UNIVERSITATEA „BABEŞ - BOYLAI”

FACULTATEA DE TEOLOGIE
DEPARTAMENTUL BLAJ

LUCRARE DE SEMINAR

BISERICA ŞI MĂRTURISIREA
PĂCATELOR ÎN MARCU 1, 6 - 11

Coordonator:

Realizator:
VOINA OVIDIU
Anul – II –
 BLAJ
2004
CUPRINS

CUPRINS ...................................................................................................................... 2
LISTA ABREVIERILOR ............................................................................................. 3
INTRODUCERE ........................................................................................................... 5
CAPITOLUL 1. EVANGHELIA ŞI EVANGHELIILE ............................................... 7
CAPITOLUL 2. EVANGHELIA DUPĂ SFÂNTUL MARCU ................................... 9
CAPITOLUL 3. BISERICA ŞI MĂRTURISIREA PĂCATELOR
ÎN MC. 1, 6 – 11 .......................................................................................................... 12
CAPITOLUL 4. DIN LUMEA IDEILOR ÎN CEA A EXISTENŢEI
COTIDIENE ................................................................................................................ 20
ÎNCHEIERE ................................................................................................................ 21
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................... 22

2
 LISTA ABREVIERILOR

1. ABREVIERI TEHNICE
cf. – conform
drd. – doctorand
ed. – editura
loc.cit. – locul citat
op. cit. – opera citată
p. – pagina
pr. – preot
prof. – profesor
s. - saint
sf. – sfântul
ta. – traducerea îmi aparţine

2. ABREVIERI BIBLICE
Col. – Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel
2 Cor. – Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
Fap. – Faptele Apostolilor
In. – Sfânta Evanghelie după Ioan
Is. – Isaia
Lc. – Sfânta Evanghelie după Luca
Mc. - Sfânta Evanghelie după Marcu
Mt. – Sfânta Evanghelie după Matei
Ps. – Psalmii
1 Pt. – Întâia epistolă a Sfântului Apostol Petru
2 Pt. – A doua epistolă a Sfântului Apostol Petru
2 Re. – Cartea a doua a Regilor
Rom. – Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel
1 Sam. – Cartea întâi a lui Samuel

3
Za. – Zaharia

3. ABREVIERI MAGISTERIALE
LXX – Septuaginta
N.T. – Noul Testament
V.T. – Vechiul Testament

4
 INTRODUCERE

Celor care, ca şi poporul iudeu odinioară, se întreabă în zilele noastre

cine este Isus Cristos, Evanghelia lui Marcu, citită în lumina învierii, le poate da
un răspuns. Dincolo de cuvintele evanghelistului, ei pot întâlni persoana istorică
şi vie a Mântuitorului, învăluită în acelaşi timp de măreţia nepătrunsă a
Dumnezeirii şi de nesfârşita ei bunătate faţă de oameni.
Isus cheamă la convertire. Această chemare este o parte esenţială a
vestirii Împărăţiei: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu.
Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc. 1,15). În propovăduirea Bisericii
această chemare se adresează mai întâi celor care nu-l cunosc încă pe Isus şi
Evanghelia lui. Tocmai de aceea Botezul este locul principal al convertirii prime
şi fundamentale. Prin credinţa în Vestea cea Bună şi prin Botez (Fap. 2,38) se
renunţă la rău şi se dobândeşte mântuirea, adică iertarea tuturor păcatelor şi
darul vieţii noi.
În timpul vieţii sale publice, Isus nu s-a mulţumit să ierte păcatele, ci a
arătat şi efectul acestei iertări: El i-a integrat pe păcătoşii pe care i-a iertat în
comunitatea poporului lui Dumnezeu din care păcatul îi îndepărtase sau chiar îi
exclusese. Un semn vădit al acestui lucru este faptul că Isus îi primeşte pe
păcătoşi la masa sa, mai mult se aşează El însuşi la masa lor, gest care exprimă
în mod emoţionant atât iertarea lui Dumnezeu, cât şi reîntoarcerea în sânul
poporului lui Dumnezeu.
În această lucrare de seminar îmi propun să vorbesc despre Biserică şi
mărturisirea păcatelor în Evanghelia după Sfântul Marcu, mai precis în capitolul
1 versetele de la 6 la 11.
Lucrarea are patru capitole. În primul capitol voi prezenta câteva
caracteristici ale termenului „evanghelie” şi înrodirea celor trei evanghelii
sinoptice precum şi câteva diferenţe folosind o metodă descriptivă. În

5
capitolul doi voi prezenta câteva lucrări mai importante legate de Evanghelia
Sfântului Marcu folosind o metodă descriptivă. În capitolul trei voi trata
despre Biserică şi mărturisirea păcatelor în Mc. 1, 6-11 folosind o metodă
speculativo - meditativă. În ultimul capitol voi încerca să prezint câteva
învăţături practice pentru viaţa noastră cotidiană ce reies în urma tratării celor
mai sus menţionate.

