EXTINDERILE UNIUNII EUROPENE CĂTRE EUROPA CENTRALĂ

ȘI DE EST

EXTINDEREA CĂTRE EST - CRONOLOGIE

Prima reacţie a Comunităţii: Acordul European Un pretext substanţial pentru iniţierea

valului de extindere din 2004 a fost căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de
Est, precum şi procesele de transformare demarate în aceste ţări; în acelaşi timp, nu au putut
fi trecute cu vederea problemele economico-sociale destul de îngrijorătoare din această zonă,
care au rezultat în dorinţa de înţeles de a capta ajutorul şi susţinerea statelor occidentale.
Un prim răspuns în acest sens a fost oferit de Comunitate la începutul anilor 90 - în această
perioadă au fost încheiate acorduri bilaterale de asociere cu un număr considerabil de TECE.
Obiectivul esenţial exprimat în aceste Acorduri Europene era de a impune o mare piaţă
europeană, care urma să cuprindă toate statele asociate, acestea din urmă trebuind să se
alinieze în acest sens cu celelalte state membre: ele urmau să adopte reglementările pentru o
piaţă internă şi să îşi restructureze economia naţională. În acest scop, ţările asociate au primit
sprijinul financiar al UE în cadrul a diverse programe.

Criteriile de la Copenhaga
Chiar dacă la început nu a fost vorba decât de o simplă asociere, de acordarea de sprijin
financiar şi de enunţarea unor probleme de interes comun, acest lucru s-a schimbat
considerabil odată cu decizia Consiliului European de la Copenhaga din iunie 1993. Aici a
fost deschisă calea în vederea depunerii candidaturilor de aderare pentru toate TECE asociate,
acest lucru fiind valabil însă doar în cazul în care aceste ţări dovedeau că îndeplinesc aşa
numitele "criterii de la Copenhaga". Printre aceste condiţii se număra, de exemplu un cadru
instituţional stabil şi democratic şi respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor, precum
şi trecerea la o economie de piaţă.
În plus, UE aştepta de la TECE ca acestea să preia întreaga legislaţie a UE şi să se asocieze
ţelurilor Uniunii Politice, precum şi a unei uniuni economice şi monetare.

Cereri de aderare din partea TESE între 1994 şi 1996 După depunerea cererilor oficiale
de aderare a ţărilor din centrul şi estul Europei în perioada 1994 -1996, Consiliul European a
cerut Comisiei – după cum este prevăzut în Tratate – să întocmească raporturi privind situaţia
din fiecare ţară candidată, pentru a vedea în ce măsură aceasta îndeplinea criteriile de aderare
şi dacă era capabilă să preia obligaţiile ce îi reveneau odată cu obţinerea statutului de membru
al UE.

Raporturile Comisiei din 1997: Agenda 2000

Aceste rapoare au fost prezentate de Comisie în iulie 1997, cu numele "Agenda 2000". Luând
în considerare toate criteriile formulate de Consiliul European la Copenhaga, Comisia a
enunţat faptul că Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia şi Slovenia ar putea îndeplini în curând
toate condiţiile impuse, recomandând iniţierea negocierilor de aderare cu aceste ţări, precum
şi cu Cipru. Comisia a subliniat totuşi faptul că un debut concomitent al acestor negocieri nu
presupune în mod necesar şi încheierea concomitentă a acestora. Negocierile urmau a se
încheia, conform recomandărilor Comisiei, în funcţie de progresele înregistrate la nivelul
fiecărei ţări în parte.

1
Sporirea măsurilor de adaptare a TESE
Comisia a mai propus şi consolidarea măsurilor de adaptare la normele UE a TECE în
vederea extinderii, declarând că primul raport anual cu privire la progresele făcute de TECE
în acest sens va apărea la sfârşitul anului 1998. Aceste rapoarte urmau a constitui baza pe
care se va analiza în ce măsură pot fi demarate negocierile de aderare şi cu acele ţări
candidate care nu au fost incluse în primul val.

Începutul negocierilor de aderare cu

1.Grupul 1998
2. Grupul 2000

Pe lângă seria impresionantă de măsuri ale Comisiei, anunţată în Agenda 2000, care vizau
includerea tuturor statelor candidate în procesul de extindere, Consiliul Europei a fost de
acord, la sfârşitul anului 1997, la Bruxelles, şi cu propunerea de a convoca conferinţe
interguvernamentale bilaterale în vederea demarării negocierilor concrete de aderare într-o
primă fază doar cu acele ţări care se remarcaseră prin îndeplinirea unora din condiţiile
necesare, şi anume cu Estonia, Polonia, Slovenia, Cehia, Ungaria şi Cipru. Negocierile cu
acest „prim val” de ţări candidate (aşa numitul „grup de la Luxemburg”) au fost demarate în
primăvara anului 1998.
În decembrie 1999, şefii de state şi de guverne întruniţi la Helsinki au decis demararea
negocierilor şi cu cel de-al „doilea val”, cu „grupa Helsinki” (Bulgaria, Letonia, Lituania,
Malta, România şi Slovacia). Negocierile de aderare cu aceste ţări au început în mod oficial
la data de 15 februarie 2000 la Bruxelles.

