Cursul 6

DREPTUL DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ

Introducere. Invenția – obiect şi subiecte

A. INTRODUCERE

1. Creația intelectuală tehnică şi dreptul de inventator

Activitatea umană se poate disocia în mod convențional, în două categorii distincte:

activități intelectuale (ştiinţe, arte etc.) şi activități practice (agricultură, construcții etc.). În
activitățile din prima categorie pot apărea creații intelectuale (cum ar fi opere literare, artistice
etc. – care au făcut obiectul studiului dreptului de autor). În mod similar, în domeniul
activităților practice pot apărea creații intelectuale.
Să luăm exemplul unui televizor1:
- cumpărătorul începe prin a prospecta oferta pieţii de unde află diversele mărci de
televizoare care se comercializează precum şi performanțele acestora; pentru cumpărător,
diferențele calitative pot induce ideea că pentru realizarea unei funcţii pe care un
televizor o poate avea şi care lipseşte altora, un produs are la bază o creaţie tehnică
originală (o invenţie);
- dar aceeaşi marcă are modele diferite; după ce s-a decis asupra modelului, cumpărătorul
află că obiectul ales are garanţia mai mare decât alte mărci;
- cumpără televizorul şi constată că ambalajul, în afara unui plăcut aspect exterior, are şi
mânere escamotabile care fac transportul deosebit de comod; de ce nu folosesc şi alţi
producători asemenea ambalaj?
- după ce l-a transportat la domiciliu, cumpărătorul doreşte să-l pună în funcţiune; pentru
aceasta consultă cartea tehnică, care are un aspect plăcut (bogat ilustrată), bine scrisă
(uşor de înţeles), însoţită şi de schemele electrice necesare unor eventuale intervenţii
ulterioare.
Iată o succintă analiză a unui caz practic în care se întâlnesc noţiunile de marcă, invenţie,
desen şi model industrial, precum şi cea de drept de autor (cartea tehnică).

Plecând de la prevederile art.12 al Convenției de la Paris pentru protecţia proprietăţii

industriale din 1883 (variantă de text: http://www.osim.ro/legis/legislatie/marci/conprotin.htm),
proprietatea industrială are ca obiect:
- creațiile tehnice sau estetice, asociate produselor industriale, care cuprind:
o invenţiile şi modelele de utilitate;
o desenele şi modelele industriale (design-ul industrial);
o topografiile circuitelor integrate;
- însemnele asociate produselor sau serviciilor care cuprind:
o mărcile de fabrică, de comerţ şi de servicii;
o numele comercial;
o indicaţiile de proveninţă sau denumirile de origine (indicațiile geografice);
- reprimarea concurenței neloiale; şi
- contractele de transfer de tehnologie.

În legătură cu obiectele proprietăţii industriale s-au creat o serie de norme juridice care
reglementează relaţiile sociale pe care le generează. Ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale ce decurg din naşterea şi valorificarea creaţiilor tehnice formează
dreptul de proprietate industrială.
1
Gh.T.Arat, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universității „Dunărea de Jos” Galaţi, 2009, pp.54-55.
 Dreptul de proprietate industrială:
- oferă autorului creaţiei tehnice prerogativele de a exploata economic obiectul creaţiei
sale, precum şi de a interzice altora reproducerea, multiplicarea şi vinderea acestui obiect;
şi
- reprezintă o îmbinare a elementelor personale nepatrimoniale cu cele patrimoniale fără ca
unele din ele să aibă o anumită preponderență.

2. Izvoarele dreptului de proprietate industrială

Reglementările care stau la baza proprietăţii industriale sunt de două categorii:

- reglementări interne, dintre care menţionăm:
o Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, la care se adaugă Hotărârea de
Guvern nr.547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii
nr.64/1991 privind brevetele de invenţie;
o Legea nr. 83/2014 privind invenţiile de serviciu;
o Legea nr.129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale;
o Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;
o Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale; şi
o Hotărârea de Guvern nr.573/1998 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului de
Stat pentru Invenții şi Mărci (în continuare „O.S.I.M.”);
- reglementări internaționale, dintre care cele mai importante sunt:
o Convenția de la Paris (Uniunea de la Paris) din 20 martie 1883, revizuită succesiv
la Bruxelles (1900), Washington (1911), Haga (1925), Londra (1934), Lisabona
(1958) şi Stockholm (1967);
o acordurile din Uniunea Europeană care conferă – protecția brevetelor prin Oficiul
European de Brevete - https://www.epo.org/index.html; a mărcilor, desenelor şi
modelelor industriale prin Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate
Intelectuală - https://euipo.europa.eu/ohimportal/ro).

