe Anna?
- A fost marea obsesie a lui Adolf Hitler, să ştii. Reichul
de O Mie de Ani şi toate aiurelile alea care au durat, cît,
doisprezece ani? Avea o teorie care spunea că descendenţa
arienilor fusese poluată, falsificată din cauza încrucişărilor
între rase. De îndată ce aşa-zisa „rasă a stăpînilor" avea să fie
purificată, ar fi devenit extrem de longevivă. Prostii, desigur.
Dar o să-i acord credit bătrînului nebun. Era hotărît să
descopere cum ar putea trăi mai mult, aşa că a dat mînă liberă
453
cîtorva dintre cei mai străluciţi oameni de ştiinţă pe care îi
avea. Fonduri nelimitate. Experimente pe prizonierii din
lagărele de concentrare.
- Lucru care-a fost posibil sub generoasa tutelă a celui
mai mare monstru al secolului douăzeci, zise Ben mînios.
- Un despot nebun. Iar vorbele lui despre un Reich de o
mie de ani erau de rîs - un om profund instabil, promiţînd o
epocă de îndelungată stabilitate. Insă alăturarea celor două
deziderate - longevitate şi stabilitate -nu era nefondată.
- Nu înţeleg.
-Noi, fiinţele umane sîntem deosebit de prost concepute
într-o anume privinţă. Dintre toate speciile de pe planetă,
avem nevoie de cea mai lungă perioadă de gestaţie şi copilărie -
de dezvoltare. Şi trebuie să ne gîndim atît la dezvoltarea fizică,
cît şi la cea intelectuală. Două decenii pentru completa
maturizare fizică, urmate de alt deceniu pentru a atinge deplina
stăpînire a profesiei noastre. Cineva căruia i se cere o mare
măiestrie, cum ar fi un chirurg, poate să ajungă în al patrulea
deceniu de viaţă pînă să dobîndească o deplină competenţă.
Procesul de învăţare şi asimilare progresivă continuă. Şi,
tocmai cînd ajunge la apogeu, ce se întîmplă? Ochii încep să
se înceţoşeze, degetele îşi pierd agilitatea. Ravagiile timpului
încep să-l văduvească de tot ce acumulase în prima jumătate
a vieţii lui. Noi, oamenii, sîntem precum Sisif. După ce am
împins bolovanul în vîrful dealului, acesta se rostogoleşte din
nou la vale. Mi s-a spus că ai predat cîndva la o şcoală.
Gîndeşte-te cît de devotată e societatea umană
autoreproducerii sale - transmiterii mai departe a instituţiilor
sale, a cunoaşterii şi talentelor sale, a aroganţei şi
mecanismelor civilizaţiei. E un tribut extraordinar plătit
hotărîrii noastre de a învinge timpul. Te-ai întrebat cît ar fi
progresat specia noastră dacă liderii ei, politici şi spirituali, ar
fi reuşist să se concentreze mai degrabă asupra progresului
decît asupra simplei înlocuiri! Cu cît mai departe am fi fost cu
toţii dacă unii dintre noi ar fi rezistat pînă la capăt, ar fi
escaladat dramul cunoaşterii şi-ar fi rămas în vîrf! Cu cît mai

454
departe am fi fost dacă cei mai buni şi mai străluciţi dintre
noi ar fi continuat să împingă bolovanul ăla în sus în loc să
încerce să evite spitalul sau mormîntul atunci cînd creasta
le-ar fi apărut în faţa ochilor!
Zîmbi întristat.
- Gerhard Lenz, orice-am crede noi despre el, a fost un
savant strălucit, continuă Lenz.
Ben se întrebă: era într-adevăr Jürgen Lenz fiul lui
Gerhard?
- Cele mai multe dintre teoriile lui n-au dus la nimic. Dar
era convins că secretul îmbătrînirii fiinţei umane se află în
celulele sale. Şi asta se întîmpla chiar înainte ca Watson şi
Crick să descopere ADN-ul, prin 1953! Un om remarcabil,
serios. Clarvăzător în multe privinţe. Ştia că naziştii aveau să
piardă, că Hitler avea să dispară şi fondurile să se termine.
Voia doar să fie sigur că-şi va putea continua activitatea. Ştii
de ce era aşa de important, Benjamin? Pot să-ţi spun
Benjamin?
Ben nu-i răspunse. Căzuse pe gînduri.
- O iniţiativă extraordinară necesită resurse extraordinare.
Hitler vorbea despre stabilitate în timp ce contribuia la
distrugerea ei. Aşa s-a întîmplat şi cu alţi tirani din alte părţi
ale lumii. în schimb, Sigma putea într-adevăr să contribuie la
pacificarea planetei. Fondatorii ei ştiau ce trebuie să facă.
Erau devotaţi unui singur principiu: raţiunea. Remarcabilele
progrese din tehnologie trebuia să corespundă unor progrese
în conducerea rasei noastre - rasa umană. Ştiinţa şi politica
nu mai puteau fi separate.
Treptat, Ben începea să devină atent.
- Vorbeşti fără noimă. Tehnologia a legitimat şi-a ajutat
toată acea nebunie. Totalitarismul depindea de comunicarea
în masă. Oamenii de ştiinţă au pus umărul pentru ca
Flolocaustul să fie posibil.
- Un alt motiv pentru care Sigma era necesară - un bastion
împotriva acelei nebunii. Poţi înţelege asta, nu? Un singur
nebun adusese Europa în pragul anarhiei. De cealaltă parte,
455
o mică gaşcă de agitatori transformase imperiul lui Petru cel
Mare într-un cazan în clocot. Nebunia gloatei sporea nebunia
individului. Asta ne învăţase secolul. Viitorul civilizaţiei
occidentale era prea important pentru a rămîne în mîinile
gloatei. Efectele războiului lăsaseră un vid, unul major.
Societatea civilă era peste tot în dezordine. A căzut în sarcina
unui grup mic de oameni influenţi, bine organizaţi să impună
ordinea. Să conducă indirect. Pîrghiile puterii trebuia folosite,
chiar dacă acest lucru se făcea discret cu ajutorul guvernelor.
O conducere înţeleaptă era necesară - o conducere din spatele
scenei.
- Şi cine garanta că acea conducere avea să fie înţeleaptă?
- Ţi-am spus. Lenz era un clarvăzător, ca şi industriaşii
cu care s-a aliat. Ajungem din nou la mariajul dintre ştiinţă şi
politică.
Ben dădu din cap.
- lată încă ceva lipsit de noimă. Mulţi dintre oamenii aceea
de afaceri erau personalităţi respectate. De ce ar fi acceptat
să se alăture unora de teapa lui Strasser ori Gerhard Lenz?
- Da, a fost un grup foarte cuprinzător. Dar uiţi rolul
indispensabil al tatălui dumitale.
- Un evreu.
- S-ar putea spune că asta-l făcea de două ori mai
indispensabil. Din al Treilea Reich erau scoase sume
considerabile; să faci asta fără a fi depistat era o provocare.
Tatăl dumitale, un magician în materie de chestiuni financiare,
a răspuns provocării. Insă şi făptui că era evreu s-a dovedit
extrem de util pentru a-i linişti pe omologii noştri din ţările
aliate. Certifica faptul că iniţiativa noastră nu urmărea
continuarea nebuniei Ftihrerului. Era vorba despre afaceri.
Şi despre progres.
Ben îl privi cu scepticism.
- Tot n-ai explicat interesul deosebit al lui Gerhard Lenz
faţă de aceşti oameni.
- Lenz avea să le ofere ceva. De fapt, la vremea aceea
avea ceva să le promită. Printre magnaţi circula zvonul că
455
Lenz făcuse nişte progrese extrem de edificatoare într-un
domeniu de interes pentru ei toţi. Bazîndu-se pe nişte succese
iniţiale, Lenz estimase că se află mai aproape decît era în
realitate. Era îmbătat de entuziasm, iar entuziasmul e
contagios. Fondatorii corporaţiei n-au supravieţuit pentru a
beneficia de cercetările sale, dar merită respect fiindcă le
făcuseră posibile. Miliarde de dolari au sprijinit discret
cercetarea - un nivel de susţinere care făcea Proiectul
Manhattan să pară o oră de laborator la liceu. Dar ajungem
la nişte chestiuni care ar putea să depăşească capacitatea
dumitale de înţelegere.
- Pune-mă la-ncercare.
- Fără îndoială, întrebările dumitale sînt total
dezinteresate, nu? Ca şi cele ale domnişoarei Navarro.
- Ce-ai făcut cu ea?
Ben îşi depăşise furia. Se gîndea cum să-l ucidă pe Jurgen
Lenz. De asemenea, se gîndea cum s-o găsească pe Anna. O
să te ascult, licălosule. O să fiu civilizat şi supus şi-o să te
las să vorbeşti pînă cînd o să mă duci la ea.
Şi pe urmă o să le ucid.
Lenz îl privi fără să clipească, apoi îşi continuă peroraţia:
- Presupun că ţi-ai imaginat scenariul de bază. Ceea ce
promitea activitatea lui era oportunitatea de-a explora limitele
mortalităţii. Dacă e norocos, un om trăieşte o sută de ani.
Şoarecii apucă doar doi ani. Ţestoasele din Galapagos pot
trăi două sute de ani. Păi de ce naiba se întîmplă asta? Natura
a impus limitele astea arbitrare?
Lenz începu să se plimbe încet prin faţa lui Ben, urmărit
atent de gardieni.
- Deşi tatăl meu a fost obligat să se mute în America de
Sud, a continuat să dirijeze cercetările de la distanţă. La sfîrşitul
anilor cincizeci, unul dintre oamenii lui de ştiinţă a făcut o
descoperire şocantă - de cîte ori o celulă umană se divide,
cromozomii ei, acele mici filamente de AND, se scurtează!
Microscopic, dar măsurabil. Ce anume era ceea ce îi scurta?
A fost nevoie de mulţi ani pentru a găsi răspunsul.

456
Făcu o pauză şi continuă zîmbind:
- Tata avusese dreptate. Secretul se afla chiar în celulele
noastre.
- în cromozomi, spuse Ben. începea să priceapă. Acum
îşi dădea seama unde se dusese tatăl lui.
- Mai exact, doar într-o mică parte din cromozomi, spuse
Lentz. Chiar vîrful lor - seamănă puţin cu terminaţia din plastic
a şireturilor de pantofi. încă din 1938 fuseseră descoperite
acele mici extremităţi, numite „telomeri". Echipa noastră a
constatat că, de fiecare dată cînd o celulă se divide, capetele
acelea devin tot mai scurte, pînă cînd celula începe să moară.
Ne cade părul. Oasele devin fragile. Ni se curbează şira
spinării. Pielea ni se zbîrccşte şi atîrnă. îmbătrînim.
- I-am văzut pe copiii suferinzi de progeria. Sînt sigur că
faci experimente pe ei. Lumea crede că-i inviţi în vacanţă. Ce
mai vacanţă.
Nu, sc mustră Ben. Trebuie să rămîi calm. Ascultă-l.
încurajează-l.
- Adevărat, pentru ei nu e vacanţă, admise Lenz. însă
nici n-au nevoie de vacanţă. Au nevoie de tratament! Sînt
de-a dreptul fascinanţi aceşti mici tincri-bătrîni. Se nasc bătrîni.
Dacă iei o celulă de la un nou-născut cu progeria şi-o pui sub
microscop lîngă una recoltată de la un bătrîn de nouăzeci de
ani - ei bine, nici măcar un specialist în biologie moleculară
nu poate remarca diferenţa! La un suferind de progeria, acele
mici vîrfuri sînt de la început mai scurte. Telomeri scurţi, vieţi
scurte.