6
 CAPITOLUL 1. EVANGHELIA ŞI EVANGHELIILE

Termenul grecesc „Eυανγγελιον”, care e tradus prin „evanghelie”,

provine din limba greacă profană. El desemna, de exemplu, la Homer şi Plutarh,
răsplata dată mesagerului pentru mesajul adus sau, la plural, ofrandele aduse ca
mulţumire zeilor pentru anunţarea unei veşti bune. Prin extensie, termenul a
ajuns să numească, la Aristofan, de pildă, mesajul însuşi, apoi conţinutul
mesajului, vestea cea bună anunţată; aşa de pildă, aniversarea împăratului
Augustus, numit zeu şi salvator, e celebrată ca „începutul veştilor bune aduse
lumii”. Traducerea greacă a Vechiului Testament, numită „Septuaginta” (LXX),
utilizează şi ea acest cuvânt pentru a desemna veştile bune1. Pentru primii
creştini, „eυανγγελιον” înseamnă mai întâi de toate, vestea cea bună a mântuirii
împlinite prin Isus Cristos, aşa cum e ea vestită prin viu grai de către apostoli.
Termenul va fi aplicat doar mai târziu înregistrării în scris a acestei veşti bune
apostolice. În sfârşit, el ajunge să desemneze (către 150) acele scrieri din Noul
Testament ce relatează viaţa pământească a lui Isus Cristos. Acesta e sensul în
care se vorbeşte despre Evanghelii; tot în acest sens autorii cărora le sunt
atribuite aceste scrieri sunt numiţi evanghelişti.
Evangheliile constituie un gen literar aparte, care nu seamănă deloc cu
genurile cunoscute în literatura profană. Aspectul lor biografic nu ascunde ceea
ce doresc ele să fie în primul rând: mărturii ale comunităţii despre Isus Cristos,
Fiul lui Dumnezeu şi mântuitorul oamenilor.
Pluralitatea evangheliilor ridică, de asemenea, o problemă literară.
Primele trei evanghelii (Matei, Marcu şi Luca) prezintă o oarecare unitate în
raport cu cea de-a patra (Ioan). În cele trei, totul se petrece în acelaşi cadru
cronologic şi geografic: misiunea lui Isus durează un an, ea începe în Galileia şi

1
cf. Oscar Cullman, Noul Testament, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 28.

7
sfârşeşte în Iudeea, prin Pătimire. În Ioan, în schimb, misiunea durează doi sau
trei ani şi e plasată de la început în Iudeea şi doar episodic în Galileia2.
Planul primelor trei evanghelii este atât de asemănător încât ele pot fi
copiate pe trei coloane şi citite în paralel, dintr-o singură privire, de unde şi
numele de evanghelii „sinoptice”. Acest termen, folosit pentru prima dată în
secolul al XVIII-lea de către Griesbach, derivă din grecescul „συνοραω” care
înseamnă „a vedea împreună”, „a vedea aşezându-te în acelaşi loc”3.
Iată-ne deci în faţa „problemei sinoptice”: cum se explică înrudirea celor
trei evanghelii şi, pe de altă parte, divergenţele ce există totuşi între ele?
Am fi tentaţi să spunem că sinopticele se aseamănă întrucât tratează
acelaşi subiect; această explicaţie nu e însă suficientă, deoarece ea ar trebui să
fie valabilă şi pentru cea de-a patra evanghelie, ceea ce nu e cazul. În plus o
asemenea explicaţie nu ţine seama de identitatea dispunerii generale a
subiectelor răzleţe tratate de către sinoptici. Într-adevăr, fiecare evanghelist avea
la îndemână doar relatări şi cuvinte izolate ale lui Isus, care au fost transmise
prin intermediul tradiţiei orale; fiecare putea deci să-şi facă un plan propriu.
Dacă există totuşi, grosso modo, un plan identic atunci trebuie admisă o
dependenţă reciprocă a acestor trei texte.
Pe de altă parte, sinopticele prezintă deosebiri. Anumite episoade nu se
află decât în două evanghelii, altele într-una singură. Copilăria lui Isus e
povestită în mod diferit la Mt. Şi Lc., iar Mc. nu voebeşte deloc despre ea.
Apariţiile lui Isus după înviere sunt situate de Lc. în Iudeea, iar de Mt. în
Galileia; marile predici care pot fi citite în Mt. lipsesc la Mc.; învierea fiului
văduvei din Nain, episodul iertării păcătoasei, parabola bunului samaritean,
povestea Martei şi a Mariei etc. nu se află decât în Lc. Divergenţele de detaliu
există din abundenţă chiar în interiorul acestor texte paralele.

2
ibidem, p. 30.
3
loc. cit.

