ACŢIUNEA CIVILĂ.

CLASIFICAREA ACŢIUNILOR CIVILE

§ 1. Acţiunea civilă.
Pentru definirea acţiunii civile, trebuie pornit de la următoarele accepţiuni exprimate în literatura de specialitate:
§ acţiunea civilă este în strânsă legătură cu protecţia judiciară a drepturilor subiective civile, precum şi a unor
situaţii juridice pentru a căror realizare calea judecăţii este obligatorie (ex: în materie posesorie, în materia filiaţiei, a
divorţului etc);
§ acţiunea civilă cuprinde toate mijloacele procesuale pe care legea le pune ia dispoziţie pentru protejarea
drepturilor subiective şi a situaţiilor juridice, fiecare din aceste mijloace procesuale reprezentând forme de manifestare a
acţiunii civile (cereri, administrarea probelor, excepţii, măsuri asigurătorii, căi de atac, executare silită etc);
§ acţiunea este uniformă, cuprinde aceleaşi mijloace procesuale, indiferent de dreptul care se valorifică, dar când
se exercită, acţiunea este influenţată de dreptul subiectiv (sau de situaţia juridică protejată de lege), dobândind din
natura şi caracteristicile acestuia;
§ în momentul în care se apelează la acţiune, la un element al acţiunii, aceasta
se individualizează, devine proces.
Având în vedere cele mai sus reţinute, acţiunea civilă ar putea fi definită ca fiind ansamblul mijloacelor
procesuale prin care se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor subiective şi a situaţiilor juridice ocrotite
de lege.
în ceea ce priveşte natura juridică, din cele exprimate în rândurile precedente trebuie reţinut că dreptul subiectiv
civil (în conţinutul căruia intră numai dreptul la acţiune nu şi acţiunea) nu se identifică cu acţiunea, după cum acţiunea şi
dreptul la acţiune nu sunt noţiuni similare. Elementul de legătură dintre dreptul subiectiv civil şi acţiune este dreptul la
acţiune.
Elementele acţiunii civile. Orice acţiune civilă presupune existenţa a trei elemente: părţi, obiect şi cauză.
Părţile sunt titularul dreptului subiectiv încălcat sau contestat şi cel despre care se pretinde că l-a împiedicat pe
titular în exerciţiul normal al dreptului.
Din momentul în care acţiunea civilă este declanşată, aceste persoane dobândesc calitatea de părţi în
proces şi vor avea o denumire specifică în funcţie de mijlocul procesual din conţinutul acţiunii care a fost folosit.
Părţi în procesul civil sunt persoanele între care există raportul juridic dedus judecăţii şi nu reprezentanţii lor,
legali sau convenţionali, care stau fizic în proces. Se poate spune aşadar că părţile stau juridic" în proces pentru că
lor le va fi opozabilă hotărârea pronunţată, iar nu reprezentanţilor lor.
De asemenea, au calitatea de parte şi persoanele sau organele cărora, deşi nu fac parte din raportul juridic
conflictual, legiuitorul Ie-a recunoscut calitate procesuală activă (ex: autoritatea tutelară, procurorul).
Având în vedere definiţia dată acţiunii civile, înseamnă că obiectul său este protecţia unui drept sau a unor
interese pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie.
în momentul în care se recurge la acţiune, practic, la unul din elementele sale, obiectul acţiunii civile se
individualizează în funcţie de elementul procesual folosit. Exemple:
§ obiectul cererii de chemare în judecată este pretenţia concretă a reclamantului, ceea ce solicită prin cerere:
executarea sau rezilierea ori rezoluţiunea unui contract; plata unei sume de bani; predarea unui bun etc. Obiectul cererii
de chemare în judecată este important pentru determinarea competenţei, a admisibilităţii unor mijloace de probă, fixarea
taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar iar instanţa este legată de obiect în sensul că nu poate acorda mai
mult, mai puţin sau altceva decât s-a cerut;
§ excepţiile procesuale au ca obiect încălcarea unor norme de organizare judiciară, de competenţă sau de
procedură propriu-zisă (excepţiile de procedură) sau lipsuri privitoare la exerciţiul dreptului la acţiune (excepţiile de
fond);
§ căile de atac au ca obiect schimbarea, anularea, modificarea sau casarea hotărârilor judecătoreşti atacate.
Cauza acţiunii civile este scopul urmărit de acela care apelează la acţiune, fie pentru a pretinde, fie pentru a se
apăra.
Deosebit de importantă este distincţia dintre cauza acţiunii şi cauza cererii de chemare în judecată, aceasta din
urmă fiind temeiul juridic al cererii, fundamentul raportului litigios.
§ 2. Clasificarea acţiunilor civile.
în doctrină, acţiunile sunt clasificate, după următoarele criterii: scopul material urmărit de reclamant, natura
dreptului ce se valorifică prin acţiune şi calea procedurală aleasă de parte pentru a obţine protecţia juridică a
dreptului.
a. In funcţie de scopul material urmărit de reclamant se disting: acţiuni în
realizarea dreptului, acţiuni în constatare şi acţiuni în constituire de drepturi.
Acţiunile în realizarea dreptului (numite şi în condamnare, în adjudecare sau în executare),
reglementate de art. 109 alin. 1 C. proc. civ., sunt acelea prin care reclamantul, ce se pretinde titularul unui
drept, solicită instanţei să îl oblige pe pârât să-i respecte dreptul, iar dacă acest lucru nu mai este posibil,
să îl oblige la despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Specific acestor acţiuni este faptul că hotărârea prin care instanţa
se pronunţă asupra lor este susceptibilă de executare silită, constituind titlu executoriu. Exemple: acţiunea în
revendicare, acţiunea prin care se solicită restituirea unui bun sau plata unei sume de bani, acţiunea prin care se
solicită executarea ori anularea sau constatarea nulităţii unui contract etc;
Acţiunile în constatare (numite şi acţiuni în recunoaşterea dreptului sau în confirmare), sunt acelea prin care
1
reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept al său împotriva pârâtului sau inexistenţa unui drept al
pârâtului împotriva sa, fără ca instanţa să condamne la executarea unei prestaţii.
Acţiunile în constituire de drepturi (numite şi în transformare) sunt acele acţiuni prin care reclamantul solicită
aplicarea legii la anumite fapte pe care le invocă, în scopul de a crea o situaţie juridică nouă între părţi. Altfel spus, sunt
acele acţiuni prin care se urmăreşte schimbarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice vechi şi crearea unor raporturi
juridice noi între părţi. Exemple: acţiunea de divorţ, acţiunea pentru încuviinţarea sau desfacerea adopţiei etc.
b. în funcţie de natura dreptului care se valorifică prin acţiune, acţiunile sunt:
patrimoniale; nepatrimoniale (acţiunea de divorţ, acţiunea pentru anularea căsătoriei,
acţiunea prin care se solicită încuviinţarea, desfacerea sau declararea nulităţii adopţiei,
acţiunea de stabilire a paternităţii etc.
La rândul lor, acţiunile patrimoniale sunt reale (mobiliare sau imobiliare), personale şi mixte.
Acţiunile reale sunt acelea prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real.
Acţiunile personale sunt acelea prin care se valorifică un drept personal, de creanţă. Acţiunile personale se
subclasifică în: acţiuni personale mobiliare, dacă dreptul de creanţă are ca obiect un bun mobil şi acţiuni personale
imobiliare, dacă dreptul de creanţă are ca obiect un imobil.
Acţiunile mixte sunt acelea prin care se valorifică în acelaşi timp un drept real şi un drept de creanţă care au
aceeaşi cauză, izvorăsc din acelaşi act juridic, sau se găsesc într-un raport de conexitate.
în doctrină sunt reţinute două categorii de acţiuni mixte:
§ acţiunile care urmăresc executarea unui act juridic ce a creat sau transmis un drept real asupra unui bun
individual determinat, dând naştere totodată şi unor obligaţii personale;
§ acţiunile în anularea, rezoluţiunea, rezilierea (revocarea donaţiei) unui act juridic prin care s-a constituit sau
transmis un drept real.
c. în funcţie de calea procedurală aleasă de parte pentru valorificarea dreptului său, acţiunile se împart în
principale, accesorii şi incidentale.
Acţiunea principală este aceea prin care se declanşează procedura judiciară.
Acţiunea accesorie este aceea a cărei rezolvare depinde de soluţia dată acţiunii (cererii) principale. De pildă, într-o
acţiune de divorţ, capătul de cerere principal (acţiunea principală) este desfacerea căsătoriei, iar toate celelalte cereri
care ar putea fi formulate cu privire la nume, încredinţarea copiilor minori şi stabilirea pensiei de întreţinere cuvenită
acestora, atribuirea locuinţei etc, sunt cereri (acţiuni) accesorii.
Acţiunile incidentale sunt acelea care pot avea o existenţă de sine-stătătoare, deci pot fi formulate ca acţiuni
principale, dar ele sunt formulate în cadrul unui proces deja pornit. Au acest caracter cererea reconvenţională,
cererea de intervenţie voluntară, cererea de intervenţie forţată.

2
 CALITATEA PROCESUALĂ - CONDIŢIE CERUTĂ PENTRU A FI PARTE ÎN PROCES
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi cel care este titularul dreptului din
raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) precum şi între pârât şi cel obligat în acelaşi
raport juridic (calitate procesuală pasivă), în cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este
obligatorie, calitatea procesuală activă aparţine celui ce se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală
pasivă aparţine celui faţă de care se poate realiza interesul respectiv.
Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane,
calitatea procesuală se determină în concret, „la speţă", în raport de litigiul dedus judecăţii.
Referitor la calitatea procesuală activă trebuie reţinut că uneori, din diverse raţiuni, legiuitorul recunoaşte
legitimare procesuală şi altor persoane sau organe decât titularul dreptului. De exemplu: Ministerul Public; autoritatea
tutelară; asociaţiile pentru protecţia consumatorilor etc.
Uneori, în lege este stabilită şi calitatea procesuală pasivă. Exemplu: în cazul în care unitatea deţinătoare nu a
fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanţelor Publice;
întrucât reclamantul este acela care declanşează procedura judiciară, lui îi revine obligaţia de a justifica atât calitatea
sa procesuală, cât şi calitatea procesuală a pârâtului, în acest sens, C. proc. civ. prevede că cererea de chemare în
judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază
pretenţia reclamantului.
Prin indicarea pretenţiei sale precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează această pretenţie,
reclamantul justifică îndreptăţirea pe care o are de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.
Pentru că instanţa este interesată în pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, este datoare să verifice atât
calitatea procesuală activă cât şi calitatea procesuală pasivă. în privinţa reclamantului trebuie să constate că este
titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii ori se poate prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea
justiţiei iar în privinţa pârâtului trebuie verificat, pornind de la acelaşi raport juridic supus cercetării instanţei, dacă el este
obligat în acel raport.
Instanţa de control judiciar trebuie să stabilească, în privinţa calităţii procesuale a părţilor, că acestea au participat la
judecata în primă instanţă.
Verificarea pe care trebuie să o facă instanţa se impune în privinţa oricărei acţiuni, indiferent dacă are ca obiect
realizarea dreptului sau numai constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept.
Pe parcursul judecăţii, drepturile şi obligaţiile procedurale (care determină calitatea procesuală activă sau
pasivă) pot fi transmise fie unei alte părţi din proces, fie unei persoane străine de proces.
Transmiterea calităţii procesuale poate fi legală sau convenţională.
în cazul persoanelor fizice transmiterea legală a calităţii procesuale se realizează prin succesiune. Moştenitorii care
acceptă moştenirea preiau drepturile şi obligaţiile autorului lor şi continuă, în locul acestuia, procesele privitoare la
drepturile sau obligaţiile respective, dobândind calitatea de reclamant sau pârât pe care a avut-o şi defunctul.
Transmiterea convenţională a calităţii procesuale are loc dacă intervine: cesiunea de creanţă, cesionarul preluând
poziţia procesuală pe care a avut-o cedentul; preluarea de datorie, care conferă aceluia care a preluat datoria legitimare
procesuală pasivă faţă de creditorul care a pornit acţiunea; vânzarea sau donarea bunului litigios, care conferă
cumpărătorului sau donatarului calitatea procesuală de reclamant ori pârât, după cum aceeaşi calitate a avut-o
vânzătorul sau donatorul.
Având în vedere criteriile de clasificare a excepţiilor procesuale, excepţia lipsei de calitate procesuală poate fi
calificată drept o excepţie de fond (pentru că este în legătură cu una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii), peremptorie
sau dirimantă (pentru că tinde la respingerea acţiunii) şi absolută (pentru că normele care reglementează această
condiţie de exerciţiu au caracter imperativ). Ca atare, excepţia lipsei de calitate procesuală poate fi invocată de
oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii, iar admiterea excepţiei face de
prisos cercetarea fondului dreptului.
în urma admiterii excepţiei acţiunea, în diferitele sale componente (cerere de chemare în judecată, cerere de
intervenţie, cale de atac), se va respinge ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală sau ca fiind
introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.
De vreme ce calitatea procesuală este o condiţie de admisibilitate a acţiunii, nu este greşită nici soluţia de
respingere a cererii ca inadmisibilă, în urma admiterii acestei excepţii de fond.
Dacă acţiunea a fost respinsă ca efect al admiterii excepţiei lipsei de calitate procesuală, este posibil să se
formuleze o nouă acţiune fie de persoana cu calitate procesuală (în cazul în care acţiunea a fost respinsă pentru
lipsa calităţii procesuale active) fie împotriva persoanei obligate în raportul juridic dedus judecăţii (atunci când acţiunea
a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive).

3
 CAPACITATEA PROCESUALA - CONDIŢIE CERUTĂ PENTRU A FI PARTE ÎN PROCES
Capacitatea procesuală reprezintă reflectarea pe plan procesual a capacităţii civile din dreptul civil material,
definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice a persoanei care constă în capacitatea de a avea şi de a-şi
exercita drepturile civile şi de a avea şi a-şi asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice.
în măsura în care în dreptul civil există capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu, în aceeaşi măsură, în
dreptul procesual civil există capacitate procesuală de folosinţă şi capacitate procesuală de exerciţiu:
q Capacitatea procesuală de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a
avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan procesual. Persoana care are capacitate de folosinţă în sens
material, are şi capacitatea procesuală în legătură cu drepturile şi obligaţiile sale. De asemenea, Orice persoană
care are folosinţa drepturilor civile poate fi parte în judecată. Potrivit C. proc. civ., asociaţiile sau societăţile care nu
au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.
îngrădirile aduse capacităţii de folosinţă înseamnă, implicit, incapacitate transpusă pe plan procesual în
sensul că persoana respectivă nu poate figura ca parte în proces, în limitele îngrădirii. De exemplu: părintele decăzut
din drepturile părinteşti nu poate sta în proces, în legătură cu drepturile şi obligaţiile faţă de copilul minor, cu excepţia
obligaţiei de întreţinere.
Codul nu prevede în mod expres sancţiunea ce intervine pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă. în
doctrină s-a arătat că actele de procedură săvârşite de o persoană fără capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate
absolută.
q Capacitatea procesuală de exerciţiu - Capacitatea procesuală de exerciţiu a fost definită ca fiind
capacitatea unei persoane, care are folosinţa dreptului, de a angaja şi conduce personal procesul,
îndeplinind obligaţiile şi realizând drepturile procesuale, pentru a valorifica în justiţie dreptul litigios. Cu alte
cuvinte, ea este capacitatea de a sta în judecată. Persoana fizică dobândeşte capacitatea de exerciţiu la vârsta de
18 ani. Minora de 16 (15) ani care se căsătoreşte, dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină. Capacitatea
de exerciţiu încetează prin deces, punere sub interdicţie, anularea căsătoriei înainte ca minora să fi împlinit
vârsta de 18 ani.
Persoana juridică dobândeşte capacitatea de exerciţiu la data înfiinţării sale şi o pierde la momentul încetării printr-
unul din modurile de încetare prevăzute de lege.
Potrivit C. proc. civ., asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte dacă au
organe proprii de conducere. Aceste asociaţii sau societăţi nu pot acţiona ca reclamante, ci pot avea doar calitatea de
pârâte.
Capacitatea procesuală de exerciţiu este urmarea firească a capacităţii de folosinţă, pentru că în lipsa unui
drept nu este de conceput nici exerciţiul lui.
Se poate însă întâmpla ca o persoană să aibă capacitate de folosinţă dar să nu aibă capacitate de exerciţiu.
Astfel, potrivit art. 42 C. proc. civ., persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă
sunt reprezentate, asistate sau autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau
organizarea lor.
Atât în cazul persoanei fizice cât şi al persoanei juridice, actele de procedură îndeplinite de cei care nu are
exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile.
Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu se invocă pe cale de excepţie (de fond, peremptorie, absolută), în orice
stare a pricinii.
Anularea actelor de procedură făcute de cel care nu are capacitate procesuală de exerciţiu nu intervine automat,
la termenul la care se constată neregularitatea procedurală.
în condiţiile C. proc. civ., când instanţa constată lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale ale părţii se
poate da un termen pentru împlinirea lipsurilor.

4
 ACŢIUNEA ÎN CONSTATARE. DEFINIŢIE, REGLEMENTARE, CONDIŢII DE ADMISIBILITATE
în funcţie de scopul material urmărit de reclamant în procesul civil, se disting: acţiuni în realizarea dreptului,
acţiuni în constatare şi acţiuni în constituire de drepturi.
Acţiunile în constatare (numite şi acţiuni în recunoaşterea dreptului sau în confirmare) sunt acelea prin care
reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept al său împotriva pârâtului sau inexistenţa unui drept al
pârâtului împotriva sa, fără ca instanţa să condamne la executarea unei prestaţii.
Baza legală este dată de prevederile art. 111 din Codul de procedură civilă potrivit căruia: „Partea care are
interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită
dacă partea poate cere realizarea dreptului".
Acţiunea în constatare prezintă următoarele particularităţi:
§ pe calea acestei acţiuni se poate cere numai constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept nu şi a unui
fapt. Dacă s-ar cere constatarea unei situaţii de fapt acţiunea trebuie respinsă ca inadmisibilă, constatarea unei
situaţii de fapt putând fi făcută în cadrul procedurii speciale a asigurării dovezilor;
§ de vreme ce prin acţiune se solicită doar să se constate existenţa sau neexistenţa unui drept, hotărârea
pronunţată într-o acţiune în constatare nu constituie titlu executoriu şi nu poate fi pusă în executare silită;
§ C. proc. civ. prevede că acţiunea în constatare nu poate fi exercitată dacă se poate cere realizarea dreptului. Prin
urmare, acţiunea în constatare are un caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizare şi va fi respinsă ca inadmisibilă
dacă partea poate să ceară realizarea dreptului a cărui constatare solicită.

ACŢIUNILE PETITORII Şl POSESORII (ASEMĂNĂRI Şl DEOSEBIRI)

în funcţie de obiectul protecţiei judiciare, acţiunile civile imobiliare sunt împărţite în acţiuni petitorii şi acţiuni
posesorii.
Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni prin intermediul cărora reclamantul urmăreşte valorificarea unui drept
real asupra bunului.
în ceea ce priveşte acţiunile posesorii, dimpotrivă, acestea au ca obiect doar ocrotirea posesiunii ca simplă stare
de fapt.
Distincţia între cele două categorii vizează numai acţiunile imobiliare, deoarece, în dreptul nostru, în cazul bunurilor
mobile posesiunea este asimilată cu un veritabil titlu de proprietate. în concluzie, posesiunea bunurilor mobile nu mai
justifică ocrotirea lor pe calea procedurală a acţiunilor posesorii.
Hotărârile judecătoreşti produc efecte diferite în cadrul acţiunilor petitorii şi posesorii. Astfel, hotărârea
pronunţată în petitoriu se bucură de autoritate de lucru judecat faţă de o acţiune posesorie. în schimb, hotărârea
judecătorească pronunţată în posesoriu nu are autoritate de lucru judecat asupra petitoriului.

5
 COPARTICIPAREA PROCESUALĂ
în mod obişnuit şi necesar, totodată, procesul civil presupune existenţa a două părţi cu interese contrarii:
reclamant-pârât; apelant-intimat; recurent-intimat; revizuent-intimat etc.
Este însă posibil, atunci când în raportul juridic sunt implicate mai multe subiecte, ca mai multe persoane să fie
împreună reclamante (apelante, recurente, revizuente etc.) sau pârâte (intimate) dacă obiectul pricinii este un drept sau
o obligaţiune comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză. S-a spus că în acest caz, în procesul civil
există o coparticipare procesuală sau tovărăşie procesuală ori litisconsorţiu.
Pentru existenţa coparticipării procesuale nu trebuie să existe identitate de obiect sau cauză, ci este suficient ca
între obiect şi cauză să existe o strânsă legătură. Soluţia decurge din interpretarea dispoziţiilor C. proc. civ. care
prevăd că este posibilă conexarea, reunirea unor pricini în care sunt aceleaşi părţi sau chiar părţi diferite şi ale căror
obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură; ca atare, dacă după declanşarea mai multor procese este posibilă
reunirea acestora, astfel încât în cadrul unui singur proces să figureze mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, cu atât mai mult
poate să existe încă de la început un singur proces care să aibă ca obiect toate cererile care ar fi putut fi conexate.
De-a lungul timpului, coparticiparea procesual a primit mai multe clasificări:
§ coparticipare procesuală subiectivă, atunci când există o pluralitate de persoane cu aceleaşi interese şi
coparticipare procesuală obiectivă care rezultă din conexarea a două sau mai multe cereri, cu condiţia să nu fie
aceleaşi părţi în toate cererile;
§ coparticipare procesuală activă, pasivă sau mixtă după cum în proces sunt mai mulţi reclamanţi şi un singur
pârât, un singur reclamant şi mai mulţi pârâţi sau mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi;
§ coparticipare procesuală facultativă şi coparticipare procesuală necesară sau obligatorie.
De cele mai multe ori coparticiparea procesuală este facultativă, aceasta fiind şi regula. Excepţia este
coparticiparea procesuală obligatorie care există atunci când mai multe persoane se află într-o anumită legătură care
impune soluţionarea unitară a litigiului cu privire la toţi coparticipanţii, printr-o singură hotărâre. Exemple: este nulă
împărţeala în care nu s-au cuprins toţi copiii în viaţă la deschiderea moştenirii şi descendenţii fiilor premuriţi, rezultă
că în cazul ieşirii din indiviziune participarea la judecată a tuturor moştenitorilor care au acceptat succesiunea este
obligatorie. Soluţia s-a impus şi în privinţa partajului judiciar care nu are drept cauză succesiunea; acţiunea în nulitatea
căsătoriei introdusă de o terţă persoană interesată se exercită împotriva ambilor soţi.

6
 CEREREA DE CHEMARE ÎN GARANŢIE
Chemarea în garanţie este reglementată de Codul de procedură civilă care prevede că: partea poate să cheme
în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţiuni cu o cerere
în garanţie sau în despăgubire.
Prin urmare, chemarea în garanţie poate fi definită ca fiind acea formă de participare a terţilor la
activitatea judiciară care conferă uneia din părţi posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor
persoane ce ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde
procesul.
Chemarea în garanţie se fundamentează pe obligaţia de garanţie sau pe obligaţia de despăgubire. Cel care
transmite altuia un drept este obligat să-i garanteze folosul sub toate formele, potrivit cu natura acestui drept.
Obligaţia de garanţie poate rezulta atât dintr-o dispoziţie legală (de exemplu, în materie de vânzare cumpărare,
schimb, cesiune de creanţă etc. cât şi dintr-o convenţie (de exemplu, dacă cumpărătorul unui bun imobil este chemat în
judecată de o persoană care revendică acel bun, poate chema în garanţie pe vânzător).
Extinderea aplicabilităţii chemării în garanţie şi la cazurile când partea ce o formulează ar putea cădea în
pretenţiuni cu o cerere în despăgubire a avut în vedere, pe lângă avantajele practice ale oricărei cereri de intervenţie (în
sensul larg al termenului) şi următoarele aspecte:
§ oferă garantului posibilitatea de a contribui alături de cel garantat la respingerea pretenţiilor părţii
adverse, situaţie în care garantul nu va mai fi obligat la despăgubiri faţă de cel garantat în procesul respectiv;
§ oferă celui garantat mai multe posibilităţi de a realiza o apărare eficientă împotriva terţului care a formulat
pretenţia în legătură cu dreptul garantat;
§ contribuie la o mai bună administrare a justiţiei prin faptul că oferă posibilitatea soluţionării a două acţiuni civile
distincte în cadrul aceluiaşi proces evitându-se şi darea de soluţii contradictorii.
Cererea de chemare în garanţie este admisibilă nu numai în cazul drepturilor garantate legal sau convenţional, ci şi
ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubiri
(de exemplu cazul comitentului chemat în judecată pentru a răspunde, în temeiul art. 100 alin. 3 C. civ, de fapta
culpabilă a prepusului său şi care îl poate chema în garanţie pe prepus).
Cererea de chemare în garanţie trebuie făcută în condiţiile de formă prevăzute pentru cererea de chemare în
judecată. Cererea de chemare în garanţie poate fi făcută atât de către pârât, cât şi de către reclamant, dar până la
momente diferite.
Astfel, cererea pârâtului trebuie depusă o dată cu întâmpinarea sau la prima zi de înfăţişare, iar cererea făcută de
reclamant se poate depune, până la închiderea dezbaterilor înaintea primei instanţe. Aceste termene sunt
determinate de lege în considerarea naturii chemării în garanţie, anume aceea de a constitui o veritabilă acţiune
civilă.
Sancţiunea nedepunerii în termen a cererii de garanţie duce la judecarea separată a acesteia faţă de acţiunea
principală, cu excepţia cazului în care ambele părţi consimt să se soluţioneze împreună.
Cererea de chemare în garanţie trebuie comunicată terţului chemat în proces, acordându-i-se un termen pentru a
depune întâmpinare şi a-şi pregăti apărarea, întâmpinarea trebuie depusă până la prima zi de înfăţişare ulterioară
introducerii sale în cauză. O dată cu cererea de chemare în garanţie trebuie să se comunice terţului şi o copie după
cererea de chemare în judecată.
Chematul în garanţie devine parte în proces, şi va putea la rândul său să cheme în garanţie o altă persoană, şirul
chemărilor în garanţie fiind limitat la două. Aşadar, terţul introdus în cauză dobândeşte o poziţie procesuală independentă.
Formularea cererii de chemare în judecată urmăreşte un dublu scop:
§ dă posibilitatea chematului în garanţie, devenit parte în proces, să-şi administreze toate probele şi să facă
toate apărările în sprijinul părţii pe care o garantează, adică obligaţia de garanţie devine activă şi se traduce în fapt.
§ în cazurile în care garantul pierde procesul, prin aceeaşi hotărâre instanţa va admite şi cererea de chemare în
garanţie, rezolvându-se astfel, printr-o singură hotărâre, ambele cereri şi evitându-se astfel un proces ulterior.
Cererea de chemare în garanţie se soluţionează o dată cu cererea principală, iar atunci când ar întârzia
judecarea cererii principale, instanţa poate dispune soluţionarea sa separată (disjungerea cererilor).

7
 CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ A ALTOR PERSOANE
Prima formă de intervenţie forţată reglementată de Codul de procedură civilă este chemarea în judecată a altor
persoane. Ea are în vedere situaţia în care un al treilea este introdus în proces nu la cererea sa, ci la cererea uneia
dintre părţile litigante -reclamantul sau pârâtul.
Aşadar, chemarea în judecată a altor persoane poate fi definită ca fiind acea formă de participare a
terţelor persoane în procesul civil care, în scopul preîntâmpinării unui nou litigiu, conferă părţilor
dreptul de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul.
Această intervenţie forţată, având însemnate avantaje practice, a fost o creaţie a practicii judiciare, decizându-se în
genere, că orice persoană care ar avea un interes, în legătură cu obiectul litigiului, şi care s-ar putea pune la adăpostul
relativităţii lucrului judecat, poate fi atrasă pe această cale, în proces, pentru a-i face opozabilă hotărârea ce se va da
în cauză. Exemple:
§ debitorul care are mai mulţi creditori şi care are motive să refuze plata, în situaţia în care este acţionat de un
singur creditor va putea să ceară introducerea în proces a celorlalţi creditori spre a se da, cu privire la întreaga
creanţă, o singură hotărâre opozabilă tuturor;
§ moştenitorul legatar chemat în judecată pentru desfiinţarea legatului de către un moştenitor legal poate să
ceară introducerea în proces a celorlalţi moştenitori legali pentru ca hotărârea prin care se va constata că legatul este
valabil să le fie opozabilă, şi astfel să poată intra mai rapid în posesia obiectului testamentului;
§ uzufructuarul imobilului dominant, reclamant în cadrul unei acţiuni prin care se urmăreşte stabilirea unei servituti
de trecere, poate chema în proces pe nudul proprietar. De asemenea, şi pârâtul, proprietar al fondului dominat, poate
solicita introducerea în cauză a nudului proprietar.
Cererea de chemare în judecată a altei persoane care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul
trebuie motivată şi se va comunica celui chemat, cât şi părţii potrivnice.
Deşi nu se prevede expres, trebuie să se întocmească după regulile obişnuite ale unei cereri de chemare în
judecată.
Reclamantul poate formula cererea în faţa primei instanţe şi până la încheierea dezbaterilor, iar pârâtul o poate
formula cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Nerespectarea termenelor atrage sancţiunea judecăţii separate a
cererii îndreptate împotriva terţului, afară de cazurile în care părţile consimt să se judece împreună.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în faţa primei instanţe. După
înregistrarea cererii instanţa va dispune comunicarea acesteia terţului şi părţii potrivnice. O dată cu cererea vor fi
comunicate terţului şi copii după cererea principală, după întâmpinare şi după înscrisurile de la dosar.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane se judecă o dată cu cererea principală. Hotărârea ce
se va pronunţa va trebuie să cuprindă soluţii atât cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane, cât şi cu
privire la acţiunea principală.
Dacă cererea de chemare în judecată a altor persoane determină întârzierea soluţionării litigiului, instanţa va putea
dispune disjungerea ei de acţiunea principală.
Introducerea unui terţ în proces determină efecte procesuale importante. Un prim efect este acela al dobândirii de
către terţa persoană, din momentul încuviinţării cererii în principiu, a calităţii de intervenient în interes propriu, luând
procedura din stadiul în care se află ca orice intervenient.
Din momentul introducerii sale în proces, terţul dobândeşte independenţă procesuală, poziţie care-i conferă
posibilitatea de a renunţa la acţiune sau la dreptul pretins.
Pe lângă efectele proprii oricărei cereri de introducere în proces a terţelor persoane, există şi un efect specific
cererii analizate, şi anume scoaterea din proces a pârâtului chemat în judecată pentru o datorie bănească, atunci când
acesta recunoaşte datoria, declară că voieşte să o execute faţă de cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul şi va
depune suma datorată la dispoziţia instanţei.

8
 ARĂTAREA TITULARULUI DREPTULUI
Această formă de intervenţie forţată este reglementată de C. proc. civ. care dispune că pârâtul care deţine un
lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele
căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real
asupra lucrului.
Din cele menţionate anterior rezultă şi unele particularităţi ale cererii de intervenţie forţată:
§ „arătarea titularului dreptului' poate fi făcută numai de către pârât, nu şi de reclamant. Totuşi, nu orice pârât
poate să indice pe adevăratul titular al dreptului, ci numai pârâtul chemat în judecată printr-o acţiune reală, deoarece
reclamantul este o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului. Există însă şi o excepţie înscrisă în Legea nr.
213/1998, când arătarea titularului dreptului poate fi făcută atât de pârât cât şi de reclamant. § pârâtul este un detentor
precar, pentru că deţine lucrul (în calitate de chiriaş, depozitar, posesor etc.) sau exercită un drept asupra lucrului în
numele altuia, deci între pârât şi terţ există un raport juridic cu privire la bunul ce constituie obiect al litigiului.
Cererea privitoare la arătarea titularului dreptului va fi motivată şi se va depune odată cu întâmpinarea, iar dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Pentru ca toate părţile să beneficieze de dublul grad de jurisdicţie, cererea poate fi depusă numai în etapa judecăţii
în primă instanţă.

9
 REPREZENTAREA PĂRŢILOR ÎN PROCESUL CIVIL
Reprezentarea părţilor poate fi legală sau convenţională.
Reprezentarea legală intervine în cazul persoanei fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, reprezentată de către
părinţi sau de către tutore, în lipsa acestora, şi în cazul persoanei juridice care îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile prin organele sale de conducere.
Reprezentarea convenţională are la bază acordul dintre parte şi reprezentant în temeiul căruia reprezentantul
îndeplineşte acte de procedură în numele şi pe seama părţii.
Părţile îşi pot exercita drepturile procedurale personal sau prin mandatar, de unde rezultă că reprezentarea părţilor
în procesul civil este posibilă, cel care poate sta în judecată poate da mandat altuia să-l înlocuiască şi să-i apere
interesele, săvârşind acte de procedură necesare.
Reprezentarea persoanelor fizice prin mandatar neavocat. Părţile pot fi reprezentate nu doar de către un
mandatar avocat, dar şi de către un mandatar neavocat. Dacă cererea de chemare în judecată este făcută printr-un
mandatar, aceasta trebuie să cuprindă această menţiune, cu indicarea numelui şi a calităţii reprezentantului, justificarea
cererii se face prin procură, ce se va ataşa cererii, în original sau în copie legalizată.
Procura poate fi dată doar unei persoane cu capacitate de exerciţiu. Procura prezintă următoarele particularităţi:
1. trebuie să fie ad litem, adică să fie dată pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de
reprezentare în judecată; mandatarul cu procură generală (în privinţa actelor de procedură dintr-un litigiu
determinat)poate să reprezinte în judecată pe mandant , numai dacă acest drept i-a fost conferit în mod expres,
cu excepţia cazurilor în care mandantul nu are nici domiciliul şi nici reşedinţa în ţară, sau dacă procura este dată
unui prepus, când dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat;
2. mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nici o menţiune în
acest sens, acesta putând fi însă restrâns doar la anumite acte sau pentru o anumită instanţă; actele procesuale de
dispoziţie (renunţare, achiesare tranzacţie ) pot fi făcute de către mandatar doar în temeiul unei procuri speciale;
3. sub aspectul formei, procura trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată (nu autentificată)
sau prin declaraţie verbală făcută în faţa instanţei şi trecută în încheierea de şedinţă.
Atunci când partea este reprezentată de către un mandatar neavocat, regula este că acesta nu poate pune
concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic, care reprezintă partea.
De la această regulă, codul civil prevede trei excepţii:
1. asistarea de către avocat nu este cerută doctorilor si licenţiaţilor în drept, mandatari în pricinile soţului sau a
rudelor până la gradul IV inclusiv;
2. asistarea de către avocat nu este cerută la judecătorie, mandatarilor în pricinile soţului sau a rudelor până la
gradul IV inclusiv;
3. asistarea de către avocat nu este obligatorie, când dreptul de reprezentare
izvorăşte din lege sau dintr-o dispoziţie judecătorească.
Mandatul judiciar prezintă următoarele particularităţi în ceea ce priveşte încetarea:
1. mandatul judiciar nu încetează prin moartea celui ce I-a dat şi nici prin punerea acestuia sub
interdicţie, ci durează până la retragerea acestuia de către moştenitori sau de către repr legal al incapabilului;
2. renunţarea sau retragerea mandatului nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la data comunicării, cu
excepţia cazului în care a fost făcută în şedinţă publică.
Magistratul poate fi reprezentat de către un alt magistrat în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul
procedurii disciplinare.
Reprezentarea prin avocat. în cazul în care procura este dată unui avocat, semnătura este certificată potrivit legii
avocaţilor. Avocatul reprezintă partea în temeiul unui contract de asistenţă juridică, în care este prevăzută întinderea
puterilor conferite de către client avocatului, contract încheiat în formă scrisă de către avocat şi client sau mandatarul
acestuia, în baza căruia se legitimează prin împuternicire avocaţială. în concluzie, avocatul nu are nevoie de o procură
specială pentru săvârşirea actelor de dispoziţie, decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres în procură. E
asemenea , avocatul, chiar fără mandat poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care
s-ar putea pierde prin neexercitarea acestora într-un anumit timp. Actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de
partea însăşi, nefiind necesară ratificarea acestora de către parte.
Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice. Persoanele juridice sunt reprezentate fie de către avocat ,
fie de consilier juridic, care poate fi numit în funcţie, când are statutul funcţionarului sau angajat în muncă, caz în care
are statutul de salariat. Consilierul juridic justifică dreptul de a reprezenta printr-o delegaţie, şi poate să săvârşească
acte de dispoziţie , numai în baza unei procuri speciale.
Lipsa dovezii calităţii de reprezentant se sancţionează cu anularea cererii, dacă, în cadrul termenului dat de
instanţă pentru împlinirea lipsurilor, acestea nu se împlinesc.
Lipsa dovezii calităţii de reprezentant se invocă pe cale de excepţie, este o excepţie de procedură, care începe
prin a avea un efect dilatoriu şi ulterior peremptoriu, întrucât nulitatea nu poate interveni automat la data invocării
excepţiei, şi care poate fi invocată în orice stare a pricinii, titularul dreptului putând ratifica actele de procedură făcute
de către cel ce nu are calitate de reprezentant.
Dacă în cererea de chemare în judecată, reprezentantul nu îşi arată calitatea, este presupus că a acţionat în
nume propriu, neputând pretinde ulterior că a lucrat în calitate de mandatar, ceea ce ar putea duce la respingerea
cererii ca fiind formulată de către o persoană lipsită de calitate procesuală.
10
 PARTICIPAREA PROCURORULUI ÎN PROCESUL CIVIL
în legătură cu poziţia procurorului în procesul civil s-au exprimat diferite opinii -este un reprezentant sui-generis al
părţilor în proces; este reprezentant al statului; este parte. Opinia dominantă însă, este aceea că procurorul este parte
în proces în sens procesual, iar nu şi în sens material. Astfel, procurorul, deşi a pornit procesul civil şi deci are poziţia
de reclamant, nu este titularul dreptului subiectiv, ceea ce face ca hotărârea instanţei să nu se pronunţe în persoana sa
ci a părţilor, faţă de care îşi produce efectele, în acelaşi timp, el îşi păstrează calitatea de organ care veghează la
respectarea legii în activitatea de judecată.
Formele participării procurorului la procesul civil:
q Pornirea procesului civil
Potrivit C. proc. civ., Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum
şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
q Participarea la judecata procesului civil
După cum rezultă din dispoziţiile C. proc. civ., procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a
acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Aşadar,
indiferent dacă a pornit sau nu procesul civil şi chiar şi atunci când procesul are ca obiect drepturi cu caracter strict
personal, procurorul poate să participe la judecată şi să pună concluzii cu privire la orice aspect.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, în cauzele la care participă, procurorul poate să ridice excepţia
de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată.
în anumite materii, prevăzute de lege, participarea procurorului la judecată şi punerea de concluzii de către acesta
sunt obligatorii. Cu titlu de exemplu, este vorba de: punerea sub interdicţie şi ridicarea interdicţiei; declararea dispariţiei
şi a morţii pe cale judecătorească precum şi anularea hotărârii de declarare a morţii; expropriere; adopţie; controlul
averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere etc.
q Exercitarea căilor de atac
Potrivit C. proc. civ. procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri.
Procurorul poate să exercite căile de atac şi împotriva hotărârilor pronunţate asupra unor cereri cu caracter strict
personal, chiar dacă nu este vorba de drepturile şi interesele persoanelor menţionate în primul alineat.
Pe de altă parte, procurorul poate să exercite căile de atac indiferent dacă a participat sau nu la judecarea pricinii
în care s-a pronunţat hotărârea respectivă. Aceasta rezultă din dispoziţiile C. proc. civ. potrivit cărora pentru procuror,
termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care a participat la judecarea cauzei, când
termenul curge de la comunicarea hotărârii. Această soluţie este valabilă şi pentru recurs.
q Cererea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti.
Potrivit C. proc. civ., în anumite situaţii, procurorul poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în
favoarea persoanelor prevăzute de lege. Procurorul poate să ceară executarea silită numai în cazurile în care poate să şi
pornească procesul civil şi numai dacă hotărârea este în favoarea persoanelor prevăzute în expres de lege.
Totuşi, procurorul va putea să ceară executarea silită indiferent dacă procesul a fost sau nu pornit de el.
Important este ca hotărârea să fie favorabilă minorilor, interzişilor, dispăruţilor precum şi în alte cazuri expres
prevăzute de lege.
în al doilea rând, din textul legal rezultă că procurorul poate să ceară numai executarea silită a hotărârilor
judecătoreşti, nu şi a altor titluri executorii.
întrucât principiul disponibilităţii îşi găseşte aplicare şi în cea de-a doua fază a procesului civil, în cazul în care
procurorul a cerut punerea în executare silită a hotărârii, creditorul poate să facă acte procesuale de dispoziţie.

