Tema: Veniturile şi cheltuielile întreprinderii

1. Conţinutul şi structura veniturilor

2. Conţinutul şi componenţa cheltuielilor
3. Costul de producţie
4. Profitul şi rentabilitatea întreprinderii
5. Indicatorii economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare ale
întreprinderii
6. Previziunea profitului şi determinarea profitului impozabil şi al profitului net
7. Repartizarea profitului net

1. Conţinutul şi structura veniturilor

Activitatea economică a întreprinderii se finalizează în efecte utile concretizate într-o serie
de bunuri şi servicii apte să satisfacă nevoia socială după parcurgerea fazei schimbului prin
monedă.
Sub aspect valoric efectul util al activităţii agentului economic este egal cu diferenţa dintre
veniturile şi cheltuielile băneşti dintr-o anumită perioadă.
Venitul reprezintă afluxul de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune rezultat în
procesul activităţii ordinare a întreprinderii sub formă de majorare a activelor sau diminuare a
datoriilor care conduc la creşterea capitalului propriu cu excepţia sporurilor de la contribuţiile
proprietăţii întreprinderii.
Efectul economic util este echivalent cu venitul net, adică cu ceea ce se obţine în plus faţă
de cît s-a cheltuit în activitatea economică care prin repartizare formează baza relaţiilor
financiare. De mărimea cheltuielilor efectuate şi de nivelul preţurilor negociate care se încasează
pentru producţia livrată depinde şi volumul util al activităţii întreprinderii, respectiv şi venitul net
obţinut.
Rezultatele financiare sunt dimensionate în funcţie de volumul cheltuielilor de producţie şi
volumul veniturilor încasate. Veniturile totale provenite din realizarea cifrei de afaceri şi alte
venituri se compun din venituri brute ce rezultă din vînzarea şi încasarea producţiei şi veniturile
realizate din alte activităţi. Venitul se evaluează la valoarea venală primită sau care urmează a fi
primită scăzîndu-se rabaturile comerciale admise de întreprindere.
Valoarea venală este suma la care poate fi schimbat un activ sau stinsă o datorie între
părţile independente interesate care au acceptat tranzacţia. Venitul se constată în baza metodei
calculării în perioada de gestiune în care a fost obţinut indiferent de momentul efectiv al intrării
mijloacelor băneşti sau a altei forme de compensare. În cazul apariţiei diverselor incertitudini
constatarea venitului se admite cu respectarea următoarelor criterii:
A) existenţa unei certitudini ferme ce va arăta că avantajele economice care fac obiectul
tranzacţiei vor fi obţinute de întreprindere;
B) existenţa unei posibilităţi reale de a determina cu exacticitate suma venitului.

Veniturile la rîndul său sunt compuse din:

a) venituri din activitatea operaţionale, adică din vînzări de producţie finite, mărfuri,
servicii prestate, lucrări executate şi alte activităţi, precum şi din producţia aflată în stoc, din
subvenţii de exploatare şi orice alte venituri;
 b) venituri financiare, adică venituri din participaţii, titluri de plasament, acţiuni, diferente
de curs valutar, dobînzi, creanţe imobilizate, etc.
c) venituri excepţionale – din operaţiuni de gestiune (din despăgubiri şi penalităţi), din
operaţiuni de capital (din cedarea activelor subvenţii pentru investiţii), şi altele.
În baza SNC 18 se cunosc:
1. venituri de vînzări de producţie finită şi mărfuri
2. venituri din prestări de servicii
3. venituri sub formă de dobînzi, redevenţe şi dividende.
Redevenţa este venitul în contrapartida utilizării de către alte persoane a activelor
nemateriale.