Harta extinderilor începând cu 2002

În noiembrie 2000, Comisia a publicat un document strategic privitor la extindere, care
cuprindea o „hartă“, care asigura UE că era capabilă să primească în rândurile ei, de la
sfârşitul anului 2002, noi membri. Consiliul European de la Nisa, în cadrul căruia a fost
iniţiat şi Tratatul de la Nisa (ratificat la 26.02.01), prin care UE urma să fie organizată astfel
încât să facă faţă, din punct de vedere instituţional, extinderii viitoare, a aprobat acest
document.
La Consiliul European de la Laeken din decembrie 2001 a fost trasă concluzia că procesul de
extindere este irevocabil şi au subliniat intenţia clară a UE de a încheia negocierile curente de
aderare până la finele anului 2002.

Aprofundare şi extindere: convocarea conferinţei interguvernamentale

Interesant în ceea ce priveşte factorii noştri determinanţi este şi faptul că la acest summit s-a
mai hotărât convocarea unei Convenţii privind viitorul UE, care urma să pregătească
conferinţa interguvernamentală pentru o Constituţie europeană din anii 2003/2004. Cel puţin
la fel de interesant este şi faptul că statele candidate au fost invitate să participe la această
Convenţie, fără să aibă însă posibilitatea să blocheze soluţiile găsite de statele membre.

Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 2002

Următoarea etapă importantă pe calea extinderii a fost Consiliul European de la Copenhaga
din decembrie 2002. Aici au fost finalizate negocierile de aderare cu cele zece state şi a fost
stabilită data de 1 mai 2004 ca zi a aderării, totodată fiind stabilite şi aspectele de ordin
financiar pentru perioada 2004-2006, primii ani dificili în Uniunea celor 25.
Mai mult, Consiliul European a stabilit şi data aderării pentru Bulgaria şi România anul 2007,

2
enunţând că decizia privitoare la demararea negocierilor cu Turcia va fi luată pe baza
raportului Comisiei în decembrie 2004. În plus, preşedinţia a mai stabilit faptul că noile state
membre urmau a participa în formaţie completă la conferinţa interguvernamentală de
redactare şi promulgare a Constituţiei europene.

Semnarea Tratatului de Aderare în aprilie 2003

După ce Parlamentul European şi-a dat acordul cu puţin timp înainte, la data de 16 aprilie
2003, şefii de state şi de guverne, precum şi miniştri de externe din statele membre, precum şi
din cele zece state candidate, reuniţi la Atena, au semnat Tratatul de Aderare.
Tratatul de Aderare conţinea şi reglementări privitoare la participarea instituţională a celor 10
state „noi“ în perioada dintre încheierea acestuia şi până la aderarea oficială de la 1 mai 2004.
În această perioadă, statele candidate au avut statut de observatori în toate forurile
Consiliului, beneficiind şi de dreptul de a lua cuvântul, dar nu şi de a participa la vot.

2003: Referenduri în statele candidate

Decisive pentru continuarea procesului de aderare au fost referendurile din cele nouă state
candidate (excepţie făcând Ciprul, care s-a hotărât să renunţe la acesta), privind rezultatele
negocierilor şi aderarea în sine. Rezultatele obţinute pot fi consultate în următoarea listă.

1 mai 2004: extinderea către est

La data de 1 mai 2004, cele zece ţări candidate au devenit în mod oficial membre ale UE, cu
toate drepturile şi obligaţiile pe care le implică acest statut. A fost, fără îndoială, o zi istorică
pentru UE, o zi în care Uniunea nu numai că a crescut de la 15 la 25 de state membre, ci în
care s-a schimbat fundamental.
Un alt moment important pentru integrarea ţărilor „noi“ a fost cel al alegerilor pentru
Parlamentul European de la 13.06.2004, când, pentru prima oară, deputaţi din aceste ţări au
fost aleşi în mod direct să-şi reprezinte ţara în acest for.
Punctul final al acestei prezentări îl constituie intrarea întârziată în funcţie a noii Comisii
conduse de Barroso la sfârşitul lui noiembrie (2004), odată cu care au intrat în vigoare şi
noile reglementări instituţionale privind Uniunea celor 25, respectiv 27. Printre aceste
reglementări se numără, de exemplu, modificări în distribuţia şi calibrarea voturilor în
Consiliul de Miniştri şi faptul că, din acel moment, fiecare ţară urma să delege doar un singur
Comisar.

