UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

Programul de studii de masterat : Administraţie publică europeană

DREPTUL DE AZIL POLITIC ÎN

CONTEXTUL VALORILOR UNIUNII
EUROPENE

Diana Andreea COJAN ( GHIOACĂ)

 Cuprins

Capitolul I. Dreptul de azil în contextul apariţiei Uniunii Europene………...……………4

Capitolul II. Sistemul European Comun de Azil (SECA)………………………...………7

1. Accesul pe teritoriul UE şi procedure……………………………………...……..7

2. Statutul şi documentele aferente…………………………………………………11

Concluzii…………………………………………………………………………………13

Bibliografie ………………………………………………………………...……………14

2
 Abrevieri

1. alin. – alineatul
2. art. – articolul
3. Ed. – editura
4. ed. – ediția
5. etc. – etcetera
6. lit. – litera
7. nr. – număr
8. op. cit. – opera citată
9. p. – pagina
10. vol. – volumul
11. CJCE Curtea de Justiţie
12. TUE Tratatul privind Uniunea Europeană
13. TFUE Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
14. CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului
15. UE Uniunea Europeană
16. CSE Carta social europeană
17. SEE Spaţiul Economic European

Capitolul I. Dreptul de azil în contextul apariţiei Uniunii Europene

3
 Consiliul Europei a fost înfiinţat după cel deal doilea război mondial, scopul acestuia
fiind reunirea ţărilor Europei în lupta pentru promovarea statului de drept, democraţiei,
drepturilor omului şi dezvoltării sociale.

În 1950, în acest scop, Consiliul Europei a adoptat Convenţia europeană a drepturilor

omului. Convenţia europeană a drepturilor omului conţine doar cȃteva dispoziţii care
menţionează în mod expres situaţia străinilor sau care limitează anumite drepturi pentru
resortisanţii sau rezidenţii legali. Problemele legate de migraţie au generat un vast corp de
jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO).

Art. 1 din Convenţie obligă statele să « garanteze » drepturile prevăzute de aceasta

« oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor ». Aceste persoane includ şi străinii, în anumite
cazuri specifice, conceptul de jurisdicţie putȃnduse extinde dincolo de teritoriul unui stat.

Dispoziţiile Cartei sociale europene (CSE) a Consiliului Europei, adoptată în 1961 şi

revizuită în 1996, completează dispoziţiile Convenţiei în ceea ce priveşte drepturile sociale.

Uniunea Europeana îşi are rădăcinile în trei organizaţii internaţionale înfiinţate în anii
1950, care se ocupau cu energia, securitatea şi liberul schimb, cunoscute sub numele de
Comunităţile Europene. Obiectivul principal al acestora a fost stimularea dezvoltării economice
prin libera circulaţie a mărfurilor, capitalului, persoanelor şi serviciilor. Astfel, libera circulaţie a
persoanelor constituie un element de bază al UE.

Primul regulament privind libera circulaţie a lucrătorilor din 1968 1 recunoştea că

lucrătorii nu trebuie doar să fie liberi să circule, ci să îşi poată lua cu ei şi membrii din familie,
indiferent de naţionalitatea acestora.

Resortisanţii din statele care nu sunt membre ale UE, şi anume din Islanda, Liechttenstein
şi Norvegia, dar care sunt parte din Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE) 2, intrat în
vigoare în 1994, au aceleaşi drepturi de liberă circulaţie ca şi resortisanţii Uniunii Europene. Un
regim asemănător se aplică şi Elveţiei.
1
Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului, din 15 octombrie 1968.
2
Acordul privind Spatiul Economic Europeana, 2 mai 1992 , partea a III a, Libera circulatie a persoanelor, serviciilor
si capitalului, JO 1994 L1.

4
 În 1985, a fost semnat Acordul Schengen care a condus la eliminarea controlului la
frontierele interne ale statelor memebre ale UE, participante la acord.

De la Tratatul de la Roma din 1957, modificările excesive aduse acestuia au extins

competenţa Comunităţilor Europene, devenite acum Uniunea Europeană, în probleme legate de
migraţie. Tratatul de la Amsterdam a conferit Uniunii noi competenţe în domeniul frontierelor,
imigraţiei şi azilului, inclusiv în cel al vizelor şi returnărilor. Acest proces a culminat cu
adoptarea Tratatului de la Lisabona, care a conferit UE o nouă competenţă în domeniul integrării
resortisanţilor ţărilor terţe.