8
 CAPITOLUL 2. EVANGHELIA DUPĂ SFÂNTUL MARCU

A doua evanghelie canonică pe care ne-o transmite tradiţia îi este

atribuită lui Marcu, numit şi Ioan Marcu (Fap. 12, 12. 25; 15, 37), creştin de
origine iudaică pomenit şi în scrisorile lui Paul4. El nu a fost apostol şi nici
discipol al lui Isus. A fost discipol al lui Barnaba, al lui Paul şi al lui Petru (Fap.
12, 25; 13, 5; 15, 36 – 39; 1 Pt. 5, 13). S-a născut la Ierusalim şi era fiul unei
femei cu numele Maria, care avea o casă în cetate, unde se adunau primii
creştini (Fap. 12, 12 - 17), iar din Fapte reiese că legăturile lui cu comunitatea de
acolo erau deosebit de strânse. Marcu era verişorul lui Barnaba (Col. 4, 10), cu
care pleacă în cea dintâi călătorie misionară a lui Paul (Fap. 13, 5) dar se
desparte de ei înainte de a se termina (Fap. 13, 13). Din nou îl întâlnim apoi cu
Barnaba în insula Cipru (Fap. 15, 39) iar n anul 62 sau 63 îl aflăm alături de
Paul care era prizonier la Roma.
Evanghelia după Sfântul Marcu a fost scrisă în limba greacă populară,
cu un vocabular redus, dar precis, cu un stil viu şi colorat. Fraza este deseori
întreruptă pentru a se da ca într-o paranteză, explicaţii considerate de autor ca
necesare pentru cititorii de cultură greco-romană. Particularităţile lingvistice se
păstrează de-a lungul întregii evanghelii, ceea ce demonstrează
unicitatea autorului5.
Sfântul Marcu se adresează creştinilor din afara Palestinei, probabil
celor de la Roma, de provenienţă ebraică sau păgână. Astfel se explică de ce
referinţele la Lege şi Profeţi sunt mai puţine; obiceiurile şi tradiţiile ebraice,
numele şi cuvintele aramaice sunt explicate (3, 17; 5, 41; 7, 1 – 23 etc.); sunt
evitate expresii şi situaţii ofensatoare pentru păgâni, sunt folosiţi termeni militari
şi de măsură utilizaţi în Imperiul Roman (5, 9. 15; 6, 37; 12, 14 etc.).

4
cf. „Noul Testament”, Editions du Dialogue Societe d’Editions internationales, Paris, 1992, p. 80.
5
cf., idem, Traducere şi note Alcis Bulai/ Anton Budău, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2002, p. 87.

9
 Sfântul Marcu îşi organizează materialul după două criterii: din punct de
vedere geografic, descrie mai întâi activitatea lui Isus în Galileia (1, 14 – 7, 23),
apoi activitatea lui Isus în ţinuturile păgâne (8, 27 – 10, 52), activitatea lui
Isus la Ierusalim, care culminează cu pătimirea, moartea şi învierea lui
(11, 1 - 16, 20); din punct de vedere teologic, prezintă în prima parte misterul
lui Mesia (1, 14 - 8, 26), iar în partea a doua, misterul Fiului Omului
(8, 27 – 16, 20). S-ar putea gândi, cu o anumită flexibilitate, la un criteriu
geografic – cronologic ce dă naştere unei scheme de tipul ce urmează:
introducere 1, 1 – 13; ministerul în Galileia 1, 14 – 6, 13; activitatea în afara
Galileii 6, 14 – 8, 26; călătoria către Ierusalim 8, 27 – 10, 52; activitatea în
Ierusalim 11, 13; şi patima şi învierea 14, 166.
Cu excepţia Sfântului Ioan Crisastomul, care presupune că Sfântul
Marcu şi-ar fi scris Evanghelia la Alexandria, toată tradiţia consideră că ea a fost
scrisă la Roma sau, oricum, în Italia.
Conform mărturiei Sfântului Irineu, Evanghelia a fost scrisă după
moartea Sfântului Petru (64) şi, oricum înainte de anul 70, (distrugerea
templului din Ierusalim de către romani).
Mărturii despre Evanghelia după Sfântul Marcu întâlnim foarte
devreme: Papia, Sf. Iustin, Tertulian, Sf. Clement din Alexandria, Origen.
În Evanghelia după Sf. Marcu, tema centrală este identitatea lui Isus.
Mulţi se interesează de această problemă: discipolii, lumea, demonii, Irod,
marele preot, Pilat şi centurionul, dar Isus, în prima parte, vrea ca identitatea
lui să fie ascunsă (secretul mesianic) şi de aceea lasă faptele minunate să
vorbească. După mărturisirea lui Petru (8, 29), Isus îşi descoperă progresiv
identitatea, făcând apel la figura slujitorului lui Iahve (8, 31. 38; 9, 9. 12. 31
etc.), venit să aducă mântuire lumii prin sacrificiul vieţii proprii. Această
revelare este făcută discipolului. Vestea cea bună despre Isus – Mesia şi Fiu al
lui Dumnezeu – nu este o doctrină teoretică, ci presupune o comuniune

6
cf. Mauro Orsantti, „Contemporanii lui Cristos”, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2000, p.

10
personală cu el. Pe această comuniune cu Isus şi pe cunoaşterea misterului
persoanei sale se va baza predica apostolică.
Discipolul îi urmează lui Isus, cunoscându-l mereu mai bine şi
identificându-se cu Învăţătorul prin renunţarea la sine, la legăturile familiale, la
bogăţii, la viaţa însăşi (8, 34. 38; 10, 31. 43). Dar cine refuză această revelaţie
devine duşmanul lui Mesia (11, 27 – 29; 12, 12 - 37), îl persecută şi-i cauzează
moartea. Or tocmai moartea lui Isus este victoria definitivă asupra diavolului,
împlinirea mântuirii şi recunoaşterea filiaţiunii divine a lui Isus (15, 39).
Datorită acestei tematici, în ultimul timp, Evanghelia după Sfântul
Marcu, este folosită din ce în ce mai mult în cateheza pregătitoare pentru
primirea Botezului7.
A doua evanghelie a fost considerată multă vreme ca un rezumat al
celei dintâi, iar Bossuet îl numea pe Marcu „divinul abreviator”. Transmiterea
finalul lui textului său prezintă o anumită particularitate: în Vaticarus şi
Sinaiticus, cele mai vechi manuscrise ale Noului Testament, Evanghelia se
termina brusc la 16, 8 8.