- Ce le faci? întrebă Ben, în timp ce dr. Reisingcr şi
judecătoarea Mirian Bateman Stamberg, Arnold Carr şi ceilalţi
părăseau încăperea.
- Acele mici vîrfuri sînt asemenea unor mici contoare.
Nişte instrumente de cronometrat. Avem în organism o sută
de bilioane de celule; fiecare celulă conţine nouăzeci şi doi
de telomeri - asta înseamnă zece cvadrii'ioane de ceasuri mici
care transmit organismului nostru cînd e momentul să-şi
înceteze activitatea. Sîntemprograma'ţi dinainte să murim!

457
Lenz era incapabil să-şi stăpînească entuziasmul.
- Dar dacă am putea cumva să potrivim aceste ceasuri?
Să împiedicăm telomerii să se scurteze? Ei bine, s-a dovedit
că unele celule - de exemplu, anumite celule din encefal -
produc o substanţă, o enzimă ce repară micii telomeri, îi
reconstruieşte. Toate celulele noastre pot s-o producă, însă
din anumite motive n-o fac. Ne-am întrebat cum i-am putea
pune în funcţiune? Cum am putea face ca aceste mici ceasuri
să ticăie? Te-aş minţi dacă aş spune că a fost uşor. Chiar
dispunînd de bani şi de o echipă formată din cei mai străluciţi
oameni de ştiinţă ai lumii, tot a fost nevoie de cîteva decenii
şi de un număr de descoperiri ştiinţifice, cum ar ti conexiunea
genetică.
Asta justifica toate crimele, îşi zise Ben. Oameni care mor
pentru ca alţii să poată trăi mult.
Fă-l să vorbească, să explice. Ascundc-ţi mînia.
- Cînd ai făcut descoperirea asta? întrebă Ben.
- Acum vreo cincisprezece, douăzeci de ani.
- Şi cum de n-au reuşit alţii?
- Noi avem un avantaj care lor le lipseşte.
- Fonduri nelimitate.
Acordate de Max Hartman, gîndi Ben.
- Bineînţeles, şi asta a ajutat. Şi faptul că am lucrat aproape
neîntrerupt, încă din anii patruzeci. Marea deosebire constă
însă în experimentarea pe oameni. Orice ţară „civilizată" din
lume interzice acest lucru. Dar cît de mult poţi afla făcînd
teste pe şoareci? Primele noastre progrese le-am făcut
experimentînd pe copii afectaţi de progeria, o boală care nu
există la nici o altă specie din lumea animală. Continuăm să-i
folosim pe aceşti copii, pentru a înţelege interacţiunile
moleculare implicate în acest proces. Cîndva, n-o să mai avem
nevoie de ei. Deocamdată sînt indispensabili.
- Experimentarea pe oameni, spuse Ben, mascîndu-şi cu
greu repulsia.
Nu exista nici o deosebire între Jiirgen Lenz şi Gerhard
Lenz. Pentru ei - copiii bolnavi, refugiaţii, prizonierii din
lagăre nu erau decît nişte cobai.

458
- Copiii ăia refugiaţi din corturile îngrămădite de-afară,
zise Ben, pe care i-ai adus aici sub pretextul „umanitarismului".
Şi ei sînt folosiţi, nu-i aşa?
îşi aminti cuvintele pe care i le spusese Georges Chardin
şi le rosti cu voce tare:
- Masacrul inocenţilor.
Lenz se zbîrli.
- Aşa îi spun unii angeli rebelii, dar e o denumire mai
degrabă provocatoare. Da, unii trebuie să moară pentru ca
alţii să poată trăi. O idee condamnabilă, fără îndoială. încearcă
să dai îa o parte vălul sentimentalismului şi priveşte în faţă
crudul adevăr. Aceşti copii nefericiţi ar fi oricum ucişi în război
sau ar muri răpuşi de bolile sărăciei - şi pentru ce? Aici, ei
devin nişte salvatori, care vor schimba lumea. E mai moral
să le bombardezi casele, să-i laşi să fie mitraliaţi, să-i laşi să
moară prosteşte, aşa cum permite „lumea civilizată"? Sau e
mai justificat să le oferi ocazia de-a schima cursul istoriei?
Vezi dumneata, tipul de enzimă telomerază, necesar
tratamentului nostru, e mai rapid izolat din ţesuturile sistemului
nervos central-din celulele creierului mare şi ale cerebelului.
Acestea se găsesc în cantitate mult mai mare la tineri. Din
nefericire, enzima nu poate fi sintetizată: e o proteină
complexă, iar conformaţia ei este esenţială. Ca şi în cazul
altor proteine complexe, nu poate fi produsă prin mijloace
artificiale. Aşa că... trebuie s-o recoltăm de la fiinţele umane.
- Masacrul inocenţilor, repetă Ben.
Lenz dădu din umeri.
- Ideea de sacrificiu te tulbură, dar n-a tulburat lumea în
general. Douăzeci de mii de copii dispar în fiecare an. Oamenii
ştiu şi dau din umeri. Au ajuns să accepte acest fapt. Poate că
n-ar strica să se afle că acei copii n-au pierit în zadar. Am
avut nevoie de mulţi ani ca să perfecţionăm testele, tehnicile,
dozajele. Nu exista altă cale. Şi nici n-o să existe în viitorul
previzibil. Ne trebuie acel ţesut. Creierul unui copil de şapte
ani - un litru şi jumătate de substanţă gelatinoasă - e doar cu
puţin mai mic decît al unui adult, însă produce o cantitate de
459
telomerază de zece ori mai mare. E cea mai importantă, cea
mai valoroasă resursă naturală de pe pămînt. După cum spun
concetăţenii dumitale, ar fi mare păcat să se piardă.
- Aşa că-i faci să „dispară". în fiecare an. Mii de copii.
- Asta se întîmplă în zonele sfîşiate de conflicte, unde
speranţa lor de viaţă e, oricum, neglijabilă. Măcar nu mor
degeaba.
- Nu, nu mor degeaba. Mor pentru satisfacerea unui
capriciu. Pentru ca dumneata şi prietenii dumitale să trăiţi o
veşnicie, nu-i aşa?
Asta nu-i un om cu care să discuţi, îşi spuse Ben, conştient
că îi era tot mai greu să-şi stăpînească mînia.
Lenz rîse dispreţuitor.
- O veşnicie? Nici unul din noi n-o să trăiască o veşnicie.
Tot ce putem face e să oprim procesul de îmbătrînire în unele
cazuri. Enzima ne ajută să reparăm anumite vătămări ale pielii,
să corectăm neplăcerile provocate de bolile de inimă. Ar fi o
pierdere de vreme să încerci să-i redai cuiva de vîrsta mea
corpul de la patruzeci de ani...
-Oamenii ăştia, zise Ben, au venit aici ca să... ca să devină
mai tineri.
- Doar cîţiva dintre ei. Cei mai mulţi sînt personalităţi
publice şi nu-şi pot schimba radical înfăţişarea fără să atragă
atenţia. Aşa că vin aici, la invitaţia mea, ca să stopeze
îmbătrînirea şi să repare unele stricăciuni cauzate de vîrstă.
- Personalităţi publice? i-o întoarse batjocoritor Ben. Toţi
sînt bogaţi şi influenţi!
începea să înţeleagă ce făcea Lenz.
-Nu, Benjamin. Sînt personalităţi, liderii societăţii noastre.
Cei cîţiva care fac să progreseze civilizaţia noastră. Fondatorii
coiporaţiei Sigma au ajuns să înţeleagă lucrul ăsta. Au priceput
că civilizaţia este fragiîă şi că există o singură cale de a-i asigura
continuitatea. Viitorul statului industrializat trebuia protejat,
adăpostit de furtuni. Societatea putea progresa doar dacă
puteam împinge mai departe orizontul mortalităţii. An după
an, Sigma a folosit toate uneltele pe care le avea la îndemînă.

459
Acum, ţelurile iniţiale pot fi depăşite cu mijloace mai eficiente.
E vorba despre ceva mult mai eficient, ca să nu mai cheltuim
miliarde de dolari pentru viitorii şefi de stat şi grupuri de
acţiune politică. E vorba despre formarea unei elite stabile,
care să dăinuiască.
- Deci ăştia sînt liderii civilizaţiei noastre.
- Exact.
- Şi dumneata eşti omul care-i conduce.
Lenz zîmbi.
- Te rog, Benjamin. Nu mă interesează rolul de şef, dar
în orice organizaţie trebuie să existe un... coordonator.
- Şi nu poate fi decît unul.
- In cele din urmă, da.
- Şi ce se întîmplă cu cei care se opun regimului dumitale
„înţelept"? Presupun că sînt îndepărtaţi.
- Un coip trebuie să îndepărteze toxinele dacă vrea să
supravieţuiască, Benjamin.
Lenz vorbea cu surprinzătoare blîndeţe.
- Ceea ce descrii dumneata, Lenz, nu e o utopie, ci un
abator.
- Părerea dumitale nu e doar superficială, ci şi stupidă,
răspunse Lenz. Trăieşti într-o lume în care se cheltuiesc sume
mult mai mari pe medicamentele pentru disfuncţia erectilă
decît pentru bolile tropicale care seceră vieţile a milioane de
oameni anual. Care sînt deciziile dumitale personale? Cînd
cumperi o sticlă de Dom Perignon cheltuieşti nişte bani cu
care s-ar putea vaccina un sat din Bangladesh. Vor muri
oameni, Benjamin, drept rezultat al deciziilor şi priorităţilor
dumitale. Vorbesc serios. Poţi nega faptul că nouăzeci de
dolari, cît costă o sticlă de Dom Perignon, ar putea salva cu
uşurinţă vreo şase vieţi, poate chiar mai multe? Gîndeşte-te
la asta. Sticla conţine şapte sau opt pahare cu vin. Putem
spune că fiecare pahar reprezintă o viaţă pierdută. Dacă vei
înţelege acest lucru vei începe să-ţi pui întrebări de un nivel
superior: întrebări calitative, nu cantitative. Avem ocazia să
prelungim mult speranţa de viaţă utilă a unui mare umanist
460
sau gînditor, a cărui contribuţie la bunăstarea generală e
indiscutabilă. Comparată cu acest bine, ce mai înseamnă viaţa
unui păstor de capre sîrb? A unui copil analfabet destinat unei
vieţi de sărăcie şi infracţiuni mărunte? A unei ţigăncuşe care,
altfel, şi-ar fi petrecut zilele furînd din buzunarele turiştilor
aflaţi în excursie la Florenţa? Ai fost învăţat că viaţa e
sacrosanctă şi totuşi iei zilnic decizii conştient fiind de faptul
că unele vieţi sînt mai valoroase decît altele. Fiecare mare
realizare din istoria speciei noastre a fost posibilă doar cu
preţul multor vieţi omeneşti. „Nu există act de civilizaţie care
să nu fie în acelaşi timp un act de barbarie." Un mare gînditor
a spus asta, unul care a murit prea tînăr.
Stupefiat, Ben rămase fără grai.
- Vino, spuse Lenz, vrea să te salute cineva. Un vechi
prieten de-al dumitale.
- Profesorul Godwin?
- Ben.
Era vechiul său mentor din colegiu, pensionat de mult.
Acum însă părea mai tînăr cu cîteva decenii. John Barnes
Godwin, profesor emerit de istorie a Europei secolului
douăzeci, era în plină putere. El îi strînse puternic mîna lui
Ben.
- Dumnezeule, exclamă Ben.