11
 DREPTURILE Şl OBLIGAŢIILE PROCESUALE ALE PĂRŢILOR. ABUZUL DE DREPT ROCESUAL
Procesul civil nu este o chestiune exclusiv privată, ci este o chestiune de ordine publică, activitatea justiţiei fiind
una dintre cele mai importante activităţi ale statului, esenţială pentru realizarea scopului apărării şi realizării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a oricăror alte drepturi şi interese deduse judecăţii.
Aşa fiind, procesul civil este un sistem de reguli de drept, aplicarea în fapt a acestor reguli. El este diriguit de
necesitatea asigurării posibilităţilor ca orice persoană să-şi poată apăra drepturile şi interesele în justiţie de pe poziţie
de egalitate juridică în raport de alte persoane, conduita părţilor trebuind să se încadreze în anume reguli necesare
realizării unui proces just şi echitabil. Orice normă procesuală conferă drepturi, dar instituie şi obligaţii pentru părţi,
obligaţiile fiind garanţia procesuală a echităţii de tratament, a împiedicării abuzurilor de drept.
Datorită faptului că orice drept procesual recunoscut unei părţi echivalează cu o obligaţie a instanţei şi a altor părţi,
corespunzându-i totodată o obligaţie a părţii adverse, apare imperios necesar ca exercitarea drepturilor procedurale
să se facă cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost reglementate, întrucât, în caz contrar se
săvârşeşte un abuz de drept.
O enumerare şi o analiză exhaustivă a drepturilor procesual civile implică, înfăţişarea întregii proceduri judiciare,
dar în continuare ne vom limita doar la a face o prezentare generală a celor mai importante drepturi procesuale ale
părţilor, cu analizarea unor aspecte ce interesează în măsură mai mare.
Pentru a garanta exerciţiul liber al acţiunii civile, legea procesuală acordă o serie de drepturi procesuale,
dintre care amintim:
§ dreptul fiecărei părţi de a adresa cereri instanţei;
§ dreptul de a participa la judecarea pricinii şi deci dreptul la citare;
§ dreptul la apărare, care implică dreptul de a răspunde celeilalte părţi, de a administra probe, de a fi asistat de
avocat, de a cunoaşte toate piesele dosarului etc;
§ dreptul de a participa personal la proces sau prin reprezentant (mandatar);
§ dreptul de a recuza pe judecători, procurori, magistraţi asistenţi, grefieri, experţi şi interpreţi;
§ dreptul părţilor de a ataca hotărârile judecătoreşti şi încheierile instanţei;
§ dreptul de a pretinde şi obţine plata de la cel căzut în pretenţii a cheltuielilor de judecată;
§ dreptul de a dispune de soarta procesului prin renunţarea la judecată, renunţarea la chiar dreptul subiectiv
sau prin recunoaşterea pretenţiilor reclamantului, ori prin încheierea unor tranzacţii;
1. Dreptul fiecărei părţi de a adresa cereri instanţei
Potrivit Constituţiei, în forma revizuită în anul 2003, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, fără ca vreo lege să poată îngrădi exercitarea acestui drept.
Acest articol instituie, însă, liberul acces la justiţie ca drept constituţional. Abia după dobândirea calităţii de parte în
proces prin formularea acţiunii în faţa instanţei se poate concretiza dreptul de a adresa instanţei toate celelalte cereri
prevăzute de legea procesuală. în conţinutul acestui drept sunt cuprinse: dreptul de a solicita suspendarea procesului,
strămutarea cauzei; administrarea unei probe; amânarea cauzei; conexarea sau disjungerea cauzelor; introducerea
unei alte persoane în proces etc.
2. Dreptul de a participa la judecarea pricinii.
Acest drept trebuie înţeles în sensul că partea are acces la toate actele procesuale ale cauzei, ea putând fi
prezentă la efectuarea lor, având dreptul de a lua cunoştinţă de actele la a căror îndeplinire nu a fost de faţă şi de a
participa la şedinţele în care se pun concluzii.
3. Dreptul la apărare.
Dreptul la apărare este, poate, cel mai cuprinzător drept procesual pe care îl au părţile în procesul civil. Dreptul la
apărare este consacrat ca drept fundamental de Constituţia României şi se află înscris în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca mijloace procedurale prin care se dă eficienţă dreptului la apărare se pot enunţa: obligaţia judecătorilor de a
hotărî numai după ce s-a pus în discuţie dreptul litigios; obligaţia părţilor de a se informa reciproc, în timp util, asupra
celor ce formează obiectul judecăţii; dreptul părţilor de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor etc.
Cât priveşte dreptul la asistenţă de către un avocat, el îmbracă trei forme: asistenţa, acordarea de consultaţii şi
reprezentarea.
Acelaşi drept de apărare include şi dreptul de a folosi limba maternă sau o altă limbă pe care o înţeleg părţile.
Acest drept se realizează nu prin obligarea judecătorului de a învăţa limba părţilor, ci prin obligativitatea asigurării
unui interpret pentru partea care cere indiferent de cetăţenia acesteia.
4. Dreptul de a conduce procesul personal sau prin reprezentant (mandatar).
Acest drept este asigurat tuturor părţilor în cvasitotalitatea litigiilor civile. Nici o
dispoziţie legală de principiu nu impune obligativitatea conducerii procesului de către partea însăşi, regula fiind
aceea că judecătorul nu poate limita dreptul părţii de a-şi numi mandatar şi nu o poate obliga să vină la proces.
Uneori însă, dispoziţii legale impun ca judecata să aibă loc numai în condiţiile în care părţile, personal, conduc
procesul. Astfel, în materia divorţului, C. pr. civ. dispune: „în faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în
persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală
gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate; în aceste cazuri, părţile se vor putea înfăţişa prin
mandatar".
5. Dreptul de a recuza pe judecători,, procurori, magistraţi asistenţi, grefieri, experţi şi interpreţi.
12
Acest drept este recunoscut părţilor pentru a se înlătura suspiciunile cu privire la imparţialitatea lor.
5. Dreptul părţilor de a ataca hotărârile judecătoreşti.
Necesitatea realizării în condiţii optime a justiţiei, înlăturării erorilor judiciare, a hotărârilor nelegale sau nedrepte, a
determinat legiuitorul să consacre - prin intermediul mai multor texte - dreptul părţilor de a ataca hotărârile
judecătoreşti, fie încheieri, fie sentinţe sau decizii. Acest drept este reglementat astfel încât se poate spune că, practic,
împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti există cel puţin o cale de atac.
7. Dreptul de a pretinde şi obţine plata de la cel căzut în pretenţii a
cheltuielilor de judecată.
Aceste drept a fost consacrat de C. pr. civ., în scopul de a crea părţilor posibilitatea recuperării cheltuielilor
efectuate în cursul procesului câştigat. în lipsa unei asemenea reglementări o bună parte dintre justiţiabili ar renunţa
la angajarea unor avocaţi sau chiar la purtarea procesului, ceea ce n-ar servi nici justiţiei şi nici stabilităţii sociale.
8. Dreptul de a dispune de soarta procesului.
Este cea mai vizibilă şi mai importantă consecinţă a principiului disponibilităţii ca principiu al întregului proces civil.
Codul de procedură civilă reglementează în acest sens: renunţarea la judecată; la dreptul pretins; la calea de atac;
recunoaşterea pretenţiilor reclamantului, fie ea şi parţială; posibilitatea încheierii unei tranzacţii; suspendarea prin
acordul părţilor; perimarea.
Părţile au dreptul de a dispune de soarta procesului chiar şi atunci când cel care I-a pornit este procurorul, desigur
cu condiţia ca dreptul în litigiu să fie al lor şi să aibă capacitatea de exerciţiu. Legea prevede şi anumite îndatoriri
pentru părţi, ele fiind obligate să le îndeplinească. în ceea ce priveşte obligaţiile părţilor, acestea sunt trei:
§ să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, în ordinea şi în termenele prevăzute de lege;
§ să îşi exercite drepturile procedurale cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute;
§ să plătească cheltuielile de judecată suportate de partea care a câştigat procesul.
Faţă de aceste obligaţi, în continuare ne vom opri pe scurt la îndatorirea de a exercita drepturilor procesuale cu
bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege
Această obligaţie subzista în legislaţia României de mai multă vreme, fără ca ea să devină însă un principiu
constituţional. Abia în Constituţia în forma revizuită în anul 2003, sa înscris obligaţia fundamentală a exercitării
drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi fără încălcarea drepturilor şi libertăţilor
celorlalţi.
Trebuie să precizăm că cel care deturnează dreptul procesual de la scopul pentru care a fost recunoscut şi îl
exercită cu rea-credinţă săvârşeşte un abuz de drept procesual. Faţă de dispoziţiile C. pr. civ., în literatura de
specialitate se apreciază că orice abuz de drept procesual presupune două elemente:
§ elementul subiectiv care constă în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procesual, în scop de şicană ori
pentru a-l obliga pe adversar să încheie o tranzacţie sau pentru a diminua ori întârzia posibilităţile de apărare sau de
valorificare a drepturilor lor;
§ elementul obiectiv care constă în deturnarea dreptului procedural de la scopul social-economic pentru
care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală.
Astfel, având în vedere aceste elemente, pentru a caracteriza un act de procedură ca abuziv, este necesar ca
autorul actului:
§ să fie titularul dreptului procedural în cauză şi să fie capabil să-l exercite (vorbim deci de un abuz numai
dacă acest drept există);
§ să uzeze de dreptul său în limitele externe fixate de lege, adică să respecte dispoziţiile legale privitoare la
exerciţiul dreptului, condiţiile de valabilitate ale actului legate de forma şi termenul în care trebuie efectuat (de aici
rezultă că nu se confundă actul abuziv cu actul ilegal, care depăşeşte limitele externe);
§ să dirijeze dreptul procedural spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut;
§ să exercite cu rea-credinţă dreptul procedural respectiv. Ca şi exemple de exercitare abuzivă a drepturilor
procedurale amintim:
§ introducerea cu rea-credinţă a unei cereri vădit netemeinice, numai în scopul de-l şicana pe pârât, de a-l
discredita sau rezistenţa cu rea-credinţă a pârâtului în faţa unei cereri a cărei temeinicie este evidentă;
§ introducerea unei cereri fără punerea în întârziere în prealabil a pârâtului, dacă acesta recunoaşte la prima
zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului;
§ folosirea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare, de strămutare, de acordare a asistenţei judiciare gratuite, de
verificare de scripte;
§ exercitarea abuzivă a dreptului de apărare, prin cereri repetate de amânare, sau prin angajarea mai multor
avocaţi fără ca nevoile apărării să necesite acesta;
§ exercitarea abuzivă a dreptului de dispoziţie sub forma renunţării la judecată ori a tranzacţiei, a dreptului de
a folosi căile de tac sau a contestaţiei la executare.
Partea care foloseşte drepturile procedurale în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite. în acest sens, p
serie de texte de lege prevăd sancţiunea amenzii civile şi despăgubiri pentru partea vătămată. Alături de aceste
sancţiuni, se pot adăuga o serie de sancţiuni specifice: respingerea cererii; admiterea numai în parte a cererii (în limita
prejudiciului real suferit); neacordarea cheltuielilor de judecată; anularea actelor de procedură etc.

13
 COMPETENŢA GENERALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI
Competenţa este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti sau unui organ de
jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională de a soluţiona o anumită pricină.
După cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din acelaşi sistem, există competenţă
generală şi competenţă jurisdicţională. La rândul său, competenţa jurisdicţională se clasifică în competenţă
materială şi competenţă teritorială, după cum sunt avute în vedere instanţe de grad diferit sau instanţe de
acelaşi grad.
Instanţele judecătoreşti nu deţin monopolul soluţionării litigiilor, unele cauze fiind atribuite, prin lege, altor jurisdicţii.
S-a impus această soluţie din cauza specializării deosebite a unor litigii precum şi din necesitatea de a degreva
instanţele judecătoreşti de unele pricini. Atunci când o instanţă judecătorească a fost sesizată cu o pricină care este de
competenţa unei jurisdicţii din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, ea nu poate soluţiona acea pricină întrucât s-ar
încălca competenţa generală iar hotărârea pe care o va pronunţa va fi lovită de nulitate absolută.
q 1. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate
Potrivit Constituţiei, controlul de constituţionalitate vizează legile înainte de promulgare, tratatele sau alte
acorduri internaţionale, iniţiativele de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, legile şi ordonanţele în
vigoare şi partidele politice. Acest control este efectuat de Curtea Constituţională.
q 2. Competenţa în materie electorală
în materie electorală competenţa aparţine fie instanţelor judecătoreşti, fie unor organe de jurisdicţie ori cu
activitate jurisdicţională.
q 3. Competenţa în materia contenciosului administrativ
în această materie trebuie făcută distincţie între:
§ contenciosul administrativ exercitat de instanţe potrivit procedurii de drept comun;
§ contenciosul administrativ exercitat de instanţe în temeiul legii speciale de contencios. în aceste cazuri cererea nu
se adresează secţiilor de contencios administrativ ale tribunalelor şi Curţilor de apel ci instanţelor judecătoreşti de drept
comun;
§ contenciosul administrativ exercitat de jurisdicţii speciale administrative, cu posibilitatea atacării hotărârilor
acestora la instanţele judecătoreşti, pentru a se asigura principiul constituţional al liberului acces la justiţie.
Cât priveşte competenţa instanţelor ordinare de contencios administrativ, art. 1 din Legea nr. 29/1990
prevede că orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege,
printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea
referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea
actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Competenţa soluţionării acţiunilor directe întemeiate pe Legea nr. 29/1990 aparţine tribunalelor sau curţilor
de apel, în funcţie de autoritatea de la care emană actul, în a căror rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul.
Hotărârile pronunţate în această materie sunt supuse recursului în termen de 15 zile de la data comunicării, iar
recursul este suspensiv de executare. q 4. Competenţa în materia litigiilor de muncă.
Ca regulă, competenţa în materia litigiilor de muncă aparţine instanţelor judecătoreşti.
Sunt însă şi alte competenţe. Cu titlu de exemplu, amintim:
§ Consiliul Superior al Magistraturii este instanţă disciplinară pentru judecători,
procurori şi magistraţi-asistenţi; § plenul Curţii Constituţionale judecă abaterile disciplinare săvârşite de
judecătorii Curţii Constituţionale;
§ consiliul de disciplină judecă abaterile săvârşite de notarii publici, printr-o hotărâre care poate fi atacată cu
contestaţie la Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici etc.
q 5. Competenţa în materia exercitării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti. în această materie, unele
neînţelegeri între părinţi sunt soluţionate de autoritatea tutelară, altele de instanţele judecătoreşti.
Sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti: neînţelegerile dintre părinţi cu privire la locuinţa copilului lor minor;
cererea unui părinte de a avea legături personale cu copilul minor introdusă fie în timpul căsătoriei, dar după
pronunţarea hotărârii de încredinţare a copilului unuia dintre părinţi, fie pe parcursul procesului de divorţ ori după
desfacerea căsătoriei; cererile privitoare la pensia de întreţinere; încredinţarea minorului unuia dintre părinţi, ca şi
reîncredinţarea acestuia.
Sunt de competenţa autorităţii tutelare: cererea asupra schimbării locuinţei; cererea unui părinte de a avea
legături personale cu copilul minor, formulată în timpul căsătoriei, când soţii sunt despărţiţi în fapt dar nu există o
hotărâre de stabilire a locuinţei copilului la unul dintre părinţi.
q 6. Competenţa în materia actelor de stare civilă.
Competenţa în această materie poate să aparţină serviciilor publice comunitare de evidenţă a
persoanelor, comandantului navei sau aeronavei, reprezentanţilor diplomatici sau consulari ai României ori
instanţelor judecătoreşti.
Instanţele judecătoreşti au competenţă în următoarele situaţii: în cazul în care organele cu atribuţii de stare civilă
refuză efectuarea unei înregistrări de stare civilă, persoana nemulţumită se poate adresa judecătoriei în raza căreia
domiciliază; dacă declaraţia de naştere a fost făcută după mai mult de un an de la data naşterii, actul de naştere poate fi
întocmit numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţată de judecătoria în a cărei rază teritorială
domiciliază persoana interesată ori se află sediul instituţiei de ocrotire a copilului; anularea, modificarea, rectificarea
14
sau completarea actelor de stare civilă se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pro nunţată de
judecătoria în a cărei rază teritorială este domiciliul sau, după caz, sediul persoanei interesate, al autorităţii administraţiei
publice locale, al consiliului judeţean sau al parchetului, toate aceste persoane sau organe având legitimare procesuală
activă.
q 7. Competenţa cu privire la nume.
Cererea de schimbare pe cale administrativă a numelui sau prenumelui se soluţionează prin dispoziţie de către
preşedintele consiliului judeţean sau, după caz, de primarul general al municipiului Bucureşti.
Dispoziţia de admitere a schimbării numelui sau prenumelui poate fi atacată de orice persoană căreia i-a fost
vătămat prin aceasta un drept sau un interes legitim, la instanţa de contencios administrativ.
Modificarea numelui de familie se dispune de către instanţele judecătoreşti în cazul divorţului, adopţiei, stabilirii
filiaţiei copilului din afara căsătoriei faţă de cel de-al doilea părinte, declarării nulităţii căsătoriei, admiterii acţiunii de
tăgadă a paternităţii, al admiterii cererii de contestare sau declarare a nulităţii recunoaşterii de filiaţie.
q 8. Competenţa în materie succesorală.
In această materie, competenţa aparţine instanţei de judecată sau notarului public, în funcţie de caracterul
contencios sau necontencios al cererii.
q 9. Competenţa în materia protecţiei copilului
Măsurile de protecţie specială a copilului - plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea
specializată, se iau după caz, de către comisia pentru protecţia copilului, de directorul direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găseşte copilul găsit sau cel
abandonat de către mamă în unităţi sanitare ori copilul abuzat sau neglijat sau de instanţa judecătorească.
Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în instanţă măsurile de protecţie
specială instituite în temeiul legii. De asemenea, instanţa poate să dispună modificarea sau încetarea măsurii de
protecţie specială, în cazul în care împrejurările avute în vedere la stabilirea măsurii s-au schimbat.

15
 COMPETENŢA MATERIALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI
Competenţa jurisdicţională se clasifică în competenţă materială şi competenţă
teritorială, după cum sunt avute în vedere instanţe de grad diferit sau instanţe de acelaşi grad. La rândul său,
competenţa materială este de două feluri: competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor
jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în funcţie
de natura, obiectul sau valoarea litigiului.
Competenţa materială presupune repartizarea pricinilor între instanţe de grad diferit.
După ce persoana interesată a stabilit că litigiul său este de competenţa instanţelor judecătoreşti, iar nu a
organelor din afara acestui sistem, trebuie să determine dacă pricina este de competenţa judecătoriei, a tribunalului, a
tribunalului specializat, a curţii de apel sau, atunci când este vorba de o cale de atac sau de anumite cereri, în cazurile
prevăzute de lege, dacă este de competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 1. Competenţa materială a
judecătoriei.
După cum rezultă din dispoziţiile legii procesual-civile, judecătoriile judecă în primă instanţă, în ultimă instanţă,
precum şi în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
n Competenţa privind judecata în primă instanţă
în primă instanţă, judecătoria judecă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor
instanţe. Aşadar, judecătoria are plenitudinea de competenţă pentru judecata în primă instanţă, de vreme ce judecă
toate procesele şi cererile, în afara acelora care, prin excepţie, sunt date în competenţa altor instanţe. Aceasta
înseamnă că, ori de câte ori prin lege nu se prevede competenţa unei alte instanţe sau organ de jurisdicţie de a
judeca o pricină în primă instanţă, cererea trebuie adresată judecătoriei. în concluzie, pentru ca judecătoria să fie
competentă nu este necesară o lege specială în acest sens.
După ultimele modificări ale C. proc. civ. din 2004, judecătoria este competentă să judece în primă instanţă şi
litigiile civile şi comerciale al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard de lei inclusiv, precum şi cererile privind
declararea dispariţiei şi a morţii. în schimb, competenţa de primă instanţă „clasică" a judecătoriei a fost diminuată prin
darea în competenţa tribunalului specializat a cererii de desfacere a căsătoriei şi a altor cauze privind raporturile de
familie.
n Competenţa privind judecata în ultimă instanţă
Judecătoria judecă plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi
ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege. în temeiul acestui text, judecătoria exercită un
control judecătoresc asupra hotărârilor pronunţate de organe cu activitate jurisdicţională, din afara sistemului instanţelor
judecătoreşti. Judecătoria are această competenţă numai dacă legi speciale o prevăd în mod expres.
n Competenţa privind judecata în alte materii date prin lege
Judecătoria judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa sa. Cu titlu de exemplu, amintim: cererea de
recuzare a judecătorilor de la judecătorie; cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală; cererea de încuviinţare
a executării silite; învestirea cu formulă executorie a contractului de leasing; înregistrarea tardivă a naşterii etc.
2. Competenţa materială a tribunalului.
Potrivit legislaţiei procesual-civile din România, cu ultimele modificări din 2004, tribunalul judecă în primă instanţă,
în apel, în recurs, precum şi în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.
n Competenţa privind judecata în primă instanţă
în ce priveşte judecata în primă instanţă, tribunalul este instanţă de excepţie, pentru că judecă numai litigiile date
în mod expres în competenţa sa. Spre exemplu, tribunalele judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie
comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard de lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al
căror obiect este neevaluabil în bani; procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 1
miliard lei; conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe; procesele şi cererile în
materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel; procesele şi cererile în materie
de creaţie intelectuala şi de proprietate industrială; procesele şi cererile în materie de expropriere; cererile privind
încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei; cererile pentru recunoaşterea şi cele pentru încuviinţarea executării
silite a hotărârilor date în ţări străine.
n Competenţa privind judecata în apel
Potrivit ultimelor modificări legislative din 2004, ca instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie în primă instanţă, în cazurile expres prevăzute de lege, ceea ce
înseamnă că tribunalul este instanţă de excepţie în ceea ce priveşte judecata în apel. Exemple: apelul împotriva
încheierii date de preşedintele judecătoriei în procedură necontencioasă; hotărârile pronunţate de judecătorii în primă
instanţă în materia fondului funciar.
n Competenţa privind judecata în recurs
în urma modificărilor operate prin Legea nr. 195/2004, ca instanţe de recurs, tribunalele judecă recursurile în
cazurile prevăzute de lege. Aşadar, ca instanţă de recurs, tribunalul este instanţă specială.
n Competenţa privind judecata în alte materii date prin lege Potrivit legii, tribunalele judecă şi în orice alte
materii date prin lege în competenţa lor. Cu titlu de exemplu, amintim: conflictele de competenţă dintre două judecătorii
din raza sa teritorială sau dintre o judecătorie din raza sa şi un alt organ cu activitate jurisdicţională; recuzarea tuturor
judecătorilor de la o judecătorie din raza sa de activitate sau când la judecătorie nu se poate constitui completul din
cauza recuzării; îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau completarea propriilor hotărâri; contestaţia în anulare şi
16
revizuirea îndreptate împotriva propriilor hotărâri; cererea de înscriere a unei federaţii constituite din două sau mai
multe asociaţii ori fundaţii; contestaţiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor de către biroul electoral de
circumscripţie etc.
3. Competenţa materială a tribunalelor specializate.
Prin Legea de organizare judiciară nr. 304/2004 au fost create tribunale specializate, respectiv: tribunale
pentru minori şi familie, tribunale de muncă şi asigurări sociale, tribunale comerciale şi tribunale administrativ-
fiscale, care vor începe să funcţioneze cel mai târziu la data de 1 ianuarie 2008.
Până la înfiinţarea tribunalelor specializate în toate judeţele şi în municipiul Bucureşti, în cadrul tribunalelor de
drept comun vor funcţiona secţii sau complete specializate.
Tribunalele pentru minori şi familie judecă în primă instanţă, în materie civilă, cauzele referitoare la drepturile,
obligaţiile şi interesele legitime privind persoana minorilor, decăderea din drepturile părinteşti, cererile privind
nulitatea sau desfacerea căsătoriei, cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei, precum şi cauzele
privind raporturile de familie.
Tribunalele de muncă şi asigurări sociale soluţionează în primă instanţă conflictele de muncă şi asigurări
sociale.
Tribunalele comerciale judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială, inclusiv cele în materie
de reorganizare judiciară şi faliment, în afară de cele date prin lege în competenţa judecătoriilor.
Tribunalele administrativ-fiscale judecă în primă instanţă cauzele în materie de contencios administrativ şi fiscal,
precum şi cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, dispoziţii din ordonanţe ale Guvernului
declarate neconstituţionale, în afară de cele date prin lege în competenţa curţilor de apel. Tribunalele administrativ-
fiscale judecă în primă instanţă şi litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi, în afară de cele date prin lege în
competenţa curţilor de apel.
4. Competenţa materială a Curţii de apel.
în conformitate cu ultimele modificări legislative din 2004, curtea de apel judecă în primă instanţă, în apel, în recurs
precum şi în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.
n Competenţa privind judecata în primă instanţă
Potrivit legii, curţile de apel judecă în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios
administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale, n Competenţa privind judecata în apel
Potrivit legii, ca instanţă de apel, curtea de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii şi tribunale în primă instanţă. Prin urmare, curţile de apel au devenit instanţe de drept comun în ce priveşte
judecata apelurilor.
Curtea de apel poate judeca apeluri şi în alte cazuri decât cele enunţate. De exemplu, apelul împotriva încheierii
date în materie necontencioasă de preşedintele curţii de apel se judecă de completul instanţei respective.
n Competenţa privind judecata în recurs
Potrivit legislaţiei în vigoare, cu modificările din 2004, ca instanţă de recurs, curtea de apel judecă recursurile în
cazurile expres prevăzute de lege. Ca exemple în acest sens amintim: împotriva hotărârii tribunalului se poate face
recurs la curtea de apel competentă; împotriva hotărârii Comisiei superioare de disciplină a Uniunii executorilor
judecătoreşti se poate face recurs la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul biroului executorului
judecătoresc în cauză; recursul împotriva hotărârii date de tribunal în contestaţia privind admiterea sau respingerea
candidaturilor etc.
n Competenţa privind judecata în alte materii date prin lege Potrivit C. proc. civ., curtea de apel judecă în orice
alte materii date prin lege în competenţa sa. în temeiul acestui text, curtea de apel judecă, spre exemplu: conflictele de
competenţă între două tribunale sau între un tribunal şi o judecătorie din raza sa teritorială, ori între două judecătorii
care nu sunt în circumscripţia aceluiaşi tribunal dar sunt în raza aceleiaşi curţi de apel, precum şi conflictele de
competenţă între un tribunal din raza curţii de apel şi un organ de jurisdicţie sau un tribunal arbitrai; recuzarea tuturor
judecătorilor de la o judecătorie sau un tribunal din raza sa de activitate ori dacă, din cauza recuzării, nu se poate
constitui completul de judecată, atunci când curtea de apel este competentă sa judece calea de atac ce poate fi
exercitată în cauză; strămutarea pricinilor, pe motiv de rudenie sau afinitate, de la un tribunal la altul din circumscripţia sa
teritorială; îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea propriilor hotărâri; contestaţia în anulare şi revizuirea
introduse împotriva propriilor hotărâri; contestaţia împotriva hotărârilor comisiei privitoare la soluţionarea întâmpinărilor
referitoare la propunerile de expropriere; cererea de suspendare a grevei; acţiunea în restituirea bunului cultural care
a părăsit ilegal teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene este introdusă de statul interesat la Curtea de Apel
Bucureşti împotriva posesorului sau detentorului bunului etc.
4. Competenţa materială a înaltei Curii de Casaţie şi Justiţie. Prin modificările legislative din ultima perioadă,
competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost lărgită semnificativ. Astfel, potrivit noilor reglementări, recursul se
soluţionează de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege nu se prevede altfel, în condiţiile dispoziţiilor C. proc.
civ., înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în recurs, recurs în interesul legii şi în orice alte materii date prin lege în
competenţa sa.
n Competenţa privind judecata în recurs
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează: recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în ultimă
instanţă; recursurile împotriva hotărârilor date de tribunale şi curţile de apel în apel; recursurile împotriva încheierilor
şi hotărârilor pronunţate de curtea de apel în primă instanţă.
17
 n Competenţa privind judecata recursului în interesul legii Potrivit Constituţiei, înalta Curte asigură
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. în
aplicarea Constituţiei, înalta Curte judecă recursurile în interesul legii.
n Competenţa privind judecata în alte materii date prin lege în condiţiile C. proc. civ., înalta Curte judecă în
orice alte materii date prin lege în competenţa sa. Spre exemplu, instanţa supremă este competentă să soluţioneze:
conflictele de competenţă între două curţi de apel, precum şi între două tribunale sau un tribunal şi o judecătorie ori
două judecătorii, care nu se află în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel; conflictele de competenţă între o curte de
apel şi un tribunal sau o judecătorie, precum şi conflictele de competenţă între o curte de apel şi un organ cu
activitate jurisdicţională; delegarea instanţei; recuzarea tuturor judecătorilor de la o curte de apel sau când, din cauza
recuzării, nu se poate constitui completul de judecată la curtea de apel etc.

18
 COMPETENŢA TERITORIALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI
După ce persoana interesată a determinat competenţa materială pentru soluţionarea diferendului său,
respectiv, faptul că pricina este de competenţa judecătoriei, a tribunalului, a tribunalului specializat sau a curţii de
apel, trebuie să determine care judecătorie, care tribunal, care tribunal specializat sau care curte de apel trebuie
sesizată, întrucât fiecare instanţă are o competenţă limitată numai la o anumită circumscripţie teritorială.
Competenţa teritorială este de mai multe feluri:
q competenţa teritorială de drept comun, atunci când cererea se adresează instanţei de la domiciliul sau sediul
pârâtului;
q competenţa teritorială alternativă (facultativă), atunci când reclamantul are alegerea între mai multe instanţe
deopotrivă competente;
q competenţa teritorială exclusivă (excepţională), atunci când cererea trebuie introdusă numai la o anumită
instanţă.
Regula este că pricinile sunt de competenţa instanţei de drept comun din punct de vedere teritorial. De la această
regulă există două excepţii: competenţa teritorială alternativă sau facultativă şi competenţa teritorială exclusivă sau
excepţională.
1. Competenţa teritorială de drept comun.
Instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial este instanţa de la domiciliul sau sediul pârâtului, ea
fiind sesizată ori de câte ori prin lege nu se prevede competenţa unei alte instanţe – fiind cel care declanşează proc
civil, reclamantul trebuie să se deplaseze la instanţa în circumscripţia căreia domiciliază pârâtul, iar nu invers.
Dacă însă, pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanţa
reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţa cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului.
Dacă pârâtul este o persoană juridică de drept privat, reclamantul trebuie să se adreseze instanţei în a cărei rază
teritorială se află sediul principal al acesteia.
în ipoteza în care pârâtă este o asociaţie sau societate fără personalitate juridică, cererea trebuie adresată instanţei
domiciliului persoanei căreia asociaţii i-au încredinţat preşedinţia sau direcţia. în lipsa unei asemenea persoane,
cererea trebuie adresată instanţei de la domiciliul oricăruia dintre asociaţi, caz în care, reclamantul poate să ceară
instanţei numirea unui curator care să reprezinte interesele asociaţilor
Normele de competenţă teritorială de drept comun îşi găsesc aplicare atunci când reclamantul formulează:
q acţiune personală, indiferent dacă dreptul de creanţă are ca obiect un bun mobil sau un imobil;
q acţiune reală mobiliară;
q acţiune cu privire la starea şi capacitatea persoanelor, dacă prin lege nu se prevede altfel.
2. Competenţa teritorială alternativă.
Nu întotdeauna reclamantul trebuie să se adreseze instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului. în cazurile
anume prevăzute de lege, pot fi deopotrivă competente mai multe instanţe.
Spre exemplu: când pârâtul, în afară de domiciliul său, are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori
una sau mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face şi ia instanţa locului acestor
aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale care sunt născute sau urmează să se execute în acei loc; cererile
îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se pot
face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul. Când mai multe
judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează aceste persoane
juridice se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în Capitală, la judecătoria sectorului 4;
cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; în caz când
printre pârâţi sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali;
în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se
află domiciliul asiguratului, bunurile asigurate ori locul unde s-a produs accidentul; competenţa teritorială este alternativă
şi în ipoteza alegerii de domiciliu, dacă alegerea este în favoarea părţii care declanşează procesul. în această situaţie,
partea va putea opta între instanţa domiciliului real al pârâtului şi instanţa domiciliului ales prin convenţie. Dacă însă
alegerea de domiciliu este în favoarea ambelor părţi sau în favoarea pârâtului, atunci reclamantul trebuie să se
adreseze instanţei aleasă prin convenţie;
conform dispoziţiilor Legii nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a
hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene, un consumator poate
introduce o acţiune împotriva celeilalte părţi fie la instanţele din România ori din statul membru în care acesta îşi are
domiciliul sau sediul, fie la instanţele din locul unde consumatorul îşi are domiciliul ori, după caz, sediul etc. Potrivit C.
proc. civ., în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea instanţei aparţine reclamantului şi odată
făcută această alegere el nu mai poate reveni.
3. Competenţa teritorială exclusivă.
Unele pricini pot să fie soluţionate numai de o anumită instanţă, prevăzută prin lege, părţile nemaiavând
posibilitatea să convină sub acest aspect.
Potrivit C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei alte instanţe
de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. într-un alt articol C. proc. civ. prevede că părţile pot conveni, prin înscris sau
prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea
care, potrivit legii, au competenţă teritorială, desigur, cu unele excepţii stabilite prin lege.
19
 PROROGAREA DE COMPETENŢĂ
Prorogarea de competenţă intervine în cazul în care o instanţă, competentă să soluţioneze cererea de chemare în
judecată, devine competentă în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al convenţiei părţilor, să judece cereri
care, în mod obişnuit, nu intră în competenţa sa. Se poate spune aşadar, că prorogarea de competenţă este legală,
judecătorească şi convenţională.
§ 1. Prorogarea de competenţă legală.
Această formă de prorogare intervine în cazuri prevăzute de lege, şi anume:
q în cazul pluralităţii de pârâţi, reclamantul poate introduce cererea la instanţa competentă pentru oricare dintre ei;
Prorogarea constă în aceea că instanţa sesizată de reclamant devine competentă să judece cererea şi în raport de
pârâţii care domiciliază în raza altor instanţe, şi care, în mod obişnuit, nu pot fi chemaţi în judecată la această
instanţă, în circumscripţia căreia nu domiciliază;
q cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală;
q părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, dar
acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o
strânsă legătură. întrunirea poate fi făcută de judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o.
§ 2. Prorogarea de competenţă judecătorească.
Prorogarea judecătorească de competenţă intervine în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, în următoarele cazuri:
q delegarea instanţei. Delegarea instanţei constituie un caz de prorogare judecătorească de competenţă pentru că
instanţa delegată devine competentă să soluţioneze un litigiu, pe care în mod normal nu-l poate judeca, în temeiul
hotărârii instanţei supreme.
q admiterea cererii de recuzare a tuturor judecătorilor unei instanţe sau când, din cauza recuzării nu se poate
alcătui completul de judecată. Prorogarea intervine pentru că instanţa sesizată în aceste condiţii devine competentă
să judece un litigiu care în mod obişnuit, nu este de competenţa sa. q administrarea de dovezi prin comisie
rogatorie. In acest caz prorogarea de competenţă intervine în temeiul hotărârii judecătoreşti date de instanţa
solicitantă a comisiei rogatorii.
q admiterea recursului şi casarea cu trimitere spre rejudecare la o altă instanţă decât cea care a pronunţat
hotărârea recurată, egală în grad cu aceasta.
q strămutarea pricinilor. § 3. Prorogarea convenţională de competenţă.
Prorogarea convenţională de competenţă intervine în temeiul acordului de voinţă al părţilor. Potrivit C. proc. civ.
rezultă că o atare convenţie este posibilă numai în cazul competenţei teritoriale reglementate prin norme dispozitive.
Acordul de voinţă al părţilor poate să îmbrace forma unei clauze atributive de competenţă, înserată în contractul
încheiat, sau într-o convenţie separată, ulterioară contractului, prin care convin ca litigiul ce se va ivi (sau care s-a ivit)
între ele să fie judecat de o anumită instanţă, alta decât cea competentă în mod obişnuit. Acordul de voinţă al părţilor
poate fi exprimat şi verbal, dar numai în faţa instanţei sesizate, care va lua act de înţelegerea părţilor în încheierea de
şedinţă.
Pentru a exista o prorogare convenţională de competenţă, se cer a fi îndeplinite anumite condiţii:
q părţile să aibă capacitate procesuală de exerciţiu, iar consimţământul exprimat
să fie liber şi neviciat;
q convenţia părţilor să fie expresă. Dacă pârâtul nu invocă excepţia de necompetenţă prin întâmpinare sau,
dacă întâmpinarea nu este obligatorie ori nu a fost asistat sau reprezentat de avocat până la prima zi de înfăţişare,
instanţa sesizată va rămâne competentă să judece pricina ca efect al decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o
excepţie relativă, iar nu ca efect al prorogării de competenţă;
q în convenţie trebuie să se determine instanţa aleasă; q instanţa aleasă de părţi să nu fie necompetentă absolut.
Dacă părţile au încheiat o convenţie atributivă de competenţă iar reclamantul investeşte instanţa competentă
potrivit legii să soluţioneze acea pricină, pârâtul va putea invoca excepţia de necompetenţă în aceleaşi condiţii arătate
anterior, pentru că părţile pot să convină numai în litigii în care competenţa este reglementată prin norme
dispozitive.

20
 EXCEPŢIA DE NECOMPETENŢĂ
Dacă, pornind de la faptul că are iniţiativa declanşării litigiului, reclamantului i se recunoaşte dreptul de a determina
jurisdicţia căreia i se adresează cu cererea sa, în aceeaşi măsură este posibil ca din neştiinţă, comoditate ori interes (în
speranţa că nu va fi contestată alegerea sa), reclamantul să sesizeze un organ necompetent. Pentru a evita, în cele
din urmă, pronunţarea unei hotărâri susceptibile de casare, competenţa jurisdicţiei aleasă de reclamant poate fi
contestată. Dacă această problemă s-a ivit pe parcursul procesului, după sesizarea instanţei şi înainte de pronunţarea
unei hotărâri, indiferent dacă judecata este în primă instanţă sau în căile de atac, mijlocul procedural prin care poate fi
invocată necompetenţă, este excepţia.
Potrivit C. proc. civ., când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată
să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.
Excepţia de necompetenţă se invocă diferit, după cum norma care reglementează competenţa are caracter
imperativ sau dispozitiv.
Excepţia de necompetenţă absolută (în cazul încălcării competenţei generale, materiale sau teritoriale exclusive)
poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii.
Excepţia de necompetenţă relativă (în cazul încălcării competenţei teritoriale relative) poate fi invocată numai de
pârât pentru că C. proc. civ. prevede că dacă necompetenţă nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea ia o
instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei. Pârâtul trebuie să invoce excepţia de
necompetenţă teritorială relativă numai prin întâmpinare, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie ori dacă nu a fost
reprezentat sau asistat de avocat, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Această excepţie trebuie să fie invocată înaintea
altor excepţii, deoarece altfel, dacă partea discută alte aspecte, este decăzută din dreptul de a mai invoca necompetenţă.
în funcţie de obiectul său, excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură; este dilatorie, pentru că
scopul admiterii sale este, prin declinarea competenţei, amânarea soluţionării fondului litigiului. Dacă însă, prin
admiterea excepţiei se urmăreşte respingerea cererii, pentru că este de competenţa unui organ fără activitate
jurisdicţională ori de competenţa unei instanţe străine, atunci excepţia de necompetenţă este dirimantă
(peremptorie); în funcţie de caracterul normei încălcate, excepţia de necompetenţă poate fi absolută sau relativă, după
cum competenţa însăşi este absolută sau relativă.
în soluţionarea excepţiei, instanţa poate să pronunţe admiterea sau respingerea ei. Dacă respinge excepţia,
instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie, care poate fi atacată cu apel sau cu recurs numai odată cu fondul.
Dacă excepţia este admisă şi instanţa se declară necompetentă, ea este obligată să stabilească instanţa
competentă sau organul cu activitate jurisdicţională competent. în acest caz, instanţa se pronunţă prin hotărâre care, în
funcţie de etapa procesuală în care se află procesul, poate fi sentinţă sau decizie.
în cazul în care instanţa se declară necompetentă, poate să pronunţe următoarele soluţii:
q declină competenţa în favoarea unei alte instanţe sau organ cu activitate jurisdicţională;
q respinge cererea ca inadmisibilă, dacă este de competenţa unui organ ai statului fără activitate
jurisdicţională;
q respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române. Hotărârea de declinare a competenţei prezintă
anumite particularităţi:
q dezînvesteşte instanţa care a pronunţat-o şi învesteşte instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională în
favoarea cărora s-a pronunţat declinarea;
q are putere de lucru judecat, deci este obligatorie, dar numai pentru instanţa care se dezînvesteşte, nu şi în
privinţa instanţei sau organului cu activitate jurisdicţională arătate ca fiind competente. Acestea îşi pot verifica
competenţa, astfel încât, la rândul lor, pot pronunţa declinarea;
q produce efecte - dezînvestirea unei jurisdicţii şi învestirea celeilalte, la momentul rămânerii sale
irevocabile, iar nu la momentul pronunţării;
q poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la data pronunţării;
q dosarul va fi trimis, de regulă, la instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională de îndată ce
hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă;
q actele îndeplinite la instanţa necompetentă sunt lovite de nulitate cu excepţia probelor, care rămân câştigate
judecăţii, instanţa competentă dispunând refacerea lor numai pentru motive temeinice.

