Subiectul 4

Etica în consultanță

Etica şi morala sunt adesea asociate cu deontologia. Termenul deontologie (în limba greacă,
„deon” – datorie, obligaţie) desemnează normele de conduită şi obligaţiile etice din cadrul unei
profesii şi aplică anumite norme morale particulare. Etica, morala şi deontologia se referă la ceea ce
este „drept”, „corect”, „just”.
Cu timpul, în cadrul eticii s-au constituit două părţi:
1. Etica normativă – vizează elaborarea şi fundamentarea teoretică a unui sistem determinat de
norme şi standarde morale, a unui anumit cod moral; şi

2. Etica teoretică – se ocupă cu cercetarea problemelor teoretice propriu-zise ale originii şi esenţei
morale

Se poate considera că etica are un caracter analitic (se preocupă de cauzele acţiunilor umane) şi
normativ (stabileşte anumite reguli de conduită); este o ştiinţă practică (orientată spre acţiune),
raţională, nu o impunere externă sau o obligaţie; etica nu este, însă, o ştiinţă descriptivă (nu indică
cum trebuie îndeplinite acţiunile umane pentru a fi considerate morale), ci este prescriptivă
(recomandă anumite norme morale ce ar trebui respectate).
Una dintre clasificările normelor morale (cu importanţă practică pentru etica în afaceri) este
următoarea:
1. Norme generale sau universale – sunt prezente în toate tipurile de comunităţi umane, au
durabilitate mare în timp şi influenţează întreaga gamă de relaţii şi activităţi umane (exemple:
cinstea, demnitatea, sinceritatea, curajul, loialitatea, generozitatea);
2. Norme particulare – se adresează unor comunităţi umane determinate, cu o anumită variaţie în
timp şi spaţiu, şi influenţează relaţii sau activităţi umane particulare (exemple: normele vieţii de
familie şi normele morale specifice unor activităţi profesionale);
3. Norme speciale – se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse şi, uneori, la ocazii speciale
(exemple: normele de protocol, regulile de etichetă în afaceri, codul manierelor elegante).

Etica este fundamental diferită de religie şi de jurisprudenţă (lege).

Moralitatea (sau lipsa ei), la orice nivel şi grad de manifestare, nu poate fi impusă individului de
nicio instanţă exterioară şi nici nu poate fi sancţionată din punct de vedere legal; un agent acţionează
moral pentru că aşa îi impun propria conştiinţă şi cerinţele fireşti ale convieţuirii.
Normele morale se deosebesc de prescripţiile juridice şi de poruncile religioase prin următoarele
caracteristici:
- Normele morale se referă la actele individuale libere, conştiente şi raţionale, cu consecinţe asupra
celorlalţi şi/sau asupra propriei persoane;
- Forma cea mai caracteristică a normelor morale sunt expresiile normative categorice şi
universalizabile, care formulează anumite obligaţii sau datorii de a săvârşi fapte de natură să
potenţeze valoarea intrinsecă a umanităţii;

- Normele morale se bazează pe autonomia voinţei, fiind impuse de către o autoritate imanentă
subiectului (conştiinţa morală);

- Normele morale sunt însoţite de sancţiuni spirituale (cele mai specifice provin din interiorul
fiecărui individ);
- Normele morale au drept funcţie socială promovarea unui maximum de sociabilitate.

Etica afacerilor (etica economică), formă particulară a eticii aplicate, reprezintă ansamblul de
reguli şi norme morale care vizează conduita agenţilor în activitatea economică (în afaceri), atât la
nivel individual, cât şi la nivel colectiv.
Etica economică este o ramură a moralei care sintetizează sistemul de valori, principii şi norme ce s-
au statornicit de-a lungul timpului în raporturile dintre agenţii economici. Alături de principiile şi
normele de drept, etica economică asigură buna desfăşurare a activităţilor şi reuşita în afaceri. Deşi
normele eticii economice nu sunt învestite cu forţă juridică precum normele de drept, ele au un rol
deosebit de important în acţiunile agenţilor economici, contând uneori mai mult decât cele juridice.
Comportamentul etic al agenţilor economici este marcat de respectarea riguroasă, benevolă, a unor
principii cum sunt: încrederea şi sinceritatea deplină între agenţi; corectitudine în negocieri şi în
îndeplinirea obligaţiilor contractuale; respectarea întocmai a tuturor angajamentelor asumate;
mutualitatea avantajelor oferite şi a riscurilor. Acceptarea şi respectarea normelor de etică
economică este, de fapt, o problemă de conştiinţă economică cu un impact puternic asupra
cristalizării normelor juridice. Încălcarea lor creează o imagine nefavorabilă asupra agenţilor
economici.
Se poate concluziona că „etica afacerilor – componentă relativ nouă a cercetării ştiinţifice – este un
domeniu de studiu aplicativ al eticii, care vizează determinarea principiilor morale şi a codurilor de
conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor (economice şi comerciale) şi
guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor”.
În general, etica în afaceri se manifestă la cinci niveluri interdependente:
- Nivelul etic individual;
- Nivelul etic corporaţional (organizaţional);
- Nivelul etic naţional;
- Nivelul etic cultural;
- Nivelul etic internaţional.

Etica în afaceri studiază moralitatea sistemelor economice, a corporaţiilor şi a indivizilor care

interacţionează cu aceste corporaţii.
Experienţa mondială evidenţiază două abordări de bază ale eticii afacerilor:
1. Abordarea moralistă – de orientare creştină, care susţine ideea conform căreia principiile de bază
ale eticii creştine şi ale filozofiei morale trebuie extinse şi în sfera afacerilor (ca şi în oricare alt
domeniu de activitate); şi
2. Abordarea pragmatică – presupune că afacerile trebuie să fie etice nu pentru a urma normele
morale şi creştine, ci pentru că dovedirea unei responsabilităţi sociale sporite contribuie la conferirea
durabilităţii afacerii şi la obţinerea de profituri suplimentare, evitând o serie de riscuri şi tensiuni.

Etica afacerilor, ca disciplină filozofică de sine stătătoare, a apărut relativ recent, adevărata sa
recunoaştere datând de acum 20-30 de ani. În prezent, problemele etice şi de responsabilitate
corporaţională au dobândit o importanţă deosebită, ajungând să se vehiculeze conceptul de „firmă
etică” şi să se promoveze „managementul responsabil social”; au apărut numeroase lucrări
consacrate acestor probleme şi, concomitent, s-au înfiinţat centre de consultanţă etică. Marile firme
adoptă coduri de conduită morală şi iniţiază programe proprii de pregătire în acest sens, considerând
etica afacerilor drept un instrument indispensabil unei bune gestionări a întreprinderilor.
Pentru etica în afacerile economice prezintă un interes deosebit două tipuri de clasificări:
1. În funcţie de modul de abordare a eticii în afaceri; şi

2. În funcţie de nivelul la care este percepută etica în afaceri.