2. Conţinutul şi componenţa cheltuielilor

În procesul activităţii, întreprinderea suportă un anumit consum şi cheltuieli.
Consumurile sunt resursele consumate pentru producerea şiprestarea serviciilor cu scopul
obţinerii unui venit. Cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor cuprind:
a) cheltuieli din acivitatea operaţională care se referă la cheltuieli cu materie primă,
materiale, mărfuri, cheltuieli cu lucrări şi servicii efectuate la terţi,cheltuieli cu impozite şi
vărsăminte asimilate, etc.
b) cheltuieli financiare în care se includ cheltuieli privind titlurile de plasament cotate, din
diferenţe de curs valutar, cu dobînzile, pierderi din creanţe legate de participanţi, etc.
c) cheltuieli excepţionale care privesc cheltuielile din operaţiuni de gestiune şi cheltuieli
privind operaţiuni de capital;
d) cheltuieli cu amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale;
Conform SNC 3 avem consumuri:
1. directe
2. indirecte
3. variabile
4. costante
În componenţa cheltuielilor incluse în costul producţiei se incadrează consumurile:
1. materiale
2. pentru remunerarea muncii
3. indirecte de producţie
Cheltuielile totale la rîndul lor se compun din:
1. cheltuieli aferente realizării cifrei de afaceri;
2. cheltuieli diferente veniturilor din alte activităţi.
Cheltuielile includ toate cheltuielile şi pierderile ce se scad din venit la calculul profitului
perioadei de gestiune.
În dările de seamă financiare şi în evidenţa contabilă ele se reflectă în baza metodei de
calcul pentru perioada în care au apărut şi includ cheltuieli:
a) în activitatea operaţională
b) în activitatea de investiţii
c) în activitatea financiară
d) pierderi excepţionale
Cheltuielile din activitatea operaţională se compun din costul vînzărilor şi cheltuielilor
perioadei:
 Costul vînzărilor include cheltuielile materiale directe, cheltuielile directe pentru
remunerarea muncii, cheltuieli indirecte productive şi costul producţiei vîndute. Cheltuielile
periodice includ:
a) cheltuieli comerciale
b) cheltuieli generale şi administrative
c) alte cheltuieli operaţionale
Cheltuielile comerciale includ cheltuielile legate de realizarea producţiei finite, mărfuri şi
servicii.
Cheltuielile administrative includ:
1. cheltuieli pentru remunerarea muncii personalului managerial;
2. defalcări în organele de asigurare socială şi medicale;
3. plăţi suplimentare, subvenţii, ajutor material, etc.
Alte cheltuieli operaţionale includ.
a) plata dobînzii pentru întreprinderea-fiice;
b) plata dobînzii pentru credite bancare pe TS.

3. Costul de producţie
Întreprinderea în activitatea sa acordă un loc important în cadrul volumului de cheltuieli
costului de producţie.
Costul de producţie reprezintă expresia în bani a consumului de factori de producţie
necesar producerii de vînzări de bunuri şi servicii concretizaţi în cheltuieli pentru materie primă
şi materiale, combustibil, energie, salarii, utilaje, instalaţii, întreţinere, conducere, administrare,
etc., pe care le suportă agenţii economici.
Măsurarea riguroasă a costurilor permite:
1. stabilirea preţului de vînzare a producţiei pentru asigurarea funcţionării