7
cf. Noul Testament, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2002, p. 88.
8
cf. Oscar Cullman, op.cit., p. 44.

11
 CAPITOLUL 3. BISERICA ŞI MĂRTURISIREA
PĂCATELOR ÎN MC. 1, 6 - 11

Viaţa şi mesajul lui Ioan se pot sintetiza în câteva cuvinte: născut pentru
misiune, trăieşte şi moare pentru aceasta. El se autodefineşte în mod negativ:
„Eu nu sunt”, dar prezenţa sa, care abia ce apare căci se şi pierde, câştigă
valoarea esenţială prin mărturia despre Isus pentru care se naşte, trăieşte şi
moare. Misiunea sa se identifică cu persoana lui Isus. Titlul „supus al misiunii
sale, prin dragoste faţă de Domnul Său” s-ar putea inversa în acela de „supus al
Domnului Său, prin dragoste faţă de misiunea sa” pentru a demonstra că
„misiune” şi „Domn” sunt termeni ce pot fi schimbaţi în egală măsură cu
„supus” şi „dragoste”: a fi supus înseamnă dragoste, dragoste înseamnă a fi
supus; misiunea se identifică cu serviciul oferit Domnului şi un astfel de serviciu
răspunde vocaţiei lui Ioan.
Evanghelistul prezintă mai întâi misiunea lui Ioan şi numai în cele ce
urmează ne zugrăveşte figura, redând-o imediat simpatică, chiar şi prin acea
înţepătură de folclor care o colorează9.
„Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă”. Eficacitatea predicării
sale era cu atât mai mare cu cât el predica în singurătatea deşertului această
penitenţă pe care el o predica altora. Îmbrăcămintea lui era asemenea celor
profeţilor din vechime (2 Re. 1, 18; Za. 13, 4) un veşmânt din păr de cămilă, un
fel de cilice grosolan şi aspru. O centură de piele strângea îmbrăcămintea din
jurul rinichilor. Hrana sa era austeră, depindea de circumstanţe providenţiale:
lăcustele; arabii (le mâncau şi) le mănâncă şi astăzi, după ce le-au îndepărtat
capul, aripile şi partea posterioară a corpului (cf. Jaussen, „Coutumes des arabes
an pays de Moab”, p. 249 - 250) şi miere sălbatică şi nu sucul distilat prin unele
plante cum ar fi tamarisul, ci mai probabil, mierea depusă de către albine în
trunchiurile arborilor sau crăpăturile stâncilor10.
9
cf. Mauro Orsatti, op.cit., p. 29.
10
cf., „La Sainte Bible”, Tome, Les Saints Evangites, Paris, 1935, p. 406.

12
 Şi predica cu aceste cuvinte: „Vine în urma mea cel care este mai tare
decât mine...”. mulţimile impresionate de sărăcia sa, de cuvântul său înflăcărat
puteau să se ataşeze cuvântului său: el încercând să arate într-un mod categoric
rolul şi misiunea sa. El vorbeşte ca şi cum Mesia, al cărui vestitor este, ar trebui
să apară „el vine înapoia mea!”. El nu se consideră demn, coborându-se şi
punându-se în genunchi înaintea Lui, nu se consideră demn să dezlege cureaua
încălţămintelor lui şi totuşi, acest oficiu era considerat atât de umilitor încât
Mishna nu vroia să-l amintească deoarece acest lucru era umilitor şi pentru un
evreu11. Apoi comparând botezul său cu cel al lui Isus, el arată în ce grad botezul
său va fi inferior celui al lui Isus: el a botezat în apă, Mesia va boteza în Spirit
Sfânt (şi foc adaugă Matei în 3, 11 şi Luca în 3, 16).
Această declaraţie a precursorului care aparţine fondului celui mai
primitiv al evangheliilor arată opoziţia şi deci diferenţa între cele două botezuri:
cel al lui Ioan este un botez în apă pentru penitenţă, cel al lui Isus e un botez în
Spirit Sfânt şi foc.
Ulterior alte texte vor arăta că apa nu va trebui să fie exclusă din botezul
lui Isus (In. 3, 5), dar aici se găseşte indicat în sinoptici intervenţia celor două
principii noi: Spiritul Sfânt şi focul. E fuziunea Spiritului lui Dumnezeu sau a
Spiritului său Sfânt, trebuia să fie una din caracteristicile timpurilor mesianice
(Is. 44, 3; Ioel. 3, 1; Za. 12, 10) şi focul în Scriptură, simbolizează purificarea
sufletelor; Mesia, el însuşi a fost prezentat ca un foc purificator (Is. 4, 4 - 5).
Noua ordine a lucrurilor pe care Isus o va inaugura va fi deci o epocă în mod
particular favorizată de darurile lui Dumnezeu şi Isus va fi intermediarul care va
procura aceste daruri. astfel apare într-un relief surprinzător, indicat de
precursorul însuşi, antiteza între botezul său şi cel al lui Isus. Botezul său nu este
decât un instrument indirect al iertării păcatelor; cel al lui Isus va fi din contră
cauza imediată a harului; „el va face să plonjeze într-un oarecare fel oamenii, la
fel cum precursorul său, Ioan, îi cufunda în Iordan” 12. Ritul baptismal inaugurat
de Ioan de câteva săptămâni, după câteva luni este condamnat să dispară
11
ibidem, p. 407
12
loc.cit., (t.a.).

