NUMELE

PERSOANA FIZICĂ
Persoană fizică: omul, privit ca titular de drepturi subiective civile şi de obligaţii civile.
Identificarea persoanei fizice: individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice, deci determinarea
poziţiei sale în viaţa juridică.
În dreptul civil, principalele mijloace (atribute) de identificare a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul şi
starea civilă.
Ca natură juridică, atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale. În mod
excepţional, unele atribute de identificare a persoanei fizice, care însă aparţin altor ramuri de drept, iar nu
dreptului civil, nu sunt drepturi subiective (de exemplu, persoană cu cazier judiciar, recidivist).
 atributele de identificare a persoanei fizice prezintă acele caractere juridice care sunt ale drepturilor
nepatrimoniale:
- au ca obligaţie civilă corelativă acea obligaţia generală şi negativă de a nu li se aduce atingere, obligaţie ce
revine tuturor celorlalte subiecte de drept (sau, cum se spune în doctrină, sunt opozabile erga omnes);
- sunt inalienabile (totuşi, există o excepţie în privinţa numelui, în sensul că, în condiţiile legii, este posibilă o
transmisiune sui-generis);
- sunt insesizabile;
- sunt imprescriptibile extinctiv (cu excepţia unor acţiuni de stare civilă) şi achizitiv;
- nu sunt susceptibile de exercitare prin reprezentare (unele excepţii există în privinţa numelui şi a stării
civile);
- aparţin oricărei persoane fizice.
---- caractere juridice comune + caractere proprii fiecărui atribut de identificare a persoanei fizice (unitatea
numelui, stabilitatea, unicitatea şi obligativitatea domiciliului, indivizibilitatea stării civile).
Atributele de identificare a persoanei fizice pot fi privite şi ca elemente din conţinutul capacităţii de folosinţă
(în sensul de aptitudine a persoanei fizice de a avea drepturile nepatrimoniale prevăzute de lege)  caracte-
rele juridice care sunt ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice (legalitatea, generalitatea, egalitatea,
inalienabilitatea, intangibilitatea şi universalitatea) sunt şi caracterele juridice ale atributelor de identificare a
persoanei fizice.
Numele
a) Numele: atribut de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin care aceasta se
individualizează în familie şi în societate, cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie .
b) Stabilirea numelui de familie al copilului (şi a prenumelui)
În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, trebuie deosebite 3 ipoteze de stabilire a
numelui de familie:
- ipoteza copilului din căsătorie;
- ipoteza copilului din afara căsătoriei;
- ipoteza copilului născut din părinţi necunoscuţi (a copilului care, până la înregistrarea naşterii, nu are filiaţia
stabilită nici faţă de mamă, nici faţă de tată).
În cazul în care părinţii copilului din căsătorie au nume de familie comun , copilul va avea, în mod obligatoriu,
acest nume de familie - regulă imperativă, legea nepermiţând dobândirea de către copil a unui alt nume de
familie decât numele de familie comun al părinţilor.
Dacă părinţii copilului din căsătorie nu au nume de familie comun (deci, la încheierea căsătoriei, fiecare şi-a
păstrat numele de familie avut anterior căsătoriei)  stabilirea numelui de familie al copilului se face prin
învoiala părinţilor, învoială ce trebuie consemnată într-o declaraţie scrisă şi semnată de ambii părinţi. Atunci
când părinţii nu se înţeleg, stabilirea numelui de familie al copilului se face de către primarul localităţii unde
se înregistrează naşterea, prin dispoziţie scrisă, după ascultarea prealabilă a părinţilor. Indiferent de cine
stabileşte numele de familie al copilului (părinţii sau autoritatea administraţiei publice locale), urmează a se
alege una din următoarele posibilităţi:
-copilului i se va stabili, ca nume de familie, numele de familie al tatălui;
1
-copilului i se va stabili, ca nume de familie, numele de familie al mamei;
-copilului i se va stabili, ca nume de familie, acel nume de familie rezultat din reunirea numelor de familie ale
părinţilor.
Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcută de cel care
declară naşterea”. Legea nu limitează numărul cuvintelor care pot fi atribuite cu semnificaţia de prenume şi
nici nu conţine vreun criteriu de determinare a prenumelui, ceea ce înseamnă că, în principiu, părinţii au o
libertate deplină în această privinţă. Totuşi, ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care
sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, caz în care părinţii vor opta pentru alte cuvinte având
semnificaţia de prenume.
În ipoteza copilului din afara căsătoriei, trebuie să deosebim după cum, la naştere, copilul are stabilită filiaţia
numai faţă de un părinte (de regulă, faţă de mamă) sau filiaţia copilului a fost stabilită concomitent faţă de
ambii părinţi.
În cazul în care, la naştere, copilul are stabilită filiaţia numai faţă de un părinte , atunci el dobândeşte numele
de familie pe care îl are acest părinte.
Dacă, la naştere, copilul din afara căsătoriei a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi (mai exact,
ambii părinţi au recunoscut copilul mai înainte de sau, cel mai târziu, o dată cu declararea naşterii acestuia),
atunci numele de familie al copilului se stabileşte ca în cazul în care ar fi vorba despre numele de familie al
copilului din căsătorie, ai cărui părinţi nu au nume de familie comun.
În cazul în care la data declarării naşterii, copilul are stabilită filiaţia numai faţă de un părinte, acesta din
urmă va fixa cuvântul sau cuvintele având semnificaţia de prenume. Dacă la data declarării naşterii, copilul
are stabilită filiaţia faţă de ambii părinţi, atunci, în privinţa stabilirii prenumelui, se va proceda ca şi în cazul
copilului din căsătorie.
Uneori, filiaţia unui copil născut nu este stabilită nici faţă de mamă, nici faţă de tată. Este cazul copilului
găsit, născut deci din părinţi necunoscuţi, precum şi al copilului abandonat de către mamă în spital, dacă
identitatea mamei nu poate fi stabilită
Numele de familie şi prenumele copilului născut din părinţi necunoscuţi se stabilesc, prin dispoziţie, de către
primarul localităţii unde se înregistrează naşterea.
c) Modificarea numelui de familie
Fiind strâns legat de raporturile de familie, numele de familie al unei persoane fizice poate suferi anumite
modificări determinate de schimbările intervenite în starea civilă a acelei persoane.
Modificarea numelui de familie: înlocuirea acestuia datorită unor schimbări intervenite în starea civilă a
persoanei respective.
Schimbările de stare civilă care conduc sau pot conduce la modificarea numelui de familie pot fi grupate
astfel:
- schimbări în filiaţia persoanei fizice;
- schimbări determinate de instituţia adopţiei;
- schimbări generate de instituţia căsătoriei.
Schimbările în filiaţie care determină sau pot determina modificarea numelui de familie:
- stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului născut din părinţi
necunoscuţi;
- stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi
faţă de al doilea părinte;
- admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii;
- admiterea acţiunii în contestarea recunoaşterii voluntare de filiaţie sau admiterea acţiunii în declararea
nulităţii recunoaşterii voluntare de filiaţie, precum şi admiterea acţiunii în contestarea filiaţiei faţă de mamă
atunci când filiaţia rezultă din certificatul de naştere fără însă a exista o folosinţă a stării civile conformă cu
acest certificat ori a acţiunii în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de
paternitate.