echilibrate a întreprinderii;
2. alegerea celei mai bune alternative de producţie;
3. determinarea volumului optim de producţie pe TS;
4. evaluarea nivelului eficienţei şi fundamentarea pol. a cheltuielilor.
Costul de producţie este compus din:
1. cost global
2. cost mediu
3. cost marginal
Cost global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare unui volum de producţie dat. El
poate fi privit structural pe TS şi divizat în :
 cost global fix
 cost variabil
Costul global fix (CGF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care pe TS sunt relativ
independente de volumul producţiei obţinute. El include:
1. amortizarea capitalului fix
2. chirii
3. salariul personalului administrativ
4. cheltuieli de întreţinere
5. dobînzi, etc.
 Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei, adică creştere,
descreştere şi chiar nivelul zero. În cazul în care volumul producţiei se schimbă CGF nu
afectează variaţia CGT şi nici costul marginal (CM).
Costul global variabil CGB reprezintă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în
funcţie de volumul producţiei ce se reflectă prin relaţia:
CGV = f(Q)
Se înscriu în această categorie de cost cheltuielile cu material primă, materiale,
combustibil, energie etc. CGV se măreşte odată cu creşterea producţiei şi este egal cu zero cînd
nivelul producţiei este zero. CGV determină variaţia CGT; pe TS creşte în aceeaşi măsură cum
sporeşte CGV. (CGT - CGV) constă în faptul că în timp ce CGV porneşte în mod necesar de la
zero dacă producţia este zero CGT constituie suma dintre CGV şi CGF.
CGT = CGV + CGF
Variaţia CGT este determinată pe TS numai de evoluţia CGV. Creşterile CGT şi CGV cînd
sporeşte volumul producţiei sunt egale. Mărimea CGT este determinată de:
1) consumul tehnologic
2) volumul producţiei
3) nivelul preţurilor de procurare
Costul mediu sau unitar exprimă costurile pe unitate de produs sau rezultatul corespunzător
structurii şi nivelului de abordare ale CG; se disting:
 costul mediu fix (CMF)
 costul mediu variabil (CMV)
 costul mediu total (CMT)
Costurile medii în mişcarea lor încep prin descreşetere cînd creşte productivitatea, trecînd
printr-un punct minim, iar apoi se măresc. Această particularitate rezultă din acţiunea legii
randamentelor neproporţionale conform căreia randamenturile sunt mai apoi crescătoare
ajungînd la un punct maxim şi apoi descresc.
CMF reprezintă CGF pe produs:
CMF = CGF / Q
CMV este o mărime variabilă care este determinată de variaţia volumului de producţie,
astfel cantitatea de producţie se măreşte CMV descreşte şi invers.
CMV = CGV / Q
CMV se miocşorează atunci cînd volumul producţiei creşte accentuat faţă de sporirea
CGV.
CMT este costul global total pe unitate de produs.
a) CMT = CGT / Q;
b) CMT = CMF + CMV.
CMT se află în dependenţă de costul marginal:
- CMT este descrescător atunci cînd CM se micşorează mai accelerat, fiindu-i inferior;
- CMT creşte atunci CM creşte mai accentuat, fiindu-i superior;
- În punctul său minim CMT = CM
Astfel CM trage după sine în sensul creşterii sau descreşterii CMT.