În acest context, a avut loc o evoluţie continuă a acquisului în materie de azil al UE, care
contine un set de acorduri interguvernamentale, regulamente şi directive care guvernează
aproape toate aspectele legate de azil în UE. Totuşi, nu toate statele membre ale UE sunt obligate
să respecte toate elementele acquisului în materie de azil.

În ultimul deceniu, UE a adoptat legi privind imigraţia în UE a anumitor categorii de

persoane, precum şi norme privind resortisanţii ţărilor terţe care locuiesc în mod legal pe
teritoriul Uniunii.

Iniţial, tratatele Comunităţilor Europene nu conţineau nicio trimitere la drepturile omului

sau la protecţia acestora. Totuşi, pe masură ce Curţii Europene de Justiţie (CEJ) iau fost
prezentate cauze privind încălcări ale drepturilor omului în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii, CEJ a dezvoltat o nouă abordare pentru a garanta protecţia persoanelor, prin includerea
drepturilor fundamentale în aşa numitele « principii generale » de drept european. În
conformitate cu CEJ, aceste principii generale reflectă prevederile constituţiilor naţionale
referitoare la protecţia drepturilor omului, precum şi ale tratelor privind drepturile omului, în
special ale Convenţiei europene a drepturilor omului.

Recunoscȃnd faptul că politicile sale ar putea avea un impact asupra drepturilor omului,
în efortul de ai « apropia » pe cetăţeni de instituţiile sale, UE a proclamat Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene în anul 2000. Carta conţine o listă a drepturilor omului,
inspirată de drepturile consacrate în constituţiile statelor membre ale UE, Convenţia europeană a
drepturilor omului, CSE şi tratatele internaţionale privind drepturile omului, precum şi Convenţia
ONU privind drepturile copilului. Carta drepturilor fundamentale, aşa cum fusese proclamată în

5
2000, era o simplă declaraţie, nefiind obligatorie din punct de vedere juridic. Comisia
Europeană, principalul organism care înaintează propuneri legislative în UE, a afirmat la scurt
timp ca va asigura conformitatea propunerilor legislative cu Carta.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, statutul

Cartei drepturilor fundamentale a UE a fost modificat, aceasta devenind obligatorie din punct de
vedere juridic.

Art. 18 din Carta drepturilor fundamentale a UE conţine, pentru prima dată la nivel
european, dreptul la azil. În conformitate cu dispoziţiile art. 18, acesta este un drept recunoscut,
« dreptul de azil va fi garantat cu respectarea corespunzătoare a dispoziţiilor de la Geneva […] şi
în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene […] ». Art. 19 din Carta include interzicerea returnării unei persoane la o situaţie în
care asceasta se teme, în mod justificat, că ar putea fi persecutată sau expusă unui risc real de
tortură sau de pedeapsă sau tratament inuman sau degradant.

Capitolul II. Sistemul European Comun de Azil (SECA)

Instituirea Sistemului European Comun de Azil reprezintă o realizare importantă, un

obiectiv vizat de statele member ale UE şi de Parlament încă din anul 1999.

6
 SECA oferă un acces îmbunătăţit la procedura de acordare de azil pentru persoanele care
solicită protecţie, conduce la decizii mai echitabile, mai rapide şi de o mai bună calitate în
materie de azil, asigură faptul că persoanele care se tem de persecuţie nu vor fi readuse în faţa
acestui pericol şi asigură condiţii demne şi decente atȃt pentru persoanele care solicită azil, cȃt şi
pentru cele care beneficiază de protecţie internaţională pe teritoriul UE.

1. Accesul pe teritoriul UE şi proceduri

În conformitate cu dreptul Uniunii, Carta drepturilor fundamentale a UE prevede dreptul

de azil la art. 18 şi interzicerea returnării la art. 19. Art. 78 din TFUE prevede crearea unui sistem
european de azil care trebuie să respecte obligaţiile statelor în temeiul Convenţiei de la Geneva
din 1951. Pentru punerea în aplicare a acestei prevederi au fost adoptate mai multe instrumente
legislative. Aceste instrumente reflectă şi protecţia împotriva returnării, prevazută la art. 33 al
Convenţiei de la Geneva din 1951.

Deşi art. 18 din Cartă garantează dreptul la azil, dreptul Uniunii nu prevede modalităţi de
facilitare a sosirii solicitanţilor de azil. Persoanele care doresc să solicite azil în UE sunt, în
primul rȃnd, resortisanţi ai unor ţări care necesită o viză de intrare în UE. Întrucȃt adesea aceste
persoane nu se califică pentru obţinerea unei vize obişnuite, ar putea fi nevoie să treacă frontiera
în mod iregular.