13
(„pentru că eu trebuie să mă micşorez”). Se pune accent deasemenea pe pecetea
pe care Spiritul Sfânt o pune pe aceasta mai puternic care este iluminat prin
teofenia Botezului, şi care a fost făcut pe malurile Iordanului.
Botezul lui Isus – După solemna declaraţie din versetul 8, ne-am fi putut
aştepta la o apariţie teatrală, aşteptându-ne ca Ioan să-l primească în Spirit Sfânt,
lucru ce nu se întâmplă. Isus soseşte modest fără zgomot; el va fi botezat pentru
că realitatea faptelor cere să fie aşa. Prin această scenă a botezului povestită de
Marcu, în câteva rânduri concentrate asupra lui Isus inaugurează ministerul
public, afirmându-se trinitatea se anunţă botezul creştin13.
„Şi în acele zile, Isus a venit din Nazaretul Galileii...”, povestea începe
prin două ebraisme folosite în limbajul curent, al căror sens este deasemenea
vag ca şi acela al adevărului „τοτέ” folosit de Matei. Asemenea expresie
implică doar succesiunea faptelor fără a preciza intervalul care s-a scurs între
declaraţia precursorului lui Cristos şi a venirii lui Isus. Dacă Ioan botezătorul
şi-a început ministerul în toamna anului 27, este de crezut s-au petrecut la
începutul anului 28 cu câteva luni înainte de primele Paşti, pe care Isus le
trăieşte în lume cu apostolii. Fixând în ziua de 6 ianuarie, ziua epifaniei, ziua
botezului Domnului Nostru, tradiţiile orientale care urcă până în secolul IV,
poate chiar şi III sunt destul de aproape de realitatea istorică... 14. Locul de
întâlnire între Isus şi precursorul său a fost fixat dinainte, unde acum se găseşte
Mănăstirea Prodomos, în S Betaniei dincolo de Iordan, unde Ioan dădea
mărturie despre Isus.
Isus soseşte singur fără ca ceva să-l distingă din punct de vedere
exterior. El vine din Nazaretul Galileii, un târguşor, unde el şi-a petrecut
copilăria apoi adolescenţa, şi care îi datorează lui toată celebritatea sa în
decursul timpului. Înainte de Isus, Nazaretul era necunoscut în V.T., istoricul
Ioseph nu-l menţionează. Expresia lui Nataniel arată cum erau estimaţi locuitorii
„din Nazaret poate veni ceva bun?”. Faptul că i s-a spus nazarineanul a creat

13
ibidem., p. 408.
14
loc.cit.

14
dificultăţi în recunoaşterea lui Isus ca Mesia de către popor şi Sinedriu, pentru că
ei se aşteptau ca Mesia să vină din tribul lui David15.
Fiind adesea ecoul unei cateheze adesea predicată şi întotdeauna vie,
Marcu nu are nevoie să-l prezinte pe Isus cititorilor săi. El este suficient
cunoscut de către cititori, este de ajuns să-l numească în momentul în care, prin
botezul primit din mâinile precursorilor, el va ieşi din această obscuritate în
care a trăit în mod voluntar până atunci. Ne întrebăm de ce Isus primeşte
botezul din mâinile precursorilor în ciuda motivelor ce au fost prezentate de
Ioan: ne dă o lecţie de umilinţă (Sf. Augustin) sau un exemplu de viaţă trăită în
penitenţă. Fără a exclude aceste două motive, altele, care de altfel le implică,
parcă reies în mod direct din faptele sau din misiunile lui Isus. Domnul Nostru,
spune Matei (3, 15) venea pe malurile Iordanului pentru a împlini toată
dreptatea. Fiind fără păcat, nu avea nevoie de penitenţă, dar el a luat asupra lui
păcatele noastre. Botezul lui Ioan deschidea predicarea evangheliei, a Veştii
cele Bune care privea pe Isus, dar el a inaugurat de asemenea opera publică de
reparare pe care Isus trebuia să o împlinească. „Se cuvenea deci ca primul act
al vieţii sale publice să pună în relief rolul său de reparator, de adversar al
păcatului şi că în momentul în care orice israelit plin de credinţă era invitat de
Ioan să formuleze în inima sa sentimente de regret şi o propunere fermă, deci
botezul nu era decât un simbol, Isus autorizând prin exemplul său şi predicarea
precursorului său şi ritul la care el s-a supus” 16. Botezul era de asemenea ocazia
aşteptată de Ioan Botezătorul pentru a recunoaşte, printr-un semn divin, pe Isus
ca şi Mesia. În sfârşit, purificând apele prin contactul cu Umanitatea Sa Sfântă,
Isus le va da o putere sfinţitoare.
Marcu nu insistă asupra circumstanţelor care au precedat botezul, faptul
însuşi îl interesează, gândindu-se la ceea ce urmează: coborârea Spiritului asupra
lui Isus, vocea Tatălui salutându-l ca şi Fiu iubit.
„În momentul în care a ieşit din apă...”, aceasta e expresia de care se
foloseşte Marcu; ea este de asemenea caracteristică scrierilor sale deoarece el o
15
loc.cit., (t.a.).
16
loc.cit., (t.a.).