21
 INCOMPATIBILITATEA. ABŢINEREA Şl RECUZAREA
Incompatibilitatea. Potrivit C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la
judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.
De asemenea nu poate lua parte la judecata cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină.
Abţinerea. Judecătorul care ştie că există un motiv de recuzare în privinţa sa este dator să înştiinţeze pe şeful lui şi
să se abţină de la judecarea pricinii.
Recuzarea. Judecătorul poate fi recuzat în următoarele situaţii, prevăzute de Codul de procedură civilă:
§ când el, soţul sau, ascendenţii ori descendenţii lor, au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soţ,
rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;
§ când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul
sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;
§ când şotul in viata si nedespărţit este ruda sau afin a uneia din părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă,
fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii;
§ daca el, şotul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care
se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;
§ daca între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;
§ dacă este tutor, curator sau consiliu judiciar al uneia din părţi (Dispoziţia privitoare la consiliul judiciar
trebuie socotită abrogată implicit, deoarece Codul familiei nu mai menţinut aceasta instituţie).
§ dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
§ dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri;
§ dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii
sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.
Nu se pot recuza judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutor, curator sau director al unei
instituţii publice sau societăţi comerciale, când aceştia nu au interes personal în judecarea pricinii.
Propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte şi înainte de începerea
oricărei dezbateri.
Când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată
ce acestea îi sunt cunoscute.
Judecătorul împotriva căruia e propusă recuzarea poate declara că se abţine. Recuzarea judecătorului se
hotărăşte de instanţa respectivă, în alcătuirea căreia nu poate să intre cel recuzat.
în cazul când din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, precum şi în cazul când recuzarea
priveşte pe toţi judecătorii unei instanţe, aceasta se judecă de instanţa la care se îndreaptă calea de atac respectivă.
Recuzarea tuturor membrilor unei secţiuni a Curţii Supreme de Justiţie se judecă de cealaltă secţiune a Curţii
Supreme de Justiţie.
Instanţa decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultând pe judecătorul recuzat
numai dacă găseşte de cuviinţă.
Nu se admite interogatoriul sau jurământul ca mijloc de dovada a motivelor de recuzare.
în cursul judecării cererii de recuzare nu se va face nici un act de procedură, încheierea asupra recuzării se
citeşte în şedinţă publică.
Dacă recuzarea s-a primit, judecătorul se retrage şi nu poate să stea de faţă la chibzuirea asupra pricinii.
încheierea prin care s-a hotărât recuzarea va arata în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează sa
fie păstrate.
încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a încuviinţat recuzarea, nu este
supusa la nici o cale de atac. încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul.
Când instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi
dovezile administrate la prima instanţă.
Dispoziţiile înscrise în Codul de procedură civilă, privitoare la incompatibilitate, abţinere şi recuzare se aplică, cu
câteva excepţii şi procurorilor, magistraţilor asistenţi şi grefierilor.

22
 CONFLICTELE DE COMPETENŢĂ Şl REGULATORUL DE COMPETENŢĂ
Conflictele de competenţă apar atunci când două sau mai multe instanţe judecătoreşti ori alte organe cu
activitate jurisdicţională se declară deopotrivă competente să judece un litigiu (conflict pozitiv de competenţă)
sau, dimpotrivă, se consideră necompetente şi îşi declină reciproc competenţa (conflict negativ de competenţă).
Această situaţie trebuie depăşită, prin soluţionarea conflictului printr-o hotărâre care se numeşte regulator de
competenţă, pentru că în cazul conflictului pozitiv de competenţă există riscul pronunţării unor hotărâri contradictorii, iar
în cazul conflictului negativ de competenţă are loc o întrerupere a cursului judecăţii, ceea ce contravine scopului
urmărit de reclamant prin sesizarea instanţei: obţinerea unei hotărâri judecătoreşti.
Conflictul pozitiv de competenţă poate să apară atunci când două sau mai multe instanţe sunt învestite cu
aceeaşi pricină - în care sunt aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, şi fiecare dintre instanţe se declară
competentă, respingând prin încheiere excepţia de necompetenţă. Este posibil acest lucru în caz de competenţă
teritorială alternativă, când reclamantul sesizează cu aceeaşi pricină toate instanţele competente.
Conflictul negativ de competenţă apare atunci când două sau mai multe instanţe sau organe cu activitate
jurisdicţională se declară necompetente să soluţioneze aceeaşi pricină, declinându-şi reciproc competenţa.
Procedura de soluţionare a conflictului de competenţă este declanşată de instanţa înaintea căreia s-a ivit
conflictul, adică de instanţa care s-a pronunţat ultima asupra competenţei (în cazul conflictului pozitiv) respectiv,
instanţa a cărei hotărâre a rămas irevocabilă ultima (în cazul conflictului negativ).
Potrivit C. proc. civ., această instanţă va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în
drept să hotărască asupra conflictului. Suspendarea judecăţii se dispune printr-o încheiere.
Instanţa competentă să dea regulatorul de competenţă este prevăzută de art. 22 C. proc. civ.:
q conflictul ivit între două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal se
judecă de acel tribunal;
q dacă cele două judecătorii nu ţin de acelaşi tribunal sau dacă conflictul s-a născut între o judecătorie şi un
tribunal, sau între două tribunale, competentă este curtea de apel respectivă;
q dacă cele două instanţe în conflict nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, precum şi conflictul
între două curţi de apel, se judecă de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
q există conflict de competenţă şi în cazul în care el se iveşte între instanţe judecătoreşti şi alte organe cu activitate
jurisdicţională. în acest caz, conflictul de competenţă se rezolvă de instanţa judecătorească superioară instanţei în
conflict;
q potrivit C. proc. civ., conflictul de competenţă dintre o instanţă judecătorească şi un tribunal arbitrai se rezolvă de
instanţa judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict.
C. proc. civ. nu reglementează cine soluţionează eventualul conflict de competenţă în care este implicată
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pentru această ipoteză s-a decis că întrucât nu există o instanţă superioară înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie tot ea va rezolva şi conflictul arătat.

23
 LITISPENDENŢA Şl CONEXITATEA
Litispendenţa. Potrivit C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de
aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe. Această excepţie se va putea ridica de părţi sau de judecător în orice stare
a pricinii în faţa instanţelor de fond. Dacă excepţia este primită, dosarul se va trimite instanţei care a fost mai întâi
învestită, iar în cazul când pricinile se află în judecata unor instanţe de grade deosebite, la instanţa de grad mai înalt.
Din acest text rezultă că litispendenţa presupune:
q două cereri identice prin părţi, obiect şi cauză, anticipând autoritatea de lucru judecat. Cererile trebuie să fie în
curs de judecată, pentru că dacă una a fost suspendată, ea nu mai există în ceea ce interesează litispendenţa; q
pricinile identice trebuie să se afle pe rolul unor instanţe deopotrivă competente, pentru că dacă una dintre
instanţe nu este competentă, se va invoca excepţia de necompetenţă, care are prioritate faţă de excepţia de
litispendenţa. Tocmai pentru că litispendenţa apare atunci când pricinile sunt pe rolul unor instanţe competente, în
cazul ei nu este vorba de o prorogare de competenţă care, prin definiţie, presupune extinderea competenţei asupra
unor cereri care nu intră în competenţa obişnuită a instanţei; q pricinile să se afle înaintea instanţelor de fond (prima
instanţă şi instanţa de apel), aspect care rezultă din C. proc. civ. care prevede că excepţia de litispendenţa poate fi
invocată în faţa instanţelor de fond.
Faţă de cele ce preced, nu există litispendenţa dacă una dintre cereri se află în faţa tribunalului arbitrai iar alta în
faţa instanţei.
Litispendenţa se invocă pe cale de excepţie. Excepţia litispendenţei este o excepţie de procedură; este dilatorie,
întrucât are drept efect amânarea judecăţii; este o excepţie absolută, pentru că normele care o reglementează au
caracter imperativ, de vreme ce această instituţie procesuală este menită să asigure o bună administrare a justiţiei.
Dacă excepţia este admisă, dosarul se va trimite instanţei care a fost mai întâi învestită, ceea ce înseamnă că în
acest caz, spre deosebire de conexitate, părţile nu mai pot alege instanţa la care să se facă întrunirea pricinilor. în cazul
în care pricinile sunt pe rolul unor instanţe de grad diferit, întrunirea se va face la instanţa de grad mai înalt, adică la
instanţa de apel. în acest caz nu se pierde un grad de jurisdicţie pentru că, prin definiţie, litispendenţa presupune pricini
identice, ceea ce înseamnă că pricina care se află în apel a fost judecată în primă instanţă.
Conexitatea. Potrivit C. proc. civ., părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi
instanţe sau instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror
obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură. întrunirea poate fi făcută de judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o.
Dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestită, afară numai dacă amândouă părţile cer trimiterea lui la una din celelalte
instanţe. Când una din pricini este de competenţa unei instanţe, şi părţile nu o pot înlătura, întrunirea se va face la
acea instanţă.
în caz de conexitate, instanţa la care se face întrunirea devine competentă, prin prorogare, şi asupra cererii
conexate, cerere care, în mod obişnuit nu este de competenţa sa.
Nu există un criteriu sigur pentru a determina în ce cazuri poate fi dispusă conexitatea. De aceea, trebuie avute
în vedere condiţiile impuse de C. proc. civ, şi anume:
q să existe două sau mai multe litigii distincte între aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, dar al căror
obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură. Pricinile trebuie să fie în curs de judecată, pentru că dacă una a fost
perimată, s-a renunţat la judecata ei ori a fost soluţionată în fond, rămânând pendinte o singură cauză, nu se mai poate
pune problema conexităţii;
q pricinile să se afle înaintea aceleiaşi instanţe, sau instanţe diferite, de acelaşi grad. Altfel spus, judecata în
pricinile respective trebuie să fie în aceeaşi etapă procesuală (textul se referă la instanţe „de acelaşi grad") respectiv, în
primă instanţă, apel, căi extraordinare de atac.
Noţiunea de instanţă desemnează numai instanţele judecătoreşti prevăzute de lege (Legea nr. 304/2004), nefiind
posibilă conexarea între o pricină aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti şi o pricină cu care este sesizat un organ
cu activitate jurisdicţională, tocmai pentru că aceste categorii de organe nu sunt de aceiaşi grad.
Din interpretarea alin. final al art. 164 C. proc. civ., rezultă că măsura conexării nu poate fi dispusă cu încălcarea
competenţei materiale şi teritoriale exclusive.
Mijlocul procedural prin care se pune în discuţie necesitatea conexării este excepţia.
Excepţia conexităţii este o excepţie de procedură, pentru că are ca efect amânarea judecăţii, este o excepţie
dilatorie; excepţia este absolută, pentru că reunirea pricinilor poate fi făcută şi de judecător, chiar dacă părţile nu au
cerut-o iar interesul ocrotit prin asigurarea unei bune administrări a justiţiei este unul general. Cu toate acestea,
neinvocarea excepţiei sau neconexarea nu atrage nulitatea absolută pentru că judecătorul are drept de apreciere asupra
existenţei cerinţelor conexării.
Excepţia poate fi invocată înaintea oricăreia dintre instanţele pe rolul cărora se află pricinile ce urmează să fie
reunite.

24
 STRĂMUTAREA Şl DELEGAREA PRICINILOR
§ 1. Strămutarea pricinilor.
Potrivit Codului de procedură civilă, există posibilitatea strămutării unei pricini de la o instanţă la alta pe motiv de
rudenie sau afinitate (în cazul în care una din părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre
magistraţii de la instanţa sesizată), bănuială legitimă (ori de câte ori se poate presupune că nepărtinirea
judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale) şi de siguranţă
publică.
Cererea de strămutare pe motiv de rudenie sau afinitate şi de bănuială legitimă o poate face partea interesată, iar
cea pentru siguranţă publică, procurorul care pune concluzii la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pentru primul motiv
cererea se poate face numai înainte de începerea oricărei dezbateri, iar pentru celelalte două motive în orice stare a
pricinii. Competenţa de judecată aparţine instanţei ierarhic superioare în cazul în care se invocă rudenia sau afinitatea şi
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cazul în care motivul se referă la bănuiala legitimă ori la siguranţa publică.
Procedura de judecată este însă aceeaşi. Soluţionarea cererii se face în secret, în camera de consiliu, dar cu citarea
părţilor.
Preşedintele instanţei va putea cere dosarul pricinii şi să ordone, fără citarea părţilor, suspendarea judecăţii,
comunicând de urgenţă această măsură instanţei sesizate cu pricina respectivă.
Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac.
§ 2. Delegarea.
Baza legală este dată de art. 23 C. proc. civ. din care rezultă că partea interesată poate cere înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie să desemneze o altă instanţă de acelaşi grad cu cea competentă, atunci când aceasta din urmă,
datorită unor împrejurări excepţionale, este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze.

25
 ACTELE DE PROCEDURA: NOŢIUNE, CONDIŢII DE VALABILITATE, SANCŢIUNI PROCESUALE
Prin act de procedură se înţelege orice act (operaţiune juridică sau înscris) făcut pentru declanşarea
procesului, în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa judecătorească, părţi şi ceilalţi participanţi la
proces, legat de activitatea procesuală a acestora.
Actele de procedură sunt clasificate în literatura de specialitate după mai multe criterii, marea diversitate a acestora
fiind determinată practic de numărul mare de acte procedurale care, în înlănţuirea lor, determină întreaga structură a
procesului civil. Astfel sunt: actele procedurale ale instanţei, părţilor, terţelor persoane şi organelor de executare
silită; acte de procedură verbale şi acte de procedură scrise; acte de procedură obligatorii şi acte de procedură
facultative; acte unilaterale, acte bilaterale şi multilaterale; acte judiciare şi acte extrajudiciare; acte de procedură
specifice judecăţii în primă instanţă, acte specifice judecăţii în faţa instanţelor de control judiciar şi acte de executare
silită etc.
In ceea ce priveşte condiţiile generale de valabilitate al actelor de procedură civilă, această determinare este
extrem de complexă tocmai datorită caracterului variabil al acestora. O prezentare a condiţiilor generale de validitate a
actelor de procedură este necesară pentru o mai bună cunoaştere a mecanismului actelor juridice ce interesează
activitatea de înfăptuire a justiţiei, determinare ce se referă atât la condiţiile de fond, cât şi la cerinţele (condiţiile)
de formă ale actelor.
Astfel, în mod tradiţional literatura juridică de specialitate a apreciat că două sunt condiţiile generale de validitate al
actelor de procedură: forma scrisă şi indicarea în chiar conţinutul actului că cerinţele legii au fost îndeplinite.
Există şi dispoziţii procedurale care se referă la unele cerinţe legale, ca de exemplu, cele care precizează
că actele care se adresează instanţelor judecătoreşti trebuie să îmbrace forma scrisă.
Forma scrisă a actelor de procedură reprezintă o condiţie de valabilitate a celor mai multe acte de procedură.
Majoritatea actelor dispuse de către instanţele de judecată şi de organele de executare trebuie îndeplinite în formă
scrisă. De la această regulă există o importantă excepţie în privinţa actelor ce reprezintă manifestări unilaterale sau
bilaterale de voinţă ale părţilor.
O a doua condiţie afirmată în literatura de specialitate o constituie, menţiunea în act că cerinţele legii au fost
respectate. Aceasta condiţie nu este prevăzută în mod expres de lege.
De asemenea, se consideră că actele de procedură care îmbracă forma scrisă trebuie redactate în limba română.
Această cerinţă are un caracter general, întrucât şi actele de procedură care se exprimă prin viu grai se realizează tot
în limba română. Dacă una din părţi nu cunoaşte limba română ea poate recurge la serviciile unui interpret.
în afara condiţiilor menţionate există şi unele cerinţe care vizează timpul sau locul întocmirii actelor de
procedură. Astfel, actele de procedură nu se pot îndeplini oricând, ci numai în termenele prevăzute de lege, iar în
unele cazuri doar în anumite faze ale procesului civil. De asemenea, actele de procedură se îndeplinesc, de regulă, la
sediul instanţei şi în cadrul unei şedinţe publice.
Actele de procedură trebuie să îndeplinească , de asemenea, în anumite cazuri, şi unele condiţii particulare,
care diferă de la un act la altul, în funcţie de obiectul sau finalitatea lui.
Nerespectarea tuturor condiţiilor generale sau particulare ale actelor de procedură atrage după sine nulitatea
acestora.

26
 TERMENELE PROCEDURALE. NOŢIUNE, CLASIFICĂRI, MOD DE CALCUL, CARACTERELE
TERMENULUI, SANCŢIUNI SPECIFICE, REPUNEREA ÎN TERMEN
Noţiune. Termenul procedural este intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit sau, după caz, este oprit să
se săvârşească un anumit act de procedură.
Clasificări. Termenele procedurale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, astfel:
a. în funcţie de caracterul lor, termenele sunt:
§ imperative (peremptorii), înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un act de procedură (ex: termenul de
exercitare a unei căi de atac). § prohibitive (dilatorii), înăuntrul cărora nu poate fi săvârşit actul de procedură.
b. în funcţie de modul în care sunt stabilite, termenele sunt:
§ legale, atunci când sunt stabilite prin lege.
§ judecătoreşti, stabilite de instanţă în cursul procesului;
§ convenţionale, stabilite de părţi ex: termenul arbitrajului).
c. în functie de sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare, termenele sunt:
§ absolute, a căror nerespectare afectează valabilitatea actelor de procedură;
§ relative, care în caz de nerespectare nu afectează valabilitatea actului de procedură ci atrag, cel mult, sancţiuni
disciplinare sau pecuniare pentru cei vinovaţi de nerespectarea lor.
Mod de calcul. C. proc. civ. se stabileşte modul de calcul al termenelor procedurale pe ore, zile, săptămâni,
luni şi ani.
Termenul pe ore începe să curgă de la miezul nopţii zilei următoare.
Termenul pe zile se înţelege pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua în care a început, nici ziua când s-a împlinit.
Termenele statornicite pe ani, luni sau săptămâni se împlinesc în ziua anului, lunii sau săptămânii
corespunzătoare zilei de plecare.
Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfârşeşte într-o lună care nu are o asemenea zi, se va
socoti împlinit în ultima zi a lunii.
Termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală, sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la
sfârşitul primei zile de lucru următoare.
Caracterele termenului. Termenele joacă un rol particular în cadrul procedurii judiciare. De altfel, procedura
judiciară nici nu poate fi concepută fără existenţa unor termene în cadrul cărora legea impune anumite obligaţii sau
îndreptăţeşte părţile să-şi exercite drepturile lor. Astfel, se poate spune că termene sunt menite să disciplineze
activitatea procesuală.
Un alt caracter al termenelor este dat de faptul că ele au menirea de a impulsiona desfăşurarea
procesului civil şi de a limita toate acele situaţii care ar putea conduce la întârzierea judecăţii. în această ordine de
idei se poate afirma că cel mai adesea termenele sunt statornicite pentru a ţărmuri în timp exerciţiul unui drept
sau pentru a restrânge limitele de timp în care se pot îndeplini anumite formalităţi procedurale.
Termenele procedurale trebuie să ţină seama, însă, şi de interesele părţilor litigante, care trebuie să aibă un
timp rezonabil pentru a reflecta asupra exerciţiului drepturilor lor şi pentru realizarea efectivă a formelor de procedură
impuse sau admise de lege.
Sancţiuni specifice (Decăderea). Potrivit C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea
oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când
partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Decăderea intervine numai în caz de nerespectare a termenelor legale, imperative şi absolute. Aceasta
deoarece:
q nerespectarea termenului prohibitiv duce la nulitatea actului de procedură;
q dacă nu este respectat un termen judecătoresc, sancţiunea constă în posibilitatea judecătorului de a nu
mai acorda un nou termen pentru îndeplinirea actului de procedură care nu a fost îndeplinit în termenul iniţial.
Decăderea intervine în următoarele cazuri:
q când prin lege este stabilit un termen fix pentru săvârşirea unui act de procedură sau pentru exercitarea unui
drept, iar partea a lăsat să expire acel termen fără să beneficieze de el;
q când legea procesuală a stabilit că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-o anumită etapă a procesului
sau într-un anumit moment procesual, iar partea nu a respectat această cerinţă;
q când legea procesuală stabileşte o anumită ordine în efectuarea actelor de procedură, pe care partea nu a
respectat-o.
Sancţiunea decăderii nu intervine dacă: nu a fost constatată de instanţă; partea care putea să invoce
sancţiunea, renunţă la acest drept; decăderea priveşte pe una din părţile legate printr-un raport de solidaritate sau de
indivizibilitate, cu condiţia ca cel puţin una dintre celelalte părţi să fi săvârşit actul de procedură în termen; decăderea se
acoperă, potrivit legii; partea interesată a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze
actul de procedură în termen şi s-a admis cererea de repunere în termen.
Ca efect al decăderii, se pierde dreptul procedural care nu a fost exercitat în termen.
Repunerea în termen. în condiţiile C. proc. civ., decăderea nu operează atunci când partea dovedeşte că a fost
împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să săvârşească actul de procedură în termen. în acest caz, actul
de procedură trebuie să fie îndeplinit în termen de 15 zile de la data împiedicării şi tot în acelaşi termen vor fi arătate şi
motivele împiedicării.
27
 Pentru a se dispune repunerea în termen se cer a fi îndeplinite mai multe condiţii:
q partea care nu a săvârşit un act de procedură înăuntrul termenului legal imperativ trebuie să facă dovada că a
fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, care s-a produs înainte de împlinirea termenului; q în termen
de cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării, partea interesată trebuie să formuleze atât cererea de repunere în
termen şi să-şi efectueze actul de procedură pe care nu l-a îndeplinit în termen.
Cererea de repunere în termen se soluţionează de instanţa competentă să soluţioneze calea de atac sau să
îndeplinească actul de procedură cu privire la care a intervenit decăderea.
Asupra cererii de repunere în termen, instanţa se va pronunţa printr-o: q încheiere, atunci când s-a cerut
repunerea în termen cu privire la un act de procedură care trebuia îndeplinit pe parcursul judecăţii, deci înainte
de pronunţarea unei hotărâri. Această încheiere poate fi atacată numai odată cu fondul;
q încheiere, atunci când s-a cerut repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac, şi cererea este
admisă, fără ca la acelaşi termen să aibă loc şi judecata căii de atac. încheierea poate fi atacată odată cu fondul; q
decizie, dacă s-a cerut repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac şi cererea a fost admisă, la acelaşi
termen judecându-se şi fondul, sau atunci când cererea a fost respinsă. In acest ultim caz, cererea de repunere în
termen va fi respinsă ca tardivă sau ca nefondată, iar calea de atac ca tardivă. Cât priveşte calea de atac ce poate fi
exercitată împotriva hotărârii prin care instanţa se pronunţă asupra repunerii în termen, sunt de reţinut următoarele:
q dacă s-a cerut repunerea în termenul de apel, decizia poate fi atacata cu
recurs; q dacă s-a cerut repunerea în termenul de recurs, hotărârea prin care se
soluţionează cererea este irevocabilă;
q dacă s-a cerut repunerea în termenul de exercitare a unei contestaţii în anulare sau revizuiri, hotărârea este
supusă acelei căi de atac ce putea să se exercite împotriva hotărârii ce ar fi trebuit să se pronunţe în contestaţia în
anulare sau revizuire.

28
 CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
în dreptul nostru procesual civil, potrivit C. proc. civ.: oricine pretinde un drept împotriva altei persoane
trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente.
Textul subliniază nu numai incidenţa şi actualitatea principiului disponibilităţii procesuale, ci şi rolul determinant al
reclamantului în declanşarea procedurii judiciare.
Cererea de chemare în judecată este forma de manifestare a acţiunii civile prin care se învesteşte instanţa de
judecată sau mijlocul procedural prin care cel vătămat într-un drept civil solicită concursul organelor specializate ale
statului în vederea restabilirii situaţiei de drept încălcate.
Cererea de chemare în judecată nu se confundă cu acţiunea civilă, ci reprezintă una din formele ei de
manifestare şi anume aceea prin care instanţa se investeşte.
Cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul învesteşte instanţa de judecată cu o
pretenţie civilă. întreaga activitate de soluţionare a litigiului se va derula în limitele pretenţiilor determinate de
reclamant prin cererea de chemare în judecată.
Cererea de chemare în judecată prezintă şi unele aspecte caracteristice. Astfel, în primul rând, cererea de chemare
în judecată se înfăţişează ca un act de învestire a instanţei competente: constituie primul act al procedurii judiciare
în materie civilă şi, prin obiectul său, unul din cele mai importante acte de procedură. Urmând aceeaşi ordine de
idei, trebuie precizat că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie o pretenţie civilă concretă. Şi, nu în
ultimul rând, cererea de chemare în judecată este un act declarativ (de exteriorizare a voinţei reclamantului cu
privire la o pretenţie) care poate fi îndeplinit, în principiu, numai de către persoanele ce pot dobândi calitatea de parte
în procesul civil.
Cererile adresate instanţei, prin care aceasta este învestită, pot fi principale şi accesorii sau incidentale.
Cererea principală (cererea de chemare în judecată) se face de reclamant, iar cele accesorii ce se fac într-un
proces aflat în faza de judecată, de un terţ sau de părţi contra unui terţ. în raport cu cererea introductivă de instanţă,
denumită şi cerere principală, cererile incidentale sunt cereri accesorii pentru că sunt determinate de cea dintâi şi
depind de aceasta. Condiţia admisibilităţii unei cereri incidentale este ca între cererea principală şi cea accesorie să
existe o legătură de conexitate.
q Condiţiile generale ale cererii de chemare în judecată şi conţinutul cererii.
Potrivit C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. să fie făcută în scris.
b. cererea trebuie să cuprindă: arătarea instanţei, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori după
caz, denumirea şi sediul lor şi al reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura;
c. când cererea nu este introdusă de titularul dreptului, ci de un reprezentant: mandatarul
neavocat va alătura cererii procura în original sau copie legalizată, care îi dă dreptul să reprezinte partea.
d. cererea de chemare în judecată trebuie să aibă o denumire corectă. Cu toate acestea, potrivit C.
proc. civ., cererea de chemare în judecată sau cererea pentru exercitarea căii de atac este valabilă chiar dacă
poartă o denumire greşită. Instanţa trebuie să aibă în vedere nu sensul literal al termenilor folosiţi, ci intenţia părţii,
sensul pe
care reclamantul a înţeles să-l atribuie termenilor respectivi, natura dreptului şi scopul urmărit de parte prin
exercitarea acţiunii.
q Conţinutul cererii de chemare în judecată.
Elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de chemare în judecată sunt expres determinate în C. proc. civ.,
şi anume:
a. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor,
precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta, domiciliul ales în
România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.
Dispoziţiile legale vizează identificarea tuturor părţilor din, proces: atât a reclamantului cât şi a pârâtului.
Adeseori procesul civil poate fi constituit, chiar de la iniţierea, dintr-o pluralitate de părţi. Este cazul co-particăpării
procesuale active, pasive sau mixte.
b. Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat,
numele acestuia şi sediul profesional.
c. Obiectul cererii şi valoarea lui, după evaluarea reclamantului, dacă această preţuire este posibil
de făcut.
Obiectul cererii de chemare în judecată este un element esenţial de individualizare a acţiunii. Datorită
acestui fapt, un astfel de element nu poate lipsi dintr-o cerere de chemare în judecată, întrucât activitatea judiciară ar fi
lipsită de obiectul unei protecţii care să impună intervenţia justiţiei.
Prin obiect al cererii, în sensul dispoziţiilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., se înţelege tocmai ceea ce se solicită
de reclamant prin actul de învestire a instanţei (pretenţia reclamantului), adică: plata unei sume de bani,
revendicarea unui bun mobil sau imobil, recunoaşterea unei stări de fapt, constatarea inexistenţei unui drept, anularea
căsătoriei sau desfiinţarea altui act juridic etc. Pentru a fi valabil, obiectul cererii trebuie să îndeplinească
anumite cerinţe:
§ să fie licit, adică să nu contravină legii;
29
 § să fie posibil, astfel încât instanţa, obligându-l pe pârât la executare, acesta să-l poată realiza; un exemplu de
obiect imposibil este predarea unui bun care a pierit fortuit; în acest caz putându-se cere executarea pretenţiei prin
echivalent.
d. Arătarea în concret a motivelor de fapt sau de drept pe care se întemeiază cererea, a dreptului
subiectiv al reclamantului, încălcat sau nesocotit, motivul ce I-a determinat pe reclamant să se adreseze
justiţiei, temeiul juridic al cererii.
Judecătorul va trebui să dea, însă, calificarea corectă, legală, a cererii. Motivele de fapt constau în expunerea în
detaliu a faptelor pe care se întemeiază pretenţia reclamantului, pentru ca în funcţie de aceasta, pârâtul să se poată
apăra, iar motivele de drept indică temeiul juridic pe care se sprijină cererea (exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare, faptul ilicit cauzator de prejudiciu etc).
e. Menţiunea dovezilor pe care se bazează cererea şi, mai mult, fiecare capăt de acuzare din cerere.
Reclamantul trebuie să procedeze astfel:
§ dacă pretinde dovadă prin înscrisuri, va anexa la cerere copii legalizate de pe acestea în atâtea exemplare
câţi pârâţi sunt şi un exemplar pentru instanţă;
§ dacă se solicită interogatoriul pârâtului va cere înfăţişarea în persoană (nu prin reprezentant) a acestuia;
§ când reclamantul solicită probe cu martori, va preciza numele şi domiciliul acestora.
Indicarea dovezilor pe care se sprijină cererea de chemare în judecată urmăreşte un dublu scop: să
confere instanţei posibilitatea de a proceda la administrarea probelor fără a se tărăgăna judecarea procesului şi să
pună părţile într-o poziţie de egalitate juridică.
f. Semnătura. Semnătura de pe cerere reprezintă confirmarea că cele menţionate în cerere constituie voinţa
reclamantului şi deci că îşi însuşeşte fără rezerve susţinerile din cerere. în cazul persoanelor juridice va semna
cererea persoana fizică care o reprezintă.
Dacă cererea se face prin mandatar cu împuternicire, acesta va semna cererea şi va indica calitatea în care
semnează, urmând să ataşeze la cerere şi dovada acestei calităţi.
în cazul litigiilor dintre persoane juridice, în cererea de chemare în judecată se cer a fi cuprinse
următoarele:
§ denumirea părţilor şi dacă acestea au personalitate juridică sau împuternicire de reprezentare. După caz: sediul
acesteia, telefonul şi organul în subordinea căruia se află;
§ numele, prenumele şi calitatea persoanelor împuternicite a semna, actul din care rezultă calitatea şi dreptul de a
semna;
§ obiectul şi valoarea cererii şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;
§ indicarea temeiului de fapt şi de drept pe care se sprijină capetele de cerere, precum şi înscrisurile doveditoare
corespunzătoare. De asemenea, indicarea altor probe şi mijloace de probă ce s-ar mai putea invoca;
§ dacă se solicită proba cu martori, numele şi adresa acestora;
§ indicarea băncii şi conturilor părţilor.
Ca şi în cazul persoanelor fizice, cererea trebuie să fie însoţită de copii certificate de pe actele pe care partea îşi
întemeiază pretenţiile. De asemenea, şi în acest caz, reclamantul poate să îşi modifice cererea la prima zi de înfăţişare.
în unele cazuri, legea prevede anumite menţiuni suplimentare pentru cererea de sesizare a instanţei de judecată,
cum este cazul cererii de divorţ, cererii de partaj, cererii de chemare în judecată în litigiile comerciale etc; iar în alte
situaţii numărul elementelor pe care trebuie să le cuprindă cererea este mai redus, cum este cazul sesizării în cadrul
procedurii necontencioase.

30
 EFECTELE PRIMIRII CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
Cererea de chemare în judecată, cu anexele, se depune la instanţa competentă. La cerere se vor alătura atâtea
copii de pe cerere câţi pârâţi sunt.
In sistemul nostru cererea de chemare în judecată se depune la instanţă personal de către reclamant sau
printr-un reprezentant al acestuia. Cererea de chemare în judecată poate fi expediată şi prin poştă. Cererea care
se trimite prin poştă, va ajunge la registratură unde primeşte dată certă şi apoi se prezintă preşedintelui
instanţei, împreună cu plicul pe care se află aplicată data poştei pentru a se putea stabili dacă cererea a fost depusă
înăuntrul termenului de prescripţie.
Odată introdusă, cererea de chemare în judecată produce următoarele efecte: cererea de chemare în judecată
învesteşte instanţa cu soluţionarea unei pretenţii civile concrete.
Din momentul înregistrării cererii de chemare în judecată ia naştere un nou raport juridic între părţi - un raport
procesual - care generează drepturi şi obligaţii nu numai pentru părţi, ci şi pentru instanţă.
în baza raportului procesual creat prin promovarea cererii de chemare în judecată părţile îşi vor realiza, în limitele
impuse de disciplina judiciară, drepturile inerente calităţii de parte: formularea apărărilor, excepţiilor de
procedură, cererilor de probaţiune, cererilor de exercitare a căilor legale de atac. Pe de altă parte, instanţa în mod
corelativ are obligaţia legală de a proceda la soluţionarea cauzei, sens în care va trebui să-şi exercite rolul activ în
vederea lămuririi tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale litigiului.
De la data promovării cererii de chemare în judecată se vor produce şi efectele hotărârii judecătoreşti, întrucât
acţiunea civilă are, în principiu, un caracter constatator. cererea de chemare în judecată determină cadrul
procesual în care se desfăşoară judecata, cu privire la părţi şi cu privire la obiectul litigiului. în aceste limite,
determinate prin cererea de chemare în judecată, va trebui să se pronunţe şi instanţa de judecată.
cererea de chemare în judecată creează starea de litispendenţă. Prin promovarea cererii de chemare în
judecată se fixează, în principiu, în mod definitiv şi competenţa instanţei de judecată. Dacă se exercită o nouă cerere
de chemare în judecată, în fata aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, având acelaşi obiect, între aceleaşi părţi
şi întemeiată pe o cauză identică, se creează starea de litispendenţă. cererea de chemare în judecată întrerupe
prescripţia, acesta fiind unul din efectele cele mai importante şi mai energice ale cererii de chemare în judecată.
întreruperea reprezintă acea modificare a cursului prescripţiei ce are ca efect ştergerea termenului început înainte
de apariţia împrejurărilor prevăzute de lege şi începerea unei noi prescripţii. în cazul analizat, efectul întreruptiv al
prescripţiei se fundamentează pe faptul că prin orice cerere de chemare în judecată se manifestă dorinţa
neîndoielnică a reclamantului de a părăsi starea de pasivitate şi de a-şi valorifica drepturile sale.
Efectul întreruptiv al prescripţiei se produce pe data introducerii cererii de chemare în judecată la instanţă;
dacă cererea a fost expediată instanţei prin poştă, efectul întreruptiv se produce la data depunerii ei (recomandat)
la oficiul poştal, întreruperea termenului de prescripţie are un caracter provizoriu, dar ea se consolidează o dată cu
rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a cererii de chemare în judecată.
promovarea cererii de chemare în judecată face să înceteze buna-credinţă a posesorului. Consecinţa
este aceea că posesorul va trebui să restituie fructele bunului.
cererea de chemare în judecată face să curgă dobânzile pentru creanţele care anterior nu erau producătoare
de dobânzi.
cererea de chemare în judecată produce efectul transmiterii anumitor acţiuni cu caracter strict personal
asupra moştenitorilor. Acţiunile cu caracter strict personal se particularizează de alte acţiuni civile prin faptul că ele
nu pot fi transmise asupra moştenitorilor.

31
 ÎNTÂMPINAREA
întâmpinarea face parte din procedura scrisă, premergătoare procesului civil.
întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare în judecată a
reclamantului, prin care îşi formulează, în scris, înainte de dezbaterea orală, apărările sale, şi prezintă probele
pe care se sprijină în susţinerea acestora.
întâmpinarea trebuie să cuprindă:
excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului. Este vorba de acele excepţii pe care
pârâtul le poate cunoaşte în această etapă a procesului, cum ar fi, de exemplu, lipsa semnăturii de pe cererea de
chemare în judecată, nemotivarea cererii ori lipsa indicării obiectului, prescripţia, autoritatea lucrului judecat, în
vederea discutării acestora în contradictoriu, înainte de dezbaterea fondului;
răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii reclamantului (invocarea competenţei, apărarea de
drept, sau răspunsul la afirmaţia reclamantului că a împrumutat pentru folosinţă pe pârât cu un bun determinat, iar acesta
neagă împrumutul pretins - apărare de fapt).
Apărările de fapt ale pârâtului se pot referi spre exemplu, la aceea că pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate în
întregime sau în parte, iar cele de drept la invocarea inexistenţei unui raport juridic între el şi reclamant.
dovezile: probele şi mijloacele de probă cu care pârâtul înţelege să se apere pentru fiecare capăt de cerere.
Pârâtul va trebui să dovedească mai întâi atitudinea sa activă de apărare, dacă invocă mijloace procedurale de
apărare sau de fond, ori atunci când doreşte să facă o contra-probă.
semnătura pârâtului
întâmpinarea este obligatorie, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege în mod expres, ca de exemplu, în
acţiunile de divorţ, în cele referitoare la posesie etc. şi trebuie depusă cu 5 zile înainte de termenul fixat pentru
judecată.
Legiuitorul nu a prevăzut însă un termen pentru depunerea întâmpinării în cazurile urgente în care de la primirea
citaţiei pârâtul are la dispoziţie numai 5 zile până la termenul stabilit pentru judecată. Rezultă că în aceste cazuri,
întâmpinarea se poate depune direct la primul termen.
Depunerea întâmpinării este obligatorie nu numai la judecata în fond, ci şi în apel, în recurs, în contestaţia în
anulare şi revizuire.
Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege, atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai
depune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.
în cazul în care nu s-a depus întâmpinare şi pârâtul nu este asistat sau reprezentat de avocat, la prima zi de
înfăţişare, preşedintele va pune în vedere pârâtului să arate: excepţiile, dovezile şi mijloacele ce înţelege să le
folosească pentru apărarea sa, luându-se act despre acestea în încheierea de şedinţă.
în cazul părţilor împotriva cărora există intervenţie principală, întâmpinarea se poate formula în termenul stabilit
de instanţă în acest scop, chiar şi după prima zi de înfăţişare, întrucât intervenţia principală poate fi făcută în tot
cursul judecăţii în faţa primei instanţe.
în litigiile dintre persoane juridice, persoana pârâtă, la primirea copiei de pe cererea de chemare în judecată
va depune o întâmpinare care trebuie să cuprindă:
§ denumirea persoanei juridice şi precizarea dacă are personalitate juridică sau împuternicire de
reprezentare, sediul, telefon, telex, şi, dacă se află în subordinea unui alt organ, denumirea acestuia;
§ numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a semna, cu indicarea actului din care rezultă atât
calitatea cât şi dreptul de a semna;
§ răspunsurile la capetele de cerere, cu trimitere pentru fiecare la înscrisurile corespunzătoare, şi indicarea
celorlalte probe sau mijloace de probă şi aspecte în legătură cu care se cer explicaţii persoanei reclamate;
§ numele, prenumele şi adresa martorilor, experţilor şi a altor persoane de care partea înţelege să se folosească;
§ indicarea contului şi a băncii din care ar urma să se facă virarea sumelor admise;
§ dovada comunicării către persoana juridică reclamată a copiilor de pe documentele arătate şi actele
anexate.