Dacă nu l-ar fi cunoscut pe Godwin, nu i-ar fi dat mai
mult de cincizeci de ani. Profesorul era o spectaculoasă
ilustrare a realizărilor lui Lenz. Se aflau într-o mică anticameră
de lîngă sala mare, mobilată confortabil cu sofale şi fotolii,
veioze şi teancuri de ziare şi reviste în mai multe limbi.
Godwin părea îneîntat de uimirea lui Ben. Jiirgen Lenz
jubila.
- Probabil că nu ştii ce să crezi, spuse Godwin.
Ben avu nevoie de cîteva secunde înainte de-a răspunde.
- E un fel de-a spune.
- E extraordinar ce-a realizat doctorul Lenz. Ii sîntem cu
toţii profund recunoscători, dar în acelaşi timp conştienţi de
semnificaţia, de importanţa darului său. In fond, ne-au fost
redate vieţile. Nu atît tinereţea, cit... încă o şansă. O animare
amorţii.
Rămase o clipă pe gînduri înainte de a continua:
- Să fie împotriva naturii? Poate. Şi tratarea cancerului e
împotriva naturii. Emerson spunea că bătrîneţea e „singura
boală".
Ochii îi străluceau. Ben ascultă uluit. Apoi întrebă:
- De ce?
- De ce? Pe plan personal? Mai întrebi? Mi s-a dat încă o
viaţă.
- Domnilor, vă rog să mă scuzaţi, îi întrerupse Lenz.
Primul elicopter urmează să plece şi trebuie să-mi iau rămas-
bun. Ieşi aproape fugind din cameră.
- Ben, cînd ajungi la vîrsta mea, nu-ţi mai faci iluzii,
continuă Godwin. Nu te apuci să scrii cărţi despre care nu ştii
dacă o să apuci să lc termini. Dar gîndeşte-te la cîte pot să fac
acum. înainte de a mă chema doctorul Lenz simţeam că
luptasem, muncisem şi învăţasem zeci de ani ca să ajung unde
mă aflu, să ştiu ceea ce ştiu, să capăt înţelegerea pe care-o
am, dar că în orice moment totul putea să se oprească brusc:
„Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrîneţea ar putea", nu-i aşa?
- Chiar dacă toate astea sînt adevărate...
- Priveşte, Ben. Sînt în faţa ta. Uită-te la mine, ce
Dumnezeu! Nu eram în stare să urc scările de la Biblioteca
Firestone, iar acum pot să alerg.
Godwin, înţelese Ben, nu era doar un experiment reuşit,
ci făcea parte dintre ei - conspira alături de Lenz. Oare nu
ştia nimic despre atrocităţi, despre crime?
- Ai văzut ce se întîmplă aici - copiii refugiaţi din curte?
Mii de copii răpiţi. Asta nu te deranjează?
Godwin părea vizibil stînjenit.
- Recunosc că există aspecte despre care prefer să nu ştiu
nimic.
- E vorba despre uciderea a mii de copii! Tratamentul
impune asta. Lenz îi spune „recoltare", un eufemism drăguţ
pentru un masacru sistematic.
- E... Godwin şovăi. Ei bine, e o problemă morală
complexă. Honesta turpitudo est pro causa bona.
- „Pentru o cauză bună, păcatele sînt virtuoase", traduse
Ben. M-ai învăţat asta.
Deci Godwin trecuse la inamic; se alăturase lui Lenz.
- Important e că această cauză are un real merit.
Se duse încet spre o canapea de piele. Ben şedea în faţa
lui, pe o sofa.
- Eşti ataşat organizaţiei Sigma mai de mult?
- Da, de cîteva decenii. Şi mă consider privilegiat că mă
aflu aici pentru această nouă etapă. Sub conducerea lui Lenz,
situaţia va fi cu totul diferită.
- înţeleg că nu toţi colegii dumitale au fost de acord.
- A, da. Lenz îi numeşte angeli rebelii. îngeri răzvrătiţi.
Au existat cîţiva oameni care voiau să se opună. Fie că nu
avuseseră niciodată încredere în Lenz, fie că se simţeau
marginalizaţi de noua conducere. Presupun că vreo cîţiva
aveau remuşcări în legătură cu... sacrificiile ce se impuneau.
De cîte ori se schimbă puterea, trebuie să te aştepţi la o formă
de rezistenţă. Cu cîţiva ani în urmă, cînd Lenz a decis ca
proiectul lui să fie pregătit pentru testările actuale, a spus clar
că întregul colectiv va trebui să-l recunoască drept lider. N-a
făcut-o din vreo pornire egoistă. Trebuia luate nişte decizii în
legătură cu cine urma să fie... ei bine, admis în program,
atras în elita permanentă. Riscurile apariţiei unei disidenţe
erau prea mari. Lenz era liderul de care aveam nevoie. Cei
mai mulţi au recunoscut asta. Cîţiva nu.
- Spune-mi, planul vostru prevede ca, pînă la urmă,
tratamentul ăsta să fie accesibil tuturor oamenilor, sau numai
celor pe care el îi numeşte „cei mari"?
- Ei bine, ai abordat o chestiune serioasă. Am fost flatat
cînd Jürgen mi-a cerut să mă ocup de recrutarea, ca să zic
aşa, membrilor acestui măreţ grup de iluminaţi ai omenirii.
Wiedergeborenen, cum ne spune doctor Lenz, Renăscuţii.
Noi avem legături mult mai puternice şi mai numeroase decît
rămăşiţele grupului Sigma. I-am adus pe Walter şi pe vechea
mea prietenă Miriam Bateman - judecătoarea Miriam
462
Bateman. Am fost însărcinat să ajut la alegerea celor care par
să merite această şansă. Personalităţi din întreaga lume -
China, Rusia, Europa, Africa - de peste tot, fără prejudecăţi.
- Dar Arnold Carr nu e mult mai vîrstnic decît mine...
- De fapt, el e la vîrsta perfectă pentru începerea acestui
tratament. Dacă vrea, poate rămîne la vîrsta de patruzeci şi
doi de ani pentru tot restul foarte lungii sale vieţi. Sau poate
să revină la vîrsta biologică de trezeci şi doi de ani. Pînă acum,
sîntem patruzeci.
- înţeleg, îl întrerupse Ben, dar...
- Ascultă-mă, Ben! Celălalt judecător de la Curtea
Supremă pe care l-am ales, un mare jurist de culoare e fiul
unui mare dijmaş care a trăit în timpul segregaţiei rasiale, şi
după. Cîtă înţelepciune trebuie să fi acumulat în viaţă! Cine
l-ar putea înlocui? Sau pe un pictor a cărui operă
revoluţionează deja arta mondială? imaginează-ţi, Ben, dacă
marii compozitori, scriitori şi artişti ai lumii - ia-l pc
Shakespeare, ia-l pe Mozart, ia-l...
Ben se aplecă în faţă.
- Asta-i o nebunie! bubui el. Cei bogaţi şi puternici ajung
să trăiască de două ori mai mult decît cei săraci. Asta-i o
blestemată conspiraţie a elitei!
- Şi ce dacă? i-o întoarse Godwin. PI aton a scris despre
regele-filozof, despre guvernarea înţelepţilor. El a înţeles că
întreaga noastră civilizaţie înaintează şi regresează. învăţăm
nişte lecţii doar ca să le uităm. Tragediile istoriei se repetă -
Holocaustul, pe urmă genocidul care a urmat, ca şi cum
uitasem totul. Războaie mondiale. Dictaturi. Falşi profeţi.
Asuprirea minorităţilor. S-ar părea că nu ne dezvoltăm. Acum,
pentru prima dată, putem schimba toată situaţia asta. Putem
transforma specia umană!
- Cum? Sînteţi puţini. Asta-i altă problemă a elitelor.
Godwin îl privi o clipă pe Ben, apoi chicoti.
- „Noi, cei puţini, noi, cei puţini şi fericiţi, noi, gaşca de
prieteni" - da, totul pare fără speranţă şi nepotrivit pentru
marile ţeluri, nu? însă umanitatea nu progresează printr-un
proces de cunoaştere colectivă. Progresăm fiindcă un individ
463
sau o mică echipă face o descoperire, de pe urma căreia
beneficiază toţi ceilalţi. Acum trei secole, într-o zonă cu un
foarte mare procent de analfabeţi, unul sau doi oameni
descoperă calculul diferenţial, iar cursul istoriei noastre se
modifică radical. Cu un secol în urmă, alt om descoperă teoria
relativităţii, şi nimic nu mai e ca înainte. Spune-mi, Ben, ştii
exact cum funcţionează un motor cu ardere internă - ai putea
asambla unul dacă ţi-aş da părţile componente? Ştii cum se
vulcanizează cauciucul? Sigur că nu, dar cu toate acestea
beneficiezi de existenţa automobilului. Aşa stau lucrurile. în
lumea primitivă - ştiu că n-ar trebui să mai folosim cuvintele
asta, dar fii blînd cu mine - nu există o mare diferenţă între ce
ştie un membru al tribului şi cc ştie altul. în lumea occidentală
nu se înfîmplă la fel. Diviziunea muncii e însuşi semnul
civilizaţiei: cu cit mai accentuată e diviziunea muncii, cu atît
mai avansată e societatea. La Proiectul Manhattan a lucrat
un număr extrem de mic de oameni şi, cu toate acestea destinul
planetei a fost schimbat pentru totdeauna. In ultimul deceniu,
cîteva mici echipe au decodat genomul uman. Nu contează
că oamenii nu-şi mai amintesc care e diferenţa dintre Nyquil
şi niacin - oricum vor trage foloase. Peste tot, oamenii folosesc
computere personale tară să înţeleagă o iotă din limbajul
cibernetic. Cunoaşterea deplină aparţine celor aleşi, iar
mulţimile beneficiază de pe urma ei. Specia noastră n-a
progresat prin eforturi colective, ci prin indivizi, prin elite
foarte restrînse, care au descoperit focul, roata, unitatea
centrală de procesare, transformînd astfel peisajul vieţilor
noastre. Cc e adevărat în ştiinţă şi tehnologie poate fi adevărat
şi în politică, cu diferenţa că cunoştinţele se acumulează într-o
perioadă de timp mult mai lungă. Asta înseamnă că, atunci
cînd am ajuns să învăţăm din greşelile noastre, sîntem înlocuiţi
de nişte nou-veniţi mai tineri, care comit aceleaşi erori. Nu
învăţăm destul pentru că nu trăim destul. Cei care au întemeiat
Sigma au considerat situaţia asta drept o limitare inerentă,
una pe care specia noastră trebuie s-o depăşească pînă la urmă,
dacă vrea să supravieţuiască. începi să pricepi, Ben?
464
- Continuă, zise Ben.
- Eforturile grupului Sigma - încercarea noastră de a
modera politica erei postbelice - a fost doar începutul. Acum
putem schimba faţa întregii planete! Putem să asigurăm pacea
universală, prosperitatea şi securitatea, prin administrarea şi
eficientizarea înţeleaptă a resurselor planetare. Dacă asta e
ceea ce numeşti tu o conspiraţie a elitei - ei bine, ţi se pare
ceva rău? Dacă o mînă de nefericiţi refugiaţi de război trebuie
să-şi întîlnească Creatorul, mai devreme decît era programat,
ca să salveze lumea, e chiar o tragedie?
- Deci tratamentul e doar pentru cei aleşi de dumneata?
Vrei să-l interzici tuturor celorlalţi? Asta ar conduce la apariţia
a două categorii de fiinţe umane.
- Conducătorii şi cei conduşi. Dar asta-i inevitabil, Ben.
Vor fi „înţelepţii" şi masele guvernate. E singura modalitate
de-a construi o societate viabilă. Planeta e deja suprapopulată.