2
Cât priveşte incidenţa instituţiei adopţiei asupra modificării numelui de familie, este necesar să se aibe în
vedere nu numai încuviinţarea adopţiei, ci şi desfacerea adopţiei, precum şi declararea nulităţii (desfiinţarea)
adopţiei.
Modificarea numelui de familie poate să intervină sau, după caz, intervine ca efect al încheierii căsătoriei, al
divorţului, precum şi al declarării nulităţii căsătoriei. În schimb, încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre
soţi nu atrage niciodată modificarea numelui de familie al soţului ce a rămas în viaţă.
d) Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui
Schimbarea numelui de familie (sau a prenumelui): înlocuirea, la cerere, a numelui de familie (sau a
prenumelui) cu un alt nume de familie (cu un alt prenume), prin decizie administrativă sau după ce a fost
parcursă procedura administrativă.
e) Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui
Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui intervine atunci când numele de familie sau
prenumele a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia
altei limbi.
Cererea de retranscriere se depune la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor în păstrarea
căreia se află registrele de stare civilă şi se aprobă de primar. Pe baza acestei aprobări, se efectuează
menţiune pe marginea actelor de stare civilă respective.

3
DOMICIULIUL SI RESEDINTA
Domiciliul: atributul de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui
loc având această semnificaţie juridică.
În funcţie de modul de stabilire:
- domiciliul de drept comun;
- domiciliul legal;
- domiciliul ales (domiciliul convenţional) - nu reprezintă un veritabil domiciliu.
Domiciliul de drept comun are ca titular, în principiu, persoana cu capacitate de exerciţiu deplină.
În mod excepţional, şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate avea domiciliu de drept comun.
Astfel, autoritatea tutelară poate încuviinţa copilului, la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de 14 ani,
să îşi schimbe felul învăţăturii ori pregătirii profesionale stabilite de părinţi ori să aibă locuinţa pe care o cere
desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale.
La majorat, persoana fizică îşi vede convertit domiciliul legal în domiciliu de drept comun.
Domiciliul legal: domiciliu care este stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice.
Caracteristicile domiciliului legal:
-e stabilit prin lege;
-are semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor persoane fizice;
-coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercită ocrotirea.
 au domiciliu legal:
- minorul, care are domiciliul legal la părinţii săi ori, după caz, la părintele la care locuieşte statornic, la
părintele care îl ocroteşte sau la tutore;
- persoana pusă sub interdicţie judecătorească, aceasta având domiciliul legal la tutore;
- persoana ocrotită prin curatelă, însă numai atunci când curatorul este în drept să o reprezinte, caz în care
domiciliul curatorului coincide cu domiciliul legal al celui ocrotit.
Domiciliul convenţional (domiciliul ales): locul (adresa) stabilit(ă) prin acordul de voinţă al părţilor în vederea
executării actului juridic în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură - e
vorba despre o convenţie accesorie, care are ca principal efect prorogarea competenţei instanţei.
Având natura juridică a unei convenţii accesorii  domiciliul convenţional e supus cerinţelor legale
referitoare la condiţiile şi efectele actelor juridice, si îşi va găsi aplicare regula accesorium sequitur principale.
În principiu, domiciliul ales nu poate fi schimbat decât prin acordul de voinţă al părţilor. Dacă însă alegerea
de domiciliu s-a făcut exclusiv în favoarea uneia dintre părţi, aceasta poate să renunţe la beneficiul
domiciliului ales.
Există şi situaţii în care domiciliul ales nu îmbracă forma unei convenţii accesorii. EX: în cazul în care cererea
de chemare în judecată e formulată de o persoană care locuieşte în străinătate, atunci, în cererea respectivă,
va trebui să menţioneze şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind
procesul; de asemenea, pârâtul care locuieşte în străinătate are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România
Reşedinţa: atributul de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin indicarea locuinţei vremelnice sau
temporare.
Reşedinţa nu prezintă caracterul de stabilitate şi nici de obligativitate, în schimb, ca şi domiciliul, o persoană
fizică nu poate avea, la un moment dat, decât o singură reşedinţă (unicitatea reşedinţei).
Caractere juridice specifice reşedinţei: vremelnicia, caracterul facultativ.