15
foloseşte de 41 de ori, Matei de 19 ori în timp ce Luca de 7 ori. În momentul în
care Isus iese din apă cerurile se deschid. Termenul σχίξεcν este foarte expresiv.
El desemnează în Sfânta Scriptură spintecarea unui veşmânt (Is. 36, 22) (In. 19,
24 acea a catapetesmei templului despicarea pietrelor în timpul morţii lui Isus).
Această metaforă concretă se potriveşte perfect pentru a descrie teofania
botezului şi a simboliza misiunea lui Isus. „Astfel Isus care trăieşte în ceruri se
coboară pe pământ despicând cerurile”17. Întreaga atenţie a lui Marcu este
concentrată asupra lui Isus, asupra persoanei lui Isus; el nu se mai îngrijeşte de
precursor şi la fel cum menţionează pentru Isus importanţa teofaniei a cărei
ocazii de a se arăta a fot botezul, va semnala ceea ce această teofanie a însemnat
în mod particular pentru precursor. Din cerurile din care s-a coborât Spiritul, ca
şi un porumbel, a coborât peste Isus sub forma, evident, a unei apariţii sensibile
care priveşte în mod verosimil doar pe Isus şi pe precursorul său. Misterul care
l-a învăluit pe Isus în momentul botezului nu a fost înţeles de apostolii lui Ioan
prezenţi acolo şi care au auzit vocea Tatălui, ci au fost iluminaţi de către Ioan.
Din cerurile ce s-au deschis pentru a face loc apariţiei Spiritului se aude de
asemenea vocea Tatălui, deoarece el acolo conduce. Această voce se va auzi şi
la Schimbarea la faţă şi în Templul din Ierusalim înainte de Patima lui Isus. Lui
Isus însuşi Dumnezeu Tatăl îi vorbeşte: „Tu eşti Fiul meu iubit!” în LXX
αγαπητος corespunde lui μουογευς, în latină unicus, folosit de 7 ori din 15.
Logrange spune că nu există mare diferenţă în V.T. între iubit şi unic. În N.T.,
acest termen mai frecvent folosit este exclusiv folosit şi rezervat lui Mesia: Mc.
9,6; 12,6; 2 Pt. 9,17. În Romani 8,31 τοũ ίδιου υίοũ este substituit lui τοũ
αγαπιτοũ υίοũ din Geneză 22,16. Cuvântul proferat aminteşte Ps. 2,7 dar fără să
se întrevadă în Marcu un eveniment determinat „ego hadie geneite”. „Tu eşti
Fiul Meu” trebuie să se înţeleagă în sensul propriu care implică comuniunea de
natură. „pentru Marcu Teofania Botezului este echivalentă scrierilor copilăriei
ale lui Matei şi Luca; cerul prin vocea Tatălui, recunoaşte şi atestă în aceeaşi
circumstanţă natura divină a lui Isus. Complacerea Tatălui pentru Fiul o evocă

17
ibidem, p. 409, (t.a.).

16
pe cea a lui Dumnezeu pentru Israel (Is. 42, 1), dar ea nu este nici de acelaşi
grad, nici de aceeaşi natură”18. Nu trebuie să traducem „în tine mă complac,
te-am ales ca Fiu”, în sens figurat ci „Tu eşti din eternitate Fiul meu preaiubit şi
din veşnicie eu m-am complăcut în tine”. Trebuie să precizăm sensul coborârii
Spiritului Sfânt asupra lui Isus, importanţa declaraţiei făcute de Tatăl şi bogăţia
teologică a acestei scene. În ochii unui număr mare de critici şi în ciuda
unanimităţii şi a vechimii tradiţiei evanghelice, faptul Teofaniei Botezului lui
Isus apare dezbrăcat de realitatea istorică19. Fragmentul pe care noi îl citim n-ar
avea alt scop după ei decât să concretizeze pentru primele generaţii creştine
trezirea în Isus a conştiinţei mesianicităţii sale sau a filiaţiei divine în sens
metaforic. Isus simplu, muritor, ar fi luat cunoştinţă primind botezul lui Ioan, de
vocaţia sa mesianică; atunci ar fi fost sfinţit Fiu al lui Dumnezeu adică Mesia.
Această eroare teologică implicată de această teorie a fost condamnată în
propoziţia 35 a decretului Lamentabilii: „Cristus non semper habuit constientia
suae dignitatae mesianicae” („Cristos nu a avut întotdeauna cunoştinţă despre
demnitatea sa mesianică” – lucru combătut în propoziţia 35 din Lamentabilii).
Din textul lui Marcu luat fără nici un fel de prejudecată filosofică care ar
putea degenera sensul rezultă în mod clar că Dumnezeu Tatăl îl aprobă pe Isus şi
ratifică misiunea în momentul în care el o va inaugura într-o manieră activă. Dar
în ce constă această aprobare şi care este sensul coborârii Spiritului Sfânt asupra
lui Isus? A treia persoană a Sfintei Treimi nu aduce le Isus nici filiaţia divină pe
care El o avea din veşnicie nici investirea mesianică, nici posibilitate El de a lua
cunoştinţă de demnitatea de Mesia sau a Fiului lui Dumnezeu 20. Din ziua în care
Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în Maria „sufletul lui Isus a avut imediat
cunoştinţă prin viziunea intuitivă, de înălţarea sa de către Cuvânt în unitatea unei
persoane şi El a cunoscut misiunea răscumpărătoare” (cf. Huby, p. 14).
Coborârea Sfântului Spirit nu marchează mai mult concesiunea harului sfinţitor
la sufletul lui Cristos. Încă de la întrupare, natura umană a lui Cristos, în raţiunea