3. Principiile dreptului de proprietate industrială

Doctrina juridică a reţinut următoarele principii aplicabile dreptului de proprietate

industrială:
a) principiul tratamentului național – resortisanţii unei ţări a Uniunii de la Paris au în
celelalte ţări ale uniunii aceleaşi drepturi ca şi resortisanţii naţionali (egalitatea
resortisanţilor unionişti; străinul unionist are dreptul să obţină protecţia pentru un brevet,
o marcă, un desen sau un model, în oricare ţară din uniune, în aceleaşi condiţii care se cer
naţionalilor acelei ţări). Persoanele care au cetăţenia unui stat ne-membru al Uniunii, dar
care au domiciliul sau o întreprindere industrială sau comercială pe teritoriul uneia din
ţările membre ale Uniunii, primesc aceeaşi protecţie, fiind asimilaţi cu resortisanţii
Uniunii;
b) principiul dreptului de prioritate, reglementat în art. 4 din Convenţia de la Paris din
1883 – resortisantul sau succesorul său în drepturi, care a depus o cerere de brevet de
invenţie, de model de utilitate, de desen sau model industrial, de marcă de fabrică sau de
comerţ, într-una din ţările Uniunii, se bucură de un drept de prioritate, în sensul că poate
efectua depozitul în celelalte ţări membre; pentru a exista un drept de prioritate, primul
depozit trebuie să fie un depozit naţional reglementar, care îndeplinește condiţiile
prevăzute de legislaţia naţională a fiecărei ţări membre); şi
c) principiul independenței brevetelor şi mărcilor – cererile de brevete, pentru aceeași
invenție, depuse în ţări diferite ale Uniunii nu depind unele de altele, iar o marcă
înregistrată într-o ţară a Uniunii devine independentă, adică nu mai depinde de marca de
origine sau de mărcile înregistrate în celelalte ţări ale Uniunii.
2
B. INVENŢIA – OBIECT AL DREPTULUI DE INVENTATOR

1. Considerații generale privind invențiile

Orice invenție presupune materializarea unei idei. Autorul unei invenții aduce o soluţie
nouă într-un anumit domeniu. Deoarece soluţia propusă are o aplicabilitate practică, activitatea
creatoare a inventatorului implică o natură tehnică. Creaţia tehnică şi descoperirile ştiinţifice se
întrepătrund, activitatea creatoare fiind puternic influențată de dezvoltarea științei şi tehnicii.
Având în vedere această interdependență, se consideră că invențiile sunt aplicații tehnice ale
descoperirilor științifice.
Legea în vigoare nu definește invenția2, însă caracteristicile sale se desprind din
conținutul art. 6-12 din Legea nr. 64/1991:
1) invenţia este soluţia tehnică a unei probleme;
2) soluţia pe care o oferă invenţia poate aparţine oricărui domeniu tehnologic;
3) soluţia propusă trebuie să fie nouă;
4) soluţia trebuie să reprezinte un progres faţă de stadiul tehnicii din acel moment;
5) soluţia propusă trebuie să poată fi aplicată industrial; şi
6) soluţia propusă trebuie să nu mai fi fost brevetată sau făcută publică în ţară ori
străinătate3.

Instrumentul juridic care conferă autorului unei invenţii un drept exclusiv (prin acesta
confirmarea şi consacrarea condiţiilor cuprinse la punctul f) anterior) este brevetul de invenţie4.
Acesta este, totodată, cel care determină aproprierea privată a invențiilor [conform art.31 alin. (1)
din Legea nr. 64/1991, brevetul de invenție conferă titularului un drept exclusiv de exploatare pe
durata de valabilitate a acestuia].

2. Categorii de invenții (clasificare)

a. Clasificarea invențiilor îşi are izvorul în condiţiile de fond pentru valabilitatea lor. Din
acest motiv, prima clasificare a invenţiilor le împarte în:
- invenţii brevetabile (cele care întrunesc condiţiile de a fi protejate juridic); şi
- invenţii nebrevetabile (excluse de la protecţia juridică).

b. După dependența de stadiul tehnic (corelaţia cu alte invenţii), invenţiile sunt:

- invenţii principale (se pot aplica independent, de sine stătător); şi
- invenţii complementare (care depind tehnic de o altă invenţie, pe care o completează, o
perfecţionează şi nu se pot aplica fără aceasta).

c. După acelaşi criteriu, al stadiului tehnic, unii autori clasifică invenţiile în:
- invenţii „pionier” (reprezintă un adevărat salt faţă de stadiul cunoscut al tehnicii,
deschizând noi căi de dezvoltare); şi
- invenţii obişnuite (nu prezintă un aport deosebit pe planul creaţiei, ci doar modalităţi noi
de soluţionare a unei probleme tehnice).