4
STAREA CIVILA
Starea civilă (statutul civil al persoanei fizice): mijlocul de identificare a persoanei fizice prin indicarea
calităţilor personale având această semnificaţie, potrivit legii.
Conţinutul stării civile diferă după cum aceasta este privită ca drept subiectiv civil nepatrimonial sau ca sumă
a unor calităţi personale.
Dreptul subiectiv de individualizare prin starea civilă cuprinde prerogativele:
-posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă;
-posibilitatea de a pretinde să fie individualizat, de către alţii, prin starea sa civilă;
-posibilitatea de a recurge, în caz de nevoie, la forţa coercitivă a statului.
Ca sumă a unor calităţi personale, starea civilă cuprinde mai multe elemente:
-unele privesc situaţia familială, inclusiv filiaţia şi natura acesteia (din căsătorie, din afara căsătoriei, născut
din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva).
-sexul (bărbat sau femeie), vârsta, cetăţenia etc.
 in principiu, orice calitate ce produce efecte juridice ar putea fi inclusă în starea civilă. Totuşi, vom include
în starea civilă numai acele calităţi inerente oricărei persoane fizice, iar nu şi diversele profesii şi funcţii, chiar
dacă acestea implică drepturi şi obligaţii proprii.
Starea civilă e determinată (fixată) de lege. Legea e cea care fixează starea civilă a unei persoane la
naşterea acesteia, iar persoana respectivă nu poate să îşi modifice direct starea civilă, însă are posibilitatea
de a îndeplini anumite acte care, pe cale de consecinţă, vor antrena schimbări în starea sa civilă.
 pt ca o persoană fizică să dobândească o anume stare civilă, este necesar să in tervină anumite
împrejurări (fapte sau acte juridice): naşterea, adopţia, căsătoria etc., de care legea leagă dife efecte,
interesând statutul juridic al pers.
Starea civilă nu trebuie confundată cu folosinţa stării civile (posesia de stat), întrucât prima noţiune are în
vedere statica, pe când cea de a doua are în vedere dinamica atributului de identificare în discuţie. Deşi
starea civilă nu poate fi dobândită prin simpla ei folosire în fapt, totuşi, această folosire produce anumite
efecte.
Folosinţa stării civile (posesia de stat): starea juridică ce rezultă din întrunirea, cumulativă, a 3
elemente:
- nomen - individualizarea unei persoane prin purtarea numelui ce corespunde stării civile pretinse de acea
persoană;
- tractatus - tratarea, considerarea unei persoane, de către cei apropiaţi, ca fiind persoana căreia îi aparţine
starea civilă de care se prevalează aceasta;
- fama - recun, în familie şi societate, ca fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă de care aceasta se
prevalează.
Efectul principal al posesiei de stat se situează pe tărâm probatoriu. Astfel, posesia de stat (folosinţa stării
civile) prezumă că starea civilă corespunde realităţii, prezumţie ce poate fi completată sau chiar combătută.
Dacă însă posesia de stat este întărită de existenţa unui act de stare civilă (act de naştere) căruia îi
corespunde, deci dacă există concordanţă între posesia de stat şi actul de naştere, atunci prezumţia de
existenţă a acelei stări civile este o prezumţie legală absolută şi irefragabilă.
Diversele elemente ale stării civile pot avea drept cauză fie un act juridic sau jurisdicţional (EX: adopţia,
căsătoria, divorţul etc.), fie un fapt juridic stricto sensu (EX: naşterea, decesul etc.). Principalele fapte şi acte
juridice ce privesc starea civilă a unei persoane sunt consemnate (înregistrate) în înscrisuri ce poartă
denumirea de acte de stare civilă  Inregistrări de stare civilă: operaţiunile juridice de consemnare, în
registrele de stare civilă, a faptelor şi actelor juridice ce privesc starea civilă, precum şi a altor elemente
prevăzute de lege, operaţiuni efectuate, în condiţiile legii, de către organele cu atribuţii de stare civilă.
Există 2 categorii (feluri) de înregistrări de stare civilă:
- înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă - utilizată în cazul naşterii, al căsătoriei şi al
decesului, întocmindu-se, în mod corespunzător, actul de naştere, actul de căsătorie şi actul de deces;