Art. 3 (1) din Regulamentul Dublin prevede obligaţia pentru statele member ale UE de a
examina orice cerere de protecţie internaţională depusă de un cetăţean al unei ţări terţe sau de o
persoană fără cetăţenie şi ca această cerere să fie examinată de către un singur stat membru.
Acquisul UE în materie de azil se aplică numai din momentul în care o persoană a sosit la
frontieră, inclusiv în apele teritoriale sau în zonele de tranzit.

Art. 43 din Directiva privind procedurile de azil (Directiva 2013/32/EU) permite

examinarea cererilor de azil la frontiera sau în zonele de tranzit ale statelor membre. În aceste
locatii, pot fi luate decizii privind inadmisibilitatea cererii. De asemenea, pot f luate decizii
privind substanţa cererii în circumstanţele în care pot fi folosite proceduri accelerate în
conformitate cu art. 31 alin. (8) din directivă.

7
 În conformitate cu dreptul Uniunii și cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor
omului, solicitanții de azil trebuie să aibă acces la proceduri de azil eficiente, inclusiv la căi de
atac capabile să suspende îndepărtarea în timpul procedurii de recurs.

Directiva privind procedurile de azil (Directiva 2013/32/EU) a UE stabilește standardele

minime pentru procedurile de acordare și de retragere a protecției internaționale. Directiva se
aplică solicitărilor de azil de pe teritoriul statelor membre ale UE care au obligații în temeiul
directivei, inclusiv la frontiere, în apele teritoriale și în zonele de tranzit (art. 3).

Solicitanții de azil și persoanele aflate în întreținerea acestora trebuie să aibă acces la

procedurile de azil, în conformitate cu articolul 6 din Directiva privind procedurile de azil.
Aceștia au permisiunea de a rămâne într-un stat membru al UE până la luarea unei decizii privind
cererea lor (art. 9). Excepții de la dreptul de a rămâne pot fi făcute în cazul unor cereri repetate
(art. 9 alin. (2) și art. 41) și în cazuri de extrădare.

Este necesar ca solicitanții să facă obiectul unui interviu personal (art. 14-15 din
Directiva privind procedurile de azil) 3. Interviul trebuie să aibă loc într-un spațiu confidențial, în
mod normal fără prezența membrilor de familie a solicitantului. Interviul trebuie să fie realizat de
către o persoană competentă, care este în măsură să ia în considerare circumstanțele privind
cererea, precum și cele legate de originea cultu-rală, sexul, orientarea, identitatea sexuală și
vulnerabilitatea solicitantului. La sfârșitul interviului trebuie să se întocmească un raport scris
corespunzător care să fie accesibil solicitantului (art. 17). Statele membre trebuie să ofere
solicitantului posibilitatea de a face comentarii asupra raportului înaintea luării unei decizii de
către autoritatea competentă [art. 17 alin. (3)]. Pe baza art. 15 alin. (3) al noii directive,
interviurile cu copii trebuie să fie ținute într-o manieră corespunzătoare pentru aceștia. Minorii
neînsoțiți beneficiază de garanții specifice, inclusiv de dreptul la un reprezentant (art. 25). În
primul rând, trebuie să se țină seama de interesul superior al copilului (art. 25 alin. (6).

Examinarea unei cereri de azil trebuie să se efectueze, întotdeauna, în conformitate cu

dispozițiile procedurale, pe baza Directivei privind procedurile de azil, precum și pe baza
3
CJUE, C277/11 [2012], M. M./ Minister for Justice, Equality and Law Reform, Ireland and Attomey General, 22
noiembrie 2012.

8
dispozițiilor pentru a evalua dovezile unei cereri pe baza Directivei privind standardele minime
(art. 4). Examinarea trebuie realizată în mod individual, obiectiv și imparțial, pe baza unor
informații actualizate la zi (art. 10 din Directiva privind procedurile de azil și art. 4 din Directiva
privind standardele minime). În conformitate cu articolul 10 din Directiva privind procedurile de
azil, cererile nu trebuie să fie automat respinse de către organul quasi-administrativ sau
administrativ responsabil să ia decizii pentru lipsa de a submite o cerere cât de repede posibil.
Articolul 13 din Directiva privind procedurile de azil stipulează că solicitanții de azil
trebuie să fie informați cu privire la procedura care trebuie urmată și la termen într-o limbă pe
care, în mod rezonabil, se presupune că o înțeleg; să beneficieze de serviciile unui interpret,
atunci când este necesar; să aibă permisiunea de a comunica cu organizații care furnizează
consiliere juridică; să fie informați cu privire la decizie într-un termen rezonabil de timp și într-o
limbă pe care o înțeleg sau pe care, în mod rezonabil, se presupune că o înțeleg. Pe baza artico-
lului 13 al directivei, solicitanții au obligația de a coopera cu autoritățile.