18
loc.cit.
19
loc.cit.
20
ibidem, p. 410.

17
uniunii sale cu divinitatea, a fost sfinţită şi ea devine templul inviolabil al
Spiritului Sfânt. Dacă vrem să înţelegem sensul acestei coborâri a Sfântului
Spirit asupra lui Isus, trebuie să ne aducem aminte că acţiunea Spiritului Sfânt
asupra sufletelor nu se manifestă în mod unic prin concesiunea harului sfinţilor
sau prin creşterea lui, ea se traduce de asemenea şi prin inspiraţii, prin iluminaţii,
printr-un imbold special în vedere unei opere determinate, de exemplu în V.T.
cazul Judecătorilor lui Israel, Saul (1 Sam 6,10; 19,20; 20,23) şi mai ales asupra
Servitorului lui Iahve asupra căruia Dumnezeu ar trebui să pună Spiritul său
pentru ca el să expună legea naţiunilor (Is. 43,1). „Coborârea Spiritului Sfânt
semnifică aici acel impuls care dă lui Isus Cristos Spiritul Sfânt în momentul în
care El va începe ministerul public; de asemenea se realizează în persoana lui
Isus oracolul lui Isaia; la fel se află asociate la începutul însuşi al operei
exterioare şi publice care va avea succes la regenerarea umanităţii, cele 3
persoane a Sfintei Treimi”21.
Dar nu e tot. Această scenă grandioasă a botezului lui Isus care
încoronează cariera de precursor, cu manifestarea sensibilă a Sfintei Treimi şi
coborârea lui Isus în apele Iordanului, anunţă şi pregăteşte botezul creştin. Prin
contactul operei cu umanitatea sa Sfântă, Isus dă apei puterea sa sanctificatoare
spune Sfântul Toma, iar noi nu suntem surprinşi că Isus spune apostolilor să
boteze, în numele Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt, deoarece la botezul său
unde sacramentul însuşi a luat naştere, Sfânta Treime s-a manifestat în
întregime.
La această scenă, a cărei importanţă e capitală pentru a desemna pe Isus
ca Mesia în ochii precursorului şi pentru a institui sacramentul Botezului putem
spune că regăsim aici şi sacramentul mirungerii. În momentul în care Isus a ieşit
din apă Spiritul Sfânt a coborât asupra sa sub forma unui porumbel. Avem două
fapte cronologice şi reale distincte chiar dacă sunt intim legate şi cea de a doua o
completează pe prima despre care precursorul a putut vorbi, de un botez în Spirit

21
loc. cit. (t.a.).

18
Sfânt. Biserica ne învaţă că nu devenim creştini perfecţi decât prim primirea
acestor două sacramente.
În „Antichităţi Iudaice” 18,2, istoricul Joseph vorbeşte de precursor. El
ni-l prezintă ca un om virtuos, care sfătuia la virtute, exercitând pietatea faţă de
Dumnezeu, atrăgând mulţimile la el şi le dădea botezul. Antipa l-a încarcerat la
Machéronte pentru a preveni tulburările pe care fanatismul lui pe putea
provoca. „Dacă el nu dă motivul precis al arestării, reproşul făcut lui Antipa de
a fi luat pe Irodiada, dacă el nu indică caracterul mesianic al predicării
precursorului nu trebuie să fim surprinşi, Ioseph nu e un moralist, el apreciază
evenimentele în istoria profană, care nu vrea să displacă Romanilor, deci el e
obligat, dar el nu aduce nici un fel de omagiu nobleţii caracterului lui Ioan şi
succesului predicării sale” 22.

CAPITOLUL 4. DIN LUMEA IDEILOR ÎN CEA A

22
loc. cit.