Multe dintre ţările Africii n-au nici măcar apă curată de băut.
Dacă toţi ar trăi de două sau trei ori mai mult, gîndeşte-te ce-ar
ieşi! Lumea s-ar prăbuşi! Lenz ştie că tratamentul trebuie să
fie accesibil doar cîtorva.
- Şi ce se întîmplă cu democraţia? Guvernarea de către
popor?
Obrajii lui Godwin se îmbujorară.
- Scuteşte-mă de retorica sentimentală, Ben. Relatarea
cruzimilor comise de oameni asupra altor oameni e însăşi
istoria: gloatele distrug ceea ce nobilii au construit cu atîta
trudă. în politică, principalul obiectiv a fost dintotdeauna
salvarea oamenilor de ei înşişi. Treaba asta n-ar fi primită
bine de studenţi, dar principiul aristocraţiei a fost totdeauna
corect: aristos, kratos - conducerea celor mai buni. Din păcate
aristocraţia nu i-a dat mereu pe cei mai buni. Dar imaginează-ţi
că, pentru prima oară în istoria umanităţii, ai putea raţionaliza
sistemul, ai putea crea o aristocraţie secretă, formată pe merit -
cu aceşti Weidergeborenen în chip de administratori ai
civilizaţiei.
Ben se ridică şi începu să se plimbe prin încăpere. Era
ameţit.
465
- Ben, cît ai tu, treizeci şi cinci, treizeci şi şase de ani? îţi
imaginezi că o să trăieşti veşnic. Aşa credeam şi eu la vîrsta
ta. încearcă să-ţi închipui că ai optzeci şi cinci, nouăzeci de
ani, poate că ai privi altfel lucrurile. Ai o familie nu-i aşa?
Ben nu-i răspunse. Furat de peroraţia bătrînului uitase de
Anna.
Nu, nu mai trebuia să piardă timpul. Cine ştie ce mai punea
la cale Lentz. înainte de a-şi pune planul în practică, auzi uşa
deschizîndu-se. în încăpere intră Lenz urmat de trei gardieni.
Cei trei zdrahoni îl imobilizară şi îi puseră cătuşele înainte ca
el să poată întreprinde ceva.
Godwin încercă să protesteze, dar nimeni nu-l băgă în
seamă.
Gardienii îl tîrîră prin sala cea mare, pe lîngă aparatele de
exerciţii şi monitoarele medicale.
Ţipă cît îl ţinu gura şi se lăsă greu. Dacă mai rămăsese pe-acolo
vreun Weidergeborenen, ar fi văzut că-l răpiseră şi-ar fi
obiectat. Nu erau oameni răi. Din păcate, nu văzu pe nimeni.
Al treilea gardian îl luă de subsuoară, alăturîndu-se
celorlalţi. Ben dădea din picioare şi se zbătea. Sosi şi al patrulea
gardian şi reuşiră să-l imobilizeze pe Ben, deşi el se răsucea
în toate părţile şi continua să strige.
îl înghesuiră într-un lift şi unul dintre gardieni apăsă
butonul etajului doi. După cîteva secunde, liftul se opri în
faţa unui coridor complet alb. în vreme ce gardienii îl duceau
pe sus - încetase să opună rezistenţă - trecu o infirmieră care
sc făcu că nu vede nimic.
îl duseră în ceea ce părea a fi o sală de operaţii transformată
şi-l suiră pe un pat. Un infirmier ce părea să-l fi aşteptat îi
prinse nişte legături colorate la glezne şi încheieturi. După ce
fu legat de pat, îi scoase cătuşele.
Epuizat, Ben zăcea întins, tară să se mişte. Cu excepţia
unuia, gardienii părăsiră încăperea. Cel ce rămăsese stătea de
pază lîngă uşa închisă, cu un Uzi atîrnîndu-i pe piept.
Uşa se deschise şi intră Jiirgen Lenz.
465
- îţi admir isteţimea, spuse el. Ştiam că vechea peşteră
este blocată, aşa că îţi mulţumesc că ai scos la iveală această
fisură în sistemul de securitate. Am ordonat deja dinamitarea
intrării.
Ben se întrebă: Godwin îl invitase într-adevăr să li se
alăture sau fostul lui mentor încerca doar să-l neutralizeze?
Lenz era prea bănuitor ca să aibă încredere în el.
- Godwin mi-a cerut să mă alătur proiectului, zise Ben.
Lenz împinse un cărucior metalic lîngă pat şi îşi făcu de
lucru cu un ac hipodermic.
- Godwin are încredere în dumneata, spuse Lenz,
întorcîndu-se. Eu nu.
Ben îl privi atent.
-N-ai încredere în ce privinţă?
- în privinţa respectării confidenţialităţii. A persoanelor
cu care ai vorbit deja dumneata sau curioasa dumitale prietenă.
Aici era vulnerabil!
- Dacă-i dai drumul tară să-i faci nimic, noi doi putem
încheia un tîrg, zise Ben. Obţinem fiecare ce doreşte.
- Şi, desigur, pot avea încredere că o să-ţi ţii cuvîntul.
- Ar fi în interesul meu, spuse Ben.
- Oamenii nu acţionează întotdeauna în propriul lor
interes. Dacă aş fi uitat vreodată asta, angeli rebelii s-ar afla
aici ca să-mi reamintească.
- Hai să vorbim pe şleau. Interesul meu e s-o eliberezi pe
Anna Navarro. Al dumitale, să păstrezi secretul asupra
proiectului. Putem face un tîrg.
- Ei bine... spuse Lenz neîncrezător. Poate. Dar mai întîi
o să am nevoie de puţină sinceritate provocată chimic, ca să
am un termen de comparaţie.
Ben încercă să-şi alunge panica.
- Ce-nseamnă asta?
- Nimic rău. De fapt, e o experienţă plăcută.
-Nu cred că ai timp pentru aşa ceva. Mai ales că oamenii
legii trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. E ultima dumitale
şansă de a negocia.
466
- Domnişoara Navarro e singură aici, zise Lenz. N-a
chemat pe nimeni. Chiar ea mi-a spus.
Continuă să conversezi. Distrage-i atenţia.
- De unde ştii că poţi avea încredere în oamenii de ştiinţă
din echipa dumitale?
-Nu am. Totul, toate materialele, computerele, lamelele,
formulele pentru perfuzii - totul se află aici.
Ben insistă.
- Şi, totuşi, eşti vulnerabil. Cineva ar putea avea acces la
codurile depozitelor exterioare pentru dosarele cu date. Nici
un cifru nu e infailibil.
- Exact. Din acest motiv nu există depozite exterioare,
zise Lenz, evident satisfăcut că descoperise erorile din
supoziţiile lui Ben. Ăsta-i un risc pe care nu mi-l pot permite.
Sincer vorbind, n-am ajuns unde mă aflu încrezîndu-mă prea
mult în semenii mei.
- Dacă tot sîntem amîndoi sinceri, vreau să te întreb ceva.
- Spune.
Lenz apăsă antrebraţul stîng al lui Ben pînă cînd o venă
deveni vizibilă.
- Aş vrea să ştiu de ce-ai pus să fie ucis fratele meu.
Lenz înfipse acul în venă.
- N-ar fi trebuit să se întîmple asta. Nişte fanatici din
serviciul meu de securitate au facut-o. Regret profund. O
teribilă greşeală. Oamenii se temeau că descoperirea
conducerii iniţiale a grupului Sigma avea să ne pericliteze
activitatea.
- Şi tatăl meu? Tot „fanaticii" dumitale l-au ucis?
- Pe Max? Lenz părea surprins. Max e un geniu. ÎI admir
foarte mult. O, nu, nu m-aş atinge de un fir de păr din capul
lui.
- Atunci unde e?
- A plecat undeva? întrebă Lenz.
Continuă.
- Atunci de ce i-ai ucis pe toţi bătrînii ăia...?
- Curăţenia casei. Cei mai mulţi erau implicaţi personal
467
în activitatea grupului Sigma şi căutau să se opună
inevitabilului. Se plîngeau că Sigma intrase sub stăpînirea mea,
se simţeau marginalizaţi. O, toţi membrii noştri au fost trataţi
cu generozitate...
- Ţinuţi în laţ, vrei să spui. Au fost plătiţi pentru a păstra
discreţia.
- Cum doreşti. Dar nu mai era suficient. Cert este că au
refuzat, să zicem, să accepte programul. Apoi erau cei care
deveniseră inoportuni, poate indiscreţi, care încetaseră de
mult să mai ofere ceva. Deveniseră nişte fire slabe şi venise
timpul să fie tăiate. Poate că sună dur, dar cînd miza e atît
de mare, nu le tragi oamenilor o săpuneală, nici nu le dai
peste mînă, nici nu le acorzi o „pauză", nu? lei măsuri mai
drastice.
Nu renunţa, îşi spuse Ben. Ţine-l de vorbă.
- Uciderea acelor oameni a reprezentat un risc stupid, nu
crezi? Morţile acelea erau menite să trezească bănuieli.
- Te rog. Toate morţile au părut naturale. Şi, chiar dacă
toxina ar fi fost descoperită, oamenii ăia aveau o mulţime de
duşmani...
Lenz auzi zgomotul în aceeaşi clipă cu Ben.
O rafală de mitralieră în apropiere.
Pe urmă alta, şi mai aproape.
Un strigăt.
Lenz se întoarse către uşă, cu seringa în mînă şi spuse
ceva gardianului de la intrare.
Uşa se deschise cu o rafală de gloanţe.
Un ţipăt şi gardianul se prăbuşi într-o baltă de sînge.
Lenz se lăsă la podea.
în pragul uşii apăru Anna.
Trăieşte, nu ştiu cum a făcut, dar trăieşte.
- Ben! strigă ea, încuind uşa. Ben, eşti bine?
- Sînt în regulă, răspuse el.
- Ridică-te! ţipă ea la Lenz. Ticălos blestemat,
înainta cu mitraliera ridicată. Purta un halat scurt, alb.
Lenz se ridică. Avea faţa roşie şi părul argintiu răvăşit.
468
- Gardienii mei vor sosi imediat, spuse Lenz, dar vocea îi
tremura.
- Nu miza pe asta, răspunse Anna. Am încuiat toate uşile
din aripa asta. Sînt blocate.
- L-ai ucis pe gardianul ăsta, zise Lenz încercînd să
braveze. Ştiam că Statele Unite îşi educă agenţii să ucidă numai
în legitimă apărare.
- N-ai aflat? Sînt în afara serviciului, spuse Anna. Ţine-ţi
mîinile departe de corp. Unde ţi-e arma?
- Nu am armă.
Anna se apropie de el.
- Nu te superi dacă mă uit, nu? Depărtează mîinile de
corp, am zis.
Făcu un pas spre Lenz şi îşi strecură mîna liberă sub sacoul
lui.
- Ia să vedem, zise ea. Sper s-o pot face fără să mi se
descarce arma. Nu prea sînt obişnuită cu chestiile astea mici.
Lenz păli.
Anna scoase un pistolet din haina lui Lenz.
- Ia te uită, zise ea. Grozavă sculă pentru un bătrîn, Jurgen.
Sau prietenii tăi tot Gerhard îţi spun?
Ben privea scena cu răsuflarea tăiată.
Lenz zîmbi ciudat. Anna puse în buzunar arma lui
Lenz.
- Multă vreme am fost nedumerită, zise ea. Laboratorul
federal de identificare a verificat amprentele, dar n-a găsit
nimic. Au încercat la dosarele serviciului secret al armatei,
tot nimic. Apoi au ajuns la vechile cartele din timpul războiului,
şi imediat după, care nu fuseseră introduse în computere.