Costul marginal exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea unei unităţi
suplimentare de produs.
CM măsoară variaţia CT pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produs.
Efectul marginal este sinonim cu efectul suplimentar:
 CM = ΔCT / ΔQ, deoarece pe TS variaţia ΔCV: Cmg=ΔCV/ΔQ
Astfel Cmg este întotdeauna egal CVmg în cazul în care ΔQ=1.Cmg= ΔCT respectiv egal cu
ΔCV.Cmg este dependent de volumul poducţiei şi stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi
servicii. El ghidează sau orientează acţiunile întreprinzătoare, adică stimulează mărirea ofertei
atunci cînd fiecare unitate suplimentară de produs necesită un spor de cost cît mai mic precum şi
în cazul cînd sporul de producţie măreşte mai mult venitul ca costul. Dinamica Cmg influienţează
evoluţia CM pe TL. Cmg = CMTşi constituie atunci cînd la un nivel dat al preţului factor de
producţie, adică costul sporeşte proporţional cu producţia, adică unei productivităţi duble îi
corespunde un cost tot dublu, iar unei productivităţi triple – un CT triplu.

4. Profitul şi rentabilitatea întreprinderii

Profitul reprezintă rezultatul pozitiv al unui agent economic şi poate fi de mai multe feluri:
 profit pînă la impozitare
 profit brut
 profit net
Profitul are destinaţia de a determina necesitatea remunerării capitalului propriu,
constituirii fondurilor pentru autofinanţare şi cointeresării salariaţilor. Întreprinderile stabilesc
profitul pe produs, pe grupe de produse, pe întreprinderi- fiice sau pe alte elemente.
Profit brut = Preţ de vînzare – TVA- Costul producţiei
Profitul rezultat din activitatea de bază şi din alte activităţi poate fi influienţată de:
 dividendele şi dobînzile încasate din cumpărarea acţiunilor şi obligaţiilor a altor
agenţi economici;
 vînzarea ambalajelor şi a altor active nemateriale;
 amenzile şi penalităţile;
 anularea unor comenzi;
 surplusurile de la inventariere;
 venituri financiare;
 pierderi din calamităţile naturale;
 micşorarea datoriilor, etc.
Profitul şi rata profitului (sau rata rentabilităţii) reflectă capacitatea întreprinderii de a
produce profit net peste cheltuielile efectuate.
Profitul unui agent economic este format din profit normal sau ordinar, iar în unele cazuri
din supraprofit sau profit de monopol.
Profitul normal sau ordinar este acel care e realizat în condiţiile de concurenţă. În cazul
lipsei de concurenţă unele întreprinderi obţin supraprofit sau profit suplimentar, ceea ce nu
reflectă real situaţia economico- financiară a întreprinderii.
Profitul îndeplineşte următoarele funcţii:
1. este un indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţii economice;
2. este un mijloc de cointeresare a agenţilor economici
3. este un instrument de control asupra modului de realizare, de repartizare şi de
impunere fiscală
4. stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului din partea celora care au drept scop
obţinerea unui profit.
Profitul trebuie să stimuleze agenţii economici în realizarea programului de producţie,
îmbunătăţirea calităţii şi diversificarea sortimentului.
 Căile de sporire a profitului sunt:
1. reducerea costului producţiei fără a afecta calitatea producţiei
2. coordonarea nivelului preţului de vînzare, adică în cazul cînd creşte preţul de
vînzare creşte profitul şi respectiv poate creşte volumul producţiei
3. creşterea volumului producţiei comercializate şi a serviciilor prestate
4. îmbunătăţirea calităţii producţiei şi serviciilor
Cu cât profitul obţinut este mai mare cu atât este mai ridicat nivelul rentabilităţii. Nivelul
rentabilităţii depinde de activitatea internă a agenţilor economici, de relaţiile cu mediul extern şi
de atitudinea de a se adapta la cerinţele pieţii.
Rentabilitatea este capacitatea unui agent economic de a obţine profit şi reprezintă
diferenţa dintre încasările obţinute şi cheltuielile de fabricaţie, desfacere şi comercializare.
Rentabilitatea poate fi apreciată sub aspect absolut şi sub aspect relativ. Rentabilitatea se
măsoară prin raportul dintre rezultatele şi mijloacele utilizate pentru obţinerea lor. Rezultatele
pot fi reflectate contabil, economic şi financiar.

5. Indicatorii economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare ale

întreprinderii
Principalele rezultate financiare sunt:
1. profitul brut care reprezintă diferenţa dintre valoarea adăugată şi cheltuielile de
personal. Acest indicator permite de a efectua o comparaţie între întreprinderi
deoarece se elimină influenţa impozitului şi a stării financiare;
2. profitul net = profit brut – impozite
Acest rezultat nu ţine cont de mijloacele de finanţare şi este mai des utişlizat în cazul
evaluării proiectelor de investiţii.
3. capacitatea de autofinanţare sau marja brută de autofinanţare. Acest indicator
corespunde surplusului monetar maxim pe care l-ar putea utiliza în cazul cînd nu
va distribui dividende;
4. autofinanţarea = marja brută de autofinanţare – Σ totală a dividendelor distribuite
acţionarilor;
5. indicatori economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare –
rentabilitatea, care exprimă eficienţa activităţii economice şi poate fi reprezentat
astfel:
a) Rata rentabilităţii =rata profitului/(costuri+cheltuieli privind retribuirea muncii)
Acest indicator caracterizează în mod sintetic calitatea activităţii desfăşurate de agenţii
economici.
b) Rata profitului net= PN/capital efectiv depus de către acţionari şi asociaţi
c) Rata rentabilităţii economice= PPGI/ valoarea medie a activelor
d) Rata rentabilităţii operaţionale=Profit brut/total activ *100%
e) Rata rentabilităţii financiare=PN/valoarea medie a capitalului propriu (mărimea
acestui indicator reflectă bunăstarea acţionarilor).
Pragul rentabilităţii defineşte momentul cînd veniturile din vînzări sunt egale cu costurile
acestora şi profitul este egal cu zero. Vînzările înregistrate după acest moment pînă la un anumit
nivel de capacitate vor produce profit, mai jos de acest nivel vor fi pierderi.
 Pragul rentabilităţii se determină în cazurile cînd este necesar de efectuat o planificare a
activităţii. Pragul rentabilităţii se determină în dependenţă de consumurile constante şi nivelul
vînzărilor.

