CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ ÎN ANII ’80

La începutul lui ianuarie 1978, perioada de tranziţie pentru Marea Britanie era încheiată
şi, ca urmare, britanicii erau nevoiți să se subordoneze normelor Comunităţii Europene şi în ceea
ce priveşte contribuţia lor financiară. Fiind cel mai mare importator mondial de produse
alimentare, contribuţia lor la bugetul comunitar, rezultată din prelevările stabilite, era foarte
mare. Pentru a da satisfacţie alegătorilor săi, Margaret Thatcher a atacat această problemă în
toate Consiliile Europene după noiembrie 1979. La Consiliul de la Dublin (noiembrie 1979), s-a
decis să fie atribuită Marii Britanii o contribuţie provizorie, statele membre înțelegând că, în
cazul unui stat ca cel englez, era nevoie de un compromis. Acest compromis a fost realizat de
către Consiliul European de la Luxembourg, din 30 mai 1980, la care s-a decis să se reducă
contribuţia netă britanică, de la 10 miliarde franci francezi la 3,6 miliarde.
Acest „echilibru larg” cerut de Margaret Thatcher a fost găsit şi în cazul preţurilor
agricole, unde Franța era foarte sensibilă. Ca urmare, acestea au crescut în medie cu 5%. La
rândul lor, britanicii au recunoscut „drepturile istorice” ale marinarilor francezi care pescuiau pe
coastele engleze. Totuși, 93% din aceste drepturi au fost pierdute sau reduse, Marea Britanie
păstrând o zonă preferenţială în jurul insulelor Shetland și Arcades, în care Franţa, Republica
Federală Germania şi Belgia au obținut licenţe.
Compromisurile realizate demonstrează puterea şi voinţa ţărilor membre ale Comunităţii
de a continua construcţia europeană, de a afirma, mai mult ca oricând, o identitate a Europei
Occidentale, atât faţă de Uniunea Sovietică şi ţările din Estul continentului, dar şi faţă de Statele
Unite. Această identitate se va întări, din ce în ce mai mult, odată cu relansarea ideii de Uniune
Europeană.

Proiectul de Uniune Europeană

Proiectul de Uniune europeană din anii ’70, în care un rol însemnat l-a avut părintele
construcţiei europene, Jean Monnet, a progresat foarte greu, luând o formă concretă abia la
începutul anilor ’90 prin Tratatul de la Maastricht. Până atunci au existat iniţiative venite atât din
partea statelor, cât şi a unor instituţii comunitare, ca Parlamentul şi Comisia Europeană.
Comisia Europeană a revenit asupra acestui subiect la mijlocul lui 1975, acordând
preferinţă unui guvern european format din personalităţi independente de administraţiile

1
naţionale şi unei puteri legislative asigurată de un Parlament bicameral, Camera Popoarelor
aleasă prin sufragiu universal şi Camera Statelor emanând de la guvernele naţionale. Parlamentul
European a susţinut un proiect asemănător, cerând mai ales alegerea sa prin vot universal. Faţă
de aceste propuneri, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a mărginit doar la un raport cu
caracter juridic, în timp ce Consiliul de Miniştri s-a manifestat rezervat din cauza structurii sale
interguvernamentale. Pasul hotărâtor l-a făcut însă Consiliul European, din 9-10 decembrie 1974,
care l-a însărcinat pe primul ministru belgian Leo Tindemans să elaboreze un raport cuprinzător
asupra acestei chestiuni.
Partizan al unei Europe federale, Leo Tindemans nu a propus o Constituţie europeană,
aşa cum doreau Comisia şi Parlamentul, ci o întărire a instituţiilor comunitare pentru a putea face
faţă exigenţelor politicilor economice, monetare, sociale etc. În fapt, raportul Tindemans dorea
conservarea acquis-ului comunitar, fără a modifica tratatele de bază, însă cerea o eficientizare a
Consiliului de Miniștri, prin impunerea mecanismelor majoritare în procesul de luare a deciziilor
şi creşterea rolului Consiliilor specializate. Totodată, primul ministru al Belgiei dorea întărirea
atribuţiilor instituţiilor care puteau asigura pe viitor certitudini în construirea unei Europe
federale. Ca urmare, el cerea lărgirea puterilor de execuţie ale Comisiei şi întărirea autorităţii
preşedintelui acesteia, ce urma să fie ales de Parlament şi extinderea competenţelor Curţii de
Justiţie în noile domenii de activitate comunitară.
Cum era de aşteptat, Raportul Tindemans nu a fost bine primit în mediile guvernamentale
şi a fost în cele din urmă abandonat. Cu toate acestea, crearea Consiliului European în 1974,
alegerea Parlamentului prin sufragiu universal (începând din 1979) şi întărirea cooperării politice
erau factori care făceau necesar un nou raport între instituţiile europene şi ameliorarea capacităţii
de decizie a Comunităţii. Deşi avea drept de a propune proiecte de documente legislative,
Comisia Europeană avea un rol modest, micşorat, mai ales, de unanimitatea la care apelau mereu
membrii Consiliului de Miniştri. Autoritatea acestuia din urmă era diminuată de divergenţele
între interesele naţionale şi de comoditatea miniştrilor de a transfera responsabilitatea politică
Consiliului European care nu avea, încă, rolul de instituţie comunitară.
La începutul anilor ’80, Germania Federală a profitat de preşedinţia Consiliului European
reunit la Stuttgart (19 iunie 1983) pentru a convinge partenerii săi să adopte Declaraţia solemnă
asupra Uniunii europene. Acest document fixa ca ţel întărirea şi dezvoltarea Comunităţilor
Europene, prin aprofundarea politicilor existente şi elaborarea politicilor noi în cadrul tratatelor