Amprentele dumitale de ofiţer SS se aflau în dosarele armatei,
probabil fiindcă fugiseşi din Germania.

468
Lenz o privea zîmbitor.
- Tehnicienii au bănuit că amprentele de pe fotografia
trimisă erau vechi. Totuşi ceva li s-a părut ciudat şi anume
grăsimea de pe amprente, reziduuri de transpiraţie spun ei,
era proaspătă. N-avea nici o logică.
Ben se uită la Lenz. Da, semăna cu acel Gerhard Lenz
care apărea în fotografie cu Max I Iartman. In acea poză din
1945, Lenz avea vreo patruzeci şi cinci de ani. Asta însemna
că acum depăşea suta.
Părea imposibil.
-Am fost primul meu pacient, spuse calm Gerhard Lenz.
Acum aproape douăzeci dc ani am reuşit pentru prima oară
să opresc, apoi să inversez propriul meu proces de îmbătrînire.
Cu cîţiva ani în urmă am inventat o formulă care acţionează
fără riscuri asupra oricui. Privea în depărtare, absent. Asta
însemna că tot ce susţinuse Sigma putea fi realizat acum în
deplină siguranţă.
- In regulă, îl întrerupse Anna. Dă-mi cheile de la legături.
- Nu le am. Infirmierul...
- Las-o baltă.
Ea mută mitraliera în mîna dreaptă, scoase o agrafa dintr-un
buzunar al jachetei şi-i desfăcu legăturile lui Ben. Apoi îi
întinse un obiect lung din plastic, pe care el îl privi şi înţelese
imediat.
- Nu mişca, strigă Anna, ridicînd arma în direcţia lui Lenz.
Ben, ia curelele astea şi leagă-l pe ticălos de ceva. Privi grăbită
înjur. Trebuie să ieşim de-aici cît mai repede posibil şi...
- Nu, zise Ben hotărît.
Ea se întoarse surprinsă.
-Ce vrei să...?
- Are prizonieri aici - tineri în corturile de afară, copii
bolnavi în saloane. Trebuie să-i eliberăm mai întîi pe ei!
Anna acceptă imediat.
- Cea mai rapidă soluţie e să întrerupem sistemul de
securitate - electricitatea din garduri, să descuiem... Se
469
întoarse către Lenz. Există un panou central de control, un
dispecerat, în biroul dumitale. O să facem o mică plimbare.
Lenz răspunse pe un ton indiferent.
- Mă tem că nu ştiu despre ce vorbeşti. Sistemul de
securitate al clinicii e controlat din staţia centrală de pază de
la primul etaj.
- Scuze, zise Anna. Am „discutat" deja cu unul dintre
gardienii dumitale. Arătă cu ţeava armei spre o uşă închisă,
nu cea prin care intrase. Să mergem.
Biroul lui Lenz era imens şi întunecat, precum o catedrală.
O lumină palidă se strecura prin ferestrele înguste, tăiate în
pereţii de piatră aflaţi deasupra capetelor lor. încăperea era
în penumbră, cu excepţia unui mic cerc de lumină aruncat de
o veioză din sticlă verde de pe biroul din lemn masiv de nuc
al lui Lenz.
- Presupun că n-o să obiectezi dacă aprind lumina ca să
văd ce fac, zise Lenz.
- îmi pare rău, spuse Anna. N-avem nevoie de ea. Du-te
în partea cealaltă a biroului şi apasă pe butonul care ridică
panoul de control. Să nu ne complicăm.
Lenz ezită o clipă, apoi urmă instrucţiunile.
- Ăsta-i un exerciţiu inutil, spuse el cu dispreţ, ocolind
biroul.
Anna îl urmă, cu arma îndreptată spre el.
Ben veni în spatele ei. A doua pereche de ochi, în caz că
Lenz încerca ceva, aşa cum era de presupus.
Lenz apăsă pe un buton îngropat în marginea din faţă a
biroului. Se auzi huruitul unui mecanism şi din mijlocul tăbliei
biroului se ridică o bucată lungă şi plată, ca o piatră de
mormînt: un panou din oţel lucios.
în placa de oţel era instalat un ecran plat, pe care
erau dispuse nouă mici pătrate ce licăreau albăstrui, în
şiruri de cîte trei. Fiecare ecran pătrat oferea o imagine
diferită din interiorul şi exteriorul castelului. Sub panou
se vedea un şir de comutatoare argintii.
470
Pe un ecran se vedeau copii bolnavi de progeria
jucîndu-se, priponiţi de nişte stîlpi; pe altul, refugiaţii se
plimbau în jurul corturilor. Gardienii stăteau la intrări. Alţi
gardieni patrulau prin zonă. De-a lungul gardurilor
electrificate, clipeau intermitent nişte lămpi roşii, indicînd
că sistemul funcţiona.
- Dă-i drumul, ordonă Anna.
Lenz începu să răsucească comutatoarele, de la stînga la
dreapta. Nu se întîmplă nimic, nici un semn de întrerupere a
sistemului de securitate.
- O să găsim alţi bolnavi de progeria, spuse Lenz în timp
ce răsucea întrerupătoarele. Există numeroşi tineri refugiaţi
de război, copii strămutaţi cărora n-o să le ducă nimeni dorul.
Există mereu un război pe undeva.
Lămpile roşii se stinseră. Un grup de copii refugiaţi se
jucau lîngă o poartă înaltă de fier. Unul dintre ei observase că
lămpile roşii încetaseră să clipească. Altul alergă spre poartă
şi trase de ea.
Poarta se deschise încet.
Copilul ieşi, ezită o clipă, apoi le făcu celorlalţi semn. Pe
rînd, păşind neîncrezători, copiii se strecurară afară.
Lenz privea scena cu o expresie imperturbabilă. Anna îl
supraveghea atent, gata să tragă dacă ar fi fost nevoie.
Pe alt ecran, se vedea uşa de la salonul copiilor larg
deschisă. O infirmieră le făcea semn să iasă, privind pe furiş
înjur.
- Pentru voi nu va li la fel de uşor să ieşiţi. Patruzeci şi
opt de gardieni au fost antrenaţi să împuşte orice intrus.
întinse mîna spre o lampă din alamă ca s-o aprindă. Ben
crezu că intenţiona s-o arunce spre ei, dar Lenz trase de o
protuberantă de la bază şi scoase un pistol mic cu care-l aţinti
pe Ben.
- Lasă-l jos! strigă Anna.
Ben se afla la cîţiva paşi de Anna şi Lenz nu-i putea nimeri
pe amîndoi.
471
- Ce-ar fi să pui imediat arma jos, zise Lenz. în felul ăsta,
nimeni n-o să fie rănit.
- Nu-ţi dai seama că sîntem în superioritate?
- Ba da, dar dacă încerci să tragi în mine, prietenul
dumitale o să fie ucis. Gîndeşte-te dacă merită.
- Aruncă arma aia, strigă Anna.
- Chiar dacă reuşeşti să mă ucizi, n-o să schimbi nimic.
Cercetările vor continua şi fără mine, însă prietenul dumitale
Benjamin va muri.
- Nu! se auzi un strigăt răguşit.
Glasul unui bătrîn.
Lenz întoarse capul ca să-l vadă pe cel care strigase.
~ Lasă-l să plece!
Vocea venea dintr-un colţ mai întunecat al încăperii. Lenz
îndreptă arma într-acolo, pe urmă se răzgîndi şi o întoarse
din nou spre Ben.
- Lasă-mi fiul să plece!
în lumina slabă, Ben distingea o siluetă care şedea. Era
tatăl lui şi ţinea o armă în mînă.
Preţ de o clipă, Ben rămase tară grai.
Mai calmă acum, tot vocea lui Max se auzi din nou:
- Lasă-i pe amîndoi să plece.
-Ah, Max, prietene, strigă Lenz uşurat. Poate că-i faci tu
să priceapă despre ce e vorba.
- Destul cu crimele, zise Max. Destul cu vărsarea de sînge.
S-a terminat.
Lenz se crispa.
- Eşti un bătrîn nesăbuit, spuse el.
- Ai dreptate, zise Max.
Rămase pe scaun, dar arma lui era îndreptată spre Lenz.
- Şi în tinereţe am fost nesăbuit. Am fost ademenit de tine
atunci, ca şi acum. Toată viaţa mi-a fost frică de tine şi de
oamenii tăi. De ameninţările voastre. De şantajul vostru. Furia
îl cuprinse şi ridică vocea. Orice aş fi făcut, voi eraţi mereu
acolo.
471
- Poţi să laşi arma jos, prietene, spuse Lenz cu blîndeţe.
Arma lui era îndreptată spre Ben, dar o fracţiune de
secundă se întoarse către Max.
Voi sări şi-I voi trînti la podea cînd i se va distrage atenţia,
îşi zise Ben.
Max continuă să vorbească de parcă în încăpere n-ar fi
fost decît Lenz.
- Nu vezi că nu-mi mai e frică de tine? N-o să-mi iert
niciodată că v-am ajutat, pe tine şi pe prietenii tăi. Am încheiat
pactul cu diavolul. Cîndva, am crezut că e bine ce fac, pentru
familia mea, pentru viitorul meu şi al omenirii. Dar m-am
amăgit singur. Ce i-ai tăcut fiului meu, lui Pctcr...
Vocea i se stinse.
- Ştii bine că asta nu trebuia să se întîmple! protestă Lenz.
Este vina unor oameni din serviciul de securitate, care şi-au
depăşit competenţa.
- Destul! răcni Max. Nu mai vreau să aud! Ajunge cu
minciunile tale blestemate!
- Dar proiectul, Max. Doamne, omule, cred că nu
înţelegi...
- Nu, tu nu înţelegi. Crezi că-mi pasă de visurile tale
de-a face pe Creatorul? Crezi că mi-a păsat vreodată?
-Ţi-am făcut o favoare invitîndu-te aici. Ce încerci să-mi
spui? Lenz începuse să-şi piardă controlul.
- Greşeală? Dar asta nu-i decît o continuare a ororii. Tu
ai sacrificat totul pentru visul tău de-a trăi veşnic. Max respira
greu. Eşti pe cale să mi-l iei şi pe singurul copil rămas! După
tot ce-ai luat de la mine.
-Acum încep să pricep. Cînd ai venit la noi, ai făcut-o cu
intenţia de-a ne trăda.
-Era singura cale de-a intra într-o cetate ferecată. Singura
cale de a vă supraveghea din interior.
Lenz vorbi ca pentru sine:
- întotdeauna am greşit imaginîndu-mi că şi ceilalţi sînt
la fel de mărinimoşi ca mine - la fel de preocupaţi de binele
general. Mă dezamăgeşti, Max.
472
- Pretinzi că eşti interesat de progresul omenirii! strigă
Max. Şi-mi spui mie că sînt un bătrîn nesăbuit! Dar tu ce eşti?
Un monstru.
Lcnz întoarse privirea spre Max, aflat în colţul întunecat,
şi în aceeaşi clipă, cînd Ben se încorda să sară, se auzi un
pocnet sec - riposta unui pistol de calibru mic - şi Lenz păru
mai degrabă surprins decît şocat văzînd un mic cerc roşu
apărut pe buzunarul de la piept al halatului său alb. Ţintind în
direcţia lui Max, Lenz apăsă de trei ori pe trăgaci.
O a doua pată roşie apăru pe pieptul lui Lenz. Braţul drept
îi atîrna inert şi pistolul căzu cu zgomot pe podea.
Anna coborî încet ţeava armei, privindu-l cu atenţie.