32
 CEREREA RECONVENŢIONALĂ
Cererea reconvenţională reprezintă actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte valorificarea
unui drept propriu faţă de reclamant. Cererea reconvenţională se înfăţişează ca o facultate procesuală pentru pârât,
acesta având dreptul de a alege între valorificarea pretenţiilor sale pe cale incidenţă sau printr-o acţiune civilă
separată.
Valorificarea pretenţiilor pârâtului prin intermediul cererii reconvenţionale oferă însă o serie de avantaje dintre
care pot fi amintite: asigură soluţionarea a două litigii într-un singur cadru procesual; determină realizarea unei economii
de timp şi cheltuieli; oferă condiţii pentru o mai bună judecată, judecătorii fiind puşi în situaţia de a cu noaste în toată
complexitatea lor raporturile juridice dintre părţi; constituie o garanţie împotriva insolvabilităţii reclamantului şi evită
posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive.
Din punct de vedere al naturii sale juridice cererea reconvenţională are o fizionomie proprie determinată atât de
caracterul său de acţiune civilă, cât şi de condiţiile particulare de exercitare. Cererea reconvenţională este mai mult decât
o simplă apărare; ea este o contra-acţiune, un "contra atac" sau o "contraofensivă", întrucât prin intermediul
acesteia pârâtul îşi poate valorifica un drept propriu fată de reclamant. Prin scopul pe care-l urmăreşte - valorificarea
unui drept propriu - cererea reconvenţională trebuie considerată ca o veritabilă acţiune civilă.
Din punct de vedere al condiţiilor de exerciţiu cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească toate cerinţele
unei acţiuni civile obişnuite. Din punct de vedere al formei cererea reconvenţională este asimilată cu o cerere de
chemare în judecată, C. proc. civ. statuând că: "cererea trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea
de chemare în judecată".
Pe lângă aceste condiţii generale C. proc. civ. impune ca şi condiţie suplimentară, aceea ca acţiunea
reconvenţională să aibă legătură cu "cererea reclamantului".
Cererea reconvenţională este admisibilă, astfel cum precizează C. proc. civ., numai dacă este în legătură cu
cererea principală. Această condiţie decurge în mod necesar din caracterul incident al cererii reconvenţionale.
Cererea reconvenţională se judecă, în principiu, de instanţa sesizată cu cererea principală.
Potrivit C. proc. civ. cererea reconvenţională se depune o dată cu întâmpinarea sau dacă pârâtul nu
este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Nerespectarea termenului menţionat mai sus atrage după sine soluţionarea separată a cererii pârâtului de
acţiunea principală. Cu toate acestea, cererea reconvenţională se poate soluţiona în continuare împreună cu acţiunea
principală dacă reclamantul consimte la aceasta. O situaţie specială întâlnim în materia divorţului. Astfel, soţul pârât
poate să facă şi el cerere de despărţenie, până la prima zi de înfăţişare, dar numai pentru fapte petrecute înainte de
această dată.
Cererea reconvenţională se redactează, în mod obişnuit, într-un înscris separat, procedeu care este
recomandabil. Ea poate fi inserată însă şi în cuprinsul întâmpinării.
Cererea reconvenţională se judecă o dată cu cererea principală. Dacă, însă, numai cererea principală este în
stare de judecată, instanţa o poate judeca separat.
Disjungerea este şi trebuie să fie o situaţie de excepţie. Măsura disjungerii trebuie să fie luată însă cu multă
precauţiune spre a nu se împieta asupra operei de administrare a justiţiei prin dispoziţii ce ar putea determina
pronunţarea inevitabilă a unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.
In procesul civil cererea reconvenţională poate fi formulată de către părţi şi împotriva unei intervenţii
principale, căci şi aceasta din urmă se înfăţişează ca o veritabilă acţiune civilă. Dispoziţiile procedurale potrivit cărora
acţiunea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare nu constituie un
impediment legal pentru admiterea cererii reconvenţionale, întrucât întâmpinarea poate fi depusă până la termenul
stabilit de instanţă, adică şi după prima zi de înfăţişare.
Asupra acţiunii principale şi asupra cererii reconvenţionale formulate de pârât instanţa trebuie să se pronunţe
printr-o singură hotărâre, care va cuprinde soluţii cu privire la toate pretenţiile.

33
 MASURILE ASIGURĂTORII. SECHESTRUL JUDICIAR. SECHESTRUL ASIGURĂTOR. POPRIREA
ASIGURATORIE
Definiţie: Măsurile asigurătorii reprezintă acele mijloace procesuale care au drept scop indisponibilizarea bunurilor
urmăribile ale debitorului, sau a bunurilor ce formează obiectul procesului, pentru a se evita dispariţia sau degradarea
lor, ori diminuarea activului patrimonial al debitorului, care astfel, nu mai poate dispune de aceste bunuri.
Măsurile asigurătorii sunt: sechestrul asigurător, poprirea asigurătorie şi sechestrul judiciar.
Sechestrul asigurător:
Definiţie: Este acea măsură asigurătorie la care apelează creditorul unei sume de bani şi care constă în
indisponibilizarea burilor mobile sau imobile urmăribile ale debitorului, până la rămânerea definitivă (irevocabilă) a
hotărâri dată în procesul principal, în scopul valorificării bunurilor, în momentul în care creditorul va obţine titlu
executoriu.
Specific pentru sechestrul asigurător este faptul că obiectul acţiunii principale îl constituie sume de bani.
Condiţii de înfiinţare, situaţii:
a. atunci când creanţa creditorului, care nu are titlu executoriu, este exigibilă şi este constatată printr-un
înscris, acesta poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile
ale debitorului, dacă se dovedeşte că a intentat o acţiune, prin care tinde la realizarea creanţei sale, putând fi obligat
la plata unei cauţiuni în cuantumul stabilit de către instanţă;
b. atunci când creanţa creditorului este exigibilă dar nu este constatată printr-un înscris, creditorul poate
solicita înfiinţarea sechestrului asigurător, dacă dovedeşte, la momentul înregistrării cererii, că a intentat
acţiune, şi dacă depune o cauţiune, de jumătate din valoarea reclamată în acţiunea principală (şi nu în funcţie de
valoarea bunurilor a căror sechestrare se solicită), instanţa putând respinge cererea de sechestru asigurător ca
inadmisibilă, în cazul neîndeplinirii obligaţiei referitoare la depunerea cauţiunii. De remarcat faptul ca instanţa nu
poate dispune acordarea unui termen pentru depunerea sau completarea cauţiunii, pe parcursul procesului.
c. atunci când creanţa creditorului nu este exigibilă, instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător în cazul
în care creditorul micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului, sau nu a dat asigurările promise, sau este pericol
ca debitorul să se sustragă de la urmărire, ori să-şi ascundă sau să-şi risipească averea, caz în care creditorul
trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 591 al. 1 şi 2 Cp.a, şi să depună o cauţiune, în
cuantumul fixat de instanţă.
Poprirea asiguratorie:
Poprirea asiguratorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile
încorporate urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul
unor raporturi juridice existente.
în procedura popririi, indiferent dacă este asiguratorie sau executorie, părţile se numesc creditor popritor, debitor
poprit şi terţ poprit.
Pe lângă condiţiile expres prevăzute de lege, instanţa trebuie să constate existenţa a două raporturi juridice:
unul între creditorul popritor şi debitor iar altul între debitor şi un terţ.
Sechestrul judiciar:
Sechestrul judiciar este măsura asiguratorie care constă în indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul
litigiului sau, în condiţiile legii, a altor bunuri, prin încredinţarea pazei acestora unei persoane numită administrator-
sechestru.
Pentru înfiinţarea sechestrului judiciar trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
q să existe un proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra posesiei unui bun mobil sau
imobil, ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună;
q să existe o cerere în acest sens, a celui interesat, măsura neutând fi dispusă din oficiu;
q măsura să fie necesară pentru conservarea dreptului sau pentru liberarea debitorului, ori să existe temerea că
bunul va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual, sau creditorul să învedereze insolvabilitatea debitorului ori
că are motive temeinice să bănuiască că debitorul va fugi, se va sustrage de la urmărire sau va deteriora bunul.
Competenţa soluţionării cererii de înfiinţare a sechestrului judiciar poate să aparţină fie instanţei învestită cu
judecarea acţiunii principale, fie instanţei în circumscripţia căreia se află bunul ce urmează a fi pus sub sechestru.

34
 PROCEDURA ASIGURĂRII DOVEZILOR
Procedura propriu-zisa privind asigurarea dovezilor este reglementata de dreptul comun, respectiv Codul de
Procedura Civila (art. 235-241). Posibilitatea titularului de drept de a cere instanţei de judecată asigurarea dovezilor
este prevăzută în mod expres şi în unele legi speciale cum sunt cele ce reglementează drepturile de proprietate
intelectuală, precum Legea nr. 64 din 1991, privind brevetele de invenţii, republicată (art. 63), Legea nr. 129 din 1992,
privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată (art. 52), Legea nr. 84 din 1998, privind mărcile şi
indicaţiile geografice (art. 87-88), Legea nr. 255 din 1998 privind protecţia noilor soiuri de plante (art. 42), Legea nr. 8 din
1996, privind dreptul de autor si drepturile conexe, modificata (art. 139) etc. Legea nr. 202 din 2000, privind unele
măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire
(modificată şi completată ulterior), reglementează în mod special unele măsuri importante pentru asigurarea dovezilor
în cadrul operaţiunilor specifice vămuirii.
Potrivit Codul de procedură civilă (art. 235 şi urm.), oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei
persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri, mişcătoare sau nemişcătoare, sau să dobândească recunoaşterea
unui înscris, a unui fapt ori a unui drept, va putea cere administrarea acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară
sau să fie greu de administrat în viitor.
Cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, în cazul când pârâtul îşi dă învoirea.
Cererea se va îndrepta, înainte de judecată, la judecătoria în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul
cercetării, iar în timpul judecăţii, la instanţa care judecă pricina.
Partea va arata in cerere dovezile a căror administrare o pretinde, faptele ce voieşte sa dovedească, precum si
primejdia intarzierii sau invoirea paratului.
Pârâtul nu este obligat sa depună intampinare. Instanţa va hotari prin incheiere data in camera de consiliu.
în caz de primejdie in intarziere, instanţa va putea incuviinta cererea si fara citarea pârtilor.
Administrarea dovezii va putea fi făcuta de indata sau la termenul ce se va soroci.
încheierea instanţei este executorie şi poate fi atacată cu apel în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu
citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.
încheierea dată în timpul judecării unei pricini nu poate fi atacată decât odată cu fondul.
Oricine are interes să constate de urgenţă o anumită stare de fapt, care ar putea să înceteze ori să se schimbe
până la administrarea dovezilor, va putea cere instanţei în circumscripţia căreia urmează să se facă constatarea şi pe
lângă care funcţionează executori judecătoreşti, să delege un executor judecătoresc care să constate la faţa locului
această stare de fapt.
Preşedintele poate încuviinţa facerea constatării fără înştiinţarea aceluia împotriva căruia se cere.
Procesul-verbal de constatare va fi comunicat în copie celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, daca nu a fost
de faţă.
El va face dovada până la dovada contrarie.
în caz de primejdie în întârziere, administrarea dovezii şi constatarea prin executori judecătoreşti se vor putea
face şi în zilele de sărbătoare şi chiar şi în afara orelor legale, cu încuviinţarea anume a magistratului.
Dovezile administrate în condiţiile mai sus prevăzute pot să fie folosite şi de partea care nu a cerut administrarea
lor.
Cheltuielile făcute cu administrarea dovezilor vor fi ţinute în seamă de instanţa care judecă pricina în fond.

35
 SUSPENDAREA PROCESULUI CIVIL
Suspendarea reprezintă oprirea cursului judecaţii datorită unor împrejurări voite de către părţi, care nu mai
stăruie în soluţionarea pricinii, sau independente de voinţa lor, atunci când sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a
se prezenta la judecată.
După natura împrejurării care determina suspendarea, există cazuri de suspendare voluntară şi suspendare
legală.
Suspendarea legală poate fi de drept (obligatorie) şi facultativă (judecătorească).
q Suspendarea voluntară
Există două cazuri de suspendare voluntară:
§ când amândouă părţile o cer;
§ când nici una din părţi nu se prezintă la strigarea pricinii.
în primul caz se manifestă dreptul părţilor de a dispune de soarta procesului, ca şi o consecinţă a principiului
disponibilităţii.
în cel de al doilea caz voinţa părţilor de a suspenda judecata este tacita şi se deduce din împrejurarea
neprezentării părţilor.
în cazul în care se prezintă cel puţin o parte instanţa nu va mai dispune suspendarea, ci va păşi în judecata,
pronunţându-se pe temeiul dovezilor administrate şi putând primi excepţiile şi apărările părţii lipsă.
în concluzie: instanţa poate dispune suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 242 pct. 2 C.p.c. numai daca
părţile care lipsesc sunt legal citate. în caz contrar, se va dispune amânarea judecaţii sub pedeapsa nulităţii.
Dacă nici una din părţile legal citate nu se prezintă la strigarea pricini, instanţa este obligată să dispună
suspendarea pricinii, deoarece dispoziţia respectivă este imperativă şi nu facultativă.
în lipsa părţilor legal citate şi care nu au solicitat judecarea în lipsă, instanţa nu poate lua nici o măsură, chiar dacă
cererea cu care a fost investită nu este legal timbrată sau nu este de competenţa ei, caz în care se va suspenda
judecarea cauzei.
în cazul în care instanţa soluţionează o pricină în care părţile lipsesc şi în care nu au solicitat judecarea cauzei şi în
lipsă, hotărârea pronunţată va fi lovită de nulitate absolută.
Evitarea suspendării. Judecarea în lipsă. Dacă reclamantul, pârâtul sau intervenientul principal a cerut
judecarea cauzei în lipsă, chiar dacă părţile lipsesc, dar sunt legal citate, pricina se va judeca. Situaţia nu se aplică
în cazul intervenientului accesoriu, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut o astfel de cerere şi nici în cazul
chematului în garanţie.
q Suspendarea legală Suspendarea legală de drept: Suspendarea legală de drept are loc în următoarele cazuri
generale:
§ prin moartea uneia dintre părţi, cu excepţia cazului în care partea interesată solicita acordarea unui
termen pentru introducerea în cauză a moştenitorilor;
§ prin punerea sub interdicţie sau curatelă a uneia dintre părţi, până la numirea tutorelui sau a curatorului;
§ prin moartea mandatarului uneia dinte părţi, întâmplata cu mai puţin de 15 zile înaintea zilei înfăţişării,
suspendarea va dura până la intervenirea in proces a părţii sau a altui mandatar;
§ prin încetarea funcţiei tutorelui sau a curatorului, suspendarea fiind dispusă până la intervenirea în cauza a
părţii;
§ prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului asupra reclamantului, în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti irevocabile, caz în care suspendarea este necesară pentru numirea lichidatorului judiciar sau a
administratorului, care îl reprezintă în proces pe reclamant.
Cazuri speciale de suspendare de drept se regăsesc în următoarele exemple:
§ în cazul conflictului de competenţă, instanţa înaintea căreia s-a ivit. Conflictul de competenţa va suspenda
din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului, suspendarea va
dura până la soluţionarea conflictului;
§ în cazul judecării cererii de recuzare, când nu se va face nici un act de procedură, ceea ce echivalează cu o
suspendare de drept până la soluţionarea cererii de recuzare;
§ în cazul amânării judecării cauzei prin învoiala părţilor şi când părţile nu mai stăruie în soluţionarea
pricinii;
§ regula potrivit căreia „penalul ţine în loc civilul", ceea ce presupune suspendarea judecării în faţa
instanţei civile până la soluţionarea cauzei penale.
§ judecata se suspenda pe durata soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
Suspendarea legală facultativă. Suspendarea legală facultativă este lăsata la aprecierea judecătorului, dar poate
intervenii numai în cazurile prevăzute de lege, şi anume:
§ când dezlegarea pricinii depinde în tot sau în parte de existenţa sau de neexistenţa unui drept ce face obiectul
altei pricini;
§ când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce
urmează să se dea;
§ preşedintele instanţei care soluţionează cererea de strămutare poate sa dispună suspendarea judecăţii
pricinii, fără citarea părţilor, comunicând de urgenţă această măsură instanţei de la care s-a solicitat
strămutarea;
36
 § când desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamatului, prin neîndeplinirea obligaţiilor
stabilite de către lege sau la primirea cererii de chemare în judecată sau în cursul judecăţii, judecata putând fi reluata
la cererea reclamantului, dacă obligaţiile au fost îndeplinite şi în urma achitării a 50% din taxa introductivă de
instanţă.
Durata suspendării. Suspendarea va dăinui până la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţate în pricina care a
motivat suspendarea cauzei, respectiv până la rămânerea definitivă a soluţiei procurorului, în cazul clasării, scoaterii de
sub urmărire penală sau a încetării urmăririi penale. Asupra măsurii suspendării, odată luată, ne se poate reveni, disp.
Cp.a, având un caracter imperativ, în acest sens.
Procedura suspendării. Suspendarea (facultativă sau legală) este pronunţată printr-o încheiere, care poate fi
atacată cu recurs pe toată perioada cât durează suspendarea cursului judecăţii, de asemenea, putând fi atacată cu
recurs, în aceleaşi condiţii şi încheierea prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.
Redeschiderea judecăţii în cazul suspendării voluntare se face prin cererea uneia dintre părţi, atunci când
cauza s-a suspendat prin învoirea părţilor sau prin lipsa lor, şi nu din oficiu, de către instanţă. S-a decis că şi procurorul
are dreptul să ceară redeschiderea procesului, când judecata s-a suspendat în lipsa părţilor, mai puţin în cazul
acţiunilor strict personale. Atunci când suspendarea se datorează părţilor, cererea de repunere pe rol se timbrează cu
50 % din taxa judiciară de timbru pentru cererea sau acţiunea a cărei judecare a fost suspendă.
După reluarea judecăţii se va impune citarea părţilor, mai puţin a celei care a cerut, personal sau prin mandatar,
redeschiderea procesului.
Redeschiderea judecăţii în cazul suspendării legale de drept, dacă suspendarea s-a dispus pentru
motivele prevăzute la art. 243 Cp.a, cererea de reluare a judecăţii poate fi făcută de partea interesată cu arătarea
moştenitorilor, calitatea acestora urmând a fi dovedita prin certificate de moştenitor şi de calitate de moştenitor, a
tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar sau a părţii interesate, a
administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar.
Dacă suspendarea a avut loc în condiţiile art. 21 Cp.a, judecata se va relua după rămânerea irevocabilă a hotărârii
prin care s-a rezolvat conflictul de competenţă.
Instanţa va dispune din oficiu redeschiderea judecăţii în cazul judecării cererii de recuzare. Dacă suspendarea
judecăţii cauzei s-a făcut în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, redeschiderea procesului se poate
solicita atât de către partea interesată cât şi de către instanţă din oficiu, după rezolvarea excepţiei cu care a fost
investită Curtea Constituţională.
în cazul suspendării facultative, judecata se va relua la cererea părţii interesate, dar numai după ce hotărârea
pronunţată în procesul care a determinat suspendarea a rămas irevocabilă, sau s-a pronunţat o soluţie definitivă de
clasare, scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.
Dacă suspendarea a fost dispusă în condiţiile art. 40 alin 2 Cp.a, judecata se reia la cererea părţii interesate
sau din oficiu, după soluţionarea cererii de strămutare.
Dacă instanţa apreciază că nu se impune reluarea judecăţii, va pronunţa o încheiere prin care va respinge
cererea, care poate fi atacată cu recurs pe toată durata suspendării.
Efectele suspendării. Suspendarea produce efecte cu privire la toate aspectele pricinii şi cu privire la toate părţile,
indiferent de calitatea lor procesuală, orice act de procedură făcut în această perioadă fiind lovit de nulitate relativă,
care poate fi invocată doar de către partea căreia îi profită suspendarea.
Dacă suspendarea a fost voluntară, de la data la care s-a luat curge termenul de perimare.

37
 ÎNCHEIEREA DE ŞEDINŢĂ
încheierea de şedinţă reprezintă actul procedural în care se consemnează conţinutul dezbaterilor în cadrul unei
şedinţe de judecată, şi reprezintă o sinteză exactă a activităţii desfăşurate în instanţă de către toţi participanţii
procesuali. încheierea de şedinţă, denumită uneori şi „proces verbal" sau „jurnal", îndeplineşte funcţia de act de
documentare, având rolul de a consemna activitatea procesuală.
Obligaţia întocmirii unei încheierii de şedinţă, pentru fiecare termen de judecată, este prevăzută în mod expres de
C. proc. civ, care dispune că: "dezbaterile urmate în şedinţă se vor trece în încheierea de şedinţă, care va fi semnată de
judecători şi grefier". Instanţa este dispensată de această obligaţie numai în cazul în care hotărârea s-a pronunţat la
termenul la care a avut loc şi dezbaterea cauzei în fond.
încheierea de şedinţă se înfăţişează şi ca un important act de dispoziţie, întrucât prin intermediul oricărei acesteia
se adoptă o anumită măsură, specifică fazei în care se află procesul (se ordonă efectuarea unei probe, se amână
procesul, se soluţionează unele excepţii sau incidente de procedură etc).
Datorită importanţei sale încheierea de şedinţă poate fi considerată ca o hotărâre, însă trebuie reţinut că nu poate fi
identificată totuşi cu hotărârea finală, care are ca obiect soluţionarea litigiului; scopul încheierii de şedinţă este limitat la
rezolvarea unei probleme proprii fazei procesuale în care se află litigiul.
încheierile de şedinţă preced în mod firesc hotărârea finală, astfel că dispoziţiile din Codul de procedură civilă le
denumeşte încheieri premergătoare. în literatura juridică de specialitate se distinge între două categorii de încheieri
premergătoare:
q încheierile preparatorii
q şi încheierile interlocutori.
încheierile preparatorii sunt acelea prin care instanţa adoptă unele măsuri în vederea soluţionării cauzei, fără ca
prin acestea să anticipeze asupra deciziei finale, încheierile din această categorie se caracterizează prin aceea că ele
au menirea de a pregăti doar soluţia finală. De asemenea, aceste încheieri se caracterizează şi prin aceea că
instanţa nu este legată de măsurile adoptate prin ele; instanţa poate reveni oricând, motivat, asupra măsurilor luate.
încheierile interlocutorii sunt acelea prin care se adoptă măsuri decisive pentru soarta procesului, fapt ce le
conferă şi calitatea de a anticipa decizia finală. Asupra acestor încheieri instanţa nu mai poate reveni. Cu alte cuvinte,
instanţa este ţinută să ia în considerare constatările făcute prin încheierile interlocutorii; aceste încheieri prejudecă
fondul, bucurându-se astfel de trăsăturile caracteristice autorităţii lucrului judecat.
încheierile de şedinţă trebuie să cuprindă aceleaşi elemente ca orice hotărâre judecătorească, elemente care
vizează practicaua sau partea introductivă, motivele sau considerentele de fapt şi de drept şi dispozitivul.

38
 HOTĂRÂREA JUD. CUPRINSUL HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI
în sens comun, termenul de "hotărâre" semnifică dispoziţia unei autorităţi, sens care poate fi apropriat şi în
limbajul juridic, hotărârea fiind actul de dispoziţie al instanţei. în sens larg, hotărârea desemnează toate actele instanţei,
indiferent dacă prin ele se tranşează sau nu un diferend juridic, un litigiu. în acest sens, hotărârea cuprinde atât actele
de dispoziţie în materie contencioasă, cât şi acte le de dispoziţie în materie necontencioasă.
în sens restrâns, hotărârea desemnează numai actul de dispoziţie încheiat de instanţă în materie contencioasă,
indiferent dacă prin el instanţa rezolvă chiar fondul litigiului sau numai un incident ivit în cursul judecăţii, un "litigiu
accesoriu" ş\ premergător faţă de cel principal.
Trebuie să reţinem astfel, că hotărârea judecătorească reprezintă actul final al judecăţii, act cu caracter
jurisdicţional, trăsătură care îl diferenţiază de actul administrativ. Hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei
se numesc "sentinţe", iar cele prin care instanţele se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii
şi recursul în anulare, ori rezolvă în ultimă instanţă fonul după casare se numesc „decizii".
Cel mai târziu în a treia zi după pronunţare, grefierul de şedinţă va preda dosarul judecătorilor în vederea redactării
hotărârii. Cu toate că hotărârea judecătorească are un conţinut foarte diferit, în funcţie de obiectul judecăţii,
totuşi, pentru redactarea acesteia trebuie îndeplinite unele condiţii, astfel:
q arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată;
q numele, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul părţilor, calitatea în care s-au judecat,
numele mandatarilor sau al reprezentanţilor legali şi al avocaţilor;
q obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
q arătarea concluziilor procurorului;
q motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat
cererile părţilor;
q dispozitivul;
q calea de atac şi termenul în care se poate exercita;
q arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului. Lipsa
semnăturilor poate fi complinită oricând în cursul procesului.
Legea nu determină care sunt „efectele hotărârii judecătoreşti", însă în doctrina juridică au existat
preocupări şi în acest sens, arătându-se că prin acestea trebuie să se înţeleagă consecinţele juridice ce decurg din
soluţionarea unui litigiu.
Aşadar, hotărârea judecătorească, ca act final al judecăţii, produce următoarele efecte:
q dezinvesteşte instanţa de soluţionarea pricinii, ceea ce înseamnă că, după pronunţarea hotărârii, judecătorul
nu mai poate reveni asupra părerii sale; Excepţie fac situaţiile în care pot fi exercitate căile de atac de retractare; q
hotărârea constituie din punct de vedere probator un înscris autentic, astfel că, în ce priveşte constatările
personale ale judecătorilor, hotărârea face dovada până la înscrierea în fals;
q hotărârea constituie titlul executoriu, putând fi pusă în executare în termenul de prescripţie; punerea în
executare a hotărârilor în care s-au stabilit drepturi personale nepatrimoniale se poate face în termen de 30 ani; q
hotărârea constată, de regulă, drepturi preexistente, de unde rezultă caracterul declaratoriu; hotărârea
pronunţată în acţiunile în constituire de drepturi creează situaţii juridice noi şi, în principiu, îşi produce efectele numai
pentru viitor; totodată, există şi hotărâri prin care se creează situaţii juridice noi, dar efectele se produc retroactiv;
q hotărârea definitivă are putere de lucru judecat; cu toate acestea, există şi hotărâri de primă instanţă
nedefinitive care se bucură de putere de lucru judecat, aceasta fiind relativă, şi se consolidează numai prin
rămânerea definitivă a hotărârii;
q exclusivitatea, de unde rezultă că un nou proc, între ac părţi, pt ac ob şi ac cauză, să nu mai poată avea loc;
q incontestabilitatea, care face ca o hot irevocabilă să nu mai poată fi atacată cu recurs de către părţi sau
procuror;
q executorialitatea, prin care se înţelege că hotărârea definitivă poate fi pusă în executare silită, la cererea părţii
care a câştigat, a procurorului, sau, uneori, din oficiu;
q obligativitatea, de unde rezultă că părţile trebuie să se supună efectelor lucrului judecat, iar partea în
favoarea căreia acţionează să nu poată renunţa la dreptul de a o invoca.
Prin soluţionarea cauzei, instanţa penală poate pronunţa următoarele soluţii cu privire la acţiunea civilă:
q acordă despăg civile dacă pronunţă condamnarea inculpatului şi constată că infracţ a prod prejudicii materiale;
q nu acordă despăgubiri civile dacă pronunţă soluţia achitării pe motiv că fapta nu există, ori nu a fost săvârşită de
inculpat, precum şi atunci când părţile s-au împăcat sau a fost retrasă plângerea prealabilă;
q instanţa apreciază dacă este cazul să acorde despăgubiri în cazul în care achitarea s-a pronunţat pentru
că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, ori pentru că există o cauză care înlătură caracterul penal al
faptei sau lipseşte vreunul din elem constitutive ale infracţiunii, precum şi atunci când pronunţă încetarea proc
penal pt că a intervenit prescripţia, amnistia ori decesul făptuitorului, ori s-a dispus înlocuirea, răspunderii penale;
q nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală,
ori încetarea procesului penal pentru că lipseşte plângerea prealabilă şi când există autoritate de lucru judecat.
Pretenţiile civile, dacă nu au fost soluţionate de instanţa penală, vor putea fi soluţionate, fără a se putea
opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale. Hot penală definitivă are în civil putere de lucru
judecat cu privire la: existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o; vinovăţia acesteia.
39
 PRIMA ZI DE ÎNFĂŢIŞARE
Potrivit C. proc. civ., prima zi de înfăţişare este termenul la care părţile legal citate, pot pune concluzii. Aşadar,
pentru a exista acest moment procedural, se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiţii: părţile să fie legal citate (deci,
nu neapărat prezente) şi să poată pune concluzii.
A putea pune concluzii, înseamnă că partea este în măsură să-şi exprime poziţia, punctul de vedere în legătură cu
orice aspect din procesul respectiv. Altfel spus, a putea pune concluzii nu înseamnă a se pune efectiv concluzii, ci a
avea posibilitatea să se pună concluzii. Tocmai de aceea, cerinţele C. proc. civ. sunt îndeplinite chiar dacă partea
lipseşte, dar a fost legal citată cu copie de pe cererea formulată de adversar şi nu i s-a încuviinţat amânarea pentru lipsă
de apărare.
Nu pot fi puse concluzii dacă una din părţi a formulat o cerere pentru lipsă de apărare, pe care instanţa o
găseşte întemeiată; dacă serviciul este suspendat ori procesul este amânat pentru lipsă de timp; dacă cererea de
chemare în judecată şi înscrisurile depuse de reclamant nu au fost comunicate pârâtului; dacă, faţă de obiectul litigiului,
completul nu era legal compus sau constituit.
Momentul procesual care este prima zi de înfăţişare este important pentru că la această dată atât pârâtul cât şi
reclamantul pot să săvârşească anumite acte de procedură, sub sancţiunea, de regulă, a decăderii.
Reclamantul va putea cere instanţei un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune
noi dovezi. în acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii
întâmpinării.
Potrivit C. proc. civ., cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de
şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă:
q când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;
q când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii;
q când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit;
q când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în
care cererea în constatare poate fi primită.
Dacă pârâtul nu este prezent la termenul când reclamantul face precizările enunţate, nu este necesar să i se
comunice copie de pe cerere. Totuşi, dacă procesul este în stare de judecată şi pârâtul lipseşte, instanţa va dispune
amânarea cauzei şi comunicarea către pârât a unei copii de pe încheierea de şedinţă în care s-a trecut precizarea
acţiunii făcută oral de reclamant, dacă socoteşte că interesul apărării pârâtului impune aceasta.
Tot la prima zi de înfăţişare reclamantul ar putea propune dovezi noi pe care nu Ie-a indicat în cererea de chemare
în judecată.
De asemenea, dacă pârâtul a depus cerere reconvenţională, la prima zi de înfăţişare reclamantul va putea
cere un termen pentru a formula întâmpinare şi a propune dovezile în apărare.
Pârâtul, dacă nu este reprezentat sau asistat de avocat, la prima zi de înfăţişare va arăta excepţiile, dovezile şi
toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă. De asemenea, instanţa îi
va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării.
Dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cererea reconvenţională poate fi depusă cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare.
Tot până la acest moment pârâtul poate formula cererile de intervenţie forţată.
Se impune a se reţine că, deşi pe parcursul judecăţii într-o anumită etapă procesuală (judecată în primă
instanţă, căi de atac) sunt multe termene la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, doar la un singur termen
reclamantul şi pârâtul pot să săvârşească actele procedurale arătate.

40
 EXCEPŢIILE PROCESUALE. NOŢIUNE, CLASIFICARE Şl PROCEDURA DE SOLUŢIONARE
Noţiune: Pentru definirea excepţiilor procesuale trebuie avute în vedere particularităţile acestora, şi anume:
q excepţia constituie o formă de manifestare a acţiunii şi deci, presupune existenţa unui proces civil în curs
de soluţionare;
q prin natura sa, excepţia procesuală reprezintă un mijloc de apărare, dar nu se confundă cu apărările în fond, nici
atunci când tinde la respingerea sau anularea cererii. Fiind un mijloc de apărare, excepţia procesuală este folosită în
mod obişnuit de către pârât. Prin abatere de la regulă, excepţiile procesuale absolute pot fi invocate nu numai de către
pârât ci şi de reclamant, de intervenienţi, de procuror sau de instanţă din oficiu;
q excepţiile procesuale nu pun în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii; q admiterea excepţiei procesuale duce
fie la întârzierea judecăţii prin amânarea cauzei, refacerea unor acte de procedură, declinarea competenţei (în cazul
excepţiilor dilatorii), fie la împiedicarea judecăţii fondului, prin stingerea procesului, anularea sau respingerea cererii
ca prematură, prescrisă, inadmisibilă (în cazul excepţiilor peremptorii);
q în principiu, admiterea excepţiei procesuale nu afectează dreptul reclamantului, iar hotărârea
pronunţată nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului dreptului.
în raport de aceste particularităţi, putem da următoare definiţie: excepţiile procesuale reprezintă unul din
mijloacele prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă fără a pune în
discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale (privitoare la compunerea sau constituirea instanţei,
competenţa acesteia ori la actele de procedură) sau lipsuri referitoare la dreptul material la acţiune urmărind, după caz,
declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte, anularea ori respingerea cererii.
Clasificarea excepţiilor procesuale. Excepţiile procesuale pot fi clasificate în funcţie de trei criterii: obiectul
asupra căruia poartă; efectul pe care tind să-l realizeze; caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate.
a. Excepţii de procedură şi excepţii de fond
După obiectul lor, excepţiile procesuale sunt excepţii de procedură şi excepţii de fond.
Prin excepţiile de procedură se invocă neregularităţi procedurale privitoare la compunerea sau constituirea
instanţei, competenţa acesteia şi procedura de judecată. Exemple: excepţia privind greşita compunere a instanţei;
excepţia de incompatibilitate, de recuzare, excepţia de necompetenţă, excepţia de litispendenţă etc.
Prin excepţiile de fond se invocă lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune. Exemple: excepţia de
prematuritate, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii sau capacităţii procesuale etc.
b. Excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii.
în raport de criteriul efectului pe care tind să-l realizeze, excepţiile procesuale se împart în excepţii dilatorii şi
excepţii peremptorii sau dirimante.
Excepţiile dilatorii tind la amânarea judecăţii, declinarea competenţei sau refacerea unor acte. Exemple:
excepţia lipsei de citare, excepţia de recuzare, de incompatibilitate, excepţia de conexitate, de litispendenţă etc.
Excepţiile peremptorii tind la respingerea sau la stingerea procesului. Exemple: excepţia lipsei calităţii sau
capacităţii procesuale, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia perimării.
c. Excepţii absolute şi relative
în raport de caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate, excepţiile procesuale se clasifică în excepţii
absolute şi excepţii relative.
Excepţiile absolute privesc încălcarea unor norme cu caracter imperativ. Exemple: excepţia nemotivării sau
motivării tardive a recursului, excepţia exercitării tardive a căii de atac, excepţia incompatibilităţii etc.
Excepţiile relative pot fi invocate atunci când au fost încălcate norme dispozitive. Exemple: excepţia de recuzare,
excepţia de necompetenţă teritorială relativă.
Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale. înainte de toate trebuie să precizăm că participanţii la
judecata procesului civil îndreptăţiţi să invoce excepţii procesuale, o pot face în condiţii diferite, după cum acestea sunt
absolute sau relative.
Instanţa poate să invoce excepţiile absolute în orice stare a pricinii, având însă obligaţia de a pune în discuţia
părţilor excepţia invocată, pentru a nu încălca principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare. Instanţa însă, nu
poate invoca din oficiu excepţiile relative, însă, poate atrage atenţii părţilor în acest sens.
Pârâtul poate să invoce excepţiile pe care le are faţă de cererea de chemare în judecată prin întâmpinare.
Reclamantul nu poate invoca excepţia de necompetenţă teritorială relativă şi, faţă de regula conform căreia
nimeni nu poate invoca neregularităţi pricinuite prin propriul său fapt, nici excepţii relative la cererea de chemare în
judecată. în cazul în care pârâtul a formulat cerere reconvenţională, reclamantul poate să invoce prin întâmpinare
excepţiile pe care le are la această cerere.
Intervenienţii. întrucât intervenientul voluntar, principal sau accesoriu, devine parte în proces din momentul în
care este încuviinţată în principiu cererea sa, el nu va putea să invoce excepţiile relative privitoare la neregularităţi
procedurale comise anterior admiterii în principiu a cererii de intervenţie. Totuşi, dacă intervenientul a devenit parte în
proces până la prima zi de înfăţişare, va putea să invoce şi aceste excepţii relative precum şi, desigur, excepţii
absolute privitoare la neregularităţi comise pe tot parcursul judecăţii.
Procurorul poate să invoce excepţii absolute în orice etapă a procesului. El nu poate invoca excepţii relative, dar,
dacă participă la judecată, poate să pună concluzii asupra excepţiilor ridicate de părţi.
în ceea ce priveşte judecata, potrivit C. proc. civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de
procedură precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
41
Aşadar, în privinţa procedurii de soluţionare, legiuitorul pune pe acelaşi plan excepţiile de procedură cu excepţiile de
fond. Pentru a fi rezolvate în prealabil fondului, este necesar ca excepţiile să facă inutilă, în tot sau în parte,
cercetarea în fond a cauzei. Prin soluţionarea cu prioritate a excepţiilor, se evită continuarea unei judecăţi inutile
şi efectuarea de cheltuieli suplimentare.
De la regula arătată există însă, şi excepţii. Astfel, de exemplu, potrivit C. proc. civ, excepţiile vor putea fi unite cu
fondul dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond pricinii.
Aşadar, nu orice excepţie poate fi unită cu fondul, ci numai acea excepţie pentru a cărei soluţionare sunt necesare
aceleaşi probe ca şi pentru soluţionarea fondului.
Actul de procedură prin care instanţa se va pronunţa asupra excepţiei procesuale.
Dacă excepţia invocată este socotită întemeiată, instanţa o va admite şi: q va pronunţa o încheiere, dacă
dispune amânarea judecăţii, rămânând în
continuare învestită;
q va pronunţa o sentinţă sau decizie, în funcţie de etapa procesuală în care se află procesul, atunci când respinge
sau anulează cererea ori îşi declină competenţa, dezînvestindu-se de soluţionarea cauzei.
Dacă excepţia este respinsă, instanţa va pronunţa o încheiere. încheierea prin care se rezolvă excepţia, fără
deosebire de soluţie, este o încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai odată cu fondul, dacă legea nu prevede
altfel. Hotărârea prin care s-a admis excepţia este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea ce urma să se
pronunţe asupra fondului, dacă legea nu dispune altfel.

42
 MIJLOACELE GENERALE DE APĂRARE ALE PÂRÂTULUI. NOŢIUNE. CLASIFICARE.
ANALIZA LOR
Pentru a garanta exerciţiul liber al acţiunii civile, legea procesuală acordă părţilor o serie de drepturi procesuale,
dintre care menţionăm:
q dreptul fiecărei părţi de a adresa cereri instanţei;
q dreptul de a participa la judecata pricinii, ceea ce presupune dreptul la citare;
q dreptul de apărare, care implică:
§ dreptul de a răspunde celeilalte părţi şi de a discuta toate problemele ridicate în proces; § dreptul de a
administra probe;
§ dreptul de a cunoaşte toate piesele dosarului şi de a face copii de pe acestea;
§ dreptul de a fi asistat de avocat;
§ dreptul de a recurge la interpret.
q dreptul de a conduce procesul personal sau prin mandatar;
q dreptul de a recuza pe judecători, procurori, grefieri, magistraţi, asistenţi şi experţi;
q dreptul de a ataca hotărârea şi încheierile instanţei;
q dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată în cazul câştigării procesului;
q dreptul de a dispune de soarta procesului prin renunţarea la judecată sau la dreptul subiectiv, prin recunoaşterea
pretenţiilor reclamantului, prin achiesarea la hotărârea pronunţată sau prin încheierea unei tranzacţii.
Legea prevede însă şi anumite îndatoriri pentru părţi, ele fiind obligate să îndeplinească actele de procedură în
condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii, perimării, decăderii etc. De asemenea,
de o deosebită importanţă în acest sens sunt dispoziţiile art. 723 alin. 1 C. proc. civ. care prevăd că „drepturile
procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege".
Ca expresie a principiului egalităţii în drepturi a părţilor în faţa instanţei de judecată şi a principiului dreptului de
apărare, dreptului reclamantului de a introduce şi susţine acţiunea îi corespunde dreptul pârâtului de a răspunde la
acţiune, de a se apăra împotriva pretenţiilor reclamantului.
De regulă, pârâtul chemat în judecată se menţine pe o poziţie de apărare, învederând instanţei, după ce
reclamantul şi-a susţinut cu probe pretenţia sa, că această pretenţie nu este întemeiată.
în unele cazuri, mai înainte ca reclamantul să-şi dovedească pretenţia sa, pârâtul formulează obiecţiuni - denumite
excepţii - care nu privesc temeinicia fondului dreptului dedus în judecată, dar care sunt de natură să împiedice
continuarea judecăţii. Astfel, pârâtul poate invoca excepţia lipsei de calitate a reclamantului sau necompetenţa
instanţei sesizate ori prescripţia dreptului material la acţiune. In asemenea cazuri pârâtul este ţinut să facă
dovada temeiniciei excepţiunii sale, iar reclamantului, în apărare, va combate excepţia pârâtului.
Uneori, pârâtul are, la rândul său, de valorificat pretenţii proprii împotriva reclamantului. în acest caz el va formula
o cerere reconvenţională, care se va judeca odată cu cererea principală. în cererea reconvenţională reclamantul
din acţiunea principală dobândeşte poziţia de pârât.
Din cele de mai sus reţinem că, în general, apărarea este actul procesual prin care pârâtul se opune pretenţiei
reclamantului şi conchide în sensul respingerii ei. Prin extindere, se denumesc apărări şi acele mijloace procesual
care, fără a nega existenţa dreptului reclamantului, tind la respingerea acţiunii (ca în cazul prescripţiei)
sau numai la întârzierea procedurii de judecată (ca în cazul necompetenţei).
O distincţie trebuie reţinută între apărările propriu-zise, denumite şi apărări de fond, pe de o parte, şi excepţii, pe
de altă parte.
Apărările propriu-zise sunt obiecţiuni îndreptate împotriva fondului pretenţiei reclamantului (de exemplu, apărarea
pârâtului că nu datorează sau că a plătit datoria), tinzând la respingerea acţiunii ca nefondată. Pârâtul formulează
aceste apărări prin întâmpinare sau la prima zi de înfăţişare, le sprijină pe contraprobe şi le dezvoltă în
combaterea concluziilor reclamantului. Pârâtul poate combate, de altfel, în tot cursul procesului, temeiurile invocate
de reclamant. Apărările propriu-zise pot fi în fapt, atunci când se contestă faptele, pe care se sprijină pretenţia
reclamantului sau în drept, când poartă asupra dispoziţiilor legale aplicabile în speţă. Hotărârea pronunţată de
instanţă are putere de lucru judecat cu privire la însuşi fondul dreptului în limitele temeiului juridic invocat.
în ceea ce priveşte excepţiile, acestea sunt mijloace procedurale prin care pârâtul, fără să pună în discuţie
temeinicia fondului dreptului dar şi fără să o recunoască, cere instanţei să-şi decline competenţa, să anuleze cererea
ca lipsindu-i menţiuni esenţiale, să amâne judecata pentru un viciu procedural etc.
Excepţiile trebuie ridicate în anumite condiţii (de exemplu, cele relative până la prima zi de înfăţişare), iar instanţa
le rezolvă mai întâi, în măsura în care ele fac de prisos, în total sau în parte, judecata fondului.
Admiterea excepţiei împiedică instanţa să intre în cercetarea fondului, dar în principiu ea nu afectează dreptul
reclamantului. Hotărârea instanţei care rezolvă procesul prin admiterea excepţiei nu are putere de lucru judecat cât
priveşte fondul dreptului.