Solicitanții de azil au dreptul de a-și retrage solicitările de azil. Procedurile de retragere

trebuie, de asemenea, să respecte cerințele de notificare care includ notificarea scrisă (articolele
44 și 45 din Directiva privind procedurile de azil). În cazul în care există motive serioase să se
considere că un solicitant și-a retras implicit cererea sau că a renunțat implicit la aceasta, cererile
pot fi tratate ca fiind retrase sau abandonate; totuși, statul trebuie să ia o decizie, fie pentru a opri
examinarea și a înregistra măsura luată, or fie pentru a respinge cererea (articolele 27 și 28 din
Directiva privind procedurile de azil).

Deciziile privind procedurile de azil trebuie să fie adoptate de către autoritățile com-
petente cât mai repede posibil, în cel mult șase luni, cu excepția situațiilor prevăzute în art. 31
alin. (3) și (4) din Directiva privind procedurile de azil, potrivit căruia revizuirea cererii se poate
realiza într-un termen de 21 de luni. În cazul în care deciziile nu pot fi luate în termen de 6 luni,
solicitantul trebuie să fie informat asupra întârzierii și pe baza solicitării sale să-i fie oferite
informații privitoare la data la care va fi dată decizia (articolul 31 alineatul 6). Garanțiile de bază
prevăzute de capitolul II al directivei trebuie să fie respectate pe durata examinării cererii.
Deciziile trebuie să fie în scris și trebuie să conțină informații privitoare la modul în care pot fi
contestate (articolul 11 din directivă).

9
 Articolul 33 din Directiva privind procedurile de azil prevede că statele membre nu sunt
obligate să examineze cererile inadmisibile, cum ar fi, de exemplu, cererile repetate care nu
conțin niciun element nou sau în cazul în care un stat care nu este membru al UE este considerat
o țară terță sigură pentru solicitant. Este necesară efectuarea unui interviu personal, cu excepția
cazurilor de cereri repetate inadmisibile (articolul 34).

În conformitate cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, Curtea a con-

siderat că persoanele au nevoie să acceseze procedura de azil, precum și să primească informații
adecvate privind procedura care trebuie urmată. De asemenea, autoritățile au obligația de a evita
întârzierile excesive în luarea deciziilor asupra solicitărilor de azil 4. La evaluarea eficacității
examinării în primă instanță a solicitărilor de azil, Curtea a luat în considerare și alți factori,
precum disponibilitatea interpreților, accesul la asistență juridică și existența unui sistem fiabil de
comunicare între autorități și solicitanții de azil. În ceea ce privește examinarea riscurilor,
articolul 13 impune examinarea independentă și riguroasă, de către autoritatea națională, a unei
solicitări în care există motive temeinice de teamă legată de un risc real de tratament contrar
articolului 3 (sau articolului 2) în cazul expulzării solicitantului.

În conformitate cu dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, nu există un

drept de azil propriuzis. Totuşi, îndepărtarea unei persoane de la frontieră sau din alt loc aflat în
jurisdicţia unui stat, expunȃndo astfel riscului de tortură sau de pedeapse sau tratamente inumane
sau degradante, este interzisă de art. 3 al Convenţiei. În cazuri extreme, strămutare, extrădarea
sau expulzarea pot ridica, de asemenea, o problemă în ceea ce priveşte respectarea art. 2 din
Convenţie, care apără dreptul la viaţă.

Fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a examinat mai multe cazuri a aşa
numiţilor « refugiaţi pe orbită », în care nicio ţară nu a acceptat responsabilitatea de a le autoriza
acestora intrarea pe propriul teritoriu, pentru ca solicitările lor să poată fi examinate.

4
CEDO, M. S. S./ Belgia si Grecia, nr. 30696/09, 21 ianuarie 2011 ; CEDO, Abdolkhani si Karimnia/Turcia, nr.
30471/08, 22 septembrie 2009.