Pe neaşteptate, Lenz sări la Anna, trîntind-o la podea şi
strîngîndu-i laringele ca într-o menghină cu mîna stingă. Ea
încercă să se ridice, însă el o izbi cu capul de pardoseală.
Ben, turbat de furie, strîngîndîn mînă cilindrul de plastic
pe care i-l dăduse Anna, ridică mîna dreaptă şi înfipse acul
hipodermic direct în gîtul lui Lenz.
Lcnz urlă de durere. Ben apăsă pistonul seringii.
Pe chipul lui Lenz se întipări o expresie de groază. Duse
mîinile la gît, găsi seringa, o smulse şi privi eticheta.
Verdammt nochmall Seheiss Jesus Christus!
Băşici de salivă îi apărură la gură şi căzu pe spate. închidea
şi deschidea gura de parcă ar fi încercat să ţipe, cînd de fapt
încerca să respire.
Apoi corpul îi deveni rigid.
- Cred că e mort, icni Ben, cu răsuflarea tăiată.
- Sigur că e mort, spuse Anna. Ăsta-i cel mai puternic
opiaceu care există. Au provizii destul de mari în dulapurile
cu medicamente. Hai să ieşim de-aici! Cu toţii! Se uită la
Max Hartman.
- Duceţi-vă, şopti Max. Lăsaţi-mă aici. Trebuie să plecaţi
imediat, gardienii....
- Nu, zise Ben. Vii cu noi.
- Fir-ar să fie, spuse Anna. Am auzit elicopterul decolînd,
aşa că varianta asta cade. Ia spune, cum ai intrat aici?
473
- Printr-o peşteră.... de sub proprietate.... se deschide la
subsol. Dar au găsit-o.
- Lenz avea dreptate, sîntem terminaţi, nu există cale de
ieşire.
- Ba există o cale, zise Max cu glas stins.
Ben se apropie de el şi rămase şocat de ceea ce văzu.
Max, îmbrăcat într-o pijama bleu de spital, îşi ţinea mîinile
la baza gîtului, unde-l lovise glonţul tras de Lenz. Sîngelc se
scurgea pe sub degetele lui tremurătoare. Veşmîntul subţire
de bumbac avea imprimat numărul optsprezece.
- Nu! strigă Ben.
- Elicopterul personal al lui Lenz, şopti Max. Ajungi la
arcadă prin pasajul din spate, spre capătul din stînga...
Mai şopti cîtcva instrucţiuni şi apoi i se adresă lui Ben:
- Spune-mi că înţelegi.
Ochii lui Max îl priveau rugători.
- Da, zise Ben, reuşind cu greu să vorbească.
Spune-mi că înţelegi — tatăl lui sc referea, desigur, la
instrucţiunile pe care i le dăduse, însă Ben se ghidi că vorbele
mai însemnau şi altceva. Spune-mi că înţelegi: spune-mi că
înţelegi deciziile dificile pe care le-am luat în viaţă, ştiind că
erau greşite.
Spune-mi că le înţelegi. Spune-mi că înţelegi cine sini eu
de fapt.
De parcă s-ar fi resemnat, Max îşi luă mîinile de la gît, iar
sîngele începu să ţîşnească în ritmul regulat al bătăilor inimii
lui.
Spune-mi că înţelegi.
Da, îi zise Ben. înţeleg.
Lui Max îi căzu capul pe spate. Era mort.
Ben şi Anna porniră în goană pe coridor. în alergare,
banduliera Annei se răsucise după ţeava mitralierei,
scoţînd un zgomot înfundat. în orice clipă puteau fi
474
înconjuraţi, dar gardienii ezitau ştiindu-i înarmaţi. Nici un
paznic plătit, oricît de loial ar fi, nu-şi primejduieşte viaţa în
mod inutil.
Indicaţiile date de Max se dovedeau exacte.
Cotiră la dreapta şi ajunseră la o scară.
Ben deschise uşa din oţel. Anna trase o rafală spre palier.
Cînd intrară, se auzi o salvă: un gardian aflat la etajul inferior
trăgea prin spaţiul îngust dintre scări. Nu se afla într-un unghi
din care să ţintească cu precizie, însă puteau fi loviţi de
gloanţele ce ricoşau.
- Urcă pe scară, îi şopti Anna lui Ben.
- Dar Max spunea că elicopterul e jos, protestă Ben.
- Fă ce-ţi spun. la-o la fugă pe scări. Cu zgomot.
Ben o porni, tropăind pe scări.
Anna se lipi de perete, în afara cîmpului vizual al celui
aflat pe palierul de jos. După cîteva clipe, acesta, auzindu-l
pe Ben, o porni în sus, ca să-şi ajungă vînatul din urmă.
Anna rămase în aşteptare, cu degetul pe trăgaci. Cînd
aprecie că omul se afla suficient de aproape, sări pe scară şi
trase.
Anna îi văzu tunica umplîndu-se de sînge în vreme ce
descărca arma în gol. Apoi gardianul căzu şi se rostogoli pe
scări.
-- Anna! strigă Ben.
- Vino! răspunse ea. Ben coborî în fugă şi se întîlniră la
nivelul hangarelor, în faţa unei uşi din oţel vopsit cenuşiu.
Intrară în hangarul cu numărul şapte şi văzură elicopterul
care lucea în lumina palidă. Era un Augusta 109 negru, nou-
nouţ, de fabricaţie italiană, cu roţi în Ioc de tălpice.
- Chiar poţi să pilotezi chestia asta? întrebă Anna, după
cc se urcară în cabină.
Aşezat în carlingă, Ben privea tabloul de comenzi. Pilotase
o singură dată un elicopter, un aparat de antrenament, avînd
alături un pilot profesionist. Cercetă carlinga slab luminată,
căutînd ecranele instrumentelor de bord.
Preţ de o clipă, gîndul îi zbură la tatăl său - un emigrant,
un om chinuit.
474
Ben îşi scutură capul ca să alunge acea imagine. Trebuia
să se concentreze, altfel vor muri amîndoi.
Hangarul n-avea acoperiş.
- Anna, vreau să ai mitraliera pregătită, în caz că apare
vreun gardian.
- Nu vor trage, spuse Anna, exprimînd mai degrabă o
dorinţă decît o certitudine. Ei ştiu că e elicopterul lui Lenz.
Din spate se auzi o voce.
- Chiar aşa. Bănuiai că Lenz n-o să aibă pasageri care să-l
aştepte, domnişoară Navarro?
Se întoarseră amîndoi şi-l văzură pe pasagerul ghemuit în
compartimentul din spate - un bărbat cu păr alb, cu ochelari
mari, cu rame translucide, de culoare oraj. Purta un costum
elegant, cămaşă albă şi o cravată oliv din mătase, iar în mînă
ţinea o armă automată cu ţeava scurtă.
-Alem Burtlett, şopti Anna.
- Aruncă-mi arma dumitale, domnişoară Navarro.
Pistolul meu e aţintit spre dumneata. Aş regreta profund
dacă aş fi nevoit să apăs pe trăgaci. Gloanţele ar distruge
parbrizul şi-ar putea deteriora fuselajul. Ceea ce ar fi
regretabil, cîtă vreme avem nevoie de aparatul ăsta ca mijloc
de transport.
încet, Anna puse mitraliera pe podea şi o împinse către
Bartlett.
- Mulţumesc, domnişoară Navarro, zise Bartlett. Nu ştiu
dacă mi-am exprimat cum se cuvine mulţumirile melc pentru
că l-ai găsit pe Gaston Rossignol pentru noi. Bătrînul
intenţiona să ne provoace multe necazuri.
-Ticăloşiile, spuse Anna în şoaptă. Ticălos nenorocit.
- lartă-mă, înţeleg că nu e momentul şi locul potrivit
pentru o caracterizare, domnişoară Navarro. Dar e regretabil
faptul că, făcîndu-ne atîtea excelente servicii, ai început să
strici tot ce realizaseşi. Acum spune-mi, unde e doctorul
Lenz?
- E mort, spuse Ben.
475
Preţ de o clipă, Bartlett rămase tăcut. Apoi în ochii
lui cenuşii apăru o sclipire. Mort? Mîna i se încleşta pe
puşca automată. Idioţilor! Ridică brusc glasul. Idioţi
distructivi! Vreţi să distrugeţi un lucru a cărui frumuseţe
n-aţi putea-o înţelege nicidodată. Cine v-a dat dreptul să
faceţi asta? Tăcu din nou, vizibil înfuriat. Duceţi-vă
dracului amîndoi!
■- După dumneata, Bartlett, zise Ben.
- Dumneata eşti Benjamin Hartman. îmi pare rău că ne
întîlnim în împrejurările astea, dar vina îmi aparţine. Trebuia
să ordon să fii ucis o dată cu fratele dumitale. Probabil că am
devenit mai sentimental o dată cu vîrsta. Ei bine, tinerii mei
îndrăgostiţi, mă tem că voi doi m-aţi obligat să iau nişte decizii
dificile.
în parbrizul carlingii se reflecta ţeava lungă a armei Iui
Bartlett. Ben stătea cu ochii pe ea.
- Mai întîi de toate, continuă Bartlett după o pauză, va
trebui să mă bizui pe îndemînarea dumitale de pilot. Există o
pistă de aterizare lîngă Viena. O să te îndrum într-acolo.
Ben privi automatul lui Bartlett şi ridică întrerupătorul
bateriei.
Se auzi declicul bujiilor cuplate, apoi geamătul
demarorului şi motorul porni. Aparatul era complet
automatizat, înţelese Ben, ceea ce-l făcea mult mai uşor de
pilotat.
- Strînge-ţi bine centura, îi şopti Ben lui Anna.
Trase în sus maneta dublă şi auzi rotoarele încetinind. Apoi
răsună un fel de claxon; motorul îşi încetini şi el turaţia.
- La naiba, spuse Ben.
- Ştii ce faci acolo? întrebă Bartlett, furios.
- E doar puţin ruginit, răspunse Ben.
înşfacă cele două manşe ale acceleraţiei şi le împinse în
faţă.
Motorul şi cele două rotoare porniră din nou. Elicopterul
se înclină în faţă, apoi în stînga şi-n dreapta.
Ben trase brusc înapoi acceleraţia: elicopterul se opri,

476
trepidînd. El şi cu Anna fură proiectaţi în faţa, dar centurile îi
reţinură; Bartlett, aşa cum sperase Ben, se izbi de grilajul din
spatele carlingii.
Cînd auzi zdrăngănitul tăcut de arma lui Bartlett, care se
lovise de peretele despărţitor, Ben îşi dădu jos centura şi
acţiona.
Bartlett era încă şocat de impact; o şuviţă de sînge îi curgea
din nara dreaptă. Cu iuţeala unei feline, Ben se aruncă peste
scaun şi plonja peste Bartlett, ţinîndu-i umerii pe planşcul
elicopterului. Bartlett nu opuse rezistenţă. Ben se întrebă dacă
leşinase sau murise.
- Mai am nişte curele la mine, zise Anna.
în cîtcva secunde ea îi legase mîinile şi picioarele, lăsîndu-l
pe fostul ei şef trîntit pe spate.
—Iisuse, zise Anna. N-avem timp. Trebuie să-i dăm bătaie.
Gardienii... sînt pe drum!
Ben împinse cele două manşe în faţă şi răsuci maneta
dublă, ţinînd strîns volantul. Maneta dublă controla
ascensiunea elicopterului, iar volantul direcţia. Botul
elicopterului se întoarse spre dreapta, şi aparatul începu să
ruleze spre pajiştea înzăpezită, scăldată în lumina rece a lunii.
-Rahat! strigă Ben, împingînd maneta dublă în jos ca să
reducă puterea, pentru a stabiliza aparatul.