O primă clasificare a eticii în afacerile economice, în funcţie de modul de abordare a problematicii,

pune în evidenţă patru variante:
- Etica regulilor – porneşte de la premisa că un individ sau o societate trebuie să se conformeze
principiilor etice acceptate; etica regulilor este cea mai simplă formă de etică şi, de asemenea, cea
mai veche, iar principala dificultate legată de acest tip de etică rezidă în diferenţierea dintre regulile
categorice şi cele necategorice;

- Etica posibilului – se reduce la respectarea legilor, la deontologia profesională şi la un anumit

conformism, persoanele care preferă acest tip de etică adoptând, în majoritatea cazurilor, obiceiurile
mediului şi profesiei lor;

- Etica convingerii – este caracterizată de un puternic caracter subiectiv, fiecare individ elaborându-
şi un set de criterii şi norme morale, pornind de la propria sa experienţă în confruntarea cu situaţii
din exterior şi cu ideile celorlalţi;

- Etica responsabilităţii – presupune asumarea conştientă a responsabilităţii cu privire la actele

proprii şi prevederea consecinţelor actelor individuale; nu există morală a convingerii care să nu fie,
în acelaşi timp, şi a responsabilităţii.
O altă clasificare specifică eticii în afaceri se poate realiza în funcţie de nivelul la care aceasta este
percepută, la fiecare dintre aceste niveluri existând anumite valori şi reguli de comportament ce
trebuie respectate pentru a putea vorbi despre afirmarea principiilor morale:

Niveluri Antivalori (Interdicţii) Valori pozitive ce trebuie


1. Etica în general
2. Etica pieţei
promovate
înşelăciunea, furtul, încălcarea cinstea, dreptatea,
promisiunilor, minciuna, imparţialitatea, adevărul,
dorinţa de răzbunare rigoarea, loialitatea, toleranţa,
altruismul, respectul pentru
ceilalţi şi pentru munca lor
• violenţa, intimidarea; • transparenţa, justiţia;
• frauda, corupţia; • liberalizarea;
• privilegiile, monopolurile; • ajutorul acordat persoanelor
• practicile antisociale (nu firmelor) afectate de
recesiuni sau crize

3. Etica la nivel
guvernamental • barierele la intrarea pe piaţă; • informarea;
• competitivitatea • asigurarea cadrului unei
subvenţionată;

competitivităţi reale;
• comisioanele acordate partidelor politice; responsabilitatea socială
• susţinerea firmelor falimentare

4. Etica la locul de încălcarea:

muncă - regulilor de drept;
- confidenţialităţii
informaţiilor;
- libertăţii celorlalţi
• satisfacerea clientelei;
• respectarea colegilor, a
regulilor şi a secretelor firmei;
• relaţiile ierarhice normale;
• cooperarea, transparenţa,
spiritul de echipă

Etica la nivelul conducerii

întreprinderii • nepotismul şi discriminările • ierarhia bazată pe
de orice competenţă;
• regulile clare;
fel; • practicile echitabile,
• abuzul de putere; remunerarea justă şi
• climatul despotic şi autoritar, stimulativă a personalului;
• violarea regulilor interne; • informarea, participarea şi
• conflictele de interese motivarea angajaţilor;
• împărţirea succesului
(profitului) între participanţi;
• căutarea şi promovarea

competitivităţii şi a calităţii
6. Etica şi strategia adoptată strategiile bazate pe: strategiile de competitivitate
- marketing abuziv; pe termen lung bazate pe:
- avantaje mărunte şi efemere; - eforturi de progres;
 - beneficii pe termen scurt;
- coaliţii şi corupţie;
- privilegii oferite anumitor
persoane
- riscuri calculate;
- investiţii, cercetare-
dezvoltare, comunicare,
formare şi perfecţionare a
personalului, inovare

7. Etica în tranzacţiile
comerciale • şantajul; • respectarea cuvântului dat,
• negocierea „la un pahar”; punctualitatea;
• avantajele personale oferite • cooperarea furnizor – client
de încheierea unei afaceri pentru a obţine avantaje
reciproce

8. Etica în domeniul bancar

• acordarea de credite unor • consilierea clienţilor în
firme sau persoane direcţia unei gestiuni corecte;
nesolvabile; • realizarea unui audit al eticii
• reprezentarea unor agenţi bancare.
economici cu o imagine
deteriorată din punct de vedere
etic

Ca abordare pentru etica afacerilor, utilitarismul încurajează eficienţa şi stabilitatea activităţilor

economice pe termen lung (cum ar fi, de exemplu, investiţiile de capital), productivitatea şi
maximizarea profitului, stimulează performanţa economică individuală, conducând evaluarea morală
spre conceptul de analiză cost-beneficiu. Conceptul de utilitate este folosit în teoria microeconomică
pentru a compara beneficiile nete cu costurile asociate unei acţiuni, unui bun sau unui serviciu.
Dezavantajul utilitarismului este că ignoră faptul că acţiunile imorale nu pot fi tolerate sub nicio
formă, chiar dacă ele aduc beneficii unei majorităţi (în anumite situaţii, adepţii utilitarismului pot
încuraja exploatarea unei minorităţi a populaţiei, prin impunerea de daune şi sacrificii, în beneficiul
majorităţii populaţiei). Teoria utilitaristă nu poate fi un determinant al acţiunilor morale deoarece
este imposibil de cuantificat beneficiul unei majorităţi faţă de sacrificiul unei minorităţi; în plus, nu
se pot calcula consecinţele unei acţiuni înainte de producerea acesteia. Calculul utilitarist este
artificial şi nu este practic (nu se pot prevedea, cu suficientă siguranţă, toate rezultatele sau
consecinţele unei acţiuni individuale şi nici nu se pot compara cu exactitate diferitele tipuri de
avantaje şi dezavantaje care pot rezulta, pe termen mediu şi lung).
Utilitarismul poate duce la o repartizare inechitabilă a resurselor în societate sau, la nivelul firmei, la
ignorarea intereselor unora dintre participanţii la activitatea acesteia. În concluzie, se poate afirma că
această abordare consideră exclusiv bunăstarea socială agregată, dar trece cu vederea individul şi
distribuirea respectivei bunăstări. Utilitarismul permite, în anumite circumstanţe, apariţia nedreptăţii
sociale. Cooperarea între indivizi este corectă şi benefică din punct de vedere economic numai dacă
schimburile care se realizează în societate sunt voluntare, fiecare om având libertatea de alegere.
Pentru mediul de afaceri, abordarea în termenii libertăţii personale contribuie la sporirea
schimburilor pe piaţa liberă, fiind dependentă de un sistem de piaţă capitalist (care respectă
drepturile de proprietate ale individului). În organizaţiile de afaceri, această concepţie se extinde la
asigurarea şi respectarea drepturilor salariatului, respectiv: dreptul la viaţă privată, dreptul la liberă
exprimare, dreptul la îngrijirea sănătăţii şi siguranţei fizice, libertatea de conştiinţă. Cu toate acestea,
ea poate încuraja individualismul (pune individul mai presus de societate) şi un comportament
egoist; de asemenea, este greu de realizat o ierarhie între drepturile conflictuale ale celor luaţi în
analiză (când mai multe drepturi ale omului intră în conflict, trebuie să existe o ierarhie a lor: de
exemplu, dreptul la viaţă este mai important decât dreptul de proprietate, ceea ce nu rezultă nici din
aserţiunea lui John Locke, nici din teoria lui Robert Nozick).
Ca punct de pornire pentru etica afacerilor, această abordare are şi ea puncte tari şi puncte slabe:
protejează interesele celor care sunt slab reprezentaţi în organele de decizie sau nu dispun de putere
la nivel social sau corporaţional, dar are dezavantajul că încurajează comoditatea şi suficienţa în
rândul angajaţilor, ceea ce afectează capacitatea acestora de asumare a riscurilor, inovaţia şi
productivitatea. Normele de drept iau în calcul aspectele distribuţiei, dar nu consideră şi bunăstarea
socială agregată sau cea a individului ca atare.
Din punct de vedere teoretic, se poate vorbi de trei perspective în ceea ce priveşte relaţia dintre
etică şi afaceri:
I. Incompatibilitatea dintre afaceri şi etică (afacerile nu au nimic în comun cu etica);
II.Compatibilitatea dintre afaceri şi etică (afacerile îndeplinesc un rol special în cadrul
comunităţii: ele aduc un beneficiu maxim comunităţii doar atunci când interesele de afaceri sunt
prioritare altor interese divergente);
III.Preeminenţa (întâietatea) eticii asupra afacerilor (în anumite situaţii, interesele de afaceri ale
companiilor trebuie să se supună considerentelor etice; uneori, etica este mai importantă decât
afacerile).
Cele trei perspective ale relaţiei dintre etică şi afaceri se vor concretiza în patru teorii distincte:
1. Teoria incompatibilităţii dintre afaceri şi etică (Albert Carr) – se poate stabili o analogie între
această teorie şi responsabilitatea economică a firmelor: companiile trebuie să respecte doar
„regulile jocului” şi să câştige avantaje de ordin economic în faţa concurenţilor; în rest, totul este
permis. Teoria corespunde primei perspective
2. Teoria responsabilităţii unice a afacerilor de a face profit (Milton Friedman) – există o
corespondenţă între această teorie şi responsabilitatea legală a afacerilor de a aduce profit şi de a
maximiza valoarea acţionarilor lor, în limitele stabilite de lege. Teoria este asociată cu cea de-a doua
perspectivă.
3. Teoria „stakeholders” (Amitai Etzioni) – compania are o responsabilitate morală faţă de toţi cei
care contribuie la consolidarea profiturilor şi activităţilor sale (teoria drepturilor „stakeholderilor” şi
datoriilor companiei)7.
4. Teoria responsabilităţii sociale corporative (pragmatică vs. deontologică şi minimalistă vs.
maximalistă) – se referă la totalitatea responsabilităţilor sociale (economice, legale, morale,
discreţionare) pe care şi le asumă o corporaţie, din motive pragmatice sau deontologice.Teoriile 3. şi
4. pot fi încadrate, împreună, în cea de-a treia perspectivă: preeminenţa eticii asupra afacerilor.