2
de la Paris şi Roma. S-a insistat asupra cooperării politice şi pe aspectele economice şi politice
ale securităţii. Nu au fost neglijate, nici cooperarea culturală şi nici apropierea legislaţiilor şi
activitatea concertată contra delincvenţei internaţionale.
Declaraţia s-a străduit să precizeze câmpul de acţiune al Uniunii Europene. În ceea ce
priveşte Comunităţile, s-a subliniat importanţa unei strategii economice globale, de combatere a
şomajului, întărirea Sistemului Monetar European şi a politicii comerciale comune, realizarea
pieţei comune prin eliminarea obstacolelor la cele 4 libertăţi fundamentale (circulaţia liberă a
persoanelor, capitalurilor, mărfurilor şi serviciilor), continuarea Politicii Agricole Comune, a
dezvoltării industriei şi a politicilor regionale şi sociale etc. Toate aceste obiective erau
concentrate pe ideile exprimate chiar în Planul Schuman, mai ales în ceea ce priveşte favorizarea
convergenţei nivelului de dezvoltare economică şi, în general, de viaţă a cetăţenilor din statele
membre. Forţa acestui document rezidă în insistenţa cu care s-a accentuat ideea de a avea o
politică externă comună, atât de necesară pentru exprimarea identităţii Europei celor Zece.

Aderarea Greciei la Comunitatea Europeană – 1981 – prima parte a extinderii CEE

către Sud
Grecia a fost primul stat european asociat la Comunitatea Economică Europeană.
Acordurile de asociere, din 1961, semnate la Atena, care prevedeau avantaje tarifare si ajutoare
financiare, au fost suspendate în epoca dictaturii militare din 1967-1974. După înlăturarea
dictaturii coloneilor, regimul reprezentativ a fost repede restabilit sub autoritatea conservatorului
Constantin Caramenlis, care trăise în exil la Paris. Acesta a fost cel care a cerut și a negociat
intrarea Greciei în CEE.
Revenirea la un regim democratic, în 1975, a constituit o şansă imensă pentru Grecia,
care a cerut sa devină membră cu drepturi depline a CEE. Statele membre nu au rămas
insensibile la această dorinţă, mai ales că relaţiile comerciale ale Greciei cu CEE reprezentau un
procentaj destul de ridicat din cadrul politicilor economice ale Comunității. În acelaşi timp,
Europa integrată nu putea scăpa ocazia de a se extinde spre sud, ţinând cont şi de importanţa
strategică a Greciei. Grecii, al căror Produs Naţional Brut era foarte scăzut, își legau speranţele
creşterii economice, a restructurării industriilor nerentabile, a reducerii şomajului de o colaborare
mult mai strânsă cu CEE.