2
Legea anterioară – Legea nr.62/1974 – definea invenţia ca fiind creaţia ştiinţifică sau tehnică care prezintă noutate
şi progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetată sau făcută publică în ţară şi
străinătate, care reprezintă o soluţie tehnică şi care poate fi aplicată pentru rezolvarea unei probleme din economie,
ştiinţă, ocrotirea sănătăţii, apărarea naţională sau în orice alte domenii al vieţii economice şi sociale.
3
Y.Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. I – „Creaţii noi”, Editura Academiei, Bucureşti, 1982.
4
Din punct de vedere terminologic se mai întâlneşte şi denumirea arhaică de „patent”; aceasta este preluarea ca
atare a cuvântului englezesc ce denumeşte brevetul.
3
 Invenţii pionier nu pot fi decât cele principale, în timp ce invențiile obișnuite sunt fie
principale, fie complementare.
d. Din punct de vedere al naturii (obiectului), invențiile se împart în:
- invenţii de produs; şi
- invenţii de procedeu (de mijloace).
Invenţia de produs este un corp material determinat fie de forma sa, fie de caracterele sale
speciale, care îl disting de orice alt obiect. Numai produsele industriale sunt brevetabile;
produsele naturale, în producerea cărora nu intervine omul, nu sunt brevetabile.
Invenţia de procedeu poate fi „materială” sau „imaterială”:
- sunt „materiale” un agent chimic, o unealtă, o maşină şi produsele care se caracterizează
printr-o formă anume şi caracteristici speciale proprii, ce pot fi privite ca produse de
serie;
- procedeele „imateriale” sunt mijloace care se disting prin felul de a combina diverși
agenți sau diverse organe ori punerea lor în funcțiune duce la obţinerea anumitor efecte
tehnice (cum ar fi obţinerea grăsimilor vegetale după un anumit procedeu).

e. Clasificarea care are drept criteriu noutatea subliniază forma sub care apare noutatea
obiectului invenţiei:
- la invenţiile de produse, nou este produsul ca atare, prin compoziția, structura şi
constituția sa;
- la invenţia de mijloace, noutatea se poate concretiza prin mai multe modalităţi de
obţinere a anumitor efecte tehnice; astfel, putem avea
o mijloace complet noi şi
o mijloace cunoscute aplicate sau combinate într-un mod nou.

În practică, invențiile sunt adesea aplicații noi ale unor mijloace cunoscute. Mijlocul
cunoscut căruia i se dă o aplicație nouă poate fi un procedeu sau un produs, utilizat fără nici o
modificare. Un exemplu în acest sens este cel al utilizării ca insecticid a diclor-difenil-
tricloretanului (D.D.T.), cunoscut şi utilizat anterior în industria coloranților.
Prin urmare, ceea ce trebuie să fie nou este rezultatul produs prin aplicaţia necunoscută
anterior; nu este necesar nici ca rezultatul să fie nou în sine, ci este suficient ca el să nu fi fost
obţinut înainte prin acelaşi mijloc. Pornind de la această regulă, jurisprudenţa consideră, de
exemplu, că un antibiotic cunoscut ca medicament, şi care amestecat în hrana animalelor le
stimulează creşterea, este o aplicaţiune nouă, pentru că funcţia lui nu mai este vindecarea
(cunoscută anterior) ci stimularea creşterii (necunoscută anterior).
În practică se întâlnesc următoarele forme de aplicaţii noi ale mijloacelor cunoscute:
- mijlocul aplicat este cunoscut numai în ştiinţă, deci un a avut nici o aplicaţie industrială;
- mijlocul aplicat este cunoscut în industrie în forme diferite;
- mijlocul aplicat este utilizat în aceeaşi industrie, dar pentru obţinerea unui alt rezultat.
În literatura de specialitate se consideră că nu este brevetabilă, ca aplicaţiune nouă,
folosirea unui mijloc cunoscut, care produce aceleaşi rezultate ca şi aplicaţiile anterioare.