1. Teoria incompatibilităţii dintre afaceri şi etică („Business is business and shouldn’t be mixed
up with ethics”), această teorie porneşte de la premisa că etica şi afacerile nu au niciun punct
comun; nu există responsabilităţi etice în afaceri; nu există etică în afaceri. Albert Carr susţine ideea
că etica ţine de viaţa personală a indivizilor, iar ea nu trebuie confundată cu regulile pe care le
urmează oamenii de afaceri în domeniul lor profesional.
Incompatibilitatea dintre etică şi afaceri este susţinută de analogia dintre afaceri şi jocul de poker;
astfel, afacerea este considerată drept joc competitiv şi joc de strategie, iar etica afacerilor (business
ethics) este un oximoron, o contradicţie în termeni (afacerile sunt un domeniu competitiv, un joc
dur, agresiv, în care nu este loc pentru sentimentalisme).
Albert Carr consideră că putem vorbi de un set de reguli după care joacă participanţii într-un
domeniu de afaceri; putem numi un astfel de set de reguli „etică” a afacerilor, însă aceasta nu are
nicio legătură cu etica sau morala după care ne ghidăm în viaţa de zi cu zi, în relaţiile personale.
Dacă etica relaţiilor personale ar putea fi construită pornind de la principiul „Fă celorlalţi ceea ce ai
dori ca ei să îţi facă ţie!” (Regula de Aur – Immanuel Kant), atunci domeniul afacerilor, ca joc
competitiv, ar trebui să se bazeze pe un principiu al jocului de poker: „Fă celorlalţi ceea ce nu ai
dori să îţi facă ei, înainte ca ei să îţi facă ţie acest lucru”.
„Trăim, probabil, în cea mai competitivă dintre societăţile civilizate. Obiceiurile noastre încurajează
un grad înalt de agresivitate în urmărirea aspiraţiilor personale spre succes. Afacerile reprezintă
principala arenă de competiţie, iar ele au fost ritualizate într-un joc de strategie. Regulile de bază ale
jocului au fost stabilite de către guvern, care încearcă să depisteze şi să pedepsească afacerile
frauduloase. Însă, atât timp cât o companie nu încalcă regulile jocului stabilite prin lege, ea are
dreptul legal de a-şi alcătui strategia fără a urmări nimic altceva în afara profiturilor. Dacă
urmăreşte o strategie a profiturilor pe termen lung, compania va păstra relaţii amicale cu partenerii
de afaceri atât timp cât va fi posibil. Un om de afaceri inteligent nu va căuta avantaje acolo unde ar
putea genera
ostilitate din partea angajaţilor, competitorilor, consumatorilor, guvernului ori a publicului în
general. Însă, astfel de decizii sunt, în cele din urmă, decizii de strategie, şi nu de etică. [Astfel],
dacă un individ doreşte să ia parte la jocul afacerilor, el trebuie să stăpânească principiile jocului,
inclusiv regulile sale etice diferite”
Printre principalele critici aduse teoriei lui Albert Carr se poate menţiona cea conform căreia acesta
construieşte moralitatea (etica) într-un sens foarte îngust: atunci când etica din viaţa privată a
individului intră în conflict cu etica conform căreia acesta îşi conduce afacerile, Albert Carr
recomandă oamenilor de afaceri să facă doar ceea ce este în folosul afacerilor. Totuşi, Albert Carr
nu determină când şi de ce regulile afacerilor au prioritate asupra normelor morale din viaţa privată
a individului.
În prezent, teoria lui Albert Carr este respinsă atât de majoritatea eticienilor, cât şi de oamenii de
afaceri, care sunt conştienţi de inconsistenţa sa practică. Actualul mediu de afaceri impune
organizaţiilor de afaceri (care vor să reziste şi să prospere în timp) responsabilităţi mult mai extinse
decât simpla respectare a legilor în vigoare; în plus, s-a demonstrat faptul că un comportament
cooperant faţă de concurenţi este mult mai benefic, pe termen lung, pentru toate părţile implicate
într-o tranzacţie comercială.
2. Teoria compatibilităţii dintre afaceri şi etică („Since good business is good ethics, good ethics
will be good business too”) sau teoria responsabilităţii sociale unice a afacerilor de a face profit.
Această perspectivă se bazează pe abordarea minimalistă a economistului Milton Friedman, conform
căreia singura responsabilitate a afacerilor este de a face profit şi de a maximiza valoarea
acţionarilor (teoria clasică a afacerilor). Etica în afaceri înseamnă doar obligaţiile managerilor faţă
de proprietari (reduce la minim ideea responsabilităţii sociale a unei afaceri, pe care o echivalează cu
un contract social între manageri şi acţionari). Dacă afacerile îşi asumă responsabilităţi suplimentare,
ele o fac din motive de ordin pragmatic, pentru a câştiga în termeni de imagine, în vederea
maximizării valorii acţionarilor lor. Milton Friedman susţine că într-o societate liberă „există o
singură responsabilitate socială în afaceri – aceea de a utiliza resursele afacerii şi de a o angaja în
activităţi desemnate să sporească profiturile, atât timp cât sunt respectate regulile jocului, adică atât
timp cât compania este angajată într-o competiţie deschisă şi liberă, lipsită de înşelătorie şi fraudă”.
Astfel, scopul unei afaceri este de a se angaja în activităţi concepute pentru a-i spori profiturile; dacă
acest scop al afacerii este dezirabil, atunci toţi cei care lucrează într-o afacere au obligaţia de a
contribui la îndeplinirea sa. „Ideea centrală este că, prin rolul său de administrator al companiei,
managerul este agentul persoanelor care deţin corporaţia sau instituţia caritabilă, iar principala sa
responsabilitate este faţă de aceştia”
Milton Friedman spunea: „Puţine tendinţe pot submina, aşa de cuprinzător, fundamentele reale ale
societăţii noastre libere ca acceptarea de către oficialii corporaţiei a responsabilităţii sociale, în locul
producerii de cât mai mulţi bani pentru acţionari”. Acelaşi autor considera că managerii (angajaţi ai
proprietarilor) nu pot dispune de cheltuirea unor resurse suplimentare – care nu le aparţin – în
scopuri sociale, deoarece aceasta ar determina o scădere a profitabilităţii firmei şi subminarea
mecanismului pieţei; orice încercare altruistă de responsabilitate socială din partea managerilor
reprezintă, practic, o însuşire din resursele acţionarilor, care nu vor fi în mod legitim date ca
profituri; alte argumente invocate de Milton Friedman împotriva responsabilităţii sociale vizează
aspecte precum creşterea costurilor afacerilor, diluarea scopului acestora şi sporirea puterii sociale a
afacerilor, fără a avea vreo răspundere faţă de public.
Responsabilitatea managerilor de a spori profiturile este atât de natură legală (cuprinsă în lege), cât
şi de natură morală (datoriile morale ale managementului faţă de proprietarii afacerii, pe baza
faptului că managerul este un angajat al acestora). Deşi susţine că singurul scop al afacerilor este de
a face profit (acesta este rolul lor în cadrul societăţii; societatea câştigă cel mai mult de pe urma
afacerilor atunci când ele produc profit), teoria justifică prin raţiuni de ordin moral această natură
unidimensională a afacerilor.
În prezent, teoria clasică este depăşită, iar abordarea (opusă) care predomină este cea socio-
economică (responsabilitatea socială corporativă extinsă). Aceasta (teoria modernă a afacerilor)
susţine că firma există pentru a promova bunăstarea societăţii şi implică urmărirea unor scopuri
mai largi decât simpla maximizare a profitului acţionarilor. Abordarea responsabilităţii sociale
extinse este sprijinită de economistul Paul Samuelson, care afirma: „O corporaţie mare a acestor zile
nu numai că poate să se angajeze în proiecte de responsabilitate socială, ci este <blestemată> să
procedeze astfel”.
Conceptul de responsabilitate socială a organizaţiei de afaceri a apărut datorită trecerii de la
modelul economic, în care elementul predominant era „afacerea”, la un model mult mai larg de
afaceri, care include în parteneriat problemele sociale, respectiv modelul socioeconomic. Modelul
economic a pus accentul principal pe producţie, exploatarea resurselor, interesele individuale, o
atenţie minoră acordată guvernului şi o viziune generală a afacerilor percepute ca un sistem închis
(o abordare de dreapta a pieţei, la nivel microeconomic). În contrast cu acesta, modelul socio-
economic accentuează calitatea generală a vieţii, conservarea resurselor, interesele societăţii şi oferă
o viziune asupra afacerilor ca un sistem deschis (o abordare de stânga a pieţei, la nivel
macroeconomic)