43
 SARCINA PROBEI IN PROCESUL CIVIL
încă din dreptul roman a fost consacrat principiul potrivit căruia „cel ce afirmă o pretenţie în justiţie trebuie să o
dovedească" - regulă exprimată prin adagiul latin "ei incumbit probatio qui dicit non qui negat". Principiul enunţat
este consacrat, şi în Codul nostru procesual civil "cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o
dovedească".
Sarcina probei constituie o realitate în dreptul modern şi o necesitate a unei bune funcţionări a oricărei justiţii
democratice. Sarcinile impuse însă părţilor trebuie să fie îmbinate în mod armonios şi dialectic cu rolul conferit
judecătorului în instrucţia judiciară în general, şi mai ales în domeniul probaţiunii. De aceea, cercetarea probelor nu
se poate face fără o incursiune, fie ea chiar succintă în problematica privind sarcina probei, iar sarcina probei se
raportează la conduita impusă de lege unei părţi sau chiar ambelor părţi pentru a demonstra adevărul faptelor pe care le
afirmă.
întrucât reclamantul afirmă mai întâi o pretenţie în justiţie, constatarea care se impune este aceea că sarcina
probei revine, în primul rând, acestuia. Sarcina probei nu implică un drept al adversarului, ci un imperativ al
interesului personal al părţii care invocă o pretenţie în justiţie. în mod firesc, neprobarea faptelor afirmate comportă un risc
extrem pentru reclamant: pierderea procesului.
însă sarcina probei nu poate fi redusă numai la dovedirea faptelor alegate de reclamant. Există situaţii în care
sarcina probei revine mai întâi pârâtului. Este cazul excepţiilor invocate de către pârât pentru a paraliza pretenţiile
reclamantului (cum sunt: excepţia puterii lucrului judecat, excepţia de prescripţie etc).
O situaţie particulară este aceea a prezumţiilor, care deplasează sarcina probei de la persoana în favoarea
căreia acestea au fost create la partea adversă, fiind vorba însă numai de prezumţiile relative, întrucât în privinţa
prezumţiilor absolute nu se admite proba contrarie.
Prin urmare, se poate afirma că în dreptul modern sarcina probei se împarte între reclamant şi pârât. în legătură cu
determinarea concretă a sarcinilor reclamantului şi pârâtului în doctrină şi jurisprudenţă s-au formulat câteva
reguli, care reprezintă rezultatul unui efort de sinteză jurisprudenţială şi doctrinară. Astfel, s-a apreciat că
reclamantul este îndatorat să facă dovada existenţei raportului juridic invocat, în timp ce pârâtul va trebui să
probeze, dacă este cazul, faptele obstacol care au împiedicat formarea raportului juridic invocat de reclamant,
precum şi faptele ulterioare ce au fost de natură să modifice sau să stingă raportul juridic respectiv. Regulile
enunţate pot fi uneori insuficiente, fapt pentru care judecătorul trebuie să joace un rol activ în cadrul probaţiunii judiciare.

CONDIŢIILE DE ADMISIBILITATE A PROBELOR

Orice mijloc de probă, pentru a fi admis, trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
q proba să fie legală, sau în alţi termeni, să nu fie oprită de legea materială sau procesuală. De exemplu este
inadmisibilă proba pentru combaterea prezumţiilor legale absolute, sau în acţiunea de divorţ, este inadmisibil
interogatoriul pentru dovedirea motivelor de divorţ;
q proba trebuie să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a fi crezute, şi nu
imposibile;
q proba să fie pertinentă, ceea ce înseamnă că proba cerută trebuie să aibă legătură cu obiectul
procesului, întrucât, în caz contrar conduce la prelungirea procesului, la tergiversarea soluţionării pricinii, şi nu
poate fi admisă;
q proba trebuie să fie concludentă, caracteristică prin care se înţelege acea calitate prin care proba contribuie la
soluţionarea cauzei dedusă judecăţii. Obligaţia instanţei de a constata dacă o probă propusă este concludentă rezultă
din prevederile C. proc. civ., care o obligă să încuviinţeze numai acele probe care pot ajuta la dezlegarea pricinii.
Aprecierea concludentei probei se poate face prin arătarea de către părţi a împrejurărilor ce urmează a fi dovedite cu
ajutorul probei respective.

44
 PROPUNEREA Şl ÎNCUVIINŢAREA PROBELOR ÎN PROCESUL CIVIL
§ 1. Propunerea probelor
Dovezile se propun de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de pârât prin întâmpinare sau cel mai
târziu la prima zi de înfăţişare. Dacă partea înţelege să se servească de proba cu înscrisuri acestea vor trebui depuse,
în copie, în atâtea exemplare câte părţi cu interese potrivnice sunt, plus un exemplar pentru instanţă. Probele
nepropuse în condiţiile arătate mai sus sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare nu vor mai putea fi invocate în tot
cursul instanţei. Totuşi sancţiunea decăderii nu operează în situaţiile de excepţie anume prevăzute de lege. Potrivit
textului legal, dovezile neinvocate in limine //Y/s vor putea fi propuse ulterior dar numai în una din următoarele situaţii:
q când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri si partea nu o putea prevedea;
q când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii;
q când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii "din pricina neştiinţeişi lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost
asistată sau reprezentată de avocat".
Admiterea probelor în primele două situaţii are o justificare deplină. Astfel, în prima situaţie orice diligentă a părţii
nu poate fi uşor concepută spre a invoca probe ce privesc împrejurări a căror legătură cu procesul apare ulterior primei
zile de înfăţişare. în al doilea caz, admiterea probei se justifică întrucât administrarea ei nu antrenează amânarea
judecăţii ori, sancţiunea decăderii se întemeiază pe culpa procesuală a părţii, care deşi cunoaşte de la început că proba
este necesară o invocă ulterior spre a obţine o eventuală amânare a procesului.
Ultima excepţie vizează asigurarea unui echilibru procesual între părţi având adeseori o pregătire şi mijloace
diferite, spre a le garanta astfel dreptul la apărare. însă, de lege ferenda, ar trebui să renunţe la o asemenea normă,
care mai degrabă poate constitui un pretext pentru tergiversări inutile ale judecăţilor.
Instanţa poate ordona probe din oficiu, chiar dacă părţile se împotrivesc, dacă dovezile sunt necesare pentru
descoperirea adevărului, această regulă fiind una din aplicaţiile esenţiale ale principiului rolului activ al judecătorului,
principiu recunoscut azi de majoritatea doctrinei occidentale.
Partea care a invocat un mijloc de dovadă poate să renunţe la acesta. Pentru această ipoteză legea dispune în
mod expres că cealaltă parte poate să-şi însuşească dovezile respective. Această norma procedurală reprezintă o
aplicaţiune a regulii potrivit căreia odată propuse probele sunt câştigate cauzei.
§ 2. încuviinţarea probelor.
încuviinţarea probelor se face, de cele mai multe ori, după dezbateri contradictorii. Cu privire la probele propuse de
părţi, instanţa se pronunţă printr-o încheiere motivată şi în cazul în care sunt admise şi în cazul când sunt respinse.
încheierea de încuviinţare este preparatorie (nu leagă instanţa), şi, deci, aceasta poate reveni asupra încuviinţării, cu
obligaţia de a motiva de ce proba a devenit inutilă.
în situaţia în care părţilor li se încuviinţează dovezi care necesită cheltuieli, în 5 zile de la încuviinţare, sub
pedeapsa decăderii, partea este obligată să depună suma fixată de instanţă - termen care poate fi prelungit până la
15 zile. Dacă proba a fost ordonată de instanţă din oficiu, cheltuielile se avansează de partea în folosul căreia se
administrează.

APRECIEREA PROBELOR ÎN PROCESUL CIVIL

Aprecierea probelor constă în operaţiunea mentală pe care o face instanţa pentru a determina puterea
probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi a tuturor probelor împreună.
Toate probele sunt apreciate liber, fiind desfiinţate probele formale a căror forţă probantă era prestabilită prin
lege. Probele sunt apreciate de judecător în etapa deliberării, fără să exercite vreo îngrădire, hotărârea urmând să fie
pronunţată pe baza acestor probe, în raport de intima sa convingere.
în aprecierea probelor se va ţine seama şi de refuzul nejustificat al unei părţi de a prezenta probele scrise cerute, a
căror administrare nu poate avea loc decât cu acordul ei.
Instanţa trebuie să analizeze cu aceeaşi obiectivitate şi complet probele tuturor părţilor din proces, deoarece
omisiunea analizei probelor uneia dintre părţi atrage casarea hotărârii.

45
 PROBA PRIN ÎNSCRISURI. DEFINIŢIE, CLASIFICARE, ASPECTE GENERALE
întrucât înscrisurile cuprind declaraţii făcute înainte de existenţa vreunui litigiu şi oferă, de aceea, garanţii de
sinceritate şi exactitate; ele reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace de probă, uşor de păstrat şi greu alterabil
prin trecerea timpului. De cele mai multe ori înscrisul are un caracter preconstituit, fiind întocmit înainte de orice litigiu,
în scopul de a servi ca mijloc de probă, nefiind improvizat pentru nevoile cauzei, motiv pentru care înscrisul îşi justifică
prin acesta importanţa care de regulă i se acordă.
înscrisurile pot fi definite ca fiind declaraţii ale părţilor, făcute în formă scrisă, cu privire la anumite acte sau
fapte juridice, în mod obişnuit prin înscrisuri se desemnează doar acele consemnări care se materializează pe
hârtie, însă, într-o accepţiune mai largă, care este şi aceea de mijloc de probaţiune, prin înscris se înţelege orice
scriptură, indiferent de obiectul în care se încorporează - hârtie, cărămidă, o bucată de lemn sau de metal etc.
Marea majoritate a legislaţiilor civile sau procesual civile reglementează acest mijloc de probă tocmai datorită
avantajelor pe care le prezintă. înscrisurile se întocmesc înainte de ivirea litigiului şi sunt folosite ulterior pentru
dovedirea raporturilor juridice dintre părţi. De aceea, ele se impun chiar de la început ca mijloace de probă care
conservă cu obiectivitate acte şi fapte petrecute în trecut. Ele prezintă şi alte avantaje importante: se bucură de o mare
credibilitate întrucât sunt întocmite înainte de ivirea oricărui litigiu; declaraţiile cuprinse în înscrisuri nu sunt
supuse unor alterări sau deformări datorate unor factori subiectivi (memorie, posibilitate de corupere etc), astfel cum
s-ar putea întâmpla în cazul probei testimoniale; valoarea probatorie a înscrisurilor nu se poate altera cu trecerea
timpului.
Cit priveşte noţiunea de înscris, literatura juridică de specialitate a dat definiţii diferite. Astfel, unele lucrări
desemnează noţiunea de înscris, ca fiind: „un instrument probatoriu menit să faciliteze relaţiile din circuitul civil, pentru că
ajută la dovedirea, ori de câte ori este nevoie, a adevăratelor raporturi dintre părţi". în alt sens, s-a arătat că „înscrisurile
sunt consemnări ale părţilor, făcute în formă scrisă, cu privire la acte şi fapte din care izvorăsc raporturi juridice între
ele", sau că: „înscrisurile constau în declaraţii ale părţilor făcute în formă scrisă cu privire la anumite fapte juridice civile".
înscrisurile au fost clasificate în doctrina juridică înscrisurile după mai multe criterii.
1. După cum la întocmirea înscrisului s-a avut în vedere sau nu, folosirea
acestuia ca mijloc de dovadă, se distinge între:
q înscrisurile preconstituite
q şi înscrisurile nepreconstituite.
înscrisurile preconstituite se împart la rândul lor, în: înscrisuri originare, recognitive şi confirmative.
înscrisurile originare sunt cele întocmite de organul instrumentator competent sau de părţi, cu scopul constatării,
încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic.
înscrisurile recognitive au scopul de a recunoaşte existenţa înscrisului originar pierdut şi sunt realizate pentru a-l
înlocui pe acesta.
înscrisurile confirmative sunt acelea care înlocuiesc un act anulabil, dacă cuprind: obiectul, cauza şi natura
obligaţiei şi fac menţiunea despre viciul care îl afectează şi intenţia autorului de a acoperi acest viciu.
2. înscrisurile autentice şi înscrisurile sub semnătură privată, înscrisurile autentice sunt acte
preconstituite, întrucât sunt realizate înainte de
apariţia litigiului, în scopul de a fi folosite ca mijloc de dovadă, fiind întocmite cu solemnităţile cerute de lege,
de un funcţionar public, ce are dreptul de a funcţiona în locul unde actul a fost întocmit. De asemenea, actele sub
semnătură privată sunt acte preconstituite, întocmite de părţi, fără solemnităţi, condiţia pentru valabilitatea lor fiind
aceea de a fi semnate de părţi.
3. înscrisuri a căror putere doveditoare este prevăzută de lege si înscrisuri a căror putere doveditoare
este lăsată la aprecierea judecătorului.
Din prima categorie fac parte: înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată, copiile de pe înscrisurile
originare, duplicatele eliberate de funcţionarul public sau instituţia învestită de lege cu un serviciu public, registrele
comerciale, menţiunile înscrise de creditor pe titlu, chitanţele liberatorii etc, iar din cea de-a doua categorie, fac parte:
scrisorile obişnuite, tichetele etc. în materie comercială, sunt prevăzute şi alte mijloace de dovadă precum: telegrame,
registre comerciale, facturi, corespondentă etc, însă valoarea lor nu trebuie exagerată, ele fiind variante ale înscrisurilor
sub semnătură privată.
4. După subiectul de la care emană înscrisurile, acestea pot fi:
§ înscrisuri oficiale, care emană de la instituţii, organe ale puterii sau administraţiei, organe
judecătoreşti, alte organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională şi au grad ridicat de veridicitate, contestarea lor
făcându-se numai în formele stabilite strict de lege.
§ şi înscrisuri neoficiale, care emană de la cetăţeni, cum ar fi scrisori cu caracter personal sau de
afaceri, jurnalele, manuscrisele extrajudiciare sau din care rezultă alte date referitoare la fapte şi împrejurări.
5. După forma lor, înscrisurile pot fi în forma scrisă simplă şi calificată, în formă scrisă simplă, înscrisurile
pot fi realizate pe orice fel de material, dacă semnele din cuprins exprimă idei. Exemplu, tichetul primit în schimbul
depunerii la garderobă a unor obiecte de îmbrăcăminte şi care conţine date cu privire ia raporturile de depozit privind
locul depunerii spre păstrare.
înscrisurile în formă calificată emană de la persoana învestită de lege cu un serviciu public sau funcţionarul
împuternicit şi stabilit de lege ca fiind competent să emită actul respectiv, exemplu în acest sens fiind notarul.

46
 ADMITEREA Şl ADMINISTRAREA PROBEI CU ÎNSCRISURI
Mai întâi de toate trebuie amintit că prin înscris se înţelege orice declaraţie despre un act sau fapt juridic în
sens restrâns, făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere, imprimare pe hârtie sau pe orice alt
material.
Probele propuse trebuie să fie încuviinţate de instanţă, după ce, în respectarea principiilor contradictorialităţii şi al
dreptului la apărare, aceasta Ie-a pus în dezbaterea părţilor.
Potrivit C. proc. civ. dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot duce la dezlegarea pricinii,
afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere. Asupra probelor, indiferent dacă sunt încuviinţate
sau respinse, instanţa se pronunţă printr-o încheiere motivată. Dacă probele sunt admise, încheierea va arăta faptele
ce vor trebui dovedite, precum şi mijloacele de probă încuviinţate pentru dovedirea lor. încheierea este preparatorie
ea nelăsând să se întrevadă soluţia ce va fi dată. Instanţa nu este legată de această încheiere astfel încât dacă
administrarea unei dovezi nu mai este necesară, instanţa poate pune în discuţia părţilor posibilitatea renunţării la
acea probă.
în ceea ce priveşte administrarea propriu-zisă a probei prin înscrisuri, potrivit C. proc. civ., părţile vor anexa la
cererea de chemare în judecată şi la întâmpinare copii certificate de pe înscrisurile de care înţeleg să se servească, în
atâtea exemplare câte părţi sunt, plus un exemplar pentru instanţă. Se va putea depune şi numai o parte dintr-un
înscris privitor la pricină, dar instanţa poate dispune, la nevoie, prezentarea înscrisului în întregime. Dacă înscrisurile
sunt scrise în limbă străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.
Dacă se tăgăduieşte exactitatea traducerii în limba română sau a scrierii cu litere latine, făcută de parte, se poate
recurge la un traducător autorizat sau, în lipsă, la o persoană de încredere, caz în care se vor aplica dispoziţiile privitoare
la experţi.
Dacă părţile nu au alăturat cererii de chemare în judecată sau întâmpinării înscrisurile de care înţeleg să se
servească, le vor putea depune la prima zi de înfăţişare.
în cazul în care proba prin înscrisuri a fost încuviinţată după prima zi de înfăţişare iar procesul se amână, partea
este obligată, sub pedeapsa decăderii, să depună cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată copii
certificate de pe înscrisurile invocate.
Partea care a depus un înscris în copie certificată este datoare să aibă asupra sa la şedinţă originalul înscrisului
sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ţine seama de înscris.
înscrisurile depuse de părţi rămân câştigate judecăţii şi nu se mai pot retrage fără învoirea părţii potrivnice.
înscrisurile depuse în original nu vor putea fi retrase decât după ce se vor lăsa copii legalizate la grefa instanţei, la care s-
a făcut depunerea.
Dacă înscrisul de care o parte doreşte să se folosească nu se află în posesia ei, înfăţişarea şi aducerea înscrisului
se fac pe cheltuiala părţii care a cerut dovada.
Când partea învederează că partea potrivnică deţine un înscris privitor la pricină, instanţa poate ordona înfăţişarea lui.
Instanţa va respinge cererea de înfăţişare a înscrisului, în întregime sau în parte, în următoarele cazuri:
§ când cuprinsul înscrisului priveşte chestiuni strict personale;
§ când înfăţişarea înscrisului ar încălca îndatorirea de a păstra secretul;
§ când înfăţişarea ar atrage urmărirea penală împotriva părţii sau a unei alte persoane, ori ar expune-o dispreţului
public.
Pentru că instituie o excepţie, textul este de strictă interpretare şi aplicare.

47
 PROBA PRIN AUDIEREA MARTORILOR. PROPUNERE. ADMISIBILITATE. OBLIGAŢIA DE A DEPUNE
MĂRTURIE. PREZENTAREA Şl ASCULTAREA MARTORILOR. APRECIEREA PROBEI
Proba testimonială sau proba prin declaraţiile martorilor reprezintă unul din mijloacele de dovadă cel mai frecvent
folosit în procesul civil.
Martorii sunt persoane străine de proces care relatează, în faţa instanţei de judecată, fapte sau împrejurări
concludente pentru soluţionarea cauzei şi de care au luat cunoştinţă personal. Mijlocul de probă îl reprezintă tocmai
declaraţiile făcute de martor în faţa instanţei de judecată.
împrejurările relatate de martor trebuie să fie cunoscute personal de acesta, în sensul că el a participat la
încheierea actului sau a asistat la săvârşirea faptei. Declaraţiile "din auzite" nu reprezintă constatări personale ale
martorului, ci relatări despre fapte necontrolabile şi cu o semnificaţie îndoielnică. De aceea, asemenea declaraţii nu pot
avea valoare probatorie.
Situaţia este însă diferită în cazul aşa-numitei mărturii indirecte. în această din urmă situaţie faptele relatate de
martor sunt cunoscute de el prin intermediul unei persoane determinate, care, la rândul său, a perceput în mod
nemijlocit anumite împrejurări. Datorită acestui fapt asemenea declaraţii pot fi reţinute de instanţă ca mijloc de probă,
întrucât ele permit o discuţie şi un control asupra veridicităţii faptelor.
Datorită fragilităţii probei testimoniale şi din cauza înmulţirii proceselor legiuitorul a restrâns admisibilitatea probei
testimoniale. Asemenea restricţii sunt prevăzute C. civ. Prima regulă restrictivă vizează dovada actelor juridice care
depăşesc o anumită valoare. Regula enunţată urmăreşte ocrotirea părţilor şi determinarea lor să-şi preconstituie
înscrisuri pentru operaţiile juridice pe care le încheie. Această regulă nu se aplică în privinţa terţilor, ei având
posibilitatea să facă dovada actului juridic prin orice mijloc de probă.
O astfel de regulă restrictivă nu se aplică în privinţa faptelor materiale; asemenea împrejurări pot fi dovedite, atât de
părţi, cât şi de terţi prin orice mijloace de probă.
Totuşi, există şi fapte materiale care, în principiu, nu pot fi dovedite prin martori, cum este naşterea sau decesul
unei persoane. De asemenea, potrivit Decretul nr. 32/1954 restricţia prevăzută de C. civ. nu se aplică în privinţa
dovedirii bunurilor proprii în relaţiile dintre soţi.
A doua regulă restrictivă vizează inadmisibilitatea probei testimoniale împotriva şi peste cuprinsul unui înscris.
Prin consacrarea acestei reguli s-a urmărit să se acorde preferinţă probei scrise faţă de proba testimonială. Soluţia este
neîndoielnic judicioasă, căci de vreme ce părţile au decis să redacteze un înscris pentru operaţia juridică ce tocmai au
perfectat-o este de presupus că acesta exprimă fidel voinţa lor.
Restricţia enunţată se aplică numai între părţile contractante; terţii pot folosi proba cu martori spre a combate
conţinutul înscrisului, De asemenea, restricţia enunţată se aplică numai înscrisurilor preconstituite.
Proba cu martori este însă admisibilă când se urmăreşte a se dovedi dolul, cauza ilicită a convenţiei, frauda la lege
sau existenţa unui viciu de consimţământ la data încheierii actului. Dovada cu martori este deopotrivă admisibilă şi
atunci când se urmăreşte stabilirea unui fapt ulterior încheierii convenţiei, cum este stingerea sau rezilierea obligaţiei.
în fine, se impune şi precizarea că proba cu martori este admisibilă şi atunci când clauzele convenţiei sunt obscure,
echivoce şi este necesară interpretarea lor, pentru a se stabili voinţa reală a părţilor.
De la cele două reguli restrictive privitoare la admisibilitatea probei testimoniale C. civ. consacră unele excepţii
importante.
Prima excepţie este prevăzută de art. 1197 C. civ., text care precizează că regulile restrictive privitoare la
proba cu martori "nu se aplică în cazul când există un început de dovadă scrisă".
A doua excepţie se referă la imposibilitatea de a preconstitui sau păstra o probă scrisă.
Astfel cum rezultă din definiţia mărturiei, martori pot fi numai persoanele fizice care au cunoştinţă despre faptele
ce formează obiectul judecăţii. Legea nu pune o condiţie de vârstă, dar prevede că la aprecierea depoziţiei minorului
de sub 14 ani, ca şi la aceea a persoanelor care din pricina debilităţii mintale sunt în mod vremelnic lipsite de
discernământ, instanţa va ţine seama de situaţia specială a martorului.
Dacă regula este că orice persoană poate fi martor, atunci trebuie amintite şi excepţiile. In acest sens, C. proc.
civ. prevede că nu pot fi ascultaţi ca martori:
rudele şi afinii până la gradul trei inclusiv; soţul sau fostul soţ; interzişii judecătoreşti; cei
condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.
în mod obişnuit, martorii se propun de părţi in limine //Y/s, respectiv de reclamant prin cererea de chemare în
judecată, iar de pârât prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Nepropunerea dovezilor în aceste condiţii atrage după sine decăderea părţii din dreptul de a mai propune probe în
tot cursul judecăţii, în afară de excepţiile anume prevăzute de lege. Mai trebuie să adăugăm că, în interesul adevărului,
instanţa poate dispune probe chiar dacă părţile se împotrivesc.
Martorii trebuie să fie indicaţi prin arătarea numelui şi a domiciliului spre a putea fi citaţi. înlocuirea martorilor nu
poate fi încuviinţată "decât în caz de deces, dispariţie sau motive bine întemeiate.
Pentru a preveni orice abuz în folosirea probei testimoniale instanţa poate limita numărul martorilor propuşi.
în principiu orice persoană capabilă şi care are cunoştinţă despre fapte relevante cauzei poate fi ascultată ca martor.
Interdicţiile consacrate C. proc. civ. se întemeiază pe o prezumţie de parţialitate a martorilor sau pe lipsa lor de
discernământ. Precizăm însă că interdicţia privitoare la audierea rudelor şi afinilor nu este absolută.
Codul de procedură civilă consacră şi unele reguli importante privitoare la modul de audiere a martorilor. în acest
scop, instanţa va dispune mai întâi citarea martorilor; cei care lipsesc pot fi sancţionaţi de instanţă cu amendă.
48
 Ordinea în care urmează să se facă audierea martorilor se stabileşte de instanţă. Fiecare martor trebuie să fie
audiat separat; cei neascultaţi nu pot fi de faţă la audierea unui martor. După audiere martorul trebuie să rămână în sala
de şedinţă până la sfârşitul dezbaterilor, cu excepţia cazului în care instanţa dispune altfel. Măsura este stabilită de lege
pentru ca martorul audiat să nu aibă posibilitatea de a influenţa în vreun mod martorii neaudiaţi.
înainte de a fi ascultat martorul va fi întrebat, de preşedintele instanţei, cu privire la următoarele date: numele,
profesiunea, domiciliul şi vârsta; dacă este rudă sau afin cu una din părţi şi în ce grad; dacă se află în serviciul uneia
din părţi şi dacă este în judecată, duşmănie sau în legături de interes cu vreuna din părţi.
O altă exigenţă impusă de lege este cea privitoare la depunerea jurământului. Astfel, spre exe., potrivit C. proc.
civ. înainte de a fi audiat martorul este obligat să depună următorul jurământ: "Jur că voi spune adevărul şi că nu voi
ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu". Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă
însă, potrivit credinţei religioase a martorului.
După depunerea jurământului, preşedintele instanţei va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul,
săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.
După relatarea făcută de martor, părţile au posibilitatea de a-i adresa acestuia întrebări; mai întâi, întrebările vor
fi formulate de partea care a propus audierea martorului, iar apoi de către partea adversă.
Martorii pot fi din nou întrebaţi, dacă instanţa găseşte de cuviinţă. De asemenea, acelaşi text permite
confruntarea martorilor ori de câte ori declaraţiile lor nu sunt concordante.
Declaraţia martorului se consemnează în scris de grefier, după dictarea preşedintelui, şi va fi semnată pe fiecare
pagină şi la sfârşitul ei de judecător, grefier şi martor.
Referitor la aprecierea declaraţiilor martorilor, aceasta reprezintă una dintre cele mai delicate probleme cu
care este confruntată instanţa în materie de probaţiune, datorită fragilităţii acestei probe.
în sistemele procesuale moderne probele testimoniale nu au o valoare prestabilită de lege, ci sunt lăsate la libera
apreciere a judecătorului. Judecătorul trebuie să evalueze toate dovezile pe baza intimei sale convingeri, dar în toate
cazurile în concordanţă cu realitatea faptelor şi cu respectarea legii.
Pentru justa evaluare a declaraţiilor testimoniale judecătorul trebuie să verifice buna credinţă a martorului şi
veridicitatea mărturiei. Prima problemă urmează să fie rezolvată în concret de instanţă ţinând seama de diferite
împrejurări de fapt, ca: interesul martorului în cauză, raporturile de rudenie dintre martor şi una din părţi, resentimentele
faţă de una dintre părţi sau dimpotrivă raporturile de prietenie cu una din părţi etc.
Veridicitatea mărturiei trebuie cercetată şi ea cu multă atenţie de către judecător, în acest sens judecătorul va trebui
să ţină seama de elementele ştiinţifice pe care i le pune la dispoziţie psihologia. Judecătorul va trebui să analizeze, în
mod succesiv, etapele prin care trece martorul în privinţa faptelor despre care este audiat. Aceste faze sunt: perceperea
faptului, memorizarea faptului perceput şi relatarea acestuia.

49
 RECUNOAŞTEREA (MĂRTURISIREA) - MIJLOC DE PROBĂ
Mărturisirea este recunoaşterea de către o parte a unui fapt pe care partea potrivnică îşi întemeiază o
pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă consecinţe juridice împotriva autorului ei. Prin
urmare, mărturisirea provine de la una din părţi şi ea nu trebuie confundată cu mărturia, care provine de la martor.
Având în vedere dispoziţiile C. civ., conform cărora „se poate opune unei părţi mărturisirea ce a făcut sau înaintea
începerii judecăţii, sau în cursul judecăţii", rezultă că mărturisirea este judiciară şi extrajudiciară.
Mărturisirea extrajudiciară este făcută în afara procesului în care este folosită, şi poate fi scrisă sau verbală.
Mărturisirea judiciară este cea făcută înaintea instanţei care judecă procesul în care este folosită.
Mărturisirea judiciară poate fi spontană sau provocată. în primul caz, recunoaşterea se face din propria
iniţiativă a părţii şi va fi consemnată în încheierea de şedinţă. Mărturisirea provocată se obţine prin administrarea
interogatoriului.
Mărturisirea prezintă următoarele caractere:
q este un act juridic unilateral, ceea ce înseamnă că produce efecte fără să fie nevoie să fie acceptată de cealaltă
parte;
q este irevocabilă, ceea ce înseamnă că autorul recunoaşterii nu mai poate face ulterior acte de retragere a
declaraţiilor sale. Excepţie: poate fi revocată pentru eroare de fapt;
q constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei şi în favoarea adversarului;
q este un act personal, ceea ce înseamnă că nu poate fi făcută decât de titularul dreptului sau de un mandatar cu
procură specială;
q poate fi făcută numai în legătură cu drepturi de care partea poate să dispună;
q trebuie să fie expresă, mărturisirea neputând fi dedusă din tăcerea părţii.
Mărturisirea care se poate referi numai la împrejurări de fapt este, în principiu, admisibilă în orice materie.
Excepţii: este interzis folosirea interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ; mărturisirea nu este admisibilă
atunci când s-ar ajunge la pierderea unui drept la care nu se poate renunţa şi care nu poate forma obiectul unei
tranzacţii.
în ceea ce priveşte administrarea, dacă nu este făcută spontan, mărturisirea se obţine prin procedura
interogatoriului.

EXPERTIZA JUDICIARA
Expertiza este definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt în legătură cu obiectul litigiului,
ce necesită cunoştinţe de specialitate, activitate desfăşurată de un specialist, numit expert, care este desemnat de
instanţa de judecată.
Expertul prezintă constatările şi concluziile sale prin raportul de expertiză. Aşadar, mijlocul de probă este raportul
de expertiză iar nu expertiza.
Potrivit C. proc. civ., când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască
părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind prin încheiere
punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe şi termenul în care trebuie să efectueze expertiza. Aşadar,
obiectul expertizei îl constituie împrejurări de fapt care presupun cunoştinţe de specialitate, împrejurări care au
legătură cu pricina, iar nu probleme de drept.
Cu anumite excepţii prevăzute expres de lege, efectuarea expertizei este lăsată la aprecierea instanţei, în sensul
că aceasta are posibilitatea să decidă dacă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt este necesară sau nu părerea
unui expert.
Propunerea probei se face potrivit regulilor generale în materie. Astfel, reclamantul solicită proba prin
cererea de chemare în judecată sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, pârâtul prin întâmpinare sau, dacă nu
este reprezentat ori asistat de avocat, la prima zi de înfăţişare. Oricare dintre părţi poate să propună proba şi după
prima zi de înfăţişare, în măsura în care sunt îndeplinite cerinţele legale. De asemenea, Potrivit C. proc. civ, instanţa
poate să dispună din oficiu efectuarea expertizei, în tot timpul judecăţii, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Pentru efectuarea expertizei instanţa va numi unul sau trei. Când este necesar, instanţa va solicita efectuarea
expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate, caz în care, la efectuarea expertizei pot participa şi experţi
desemnaţi de părţi, dacă prin lege nu se dispune altfel. în domeniile strict specializate, în care nu există experţi
autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai
multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv. Punctul de vedere va fi prezentat în camera de consiliu sau
în şedinţă publică, părţile fiind îndreptăţite să pună şi ele întrebări.
Desemnarea experţilor se face fie prin acordul părţilor, fie prin tragere la sorţi, de către instanţă, atunci când părţile
nu se învoiesc asupra numirii. Uneori însă, legea prevede expres anumite cazuri în care trebuie acordată o
competenţă specială de efectuare a expertizei.
Odată cu propunerea probei, partea trebuie să arate şi împrejurările de fapt ce vor forma obiectul expertizei, pentru
ca instanţa să poată să aprecieze dacă expertiza este pertinentă şi concludentă.

50
 PROBA PRIN PREZUMŢII
Potrivit C. civ., „prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut".
Prezumţiile reprezintă rezultatul a două raţionamente: mai întâi, din cunoaşterea probelor directe (înscrisuri, martori
etc), judecătorul induce, printr-un prim raţionament, existenţa în trecut a unui fapt, care este vecin şi conex cu faptul
generator de drepturi; printr-un al doilea raţionament, din cunoaşterea faptului vecin şi conex, se deduce existenţa
faptului principal, datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte, cu precizarea că în cazul prezumţiilor legale,
cei de-al doilea raţionament nu este opera judecătorului, ci este impus acestuia de către lege.
Din dispoziţiile C. civ. rezultă există două categorii de prezumţii: legale, adică „acelea care sunt determinate
special prin lege" şi judecătoreşti sau simple, „care nu sunt stabilite de lege"c\ „sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea
magistratului".
a. Prezumţiile legale
Din faptul că prezumţiile legale sunt cele stabilite prin lege, se desprinde concluzia că numărul lor este
limitat. C. civ. enumera, exemplificativ, următoarele prezumţii legale:
q considerarea ca nule a actelor juridice ce sunt făcute în frauda legii;
q dobândirea dreptului de proprietate în anumite împrejurări determinate sau liberarea debitorului care
rezultă din anumite împrejurări determinate;
q puterea de lucru judecat.
în afara acestor prezumţii, există şi alte numeroase prezumţii legale, fie în Codul civil, fie în alte acte normative.
b. Prezumţiile simple
Pentru ca judecătorul să poată recurge la aceste prezumţii, C. civ. impune două condiţii:
q prezumţia „să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea", adică să fie temeinică;
q să fie permisă dovada cu martori, afară numai dacă un act este atacat pentru că s-a făcut prin fraudă, doi sau
violenţă.
De reţinut că prezumţia simplă, spre deosebire de prezumţia legală relativă, nu duce la răsturnarea sarcinii probei,
astfel încât pentru ca judecătorul să poată face raţionamentul pe care se fundamentează prezumţia simplă, acela care
face propunerea înaintea judecăţii trebuie să-şi dovedească pretenţiile.