3. Brevetabilitatea invenţiilor

Brevetarea invenţiei este o cerinţă de bază pentru naşterea majorităţii drepturilor legate de
invenţie. În vederea brevetării unei invenţii trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- condiţii de fond ale obiectului (acele condiţii care trebuie să le îndeplinească invenţia
pentru a fi protejată prin brevetare);
- condiţii de fond ale subiectelor protecţiei (condiţii cerute de lege persoanelor fizice sau
juridice pentru ca acestea să poată dobândi de la stat brevetul de invenţie); şi
- condiţii de formă (cerinţe legale care se referă la procedura formală de abţinere a
brevetului).

4
 Condiţiile de brevetabilitate a invenţiilor sunt prevăzute de art. 6–12 din Legea 64/1991
privind brevetele de invenţie.

În art. 6 se arată că o invenţie este brevetabilă dacă:

- este nouă,
- rezultă dintr-o activitate inventivă şi
- este susceptibilă de aplicare industrială.

Potrivit art. 7, nu sunt brevetabile:

- descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
- creaţiile estetice;
- planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie de jocuri
sau în domeniul activităţilor economice, precum şi programele de calculator;
- prezentările de informaţii.

Sintetizând cele două texte, conchidem că elementele de bază care determină ca o

invenție să fie brevetabilă sunt următoarele:
- invenţia să fie rezultatul unei activităţi de creaţie ştiinţifică sau tehnică;
- să indice soluţia tehnică a unei probleme;
- să prezinte noutate în comparaţie cu soluţiile cunoscute;
- să reprezinte un progres în comparaţie cu soluţiile cunoscute pe planul tehnicii mondiale;
şi
- soluţia tehnică să poată fi aplicată industrial.

Analiza acestor elemente pune în evidenţă faptul că, în primul rând, invenţia constituie
rezultatul unei activităţi de creaţie ştiinţifică sau tehnică, că această activitate presupune în
primul rând o idee originală care poate căpăta valoare prin învingerea unor dificultăţi şi totodată,
prin rezultatele economice şi industriale obţinute.
În materia invenţiilor, delimitarea unei probleme implică şi stabilirea unei soluţii tehnice.
În general, soluţia tehnică reprezintă rezolvarea efectivă şi completă a unei probleme practice, ea
trebuind să prevadă în întregime şi noile metode şi mijloace preconizate.
Noutatea unei invenţii constă în faptul că soluţia pe care o propune trebuie să se
deosebească de alte soluţii cunoscute. Noutatea se apreciază prin efectele tehnice ce pot fi
realizate şi se stabilesc în funcție de stadiul tehnicii cunoscut pe plan mondial.
Nu mai puțin, soluţia propusă este considerată o invenție nouă pe plan mondial, dacă nu a
fost brevetată sau adusă la cunoștința publicului. Când publicarea provine de la autorul invenţiei,
ea se numește divulgare, iar când provine de la un terţ se numeşte anterioritate.
Anterioritatea, considerată un viciu al noutăţii invenției, este formată din acte sau fapte
care permit să se constate că soluţia examinată nu este nouă. Stabilirea anteriorităţii nu este
limitată temporal sau spaţial.

C. SUBIECTELE PROTECŢIEI JURIDICE A INVENŢIEI

1. Persoana fizică autor al invenției (autorul)

Invenția este rodul unei activități creatoare, astfel încât calitatea de autor al acesteia o
poate avea numai persoana fizică. Prin urmare, subiect al protecției juridice este o persoană
fizică sau un grup de persoane fizice care au creat invenția, acestea având legătura cea mai
directă cu brevetarea invenției, devenind titularele brevetului.
Subiecte ale drepturilor asupra invenției, în anumite cazuri, pot fi succesorii
inventatorului. Unii autori fac distincție între subiectele originare (primare), care se referă la
acele persoane care au creat invenția şi subiecte derivate care se referă la persoanele care devin
5
titulare de brevet, numai în mod subsecvent ca urmare a dobândirii acestei calități fie pe calea
succesiunii (sunt moștenitorii autorului), fie pe calea unei transmisiuni (cesiunea), de la titularul
anterior.
În cazul invenţiei complementare, subiectul protecţiei juridice este persoana care a
perfecţionat sau completat o soluţie tehnică anterioară. Numai dacă soluţia tehnică elaborată este
completă, ea îndeplineşte calitatea de autor al invenţiei respective.
Legea nr. 64/1991 nu defineşte noţiunea de inventator, dar din art. 3 rezultă că autor este
cel care a creat invenţia, deci numai o persoană fizică sau un grup de persoane fizice.
Din art. 5 rezultă că beneficiarii protecţiei juridice (prin brevet) sunt:
- cetăţenii români indiferent de domiciliul acestora;
- cetăţeni străini sau apatrizi, dacă au domiciliul în România; şi
- cetăţeni străini sau apatrizi cu domiciliul în străinătate, în condiţiile convenţiilor
internaţionale la care România este parte.