Aceste schimbări de orientare au condus la o continuă dezvoltare a unei conştiinţe de
responsabilitate socială a firmelor de afaceri. Conceptul de responsabilitate socială a organizaţiei de
afaceri presupune mai degrabă o formă de autocontrol, decât una de constrângere externă a unor
tipuri de comportamente. Ca o formă de autonomie, responsabilitatea socială implică anumite
restricţii autoimpuse privind comportamentul organizaţiei de afaceri, precum şi o abordare altruistă
şi imperative morale.
În actualitate, în viaţa de zi cu zi, se observă o tot mai accentuată tendinţă a marilor companii de a se
situa undeva între cele două abordări (economică şi socio-economică), încercând să „reconcilieze”
diversele tipuri de responsabilităţi.
Viziunea socio-economică este surprinsă în cea de-a treia perspectivă – preeminenţa eticii asupra
afacerilor – şi cuprinde două teorii: teoria „stakeholders” şi teoria responsabilităţii sociale
corporative (care pare a fi punctul de vedere cel mai răspândit astăzi). Cele două teorii îşi asumă
foarte mult din etica în afaceri (responsabilitatea afacerilor presupune mai mult decât obţinerea
profiturilor).
În principiu, cea de-a treia perspectivă susţine faptul că urmărirea eficienţei şi a maximului de profit
nu este întotdeauna calea cea mai corectă în afaceri; astfel, o decizie corectă va
presupune, uneori, o decizie mai puţin profitabilă (există cazuri în care omul de afaceri este obligat
să lase deoparte obiectivul obţinerii de profit, în scopul de a preveni un rău sau de a urmări un bine
social).
3. Teoria „stakeholders” porneşte de la premisa că orice organizaţie de afaceri are o
responsabilitate socială şi o datorie morală faţă de toate grupurile care influenţează şi sunt
influenţate de activitatea sa economică şi comercială, nu doar faţă de proprietari (acţionari).
Această abordare a responsabilităţii sociale a unei companii nu este una de natură pragmatică (pe
care compania şi-o asumă în mod liber, pentru a câştiga în termeni de imagine şi de profituri), ci este
una de natură deontologică (firma are anumite datorii şi obligaţii faţă de stakeholderi, iar aceştia au
drepturi în companie pentru că îşi aduc contribuţia la consolidarea profiturilor companiei).
Astfel, scopul unei afaceri este de a servi şi a armoniza interesele divergente ale „investitorilor săi”;
o corporaţie de afaceri trebuie să fie condusă în interesul stakeholderilor săi. Conflictul de interese
dintre acţionari şi investitori este unul legitim, iar aceasta este principala diferenţă dintre teoria
„stakeholders” şi teoria clasică a firmei, în care interesele acţionarilor au întotdeauna prioritate.
Teoria „stakeholders” porneşte de la premisa că orice afacere trebuie să îndeplinească un rol social,
iar scopul unei afaceri nu este de a face bani pentru proprietarii săi, ci de a furniza clienţilor bunuri
şi servicii de calitate ridicată, la preţuri acceptabile, de a crea locuri de muncă pentru angajaţii săi, de
a proteja mediul înconjurător, de a susţine financiar sporturile, artele şi avansul tehnologic etc.,
obţinând, în final, un profit rezonabil pentru proprietarii săi, ca recompensă meritată pentru
serviciile prestate în folosul comunităţii.
Stakeholderii care interacţionează cu o firmă se pot clasifica în două grupuri: inside groups (din care
fac parte angajaţii, angajatorii, proprietarii/acţionarii, directorii executivi şi managerii) şi outside
groups (consumatorii, distribuitorii, creditorii, mediul de afaceri, comunitatea locală, instituţii
guvernamentale, sindicate, organizaţii non-guvernamentale, fundaţii, mass-media etc.). Pe baza
acestei clasificări, se pot identifica şi cele două teorii ale firmei (teoria firmei închise – cu
responsabilităţi corporative restrânse doar la nivelul grupurilor interne şi teoria firmei deschise – cu
responsabilităţi extinse asupra tuturor grupurilor interne şi externe), cu implicaţii deosebit de
importante pentru luarea unei decizii etice. În prezent, responsabilitatea socială a managerilor se
încadrează în cea de-a doua abordare (teoria firmei deschise). Astfel, în momentul luării unei decizii
etice, managementul unei societăţi trebuie să ţină seama de interesele tuturor grupurilor mai sus
enumerate, întrun mod cât mai corect cu putinţă.
Într-o altă lucrare de specialitate, stakeholderii sunt împărţiţi în două categorii distincte, ceea ce dă
naştere la două variante ale teoriei: stakeholderii primari – clienţii, angajaţii, acţionarii, creditorii,
furnizorii, distribuitorii şi competitorii (teoria „stakeholders” în variantă restrânsă) şi
stakeholderii secundari – comunităţile locale, guvernele naţionale şi străine, grupurile de presiune,
media şi publicul general (care, alături de stakeholderii primari, formează teoria „stakeholders” în
variantă extinsă).
Deşi teoria „stakeholders” are, în prezent, un număr mare de adepţi, ea are dezavantajul că nu
precizează în ce măsură o companie trebuie să-şi sacrifice profiturile sale pentru a urmări interesele
diferitelor categorii de stakeholderi; de asemenea, teoria nu oferă o modalitate de ierarhizare a
diferitelor interese divergente ale „investitorilor” unei afaceri.
La nivel microeconomic (poziţia liberală – procapitalistă), egoismul „luminat” pare a fi teoria cea
mai corectă (scopul unei afaceri este de a produce profit pentru proprietarii/ acţionarii săi). Dar, la
nivel macroeconomic (poziţia social-democrată – anticapitalistă), din perspectiva societăţii în
ansamblul său, afacerile nu sunt neapărat doar simple instrumente care să producă bani pentru un
singur segment al societăţii, ci reprezintă o modalitate eficientă de a satisface nevoile materiale şi
sociale ale întregii comunităţi, dat fiind faptul că fără nevoile de consum ale populaţiei nu ar exista
afaceri, de niciun fel.
Indiferent de motivaţie, ambele strategii complementare şi nu radical opuse (teoria „stakeholders” şi
teoria egoismului „luminat”) ajung practic la aceeaşi concluzie: urmărirea profitului pe termen lung
exclude un comportament rapace şi iresponsabil faţă de consumatori, salariaţi, furnizori, creditori,
competitori etc. O afacere profitabilă este una care nu uită nicio clipă de interesele numeroaselor
categorii de stakeholders, străduindu-se a veni în întâmpinarea cerinţelor acestora. O afacere neetică
este o afacere proastă, în timp ce o afacere care se ghidează după nişte principii morale sănătoase
este o afacere prosperă („bad ethics is bad business” şi „good ethics is good business).
4. Teoria responsabilităţii sociale corporative este abordarea care îşi asumă cel mai mult din etica
în afaceri, dat fiind faptul că obligaţiile unei corporaţii se extind la nivelul întregii comunităţii
(indiferent de motive), nu doar la nivelul grupurilor care îşi aduc contribuţia la profiturile
companiei. Teoria susţine faptul că principala responsabilitate în afaceri este de a face profit, însă
există limite sau constrângeri etice referitoare la ceea ce se poate face efectiv în afaceri; altfel spus,
din punct de vedere etic, dreptul de a urmări obţinerea profitului nu este nelimitat (toţi criticii
teoriilor clasice ale afacerilor susţin că acestea au şi alte obligaţii suplimentare celei de a face profit).
Responsabilităţile sociale ale afacerilor rezultă din interdependenţa dintre organizaţii, societate şi
mediul de afaceri, în general.
În funcţie de sfera de obligaţii pe care o companie trebuie să şi le asume, responsabilitatea socială a
afacerilor poate fi de două feluri: minimalistă (singura obligaţie suplimentară a corporaţiei este de a
evita răul – demers negativ, pasiv) şi maximalistă (pe lângă obligaţia de a evita răul, corporaţiile au
datoria de a ajuta la rezolvarea unor probleme sociale şi de a face societatea mai bună – datorii de
binefacere, de caritate, de filantropie – demers pozitiv, afirmativ).
Pe de altă parte, o clasificare distinctă a tipurilor de responsabilitate socială se poate realiza în
funcţie de motivele care stau la baza asumării unor obligaţii suplimentare; astfel, există o abordare
pragmatică a responsabilităţii sociale (afacerile îşi asumă responsabilităţi sporite şi se implică în
proiecte sociale pentru a câştiga în termeni de imagine şi a-şi spori profiturile pe termen lung) şi o
abordare deontologică a acesteia (datorită rolului special pe care îl ocupă în cadrul comunităţii,