Număr mare de state candidate

În ceea ce priveşte particularităţile extinderii către est, trebuie menţionat în primul rând
numărul ţărilor candidate, cu mult mai mare decât oricând. Acest număr mare de ţări a adus
cu sine probleme majore de-a lungul negocierilor şi mai ales în ceea ce privea prezervarea
intereselor interne ale Comunităţii. Iar aderarea efectivă nu a făcut altceva decât să amplifice
în mod masiv caracterul deja eterogen al UE cu 15 state.

Nivelul scăzut de dezvoltare economică al noilor membri

La toate acestea se adaugă şi nivelul scăzut de dezvoltare economică al noilor membri, care
vor necesita o susţinere de lungă durată, date fiind cele aproximativ 32 de procente PIB pe
cap de locuitor faţă de media UE. Astfel, UE a devenit în urma acestui val de extindere o
comunitate de state în curs de dezvoltare.
Problemele cele mai evidente sunt în domeniile politicii agrare şi structurale.
Chiar şi în UE a mijlocului anilor 2000 existau diferenţe mari între statele membre. Produsul
intern brut (PIB) din Danemarca era, la începutul anilor 2000, de exemplu, cu un sfert mai
mare decât media UE (125%), în timp ce Portugalia şi Grecia nu se puteaut lăuda decât cu

3
jumătate din media înregistrată (50%). Polonia şi Ungaria, două din cele mai evoluate ţări
candidate, nu aveau decât jumătate din PIB-ul acestor două cele mai sărace state membre ale
UE.

Necesitatea unor reforme cuprinzătoare în cadrul UE

Dacă aceste două ţări ar fi tratate în domeniul politicii agrare şi structurale în mod egal cu
Portugalia şi Grecia, acest lucru ar aduce anual cheltuieli suplimentare de aproximativ o
treime din bugetul total al UE (în 2004, cca. 100 miliarde Euro). În Polonia o cincime din
populaţie activează încă în acest sector al agriculturii, în comparaţie cu media UE, de 5
procente.

Croaţia
Cum au evoluat relaţiile UE cu Croaţia?
Croaţia şi-a depus candidatura la aderare la 21 februarie 2003, iar în aprilie Consiliul a rugat
Comisia, aşa cum este prevăzut în Tratate, să îşi exprime poziţia faţă de această cerere.
O altă etapă importantă pentru toate ţările balcanice şi, prin urmare, şi pentru Croaţia, o
constituie Summitul de la Salonic din iunie 2003, ocazie cu care Consiliul European a ţinut să
sublinieze din nou faptul că ţările din vestul Balcanilor ar putea deveni parte integrantă a UE,
dacă ar îndeplini criteriile necesare – adică Criteriile de la Copenhaga. În aprilie 2004,
Comisia şi-a făcut publică poziţia cu privire la depunerea candidaturii de către Croaţia, fapt
apreciat ca fiind în general pozitiv, dar amintind şi domenii în care acest stat candidat mai are
mult de lucrat, ca de exemplu în politica mediului şi la adoptarea acquis-ului UE. Prin
urmare, Consiliul European a conferit Croaţiei în mod oficial, în iunie 2004, statutul de
candidat.
Cu puţin timp înainte de Crăciunul anului 2004, Consiliul European a stabilit şi termenul de
începere a negocierilor de aderare: 17 martie 2005, în schimbul promisiunii făcute de Croaţia
că va coopera întru totul cu Tribunalul Internaţional pentru Crime de Război pentru Fosta
Iugoslavie de la Haga.
În decembrie 2004, Consiliul European a stabilit şi termenul de începere a negocierilor de
aderare: 17 martie 2005, în schimbul promisiunii făcute de Croaţia că va coopera întru totul
cu Tribunalul Internaţional pentru Crime de Război pentru Fosta Iugoslavie de la Haga.
Un alt semnal pozitiv pentru croaţi a fost şi intrarea în vigoare a Acordului de Stabilitate şi
Asociere (ASA), la 1 februarie 2005. Acest acord constituie cadrul contractual în ceea ce
priveşte relaţiile dintre UE şi Croaţia până la aderare şi acoperă domenii precum dialogul
politic, cooperarea regională, alinierea legislaţiei croate la aquis-ul UE, precum şi cooperarea
în nenumărate domenii ale politicii UE.
În plus, au fost înfiinţate o serie de foruri comune la diverse nivele, printre altele un Consiliu
de Asociere la nivel guvernamental, care s-a întrunit pentru prima oară la 26 aprilie 2005,
precum şi un Comitet de Stabilizare şi Asociere, întrunit în premieră la mijlocul lui iulie 2005
şi în cadrul căruia, reprezentanţii UE şi-au reiterat cererea pentru o mai bună cooperare a
Croaţiei cu Tribunalul pentru Crime de Război de la Haga.
De abia la începutul lunii octombrie, după dezbateri intensive care au avut loc în statele
membre UE, şi care au vizat şi controversa demarării negocierilor cu Turcia, s-a decis
definitiv că şi Croaţia îndeplinea de pe acum toate criteriile în vederea începerii negocierilor.
La finele lui octombrie 2005 a început procesul verificării legislaţiei croate de către Comisie,
acţiune prognozată a dura aproximativ un an. De abia după aceea au fost deschise cele 35 de
capitole de negociere. Negocierile de aderare au fost îndelungate și dificile, Croația devenind
membru al UE abia în anul 2013.