Trase uşor maneta în sus, mărind încet puterea. Apoi
împinse în faţă manşa, văzu botul lăsîndu-se, şi mări puţin
turaţia.
Elicopterul rula pe zăpadă.
Maneta dublă era pe jumătate ridicată.
La viteza de douăzeci şi cinci de noduri elicopterul se
desprinse de sol.
Erau în aer.
Ben trase de manşă ca să mărească turaţia; botul aparatului
se îndreptă. Continuau să se înalţe.
Mai mulţi gardieni alergau cu mitralierele aţintite spre
elicopter. Cîteva gloanţe loviră carlinga.
- Parcă spuneai că n-or să tragă în elicopterul lui Lenz.
-- Trebuie că au aflat ce-a păţit bunul doctor, zise Anna şi
scoase ţeava mitralierei pe geamul de lîngă ea. Trase o rafală.
8
477
Unul dintre gardieni căzu la pămînt. Mai trase una şi un alt
gardian se prăbuşi.
- In regulă, spuse ea, cred că deocamdată n-avem
probleme.
Acum erau exact deasupra castelului. Aparatul se
stabilizase şi îl putea pilota ca pe un avion.
Ben sesiză o mişcare bruscă şi, cînd se întoarse, simţi o
durere ascuţită, la baza gîtului şi în umeri.
Anna ţipă.
După respiraţia fierbinte şi umedă de lîngă faţa lui, Ben
înţelese ce se mtîmplase. Bartlett, cu braţele şi picioarele legate,
se aruncase spre Ben, atacîndu-l cu singura armă rămasă la
îndemînă - fălcile lui.
Un sunet gutural, precum mîrîitul unei jivine din junglă, ieşi
din gîtul lui Bartlett, care-şi înfipse dinţii mai adînc în gîtul lui Ben.
Ben lăsă maneta ca să-l înhaţe pe Bartlett şi elicopterul
începu să se încline periculos într-o parte.
Nu se terminase! Anna ştia că, dacă ar fi tras în Bartlett,
risca să-l omoare pe Ben. îşi vîrî mîinile în părul lui Bartlett şi
trase cu toată puterea. Bartlett nu ceda. Părea să-şi fi
concentrat toate forţele înfigîndu-şi dinţii în carnea lui Ben.
Era tot ce-i rămăsese de făcut. Unica şansă de
supravieţuire.
în timp ce gura lui ţinea ca într-o menghină ceafa lui Ben,
Bartlett se zvîrcolea, se zbătea, se răsucea, lovind-o pe Anna
cu ambele picioare. O rafală de aer rece umplu deodată
elicopterul. în zvîrcolelile lui, Bartlett deschisese uşa dinspre
scaunul Annei.
O altă mişcare nimeri pedalele care controlau rotoarele
de la coadă, şi elicopterul începu să se învîrtă spre stînga,
rotindu-se întîi încet, apoi din ce în ce mai repede. în timp ce
forţa centrifugă sporea, Anna începu să alunece spre uşa
deschisă. Se prinse de capul lui Bartlett şi îşi înfipse unghiile
adînc, vîrîndu-şi degetul în orbita lui.
- Gura mare, ticălosule! strigă ea, apăsînd ochiul lui
Bartlett. în sfîrşit, cu un ţipăt înfiorător, Bartlett îşi desprinse
fălcile din ceafa lui Ben.
Anna şi Bartlett alunecau spre uşa deschisă, riscînd să se
478
prăbuşească. Pe urmă, Alina simţi o strînsoare ca de fier la
încheietură: Ben întinsese mîna şi-o înşfăcase, trăgînd-o
înapoi, în timp ce elicopterul continua să se rotească. Bartlett,
răcnind, cedă gravitaţiei şi alunecă din elicopter.
Elicopterul se învîrtea şi continua să se încline, în timp ce
pierdea din înălţime. Pentru a-l repune în poziţie corectă, Ben
avea nevoie şi de mîini şi de picioare. Ajusta disperat volantul
şi maneta, în vreme ce picioarele acţionau pedalele care
coordonau rotorul de la coadă cu cel principal.
- Ben! ţipă Anna, reuşind să închidă uşa. Fă ceva!
- Iisuse! răcni el acoperind zgomotul motoarelor. Nu ştiu
dacă pot!
Elicopterul plonja brusc. Anna simţi cum i se strînge
stomacul, însă observă că, deşi în cădere, aparatul începea să
se îndrepte.
Dacă ajungea la unghiul necesar pentru ascensiune, ar fi
existat o şansă.
Ben manevra comenzile cu maximă concentrare, conştient
că aparatul mai avea cîteva secunde pînă cînd ar fi devenit
imposibil de redresat. Orice decizie greşită ar fi fost fatală.
Anna simţi înainte de-a vedea că aparatul revenise la
poziţia orizontală.
Pentru prima oară după mult timp, simţi că începe să se
relaxeze. Rupse o bucată din bluza ei şi-o apăsă pe ceafa lui
Ben, pentru a opri sîngerarea. Ben avea nevoie de îngrijiri
medicale, dar nu era o urgenţă.
Anna privi în jos.
- Uite! strigă ea.
Exact sub ei văzură castelul, înconjurat de gardul în
serpentină. La baza muntelui se scurgea o mulţime de oameni.
- Ei sînt! ţipă ea. Se pare că au ieşit!
Auziră o explozie şi un crater imens apăru dintr-o dată în
terenul de lîngă castel.
O mică porţiune a vechii fortăreţe de piatră, aflată lîngă
deflagraţie, se prăbuşi.
- Dinamita, spuse Ben.
Se aflau acum la mai bine de trei sute de metri altitudine,
şi înaintau cu 140 de noduri la oră.
478
- Idioţii au dinamitat gura peşterii. Era aproape de clădire
- uite ce-a făcut explozia.
Anna văzu ceva ca un nor alb formîndu-se lîngă vîrful
muntelui, rostogolindu-se ca o ceaţă deasă pe pantă.
Un nor alb de zăpadă, un val uriaş, avalanşa, o privelişte
de o stranie frumuseţe, un teribil fenomen natural din Alpii
Austrieci.
In afară de copiii care reuşiseră să fugă din curtea
castelului, nu existau supravieţuitori.
Treizeci şi şapte de oameni din întreaga lume, personalităţi
în domeniile lor de activitate, citiră şocaţi necrologul
filantropului vienez Jürgen Lenz, decedat în avalanşa care
îngropase castelul din Alpi moştenit de la tatăl său.
Treizeci şi şapte de bărbaţi şi femei, aflaţi cu toţii într-o
excelentă stare de sănătate.
49
Clubul Metropolis - o fastuoasă clădire aparţinînd altei
epoci - ocupa colţul unui cvartal frumos de pe East
Sixty-eighth Street din Manhattan. în interior, balustradele
curbate din fier forjat ale scării duble duceau, pe lîngă coloane
de marmură şi medalioane din ghips, către spaţioasa Schuyler
Hali. Trei sute de scaune erau acum aşezate pe pardoseala
din dale romboidale, albe şi negre. Ben fu nevoit să admită că
era un loc potrivit pentru a găzdui serviciul funebru în memoria
tatălui său. Directorul executiv al lui Max Hartman, aflat de
douăzeci de ani în serviciul firmei, insistase să organizeze
evenimentul, iar rezultatul eforturilor era, ca întotdeauna,
ireproşabil.
Scaunele erau ocupate de o curioasă comunitate de
oameni îndoliaţi. Ben privi chipurile zbîrcite ale bătrînilor
bancheri din New York, cu fălcile lăsate şi umerii gîrboviţi
care ştiau că activitatea bancară, profesiunea căreia îşi
dedicaseră viaţa lor, se transforma, competenţa tehnică
479
prevalînd relaţiilor personale. Erau bancheri care încheiaseră
cele mai mari afaceri pe terenul de golf, nişte gentlemeni
sportivi care vedeau cum viitorul afacerilor lor depindea de
nişte novici tunşi ciudat, cu doctorate în electrotehnică, unor
indivizi care habar n-aveau cum se foloseşte o crosă.
Ben îi privi apoi pe liderii marilor organizaţii de caritate,
întîlni privirea directorului executiv al Societăţii de Istorie
din New York, o femeie cu un păr bogat strîns într-un coc;
faţa ei trăda o recentă operaţie estetică. Pe rîndul din spatele
ei, Ben îi recunoscu pe şeful lui Grolier Society, pe rafinatul
preşedinte al Muzeului Metropolitan, pe nonconformista
preşedintă a Coaliţiei pentru cei fără adăpost. Rectori şi decani
ai cîtorva instituţii importante de educaţie se aflau grupaţi
într-o parte a sălii. Toţi îl priveau cu gravitate pe Ben.
Nu lipseau cîtcva cupluri ambiţioase - soţii suple şi soţi
cu început de burtă - care îşi consolidaseră poziţia în societate
solicitînd sprijinul lui Max Hartman în nesfîrşitele lor campanii
de strîngerea de fonduri pentru alfabetizare, SIDA, libertate
de exprimare, conservarea naturii. Se aflau acolo şi vecini de
la Bedford, vlăstarul unei vechi şi distinse familii care
condusese cîndva un program de egiptologie la o universitate
renumită, un bărbat mai tînăr care lansase, apoi vînduse unui
conglomerat o companie care fabrica ceaiuri medicinale.
Bineînţeles că nu lipseau oamenii care colaboraseră cu
Hartman Capital Management: clienţi preţuiţi, precum bunul
Fred McCallan, care se ştersese la ochi cu batista o dată sau
de două ori; foşti colegi de-ai lui de la şcoala din East New
York, unde predase el; noi colegi de la un liceu la fel de sărac
din Mount Vernon, unde tocmai îşi găsise un post. Erau
oameni care îi ajutaseră, pe el şi pe Anna, la nevoie. Şi, mai
presus de toţi, era Anna, logodnica lui, prietena lui, iubita lui.
în faţa tuturor acestor oameni, Ben stătea la un pupitru, pe
o paltformă înălţată în capătul sălii, şi încerca să le spună ceva
despre tatăl lui. în ora ce trecuse, un cvartet de coarde - pe
care Max Hartman îl sponsorizase - interpretase un Adagietto
de Mahler. Mai devreme, colegi de afaceri şi funcţionari
superiori din firmă evocaseră personalitatea tatălui său.
480
Beri se trezi vorbind, întrebîndu-se dacă vorbea pentru
auditoriu sau pentru sine însuşi.
Trebuia să vorbească despre acel Max Hartman pe care-l
cunoscuse el, deşi se întreba cît de bine îl cunoscuse. înghiţi
în sec şi continuă să vorbească:
- Un copil îşi închipuie că tatăl lui e atotputernic şi nu
poate accepta că această forţă are limite. Poate că maturitatea
începe o dată cu recunoaşterea erorii noastre.
Ben simţi un nod în gît şi tăcu cîteva clipe înainte de-a continua:
- Tatăl meu a fost un om puternic, cel mai puternic pe
care l-am cunoscut vreodată. Dar şi lumea e puternică, mai
puternică decît orice om, oricît de curajos şi hotărît ar fi el.
Max Hartman a trecut prin cea mai întunecată perioadă a
secolului douăzeci. A trăit într-o perioadă cînd omenirea a
arătat cît de crudă poate ii. Adevărul ăsta l-a copleşit. A trebuit
să trăiască cu adevărul ăsta, să-şi organizeze viaţa, să-şi
întemeieze o familie şi să se roage ca el să nu ne umbrească
vieţile aşa cum a umbrit-o pe-a lui.