2. Coautoratul

De obicei, invenția este rodul unei activități comune. În acest spirit, Legea nr. 64/1991,
prin art. 4 alin. (1), precizează că, în cazul în care invenția a fost creată de mai multe persoane,
fiecare din acestea are calitatea de coautor al invenției, iar drepturile rezultate din această calitate
aparțin în comun acestora.
Coautoratul se caracterizează printr-o serie de elemente care se cer a fi întrunite
cumulativ:
- participarea a două sau mai multor persoane la o activitate comună de creaţie, care are
drept rezultat invenţia. În aceste condiţii, nu sunt coautori cei care au creat aceeaşi
invenţie, dar independent unii de alţii, datorită ubicuităţii. Conform prevederilor art. 4
alin. (2), dacă mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie independent una de alta,
dreptul de brevet aparţine aceluia care a depus cel dintâi cererea de brevet la O.S.I.M., iar
dacă o prioritate a fost recunoscută, persoanei a cărei cerere de brevet are cea mai veche
dată de prioritate, cu condiţia ca cererea să nu fi fost respinsă, retrasă sau abandonată;
- caracterul (aportul) creator al contribuţiei fiecărui coautor; jurisprudenţa subliniază
faptul că nu poate invoca calitatea de autor persoana care nu a avut o contribuţie
creatoare la realizarea invenţiei; în această situaţie sunt persoanele care au dat numai
ajutor tehnic sau au colaborat la aplicarea ori punerea ei în practică. Nici autorii
descoperirilor ştiinţifice pe baza cărora s-a născut invenţia nu sunt coautori, dacă nu au
desfăşurat activităţi comune inventive;
- să existe un obiect unitar (contribuţia creatoare a fiecăruia să aibă drept finalitate o
invenţie, în înţelesul definiţiei acesteia).

Coautoratul poate fi de următoarele feluri:

- voluntar – rezultă din convenţia părţilor (înţelegerea între autori); înţelegerea poate
exista fie anterior sau în momentul constituirii depozitului reglementar, fiind cuprinsă în
declaraţia ce însoţeşte cererea de depozit, fie chiar ulterior acestui moment, dar numai în
formă autentică;
- legal – se referă la situaţia când pentru aceeaşi invenţie s-au depus mai multe cereri de
brevet, fără ca între solicitanţi să existe o înţelegere sau activitate comună; în măsura în
care se invocă aceeaşi prioritate, solicitanţilor li se va recunoaşte calitatea de coautori;
- forţat – stabilirea coautorilor se face prin hotărâre judecătorească, la cererea părţii
interesate.

Obiectul unei invenţii poate fi divizibil sau indivizibil. În primul caz, fiecare coautor,
având această calitate pentru întreaga invenţie, este în acelaşi timp şi autorul acelei părţi din
invenţia comună care este rezultatul activităţii sale personale şi care poate fi separată sau folosită
distinct de celelalte părţi. În al doilea caz, precum şi atunci când, deşi invenţia este divizibilă,
6
contribuţia fiecăruia coautor nu poate fi separată, fiecare din ei are această calitate pentru
întreaga invenţie.
O problemă legată de coautorat se pune, uneori, în institutele de cercetare, atunci când
căutarea de soluţii a unor probleme tehnice este încredinţată unor colective de cercetare conduse
de un responsabil de lucrări sau ajutate de tehnicieni sau laboranţi. Conducătorul colectivului de
cercetare care a formulat tema va avea calitatea de coautor dacă indicaţiile sale cuprind un
element de originalitate, o cale spre soluţionarea problemei. Conducătorul colectivului este
coautor împreună cu ceilalţi membri ai colectivului, care au adus completări şi propuneri
esenţiale. Persoanele care execută propunerile conducătorului temei (tehnicienii şi laboranţii) nu
sunt coautori, ci simpli executanţi.

3. Persoana juridică subiect asupra invenției

Recunoscând calitatea de autor al unei invenții exclusiv inventatorului, legislația română

precizează şi situațiile când dreptul la eliberarea brevetului – şi, prin urmare, calitatea de titular
al brevetului – aparține unei unități (persoană juridică). Este vorba despre dispozițiile din Legea
nr. 83/2014 privind invențiile de serviciu.