companiile au datoria de a-şi asuma obligaţii suplimentare celei de a face profit). Dacă abordarea
pragmatică implică o relaţie bidimensională între companie şi societate (compania este responsabilă
social în ideea de a fi, la rândul său, „recompensată” de societate prin creşterea încasărilor),
abordarea deontologică se bazează pe o relaţie unidimensională (compania se implică în proiecte
sociale fără să aştepte nimic în schimb din partea societăţii, pentru că nu face altceva decât să îşi
îndeplinească datoria pe care o are faţă de comunitate).
Pentru lumea afacerilor, cea mai frecventă este abordarea pragmatică a responsabilităţii sociale:
firmele iniţiază o politică de responsabilitate socială care are ca obiectiv creşterea valorii mărcii
comercializate (instrument de marketing), pornind de la premisa conform căreia consumatorul este
dispus să plătească pentru responsabilitatea socială a unei companii. Deşi se dovedeşte o politică
profitabilă pentru firmă şi avantajoasă pentru societate, în ansamblul său, etica deontologică
consideră că abordarea pragmatică nu întruneşte atributele moralităţii (argumentele pragmatice au
valoare morală doar din punctul de vedere al eticii utilitariste).
Un alt factor motivaţional al implicării firmelor în activităţile sociale (în afară de cel care vizează
strict performanţele economice şi obţinerea de câştiguri viitoare din publicitatea determinată de
actele „filantropice”) este promovarea a ceea ce se numeşte „managementul bazat pe valori” (value-
based management). În acest caz, managerii acţionează pentru promovarea valorilor împărtăşite în
organizaţie, inclusiv a celor morale, urmărind, în principal, două efecte: îmbunătăţirea imaginii
firmei, prin asocierea ideii de onorabilitate, celei de performanţă; şi crearea şi întărirea spiritului de
echipă în cadrul firmei.
În acest sens, câteva exemple concrete de responsabilităţi sociale pe care marile companii şi le
asumă tot mai des sunt: îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă pentru angajaţi (referitoare la
sănătate; educaţie; recrutare şi condiţii de muncă; pregătire profesională; pensionare; şanse egale şi
nediscriminatorii de angajare, promovare şi concediere); implicarea în activităţi legate de protejarea
mediului înconjurător; protecţia consumatorilor; sponsorizări pentru educaţie, arte şi sporturi; acte
filantropice.
Etica în afacerile economice internaţionale este acea parte a eticii în afaceri care are ca obiect de
activitate problemele de ordin moral ce apar la nivel internaţional. Ca parte a eticii aplicate (şi,
implicit, a filozofiei), cuprinde raţionamentele morale referitoare la problemele mai sus amintite,
precum şi diverse aspecte teoretice care vizează explicarea şi justificarea acestor raţionamente.
Conform unei accepţiuni larg răspândite, etica în afacerile internaţionale se referă la dimensiunea
etică a oricărei relaţii de afaceri dintre două sau mai multe ţări sau dintre parteneri privaţi din state
diferite (accentul se pune pe îndatoririle morale ale corporaţiilor transnaţionale)11. Etica în afacerile
internaţionale vizează un cod de conduită moralmente acceptabil al persoanelor cu atribuţii
decizionale şi executive, aflate pe diferitele trepte ierarhice, ale unei firme care îşi desfăşoară
activitatea nu numai în cadru domestic, ci şi în alte ţări. Etica în afacerile economice internaţionale
trebuie să identifice în ce măsură există anumite practici morale care transced toate culturile (dacă
există) şi cum trebuie acestea abordate la nivel global. Două aspecte strict legate de acest subiect
sunt: relativismul etic (care susţine că nicio etică culturală nu este superioară alteia, iar numai
valorile şi practicile locale determină ceea ce este drept sau nedrept) şi imperialismul etic (care
porneşte de la premisa că anumite adevăruri absolute, proprii unei culturi, se aplică pretutindeni, iar
valorile universale străbat culturile în determinarea a ceea ce este drept sau nedrept). Punctul de
vedere corect şi obiectiv care trebuie să ghideze relaţiile de afaceri la nivel internaţional se află
undeva între aceste două extreme.
Tema centrală a dezbaterilor cu privire la etica în afacerile economice internaţionale o reprezintă
companiile multinaţionale. Multitudinea problemelor etice pe care le ridică corporaţiile
multinaţionale vizează, în principal, aspecte precum mituirea şi corupţia, exploatarea forţei de
muncă a minorilor din ţările sărace sau contaminarea mediului. O viziune mai amplă a eticii în
afacerile internaţionale cuprinde şi teme precum etica folosirii resurselor naturale, obligaţiile
ţărilor bogate faţă de naţiunile sărace, moralitatea şi echitatea sistemului economic internaţional,
diminuarea păturii de ozon a atmosferei şi supraîncălzirea planetei, deşi nu există, încă, un consens
general referitor la includerea şi analiza acestor aspecte.
În general, nu se poate spune că există un mod unic în care trebuie să acţioneze toate firmele
internaţionale, astfel încât comportamentul lor să poată fi calificat drept moral; fiecare companie, în
mod individual, trebuie să-şi exercite activitatea în funcţie de valorile, principiile, obligaţiile şi
membrii săi.
Tema centrală a dezbaterilor cu privire la etica în afacerile economice internaţionale o reprezintă
companiile multinaţionale. Multitudinea problemelor etice pe care le ridică corporaţiile
multinaţionale vizează, în principal, aspecte precum mituirea şi corupţia, exploatarea forţei de
muncă a minorilor din ţările sărace sau contaminarea mediului. O viziune mai amplă a eticii în
afacerile internaţionale cuprinde şi teme precum etica folosirii resurselor naturale, obligaţiile
ţărilor bogate faţă de naţiunile sărace, moralitatea şi echitatea sistemului economic internaţional,
diminuarea păturii de ozon a atmosferei şi supraîncălzirea planetei, deşi nu există, încă, un consens
general referitor la includerea şi analiza acestor aspecte.
În general, nu se poate spune că există un mod unic în care trebuie să acţioneze toate firmele
internaţionale, astfel încât comportamentul lor să poată fi calificat drept moral; fiecare companie, în
mod individual, trebuie să-şi exercite activitatea în funcţie de valorile, principiile, obligaţiile şi
membrii săi.
Activitatea de afaceri pe plan internaţional implică o serie de norme necesare pentru ca
întreprinderile să funcţioneze în mod corespunzător. Respectul pentru viaţă este o obligaţie de bază
pentru funcţionarea unei societăţi şi este primordial pentru desfăşurarea în siguranţă a afacerilor;
acest respect pentru viaţă trebuie completat cu o încredere elementară în partenerul de afaceri,
trăsătură, de asemenea, esenţială pentru realizarea optimă a transferului de produse, servicii şi bani.
În mod similar, respectarea contractelor şi a înţelegerilor încheiate este o condiţie indispensabilă
pentru o relaţie durabilă de afaceri şi pentru buna desfăşurare a tranzacţiilor curente între cele două
părţi. Absenţa oricărui dintre aceste elemente face ca tranzacţiile comerciale să devină instabile,
problematice, scumpe şi ineficiente.
Problema etică fundamentală în afacerile internaţionale: Dată fiind diversitatea obiceiurilor din
lumea afacerilor internaţionale, problema principală cu care se confruntă îndeosebi marile corporaţii
multinaţionale, care operează pe piaţa globală, este alegerea uneia dintre următoarele două politici
alternative: 1) fie, pe de o parte, respectarea strictă a codului etic al firmei din ţara de origine
oriunde ar opera în lume (punctul de vedere mai tare); 2) fie, pe de altă parte, adaptarea politicii
firmei la tradiţiile şi stilul de afaceri din fiecare ţară străină unde o corporaţie multinaţională
operează (punctul de vedere mai slab). Fiecare dintre aceste două strategii alternative prezintă
avantaje şi dezavantaje din punct de vedere strict economic, adică având în vedere numai profiturile
potenţiale ale firmei.
1. Păstrarea strictă a codului etic al corporaţiei, elaborat pe baza valorilor morale dominante în ţara
de origine (valori morale mai stricte), are avantajul că menţine reputaţia firmei nepătată şi nu
stârneşte obiecţii, rezerve sau critici vehemente din partea consumatorilor şi a publicului „de acasă”,
consolidând totodată şi prestigiul firmei pe plan internaţional.