51
 CERCETAREA PROCESULUI IN CAZUL ADMINISTRĂRII PROBELOR DE CĂTRE AVOCAŢI
Prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea OUG nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură civilă a fost introdusă o nouă secţiune în cadrul titlului III al cărţii a ll-a - Secţiunea III 1, cu titlul
„Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi" (art. 2411-24122 C. proc. civ.), aceste aspecte
constituind astfel o noutate pentru dreptul procesual civil român.
Noile dispoziţii sunt aplicabile numai în cazul litigiilor patrimoniale, cu excepţia acelora care privesc drepturi asupra
cărora legea nu permite a se face tranzacţie.
Astfel, la prima zi de înfăţişare părţile pot conveni ca avocaţii care le asistă şi le reprezintă să administreze probele
în cauză, potrivit dispoziţiilor C. proc. civ. (art. 2411-24122).
Consimţământul pentru administrarea probelor se va da de către părţi, personal sau prin mandatar cu
împuternicire specială, în faţa instanţei, luându-se act despre aceasta în încheiere, sau prin înscris întocmit în faţa
avocatului, care este obligat să certifice consimţământul şi semnătura părţii pe care o asistă sau o reprezintă. Dacă sunt
mai multe părţi asistate de acelaşi avocat, consimţământul se va da de fiecare dintre ele separat.
Totodată, fiecare parte este obligată să declare că pentru această nouă procedură îşi alege domiciliul la
avocatul care o reprezintă. Consimţământul dat potrivit legii nu poate fi revocat de către una dintre părţi.
în cazul reprezentării părţilor în condiţiile art. 241, şedinţele de judecată se pot desfăşura în camera de consiliu, cu
participarea obligatorie a avocaţilor, fiind admise şi părţile ori, când este cazul, mandatarii lor.
După constatarea valabilităţii consimţământului dat instanţa:
q va rezolva excepţiile ce se invoca ori pe care le poate ridica din oficiu;
q va hotărî asupra cererilor de intervenţie formulate de parti sau de terţe persoane, în condiţiile legii;
q va examina fiecare pretenţie si apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecata, a întâmpinării si a
explicaţiilor avocaţilor;
q va constata care din pretenţii sunt recunoscute si care sunt contestate;
q la cerere, va dispune, în condiţiile legii, masuri asigurătorii, masuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru
constatarea unei situaţii de fapt, în cazul în care aceste masuri nu au fost luate, în tot sau în parte, potrivit art. 1141
alin. 6;
q va lua act de renunţarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacţia părţilor;
q va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi pe cele pe care, din oficiu,
le consideră necesare pentru judecarea procesului;
q va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la prima zi de înfăţişare.
Când, potrivit legii, cererile arătate pot fi formulate şi ulterior primei zile de înfăţişare, instanţa poate acorda în
acest scop un termen scurt dat în cunoştinţa părţilor reprezentate prin avocat.
Partea care lipseşte nejustificat la termenul de încuviinţare a dovezilor va fi decăzută din dreptul de a mai
propune şi administra orice dovadă, cu excepţia celei cu înscrisuri, dar va putea participa la administrarea dovezilor de
către cealaltă parte şi va putea combate aceste dovezi.
Pentru administrarea probelor de către avocaţi instanţa va stabili un termen de până la 6 luni, ţinând seama de
volumul şi complexitatea acestora.
Termenul prevăzut la alin. 1 va putea fi prelungit dacă în cursul administrării probelor:
q se invocă o excepţie sau un incident procedural asupra căruia, potrivit legii, instanţa trebuie să se pronunţe; în
acest caz, termenul se prelungeşte cu timpul necesar soluţionării excepţiei sau incidentului;
q a încetat, din orice cauză, contractul de asistenţă juridică dintre una din părţi şi avocatul său; în acest caz,
termenul se prelungeşte cu cel mult o lună pentru angajarea altui avocat;
q una dintre părţi a decedat; în acest caz, termenul se prelungeşte cu timpul în care procesul este suspendat
potrivit art. 243 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ. sau cu termenul acordat părţii interesate pentru introducerea în proces a
moştenitorilor;
q în orice alte cazuri în care legea prevede suspendarea procesului, termenul se prelungeşte cu perioada
suspendării, dispoziţiile art. 242 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ. nefiind însă aplicabile.
în cel mult 15 zile de la încuviinţarea probelor avocaţii părţilor vor prezenta instanţei programul de administrare
a acestora, purtând semnătura avocaţilor, în care se vor arăta locul şi data administrării fiecărei probe. Programul se
încuviinţează de instanţă, în camera de consiliu şi este obligatoriu pentru părţi şi avocaţii lor.
în procesele prevăzute la art. 45 alin. 3 şi 4 programul încuviinţat va fi comunicat de îndată procurorului, în
condiţiile art. 24117. Probele pot fi administrate în cabinetul unuia dintre avocaţi sau în orice alt loc convenit, dacă
natura probei impune aceasta. Părţile, prin avocaţi, sunt obligate să-şi comunice înscrisurile şi orice alte acte, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau în mod direct, sub luare de semnătură.
Nerespectarea nejustificată a programului prevăzut atrage decăderea părţii din dreptul de a mai administra proba
respectivă.
în cazul în care, în cursul administrării probelor una dintre părţi formulează o cerere, invocă o excepţie,
inadmisibilitatea vreunei probe sau orice alt incident privind administrarea probelor, ea va sesiza instanţa care, cu
citarea celeilalte părţi, prin încheiere dată în camera de consiliu, se va pronunţa de îndată, iar când este necesar, în cel
mult 30 de zile de la data la care a fost sesizată. încheierea poate fi atacată numai o dată cu fondul procesului.
în cazul în care se dispune înfăţişarea unui înscris deţinut de o autoritate sau de o altă persoană, instanţa, potrivit
dispoziţiilor art. 175, va dispune solicitarea înscrisului şi, îndată ce acesta este depus la instanţă, comunicarea lui în
52
copie fiecărui avocat.
în cazul în care una dintre părţi nu recunoaşte scrisul sau semnătura dintr-un înscris, avocatul părţii interesate,
potrivit art. 2417, va solicita instanţei să procedeze la verificarea de scripte.
Martorii vor fi ascultaţi, la locul şi data prevăzute în programul încuviinţat de instanţă, de către avocaţii părţilor, în
condiţiile art. 192 şi 196, care se aplică în mod corespunzător. Ascultarea martorilor se face fără prestare de jurământ,
punându-li-se însă în vedere că, daca nu vor spune adevărul, săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă. Despre
toate acestea se face menţiune în declaraţia scrisă.
Martorii arătaţi la art. 195 vor fi ascultaţi numai de către instanţă.
Mărturia se va consemna întocmai de către o persoană convenită de părţi şi se va semna, pe fiecare pagină şi la
sfârşitul ei, de către avocaţii părţilor, de cel ce a consemnat-o şi de martor, după ce acesta a luat cunoştinţă de
cuprinsul consemnării.
Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate prin semnătura celor arătaţi la alin.
1, sub sancţiunea de a nu fi luate în seamă.
Dacă mărturia a fost stenodactilografiată, aceasta va fi transcrisă. Atât stenograma, cât şi transcrierea ei vor fi
semnate potrivit alin. 1 şi depuse la dosar.
Părţile pot conveni ca declaraţiile martorilor să fie consemnate şi autentificate de un notar public.
în cazul în care este încuviinţată o expertiză, în programul administrării probelor părţile vor trece numele expertului
pe care îl vor alege prin învoiala lor, precum şi numele consilierilor fiecăreia dintre ele.
Dacă părţile nu se învoiesc asupra alegerii expertului, ele vor cere instanţei să procedeze la desemnarea acestuia,
potrivit art. 202 C. proc. civ.
Expertul este obligat să efectueze expertiza şi să o predea avocaţilor părţilor, sub semnătură de primire, cu cel puţin
30 de zile înainte de termenul fixat de instanţă potrivit art. 241 5. De asemenea, el are îndatorirea să dea explicaţii
avocaţilor şi părţilor, iar după fixarea termenului de judecată, să se conformeze dispoziţiilor art. 211 şi urm.
Dacă s-a dispus o cercetare la faţa locului, aceasta se va face de către instanţă potrivit dispoziţiilor art. 215-217.
Procesul-verbal prevăzut la art. 216 alin. 2 va fi întocmit în atâtea exemplare câte părţi sunt şi va fi înmânat avocaţilor
acestora în cel mult 5 zile de la efectuarea cercetării.
Când s-a încuviinţat chemarea la interogatoriu, instanţa va cita părţile, la termenul stabilit, în camera de consiliu.
Copii de pe interogatoriul astfel luat, precum şi de pe cel dispus şi primit potrivit art. 222 alin. 1 vor fi înmânate de îndată
avocaţilor părţilor.
Instanţa, în condiţiile art. 2417, va hotărî asupra cererii de înlocuire a martorilor, de ascultare din nou sau de
confruntare a acestora.
De asemenea, în condiţiile arătate, instanţa se va pronunţa cu privire la cererea de a se admite noi martori sau
alte probe ce se dovedesc necesare şi care nu puteau fi prevăzute pentru a fi solicitate potrivit art. 2414 alin. 1 pct. 7.
După administrarea tuturor probelor încuviinţate de instanţă reclamantul, prin avocatul său, va redacta concluziile
scrise privind susţinerea pretenţiilor sale, pe care le va trimite, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sau
le va înmâna în mod direct, sub luare de semnătură, celorlalte părţi din proces şi, când este cazul, Ministerului Public.
După primirea concluziilor scrise ale reclamantului fiecare parte, prin avocatul său, va redacta propriile concluzii
scrise pe care le va comunica, potrivit alin. 1, reclamantului, celorlalte părţi, precum şi, când este cazul, Ministerului
Public.
Avocaţii părţilor vor alcătui pentru fiecare parte câte un dosar şi unul pentru instanţă, în care vor depune câte un
exemplar al tuturor înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea fiecărei probe.
Dosarele prevăzute vor fi numerotate, şnuruite şi vor purta semnătura avocaţilor părţilor pe fiecare pagină.
La expirarea termenului stabilit de instanţa potrivit art. 24 V, avocaţii părţilor vor prezenta împreună instanţei dosarul
cauzei întocmit potrivit art. 24118.
Primind dosarul, instanţa va fixa termenul de judecată dat în cunoştinţa părţilor, care nu va putea fi mai lung de o
lună de la data primirii dosarului. La termen, instanţa poate proceda la judecarea în fond a procesului, acordând
părţilor cuvântul pentru a pune concluzii prin avocat.
La termenul prevăzut de art. 24119 alin. 2, dacă socoteşte necesar, instanţa va dispune, prin încheiere motivată, să
fie administrate nemijlocit în faţa sa toate sau numai unele dintre probele administrate de avocaţi. în acest caz, pentru
administrarea probelor instanţa va stabili termene scurte, în continuare, date în cunoştinţa părţilor.
Pentru prezentarea în fata instanţei martorii vor fi citaţi, de asemenea, în termen scurt, cauzele fiind considerate
urgente.
La cererea avocatului sau a părţii interesate instanţa poate lua măsura amenzii şi obligării la plata de despăgubiri,
în cazurile şi condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale (art. 1081-1084).

53
 DESISTAREA
în materie civilă, desistarea este renunţarea reclamantului fie la judecată, fie renunţarea la însuşi dreptul pretins.
Renunţarea la judecată poate fi făcută oricând în cursul judecăţii (verbal, sau prin cerere scrisă) şi are ca efect
închiderea procesului.
Pornind de la exigenţele principiului disponibilităţii, reclamantul poate să renunţe la acţiunea introdusă (la
judecată), ori la drept în tot cursul judecăţii, în faţa primei instanţe sau la instanţa de recurs. Renunţarea
reclamantului este reglementată de C. proc. civ., şi poate fi sub două forme:
q renunţarea la judecată;
q renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii.
Renunţarea la judecată înseamnă renunţarea reclamantului la acţiunea formulată prin cererea de chemare
în judecată. Renunţarea se face verbal sau printr-o cerere scrisă, fără nici o condiţie impusă reclamantului, dacă nu s-a
intrat în dezbaterea fondului, şi cu acordul pârâtului, dacă a început judecata fondului. în prima situaţie, când nu se cere
consimţământul pârâtului, la cererea acestuia, reclamantul poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, fiind socotit
în culpă procesuală. Excepţie fac acţiunile de divorţ în care reclamantul poate renunţa la judecata în faţa instanţei de
fond chiar dacă pârâtul se împotriveşte.
în cazul renunţării la acţiune, în faţa instanţei de fond, faţă de unul dintre pârâţi, fără a se cere consimţământul
acestuia, deşi fusese citat în dezbaterea fondului, instanţa de apel va dispune casarea, cu trimitere spre rejudecare şi nu
va casa cu reţinere pentru a nu se încălca un grad de jurisdicţie.
în cazul coparticipării procesuale active, instanţa luând act de renunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi,
nu poate să dispună închiderea dosarului şi cu privire la ceilalţi reclamanţi întrucât s-ar încălca drepturile procesuale ale
acestora, urmând să continue judecata cu privire la pretenţiile celorlalţi reclamanţi.
în materia litigiilor de muncă, renunţarea contestatorului nu poate privi decât soluţionarea cererii în totalitate. Dacă
încuviinţează cererea de renunţare la acţiune a reclamantului, instanţa pronunţă o încheiere prin care dispune
închiderea dosarului. Dacă sunt mai mulţi reclamanţi şi numai unul renunţă la acţiune, instanţa va lua act de voinţa
acestuia şi va continua judecata. La fel şi în cazul în care cererea are mai, multe capete şi reclamantul a renunţat numai
la un capăt de cerere.
Dacă renunţarea la acţiune s-a făcut la instanţa de apel sau de recurs, aceasta va anula hotărârea instanţei de fond
şi va dispune închiderea dosarului. Reclamantul va putea introduce o nouă cerere pentru valorificarea aceluiaşi drept,
dacă nu s-a prescris dreptul la acţiune, neputându-se opune excepţia de putere de lucru judecat, întrucât prin renunţarea
la acţiune cauza nu s-a mai judecat. Renunţarea reclamantului nu afectează judecata cererii reconvenţionale, ori cererea
de intervenţie principală, a căror judecată va continua, renunţarea fiind un act de dispoziţie individual.
Renunţarea la dreptul subiectiv - prin manifestarea sa de voinţă, reclamantul poate renunţa la însăşi dreptul
subiectiv dedus judecăţii, tot în timpul procesului, chiar şi în faza recursului, fără consimţământul pârâtului (deoarece nu
mai există riscul ca acesta să fie chemat din nou în judecată printr-o nouă cerere a reclamantului). în acest caz,
instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de respingere a cererii de chemare în judecată, ce nu poate fi atacată cu recurs.
La cererea pârâtului, reclamantul poate fi obligat la cheltuieli de judecată. Dacă renunţarea la dreptul subiectiv se
face în faţa primei instanţe, aceasta va pronunţa o hotărâre prin care se respinge în fond cererea reclamantului de
chemare în judecată. Această hotărâre poate fi atacată cu apel.
Dacă renunţarea se face la instanţa de apel sau de recurs, aceasta va anula hotărârea instanţei de fond, în tot sau
în parte, în funcţie de renunţarea reclamantului. Renunţarea reclamantului la dreptul subiectiv nu produce efecte
asupra cererii reconvenţionale ori a celei de intervenţie principală.

PERIMAREA
Potrivit C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere
de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii
timp de un an în materie civilă sau şase luni în materie comercială.
Având în vedere dispoziţiile legale, perimarea poate fi definită ca fiind o sancţiune procesuală care constă
în stingerea procesului, în faza în care se găseşte, considerându-se că partea, printr-o îndelungată lipsă de
străduinţă, a pierdut orice interes în soluţionarea cererii sale, cerere care, ca urmare a perimării, este considerată
că nu ar fi fost introdusă.
Perimarea are o natură juridică mixtă, în sensul că este atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea
termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în
judecată.
Pentru a interveni perimarea se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
q Instanţa să fi fost învestită cu o cerere care se judecă în primă instanţă sau într-o cale de atac;
q Pricina a rămas în nelucrare timp de un an în materie civilă sau şase luni în materie comercială;
q Lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părţii.

54
 ACHIESAREA
Achiesarea repr. actul de dispoziţie al pârâtului, care recunoaşte pretenţiile reclamantului ori celui care a
pierdut procesul, şi care este de acord cu hotărârea instanţei şi trece la executarea prevederilor ei, putând fi:
q achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului - fie spontan, fie prin
intermediul interogatoriului.
în cazul achiesării nu este necesar consimţământul reclamantului, fiind un act unilateral de voinţă. Dacă pârâtul
recunoaşte numai parţial pretenţiile reclamantului, la cererea acestuia, instanţa va putea pronunţa o hotărâre parţială
care este executorie de drept.
q achiesarea părţii care a pierdut procesul - constă în renunţarea expresă sau tacită la calea de atac a
apelului ori a recursului ori la apelul sau la recursul declarat.
Achiesarea nu operează în procesele în care sunt angajate drepturi asupra cărora nu se poate dispune.

TRANZACŢIA
Tranzacţia reprezintă un contract prin care părţile sting un proces început sau preîntâmpină un proces ce
se poate naşte, prin concesii reciproce la pretenţii sau la prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în
schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.
Părţile se pot prezenta în faţa instanţei, în orice fază a procesului, pentru a prezenta învoiala lor cu privire la
tranzacţie. Fiind un contract ce intervine între părţi, se cer a fi îndeplinite condiţiile de fond şi de formă pentru
încheierea actelor juridice. Părţile trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu, să se refere la drepturi de care
părţile pot dispune şi să fie încheiată în formă autentică, dacă învoiala cuprinde un act solemn.
în cazul coparticipării, tranzacţia încheiată de unul dintre coparticipanţi, nu afectează drepturile celorlalţi.
Instanţa judecătorească este datoare să verifice dacă părţile au capacitate de a încheia tranzacţii, dacă actul este
expresia voinţei lor libere, precum şi dacă prin încheierea tranzacţiei nu se urmăreşte realizarea unor scopuri ilicite.
Dacă părţile se prezintă la termenul fixat pentru judecată, hotărârea se pronunţă de instanţă, în şedinţă, iar dacă
părţile se prezintă în altă zi, instanţa va da hotărârea în camera de consiliu.
Hotărârea prin care se consfinţeşte învoiala părţilor este definitivă şi nu poate fi atacată cu apel, deoarece nu
reprezintă o hotărâre asupra fondului. Poate însă să fie atacată cu recurs. Părţile au la îndemână acţiunea în anulare,
care rezultă din contract, acţiune ce poate fi exercitată şi de procuror.
în ceea ce priveşte căile extraordinare de atac, revizuirea nu este posibilă, deoarece învoiala părţilor, chiar
consemnată într-o hotărâre judecătorească nu este rezultatul unor dezbateri, şi nu stabileşte o stare de fapt care să
fie controlată în raport cu probele administrate sau dispoziţiile legale, reprezentând acordul părţilor. Este admisibilă
contestaţia în anulare, dacă motivele prevăzute de lege sunt compatibile cu o astfel de hotărâre.

55
 CHELTUIELILE DE JUDECATĂ
Cheltuielile de judecată cuprind taxele judiciare de timbru, timbrul judiciar, onorariile avocaţilor şi experţilor,
cheltuieli făcute pentru administrarea probelor ori pentru deplasarea părţilor şi martorilor la instanţă, eventual şi cazarea
lor, dacă locuiesc în altă localitate decât cea a sediului instanţei. Intră, de asemenea, în cuantumul cheltuielilor de
judecată, sumele plătite pentru deplasarea instanţei cu ocazia cercetării locale precum şi salariul cuvenit părţilor sau
martorilor pentru ziua când s-au deplasat la instanţă, şi pe care nu l-au încasat de la locul lor de muncă.
Temeiul juridic al cheltuielilor de judecată îl reprezintă Codul de procedură civilă, care stabileşte că partea care
cade în pretenţiuni (care pierde procesul) va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală.
Reclamantul se află în culpă procesuală dacă:
q dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată ca netimbrată, ori calea de atac exercitată a fost anulată
ca netimbrată sau ca fiind depusă la instanţa care soluţionează calea de atac;
q dacă cererea s-a perimat;
q dacă a chemat în judecată o persoană străină de raportul juridic dedus judecăţii;
q dacă renunţă la judecată sau la dreptul subiectiv;
q dacă pretenţiile sale nu sunt întemeiate, în tot sau în parte. Culpa procesuală
în acest caz, priveşte partea de pretenţii considerate neîntemeiate. Pârâtul se află în culpă procesuală
dacă:
q dacă îşi execută obligaţiile pe parcursul procesului, cu consecinţa respingerii cererii reclamantului ca rămasă fără
obiect. De această dată, chiar dacă reclamantului i s-a respins cererea, el nu este în culpă procesuală, întrucât pornirea
procesului a fost determinată de atitudinea pârâtului care nu şi-a executat obligaţiile la timp; q dacă pârâtul şi-a
executat obligaţia înainte de sesizarea instanţei, dar nu l-a
înştiinţat pe reclamant, ceea ce a determinat declanşarea procesului. Partea care a pierdut procesul va suporta
atât cheltuielile făcute de ea, cât şi cheltuielile făcute de partea care a câştigat, fiind obligată să-i restituie
acesteia cheltuielile avansate.
Drept expresie a principiului disponibilităţii, cheltuielile de judecată nu se acordă din oficiu, ci numai la cerere.
Cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite. în acest scop, la închiderea
dezbaterilor părţile vor prezenta instanţei un decont al cheltuielilor făcute, însoţite de acte doveditoare.

EXECUTAREA VREMELNICĂ A HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI

De regulă, pentru a fi pusă în executare, o hotărâre judecătorească trebuie să fie cel puţin definitivă.
Câtă vreme nu s-a împlinit termenul de apel ori, dacă a fost exercitat apelul, câtă vreme acesta nu a fost soluţionat,
hotărârea nu poate fi pusă în executare silită.
Prin abatere de la regula că numai o hotărâre definitivă este susceptibilă de executare, legiuitorul reglementează
execuţia vremelnică sau provizorie a unei hotărâri nedefinitive.
Execuţia vremelnică poate îmbrăca una din următoarele forme: execuţia vremelnică de drept şi execuţia
vremelnică judecătorească.
Execuţia vremelnică de drept. Cazurile în care hotărârea este executorie de drept sunt limitativ prevăzute lege.
Astfel, hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect:
plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum şi a sumelor cuvenite, potrivit
legii, şomerilor; despăgubiri pentru accidente de muncă;
rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi pensii acordate în
cadrul asigurărilor sociale; despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă
despăgubirile s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice; reparaţii grabnice;
punerea sau ridicarea sigiliilor ori facerea inventarului; pricini privitoare la posesiune, numai în ce priveşte
posesiunea; în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie. Execuţia vremelnică
judecătorească. Potrivit C. proc. civ., instanţa poate încuviinţa executarea vremelnică a hotărârilor privitoare
la bunuri, ori de câte ori va aprecia că măsura este necesară faţă de: temeinicia vădită a dreptului; starea de
insolvabilitate a debitorului; existenţa unei primejdii vădite în întârziere.
Instanţa poate să încuviinţeze execuţia vremelnică dacă: există o cerere în acest sens; hotărârea este privitoare la
bunuri; constată una din situaţiile faţă de care măsura este necesară.
Potrivit C. proc. civ., executarea vremelnică nu se poate încuviinţa:
§ în materie de strămutare de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare
fixă;
§ când prin hotărâre se dispune întabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară.
Execuţia vremelnică poate fi solicitată prin cerere scrisă sau verbală, până la închiderea dezbaterilor în primă
instanţă. Instanţa va putea obliga la darea unei cauţiuni. Pentru fixarea cauţiunii nu se citează părţile decât în cazul în
care legiuitorul prevede aceasta în mod expres.
Dacă cererea a fost respinsă de prima instanţă, ea poate fi făcută din nou în apel.

56
 ÎNDREPTAREA, COMPLETAREA Şl LĂMURIREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI
îndreptarea hotărârii. Potrivit C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerea
părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la
cerere.
Pentru a fi îndreptate, erorile sau omisiunile nu trebuie să existe neapărat în dispozitivul hotărârii sau al încheierii.
Cererea de îndreptare, chiar dacă este privitoare la o hotărâre susceptibilă de executare, poate fi făcută oricând,
iar nu doar în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.
îndreptarea poate fi dispusă la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu.
Cererea de îndreptare este o cerere incidentală, de competenţa instanţei care a dat hotărârea sau încheierea a
cărei îndreptare se urmăreşte. Având această natură, ea va fi soluţionată de un complet în compunerea prevăzută de
lege pentru darea hotărârii în pricina respectivă. Instanţa se pronunţă prin încheiere în camera de consiliu,
încheierea pronunţată este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat îndreptarea.
Lămurirea hotărârii. Potrivit C. proc. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea
sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat
hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice. Cererea poate fi formulată în termenul
prevăzut de lege pentru declararea, după caz, a apelului sau recursului împotriva acelei hotărâri.
Ca atare, spre deosebire de îndreptare, lămurirea hotărârii poate fi dispusă numai la cererea părţilor.
Prin lămurirea hotărârii nu poate fi modificat dispozitivul, ci se clarifică, se interpretează doar măsurile dispuse
de instanţă prin hotărârea a cărei lămurire se doreşte. Această procedură a fost pusă la dispoziţia părţii interesate
atunci când, din culpa instanţei, dispozitivul hotărârii nu este suficient de clar, ceea ce poate genera dificultăţi la
executare. De exemplu, prin hotărâre s-a dispus ca pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate şi
posesie un teren, fără să fie indicate şi vecinătăţile; bunurile ce trebuie predate nu sunt menţionate; suma de bani la
care a fost obligat debitorul nu este specificată etc.
Această procedură este folosită numai atunci când există contradicţii în cadrul dispozitivului, iar nu şi atunci când se
invocă existenţa unor contradicţii între dispozitiv şi considerente.
Cererea se rezolvă de urgenţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părţilor.
încheierea se va ataşa la hotărâre, atât în dosarul cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei.
Pentru soluţionarea acestei cereri, ca de altfel, şi a celei de îndreptare, nu se formează un dosar distinct, ci
cererea este înregistrată în dosarul în care s-a dat încheierea sau hotărârea vizată.
Aspectele precizate anterior, în legătură cu compunerea instanţei care soluţionează cererea de îndreptare şi
cu privire la părţi, sunt. valabile şi pentru această procedură.
încheierea este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat lămurirea.
Completarea hotărârii. în cazul în care, prin hotărârea dată, instanţa a omis să se pronunţe asupra unu capăt de
cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în
acelaşi termen în care se poate declara , după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul
hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare. Această regulă nu este valabilă
în cazul hotărârilor intermediare prin care s-a admis apelul, recursul, contestaţia în anulare ori revizuirea şi s-a fixat
termen pentru evocarea fondului sau s-a admis recursul şi s-a casat cu trimitere spre rejudecare.
Completarea hotărârii se poate cere şi atunci când instanţa a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor,
experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.
Cererea de completare poate fi făcută în acelaşi termen în care se poate declara apel sau recurs împotriva hotărârii,
iar în cazul hotărârii date de instanţa de recurs după casare cu reţinere, în 15 zile de la pronunţare.
Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, prin hotărâre care se va ataşa atât în dosarul cauzei cât şi
în dosarul de hotărâri al instanţei.
în lipsa unui text care să prevadă altfel, judecata se va desfăşura în şedinţă publică.
Hotărârea care se va pronunţa este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat
completarea. Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de completare.

57
 TITLURILE EXECUTORII
Titlul executoriu este înscrisul care, alcătuit în conformitate cu prevederile legii de către organul competent, permite
punerea în executare silită a creanţei pe care o constată.
Până la modificările aduse Codului de procedură civilă în anul 1948, în sistemul codului erau consacrate două
categorii de titluri executorii, hotărârile judecătoreşti şi actele notariale.
A. Hotărârile judecătoreşti
Potrivit legii hotărârea se învesteşte, pentru a fi pusă în executare, cu formula executorie.
Titlul executoriu nu trebuie confundat cu forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti susceptibile de a fi
executate silit, întrucât titlul executoriu, realizat prin învestirea hotărârii judecătoreşti cu formulă executorie, confirmă
doar existenţa creanţei şi faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile necesare punerii în mişcare a executării silite, fără a
influenţa conţinutul actului ce urmează a se executa, în faza executării silite, de regulă, nemaiputându-se discuta
legalitatea sau temeinicia hotărârii ce se execută, pe când forţa executorie este un efect propriu al acestor hotărâri.
B. Hotărârile arbitrale
Pentru ca hotărârea arbitrală să fie învestită cu formulă executorie, instanţa judecătorească verifică dacă
hotărârea arbitrală este definitivă, consultând dosarul arbitrai pe care tribunalul arbitrai ad-hoc are obligaţia să-l
depună la sediul instanţei, în termen de 20 de zile de la comunicarea făcută părţilor, împreună cu dovezile de
comunicare. Dacă arbitrajului a fost organizat de o instituţie permanentă, dosarul se păstrează la această instituţie.
încheierea de învestire cu formulă executorie a hotărârii arbitrale poate fi dată fără citarea părţilor, afară de cazul în
care există îndoieli cu privire la regularitatea hotărârii arbitrale, când se citează şi părţile, procedura de învestire
făcându-se prin aplicarea formulei executorii pe exemplarul hotărârii arbitrale ce a fost comunicată creditorului, cu
aceeaşi procedură ca şi în cazul hotărârii judecătoreşti.
C. Actele autentificate de notarul public
Actul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă, are putere de titlu executoriu la data
exigibilităţii acesteia. în lipsa actului original, poate constitui titlu executoriu duplicatul, iar şi în lipsa acestuia, poate
servi drept titlu executoriu copia legalizată de pe exemplarul înscrisului autentic din arhiva notarului.

58
 CĂILE DE ATAC. NOŢIUNE, CLASIFICARE, PRINCIPII GENERALE
Existenţa căilor legale de atac constituie pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale şi
le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori judiciare, întrucât partea nemulţumită de
hotărârea pronunţată poate contesta fie nerespectarea de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată a
condiţiilor legale în care a avut loc judecata, fie netemeinicia hotărârii întrucât nu este suficient de bine argumentată,
putându-se îndrepta astfel greşelile săvârşite de judecători. în aceeaşi ordine de idei, existenţa căilor legale de
atac este de natură să garanteze şi calitatea actului de justiţie, judecătorii fiind obligaţi să-şi respecte îndatoririle
lor, îndeosebi acelea privitoare la imparţialitatea lor.
Căile de atac reprezintă mijloace procedurale prin care se cere şi se obţine anularea sau reformarea parţială
sau totală a unei hotărâri judecătoreşti, în aceeaşi ordine de idei, căile de atac reprezintă o formă concretă de
manifestare a acţiunii civile, iar în momentul în care partea interesată apelează la o anumită cale de atac, acesta
devine o componentă a dreptului la acţiune pusă în mişcare.
O caracteristică comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează, de regulă, instanţelor
ierarhic superioare. în acest fel se realizează un control judiciar eficient asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate de
judecătorii de la instanţele inferioare. Numai în anumite circumstanţe excepţionale i se permite judecătorului să revină
asupra propriei sale soluţii şi să pronunţe o hotărâre nouă. Este cazul căilor de atac de retractare. De aceea, se spune
în doctrină că în dreptul modern controlul judiciar se întemeiază pe principiul organizării ierarhice a instanţelor
judecătoreşti, el neavând caracterul unui "recurs circular".
Căile de atac reglementate în Codul de procedură civilă pot fi clasificate după mai multe criterii propuse în doctrină,
dintre care cele mai importante vor fi avute în vedere în cele ce urmează:
1. Căi de atac ordinare şi căi de atac extraordinare.
Criteriul distinctiv al acestei clasificări vizează condiţiile de exercitare a căilor legale de atac. Această distincţie
este considerată de către unii autori ca fiind fundamentală, fapt pentru care unii doctrinari nici nu se referă la alte
clasificări.
O cale de atac este ordinară dacă poate fi exercitată de orice parte din proces pentru simplul fapt că
partea respectivă este nemulţumită de hotărârea pronunţată.
Căile extraordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate numai în condiţiile şi pentru motivele strict
determinate de lege.
2. Căi de atac suspensive şi căi de atac nesuspensive de executare
Această distincţie se face în funcţie de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra posibilităţilor de
declanşare imediată a executării silite. în sistemul procesual în vigoare numai apelul se înfăţişează ca o cale
suspensivă de executare.
Recursul, recursul în anulare, contestaţia în anulare şi revizuirea sunt căi de atac nesuspensive de
executare. Prin excepţie de la această regulă recursul se înfăţişează ca o cale de atac suspensivă de executare
atunci când are ca obiect pricini privitoare la: strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau lucrări
având o aşezare fixă, precum şi în alte situaţii arătate expres de lege.
3. Căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare.
Pentru această clasificare, doctrina foloseşte ca principal criteriu de distincţie instanţa competentă a se pronunţa
asupra căilor de atac. Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluţionează de o instanţă
superioară spre a declanşa controlul judiciar. Sunt considerate căi de atac de reformare apelul, recursul şi
recursul în anulare.
Căile de retractare sunt de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea atacată. Fac parte din această din,
urmă categorie contestaţia în anulare şi revizuirea.
4. Căi de atac devolutive şi căi de atac nedevolutive.
Criteriul distinctiv care stă la baza acestei clasificări este acela al întinderii atribuţiilor instanţelor competente să
se pronunţe asupra căilor de atac exercitate şi asupra procesului.
O cale de atac este devolutivă dacă antrenează o rejudecare în fond a pricinii. Aceasta se realizează însă
numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acţiune şi în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac.
Calea de atac devolutivă tipică este apelul, întrucât permite o nouă judecare a cauzei atât sub aspectul
problemelor de fapt stabilite de prima instanţă, cât şi asupra dezlegării date problemelor de drept.
5. Căi de atac comune şi căi de atac speciale
Criteriul acestei distincţii vizează dreptul de a exercita căile de atac. Când acest drept aparţine părţilor sau
procurorului ne aflăm în prezenta unei căi de atac comune.
Când un atare drept este recunoscut numai unui subiect de drept ne aflăm în prezenţa unei căi de atac speciale.
Au acest caracter recursul în interesul legii şi recursul în anulare.
PRINCIPII GENERALE. In ceea ce priveşte principiile generale în materia căilor de atac, trebuie reţinute
următoarele:
§ Căile de atac presupun o hotărâre judecătorească, partea interesată afirmând că hotărârea ar conţine
greşeli sau o injustiţie;
§ Legea trebuie să declare hotărârea respectivă susceptibilă de atac, regula fiind că orice hotărâre
poate fi atacată prin intermediul căilor de atac ordinare;
§ Ca o formă de manifestare a principiului disponibilităţii, specific procesului civil, se reţine şi o altă regulă,
59
anume: manifestarea de voinţă a unei părţi, în sensul de a exercita o cale de atac;
§ Legalitatea căilor de atac este un alt principiu deosebit de important şi a cărei aplicare este incontestabilă
în orice sistem procedural; § Potrivit legii, nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac, atâta timp
cât nu s-a folosit mai întâi calea ordinară de atac prevăzută de lege. Acest principiu al ierarhiei căilor legale
de atac decurge din modul de organizare a instanţelor judecătoreşti într-un sistem piramidal.
§ dreptul de a folosi o cale de atac este unic şi se epuizează prin folosirea lui (unicitatea dreptului de a
exercita o cale de atac);
§ principiul neagravării situaţii părţii în propria cale de atac - "non reformatio in peius"
(principiu consacrat expres odată cu modificările intervenite prin OUG nr. 138/2000). Principiul "non reformatio
in peius" se poate însă răsfrânge şi asupra altor participanţi procesuali decât cei care au exercitat calea de atac. Este
cazul coparticipării procesuale

60
 APELUL. NOŢIUNE, OBIECT, SUBIECTE, CAUZA APELULUI, TERMEN DE DECLARARE
Apelul este mijlocul procesual prin care partea interesată sau procurorul solicită anularea sau schimbarea
hotărârii date în primă instanţă.
în raport de criteriile de clasificare a căilor de atac, apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, comună,
devolutivă şi suspensivă de executare.
Potrivit C. proc. civ., cu modificările aduse în 2003, hotărârile date în primă instanţă de judecătorie şi tribunal
sunt supuse apelului la curtea de apel, dacă prin lege nu se prevede altfel.
împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a
întrerupt cursul judecăţii.
Apelul împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare.
Aşadar, apelul poate avea ca obiect hotărâri date în primă instanţă sau încheieri premergătoare.
Pentru ca o sentinţă să fie susceptibilă de apel, trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe:
§ să fie pronunţată de judecătorie sau de tribunal. Hotărârile date de judecătorii şi tribunale în primă instanţă pot fi
atacate cu apel, indiferent dacă prin ele s-a judecat sau nu fondul pricinii;
§ legea să nu prevadă că hotărârea este fără drept de apel.
încheierile premergătoare, indiferent dacă sunt preparatorii sau interlocutorii, pot fi atacate cu apel numai odată cu
fondul, afară de cazul în care prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.
în principiu, întrucât hotărârea civilă produce efecte relative, numai persoanele care au avut calitatea de parte în
primă instanţă pot să declare apel. în caz contrar, apelul va fi respins ca fiind formulat de o persoană lipsită de
calitate procesuală sau, întrucât calitatea procesuală este o condiţie de admisibilitate a oricărei cereri, ca inadmisibil.
Prin urmare, au legitimare procesuală activă în apel, reclamantul, pârâtul şi intervenienţii. Totuşi, în cazul
intervenientului accesoriu, trebuie să se ţină seama de dispoziţiile C. proc. civ., pentru că el poate să declare apel
numai dacă însăşi partea în favoarea căreia a intervenit a exercitat calea de atac.
Au de asemenea, calitatea de părţi, şi succesorii în drepturi ai părţilor, care sunt reprezentaţi de autorul lor. în
fine, pot fi părţi în primă instanţă, şi deci şi în apel, nu doar titularii drepturilor deduse judecăţii, ci şi persoanele sau
organele cărora Ie-a fost recunoscută legitimare procesuală activă pentru declanşarea procedurii judiciare (ex.
procurorul).
Pentru ca o persoană care a avut calitatea de parte în primă instanţă să poată să declare apel, trebuie să justifice
interesul de a ataca sentinţa. Poate avea un asemenea interes numai partea care a căzut în pretenţii sau
moştenitorii acesteia.
Termenul de apel de drept comun. Potrivit C. proc. civ. (art. 284, alin. 1), termenul de apel este de 15 zile de
la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. C. proc. civ. Prevede, de asemenea, posibilitatea aderării la
apel până la prima zi de înfăţişare în etapa apelului.
Folosind criteriile de clasificare a termenelor procedurale, se poate spune că termenul de apel este imperativ, legal
şi absolut.
Termenul se calculează pe zile libere, neintrând în calcul ziua în care începe să curgă şi ziua în care se
împlineşte. Dacă termenul se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va
prelungi până la sfârşitul primei zile lucrătoare următoare.
Alte termene de apel. Expresia „dacă legea nu prevede altfel", din C. proc. civ., trebuie înţeleasă că se referă fie
la durata termenului, fie la punctul de plecare. Astfel:
§ hotărârea de divorţ poate fi atacată cu apel în termen de 30 de zile de la data comunicării;
§ în materie necontencioasă, termenul de apel curge de la pronunţare pentru cei care au fost de faţă şi de la
comunicare pentru cei lipsă;
§ în materie de mărci şi indicaţii geografice, hotărârea comisiei de reexaminare poate fi atacată cu apel în termen
de 30 de zile de la comunicare;
§ hotărârea comisiei de reexaminare, în materie de desene şi modele industriale, poate fi atacată cu
apel în termen de 3 luni de la comunicare;
§ în materia cambiei, biletului la ordin şi cecului, hotărârea pronunţată asupra opoziţiei poate fi atacată cu apel
în termen de 15 zile de la pronunţare;
§ hotărârea prin care este soluţionată cererea de anulare a brevetului de invenţie poate fi atacată cu apel
în termen de 30 de zile de la comunicare. Termenul de apel pentru procuror. Conform C. proc. civ., pentru
procuror termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la
judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii.

61
 CEREREA DE APEL Şl MOTIVAREA El. FELURILE APELULUI
în general, după cum rezultă din dispoziţiile C. proc. civ., cererea de apel se depune la instanţa a cărei
hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii.
Cererea de apel trebuie să cuprindă următoarele elemente:
q numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi,
după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul
fiscal şi contul bancar. Dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează
să i se facă toate comunicările privind procesul;
q arătarea hotărârii care se atacă. Hotărârea care se atacă trebuie să fie identificată prin număr, data
pronunţării şi instanţa care a pronunţat-o;
q motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;
q dovezile invocate în susţinerea apelului. Cerinţa este prevăzută sub sancţiunea decăderii, şi poate fi
împlinită până la prima zi de înfăţişare;
q semnătura.
în legătură cu motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul se
impun următoarele precizări mai importante:
q cerinţa privitoare la motivarea apelului, care este prevăzută sub sancţiunea
decăderii, poate fi împlinită până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare; q dacă motivele de fapt şi de drept pe
care se întemeiază apelul nu sunt menţionate în cererea de apel şi nici nu sunt depuse până la prima zi de
înfăţişare,
apelul nu va fi respins ca nemotivat, ci instanţa de apel se va pronunţa în fond, numai pe baza celor invocate la
prima instanţă; Sancţiunea decăderii constă în aceea că apelantul nu va mai putea invoca în apel motive noi, care nu
au fost avute în vedere în primă instanţă;
q părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât de cele
invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. în cererea de apel nu trebuie reiterate
motivările din cererile cu care a fost învestită prima instanţă, ci este necesar ca apelantul să arate care sunt motivele
sale de nemulţumire faţă de modul în care s-a desfăşurat prima judecată în fond precum şi faţă de hotărârea
atacată; q numai cererea de apel trebuie să fie depusă, sub sancţiunea nulităţii, la
instanţa a cărei hotărâre se atacă;
q obligarea apelantului de a motiva apelul se justifică şi din necesitatea de a se asigura echilibrul procesual în
această etapă, pentru că intimatul îşi poate pregăti apărarea numai în deplină cunoştinţă a criticilor formulate de
adversar;
q motivele de drept ale apelului nu le constituie textele de lege pe care se întemeiază pretenţiile apelantului
ci, similar motivelor de drept ale cererii de chemare în judecată, reprezintă fundamentul raportului juridic litigios. Atunci
când vorbim despre cererea de apel trebuie să facem deosebirea şi în funcţie de cele două feluri ale apelului -
apelul incident şi apelul provocat,
a. Cererea de apel şi motivarea ei în cazul apelului incident. Potrivit C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar
după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la
schimbarea hotărârii primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare. Dacă apelantul
principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică
cercetarea fondului, aderarea la apel rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul
termenului de apel, ea se consideră apel principal.
Apelul incident se face „printr-o cerere proprie". Această cerere trebuie să fie făcută în scris şi, întrucât apelul
incident este o formă de apel, trebuie să cuprindă elementele prevăzute de C. proc. civ.: numele, domiciliul sau
reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de
înmatriculare în registrul Comerţului, codul fiscal, contul bancar, numărul de telefon şi numărul de fax; arătarea hotărârii
care se atacă; semnătura.
Apelul incident se depune direct la instanţa de apel, iar nu la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
b. Cererea de apel şi motivarea ei în cazul apelului provocat.
în caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces,
intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei
persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură
să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces.
Cererea de apel trebuie să îmbrace forma scrisă şi să aibă conţinutul prevăzut de C. proc. civ (numele, domiciliul
sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de
înmatriculare în registrul Comerţului, codul fiscal, contul bancar, numărul de telefon şi numărul de fax; arătarea hotărârii
care se atacă; semnătura). Se timbrează potrivit aceloraşi reguli stabilite pentru apelul principal.
Spre deosebire de apelul principal, cererea se poate depune în mod valabil direct la instanţa de apel.