Legea se aplică invențiilor create de un inventator individual sau de un grup de

inventatori atunci când inventatorul individual sau cel puțin un membru al grupului de
inventatori este salariat al unei persoane juridice de drept privat sau de drept public (art. 1).
Prin salariat, legea înțelege orice persoană fizică ce prestează, în temeiul unui contract
individual de muncă, o activitate remunerată pentru şi sub autoritatea unei persoane juridice de
drept privat sau de drept public.

Invenţiile sunt considerate de serviciu dacă îndeplinesc următoarele condiţii [art. 3 alin.
(1) din lege]:
a) au rezultat din exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inventatorului, încredinţate în
mod expres în cadrul contractului individual de muncă şi în fişa postului sau stabilite prin alte
acte obligatorii pentru inventator, care prevăd o misiune inventivă; şi
b) s-au obţinut, pe durata contractului individual de muncă, precum şi pe o perioadă de
maximum 2 ani de la încetarea acestuia, după caz, prin cunoaşterea sau utilizarea experienţei
angajatorului prin folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a pregătirii şi
formării profesionale dobândite de inventatorul salariat prin grija şi pe cheltuiala angajatorului
ori prin utilizarea unor informaţii rezultate din activitatea angajatorului sau puse la dispoziţie de
acesta.

Salariatul care creează o invenţie are obligaţia să comunice de îndată angajatorului

prezentarea invenţiei, în care să descrie soluţia problemei rezolvate cu date suficient de clare
pentru a defini invenţia şi condiţiile în care invenţia a fost creată. Angajatorul are competenţa de
a decide cu privire la încadrarea sau nu a unei invenţii realizate de către un salariat în categoria
invenţiilor de serviciu, în termen de 4 luni de la primirea comunicării.

Dreptul asupra invențiilor aparține (art. 5):

- angajatorului – pentru invențiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a);
- angajatorului – pentru invențiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) – în absenţa unei
prevederi contractuale contrare, dacă acesta este persoană de drept public şi are
cercetarea-dezvoltarea în obiectul de activitate;
- inventatorului salariat – pentru invențiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) – dacă
angajatorul de drept privat sau de drept public nu revendică invenția în condiţiile art. 4;
- inventatorului salariat – pentru invențiile care nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile
prevăzute de Legea nr. 83/2014 (caz în care se aplică dispozițiile din Legea nr. 64/1991).

7
 Pentru invenţiile de serviciu prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) care au fost revendicate de
către angajator, inventatorul salariat are dreptul la o remunerație stabilită de către angajator, care
definește prin prevederi specifice din regulamentul intern criteriile de stabilire a remuneraţiei
(art. 6-7). În lipsa prevederilor specifice, angajatorul are în vedere, în funcţie de fiecare caz
concret, unul sau mai multe dintre următoarele criterii:
a) efectele economice, comerciale şi/sau sociale care decurg din exploatarea invenţiei de
către angajator sau de către terţi cu acordul angajatorului;
b) măsura în care angajatorul este implicat în realizarea invenţiei de serviciu, inclusiv
resursele puse la dispoziţie de angajator pentru realizarea acesteia;
c) aportul creativ al inventatorului salariat, când invenţia a fost creată de mai mulţi
inventatori.
În restul cazurilor, inventatorul-salariat beneficiază de salariu ca formă de compensare
pentru activitatea creatoare.
În cazul în care dreptul asupra invenţiei de serviciu aparţine angajatorului, acesta este
îndreptăţit să depună o cerere de brevet de invenţie sau de înregistrare a unui model de utilitate în
România şi/sau în alte state, cu revendicarea dreptului de prioritate din România (art. 8).

4. Succesorii inventatorului sau unității

Calitatea de titulari ai brevetului de invenție o pot avea şi succesorii inventatorului sau

unității, în oricare din situațiile când potrivit legii brevetul s-ar elibera inventatorului unității.
Prin succesori înțelegem nu numai persoanele fizice moștenitoare, termenul având înțeles larg,
în sensul că poate fi şi o persoană juridică ce succedă, ca urmare a reorganizării persoanei
inițiale.
Se cer îndeplinite două condiţii cumulative:
a) inventatorul sau unitatea trebuie să îndeplinească după caz, exigenţele cerute de art.5 de
la categoria subiectelor primare stricto sensu; şi
b) succesiunea trebuie să fie, după caz, universală, cu titlu universal sau cu titlu particular .