4
Turcia
În martie 2001 au avut loc două evenimente importante. În primul rând, încheierea
parteneriatului de aderare între UE şi Turcia. În plus, Turcia emitea un program propriu, la
nivel naţional, în vederea implementării legilor UE, care cuprinde mult peste 500 de pagini.
În anii ce au urmat au avut loc noi transformări fundamentale în cadrul sistemului politic al
Turciei, care au ca scop alinierea ordinii interne la cerinţele UE.
9/2001: Parlamentul turc adoptă peste 30 de modificări ale Constituţiei
8/2001: Parlamentul turc adoptă reforme în domeniul drepturilor omului
1/2004: Desfiinţarea pedepsei cu moartea în Turcia
6/2005: Intră în vigoare noul drept penal modificat din Turcia
Toate aceste măsuri sunt aplaudate la nivelul UE, fapt consemnat şi în raportul Comisiei din
octombrie 2004, precum şi în decizia Consiliului European din decembrie 2004, de a începe
negocierile de aderare cu Turcia la 3 octombrie 2005.
Acest termen a fost validat de Consiliul European la 17 iunie 2005, adică după referendurile
eşuate din Franţa şi Olanda. Acest fapt este într-adevăr surprinzător, pentru că cetăţenii celor
două ţări s-au opus clar unei noi extinderi, şi mai ales aderării Turciei.
Atitudinea sceptică a cetăţenilor UE din unele ţări faţă de aderarea Turciei este doar un
indiciu cu privire la faptul că acest stat reprezintă un caz de care sunt legate o serie de
probleme deosebit de dificile. Cele mai importante puncte vor fi enumerate şi explicate mai
jos.
Scepticismul manifestat faţă de aderarea Turciei se bazează în primul rând pe faptul că
aceasta va deveni ţara cu numărul cel mai mare de locuitori din UE. Turcia are, în momentul
de faţă, 71 milioane de locuitori; acest număr va creşte însă, conform previziunilor, în
următorii 20 de ani, la 80 - 85 milioane, depăşind astfel numărul celui mai mare stat,
Germania, care în 2020 nu va mai avea decât 80 milioane de locuitori.
O a doua problemă o reprezintă poziţionarea geografică a Turciei - face ea parte din Europa?
La toate acestea se mai adaugă şi deosebirile de ordin religios şi cultural. În alt patrulea rând
rămâne – în ciuda schimbărilor din cadrul sistemului politic turc – problema drepturilor
omului din această ţară.
Germania s-a numărat, pe vremea guvernului de coaliţie roşu-verde Gerhard Schröder, printre
cei mai mari susţinători ai începerii negocierilor de aderare cu Turcia. O poziţie cu totul
opusă a fost reprezentată de opoziţia de atunci a partidelor CDU/CSU. După schimbul la
guvernare, şi rocada de poziţii diametral opuse, ţara nu a mai jucat acelaşi rol pro-turc.
Marea Britanie, care îşi doreşte o uniune lejeră de state şi nu o federaţie strânsă, susţinea,
printre altele, tocmai din acest motiv aderarea Turciei.
În Franţa, guvernul şi populaţia au adoptat o atitudine cât se poate de sceptică faţă de
aderarea Turciei, atitudine amplificată şi de votul negativ înregistrat la referendumul
constituţional din 2005. Trebuie să mai avem în vedere şi faptul că Franţa – alături de Austria
– au anunţat în aceeași perioadă organizarea unor referenduri la care să fie dezbătută tocmai
problema aderării Turciei.