5
- înregistrări sub forma înscrierii de menţiuni marginale în registrele de stare civilă (pe actele de stare civilă)
- utilizată în cazul stabilirii filiaţiei faţă de mamă, al stabilirii filiaţiei faţă de tată, al încuviinţării adopţiei, al
desfiinţării sau desfacerii adopţiei, al desfacerii (divorţului), desfiinţării sau încetării căsătoriei, al schimbării
numelui pe cale administrativă, al schimbării sexului ,
Centralizatorul înregistrărilor de stare civilă este actul de naştere, întrucât orice modificare intervenită în
starea civilă a unei persoane se comunică autorităţii administraţiei publice locale unde s-a întocmit actul de
naştere al persoanei respective în vederea înscrierii menţiunii corespunzătoare.
Actele de stare civilă: actele (instrumentum), din registrele de stare civilă, în care sunt consemnate, de
către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile legii, elementele stării civile.
-În sens restrâns, actele de stare civilă sunt numai actul de naştere, actul de căsătorie şi actul de deces.
-În sens mai larg, urmează a fi incluse în categoria actelor de stare civilă şi certificatele eliberate pe baza
celor 3 acte de stare civilă (certificatul de naştere, certificatul de căsătorie şi certificatul de deces), precum şi
duplicatele acestor certificate, eliberate în condiţiile legii.
Actele de stare civilă au o natură juridică mixtă.
Pentru dreptul civil, ele reprezintă o categorie de înscrisuri autentice. Pentru dreptul administrativ, actul de
stare civilă este, pe de o parte, înscrisul doveditor ( instrumentum) al actului administrativ individual
(negotium) care este înregistrarea de stare civilă, iar, pe de altă parte, un mijloc de evidenţă a populaţiei.
Regimul juridic al actelor de stare civilă cuprinde, pe lângă regulile referitoare la înregistrarea lor iniţială,
anumite reguli privind reconstituirea şi întocmirea ulterioară, precum şi o serie de reguli referitoare la
anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi ale menţiunilor de
pe acestea.
Reconstituirea actelor de stare civilă poate fi cerută atunci când:
- registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
- actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul sau extrasul de pe acest
act.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
- întocmirea actului de naştere sau deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele necesare întocmirii
acestuia;
- întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul soţilor de către ofiţerul de
stare civilă.
Anularea (desfiinţarea) actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora:
sancţiunea care intervine atunci când nu au fost respectate dispoziţiile legale ce reglementează condiţiile de
valabilitate a acestora; EX:
- actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
- actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă sau, după caz, de primăria respectivă (necompetenţa
generală, materială sau teritorială);
- faptul sau actul de stare civilă nu există;
- nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
- menţiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă;
- menţiunea a fost operată cu un text greşit .
Modificarea actelor de stare civilă pp înregistrarea unor menţiuni ce privesc, în general, schimbările în
starea civilă a unei persoane, în ipotezele prevăzute de lege (dar şi în alte ipoteze):
- înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei;
- înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii acesteia;
- înscrierea divorţului, anulării sau desfacerii căsătoriei;
- înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie sau a prenumelui;
- înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei române.
Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora pp îndreptarea unor erori
materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă, EX: dacă există neconcordanţă între cele 2
6
exemplare ale registrelor de stare civilă, dacă la rubrica „numele tatălui” din actul de naştere a fost
înregistrat un alt nume decât cel care trebuia trecut etc.
Completarea actelor de stare civilă pp întregirea acestora cu menţiunile omise, atunci când, din diferite
motive, unele rubrici au rămas libere deşi trebuiau completate, EX, la rubrica „numele tatălui” din actul de
naştere nu a fost trecut nici un nume, deşi la data întocmirii actului de naştere copilul respectiv avea stabilită
filiaţia faţă de tată.
Anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise pe marginea acestora se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Acţiuni de stare civilă: acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente de stare civilă.
Acţiunile de stare civilă nu trebuie confundate cu acţiunile în justiţie ce privesc anularea (desfiinţarea),
modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora.
Deosebiri intre cele 2 categorii de acţiuni în justiţie:
 dupa obiectul acţiunii:
- acţiunea de stare civilă are ca obiect un element al stării civile,
- acţiunea referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare
civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora are ca obiect înregistrarea de stare civilă, deci nu priveşte
starea civilă, ci doar modul în care aceasta (legalmente şi precis stabilită) a fost înregistrată în registrele de
stare civilă  prin aceste acţiuni nu se contestă şi nici nu se solicită schimbarea vreunui element de stare
civilă  aceste acţiuni nu sunt de natură să schimbe însuşi statutul civil al persoanei.
 în privinţa temeiului juridic:
- acţiunile de stare civile se întemeiază pe anumite dispoziţii înscrise în Codul familiei,
-acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă
ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora se fundamentează pe Legea nr. 119/1996.
 dpdv al competenţei materiale:
- unele acţiuni de stare civilă sunt de competenţa materială în primă instanţă a tribunalului (acţiunea în anularea
căsătoriei, acţiunea în încuviinţarea adopţiei, acţiunea în desfiinţarea adopţiei şi acţiunea în desfacerea
adopţiei),
- toate acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de
stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora sunt de competenţa în primă instanţă a judecătoriei.
 dpdv al competenţei teritoriale:
- pentru majoritatea acţiunilor de stare civilă competenţa aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, cu
excepţia cazurilor în care, printr-o normă specială, se stabileşte competenţa teritorială de a soluţiona o
anumită acţiune de stare civilă în favoarea unei alte instanţe (EX: al acţiunii de divorţ, al acţiunilor în materie
de adopţie),
- competenţa teritorială de rezolvare a acţiunii referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea
sau completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora aparţine judecătoriei în a
cărei rază teritorială se află domiciliul sau, după caz, sediul solicitantului.
 dupa eventuala incidenţă a prescripţiei extinctive:
- unele acţiuni de stare civilă (acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei, acţiunea în stabilirea paternităţii,
acţiunea în tăgăduirea paternităţii) sunt prescriptibile extinctiv,
- acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare
civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora sunt, în toate cazurile, imprescriptibile extinctiv.
După obiectul sau finalitatea lor, acţiunile de stare civilă sunt clasificate în:
- acţiuni în reclamaţie de stat: acţiunile prin care se urmăreşte obţinerea altei stări civile (mai exact, altui
element de stare civilă) decât cea existentă la data intentării acţiunii –include: acţiunea în stabilirea
maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii;
- acţiuni în contestaţie de stat: acţiunile prin care se urmăreşte înlăturarea unei stări civile (mai exact, a
unui element de stare civilă), pretins nereale, şi înlocuirea ei cu alta, pretins reală, EX, acţiunea în tăgăduirea
paternităţii, acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate, acţiunea în