62
 PROCEDURA DE JUDECATĂ A APELULUI
§ 1. Procedura prealabilă la instanţa de apel.
După sosirea dovezilor de comunicare a hotărârilor, şi după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile,
arhivarul-registrator va înainta dosarul la instanţa de apel cu adresă semnată de preşedintele instanţei în care se va
consemna: numărul dosarului, numărul şi data hotărârii atacate, numele şi prenumele părţilor care au declarat apel,
numărul copiilor de pe cererea de apel, menţiunea dacă apelul a fost timbrat, în care caz se va indica valoarea taxei
judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, ce au fost achitate. Cererile de apel şi adresa de înaintare a dosarului la
instanţa de apel se ataşează necusute la începutul fiecărui dosar. Dacă se constată întârzieri în restituirea dovezilor
de comunicare a hotărârilor se vor lua măsuri de verificare la oficiul poştal sau la agentul procedural. în funcţie de
rezultatul verificărilor, judecătorul delegat va lua măsurile corespunzătoare.
Preşedintele va înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de
apel pentru toate părţile.
Apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la o singură secţie a instanţei de apel.
Atunci când apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri au fost repartizate la secţii deosebite, preşedintele
ultimei secţii învestite va dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi învestită. Aceasta înseamnă că părţile nu au un
drept de opţiune, astfel încât să aleagă între secţii.
Preşedintele secţiei este cel care va lua următoarele măsuri, în cadrul procedurii prealabile:
§ îndată după primirea dosarului, va dispune fixarea termenului de înfăţişare;
§ după fixarea termenului, va dispune citarea părţilor;
§ preşedintele va dispune totodată ca, odată cu citaţia, să se comunice intimatului o copie de pe cererea de
apel, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-
se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată;
§ în cazul când intimatul nu a primit, în termenul prevăzut, comunicarea motivelor de apel şi a
dovezilor invocate, va putea cere, la prima zi de înfăţişare, un termen înăuntrul căruia să depună la dosar
întâmpinare. Dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost
comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen,
instanţa va dispune amânarea cauzei cu îndeplinirea cerinţelor legale; § repartizează apelul în mod aleatoriu, în sistem
informatizat.
§ 2. întâmpinarea
Comunicându-i cererea de apel împreună cu înscrisurile depuse, preşedintele îi va pune în vedere intimatului să
depună la dosar întâmpinare.
§ 3. Compunerea completului.
Conform legii de organizare judecătorească, judecata apelului se face în compunere cu trei judecători. Dacă
judecarea procurorului a fost obligatorie la judecata în primă instanţă, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, el va trebui să
pună concluzii şi în apel.
Potrivit C. proc. civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în
măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în titlul care reglementează apelul.
Aşadar, se vor aplica şi în apel dispoziţiile privitoare şa înfăţişări şi dezbateri, la condiţiile în care părţile pot fi
reprezentate în justiţie, la invocarea şi soluţionarea excepţiilor, administrarea dovezilor, deliberarea şi pronunţarea
hotărârii, renunţarea, achiesarea, tranzacţia, cu condiţia să nu contravină celor stabilite de Codul de procedură civilă ca
reguli speciale.
O altă regulă specială stabileşte că instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel,stabilirea situaţiei de fapt
şi aplicarea legii de către prima instanţa. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.
O a treia regulă specială este privitoare la probele ce pot fi administrate în etapa apelului. Astfel, instanţa va
putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea
probelor noi propuse în condiţiile legii, dacă se consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei. § 4. Soluţiile pe
care le poate pronunţa instanţa de apel. Instanţa de apel poate să admită apelul, să-l respingă sau să-l
anuleze ca netimbrat ori ca neregulat introdus.
Potrivit C. proc. civ., instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată.
Instanţa de apel va păstra sentinţa atunci când respinge apelul, indiferent dacă soluţia de respingere este
pronunţată în urma analizei fondului căii de atac ori în temeiul unei excepţii procesuale.
Dacă prima instanţă a intrat în cercetarea fondului, ceea ce înseamnă că nu a pronunţat soluţia în baza unei
excepţii procesuale sau s-a pronunţat asupra aspectelor cu care a fost sesizată, şi instanţa superioară de fond
apreciază că hotărârea este greşită, va admite apelul şi, fiind obligată să cerceteze fondul, va schimba sentinţa.
Sentinţa va putea fi schimbată în tot dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
§ devoluţiunea este totală;
§ sentinţa este greşită cu privire la toate aspectele ori cererile cu care prima instanţă a fost învestită;
§ apelul este întemeiat în întregime.
Schimbarea în parte poate fi dispusă în următoarele cazuri:
§ devoluţiunea este totală, dar instanţa de apel ajunge la concluzia că sentinţa este nelegală sau netemeinică
numai cu privire la anumite aspecte;
§ devoluţiunea este parţială, iar critica este întemeiată în tot sau în parte;
63
 § după admiterea apelului, instanţa este obligată să rejudece pricina în fond.
Apelul se admite întotdeauna în întregime, C. proc. civ. neîngăduind admiterea în parte a căii de atac. Numai
schimbarea sentinţei poate fi dispusă în tot sau în parte.
Principiul non reformatio in pejus. Acest principiu, consacrat de Codul nostru de procedură civilă, presupune
ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, situaţia
stabilită prin hotărârea atacată. Altfel spus, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părţii care a exercitat
apelul.
§ 5. Anularea hotărârii.
în cazul în care prima instanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea
fondului şi instanţa de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul,
pronunţând o hotărâre definitivă.
Dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apei stabileşte că a fost necompetentă, anulând
hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională
competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă. în acest caz, precum şi atunci când există vreun alt
motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată şi
hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare.
§ 6. Restituirea dosarului.
După judecarea apelului, dacă hotărârea pronunţată nu a fost atacată cu recurs, astfel încât dosarul cauzei să fie
înaintat instanţei competente să judece recursul, dosarul se restituie pentru executare sau conservare la prima
instanţă.
Potrivit Regulamentului privind organizarea administrativă a instanţelor, dosarele restituite vor fi înregistrate în
aceeaşi zi, în registrul general de dosare şi în registrul informativ, menţionându-se şi data restituirii.

64
 EFECTELE APELULUI
într-o scurtă prezentare, efectele cererii de apel sunt:
a. învesteşte instanţa de apel.
Spre deosebire de judecata în primă instanţă când, prin excepţie de la regulă, judecătorii se mai pot sesiza din
oficiu, instanţele de control judiciar pot fi învestite numai printr-o cerere formulată de cel interesat. Aşadar, dacă
hotărârea de primă instanţă nu este apelată, devine irevocabilă, ceea ce înseamnă că nu mai poate fi atacată nici cu
recurs;
b. suspendă executarea hotărârii atacate.
Apelul declarat în termen suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute
de lege. Drept consecinţă a acestui efect, până la împlinirea termenului de apel, hotărârea nu poate fi pusă în executare
silită.
Efectul suspensiv de executare nu se produce: în „cazurile anume prevăzute de lege"; dacă partea îndreptăţită a
renunţat în mod expres la apel.
c. efect devolutiv.
Apelul este devolutiv în sensul că readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept,
dezbătute în primă instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului. Tocmai datorită acestei particularităţi a
apelului, în sistemul nostru procesual există două grade de jurisdicţie.
Deşi Codul nu consacră în mod expres acest efect, el rezultă din prevederile C. proc. civ., care îngăduie
apelantului să se folosească înaintea instanţei de apel de motivele invocate în primă instanţă.
Limitele efectului devolutiv. Efectul devolutiv al apelului este limitat prin două reguli:
q tantum devolutum quantum apellatum.
Această regulă semnifică faptul că, expresie a principiului disponibilităţii, instanţa de apel va proceda la o nouă
judecată asupra fondului numai în limitele criticii formulate de apelant, deci poate judeca doar atât cât i s-a cerut.
q tantum devolutum quantum judicatum.
Această regulă semnifică faptul că în apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în primă instanţă. Altfel
spus, instanţa de apel este chemată să verifice numai ceea ce s-a judecat în primă instanţă, neputând fi făcute
cereri noi ori modificate elementele pe care aceasta ie-a avut în vedere la darea soluţiei.
Derogări de la limitele efectului devolutiv.
1. Potrivit C. proc. civ., în apel se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la scadenţă şi orice alte
despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe. De asemenea, se va putea solicita compensaţia legală.
2. Intervenţia în interes propriu se poate face şi în instanţa de apel;
3. Cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face chiar înaintea instanţei de recurs. Cu atât
mai mult o asemenea cerere poate fi făcută direct în apel;
4. Conform C. proc. civ., în cazul când motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor la
prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţa
învestită cu judecarea apelului.
Cazuri în care apelul nu are caracter devolutiv
Apelul trebuie considerat că are efect devolutiv numai atunci când se urmăreşte judecarea sau rejudecarea
fondului, nu şi atunci când se solicită anularea sentinţei pentru necompetenţă ori schimbarea hotărârii şi anularea
sau respingerea cererii, ca efect al admiterii unei excepţii peremptorii.

65
 RECURSUL - NOŢIUNE, OBIECT, SUBIECTE, MOTIVE, TERMENUL DE DECLARARE
Faţă de criteriile de clasificare a căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, de reformare,
nedevolutivă, în principiu nesuspensivă de executare, cu excepţia cazului prevăzut de art. 300 alin. 1 C. proc.
civ., şi comună.
Constituie obiect al recursului, hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile
prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
a. hotărârile date fără drept de apel.
Ca regulă, hotărârile date în primă instanţă sunt susceptibile de apel; hotărârile date fără drept de apel constituie
excepţia, şi de aceea trebuie să fie prevăzute în mod expres în lege.
b. hotărârile date în apel.
Asemenea hotărâri sunt supuse recursului indiferent dacă prin ele s-a soluţionat sau nu fondul pricinii.
întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, el nu poate fi exercitat omisso medio, trecând peste calea de
atac a apelului. De aceea, dacă hotărârea dată în apel este pronunţată în temeiul unei excepţii procesuale, critica în
recurs trebuie să privească numai legalitatea acestei soluţii, iar nu însuşi fondul pricinii, de vreme ce instanţa de apei nu
s-a pronunţat asupra fondului. Pe de altă parte, tot în aplicarea regulii enunţate, rezultă că hotărârile date în primă
instanţă care nu au fost atacate cu apel nu mai pot fi atacate nici cu recurs, ele devenind irevocabile.
c. hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
în condiţiile Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, actele administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate cu
recurs, la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -secţia de contencios administrativ, după epuizarea căilor administrativ-
jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare.
d. încheierile premergătoare.
Potrivit C. proc. civ., încheierile premergătoare pot fi atacate cu recurs numai odată cu fondul, afară de cazul în
care prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii iar hotărârea finală este susceptibilă de recurs.
Subiectele recursului:
în materie de recurs trebuie reţinute aceleaşi aspecte ca şi în cazul apelului.
Astfel, în principiu, întrucât hotărârea civilă produce efecte relative, numai persoanele care au avut calitatea de
parte în primă instanţă pot să declare recurs.
Prin urmare, au legitimare procesuală activă în apel, reclamantul, pârâtul şi intervenienţii. Totuşi, în cazul
intervenientului accesoriu, trebuie să se ţină seama de dispoziţiile C. proc. civ., pentru că el poate să declare recurs
numai dacă însăşi partea în favoarea căreia a intervenit a exercitat calea de atac.
Au de asemenea, calitatea de părţi, şi succesorii în drepturi ai părţilor, care sunt reprezentaţi de autorul lor. în
fine, pot fi părţi în primă instanţă, şi deci şi în recurs, nu doar titularii drepturilor deduse judecăţii, ci şi persoanele sau
organele cărora Ie-a fost recunoscută legitimare procesuală activă pentru declanşarea procedurii judiciare
(ex. procurorul).
Pentru ca o persoană care a avut calitatea de parte în primă instanţă să poată să declare recurs, trebuie să
justifice interesul de a ataca sentinţa. Poate avea un asemenea interes numai partea care a căzut în pretenţii sau
moştenitorii acesteia.
Termenul:
Potrivit C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune
altfel. Textul face aplicaţia regulii generale potrivit căreia termenele încep să curgă de la comunicarea actelor de
procedură, dacă legea nu dispune altfel.
Aşadar, termenul de recurs de drept comun este de 15 zile şi curge de la comunicarea hotărârii.
Faţă de criteriile de clasificare a termenelor procedurale, termenul de recurs este imperativ, legal şi absolut.
El se socoteşte pe zile libere, neintrând în calcul ziua în care începe să curgă şi ziua în care se împlineşte. Dacă
termenul se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul
primei zile lucrătoare următoare.
Legea poate să dispună şi altfel, fie în privinţa duratei, fie în privinţa momentului de la care începe să curgă
termenul de recurs. Exemple:
§ hot prin care se soluţionează conflictul de competenţă este supusă recursului în termen de 5 zile de la
comunicare;
§ hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare;
§ încheierea prin care instanţa se pronunţă pe cale principală asupra cererii de asigurare a dovezilor poate fi atacată cu
recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor şi de la comunicare, dacă s-a dat fără
citarea lor;
§ încheierea de suspendare a judecăţii ca şi încheierea prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a
procesului pot fi atacate cu recurs cât timp durează suspendarea;
§ hotărârea care constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare;
§ ordonanţa de adjudecare este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor,
şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor etc.
în ceea ce priveşte termenul de motivare a recursului, potrivit C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi
cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. în concluzie, termenul de depunere a motivelor de recurs are
întotdeauna aceeaşi durată cu termenul pentru exercitarea recursului.
66
 CEREREA DE RECURS Şl MOTIVAREA El. CUPRINS
Potrivit C. proc. civ., recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii. Există însă
legi speciale care prevăd că cererea de recurs se depune la instanţa de recurs.
Cererile de recurs prezentate direct sau primite prin poştă ori curier se înregistrează mai întâi în registrul
general de dosare, după care arhivarul-registrator le predă preşedintelui instanţei care le va rezolva în aceeaşi zi. La
cererea de recurs primită prin poştă se va ataşa şi plicul în care a fost expediată.
în ceea ce priveşte efectele cererii de recurs, pe de o parte, aceasta învesteşte instanţa cu soluţionarea
recursului, iar pe de altă parte, suspendă executarea hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor C. proc. civ., în forma stabilită prin Legea nr. 195/2004, cererea de recurs va cuprinde
următoarele menţiuni:
§ numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi,
după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul
unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi
domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. Această cerinţă nu este
prevăzută sub sancţiunea nulităţii, întrucât elementele de identificare a părţilor se regăsesc în dosar;
§ indicarea hotărârii care se atacă, cerinţă prevăzută sub sancţiunea nulităţii; § motivele de nelegalitate pe care
se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau,după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;
§ semnătura.
Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
Termenul de depunere a motivelor de recurs are întotdeauna aceeaşi durată cu termenul pentru exercitarea
recursului.
în legătură cu motivarea recursului mai trebuie reţinute următoarele:
§ recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
§ termenul de motivare a recursului este un termen legal imperativ, astfel încât sancţiunea nerespectării lui este
decăderea.
§ Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face
posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de lege.

67
 PROCEDURA DE JUDECATĂ A RECURSULUI. SOLUŢII DE RECURS
Procedura prealabilă judecării recursului şi procedura de judecată a acestei căi de atac sunt reglementate de C.
proc. civ. la capitolul referitor la recurs, însă se completează cu dispoziţiile procedurale aplicabile în cazul apelului,
în măsura în care nu sunt potrivnice prevederilor exprese din materia recursului.
în ce priveşte judecata recursului, deliberarea judecătorilor şi pronunţarea hotărârii se aplică, prin asemănare,
dispoziţiile de la prima instanţă. Pentru această etapă C. proc. civ. se limitează să prevadă că preşedintele va da
cuvântul părţilor după citirea raportului. Procurorul vorbeşte cel din urmă, cu excepţia cazului când este parte principală
sau recurent.
Instanţa poate admite recursului, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui.
a. Admiterea recursului.
Casarea hotărârii:
în caz de admitere a recursului, regula este casarea hotărârii, şi ea poate fi pronunţată în următoarele situaţii:
§ recursul este admis pentru motivele prevăzute de C. proc. civ.;
§ instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea
hotărârii nu este posibilă, şi în ambele situaţii este necesară administrarea de probe noi;
§ dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea,
hotărârea atacată va fi casată în întregime pentru a se asigura o judecată unitară.
Modificarea hotărârii:
Atunci când se invocă numai motive de modificare, instanţa de recurs trebuie să se pronunţe printr-o singură
hotărâre, atât asupra recursului, cât şi asupra fondului.
Modificarea poate fi totală sau parţială.
Efectele admiterii recursului:
Potrivit C. proc. civ., hotărârea casată nu are nici o putere. Aţele de executare sau de asigurare făcute în puterea
unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.
Judecata în fond, după casare sau modificare:
în funcţie de modul cum s-a făcut casarea sau modificarea, total sau parţial, se determină limitele în care se va face
judecata după casare sau modificare.
După cum casarea a fost cu reţinere sau cu trimitere, procesul cva fi rejudecat în fond de instanţa de recurs sau de
instanţa de apel ori de instanţa/organul de jurisdicţie competent.
în caz de modificare, rejudecarea fondului o face întotdeauna instanţa de recurs.
b. Respingerea recursului.
Recursul va fi respins, cu consecinţa păstrării hotărârii atacate, atunci când criticile formulate nu sunt întemeiate.
c. Anularea recursului.
Recursul poate fi anulat ca netimbrat, ca neregulat introdus ori ca nemotivat: fie nemotivat în termen, fie atunci
când criticile invocate nu se încadrează în nici unul din motivele prevăzute de lege.
d. Perimarea recursului
Instanţa poate constata perimarea recursului, atunci când a rămas în nelucrare din vina părţilor timp de un an în
materie civilă sau şase luni în materie comercială.
e. Restituirea dosarului.
Dosarul se restituie pentru executare sau conservare la prima instanţă, după ce mai întâi trece, dacă este cazul, pe
la instanţa de apel.
Dosarele restituite vor fi înregistrate în aceeaşi zi, în registrul general de dosare şi în registrul informativ,
menţionându-se şi data restituirii.
în cazul în care hotărârea a fost casată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, dosarul va fi înregistrat ca
şi un nou act de sesizare, făcându-se menţiune despre aceasta şi la poziţiile iniţiale din registrul general de dosare şi
registrul informativ.

68
 CONTESTAŢIA ÎN ANULARE. NOŢIUNE Şl CAZURI
Contestaţia în anulare constituie o creaţie a jurisprudenţei, întrucât nu a fost reglementată prin Codul de la 1865.
Reglementarea contestaţiei în anulare ca o cale de atac distinctă s-a făcut prin Codul din 1948.
Contestaţia în anulare şi-a dovedit utilitatea sa practică în pofida condiţiilor restrictive în care ea poate fi
exercitată. Ea oferă părţilor un mijloc procedural eficient pentru a obţine o nouă judecată în cazul săvârşirii unor
importante neregularităţi procedurale, de natură a nesocoti principiul dreptului la apărare sau al
contradictorialităţii.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin intermediul căreia părţile sau
procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în cazurile limitativ prevăzute de lege, putând fi
exercitată în scopul retractării hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale,
iar nu şi pentru netemeinicie.
Prin contestaţia în anulare se cere însăşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Codul de procedură civilă reglementează două categorii de contestaţii în anulare:
q contestaţia în anulare de drept comun şi
q contestaţia în anulare specială.
Diferenţierea dintre cele două forme ale contestaţiei în anulare are ca temei obiectul şi motivele diferite în care
ele pot fi exercitate. Contestaţia în anulare obişnuită sau comună poate fi exercitată împotriva oricărei hotărâri
judecătoreşti rămase irevocabile, în timp ce contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai împotriva
hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs sau de judecătorii în ultimă instanţă. Totodată, cele două forme ale
contestaţiei în anulare se întemeiază pe motive diferite şi limitativ prevăzute de lege. Condiţiile de admisibilitate
a contestaţiei în anulare sunt deopotrivă diferite, fiind de asemenea, de strictă interpretare.
Pentru contestaţia în anulare de drept comun, C. proc. civ. prevede două condiţii de admisibilitate, şi anume:
hotărârea atacată să fie irevocabilă şi dacă motivele menţionate în lege nu au putut fi invocate pe calea apelului sau
recursului şi două motive: „când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică
privitoare la competenţă" şi „când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost
îndeplinită potrivit cu cerinţele legii", iar pentru contestaţia în anulare specială, C. proc. civ. prevede o singură
condiţie de admisibilitate, care vizează obiectul acesteia - hotărârile instanţelor de recurs şi ale judecătoriilor
pronunţate în prima instanţă - şi două motive: „când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale" şi „când
instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de
casare".
Soluţionarea contestaţiei în anulare. C. proc. civ. nu conţine dispoziţii detaliate cu privire la modul de
soluţionare a contestaţiei în anulare, astfel că în lipsa unor prevederi amănunţite, trebuie admis că normele speciale
se completează în mod corespunzător cu dispoziţiile dreptului comun, cu toate că nu există normă de trimitere la
aplicarea normelor procedurale de drept comun, însă acest principiu trebuie aplicat, întrucât legiuitorul nu poate
reglementa detaliat toate regulile aplicabile unei căi extraordinare de atac.
Astfel, în cazul contestaţiei în anulare îndreptate împotriva unei hotărâri de fond se vor aplica regulile prevăzute
pentru judecata în faţa acestei instanţe, iar în ipoteza contestaţiei prevăzute de art. 318 C. proc. civ. se vor aplica
regulile din materia recursului.
Competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare aparţine instanţei a cărei hotărâre se atacă,
indiferent de motivul invocat, regulă determinată de însăşi natura contestaţiei de a constitui o cale extraordinară
de retractare, iar nu de reformare. Prin intermediul contestaţiei nu se realizează un control judiciar obişnuit, astfel
că, în toate cazurile, competenţa aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea, iar nu unei instanţe superioare.
Motivele contestaţiei trebuie să fie circumscrise la împrejurările limitativ prevăzute de C. proc. civ. Partea nu va
putea invoca cu succes alte motive decât cele care se încadrează în dispoziţiile legale incidente în materie.
Contestaţia se poate face înainte de începerea executării şi în tot timpul ei, până la săvârşirea ultimului act de
executare. împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi
introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an
de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Potrivit C. proc. civ., contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere, dispoziţie care are
menirea de a determina o soluţionare rapidă a cererilor de contestaţie în anulare. Astfel, judecata se va face
întotdeauna cu citarea părţilor şi în şedinţă publică, instanţa luând toate măsurile şi pentru respectarea celorlalte
principii şi a tuturor garanţiilor procesuale.
Asupra contestaţiei în anulare instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de admitere sau de respingere. Soluţia
de respingere a contestaţiei nu ridică probleme deosebite, întrucât se pronunţă, în mod firesc, atunci când instanţa nu a
găsit întemeiate motivele invocate de contestator, de unde rezultă că într-o astfel de împrejurare o nouă contestaţie ar
putea fi exercitată numai pentru motive ce nu au existat la data primei contestaţii.
Soluţia de admitere a contestaţiei are drept efect anularea (retractarea) hotărârii pronunţate, reluarea
procedurii de judecată în vederea înlocuirii hotărârii viciate cu o nouă soluţie.

69
 REVIZUIREA - NOŢIUNE, CARACTERISTICI, OBIECT, SUBIECTE
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai împotriva
hotărârilor definitive, în cazurile şi în condiţiile expres stabilite de lege.
Revizuirea este o cale de atac de retractare, întrucât se adresează aceleiaşi instanţe care a soluţionat pricina în
fond, cerându-i-se să revină asupra hotărârii atacate, în baza noilor împrejurări invocate, care, de regulă, s-au ivit ulterior
pronunţării hotărârii. Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărârea a fost justă în raport de actele dosarului
existente la data pronunţării hotărârii, însă ulterior s-au descoperit materiale noi sau se constată că probele care au
fundamentat-o au fost false, astfel încât situaţia de fapt reţinută de instanţă, văzută prin prisma noilor elemente, nu
mai corespunde realităţii, impunându-se retractarea hotărârii respective. Dacă se invocă motivul privitor la
contrarietatea de hotărâri, cererea de revizuire este de competenţa unei instanţe superioare, nemaiputându-se vorbi
de o retractare propriu-zisă, dar şi în acest caz revizuirea conduce în final la o soluţie ce echivalează cu o retractare,
întrucât instanţa superioară nu exercită un control judiciar, ci în cazul în care admite cererea de revizuire, procedează la
anularea pură şi simplă a celei de-a doua hotărâri.
q Subiectele revizuirii:
In revizuire, părţile se numesc revizuient şi intimat. Poate fi revizuient orice parte care a figurat în procesul finalizat
cu pronunţarea hotărârii ce se atacă, indiferent de poziţia procesuală avută. Simpla calitate de parte în procesul
respectiv nu este suficientă pentru a introduce o cerere de revizuire, cel nemulţumit de hotărâre trebuind să justifice şi
un interes, în sensul de folos practic; în aceleaşi ordine de idei, trebuie să amintim că trebuie respectate şi condiţiile
referitoare la capacitatea procesuală.
în mod excepţional, revizuirea poate fi exercitată şi de alte persoane sau organe cărora, deşi nu au participat la
judecată, legea le conferă legitimare procesuală activă, precum procurorul (indiferent dacă a participat sau nu la
soluţionarea procesului în care s-a pronunţat hotărârea atacată), creditorii chirografari şi succesorii universali sau cu titlu
particular, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii atacate.
q Obiectul revizuirii:
Potrivit C. proc. civ. se poate face revizuirea „unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin
neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul", de unde rezultă că
trebuie să fie vorba de o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei ce a fost dedusă judecăţii. Astfel, se
impune a reţine că hotărârile supuse revizuirii sunt:
q hotărârea de fond a primei instanţe, pronunţată cu ocazia primei judecăţi sau ca urmare a rejudecării fondului
după casarea cu trimitere, care au rămas definitive prin neapelare, prin anularea sau respingerea în temeiul unei
excepţii procesuale a apelului, ori prin perimarea acestuia;
q hotărârile de fond ale instanţelor de apel, pronunţate în primul ciclu procesual sau după casarea cu trimitere;
q hotărârea instanţei de recurs prin care se evocă fondul;
q hotărârea dată în fond, după sau o dată cu admiterea cererii de revizuire;
q hotărârea dată în fond, ca urmare a admiterii unei contestaţii în anulare;
q hotărârile de fond pronunţate în contestaţiile la executare.

70
 CAZURILE DE REVIZUIRE
Art. 322 C. proc. civ. prevede limitativ cazurile (motivele) de revizuire. Unele din aceste motive sunt specifice
revizuirii, în sensul că ele vizează împrejurări noi, survenite după pronunţarea hotărârii, şi în raport cu care starea de fapt
reţinută de instanţă nu mai corespunde realităţii. De exemplu, cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare după
pronunţarea hotărârii, condamnării unui judecător pentru o infracţiune în legătură cu pricina etc. Tot astfel, existenţa
unor motive de revizuire care se întemeiază pe săvârşirea unor erori de ordin procedural. Aşa este cazul în care
dispozitivul hotărârii cuprinde prevederi care nu se pot aduce la îndeplinire ori chiar existenta unor hotărâri definitive
potrivnice.
1. Dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice.
în sensul dispoziţiilor C. proc. civ. revizuirea se poate cere "dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii
potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire", text care vizează o ipoteză riguros determinată şi care implică
următoarele cerinţe: hotărârea să cuprindă dispoziţii potrivnice; dispoziţiile potrivnice să fie cuprinse în chiar dispozitivul
hotărârii, dispoziţiile potrivnice să fie ireconciliabile, adică să nu poată fi aduse la îndeplinire. Nerespectarea acestor
cerinţe nu deschide calea extraordinară de atac a revizuirii.
2. Dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu
s-a pronunţat asupra unui lucru care s-a cerut ori a acordat mai mult decât s-a
cerut.
Acest motiv de revizuire constituie o aplicare a principiului disponibilităţii procesuale, principiu în conformitate
cu care instanţa este ţinută să statueze numai în limitele în care a fost sesizată. Nerespectarea acestor
exigenţe poate conduce la exercitarea recursului sau a revizuirii.
3. Obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă.
în cazul celei de-a treia cauze de revizuire legea are în vedere, de regulă, dispariţia obiectului pricinii după
pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Pentru a ne afla în prezenţa revizuirii este necesar ca prin hotărâre debitorul să fi
fost obligat să predea un bun cert şi determinat. Mijlocul procedural al revizuirii este deschis indiferent de cauzele ce au
determinat dispariţia bunului.
4. Condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, pentru o
infracţiune în legătură cu pricina sau pronunţarea hotărârii în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau
în urma judecăţii.
Această situaţie este vizată de Codul de procedură civilă, în art. 322 pct. 4, care prevede două ipoteze distincte,
prima referindu-se la cazul când "un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat
definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină". Revizuirea poate fi exercitată, pentru acest motiv, doar dacă sunt
întrunite cumulativ mai multe condiţii. Una dintre condiţii vizează existenţa unei hotărâri de condamnare a
judecătorului, martorului sau expertului, de unde rezultă că nu se poate invoca ca temei al revizuirii un alt act
decât o hotărâre penală de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. A doua condiţie a revizuirii
pentru motivul analizat este ca hotărârea de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului să fi rămas definitivă.
A doua ipoteză vizează situaţia când "hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau
în urma judecăţii". Şi în acest caz dovada săvârşirii infracţiunii de fals trebuie să se facă, de regulă, prin hotărârea
de condamnare a autorului pentru săvârşirea infracţiunii de fals.
5. Descoperirea de înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii, reţinute de partea
potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor ori dacă s-a
desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Acest motiv se întemeiază, de asemenea, pe împrejurări care au alterat procesul de stabilire a
adevărului de către instanţa de judecată.
6. Statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau
cei puşi sub curatela nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere.
Aceste dispoziţii sunt incidente în două situaţii strict determinate: lipsa totală de apărare sau apărarea cu viclenie a
persoanelor anterior menţionate. Lipsa totală de apărare - implică neacordarea asistenţei juridice necesare în cazul
persoanelor fizice şi juridice determinate de lege. în această ipoteză revizuirea poate fi exercitată indiferent de motivul
pentru care apărarea părţii nu s-a realizat. Revizuirea nu poate fi solicitată însă în cazul în care părţile au fost
apărate în proces, dar apărarea formulată de apărătorii lor a fost incompletă sau greşită.
A doua ipoteză este incidenţă în cazul apărării persoanelor determinate de acest text cu viclenie. în această
situaţie, reprezentanţii sau apărătorii părţii respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu
rea-credinţă, împrejurare care a condus la pierderea procesului. Astfel, chiar dacă apărarea s-a exercitat prin
manopere dolosive revizuirea nu se va putea exercita dacă partea apărată astfel a avut câştig de cauză în proces. într-o
asemenea situaţie, revizuientul nu mai poate justifica un interes legitim pentru exercitarea căii extraordinare de atac a
revizuirii. Soluţia este identică şi în prima ipoteză, pentru identitate de situaţii.
7. Existenta unor hotărâri potrivnice pronunţate de instanţe de acelaşi grad sau de grad diferit, în una
şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
Acest motiv de revizuire vizează apariţia unei situaţii anormale în opera de administrare a justiţiei.
8. împiedicarea părţii de a se înfăţişa la judecată şi de a înştiinţa instanţa despre aceasta, dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa sa.
Acest motiv de revizuire se referă la situaţia în care părţile au fost legal citate. în caz contrar, părţile se pot plânge
71
pe calea recursului sau pe calea contestaţiei în anulare.
Revizuirea este admisibilă, în condiţiile textului amintit numai dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiţii, astfel:
§ partea să fi fost împiedicată să se înfăţişeze ia judecată şi să încunoştinţeze instanţa despre o atare împrejurare;
împiedicarea trebuie să vizeze ambele împrejurări, respectiv atât înfăţişarea părţii în instanţă, cât şi înştiinţarea
instanţei despre aceasta;
§ împiedicarea să fi fost determinată de o împrejurare mai presus de voinţa părţii. împrejurarea care constituie
un caz de forţă majoră şi care legitimează revizuirea revizuirea, este o stare de fapt ce urmează să fie apreciată de
instanţă în funcţie de circumstanţele cauzei.
9. Dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor
fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă
să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţat (introdusă recent, prin OUG nr.
58/2003, aprobată prin Legea nr. 195/2004).

72
 PROCEDURA DE JUDECATĂ A CERERII DE REVIZUIRE
Potrivit dispoziţiilor C. proc. civ., cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă
şi a cărei revizuire se cere. în situaţii prevăzute expres de lege, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare
în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice. în cazul în care instanţele care au dat
hotărârile potrivnice fac parte din circumscripţii judecătoreşti deosebite, instanţa mai mare în grad la care urmează să se
îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanţei care dat prima hotărâre.
Aşadar, revizuirea este o cale de atac de retractare, de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea a
cărei revizuire se cere.
în cazul în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ea devine o cale de atac de reformare.
Cererea de revizuire este judecată în aceeaşi compunere în care s-a pronunţat hotărârea atacata, desigur, cu
condiţia ca, între timp, să nu se fi modificat legea de organizare judecătorească, întrucât normele de organizare judiciară
sunt de imediată aplicare.
Obiectul cererii de revizuire va privi hotărârea atacată şi motivul revizuirii. Având în vedre că revizuirea se judecă
potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, înseamnă că cererea poate fi modificată
sau completată, dar numai în limitele prevăzute de lege.
în ceea ce priveşte termenul de exercitare, C. proc. civ. stabileşte patru termene în care ar putea fi exercitată
revizuirea: o lună (acesta fiind termenul obişnuit); 15 zile, 3 luni şi 6 luni.
Revizuirea poate fi exercitată în 15 zile de la încetarea împiedicării, atunci când partea a fost împiedicată să se
înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
Termenul de 6 luni a fost stabilit pentru cazul în care statul ori alte persoane juridice de drept public sau de
utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi de loc sau au fost apăraţi cu viclenie
de cei însărcinaţi să-i apere.
Pentru ultimul motiv prevăzut de lege (C. proc. civ.), termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii
Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României.
în celelalte cazuri, termenul este de o lună (termenul obişnuit în materie).

73
 ORDONANŢA PREŞEDINŢIALĂ. CONDIŢII DE ADMISIBILITATE, PROCEDURA DE JUDECATĂ Şl
CĂILE DE ATAC
Ordonanţa preşedinţială se înfăţişează ca un mijloc procedural ce întruneşte condiţiile unei acţiuni civile, însă o
astfel de acţiune prezintă un caracter specific determinat de însăşi caracterul particular al măsurilor ce pot fi luate pe
această cale. De aici rezultă că ordonanţa preşedinţială urmează să îndeplinească o serie de condiţii stabileşte de
lege, dintre care unele sunt de ordin general necesare pentru exercitarea oricărei acţiuni, dar şi unele specifice, proprii
materiei analizate.
în acest sens, C. proc. civ. dispune că: „instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice,
pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-
ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări'. Din conţinutul textului legal,
rezultă două condiţii esenţiale de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale,
astfel:
q urgenţa şi
q caracterul vremelnic al măsurii solicitate (iar, din aceasta din urmă rezultând cea de-a treia condiţie, şi
anume ca prin măsura luată să nu se prejudece fondul pricinii).
Urgenţa nu trebuie confundată cu celeritatea, prin care se înţelege că pricina trebuie soluţionată cu mai multă
operativitate, cu promptitudine, şi care dă dreptul la un mers mai rapid al procedurii obişnuite, însă acest lucru nu
înseamnă că judecata va avea loc pe baza ordonanţei preşedinţiale, sau ca judecata cu celeritate este mai rapidă decât
procedura ordonanţei preşedinţiale, în cadrul căreia urgenţa nu reprezintă o caracteristică a unei cauze de a se
judeca mai rapid, ci o condiţie esenţială, care ţine de însăşi natura ordonanţei preşedinţiale.
„Caracter vremelnic" - trebuie înţeles în sensul că pe calea ordonanţei preşedinţiale nu pot fi luate măsuri
definitive (de exemplu, dărâmarea unei construcţii) sau care să rezolve fondul litigiului dintre părţi, ci numai măsuri
provizorii care să preîntâmpine pierderea unui drept sau o pagubă iminentă şi ireparabilă.
în primul rând trebuie reţinut că cererea de ordonanţă preşedinţială este mijlocul prin care este declanşată
activitatea instanţei. Caracterul contencios al procedurii ordonanţei preşedinţiale rezultă nu doar din interesele contrare
pe care le promovează părţile, ci şi din modul de reglementare a instituţiei.
Sesizarea instanţei competente se realizează prin formularea cererii de către persoana interesată. în lipsa unor
dispoziţii derogatorii de la dreptul comun privitoare la conţinutul cererii urmează să se aplice normele dreptului comun;
rezultă că cererea de ordonanţă preşedinţială va trebui să cuprindă menţiuni privitoare la: numele, domiciliul sau
reşedinţa părţilor; calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci când nu participă în nume propriu la activitatea
judiciară; arătarea măsurii ce urmează să fie luată prin ordonanţă; arătarea motivelor pe care se întemeiază cererea;
arătarea dovezilor de care înţelege să se folosească reclamantul si semnătura acestuia.
Dreptul de a sesiza instanţa cu o cerere de ordonanţă preşedinţială revine părţii interesate în păstrarea unui drept
care s-ar păgubi prin întârziere, în prevenirea unei pagube iminente ce nu s-ar putea repara sau în înlăturarea piedicilor
ce s-ar ivi cu prilejul executării silite.
Cererea de ordonanţă preşedinţială poate fi promovată şi de procuror.
Un mod specific de sesizare îl constituie referatul executorului judecătoresc prin care instanţa este încunoştinţată
despre ivirea unor piedici survenite cu prilejul executării.
în ce priveşte admisibilitatea intervenţiei voluntare în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale trebuie distins între
intervenţia în interesul uneia dintre părţi şi intervenţia principală. Astfel, intervenţia principală poate fi promovată, în
principiu, în cadrul oricărei cereri de ordonanţă preşedinţială, admisibilitatea cererii fiind condiţionată de justificarea unui
interes al terţului, întreaga activitate procesuală a terţului fiind limitată la discutarea necesităţii luării unei măsuri
vremelnice.
Potrivit C. proc. civ. "ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor şi chiar atunci când există judecată
asupra fondului dreptului". Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că instanţa are posibilitatea de a aprecia
asupra necesităţii citării părţilor, în funcţie de natura cauzei şi de împrejurările care reclamă intervenţia justiţiei.
Judecata se desfăşoară cu respectarea regulilor de drept comun. Astfel, instanţa va urmări respectarea tuturor
regulilor privitoare la: administrarea dovezilor, rezolvarea excepţiilor de procedură, suspendarea şi perimarea procesului,
precum şi la deliberare şi la pronunţarea soluţiei finale.
Competenţa instanţei de judecată se determină potrivit dispoziţiilor legale: "cererea de ordonanţă
preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului", de unde se desprinde
concluzia că în determinarea competenţei trebuie să se tină seama de regulile de drept comun privitoare la
soluţionarea litigiilor în fond.
Prima zi de înfăţişare reprezintă un moment procesual important si în cadrul procedurii de soluţionare a cererii de
ordonanţă preşedinţială. Până în acest moment procesual, reclamantul are posibilitatea de a transforma cererea de
ordonanţă preşedinţială într-o acţiune de drept comun. Această transformare se poate produce, cu acordul tacit sau
expres al pârâtului, în tot cursul procesului.
Prin modificările recente aduce Codului de procedură civilă a fost reintrodus apelul, ca primă cale de atac
ordinară şi apoi recursul.
împotriva ordonanţei preşedinţiale se pot exercita şi căile extraordinare de atac: contestaţia în anulare, revizuirea,
recursul în interesul legii şi recursul în anulare.

74
 PROCEDURA OFERTEI REALE
Oferta de plată, pentru a fi valabilă, trebuie să fie făcută cu respectarea dispoziţiilor legale, respectiv:
q să fie făcută creditorului cu drept de a primi sau celui care a re drept de a primi
pentru el;
q să fie făcută de către o persoană capabilă de a plăti;
q să fie făcută pentru întreaga sumă exigibilă, inclusiv pentru dobânzile datorate si pentru cheltuielile
lichidate şi pentru o sumă oarecare în privinţa cheltuielilor nelichidate;
q termenul sa fie împlinit, dacă a fost în favoarea creditorului; q condiţia sub care datoria s-a contractat să se fi
îndeplinit; q oferta să fie făcută în locul ce s-a hotărât pentru plată, iar dacă locul pentru plată nu s-a stabilit printr-o
convenţie specială, să fie făcută sau creditorului personal, sau la domiciliul acestuia, sau la domiciliul ales in vederea
executării convenţiei; q oferta să fie făcută printr-un executor judecătoresc competent pentru astfel de
cazuri.
Pentru ca debitorul să poată face o ofertă reală, acesta trebuie să cunoască domiciliul creditorului, în afara
cazului în care prin convenţia încheiată între părţii s-a stabilit locul executării obligaţiei.
Procedura ofertei de plată constă într-o somaţie trimisă creditorului, prin intermediul executorului judecătoresc,
în care se arată: ziua, ora şi locul unde suma sau obiectul oferit de către debitor urmează să fie predat.
în cazul în care creditorul primeşte suma sau obiectul oferit, se va încheia un proces-verbal, semnat de către
executor, de către creditor si de către debitor, în care se va constata plata.
în doctrină s-a arătat că oferta se poate face şi în timpul procesului, la bară, întrucât ceea ce poate face
executorul judecătoresc printr-un proces-verbal, cu atât mai mult poate face un judecător printr-o hotărâre, caz în care
nu mai este nevoie de consemnare, instanţa punând pe creditor în întârziere să primească suma, ofertă ce s-ar putea
face şi în apel, întrucât este un mijloc de apărare faţă de acţiunea principală.
Primirea de către creditor a sumei sau a bunului oferit are ca şi consecinţă liberarea debitorului.
în caz contrar, oferta reală este doar o condiţie pentru valabilitatea consemnaţiunii, fără de care nu duce la
liberarea debitorului.

75
 DIVORŢUL PRIN ACORDUL PĂRŢILOR. JUDECATA, PROBELE, MASURI PROVIZORII,
HOTĂRÂREA, CĂI DE ATAC
în dreptul modern sunt cunoscute, de regulă, două forme de desfacere a căsătoriei prin divorţ şi anume:
divorţul "a l'amiable" sau prin consimţământ mutual şi divorţul pentru motive temeinice.
în dreptul nostru, divorţul prin consimţământ mutual a fost introdus în legislaţia procesuală prin Legea nr. 59/1993.
Anterior modificării Codului de procedură civilă, căsătoria putea fi desfăcută numai pentru motive temeinice.
Desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor prezintă următoarele avantaje:
q soţii nu trebuie să invoce motive de divorţ;
q rudele nu sunt puse în situaţia de a depune mărturie;
q procedura este mai simplă şi mai puţin costisitoare;
q unele chestiuni privitoare la efectele divorţului pot fi convenite chiar de soţi etc.
Condiţiile divorţului prin consimţământul ambilor soţi sunt reglementate în Codul familiei, iar Codul de procedură
civilă instituie câteva reguli derogatorii în această materie. Astfel, potrivit art. 38 alin. 2 din Codul familiei: "divorţul
poate fi pronunţat şi numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii":
q până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi
q nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.
Codul de procedură civilă conţine un număr redus de norme procedurale privitoare la această formă de
divorţ, ceea ce înseamnă că, în lipsa unor norme procedurale particulare, se aplică celelalte dispoziţii procedurale din
materia divorţului, cum sunt cele privitoare la citarea părţilor, deliberarea şi pronunţarea hotărârii etc.
O primă normă derogatorie vizează chiar actul de sesizare a instanţei. în acest sens, potrivit C. proc. civ. „cererea
de divorţ trebuie să fie semnată de ambii soţi".
Acordul părţilor trebuie să vizeze şi capetele de cerere accesorii.
După primirea cererii de divorţ preşedintele verifică existenţa consimţământului soţilor. După ce preşedintele
verifică existenta consimţământului, stabileşte un termen de două luni în şedinţă publică. Cu acest prilej instanţa "va
verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea
cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ".
Una din particularităţile divorţului prin consimţământ mutual vizează inutilitatea administrării unor dovezi
pentru soluţionarea cauzei. In acest sens, potrivit dispoziţiilor legale instanţa "va trece la judecarea cererii, fără a
administra probe cu privire la motivele de divorţ".
în materia căilor de atac C. proc. civ. face o singură precizare cu privire la hotărârea de divorţ pronunţată.
Astfel, potrivit C. proc. civ: hotărârea care se pronunţă (...) este definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte divorţul,
soluţie care se justifică tocmai datorită rolului voinţei soţilor în pronunţarea divorţului, de unde rezultă că atâta vreme
cât hotărârea nu este decât un acord al părţilor, omologat de instanţă, nu s-ar mai justifica ca legea să deschidă o cale
ordinară de atac împotriva acelei hotărâri.
Din modul de redactare dispoziţiilor legale rezultă însă că soluţia legii vizează numai partea din hotărâre privitoare
la divorţ, ceea ce înseamnă că împotriva modului de soluţionare a cererilor accesorii pot fi exercitate căile ordinare
de atac. în ceea ce priveşte durata termenului de apel sau de recurs nu există dispoziţii particulare, anume consacrate
de lege pentru divorţul prin consimţământ mutual. în acest caz termenul de apel şi de recurs este de 30 de zile.