Dezavantajul major al acestei politici inflexibile constă în faptul că, pe anumite pieţe naţionale, nu
se poate pătrunde şi nu se pot face afaceri profitabile dacă nu se acceptă recurgerea la anumite
practici discutabile sub aspect etic, dacă nu chiar de-a dreptul ilegale, din cauza unui fenomen
generalizat de corupţie şi a unor mecanisme economice care favorizează concurenţa neloială mai
mult decât competitivitatea.
2. Flexibilitatea codurilor etice şi adaptarea la practicile economice locale permite corporaţiilor
multinaţionale să penetreze pieţele dominate de practici dubioase şi să se menţină pe acele pieţe, cu
profituri tentante. Dezavantajele imediate sunt legate de reacţiile opiniei publice din ţările de origine
şi, în general, din statele care adoptă o politică dură faţă de corupţie; dezavantajele mai puţin
vizibile, dar şi mai serioase pe termen lung, decurg din faptul că orice complicitate a firmelor
transnaţionale cu factorii de putere corupţi din anumite ţări ale lumii încurajează şi consolidează
corupţia din acele ţări, ceea ce diminuează considerabil potenţialul lor de dezvoltare solidă şi
echilibrată care să le facă, în timp, nişte parteneri serioşi, cu resurse în expansiune şi cu o putere de
cumpărare din ce în ce mai atractivă pentru investitorii străini de anvergură.
Agenţii care operează pe piaţa mondială se confruntă cu numeroase dileme de natură etică, ori de
câte ori sunt în situaţia de a-şi desfăşura activitatea în conformitate cu legislaţia dintr-o anumită ţară
străină, care vine însă în conflict, mai mult sau mai puţin flagrant, atât cu legile din ţara de origine,
cât şi cu setul de valori morale pe care le afirmă o corporaţie în codul său etic. În lucrările de
specialitate, care tratează probleme referitoare la etica în afacerile internaţionale, apar, în principiu,
câteva categorii de probleme (opt) , care suscită interesul general şi se analizează pe larg:

1. Mita şi corupţia;
2. Problemele care vizează angajarea forţei de muncă şi aspectele legate de personal;
3. Practicile de marketing şi protecţia consumatorilor;
4. Impactul asupra economiilor şi dezvoltării ţărilor-gazdă;
5. Efectele asupra mediului natural;
6. Impactul cultural al operaţiilor transnaţionale;
7. Relaţiile cu guvernele ţărilor-gazdă;
8. Relaţiile cu ţările de origine.

Cea mai frecventă problemă pentru companiile multinaţionale o reprezintă, fără îndoială, corupţia,
datorită caracterului său universal.
1. Mita şi corupţia: Definită în sens general, corupţia reprezintă abaterea de la normele morale, iar,
într-un sens mai precis, termenul desemnează conduita incorectă sau ilegală a unei persoane care se
află într-o poziţie de autoritate sau putere, în scopul obţinerii de câştiguri personale sub formă
bănească sau sub altă formă. De regulă, în categoria actelor de corupţie sunt incluse: mita,
nepotismul, escrocheria, delapidarea, utilizarea pentru scopuri personale a unor resurse ce nu
aparţin individului respectiv. Corupţia înfloreşte, adesea, acolo unde există o guvernare de proastă
calitate, conflicte violente sau acolo unde controlul statului şi al reglementărilor sale nu poate fi pus
în practică într-un mod eficient.
În afacerile internaţionale, fenomenul corupţiei se manifestă la un nivel deosebit de îngrijorător:
într-o estimare prudentă, sumele totale plătite ca mită în afacerile internaţionale se cifrează la 80
miliarde de dolari anual – aproximativ cât apreciază ONU că ar fi necesar pentru eradicarea globală
a sărăciei din lumea contemporană.
Mita nu este însă un aspect specific eticii în afacerile internaţionale, deoarece majoritatea ţărilor
lumii se confruntă, şi pe plan naţional, cu acest tip de încălcare a normelor morale. Mita este o
practică curentă în toate ţările lumii, purtând denumiri diverse, precum: na leva (Rusia), hongbao
(China), hanagusuri sau zoushuuwai (Japonia), ne mul (Coreea), rishwat (India), kitu kidogo
(Kenya), dash (Africa de Vest), baksheesh sau arraam (Orientul Mijlociu), mordida (Mexic), diego
(Argentina), pajada (Honduras), jeitinho (Brazilia), Schmiergeld (Germania), bustarella (Italia),
grease (SUA), bribery (Marea Britanie), mită sau bacşiş (România).
Mita şi corupţia creează un mediu de afaceri nesigur şi reprezintă o problemă cu implicaţii deosebit
de costisitoare pentru multinaţionalele care nu doresc să suporte această „cheltuială suplimentară” şi
care se confruntă cu alţi concurenţi multinaţionali dispuşi să o facă, pentru a câştiga contracte şi a
încheia afacerile dorite.
Din punct de vedere comercial, practica de a da / a accepta mită duce la distribuirea ineficientă a
produselor şi a resurselor: cumpărătorii nu primesc, în mod necesar, cele mai bune produse în
schimbul preţului plătit, după cum nici vânzătorii nu primesc cel mai bun preţ. Dacă o ţară adoptă
această practică a mituirii se condamnă pe ea însăşi la un nivel de trai mult inferior, iar distanţa
dintre ţările care practică pe scară largă mituirea şi cele în care aceasta este destul de rar întâlnită
devine din ce în ce mai mare. Lipsa de dezvoltare economică a multor ţări din Africa este pusă,
adesea, tocmai pe seama unui nivel foarte ridicat al corupţiei întâlnit în această parte a lumii.
Cercetările au demonstrat faptul că un nivel înalt al corupţiei, inclusiv mita, contribuie la scăderea
venitului pe cap de locuitor. Corupţia afectează negativ dezvoltarea unei ţări în mai multe
modalităţi: reduce creşterea economică, alungă investitorii străini şi canalizează investiţiile,
împrumuturile şi fondurile de ajutorare în aşa-numitele white elephant projects – proiecte absurd de
grandioase, care aduc imense beneficii celor care administrează banii, dar care nu sunt de niciun
folos populaţiei. În plus, corupţia are un preţ foarte mare pentru păturile cele mai sărace, cărora le
este barat accesul la bunurile şi serviciile de bază; cu siguranţă, cei săraci suferă cel mai mult din
cauza corupţiei.
De obicei, funcţionarii guvernamentali de nivel înalt sunt cei care beneficiază de pe urma acestei
practici (marea mită) şi rareori transferă beneficiile obţinute şi asupra ţărilor sau conaţionalilor lor.
„Marea mită” („mita de afaceri” – whitemail bribe, grand corruption) este sancţionată penal în
majoritatea ţărilor; ea se referă la distorsionarea procesului de luare a deciziilor în probleme de
importanţă economică semnificativă şi implică mari sume băneşti şi diverse sisteme de canalizare a
banilor şi de „acoperire” a caracterului ilegal al acţiunilor: evidenţă contabilă dublă, falsuri,
sponsorizări, bonus-uri.
Pe lângă această mită, care se oferă funcţionarilor guvernamentali de rang superior, apare, mult mai
frecvent, mica mită („mita de ungere” – lubrication bribe, speed money sau petty corruption),
cunoscută şi sub numele de bacşiş, care se acordă funcţionarilor guvernamentali de rang inferior,
dintre care se remarcă organele vamale. În principiu, acest tip de mită nu implică niciun act care să
fie interzis de lege în mod expres; vizează adesea îndepărtarea unor bariere de ordin birocratic şi
semnifică plata acordată unor indivizi pentru a face mai repede ceea ce deja au fost plătiţi să facă.
Pe de altă parte, în ultimul timp, a apărut în literatura de specialitate (mai ales în scrierile liberalului
Murray N. Rothbard) concepţia conform căreia nu orice fel de mită este imorală la modul absolut.
Astfel, există două feluri de mită: mita defensivă (oferită de agenţii economici care, altfel, riscă să
fie eliminaţi în mod nedrept de pe piaţă) şi mita ofensivă (practicată de companiile care vizează
înlăturarea concurenţilor şi obţinerea unor avantaje neloiale faţă de aceştia). Din punct de vedere
moral, este condamnabil numai al doilea tip de mită.
Deşi pare greu de crezut, există apărători ai ideii că mita şi corupţia pot fi legitimate din punct de
vedere etic, deşi sunt, cel puţin formal, ilegale. În primul rând, la baza acestor tentative de legitimare
a corupţiei stă relativismul cultural: în ţările unde mita şi corupţia sunt practici economice obişnuite,
acceptate practic de toată lumea, se afirmă că ele trebuie luate ca atare şi, din respect faţă de
obiceiurile locale, sunt acceptabile şi pentru investitorii străini. Alte argumente vizează aspecte de
ordin „tehnic”: corupţia reprezintă uneori singura cale prin care firmele pot ocoli nişte reglementări
excesiv de dure, impozitele exagerate sau o legislaţie ineptă. Îngăduind firmelor să acţioneze în
mediul unui stat spoliator, corupţia poate să nu fie în detrimentul dezvoltării, ci poate chiar să
stimuleze dezvoltarea şi flexibilitatea: mita poate fi benefică deoarece îi stimulează pe funcţionarii
prost plătiţi şi prost supravegheaţi de stat să accelereze eliberarea hârtiilor. Într-un cadru legal
inadecvat şi ineficient, plăţile ilegale menite să evite reglementările prea numeroase şi impozitele
prea mari pot contribui la scăderea costurilor pentru cei care mituiesc. Totuşi, astfel de argumente nu
sunt valabile, deoarece mita se asociază prea adesea cu cea mai proastă calitate a bunurilor şi
serviciilor, fiind menită să permită celor mai puţin calificaţi să acapareze piaţa.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi Organizaţia Naţiunilor Unite
(ONU) sunt considerate liderii multinaţionali în lupta împotriva corupţiei.
Pentru a lupta împotriva acestei practici, general recunoscute ca fiind imorală, s-a constituit o
organizaţie non-guvernamentală intitulată Transparency International, având sediul la Berlin
(Germania) şi birouri în peste 77 de ţări şi reprezentând „o coaliţie împotriva corupţiei în tranzacţiile
de afaceri internaţionale”. Această coaliţie denunţă cazurile de mituire care apar în ţări din toată
lumea şi militează pentru aprobarea de legi împotriva mitei; a atras atenţia opiniei publice şi a
organelor răspunzătoare de această problemă, astfel încât să contribuie la aprobarea legilor care să
interzică mita, de orice fel, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional.
Începând cu anul 1995, Transparency International dă publicităţii anual un indice al corupţiei în
fiecare ţară analizată (Corruption Perception Index); metodologia de calcul a acestui indice se
bazează pe o serie de anchete specifice fiecărei ţări, iar valoarea compozită pe care o poate obţine în
final variază între 10 – „foarte curat” şi 0 – „puternic corupt”. Din nefericire, România nu a obţinut
în niciun an o valoare mai mare de 4, valorile medii înregistrate de aceasta variind între 2,5-3,5. În
general, regula arată că unele dintre cele mai bogate ţări ale lumii – Finlanda, Danemarca, Noua
Zeelandă, Canada, Islanda, Singapore şi Suedia – înregistrează constant peste 9 puncte din cele 10
posibile în ceea ce priveşte integritatea funcţionarilor lor guvernamentali, ceea ce indică nivele
foarte scăzute ale corupţiei în acele ţări. Ţările cu 2 sau mai puţine puncte sunt cele mai sărace ţări
ale lumii: Angola, Azerbaijan, Kenya, Indonezia, Madagascar, Nigeria, Paraguay şi Bangladesh.
Totuşi, Indicele corupţiei vizează doar nivelul corupţiei din interiorul unei ţări şi nu ţine cont de
plăţile ilegale ale exportatorilor către oficialităţile străine. Un nou indice, Indicele plătitorilor de
mită (Bribe Payers Index), bazat pe interviurile susţinute de Gallup International şi publicate pentru
prima dată în 1999, clasifică marii exportatori ai lumii către ţările în curs de dezvoltare în funcţie de
înclinaţia lor de a plăti sau nu mită funcţionarilor străini.
Problemele care vizează angajarea forţei de muncă şi aspectele legate de personal: Cele mai
sensibile probleme de personal cu care se confruntă corporaţiile multinaţionale sunt următoarele:
a) Salarizarea angajaţilor locali care lucrează pentru multinaţionale în ţări cu nivele de
dezvoltare sensibil inferioare în comparaţie cu ţările de origine este frecvent mai scăzută decât cea a
angajaţilor din ţările-mamă. Astfel, se impută investitorilor străini faptul că exploatează forţa de
muncă din ţările slab dezvoltate, plătind de câteva ori mai ieftin aceeaşi muncă pe care o prestează
salariaţii cu calificări similare din ţările de origine. Pe de altă parte, aceştia din urmă sunt
dezavantajaţi de faptul că, prin mutarea investiţiilor şi a unităţilor de producţie în Lumea a Treia,
creşte şomajul din ţările dezvoltate. Pe scurt: corporaţiile transnaţionale sunt vehement acuzate
pentru că adoptă politici egoiste; urmărind maximizarea profiturilor, ele încalcă acel ipotetic
contract social cu diferitele categorii de stakeholders, aducând prejudicii deopotrivă salariaţilor din
ţările de origine – care pierd locuri de muncă şi a căror presiune sindicală scade în intensitate, o dată
ce patronatul poate ameninţa cu transferul investiţiilor în alte ţări – şi angajaţilor din Lumea a Treia
– care sunt puşi să presteze munci echivalente celor din statele dezvoltate, fiind însă plătiţi mult mai
prost.
Societăţile multinaţionale au adus numeroase contraargumente la criticile care li se impută. În
primul rând, alternativa pentru salariaţii din ţările slab dezvoltate este a fi prost plătiţi (comparativ
cu angajaţii din lumea bogată) sau a nu fi plătiţi deloc, atât timp cât, de multe ori, principalul punct
de interes pentru investitorii străini sunt tocmai costurile mai scăzute ale forţei de muncă. Se mai
susţine apoi, de multe ori pe bună dreptate, că salariile oferite de unele corporaţii multinaţionale sunt
oricum sensibil mai mari decât media din ţările sărace în care operează aceste companii. În plus,
mediul de muncă pe care îl oferă multinaţionalele este mai corect, mai civilizat şi anumite principii
de recrutare şi promovare a forţei de muncă sunt treptat implantate în ţările din Lumea a Treia,
disipând astfel modele mai evoluate de tratament al forţei de muncă de către patronat. Pe de altă
parte, salariaţii bine plătiţi din ţările avansate sunt invitaţi să accepte legile pieţei şi ale
competitivităţii; menţinerea salariilor lor ridicate nu este un privilegiu absolut, necorelat cu
eficienţa, productivitatea şi rentabilitatea: dacă locurile lor de muncă ar fi menţinute cu orice preţ, ca
şi nivelul foarte ridicat al salariilor, concurenţa ar profita şi ar invada ţările sărace, unde ar realiza
produse şi servicii similare calitativ, dar mult mai ieftine, ceea ce le-ar permite să cucerească piaţa,
ruinând, până la urmă, pe cei care nu s-ar adapta; sfârşitul ar fi şi mai tragic: faliment, şomaj,
fonduri bugetare mai reduse pentru programele de asistenţă socială, resurse interne de investiţii mai
puţine etc. Într-un cuvânt, în scurt timp o politică „socială” a corporaţiilor multinaţionale s-ar solda
cu consecinţe extrem de negative pentru toată lumea.
b) Managementul filialelor din alte ţări ale corporaţiilor multinaţionale pune, la rândul său,
destule probleme etice. În general, marile firme preferă să acorde un credit scăzut managerilor
locali, implantând la conducerea filialelor manageri din ţările de origine; în unele cazuri, aceştia nu
cunosc suficient de bine tradiţiile şi problemele locale şi nu sunt destul de flexibili faţă de doleanţele
şi dificultăţile partenerilor şi angajaţilor din ţările unde sunt implantaţi. Acesta este motivul principal
pentru care, în ultimii ani, corporaţiile multinaţionale au adoptat o politică de aclimatizare
managerială, promovând din ce în ce mai activ lideri locali, formaţi şi pregătiţi profesional în
Occident, unde îşi pot însuşi metodele şi tehnicile managementului modern.