7
nulitatea căsătoriei, acţiunea în nulitatea adopţiei, acţiunea în nulitatea recunoaşterii voluntare de
maternitate sau de paternitate etc.;
- acţiuni în modificare de stat: acţiunile prin care se urmăreşte o schimbare, doar pentru viitor, în starea
civilă a persoanei, cea anterioară nefiind contestată. EX: acţiunea de divorţ, acţiunea în desfacerea adopţiei,
acţiunea prin care se solicită schimbarea sexului.
În cazul primelor 2 categorii de acţiuni, hotărârea ce se va pronunţa, în caz de admitere a cererii, va avea un
efect declarativ, în sensul că ea va declara o stare civilă anterioară. EX: în cazul admiterii unei cereri în
stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, stabilirea filiaţiei acestui copil faţă de pârât va avea efecte
nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, pârâtul faţă de care s-a admis acţiunea fiind considerat tatăl
copilului încă de la naşterea acestuia din urmă, iar nu numai din momentul rămânerii definitive a hotărârii
prin care s-a admis cererea în stabilirea paternităţii. Având în vedere efectul declarativ al hotărârilor
respective, se consideră, uneori, că acţiunile în reclamaţie de stat şi acţiunile în contestaţie de stat formează
o singură categorie de acţiuni de stare civilă, în ambele ipoteze fiind vorba de recunoaşterea, cu efect
retroactiv, a unui element de stare civilă contrar celui care, în aparenţă, există la data intentării acţiunii.
În cazul celei de a 3-a categorii, dacă se admite cererea, hotărârea va avea un efect constitutiv, efectele
producându-se numai pentru viitor, nu şi pentru trecut. EX: adopţia se consideră desfăcută de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a desfăcut adopţia, deci, de la această dată,
încetează rudenia creată prin adopţie şi reapare rudenia firească.
In funcţie de sfera persoanelor îndreptăţite să le exercite, deci în raport de legitimarea procesuală activă:
- acţiuni ce pot fi pornite numai de către titularul stării civile, EX: acţiunea de divorţ, precum şi
acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei;
- acţiuni ce pot fi pornite de titular, de reprezentantul legal al acestuia şi de procuror, eventual
şi de alte organe sau persoane expres prevăzute de lege, nu însă de orice persoană care ar
justifica un interes (acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii, acţiunea în
tăgăduirea paternităţii, acţiunea în desfacerea adopţiei);
- acţiuni ce pot fi pornite de orice persoană interesată (acţiunea în contestarea recunoaşterii
voluntare de maternitate, acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de paternitate, acţiunea în
contestarea filiaţiei faţă de mamă atunci când filiaţia rezultă din certificatul de naştere fără însă a exista o
folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat, acţiunea în contestarea existenţei împrejurărilor care să
facă aplicabilă prezumţia de paternitate, acţiunea în declararea nulităţii absolute a căsătoriei, acţiunea în
declararea nulităţii absolute a adopţiei).
Acţiunile de stare civilă sunt acţiuni nepatrimoniale, astfel încât, în principiu, ele nu sunt supuse prescripţiei
extinctive.
Excepţii de la regula imprescriptibilităţii acţiunilor de stare civilă:
-acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei;
-acţiunea în tăgăduirea paternităţii;
-acţiunea în stabilirea paternităţii.
Aplicând regula exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis , rezultă că toate celelalte acţiuni de
stare civilă sunt imprescriptibile extinctiv.

8
INCEPUTUL SI CONTINUTUL CAPACITATII DE FOLOSINTA A PERS FIZICE
Capacitatea civilă a persoanei fizice: partea capacităţii juridice, ce constă în aptitudinea persoanei fizice
de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile şi în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi
subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea civilă a persoanei fizice este alcătuită din 2 elemente:
- capacitatea de folosinţă;
- capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice: partea capacităţii civile care constă în aptitudinea
persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile.
Caractere juridice ale capacitatii civilă de folosinţă a persoanei fizice: legalitate, generalitate, inalienabilitate,
intangibilitate, egalitate şi universalitate.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe, în principiu, de la data naşterii.
Excepţie - drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se va naşte viu– infans
conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur.
Conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice este dat de aptitudinea persoanei fizice de
a avea toate drepturile subiective şi obligaţiile civile. Acest conţinut se obţine din reunirea a 2 laturi: latura
activă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile; latura pasivă, adică aptitudinea
persoanei fizice de a avea obligaţii civile.
Întinderea reală a conţinutului capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice se determină însă prin luarea în
considerare a îngrădirilor acestei capacităţi, astfel cum acestea sunt stabilite prin diverse acte normative.
 în conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice nu intră drepturile interzise prin îngrădirile
capacităţii de folosinţă, drepturile care aparţin altor ramuri de drept
Îngrădirile capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice nu pot exista decât în cazurile şi condiţiile
prevăzute expres de lege, putând fi calificate ca incapacităţi (speciale) de drept civil.

INCETAREA CAPACITATII DE FOLOSINTA A PERS FIZICE

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu moartea persoanei, data morţii fiind şi
data încetării acestei capacităţi.
Poate fi vorba fie de o moarte constatată fizic (direct, adică prin examinarea cadavrului), fie de o moarte
declarată pe cale judecătorească.
Cât priveşte declararea judecătorească a morţii, trebuie deosebite 2 situaţii:
a) declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei;
Pentru declararea judecătorească a morţii în situaţia de drept comun, deci precedată de declararea
dispariţiei, trebuie îndeplinite cumulativ, 3 condiţii de fond:
- să existe o hotărâre definitivă prin care s-a declarat dispariţia, care să fi fost afişată, în extras, la uşa
instanţei şi a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut timp de 30 de zile;
- de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia să fi trecut cel puţin 6 luni;
- de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani.
b) declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a dispariţiei.
Pentru declararea morţii unei persoane neprecedată de declararea dispariţiei, trebuie îndeplinite, cumulativ,
2 condiţii de fond:
- persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională, care îndreptăţeşte a se presupune decesul, precum
fapte de război, accident feroviar, naufragiu şi altele asemănătoare (cutremur, accident aviatic, inundaţie
etc.);
- să fi trecut cel puţin 1 an de la data la care a avut loc împrejurarea în care a dispărut persoana respectivă.