19
 EXISTENŢEI COTIDIENE

Neprevăzuţi şi imprevizibili, revoluţionarii aparţin unei categorii mai

puţin codificate şi cu toate acestea în mod amplu reprezentată în geografia
socială. Ei se prezintă la rampă ca şi elemente de deranj, chiar mai mult, de
ruptură cu ordinea în vigoare pe care o constată şi o refuză. Aceştia sunt prezenţi
în toate sectoarele vieţii, inclusiv acela religios, un reprezentant de frunte fiind
Ioan Botezătorul.
El se prezintă înarmat doar cu cuvântul său şi cu viaţa sa coerentă,
putând să-l comparăm cu un revoluţionar neînarmat şi care face să înceteze orice
înarmare. Din pustiu, locul privilegiat al întâlnirilor hotărâtoare cu Dumnezeu
anunţă şi susţine o ruptură. El este vocea austeră şi impopulară a lui Ioan, care
este ecoul actual şi fidel al vocii care răsună şi azi pentru omul modern.
Ioan este un om care nu păstrează nimic pentru el, ci oferă totul,
orientează către Isus. Trebuie să vedem dacă noi suntem capabili să trăim o
astfel de dimensiune socială mă ajută să trec de „ego - ul” meu intolerant. De a
mă pune în slujba aproapelui? Sunt capabil de a lăsa pe altul mai bun decât mine
şi eu să stau deoparte pentru a nu predomina? Trebuie de asemenea cunoscute
limitele personale şi mai ales respectate.
Trebuie văzut dacă sunt capabil să-mi recunosc propria-mi greşeală, de a
o admite, sau poate îi văd numai pe alţii că greşesc. Taina pocăinţei mă educă
să-mi recunosc păcatul, la o umilă şi sinceră mărturisire a vinei.
Şuvoiul milostivirii nu poate pătrunde în inima mea atâta vreme cât eu
nu i-am iertat pe cei ce mi-au greşit. Iubirea ca şi Trupul lui Cristos, e
indivizibilă: nu putem să-L iubim pe dumnezeu pe care nu-L vedem, dacă nu
iubim fratele şi sora pe care-i vedem. În refuzul meu de a-i ierta inima mi se
închide, iar împietrirea ei o face impermeabilă la iubirea îndurătoare a Tatălui;
în mărturisirea păcatului meu, inima îmi este deschisă către harul lui.

ÎNCHEIERE
20
 Cristos a vrut ca Biserica sa, în rugăciunea, viaţa şi acţiunea ei, să fie în
întregime semnul şi instrumentul iertării şi al reconcilierii pe care El ni le-a
dobândit cu preţul sângelui său. El a încredinţat totuşi slujirii apostolice
exercitarea puterii de a ierta păcatele. Ei i-a fost încredinţată „slujirea împăcării”
(2 Cor. 5,18). Apostolul este trimis „în numele lui Cristos” şi, prin el,
„Dumnezeu însuşi” îndeamnă şi roagă: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!”
(2 Cor. 5,20). Domnul dă putere şi autoritate apostolilor de a-i reconcilia pe
păcătoşi cu Biserica.
Mărturisirea păcatelor, chiar dintr-un punct de vedere pur omenesc, ne
eliberează şi ne uşurează reconcilierea cu ceilalţi. Prin mărturisire, omul priveşte
în faţă păcatele de care s-a făcut vinovat: îşi asumă responsabilitatea pentru ele
şi prin aceasta se deschide din nou lui Dumnezeu şi comuniunii Bisericii pentru
a face posibil un nou viitor.
Convertirea noastră se realizează în viaţa de zi cu zi prin gesturi de
împăcare, prin grija faţă de săraci, exercitarea şi apărarea dreptăţii şi a dreptului
prin mărturisirea greşelilor către fraţi, prin îndreptarea frăţească, revizuirea
vieţii, examenul de conştiinţă, direcţia spirituală, acceptarea suferinţelor,
răbdarea în prigoniri pentru dreptate. A-ţi lua crucea şi a-l urma pe Isus este cea
mai sigură cale a pocăinţei.
Mântuitorul a legat iertarea păcatelor de credinţă şi de Botez:
„Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va
crede şi se va boteza va fi mântuit” (Mc. 16, 15 - 16). Botezul este primul şi
principalul sacrament al iertării păcatelor, pentru că ne uneşte cu Cristos mort
pentru păcatele noastre, înviat pentru îndreptăţirea noastră ca „să trăim şi noi
în înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4).

BIBLIOGRAFIE
21
„Biblia” sau „Sfânta Scriptură”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995.

„Catehismul Bisericii Catolice”, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice,

Bucureşti, 1993.

„Noul Testament” – Traducere, introducere şi note Alois Dulai/ Anton Budău,

Ed. Sapienţia, Iaşi, 2002.

„Noul Testament” – Tradus şi adnotat de Emil Pascal, Editions du Dialogue

Société d’Editions Internationales, Paris, 1992.

„La Sainte Bible”, Tome IX, Les Saints evangiles, S.Matthieu – S. Marc, Paris, 1935.

„Il Messaggio della Salvezza”, VI, Torino, 1979.

„Synopse des Quatre evangiles”, Ed. Librairie Lecoffre, Paris, 1962.

Cullman, Oscar, „Noul Testament”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.

Leon – Dufour, Xavier, „Les evangiles et l’histoire de Jesus”, Editions du Senil,

Paris, 1963.

Orsatti, Mauro, „Contemporanii lui Cristos”, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2000.

Sescu, Petru, „Introducere în Sfânta Scriptură”, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2001.

22