c) Discriminarea sexuală este o problemă delicată, de care firmele investitoare nu se fac

propriu-zis vinovate, întrucât nu managerii lor sunt aceia care o impun, ci tradiţiile şi credinţele
religioase locale. Ceea ce se impută corporaţiilor multinaţionale de către opinia publică din ţările de
origine este neimplicarea mai hotărâtă într-o politică activă, agresivă chiar, de eliminare a
discriminării femeilor în ţările din Lumea a Treia, unde ea reprezintă o practică greu de combătut.
Alte critici, mai virulente şi mai întemeiate, se referă la faptul că, în unele ţări sărace, unde religia nu
împiedică participarea femeilor la viaţa economică (cum ar fi America Latină, de exemplu),
discriminarea sexuală ia altă formă şi anume angajarea cu precădere a femeilor, deoarece salarizarea
lor este mult mai scăzută decât cea a bărbaţilor.

d) Angajarea şi exploatarea minorilor în procesul muncii constituie, fără îndoială,

aspectul cel mai des incriminat şi categoric în sine blamabil în ceea ce priveşte problemele de
personal ale corporaţiilor multinaţionale. Această problemă a reprezentat tema centrală a grupurilor
de presiune ale consumatorilor din SUA, de când s-a făcut public faptul că multe companii
multinaţionale americane exploatează copiii din ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare din
Asia, America Latină sau Africa. Grupurile de consumatori exercită presiuni asupra companiilor sau
distribuitorilor americani, astfel încât aceştia să nu contracteze furnizori care folosesc copii cu vârste
sub 14 ani. Majoritatea ţărilor lumii au legi care interzic această practică şi, cu toate acestea, legea
nu este întotdeauna respectată, deoarece companiile multinaţionale profită de pe urma copiilor
provenind din familii foarte sărace, cărora le acordă nişte salarii de mizerie.
Problema etică care apare aici este a determina dacă această exploatare a copiilor este sau nu imorală
în culturile în care a fost practicată de-a lungul timpului şi în care este, încă, destul de frecventă. În
ţările respective nu există şcoli pentru aceşti copii, iar veniturile suplimentare pe care ei le câştigă
ajută la subzistenţa familiei din care fac parte; câteodată, având în vedere faptul că, dacă nu îşi
găsesc un loc onorabil de muncă, aceşti copii ajung pe stradă să cerşească sau să se prostitueze, a le
oferi un loc de muncă reprezintă răul cel mai mic dintre două rele16. Totuşi, majoritatea
consumatorilor din Occident nu au acceptat acest argument şi nicio companie multinaţională nu l-a
susţinut public. Astfel, multinaţionalele care îşi desfăşoară activitatea în ţările din Lumea a Treia şi-
au pus adesea întrebarea ce ar trebui să facă şi cât ar trebui să investească pentru a descoperi dacă
furnizorii lor încalcă legile referitoare la această practică.
e) Măsurile de protecţie a salariaţilor constituie o altă problemă pentru companiile de talie
internaţională în ceea ce priveşte imaginea lor publică în ţările de origine şi mai puţin în ţările slab
dezvoltate în care operează, deşi muncitorii de acolo sunt cei care au realmente de suferit. În ţările în
curs de dezvoltare sau aflate în tranziţie la economia de piaţă, legislaţia
muncii este slab dezvoltată, astfel încât standardele de protecţie a personalului la locul de
muncă sunt foarte joase în comparaţie cu cele din ţările dezvoltate.
De aceea, corporaţiile multinaţionale, la filialele lor din Lumea a Treia, iau măsuri de protecţie mult
mai puţin riguroase decât în ţările lor de origine, iar efectul îl reprezintă numeroasele accidente,
soldate cu victime sau mutilări grave ale muncitorilor la locul de muncă.
Companiile multinaţionale nu resping necesitatea unei protecţii sporite a muncii în ţările slab
dezvoltate, dar invocă un argument de rentabilitate şi unul de competitivitate pentru a-şi justifica
actualele practici: dacă ar cheltui atât cât trebuie pentru siguranţa salariaţilor, costurile de producţie
ar creşte considerabil – iar dacă firmele concurente nu procedează la fel, companiile responsabile
riscă să iasă de pe piaţă, ceea ce ar genera aceeaşi dilemă dramatică pentru muncitorii din ţările în
curs de dezvoltare: riscuri şi salarii sau nici riscuri, nici salarii. Tot ceea ce se poate urmări cu bună
credinţă este un compromis între cele două exigenţe – cea economică şi cea morală.

BIBLIOGRAFIE
1. Badescu, V., Etica in afaceri, Editura Pro Universitaria 2014
2. Crăciun, D., Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale, REI, 2004
3. DeGeorge, Richard T., Business Ethics, Third Edition, Macmillan Publishing Company,
New York, USA,1990
4. Iamandi, I.E, Radu, F., Etică şi responsabilitate socială corporativă în afacerile
internaţionale, curs master afaceri internationale, Editura Economica, Bucuresti 2012