9
CAPACITATEA DE EXERCITIU
Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice: partea capacităţii civile care constă în aptitudinea
persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi executa
obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Premisele capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice sunt:
-existenţa capacităţii civile de folosinţă
-existenţa discernământului, adică existenţa puterii individului de a-şi reprezenta corect consecinţele juridice
ale manifestării sale de voinţă (această premisă se apreciază în raport cu vârsta, precum şi cu starea
sănătăţii minţii).
Regulile referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu vizează numai încheierea actelor juridice civile, însă, în
materie delictuală, prezintă relevanţă numai existenţa discernământului (lipsa acestuia antrenând lipsa
vinovăţiei), cu precizarea că, în unele sisteme de drept, răspunderea civilă pentru fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii se angajează chiar şi în cazul lipsei de discernământ.
Din perspectiva capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice, trebuie să deosebim 3 situaţii:
- lipsa capacităţii civile de exerciţiu;
- capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă;
- capacitatea civilă de exerciţiu deplină.
Caracterele juridice ale capacităţii civile de exerciţiu (depline şi restrânse) a persoanei fizice: legalitatea,
generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea.
LIPSA CAPACITATII DE EXERCITIU A PERS FIZICE
Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu:
- minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
- persoanele puse sub interdicţie judecătorească.
În cazul persoanelor lipsite de capacitate civilă de exerciţiu intervine reprezentarea legală, în sensul că,
pentru aceste persoane, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor legali, adică, după caz, de părinţi ori
părinte, tutore sau curator.
 persoanele lipsite de capacitatea civilă de exerciţiu nu pot participa personal la încheierea actelor juridice
civile, ci numai prin reprezentare legală.
In cazul când reprezentantul legal ar urma să încheie, pentru incapabil, un act juridic de dispoziţie, este
necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
În cazul incapabililor nu este totuşi vorba despre o veritabilă şi totală lipsă a capacităţii de exerciţiu, deoarece,
având în vedere finalitatea instituirii situaţiei (stării) juridice de lipsă a capacităţii de exerciţiu (legiuitorul a
urmărit să asigure ocrotirea anumitor persoane), precum şi împrejurarea că situaţia juridică în discuţie nu
trebuie să funcţioneze împotriva acestei finalităţi, ci numai atât cât este necesar, rezultă că se poate recunoaş-
te celor lipsiţi de capacitate civilă de exerciţiu (uneori, chiar şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese) dreptul de
a efectua în mod valabil anumite acte juridice.
 chiar pentru lipsa capacităţii de exerciţiu există un minimum de conţinut, exprimat în 2 categorii de acte
juridice patrimoniale, precum şi în anumite acte juridice nepatrimoniale ce pot fi încheiate valabil de către
incapabil.
Actele juridice patrimoniale care pot fi încheiate de către cel lipsit de capacitate civilă de exerciţiu, deci fără a
interveni reprezentarea legală:
- actele juridice de conservare;
- actele juridice mărunte, care se încheie aproape zilnic, pentru nevoile obişnuite.
Legea prevede posibilitatea pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu de a face anumite acte juridice
nepatrimoniale: ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani în vederea adopţiei, ascultarea
minorului care a împlinit 10 ani în vederea stabilirii domiciliului său legal, a încredinţării ori, după caz, a
reîncredinţării sale unuia dintre părinţi etc.

10
CAPACITATEA CIVILĂ DE EXERCIŢIU RESTRÂNSĂ
- se dobândeşte la împlinirea vârstei de 14 ani, cu excepţia cazului în care, în acel moment, minorul se află
sub interdicţie judecătorească. Dacă minorul a fost pus sub interdicţie, iar aceasta se ridică în intervalul în
care el are între 14 şi 18 ani, capacitatea de exerciţiu restrânsă va începe pe data ridicării interdicţiei.
Specificul capacităţii civile de exerciţiu restrânse constă în aceea că minorul între 14-18 ani are posibilitatea
să încheie personal acte juridice civile, însă, pentru a fi valabil încheiate, minorul are nevoie, în principiu, de
anumite încuviinţări prealabile
 prin capacitatea de exerciţiu restrânsă nu se exprimă un aspect cantitativ al capacităţii de exerciţiu (în
sensul că minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani ar putea încheia anumite acte juridice), ci însăşi
aptitudinea minorului de 14-18 ani de a încheia personal acte juridice, dar, de regulă, cu încuviinţare
prealabilă.
Acte juridice civile pot fi încheiate personal şi singur de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă ,
deci fără a fi nevoie de vreo încuviinţare prealabilă::
- actele juridice pe care le putea încheia valabil şi până la împlinirea vârstei de 14 ani (actele juridice de
conservare şi actele mărunte);
- depozitul special la C.E.C.;
- actele juridice de administrare, în măsura în care acestea nu sunt lezionare pentru cel cu capacitate de
exerciţiu restrânsă;
- minorul care a împlinit 16 ani poate să dispună, prin testament, de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune
dacă ar fi fost major.
Actele juridice civile nepatrimoniale sau care aparţin altor ramuri de drept ce pot fi efectuate, în mod valabil,
de către cel cu capacitate civilă de exerciţiu restrânsă, singur:
-ascultarea în vederea stabilirii domiciliului legal, încredinţării sau reîncredinţării;
-ascultarea în vederea încuviinţării adopţiei;
-solicitarea schimbării, de către autoritatea tutelară, a felului învăţăturii ori pregătirii profesionale, precum şi a
locuinţei;
-intentarea, de către mama minoră, a acţiunii în stabilirea paternităţii, în numele copilului acesteia din afara
căsătoriei;
-încheierea căsătoriei de către minora care a împlinit vârsta de 16 ani sau, după caz, vârsta de 15 ani;
-încheierea, de către minorul care a împlinit 16 ani, a unui contract individual de muncă .
Acte juridice patrimoniale care pot fi încheiate valabil de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă
numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinţii ori părintele, tutorele sau curatorul):
-actele juridice civile de administrare, atât cele privitoare la un bun ut singuli, cât şi cele privitoare la un
patrimoniu.
In ceea ce priveşte încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal, nu s-ar putea admite o încuviinţare
generală, adică o încuviinţare prealabilă pentru toate actele juridice pe care ar urma să le încheie minorul,
întrucât o asemenea încuviinţare ar echivala cu transformarea, prin voinţa ocrotitorului legal, a capacităţii de
exerciţiu restrânse în capacitate de exerciţiu deplină, iar, în plus, nu ar mai exista certitudinea că ocrotirea
minorului ar fi permanentă şi eficientă  încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal trebuie să fie
dată pentru fiecare act juridic în parte.
Dacă minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie singur un act juridic de administrare, deci fără
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal, actul respectiv va putea fi anulat numai în cazul în care el este
lezionar pentru minor – minor restituitur non tanquam minor, sed tanquam laesus .
Actele juridice de dispoziţie (înstrăinarea, grevarea unui bun cu o sarcină reală, renunţarea la un drept,
tranzacţia, acceptarea unei succesiuni), se încheie personal de către minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, dar cu dublă încuviinţare prealabilă, atât a ocrotitorului legal, cât şi a autorităţii tutelare.
Actele juridice civile care, deşi permise majorului, sunt interzise minorului, inclusiv celui cu capacitate de
exerciţiu restrânsă:
-minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii, şi nici să garanteze obligaţiile altuia;
11
-nu sunt valabile actele juridice încheiate între minor, pe de o parte, şi, pe de altă parte, tutore, soţul
acestuia, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui.
Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil
Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situaţii speciale datorită vârstei, stării de sănătate mintală
sau altor împrejurări deosebite, legea civilă oferă mijloace proprii de ocrotire - ocrotirea minorilor, a alienaţilor
şi debililor mintali, a bolnavilor psihic periculoşi, precum şi a unor persoane fizice care, deşi au capacitate de
exerciţiu deplină, se află în anumite situaţii deosebite, prevăzute de lege.