profit
CT

P CV

CF

6. Previziunea profitului şi determinarea profitului impozabil şi a profitului net

Rezultatele activităţii economico – financiare depind în mare măsură de calitatea
previziunii profitului. Planificarea calitativă a profitului permite de a calcula real:
 volumul investiţiilor
 creşterea activelor curente
 defalcările în buget
 decontările cu furnizorii, lucrătorii, cu instituţiile
bancare şi cu alte persoane.
Profitul se planifică separat pe fiecare mod de activitate, iar apoi rezultatele primite se
însumează.
Profitul din realizarea producţiei – această planificare include următoarele metode:
1. Metoda calculului direct:
a) metoda planificării conform sortimentului este metoda cea mai exactă şi se utilizează în
cazul cînd se planifică sinecostul pentru fiecare tip de produs. Această metodă constă în faptul că
profitul se determină pentru fiecare tip de produs, rezultatele se însumează apoi se adaugă
profitul perioadei planificate în soldurile producţiei finite.
b) metoda comasată a calculului direct este utilizată la întreprinderile cu un nomenclator nu
prea mare de produse şi permite de a determina volumul producţiei realizate în preţuri de
realizare şi conform sinecostului.

Profitul de la = Profit în sold de + Profitul prod. planificate – Profit în sold de prod.

în perioada plan. prod. nerealizate spre confecţionare în nerealizate la sfîrşitul
la înc. per. plan. per. planificată per. de plan

2. Metoda analitică de planificare a profitului – care se întrebuinţează pentru un sortiment

larg de produse planificate. Conform acestei metode profitul planificat se determină pentru toată
producţia comparabilă în următoarea ordine:
1) se determină rentabilitatea de bază prin raportul de profit aşteptat pentru perioada
planificată la preţul de cost al producţiei, de mărfuri comparabile pentru această perioadă.
2) se calculează volumul producţiei de mărfuri în perioada planificată conform preţurilor de
cost
 3) se determină profitul producţiei de mărfuri reieşind din rentabilitatea de bază
4) se determină acţiunea factorilor asupra profitului planificat.
Referitor la producţia ce nu poate fi comparată, profitul se determină separat conform uneia
din metodele calculului direct. Suma totală a profitului se determină prin însumarea profitului
pentru fiecare tip de produs.
3. Metoda calculului combinat conform căreia costul producţiei de mărfuri în preţurile de
cost se determină prin metoda calculului direct, iar influenţa asupra profitului planificat se
determină prin metoda analitică. Volumul profitului poate fi majorat:
- prin micşorarea preţului de cost al produselor;
- prin micşorarea unor cheltuieli operaţionale;
- prin mărirea volumului de realizare;
- prin îmbunătăţirea rezultatelor activităţii investiţionale şi financiare.

7. Repartizarea profitului net

Profitul se determină prin diferenţa dintre profitul pînă la impozitare şi cheltuielile privind
impozitul pe venit. Profitul net rămas la întreprindere se utilizează conform statutului şi conform
prevederilor lui privind acumulările şi consumurile. Din contul fondului de acumulare se
finanţează:
 lucrări de creare şi de utilizare a tehnicii noi;
 lucrări de organizare a producţiei;
 de modernizare a utilajului;
 de reechipare tehnică;
 de construcţii şi reparare a noilor întreprinderi;
 se măreşte volumul activelor curente;
 se achită datoriile pe termen lung;
 se plătesc dobânzi aferente acestor datorii;
 se investesc noi mijloace în crearea unor întreprinderi – fiice;
 se acoperă unele cheltuieli şi consumuri.
Fondul de consum este destinat pentru a îndestula necesităţile economice şi pentru a
acoperi cheltuielile operaţionale a obiectivelor social-culturale, pentru finanţarea construcţiei
obiectivelor cu destinaţie neproductivă; pentru finanţarea unor măsuri culturale şi ajutoarelor
materiale şi adausurilor la pensii. De asemenea din contul beneficiului net se plătesc diferite
amenzi, penalităţi şi se acoperă alte necesităţi (de exemplu de binefacere).