Ben se opri din nou, răsuflă adînc, apoi continuă hotărît:
- Tatăl meu a fost un om complex, cel mai complex pe
care l-am cunoscut. A trăit o perioadă de uimitoare
complexitate. Un poet a scris:
Gîndeşle-le.
Istoria are multe drumuri mincinoase, coridoare
născocite
Şi ieşiri; ne amăgesc cu dorinţe-abia rostite
Ne-ndrumăprin deşertăciuni.
Tatălui meu îi plăcea să spună că priveşte doar înainte,
niciodată înapoi. Asta era o minciună, una curajoasă,
sfidătoare. Istoria şi-a pus amprenta asupra lui. O istorie care
a fost oricum, numai în alb şi negru, nu. Spre deosebire de
adulţi, copiii văd bine tonurile intermediare. Nuanţele de gri.
Tinereţea are inima curată. Tinereţea e categorică, nu acceptă
compromisuri. Ăsta-i privilegiul lipsei de experienţă. Ăsta-i
privilegiul unei curăţenii morale nepuse la încercare şi
netulburate de mizeriile lumii reale.
481
Ce faci atunci cînd n-ai altă soluţie*decît să negociezi cu
răul? Ii salvezi pe cei dragi, pe cei pe care-i poţi salva, sau
rămîi imaculat? Eu n-am fost niciodată nevoit să-mi pun
problema asta. Şi mai ştiu ceva. Mîinile unui erou sînt crăpate,
zgîriate, roase, pline de bătături şi doar rareori curate. Ale
tatălui meu n-au fost. A trăit cu sentimentul că, luptîndu-se
cu duşmanul, făcuse ceva care servise şi interesele lui. Pînă la
urmă, umerii lui largi aveau să fie încovoiaţi de o senzaţie de
vină pe care nici una dintre faptele lui bune n-avea s-o
îndepărteze. N-a putut uita niciodată că el supravieţuise în
vreme ce mulţi dintre cei dragi lui au murit. Repet: după un
asemenea adevăr, ce mai poate fi iertat? Urmarea a fost că şi-a
dublat eforturile de-a face tot ceea ce credea el că e drept.
Abia în ultimul timp am ajuns să înţeleg că n-am fost niciodată
mai aproape de el şi de ţelurile lui decît atunci cînd credeam
că mă răzvrătesc împotriva lui. Un tată vrea, mai presus de
orice, să-şi ştie copiii în siguranţă. Dar ăsta e singurul lucru
pe care nici un tată nu-l poate face.
Privirea lui Ben o întîlni pe-a Annei preţ de cîteva clipe şi
el găsi alinare în ochii ei căprui, înlăcrimaţi.
- într-o bună zi, dacă o să vrea Domnul, o să fiu şi eu tată
şi o să uit cu siguranţă lecţia asta. Max Flartman a fost un
filantrop, iubea oamenii, dar nu era uşor să-l iubeşti. în fiecare
zi, copiii lui se întrebau dacă-l făcuseră să fie mîndru sau
ruşinat de ei. Acum înţeleg că şi el îşi punea aceeaşi întrebare:
noi, copiii lui, aveam motive să fim mîndri sau nu?
Peter, aş vrea să fii acum aici, să asculţi şi să vorbeşti. I se
umplură ochii de lacrimi. Va trebui să treci asta la rubrica
„ciudat, dar adevărat", cum spuneai tu. Tata a trăit temîndu-se
de judecata noastră.
Ben îşi înclină o clipă capul.
- Spuneam că tatăl meu a trăit cu teama că o să-l judec.
Incredibil, se temea că un copil crescut în lux şi nepăsare
avea să judece un om care fusese nevoit să îndure dispariţia a
tot ce avea mai drag.
Ben îşi îndreptă umerii şi, cu vocea răguşită, vorbi puţin
mai tare:
481
- A trăit cu teama că o să-l judec. Şi îl judec. îl consider
muritor. îl consider imperfect. îl consider un om încăpăţînat
şi complicat, greu de iubit, însemnat pentru totdeauna de o
istorie care şi-a pus amprenta pe tot ce-a atins.
II consider un erou.
îl consider un om bun.
Şi pentru că era greu de iubit, cu atît mai mult l-am iubit.
Vocea lui Ben se stinse. Nu mai putea spune nimic şi poate
că nu mai era nimic de spus. Se uită la Anna, îi văzu obrajii
uzi de lacrimi, o văzu plîngînd pentru amîndoi şi se îndepărtă
încet de pupitru, îndreptîndu-se către capătul sălii. Curînd,
veni şi Anna. Stăteau alături, iar el strîngeamîna invitaţilor
care ieşeau din sală, şi se duceau să stea de vorbă într-o
încăpere alăturată. Se rosteau cuvinte de condoleanţe şi de
afectuoasă aducere-aminte. Bătrînii îl băteau pe umăr,
amintindu-şi de el pe cînd era copil. Ben îşi reveni curînd în
fire. Se simţea stors de puteri, dar împăcat cu sine.
Zece minute mai tîrziu, cînd şeful departamentului de taxe
de la HCM spuse o glumă despre tatăl său, Ben se pomeni rîzînd
în gura mare. în timp ce mulţimea se rărea, un bărbat înalt, cu
bărbia pătrată şi păr de culoarea nisipului îi strînse mîna.
- N u ne-am cunoscut cum se cuvine, zise omul, apoi o
privi pe Anna.
- Ben, ne-a ajutat pe amîndoi, spuse Anna. Vreau să ţi—1
prezint pe noul director al Serviciului de Cooperare Internă
de la Departamentul de Justiţie - David Denneen.
Ben îi strînse mîna cu putere.
- Am auzit multe despre dumneata, zise el. Pot să-ţi
mulţumesc că ne-ai salvat viaţa? Sau asta face parte din fişa
postului dumitale?
Ben ştia că Denneen avusese rolul principal în apărarea
reputaţiei Annei; „scăpase" un zvon bine ticluit, conform
căruia ea lucrase într-o operaţiune de diversiune, iar acele
rapoarte despre infracţiunile ei fuseseră plăsmuite pentru a
scoate la iveală pe adevăraţii răufăcători. Anna primise chiar
şi o scrisoare oficială de mulţumiri pentru „devotament şi
curaj", care o ajută să obţină un post de vicepreşedinte,
482
responsabil cu probleme de evitare a riscurilor, la Knapp
Incorporated.
Denneen se aplecă şi-o sărută pe Anna pe obraz.
- Datoria va fi plătită, spuse el, întorcîndu-se către Ben.
Cum prea bine ştii, la SCI mă ocup acum de reducerea
personalului. într-o zi, cînd mama o să mă întrebe din ce
trăiesc, mi-ar plăcea să fiu în stare să-i răspund.
-Şi, Ben...
Anna îl prezentă pe bărbatul mărunt, cu ten măsliniu, care-l
însoţea pe Dennen.
- Un drag prieten de-al meu pe care aş vrea să-l cunoşti:
Ramón Pérez.
Ramón zîmbi, arătîndu-şi dinţii albi.
- Sînt onorat, spuse el, înclinînd puţin capul.
Anna şi Peréz se depărtară puţin, ca să stea de vorbă.
-Arăţi precum motanul carc-amîncat canarul, zise Anna.
Ce e? Ce-i aşa amuzant?
Ramón se mulţumi să dea din cap. Se uită la logodnicul
ei, pe urmă la ea, şi continuă să zîmbească.
- A, zise ea într-un tîrziu. Ştiu la ce te gîndeşti. „Ce
pierdere", nu-i aşa?
Ramón dădu din umeri, dar nu negă.
Pe Ben şi Anna îi aştepta afară un Lincoln Town. Văzîndu-i
că ies, şoferul se postă ţeapăn în faţa maşinii, pregătit să
deschidă portiera din spate. Ben tresări: şoferul părea ciudat
de tînăr, aproape un adolescent, deşi era bine făcut. Prin minte
îi trecură imagini de coşmar dintr-o perioadă nu prea
îndepărtată. Strînse cu putere mîna Annei.
Şoferul se întoarse spre ei şi lumina ce venea de la
ferestrele boltite ale clubului îi dezvălui chipul. Era Gianni,
şoferul lui Max, un tip cu strungăreaţă, naiv şi curajos.
Gianni îşi scoase şapca gri şi-o flutură.
- Domnule Hartman, strigă el.
Ben şi Anna intrară în maşină. Gianni închise portiera şi
se instala la volan.
- încotro, domnule Hatman? întrebă Gianni.
483
Ben se uită la ceas. Nu era tîrziu şi, oricum, a doua zi
n-avea ore.
- încotro, domnişoară Navarro? întrebă Ben.
- Oriunde, zise ea. Cîtă vreme sînt cu tine.
- Porneşte, spuse Ben. E-n regulă, Gianni? N-are
importanţă încotro.
50
USA TODAY

INIŢIAŢII FAC SPECULAŢII ÎN LEGĂTURĂ CU

VIITOAREA NUMIRE LA CURTEA SUPREMĂ
Dcclarînd că „regretă profund, dar înţelege pe deplin"
decizia judecătoarei Miriam Bateman de a se retrage
de la Curtea Supremă la sfîrşitul sesiunii de primăvară,
preşedintele Maxwell a spus că el şi consilierii săi nu se vor
grăbi şi vor lua o decizie „chibzuită şi precaută" în legătură
cu persoana propusă drept succesor. „Indiferent cine-i va
urma, îi va fi greu să se ridice la nivelul probităţii şi înţelepciunii
judecătoarei Bateman, iar noi abordăm această sarcină cu
modestie şi fără prejudecăţi", a spus preşedintele într-o
conferinţă de presă. Cu toate acestea, unii alcătuiseră deja o
scurtă listă cu numele care puteau fi luate în considerare...
THE FINANCIAL TIMES
NEGOCIERI DE FUZIUNE ÎNTRE ARMAKON
ŞI TEC HNO SOFT
Oficiali de la megatrustul de biotehnologie şi agricultură
Armakon, cu sediul la Viena şi de la concernul de software
Technocorp, cu sediul la Seattle, au recunoscut că firmele lor
au început negocierile preliminare de fuziune. „Biotehnologia
484
are tot mai mare nevoie de computere, iar tehnologia software
de aplicaţii", a declarat reporterilor Arnold Carr, directorul
executiv al Technocorp. „Am fost parteneri strategici şi în
trecut, dar credem că o fuziune ar asigura dezvoltarea pe
termen lung a ambelor companii". Un membru marcant al
consiliului director al Technocorp, dr. Walter Reisinger, fost
secretar de stat, a afirmat că, la ambele companii, consiliile
de administraţie susţin această decizie. După spusele lui
Reinhard Wolff, directorul Armakon, fuziunea ar înlătura
necesitatea obţinerii din surse externe a unor programe
costisitoare şi ar permite economii de miliarde de dolari.
Numeroşi acţionari de la ambele companii par să aprobe
negocierile de fuziune. „In mine stă puterea", a afirmat Ross
Cameron, al cărui Group Santa Fe deţine 12,5% din acţiunile
Technocorp, „iar noi credem că, împreună, aceste companii
vor oferi lumii realizări extraordiare".
Un comunicat de presă transmis de ambele companii
susţine că firmele reunite vor reuşi să cîştige o poziţie de lider
în domeniul medical.
„Date fiind extinsele cercetări în biotehnologie ale lui
Armakon şi enormele resurse ale Technocorp, a declarat
Wolff, companiile reunite vor reuşi să împingă frontierele
ştiinţelor legate de viaţă în zone pe care nici nu le putem
anticipa."
Pe Wall Street reacţiile analiştilor faţă de fuziune au fost
total diferite.
Sfîrşit