CAPACITATEA DE FOLOSINTA SI DE EXERCITIU A PERSOANEI JURIDICĂ

Persoană juridică: entitatea (ansamblul de elemente umane şi materiale) care, îndeplinind condiţiile
prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii .
Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele cerinţe, cumulativ:
- să aibă o organizare de sine stătătoare, deci o organizare proprie;
- să aibă un patrimoniu propriu;
- să aibă un scop propriu.
Caractere ale elementelor constitutive ale persoanei juridice:
- sunt legale, în sensul că ele sunt instituite prin lege şi numai un act normativ poate institui sau poate
circumstanţia un asemenea element constitutiv;
- sunt generale, adică sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice, deci, orice entitate, pentru a
dobândi personalitate juridică, trebuie să întrunească cele trei elemente constitutive;
- sunt cumulative, deci entitatea trebuie să întrunească toate cele 3 elemente pentru existenţa calităţii de
persoană juridică, lipsa oricăruia dintre acestea având drept consecinţă inexistenţa personalităţii juridice;
- sunt exclusive, adică cele 3 elemente sunt nu numai necesare, ci şi suficiente pentru ca entitatea să
dobândească, în condiţiile prevăzute de lege, personalitate juridică.
În actele normative aplicabile anumitor categorii de persoane juridice, există dispoziţii care circumstanţiază
un element constitutiv ori altul.
Identificarea persoanei juridice: individualizarea acesteia în raporturile juridice la care participă ca
subiect de drept distinct.
Atributele de identificare a persoanei juridice:
- denumirea: atributul de identificare a persoanei juridice ce constă în cuvântul sau grupul de cuvinte
stabilit, cu această semnificaţie, în condiţiile legii (atributul de identificare a persoanei juridice care
corespunde numelui pentru persoana fizică);
- sediul: atributul de identificare a persoanei juridice prin indicarea unui anumit loc, stabilit cu această
semnificaţie, în condiţiile legii (atributul de identificare a persoanei juridice care corespunde domiciliului
pentru persoana fizică);
- naţionalitatea: apartenenţa la un anumit stat (atributul de identificare a persoanei juridice echivalent
cetăţeniei pentru persoana fizică);
- contul bancar;
- codul fiscal;
- nr de înmatriculare în registrul comerţului sau, după caz, nr de înmatriculare în registrul bancar ori nr de
înscriere în registrul persoanelor juridice;
- capitalul social;

12
- firma (denumirea sub care persoanele juridice care au calitatea de comerciant îşi exercită comerţul şi
semnează, cu precizarea că firma este un atribut de identificare a oricărui comerciant, deci şi a
comerciantului persoană fizică);
- emblema (semnul sau denumirea care deosebeşte o anumită persoană juridică de altele ce desfăşoară
acelaşi fel de activitate);
- marca (semnul susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei
persoane de produsele sau serviciile ce aparţin altor persoane);
- telefon, fax, telex.
Înfiinţarea persoanelor juridice: crearea, în condiţiile legii, a acestui subiect de drept.
În unele situaţii, înfiinţarea unei persoane juridice pp un singur act juridic, căruia legea îi recunoaşte acest
efect creator. În alte situaţii, înfiinţarea unei persoane juridice pp o serie de operaţiuni juridice, care, numai
luate împreună, conduc la crearea persoanei juridice respective.
Moduri de înfiinţare a persoanelor juridice:
- prin actul de dispoziţie al organului de stat competent;
- prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul competent a verifica legalitatea
înfiinţării (prin actul de înfiinţare recunoscut);
- prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului competent a aprecia
oportunitatea înfiinţării (prin actul de înfiinţare autorizat);
- printr-un alt mod reglementat de lege.
Capacitatea civilă a persoanei juridice: aptitudinea de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile
(capacitatea civilă de folosinţă), precum şi aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de
a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere
(capacitatea civilă de exerciţiu).
Capacitatea civilă a persoanei juridice este numai o parte din capacitatea juridică (numită şi capacitate de
drept sau personalitate juridică) a acesteia, deci, este o capacitate de ramură, adică o capacitate de drept
civil.
Inceputul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice:
- persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă de la data înregistrării
lor.
- persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă, în funcţie de modul de înfiin-
ţare aplicabil, după caz, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii actului de
înfiinţare, de la data autorizării înfiinţării, de la data îndeplinirii altei cerinţe pe care legea o prevede.
Excepţie: unele persoane juridice au o capacitate de folosinţă anticipată (numită şi limitată sau restrânsă):
„chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori de data îndeplinirii celorlalte
cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte
drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare,
dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice e determinat de scopul (obiectul de activitate)
pentru care a fost înfiinţată. Cum scopul nu e acelaşi la fiecare persoană juridică  nici capacitatea de
folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele juridice, ci diferă după specialitatea fiecăreia.
 capacitatea de folosinţă a persoanei juridice cuprinde aptitudinea gene rală şi abstractă de a avea toate
acele drepturi şi obligaţii care servesc reali zării scopului pentru care persoana juridică a fost înfiinţată
 principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice: „persoana juridică nu poate avea decât
acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte o dată cu încetarea fiinţei (desfiinţarea) acesteia.
Încetarea persoanei juridice poate avea loc printr-unul din următoarele moduri: reorganizarea sub forma
comasării (absorbţia şi fuziunea) sau sub forma divizării totale; dizolvarea; transformarea.