3
 În cadrul procesului de integrare europeană, Grecia reprezintă un caz aparte, datorită unor
caracteristici „unice”: este un stat mic, periferic, situat într-o regiune care s-a confruntat în timp
cu nenumărate turbulențe, un stat care a avut (și continuă să aibă) unele probleme cu vecini ca
Turcia sau Cipru și, nu în cele din urmă, un stat cu o religie creștin ortodoxă, aspect extrem de
important, care este consemnat și de Constituția țării.
Grecia a devenit, în 1981, al zecelea stat membru al Comunității Europene. Evoluția sa,
atât în perioada de pre-aderare, dar mai ales în cea de post-aderare, a făcut subiectul unor
numeroase analize și dezbateri academice. Așa cum notează și autorul grec Kostas Ifantis, pe
parcursul secolului al XX-lea, Grecia s-a confruntat cu numeroase dificultăți, atât pe plan intern,
cât și în relațiile externe. Din punct de vedere economic, a fost condsiderată în cea mai mare
parte a secolului al XX-lea o țară săracă, preponderent agrară, dependentă de schimburile
economice și îndatorată pe plan extern.
Cu alte cuvinte, a fost considerată o țară slab dezvoltată (under-developed). Din punct de
vedere politic, Grecia s-a confruntat cu un sistem polarizat de partide, în care partidele clientelare
au avut mult timp ca principal obiectiv să-și atragă o cât mai mare parte a resurselor, într-un stat
cu un sector public supraîncărcat și cu o birocrație excesivă și deloc eficientă în ceea ce privește
administrarea statului. Cât privește relațiile externe, Grecia s-a confruntat mult timp cu
intervenții străine și implicări ale Marilor Puteri în politica sa internă.
Același Kostas Ifantis remarcă, într-un studiu publicat la mijlocul anilor 2000, că există
trei teme majore, interconectate, care au dominat politica Greciei până la mijlocul anilor ’70,
când aceasta a demarat negocierile de aderare la Comunitatea Europeană:
- Clivajele politice, acela dintre regaliști și republicani în prima jumătate a secolului al
XX-lea, urmat de clivajul comuniști – anticomuniști, în perioada de după cel de-Al
Doilea Război Mondial;
- Intervenția constantă a Marilor Puteri în problemele interne ale țării; și
- Intervenția frecventă a armatei în politică, ceea ce a generat, în numeroase perioade
de timp, instabilitate politică și a menținut la putere regimuri politice nedemocratice
(autoritare).
După crearea Comunității Economice Europene (EEC), Grecia fost primul stat care a
dorit să realizeze asocierea cu aceasta. Totuși, faptul că avea o economice destul de slab
dezvoltată, că era încă afectată de Al Doilea Război Mondial și de războiul civil care a urmat

4
conflagrației mondiale, dar și „problema cipriotă” au împiedicat-o să participe în mod activ la
fazele de început ale procesului de construcție europeană din anii ’50.
De asemenea, intervenția SUA în anumite aspecte ale politicii Greciei (în domeniul
militar, economic sau al securității) a ținut această țară la o oarecare distanță de EEC. Astfel,
semnarea Acordului de Asociere (Association Agreement) cu EEC nu poate fi analizată decât în
acest context. Totuși, investițiile americane, care au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea
economică a Greciei, nu au reușit să genereze și o creștere a exportului acestei țări. Prin urmare,
problemele „cronice” ale Greciei în ceea ce privește plățile și exporturile nu au putut fi rezolvate
atât de ușor, cu atât mai mult cu cât o mare parte din sectorul industrial era controlată de
investitorii străini, ceea ce putea avea, pe termen lung, consecințe negative pentru dezvoltarea
economică a țării. Prin urmare, Grecia era amenințată cu izolarea economică și politică în anii
’50-’60, chiar în perioada în care EEC și EFTA era create.
În ciuda lipsei progreselor în domeniul financiar și industrial, guvernul de dreapta condus
de Constantine Karamanlis a înțeles importanța orientării către EEC, prin urmare a semnat, în
iulie 1961, Acordul de la Atena (The Athens Agreement), care a reprezentat o dovadă concretă a
interesului Greciei pentru a se apropia de EEC. Inițial, Grecia a fost interesată mai degrabă să fie
parte a EFTA, deoarece se temea că asocierea în EEC cu țări mai dezvoltate ar fi contribuit la
dezvoltarea acestora din urmă, fără a fi luate în considerare problemele altor state (în speță ale
sale). Așadar, interesul general al Greciei ar fi trebuit să fie, încă de la început, realizarea
convergenței economice, care să-i permită să-și rezolve problemele economice cu care se
confrunta de mai mult timp. Am putea spune, deci, că Grecia a ales EEC din două principale
motive: în primul rând, pentru că Tratatul de la Roma din 1957 își propunea și unele obiective
politice și în al doilea rând deoarece ar fi urmat să obțină numeroase facilități în domeniul
politicii agricole, ceea ce ar fi generat o creștere a exporturilor și o posibilă relansare economică.
Grecia vedea, așadar, în EEC o posibilă soluție pentru relansarea economiei sale, însă
reprezentanții Comunității au înțeles acest lucru și au încercat să fie extrem de precauți cu
asocierea acestui stat. Negocierile cu privire la acordul de asociere au durat destul de mult, un
element interesant fiind acela că nu au existat dezbateri publice interne cu privire la toate aceste
aspecte. Același lucru s-a întâmplat și în 1974, când Grecia a depus cererea de aderare la EC: a
fost vorba de o decizie pur politică a unei majorități conservatoare, care vedea în statutul de
membru al EC nu doar ieșirea dintr-o gaură neagră din punct de vedere economic, dar și o