76
 PARTAJUL JUDICIAR - NOŢIUNE, DOMENII DE APLICABILITATE, CEREREA DE IEŞIRE DIN INDIVIZIUNE,
COMPETENŢA INSTANŢEI
în situaţia în care acordurile de voinţă al coproprietarilor nu se întâlnesc în vederea realizării partajului
voluntar, precum şi în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile de fond stabilite de C. civ., singura modalitate de
sistare a stării de coproprietate o constituie partajul judiciar.
Partajul judiciar va fi utilizat pentru sistarea coproprietăţii atunci când nu s-a putut realiza partajul voluntar, sau în
cazurile în care acesta este obligatoriu. Conform art. 747 C. civ. partajul judiciar este obligatoriu în următoarele cazuri:
q dacă nu sunt prezenţi (personal sau prin reprezentanţi) toţi coproprietarii;
q dacă între copărtaşi existăm persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi
condiţiile ocrotirii acestora nu au fost îndeplinite.
Pornindu-se de la prevederile art. 730 alin. 1 din Codul civil, literatura de specialitate şi practica judecătorească
au stabilit următoarele modalităţi de realizare a partajului judiciar:
a. atribuirea în natură a bunurilor prin formarea de loturi pentru câţi coproprietari
sunt;
b. plata de sulte valorice corespunzătoare cotelor celorlalţi coproprietarului;
c. împărţeala prin vânzarea bunului la licitaţie.
Aceste operaţiuni sunt reglementate în art. 6735-67312 din Codul de procedură civilă.
Punerea în mişcare a procedurii partajului judiciar se face pe calea introducerii unei acţiuni în justiţie. Prin
intermediul acesteia trebuie rezolvate orice pretenţii reciproce între coindivizari cu privire la masa succesorală.
în cadrul acţiunii de împărţire a unor bunuri pentru a se asigura respectarea principiului egalităţii între
comoştenitori şi pentru a se evita alte procese se impune a se da curs şi cererilor făcute de către părţi cu pe orice
cale privitoare la drepturile şi obligaţiile succesorale, printre care şi cererile de aducere la masa succesorală şi a altor
bunuri, a fructelor acestora şi a datoriilor şi sarcinilor moştenirii. Din categoria sarcinilor succesiunii fac parte şi
cheltuielile de înmormântare.
Din prevederile legii rezultă faptul că datoriile şi sarcinile succesiunii se împart de drept între succesori, din ziua
deschiderii succesiunii, în raport de partea ereditară a fiecăruia.
în cazul în care unul dintre moştenitori a plătit în întregime cheltuielile de înmormântare, acesta se poate
îndrepta împotriva celorlalţi moştenitori pe calea unei acţiuni izvorând din gestiunea de afaceri în cazul în care plata a
fost voluntară.
Dacă a fost obligat să plătească aceste cheltuieli, are contra celorlalţi succesori universali şi cu titlu universal fie
acţiune în garanţie, născută din împărţeală, fie acţiune recursorie, întemeiată pe art. 778 şi 1108 C. civ., referitoare la
subrogaţia legală în drepturile creditorului plătit. Aceste acţiuni sunt considerate ca fiind personale, fiind supuse
termenului general de prescripţie de trei ani, chiar dacă acestea se realizează în cadrul partajului care este o acţiune
imprescriptibilă.
Cererea de partaj succesoral va trebui să cuprindă:
q elementele de identificare a părţilor (nume, prenume, domiciliu).
Pentru a putea produce efecte juridice, trebuie chemaţi la judecată toţi coindivizarii pentru ca hotărârea să
le fie opozabilă. Nu este admisibil un proces de partaj numai între unii dintre coindivizari.
q numele defunctului, data şi locul decesului acestuia;
q masa succesorală supusă partajului, cu enumerarea bunurilor şi valoarea lor provizorie de către reclamant;
q numele şi calitatea celorlalţi coindivizari, cu indicarea cotelor ce li se cuvin din moştenire;
în ceea ce priveşte procesul de partaj, toţi coindivizarii au o calitate procesuală pasivă, de reclamanţi şi pârâţi în
acelaşi timp.
q cereri şi propuneri de atribuire a bunurilor succesorale, cereri de luare a măsurilor asigurătorii de conservare
şi de administrare a bunurilor succesorale până la terminarea procesului;
q motivele de fapt şi de drept ale acţiuni de partaj judiciar;
q mijloacele de probă pe care se întemeiază acţiunea pe care reclamantul le propune în dovedirea ei;
q semnătura reclamantului.
în măsura în care există succesiuni succesive, cu mase succesorale diferite, se va realiza o ieşire din indiviziune
în funcţie de criteriul ordinii cronologice a deschiderii succesiunilor. Ieşirile din indiviziune pot avea loc în cadrul
aceluiaşi proces sau în procese diferite.
Pârâtul va răspunde la cererea de partaj printr-o întâmpinare care va cuprinde:
q excepţiile de procedură pe care înţelege să le ridice la cererea reclamantului;
q răspunsurile la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de partaj;
q dovezile cu care se apără la fiecare capăt de cerere;
q semnătura.
Dacă sunt mai mulţi pârâţi cu aceleaşi interese, ei pot răspunde toţi împreună sau numai om parte dintre ei, printr-o
singură întâmpinare.
întâmpinarea este obligatorie. Ea va trebui depusă cel mai târziu cu cel puţin cinci zile înainte de termenul
stabilit pentru judecată. Nedepunerea întâmpinării în termenul de mai sus atrage decăderea pârâtului din dreptul de a
mai propune şi de a invoca excepţii în afara celor de ordine publică
în cazul în care coindivizarul pârâtul are pretenţii proprii în legătură cu cererea reclamantului el va putea formula o
77
cerere reconvenţională care se va judeca împreună cu cerere de chemare în judecată în cadrul aceluiaşi dosar.
Competenţa materială de judecare a cererii revine judecătoriei în cazul în care valoarea masei succesorale este de
până la două miliarde de lei şi respectiv tribunalelor judeţene sau, după caz Tribunalului Municipiului Bucureşti, dacă
valoarea este de peste două miliarde de lei.
în materie succesorală, competenţa teritorială este de ordine publică şi revine instanţei celui din urmă domiciliu al
defunctului, adică instanţei locului deschiderii succesiunii. Competenţa teritorială, prin derogare de la regulile de drept
comun este absolută, stabilită prin norme imperative.
Judecarea oricărei cereri de partaj privind bunurile asupra cărora părţile au un drept de proprietate în comun se
face cu procedura prevăzută în Codul de procedură civilă, în afara cazurilor în care legea stabileşte o altă procedură.

78
 PROCEDURA DE JUDECATA A CERERII DE PARTAJ JUDICIAR - FAZE (ETAPE)
Judecarea oricărei cereri de partaj privind bunurile asupra cărora părţile au un drept de proprietate în comun se
face cu procedura prevăzută în Codul de procedură civilă, în afara cazurilor în care legea stabileşte o altă procedură.
La prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va cere declaraţii cu privire la fiecare dintre bunurile
supuse împărţelii şi va lua act, dacă este cazul, de recunoaşterile şi de acordul lor cu privire la existenţa bunurilor şi a
locurilor unde acestea se găsesc.
în cursul procesului instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună împărţeală. în cazul în care părţile
ajung la o înţelegere, instanţa va hotărî conform învoielii lor (soluţie consacrată în mod expres de C. pr. civ.). în cazul
în care învoiala priveşte numai anumite bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre
parţială, continuând procesul cu privire la celelalte bunuri.
Dispoziţiile C. proc. civ. privind hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor sunt aplicabile şi în materia procedurii
partajului judiciar.
Dacă părţile nu se învoiesc, instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-
parte ce va reveni fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au
unii faţă de alţii.
Dacă se împarte o moştenire, instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele
comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii. Instanţa va face împărţeala în natură. în temeiul
celor precizate, ea va trece la stabilirea loturilor şi atribuirea acestora. în cazul în care loturile nu sunt egale ca
valoare, ele se vor întregi printr-o sumă de bani.
Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele pentru care instanţa nu are
date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili elementele arătate mai sus, întocmind minuta în conformitate
cu prevederile C. proc. civ.
Prin aceeaşi încheiere instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor. Raportul de
expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, va indica dacă bunurile pot fi sau nu
comod partajabile, în natură şi în ce mod, propunând loturile care urmează a fi atribuite.
în cazul în care după pronunţarea încheierii, dar mai înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală se constată
că există şi alţi comoştenitori sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca privitor la
aceşti comoştenitori sau cu privire la ceste bunuri să fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va da o nouă
încheiere, care va cuprinde, după caz, şi coproprietarii şi bunurile omise.
în aceleaşi condiţii, instanţa poate cu consimţământul tuturor coproprietarilor, să scoată un bun care a fost cuprins
din eroare în masa de împărţit.
La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama şi de acordul părţilor, mărimea cote-părţi ce se cuvine
fiecărui comoştenitor, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari au făcut, mai
înainte de a se cere împărţeala construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.
în cazul în care împărţeala în natură a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii
acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică, la cerea unuia dintre coproprietari, instanţa, prin
încheiere îi poate atribui provizoriu întregul bun.
Dacă mai mulţi coproprietari cer să le acorde bunul, instanţa va ţine seama de criteriile menţionate anterior privind
formarea şi atribuirea loturilor. Dacă coproprietarul căruia i s-a atribuit în mod provizoriu bunul depune, în termenul
stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa prin hotărâre asupra fondului îi va atribui bunul.
în cazul în care nu depune la termenul stabilit sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa va putea atribui
bunul altui coproprietar, în condiţiile expuse anterior.
La cererea unuia dintre coproprietari, instanţa, ţinând cont de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea
să-i atribuie bunul direct prin hotărâre asupra fondului procesului, stabilind totodată, sumele ce se cuvin celorlalţi
coproprietari şi termenul în care este obligat să le plătească.
în cazul în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului, sau deşi acesta a fost atribuit provizoriu,
nu s-a depus în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa prin încheiere va dispune vânzarea
bunului, stabilind totodată, dacă vânzarea se face de către părţi, prin bună-înţelegere sau de către executorul
judecătoresc.
Dacă s-a dispus ca vânzarea bunului să se facă de părţi prin bună învoială, instanţa va stabili şi termenul în care
aceasta va fi efectuată. Termenul nu poate fi mai mare de 6 luni. La împlinirea termenului, părţile vor prezenta instanţei
dovada vânzării.
în cazul în care vânzarea prin bună învoială nu se realizează în termenul menţionat, instanţa, prin încheiere,
va dispune ca vânzarea să fie efectuată de executorul judecătoresc.
încheierile prin care s-a dispus scoaterea în vânzare a bunului pot fi atacate separat cu apel. Dacă nu au fost
astfel atacate, aceste încheieri nu mai pot fi supuse apelului o dată cu hotărârea asupra fondului procesului. După
rămânerea irevocabilă a încheierii prin care s-a dispus vânzarea bunului de către executorul judecătoresc, acesta va
proceda la efectuarea vânzării la licitaţie publică.
Executorul va fixa termenul de licitaţie, care nu va putea depăşi 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile
pentru bunurile imobile, socotite de la data primirii încheierii şi va înştiinţa coproprietarii despre data, ora şi locul vânzării.
Pentru termenul de licitaţie a bunurilor mobile, executorul va întocmi şi afişa publicaţia de vânzare, cu cel puţin 5
zile înainte de acel termen. în cazul vânzării unui bun imobil, executorul va întocmi şi afişa publicaţia de vânzare cu cel
79
puţin 30 de zile înainte de termenul de licitaţie.
Coproprietarii pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la oricare preţ oferit de participanţii la licitaţie. în toate
cazurile, asupra cererii de împărţeală instanţa se va pronunţa prin hotărâre.
Sumele depuse de unul dintre coproprietari pentru ceilalţi precum şi cele rezultate din vânzare vor fi împărţite de
instanţă potrivit dreptului fiecărui coproprietar. în cazul în care partajul nu se poate realiza în nici una din modalităţile
prevăzute de lege, instanţa va hotărî închiderea dosarului.
în cazul în care se va realiza partajul, hotărârea pronunţată de către instanţă constituie titlu executoriu şi este
susceptibilă de executare silită, indiferent dacă prin acţiune s-a cerut sau nu predarea efectivă a bunurilor şi chiar dacă
instanţa nu a dispus predarea. Hotărârea finală de partaj trebuie să desăvârşească împărţeala şi nu doar să arate care
sunt drepturile ce se cuvin părţilor şi nici să menţină starea de indiviziune asupra unor imobile, iar cu privire la alele să
se dispună partajul.

80
 HOTĂRÂREA DE PARTAJ
Hotărârea de partaj este actul final prin care se desăvârşeşte această procedură specială, actul de dispoziţie al
instanţei, care încheie litigiul astfel apărut.
Dacă una dintre părţi a formulat cereri ce s-au dovedit a fi total neîntemeiate şi care au determinat cheltuieli
deosebite de judecată, aceste cheltuieli vor fi suportate exclusiv de partea în cauză.
Partajul succesoral are efect declarativ, dispoziţiile de la art. 786 C. civ., au aplicare generală şi, ca urmare,
partajul are efect declarativ, chiar dacă indiviziunea a izvorât din altă cauză decât moştenirea.
Consecinţele juridice ale efectului declarativ al partajului:
q actele de înstrăinare sau de grevare efectuate de unul dintre copărtaşi cu privire la bunul comun vor fi sau nu
eficace, după cum bunul respectiv a revenit sau nu înstrăinătorului;
q partajul nu este supus publicităţii imobiliare;
q hotărârea de partaj nu poate constitui just titlu pentru invocarea uzucapiunii scurte.
q copărtaşii nu se bucură de acţiunea rezolutorie dacă unii dintre ei nu execută împărţeala, întrucât nu pot
fi consideraţi că şi-au încălcat drepturile, nefiind succesori în drepturi unul faţă de celălalt.
în ceea ce priveşte retroactivitatea hotărârii de partaj, au fost formulate opinii diferite.
Astfel, într-o opinie se consideră că, în cazul soţilor, efectul de împărţire retroactivează până la dată încetării
sau desfacerii căsătoriei, moment până la care regimul juridic al bunurilor a fost acela al devălmăşiei şi numai de la
această dată, pe cote-părţi, iar într-o altă opinie, că dreptul de proprietate comună al soţilor asupra bunurilor nu se
naşte la încetarea sau desfacerea căsătoriei, ci în momentul dobândirii bunurilor, adică în timpul căsătoriei, şi ca urmare,
hotărârea de partaj are efect retroactiv până în acest moment.
Hotărârea de partaj rămasă definitivă constituie titlu executoriu şi este susceptibilă de executare, indiferent
dacă în acţiune s-a cerut sau nu predarea efectivă a bunurilor şi chiar dacă instanţa nu a dispus predarea.
Acţiunea de partaj nu se limitează numai la a constata calitatea de copărtaş a părţilor, la stabilirea masei bunurilor
de împărţit, a cotelor ce se cuvin copărtaşilor din dreptul de proprietate şi loturile atribuite; de îndată ce acţiunea de
partaj a fost soluţionată, părţile sunt îndreptăţite, în virtutea dreptului lor de proprietate excesivă, stabilit prin
hotărârea judecătorească, să pretindă şi predarea efectivă a bunurilor.
Soluţionarea altor probleme decât proprietatea, cum ar fi identitatea bunului sau realitatea deţinerii sale de către
copărtaş, se poate realiza pe calea contestaţiei la executare.
Copărtaşul căruia i s-a atribuit un bun care se află în posesia altei persoane şi are îi contesta acest drept, poate cere
bunul pe calea unei acţiuni în revendicare, în cadrul căreia, în calitate de reclamant, va trebui să facă dovada dreptului
de proprietate. în aceste situaţii, la cererea copartajantilor se va admite introducerea în procesul de partaj a terţilor
deţinători, pentru a se obţine o hotărâre judecătorească care să fie opozabilă şi acestora. Acţiunea de partaj îmbracă în
acest caz aspectul unei acţiuni în revendicare.

81
 OBIECTUL EXECUTĂRII SILITE
Obiectul executării silite este determinat dispoziţiile C. proc. civ.: "Veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse
executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile şi numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor
creditorilor". Textul citat nu reprezintă altceva decât o expresie a principiului potrivit căruia întreaga avere a
debitorului formează gajul general al creditorilor.
Două texte din Codul civil exprimă principiul enunţat mai sus.
§ "oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile,
prezente şi viitoare"(art. 1718 C. civ.);
§ "bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi, şi preţul lor se împarte între ei prin
analogie, afară de cazul când există între creditori cauze legitime de preferinţă" (art. 1719 C. civ.).
In baza acestor dispoziţii, se consideră că întreg patrimoniul debitorului poate fi urmărit de creditori pentru
realizarea creanţelor lor. Dreptul de gaj general al creditorilor comportă însă şi unele excepţii importante. Astfel, de
exemplu, bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de
lege.
Sintagma de obiect al executării silite are semnificaţii diferite, după cum ea se referă la executarea silită directă
sau la executarea silită indirectă.
în cazul executării silite directe obiectul executării silite poartă chiar asupra bunurilor ce formează obiectul
raportului juridic recunoscut prin hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu. Cu alte cuvinte, în acest caz
obiectul executării silite se identifică întocmai cu obiectul obligaţiei stabilite prin titlul executoriu.
Dimpotrivă, în cazul executării silite indirecte obiectul urmăririi este distinct, anume în sensul că el poartă
asupra bunurilor mobile sau imobile ale datornicului, acestea urmând să fie valorificate, în modalităţile prevăzute
de lege, în vederea satisfacerii creanţei. De aceea, în acest din urmă caz ne aflăm în prezenţa unei executări prin
echivalent, iar nu în natură.
Regula generală, şi care se desprinde din textele menţionate mai sus, este aceea că pot forma obiect al
executării silite numai bunurile deţinute de debitor cu titlu de proprietar, iar nu şi cele pe care le deţine în
numele altuia. Totuşi de la această regulă există unele excepţii prevăzute în mod expres de lege. O asemenea
excepţie este, de exemplu: "creditorii care au privilegiu sau ipotecă înscrisă asupra unui imobil îl urmăresc în orice
mână ar trece".
De asemenea, potrivit Codului civil, detentorul este ţinut de a plăti toate capitalurile şi dobânzile exigibile, la
orice sumă s-ar ridica, sau de a lăsa imobilul ipotecat fără nici o rezervă.
Dispoziţii importante în această privinţă regăsim şi în Codul de procedură civilă. Astfel, creditorul ipotecar poate
urmări în acelaşi timp şi imobilele neipotecate ale debitorului.
In privinţa urmăririi silite imobiliare legea consacră şi principiul potrivit căruia aceasta se extinde, de plin drept, şi
asupra bunurilor accesorii imobilului, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi însă urmărite decât o dată
cu imobilul.
în urma completării Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, sa instituit, în mod
expres, posibilitatea urmăririi silite a dreptului de uzufruct asupra unui bun imobil, precum şi a dreptului de
superficie. De asemenea, potrivit art. 488 alin. 3 C. proc. civ., dreptul de superficie poate fi urmărit silit o dată cu
fondul dominant căruia îi profită.
Unele clarificări importante au fost aduse, prin Ordonanţa Guvernului nr. 138/2000, şi în privinţa urmăririi
bunurilor aflate în proprietatea unui minor. Astfel, în privinţa minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie a fost
consacrat principiul potrivit căruia imobilele acestora nu pot fi urmărite silit înaintea urmăririi mobilelor lor. Cu toate
acestea, principiul enunţat nu împiedică executarea silită asupra unui imobil aflat în proprietatea comună a minorului sau
a persoanei puse sub interdicţie şi a unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă obligaţia prevăzută în titlul
executoriu este comună.

82
 EXECUTAREA SILITĂ DIRECTĂ
Executarea silită (urmărirea silită) este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului
recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge - cu concursul organelor de stat
competente - pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le
aduce la îndeplinire, în mod silit.
Legislaţia execuţională reglementează două modalităţi diferite de executare: executarea silită directă şi
executarea silită indirectă.
Executarea silită este directă atunci când creditorul tinde să obţină realizarea în natură a prestaţiei care formează
obiectul obligaţiei debitorului, astfel cum aceasta este înscrisă în titlul executoriu, obligaţie de a face. Această modalitate
de executare mai este cunoscută şi sub denumirea de executare silită în natură. Dacă obiectul obligaţiei debitorului îl
constituie un bun determinat, după natura bunului, mobil sau imobil, executarea silită directă va fi mobiliară sau
imobiliară.
în cazul executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc este cel de la locul aşezării bunului. Tot în
cadrul aceleiaşi modalităţi există şi executarea silită directă a obligaţiilor de a face sau a nu face ceva care implică
faptul personal al debitorului.
Această obligaţie nu poate fi realizată pe calea constrângerii fizice. Singura cale de constrângere pentru a
determina pe debitor să-şi execute obligaţia în natură constă în aplicarea daunelor cominatorii, ca o sancţiune
constând în plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei în natura sa specifică,
sau încuviinţarea de a executa creditorul obligaţia debitorului, dar pe cheltuiala acestuia.
Executarea silită directă sau în natură se realizează sub trei forme: a predării bunurilor mobile; a predării
bunurilor imobile şi a executării altor obligaţii de a face sau a obligaţiei de a nu face.
a. predarea silită a bunurilor mobile.
Procedura predării silite a bunurilor debutează printr-o somaţie transmisă prin executorul judecătoresc debitorului,
pentru a i se oferi acestuia posibilitatea de a se conforma obligaţiei stabilite prin titlul executoriu.
Dacă partea obligată să predea un bun mobil, determinat prin cantitate şi calitate, nu-şi îndeplineşte obligaţia în
termen de o zi de la primirea somaţiei, predarea lui se va face prin executare silită (art. 575 C. proc. civ.).
în scopul realizării executării, executorul judecătoresc va ridica bunul de la debitor sau de la persoana la care se
află, punându-l pe creditor în drepturile sale, stabilite prin titlul executoriu.
Despre aceste operaţii executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal, stabilind totodată cheltuielile de
executare pe care urmează să le plătească debitorul. Procesul-verbal menţionat constituie titlu executoriu.
b. predarea silită a bunurilor imobile.
Procedura predării silite a bunurilor imobile constituie o formă de urmărire directă a obligaţiei care formează
obiectul raportului juridic recunoscut printr-un titlu executoriu. Această formă de executare se poate realiza în cazul
admiterii unei acţiuni în revendicare, a unei acţiuni în evacuare şi în cazul oricărei hotărâri prin care s-a dispus
restituirea sau predarea unui bun imobil.
Această procedură cuprinde, în principiu, aceleaşi etape ca şi în cazul predării silite a bunurilor mobile.
c. executarea silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face (introdusă prin OUGnr. 138/2000).
Necesitatea executării silite se poate ivi nu doar în cazul în care urmăritul a fost obligat printr-un titlu executoriu să
predea un bun mobil sau imobil determinat, ci şi atunci când el a fost obligat să facă ceva sau să se abţină de la o
anumită acţiune.
Astfel, dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face, cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de
10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere irevocabilă, dată
cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului.

EXECUTAREA SILITĂ INDIRECTĂ - IMOBILIARĂ

în primul rând trebuie amintit că executarea silită este indirectă în cazul în care creditorul, ce are de realizat o
creanţă bănească, urmăreşte să-şi îndestuleze creanţa din sumele obţinute prin valorificarea bunurilor debitorului, ori a
celor pe care debitorul le are de primit de la terţe persoane.
Codul de proc civilă reglementează în prezent 4 forme de executare silită indirectă: urmărirea bunurilor mobile,
poprirea, urmărirea silită a fructelor neculese şi recoltelor prinse de rădăcini ş\ urmărirea silită asupra bunurilor imobile.
Urmărirea bunurilor imobile este una dintre cele mai importante forme de executare silită indirectă, ea fiind
folosită cu precădere pentru valorificarea unor creanţe însemnate. în general, această valorificare constituie o
vânzare a bunurilor urmărite, creditorii fiind îndestulaţi din preţul realizat, în anumite cazuri ei fiind însă îndreptăţiţi a
prelua bunul în contul creanţei.
Prin executarea sau urmărirea silită imobiliară - procedură execuţională indirectă - se valorifică bunurile
imobile ale debitorului, în vederea realizării drepturilor creditorului.
Pot forma obiectul urmăririi silite imobiliare şi dreptul de uzufruct asupra unui imobil, precum şi dreptul de
superficie, iar dreptul de servitute poate fi urmărit silit numai odată cu fondul dominant căruia îi profită.
Urmărirea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii imobilului. Mai mult, bunurile
accesorii nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.
Nu orice bun imobiliar poate fi urmărit. Printre bunurile imobile ce nu pot fi urmărite figurează, în principal,
bunurile proprietate publică, inalienabilă conform Constituţiei şi unor legi speciale.
83
 EXECUTAREA SILITĂ INDIRECTĂ - MOBILIARĂ
Urmărirea bunurilor mobile este una din formele de executare silită indirectă frecvent folosită în practică. Ca şi
celelalte forme de executare silită indirectă, urmărirea bunurilor mobile se realizează prin valorificarea bunurilor deţinute
de debitor cu titlu de proprietar. Ea este o executare silită prin echivalent.
Din punct de vedere al conţinutului, urmărirea bunurilor mobile se concretizează într-o vânzare silită, întrucât
determină o transmitere a dreptului de proprietate de la debitor către terţul participant la licitaţie şi care a oferit preţul
cel mai mare. Din preţul obţinut în urma vânzării urmează să fie acoperită creanţa sau creanţele creditorilor.
Urmărirea silită a bunurilor mobile parcurge mai multe etape procedurale în cadrul cărora se realizează unele acte
de natură a pregăti vânzarea prin indisponibilizarea şi sechestrarea bunurilor, apoi prin licitaţie.
Identificarea şi sechestrarea bunurilor mobile. Urmărirea bunurilor mobile nu poate începe decât după
încunoştinţarea debitorului printr-o somaţie. Dacă somaţia nu este urmată de executare, după trecerea unui timp de
cel puţin o zi, executorul judecătoresc se va deplasa la domiciliul datornicului sau la locul unde se află bunurile mobile
proprietatea acestuia şi va proceda la inventarierea şi apoi la sechestrarea lor. în cazul în care există pericol evident de
sustragere a bunurilor de la urmărire, la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, preşedintele instanţei de
executare va putea dispune, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, ca odată cu înmânarea somaţiei să se
aplice şi sechestrul.
Executorul judecătoresc este obligat să procedeze la identificarea si evaluarea bunurilor cu acordul părţilor. în lipsa
unui asemenea acord se va solicita efectuarea unei expertize. Bunurile trebuie evaluate la valoarea lor de circulaţie.
Legea determină şi situaţiile în care executorul judecătoresc trebuie să fie însoţit, sub pedeapsă de nulitate, de un
comisar de poliţie sau de ajutorul său, iar în lipsa acestora de primar sau de un viceprimar. Astfel, prezenţa
organelor de poliţie sau administrative este indispensabilă în următoarele situaţii:
§ dacă uşile datornicului sunt închise şi acesta nu voieşte să le deschidă;
§ dacă nu voieşte a deschide camerele sau mobilele;
§ dacă debitorul lipseşte şi nu este reprezentat de nici o rudă ce locuieşte cu el.
Camerele şi mobilele se vor deschide treptat, iar bunurile găsite se vor consemna într-un proces-verbal.
Vânzarea bunurilor mobile. Executorul judecătoresc poate proceda la valorificarea bunurilor sechestrate prin
vânzare la licitaţie publică, vânzare directă şi prin alte modalităţi admise de lege.
De asemenea, creditorul poate proceda el însuşi la valorificarea bunurilor sechestrate. O astfel de vânzare, însă,
se poate dispune numai cu acordul executorului judecătoresc. Debitorul este obligat să-l informeze în scris pe executor
despre ofertele primite, indicând, după caz, numele sau denumirea şi adresa potenţialului cumpărător, precum şi
termenul în care acesta din urmă se angajează să consemneze preţul propus.
Modalitatea cea mai frecvent folosită, pentru valorificarea bunurilor sechestrate, este vânzarea la licitaţie publică. în
acest caz, executorul judecătoresc, va fixa data, ora şi locul licitaţiei.
Legea acordă o importanţă deosebită publicităţii vânzării. încunoştinţarea publică a terţilor despre licitaţie se face cu
cel puţin trei zile înaintea vânzării.

EXECUTAREA SILITĂ INDIRECTĂ - PRIN POPRIRE

Poprirea este acea formă a executării silite indirecte prin care se valorifică sumele de bani, titlurile de
valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului urmărit de către o terţă persoană,
creditorul subrogându-se în mod condiţionat şi provizoriu în drepturile acestuia din urmă.
Poprirea poate fi folosită nu numai în cazul în care debitorul este o persoană fizică, ci şi în cazul în care acesta
are calitatea de persoană juridică. Vocaţia de a deveni parte într-un raport juridic de poprire are un caracter general, căci
nimeni nu se poate sustrage, în principiu, de la această procedură. Pe de altă parte, poprirea se realizează prin
intermediul unei proceduri ce conferă supleţe şi rapiditate în recuperarea creditului, elemente de natură a o face
preferabilă altor proceduri execuţionale.
în cadrul unei popriri participă, de regulă, trei subiecţi de drept: creditorul urmăritor, denumit şi creditor popritor,
debitorul urmărit, denumit şi debitor poprit şi o terţă persoană, denumită terţ poprit, care datorează o sumă de bani
debitorului urmărit, între aceste trei subiecte de drept se stabilesc tot atâtea raporturi juridice.
Dintre aceste raporturi juridice două preced înfiinţarea popririi. Este vorba de raportul de creanţă dintre creditorul
urmăritor şi debitorul urmărit, precum şi de raportul de creanţă dintre debitorul poprit şi terţul poprit, acesta din urmă
caracterizându-se prin aceea că terţul este dator faţă de debitorul urmărit. Cele două rap juridice menţionate sunt
raporturi de drept substanţial, raporturi de creanţă, care-şi au izvorul, cel mai adesea, în rap contractuale dintre părţi.
Al treilea raport juridic implicat într-o poprire are un caracter cu totul particular, căci el nu precede raportul
execuţional, ci ia naştere tocmai în cadrul procedurii de urmărire silită. Cel de-al treilea raport juridic este tot un raport
de creanţă, un raport de la creditor la debitor, în sensul că debitorul poprit este creditor al terţului. Dar acest raport juridic
se creează prin adresa de înfiinţare sau, după caz, de validare a popririi.
Prin adresa de înfiinţare sau, după caz, prin sentinţa de validare ia naştere raportul de creanţă dintre creditorul
urmăritor şi terţul poprit, în sensul că acesta din urmă va trebui să plătească sumele datorate debitorului - în limitele
necesare pentru acoperirea creanţei - direct în mâinile creditorului urmăritor.
Ob popririi îl constituie sumele de bani pe care terţul poprit le datorează debitorului urmărit. Potrivit legii, sunt
supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale
urmăribile.
84
 CONTESTAŢIA LA EXECUTAREA SILITĂ - COMPETENŢA Şl EFECTELE HOTĂRÂRII
Contestaţia la executare reprezintă mijlocul procedural prin intermediul căruia oricare dintre părţi sau terţele
persoane interesate pot obţine desfiinţarea măsurilor ilegale de urmărire silită. Ea constituie mijlocul
procedural, principal, prin care cei nemulţumiţi de modul de realizare a executării se pot plânge instanţei
competente.
Procedura execuţională se poate realiza numai cu respectarea condiţiilor şi formalităţilor legale, iar nu în mod
arbitrar sau cu nesocotirea drepturilor unor persoane. De aceea, legea a pus la dispoziţia părţilor şi a terţilor
interesaţi un mijloc procedural eficient pentru desfiinţarea acelor acte sau măsuri de executare care s-au realizat cu
ignorarea normelor de drept. în aceasta rezidă însăşi importanţa incontestabilă a contestaţiei la executare.
în determinarea elementelor contestaţiei la executare va trebui să se tină seama şi de natura contestaţiei,
respectiv dacă este o contestaţie la executare propriu-zisă sau o contestaţie la titlu. Acest lucru este deosebit de
important mai cu seamă în privinţa motivării contestaţiei.
Contestaţia la executare va trebui să cuprindă menţiuni privitoare la: numele, prenumele si domiciliul părţilor,
identificarea titlului pe baza căruia se face executarea, motivele contestaţiei, dovezile invocate de contestator şi
semnătura acestuia. Contestaţia se depune la instanţa competentă împreună cu toate înscrisurile de care
contestatorul înţelege să se folosească.
Termenul pentru exercitarea contestaţiei la executare este de 15 zile.
Termenul pentru exercitarea contestaţiei începe să curgă de la data când:
a) contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul de a îndeplini un act de
executare;
b) cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este
înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării
primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit;
c) debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul
act de executare, în cazurile în care nu a primit somaţia sau executarea se face fără somaţie.
în privinţa căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate asupra contestaţiilor la executare Codul de procedură
civilă a stabilit un regim juridic distinct pentru contestaţiile la executare propriu-zise şi pentru contestaţiile la titlu.
Astfel, în privinţa contestaţiilor la executare propriu-zise, C. proc. civ. a instituit principiul potrivit căruia
"hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel...". Cu toate acestea, de la principiul
enunţat există şi două excepţii: prima excepţie vizează hotărârile pronunţate cu privire la împărţirea bunurilor comune
în cadrul judecării contestaţiei la executare; a doua excepţie vizează hotărârile pronunţate asupra acţiunii separate
introduse de un terţ care pretinde un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit.
în privinţa contestaţiilor la titlu legea aplică principiul potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului.
Şi în privinţa competenţei legea face distincţie între contestaţiile la titlu şi contestaţiile la executare propriu-
zisă. Astfel, potrivit C. proc. civ. contestaţiile se introduc la instanţa de executare. Contestaţia privind lămurirea
înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.
Dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de
soluţionare aparţine instanţei de executare.
în concluzie trebuie reţinut că toate contestaţiile la titlu intră în căderea instanţei care a pronunţat hotărârea ce se
execută iar celelalte contestaţii la executare sunt date în competenţa instanţei care execută hotărârea.
Mai este necesară o precizare, anume aceea că în toate cazurile criteriul valoric este irelevant pentru stabilirea
competenţei materiale de soluţionare a contestaţiilor la executare, întrucât normele înscrise C. proc. civ. la această
materie derogă de la dispoziţiile dreptului comun.
Efectele hotărârilor pronunţate asupra contestaţiilor la executare. Cel mai adesea, contestaţia la executare
are un scop limitat, anume acela al anulării unui act de executare silită. Ea poate avea ca finalitate însă chiar
revendicarea bunului urmărit de către o terţă persoană. Drept urmare, şi efectele hotărârii pronunţate depind de
scopul urmărit de contestator, dar aceste efecte trebuie determinate în mod neîndoielnic prin dispozitivul hotărârii
pronunţate asupra contestaţiei.
Mai întâi, este necesar să precizăm că în cazul respingerii contestaţiei nu se ridică probleme deosebite, efectul
firesc al unei asemenea decizii fiind reluarea executării dacă aceasta a fost suspendată. Dacă nu s-a dispus
suspendarea executării cu prilejui judecării contestaţiei activitatea de executare va continua în mod firesc. Hotărârea
de respingere a contestaţiei va avea putere de lucru judecat şi o a doua contestaţie la executare pentru acelaşi motiv
va fi inadmisibilă. în schimb, o a doua contestaţie la executare poate fi primită, în tot cursul executării, dacă ea se
referă la un alt viciu procedural decât cel care a format obiectul primei judecăţi. în toate cazurile contestaţia la
executare, ca şi orice acţiune sau cale de atac, trebuie exercitată cu bună-credinţă.
în cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele
cauzate prin întârzierea executării. Despăgubirea poate fi dispusă ori de câte ori se constată întârzierea
executării, fără ca legea să impună vreo condiţie specială, culpa procesuală a contestatorului fiind suficientă. Dacă
însă se constată reaua-credinţă a contestatorului, el va fi obligat şi la plata unei amenzi.
în cazul admiterii contestaţiei la executare, efectele hotărârii diferă şi în funcţie de motivele invocate de
contestator şi acceptate de către instanţa de judecată. Astfel, potrivit C. proc. civ., în cazul admiterii contestaţiei,
instanţa, după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea
85
executării însăşi, anularea ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost
refuzată.
Prin urmare, legiuitorul determină efectele pe care le produce admiterea contestaţiei, în diferitele sale forme de
manifestare, căci textul vizează atât contestaţiile propriu-zise, cât şi contestaţiile la titlu. Astfel, în cazul contestaţiilor
propriu-zise se va dispune, după caz, anularea actului de executare contestat, îndreptarea acestuia, anularea ori
încetarea executării însăşi.
în cazul contestaţiei la executare ce are ca obiect refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini un act de
urmărire admiterea ei determină obligarea organului de executare la îndeplinirea acelui act.

86
 PRESCRIPŢIA DREPTULUI DE A CERE EXECUTAREA SILITĂ
Prescripţia extinctivă sau liberatorie este un mod de stingere a dreptului material la acţiune, din cauza
neexercitării lui înlăuntrul unui anumit interval prevăzut de lege. Aşadar, daca înlăuntrul intervalului pe care legea
l-a stabilit, interval denumit termen de prescripţie, creditorul nu cheamă în judecată pe debitorul său, el -fiindcă a rămas
prea mult timp inactiv - pierde dreptul material la acţiune, adică nu mai poate cere instanţei judecătoreşti sau vreunui alt
organ de jurisdicţie ocrotirea dreptului său. Din cauza prescripţiei împlinite, acţiunea trebuie să fie respinsă ca prescrisă.
Prin prescripţie se stinge nu numai dreptul material la acţiune, ci şi dreptul de a cere executarea silită. Aceleaşi
consideraţii care nu permit creditorului să-şi exercite dreptul său la acţiune, decât înlăuntrul termenului stabilit de lege, îşi
găsesc aplicare şi în cazul în care creditorul, după obţinerea titlului executoriu, nu manifestă diligenta necesară
pentru a-l pune în executare.
Aplicarea prescripţiei se face, în principiu, din oficiu. Potrivit C. proc civ., împlinirea termenului de prescripţie
face ca orice titlu executoriu să îşi piardă puterea executorie.
Expunerea asupra termenelor de prescripţie reclamă, pe de o parte, înfăţişarea diferitelor termene de prescripţie,
iar pe de altă parte, precizarea felului în care termenul de prescripţie urmează a fi calculat. Cu privire la diferitele
termene de prescripţie, ne vom referi, în primul rând, la termenele de prescripţie ce constituie reglementarea de
bază, deci dreptul comun şi, apoi, la termenele de prescripţie derogatorii de la reglementarea de bază.
Termenul general. Potrivit C. proc. civ., dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă
legea nu prevede altfel. Acesta este termenul general, de drept comun care, în lipsa unei dispoziţii contrare exprese, se
aplică atât în cazul executării silite a titlurilor executorii referitoare la drepturi de creanţă şi drepturi reale mobiliare, cât
şi în cazul executării unor obligaţii nepatrimoniale. Nu ne referim şi la materia acţiunilor reale imobiliare, deoarece în
privinţa titlurilor emise în această materie C. proc. civ. stabileşte că termenul de prescripţie este de 10 ani.
Termenele de prescripţie speciale. în mod excepţional, avem în legislaţia noastră şi alte termene de
prescripţie a executării silite în materie de drepturi patrimoniale. Astfel, amintim cu titlu de exemplu, că
executarea silită a creanţelor bugetare se prescrie: a) în termen de 5 ani de la data naşterii dreptului de a cere
executarea silită pentru creanţele bugetare provenind din impozite, taxe, alte contribuţii stabilite potrivit legii, precum şi
din majorări aferente; b) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului de a cere executarea silită pentru alte creanţe
bugetare decât cele prevăzute la lit. a, precum şi pentru majorările aferente.

87