13
Persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil şi prin încheierea de acte juridice civile, acte a căror
esenţă o reprezintă manifestarea de voinţă  legiuitorul a adoptat soluţia considerării voinţei unei persoane
sau unor persoane din colectivul persoanei juridice ca fiind însăşi voinţa persoanei juridice respective.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se pune în valoare prin organele sale de conducere 
-persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de conducere;
-actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele
persoanei juridice însăşi;
-faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost înde plinite cu
prilejul exercitării funcţiilor lor;
-faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de terţi, cât şi faţă de
persoana juridică.
Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este dat de momentul înfiinţării acesteia, însă,
realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu astfel dobândită este condiţionată, în practică, de desemnarea
organelor sale de conducere. Organele de conducere şi modurile de constituire a acestora sunt reglementate
de o serie de acte normative ce privesc organizarea şi funcţionarea diferitelor categorii de persoane juridice.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinat de 2 limite:
-capacitatea de folosinţă
-pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice respective.
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice corespunde cu încetarea capacităţii sale de folosinţă.

14
REORGANIZAREA PERSOANELOR JURIDICE:
- operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin 2 persoane juridice şi care produce efecte creatoare,
modificatoare sau de încetare a lor.
 elementele care sunt de esenţa reorganizării:
- reorganizarea antrenează cel puţin 2 persoane juridice;
- reorganizarea pp efecte creatoare, modificatoare sau extinctive, care se produc toate ori în parte, în funcţie
de formele reorganizării.
Uneori, chiar şi în anumite acte normative, cuvântul reorganizare este folosit şi cu un alt înţeles – e fie o
restructurare aplicabilă unei singure persoane juridice, fie o reformă economico-socială.
Forme ale reorganizarii:
-comasarea, care se poate realiza fie prin absorbţie, fie prin fuziune; in legislaţia comercială - fuziune
(echivalenta comasării din dreptul comun), care se poate realiza fie prin absorbţie, fie prin contopire
(echivalenta fuziunii din dreptul comun).
-divizarea, care poate să fie o divizare totală sau o divizare parţială.
Absorbţia: formaa de comasare care constă în încorporarea unei persoane juridice, care îşi încetează
existenţa, într-o altă persoană juridică, ce îşi sporeşte astfel activitatea.
 în cazul absorbţiei nu dispar toate persoanele juridice implicate în această formă de reorganizare, ci
numai persoana juridică absorbită, în schimb, persoana juridică absorbantă îşi continuă existenţa ca subiect
de drept.
Fuziunea: forma de comasare care constă în unirea (contopirea) a 2 sau mai multe persoane juridice, care
îşi încetează existenţa, înfiinţându-se astfel o nouă persoană juridică  dispar, ca subiecte de drept, toate
persoanele juridice implicate, iar în locul lor apare o nouă persoană juridică, deci un subiect de drept distinct
de cele existente anterior.
Divizarea totală: forma de divizare care constă în împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice, care îşi încetează existenţa, între 2 sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel
naştere  persoana juridică supusă divizării totale dispare ca subiect de drept, însă, apariţia unui nou
subiect de drept nu este de esenţa divizării totale, deoarece patrimoniul poate fi transmis către două (sau
mai multe) subiecte de drept deja existente şi care nu vor suferi decât modificări cantitative.
Divizarea parţială: forma divizării care constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane
juridice, care îşi menţine fiinţa, şi transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice
existente sau care se înfiinţează în acest fel  persoana juridică supusă divizării parţiale nu dispare ca
subiect de drept, ci îşi continuă existenţa, însă cu un patrimoniu diminuat.

INCETAREA PERSOANELOR JURIDICE. DIZOLVAREA

Încetarea persoanelor juridice poate avea loc printr-unul din următoarele moduri:
- reorganizarea sub forma comasării (absorbţia şi fuziunea) ori sub forma divizării totale;
- dizolvarea;
- transformarea.
Dizolvarea: modul de încetare a persoanei juridice ce se aplică în cazurile prevăzute de lege şi care
presupune lichidarea.
Deosebiri intre dizolvarea persoanelor juridice şi reorganizarea persoanelor juridice, aceasta din urmă privită
ca mod de încetare a persoanei juridice:
- legea stabileşte în mod expres cazurile în care intervine dizolvarea, ceea ce nu se întâmplă în cazul
reorganizării;
- dizolvarea presupune, obligatoriu, lichidarea persoanei juridice, însă această fază nu intervine în procesul
de încetare a persoanei juridice prin reorganizare;
- domeniul reorganizării este mai larg decât cel al dizolvării, în sensul că reorganizarea este aplicabilă, în
principiu, tuturor categoriilor de persoane juridice, pe când dizolvarea se aplică în special persoanelor
juridice de tip asociativ;
15
- dizolvarea presupune o transmisiune cu titlu particular, în vreme ce, în cazul reorganizării, operează o
transmisiune universală sau cu titlu universal.
Transformarea persoanei juridice: operaţiunea juridică, ce intervine în cazurile şi în condiţiile special
reglementate de lege, prin care o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în
locul ei, a altei persoane juridice.

16