10
 2. Statutul şi documentele aferente

Solicitanţii de azil cer protecţie internaţională pe baza faptului că nu se pot întoarce sau
nu pot fi returnaţi în ţara lor de origine deoarece se tem, în mod cu totul justificat, de persecuţie
sau sunt expuşi riscului de a suferi rele tratamente sau alte vătămari grave.

În conformitate cu dreptul Uniunii, solicitanţii de azil sunt definiţi ca şi « aplicanţi pentru

protecţie internaţională. Situaţia acestora este reglementată prin acquisul UE în materie de azil.
Art. 9 alin. (1) din Directiva privind procedurile de azil (Directiva 2013/32/CE) stipulează că
prezenţa solicitantului de azil pe teritoriul unui stat membru al UE este legală şi că solicitanţii de
azil sunt autorizaţi să rămȃnă în statul membru în scopul procedurii, pȃnă la pronunţarea unei
decizii de către autorităţile competente, deşi există cȃteva excepţii, în special pentru cererile
ulterioare.

Dreptul la documente al solicitanţilor de azil, în conformitatea cu dreptul Uniunii, este

stabilit în Directiva privind condiţiile de primire (Directiva 2013/33/CE). Art. 6 din directivă
stipulează că toate persoanele care depun o cerere de azil trebuie să primească, în termen de trei
zile, un document care să ateste statutul lor de solicitant de azil sau că sunt autorizate să rămȃnă
în statul respectiv pe durata examinării acesteia.

În conformitate cu dreptul Uniunii, Carta drepturilor fundamentale a UE garantează

dreptul de azil. Persoanele care se califică pentru acordarea azilului au dreptul la recunoaşterea
acestui statul. Art. 13 si 18 din Directiva privind standardele minime (Directiva 2011/95/CE)
stipulează un drept explicit de acordare a statutului de refugiat sau a protecţiei subsidiare.

Art. 24 din aceeaşi directivă reglementează dreptul la documente. Persoanele recunoscute

ca persoane care au nevoie de protecţie internaţională au dreptul la permise de şedere : trei ani
pentru refugiaţi şi un an pentru protecţie subsidiară. Art. 25 stipulează dreptul refugiaţilor şi, în
anumite cazuri, al beneficiarilor de protecţie subsidiară, la documente de călătorie.

11
 Concluzii

UE îşi doreşte să promoveze valorile umaniste şi progresiste şi să garanteze că omenirea

este beneficiarul şi nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global. Nevoile
cetăţenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piaţă şi nici prin acţiunile
unilaterale ale unor ţări.

12
 UE pledează pentru acel model de societate care este susţinut de majoritatea cetăţenilor.
Europenii au un bogat patrimoniu de valori, printre care se numără drepturile omului,
solidaritatea sociala, libertatea întreprinderii, dreptul la un mediu protejat, respectarea diversităţii
culturale, lingvistice şi religioase şi o îmbinare armonioasă a tradiţiei cu progresul.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată în decembrie 2000

la Nisa. Datorită Tratatului de la Lisabona aceasta a devenit un instrument juridic obligatoriu.
Carta enumeră toate drepturile recunoscute în prezent de către statele membre UE şi cetăţenii lor.

Europa se mȃndreşte cu tradiţia sa umanitară de a primi străini şi de a oferi azil pentru

refugiaţii care fug din calea pericolului şi a persecuţiei. Guvernele UE au hotărȃt armonizarea
reglementărilor în acest domeniu astfel încȃt cererile de azil să fie examinate conform unor
principii de bază recunoscute în întreaga Uniune Europeană. Au fost adoptate anumite măsuri
tehnice, cum ar fi unele standarde minime pentru acceptarea solicitanţilor de azil şi pentru
acordarea statutului de refugiat.

Bibliografie

I. Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate

1. Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Consiliul Europei,

Manual de drept european în materie de azil, frontiere şi migraţie, ed. 2014.
2. Fontaine Pascal, 12 lecţii despre Europa, Uniunea Europeană, 2010.

13
 3. Mătuşescu Constanţa, Drept instituţional al Uniunii Europene. Curs universitar,
editura Pro Universitaria, 2013.
4. Vieriu Eufemia, Vieriu Dumitru - Drept instituţional comunitar european, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2007

II. Acte normative

1. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, ediţia on-line

2. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, texte introduse în Carta Drepturilor Fundamentale
a Uniunii Europene, varianta on-line

III. Surse Internet

http://www.europa.eu.int

14