5
distanțare de influența SUA și o reconfigurare a poziției sale pe plan regional. Mai mult decât
atât, guvernul condus de Constantine Karamanlis vedea aderarea la EC ca un eveniment care ar fi
contribuit la stablitatea politică a statului și la consolidarea democratică a țării: ”In Greece,
accession occured without a broad consensus within political parties and population”.
Beatrice Hibou caracteriza Grecia ca fiind o țară mică, periferică, cu o economie și o
industrie slab dezvoltate, cu un nivel de trai cu mult sub media europeană și abia recent
democratizată, care a avut o relație complexă, pe alocuri extrem de tensionată, cu UE. În primii
ani ai săi în EC, Grecia a fost considerată „an awkward partner” sau „the black sheep”, mai ales
din cauza faptului că a adoptat unele poziții în politica sa externă care i-au deranjat pe partenerii
europeni, mai ales fiind vorba de unele chestiuni internaționale delicate și care prezentau
importanță pentru aceștia (cum ar fi, de exemplu, refuzul Greciei de a denunța URSS afacerea
South Koreean Boeing). Astfel, într-un raport din 1976, Comisia Europeană anunța, într-un mod
extrem de tranșant, că ”Greece was absolutely not prepared economically to enter the
Community”, dar că integrarea este un proces politic, in care Grecia este percepută ca un stat
occidental, cu o societate liberală și o economie de piață.
Negocierile de aderare au durat aproape trei ani (din 27 iulie 1976 până în 23 mai 1979)
și nu au reprezentat deloc un proces ușor. Opinia oficială a Comisiei Europene, prezentată la
începutul anului 1976, evidenția scepticismul Comunității cu privire la aderarea Greciei și
propunea o perioadă de pre-aderare, care să preceadă o eventuală perioadă de tranziție, care ar fi
avut loc după semnarea tratatului de aderare. Cu toate că decizia de aderare ar fi fost una pur
politică, Comunitatea se declara îngrijorată de problemele dintre Grecia și Turcia, deoarece,
ambele fiind state asociate Comunității, disputa dintre ele dăuna în raporturile economice dintre
cele două și Comunitate (iar dacă ar fi acceptat Grecia ca stat membru, Comunitatea „would have
become a party to the Aegean Cold War”).
În cadrul negocierilor, reprezentanții Greciei au încercat să grăbească procesul, dorința
fiind finalizarea cât mai rapidă a discuțiilor, „aproape cu orice cost”. Prin urmare, implicațiile
economice ale aderării nu au fost luate în considerare aproape deloc în mod serios, ceea ce ne
întărește opinia că situația economică fragilă a Greciei încă dinainte de momentul aderării a
contribuit la menținerea unei instabilități economice în această țară și a făcut mai ușoară
„prăbușirea” economică cu care s-a confruntat în ultimii ani. Practic, spre deosebire de alte state,
care au avut probleme economice înainte de aderare, dar au făcut progrese remarcabile în anii ce

6
au urmat aderării (state precum Spania, Portugalia sau chiar Irlanda), Grecia nu a reușit niciodată
să facă asemenea progrese care să-i asigure un grad mai mare de stabilitate în interiorul Uniunii
Europene și al zonei Euro.
Așa cum remarcă și unii cercetători, în ceea ce privește Grecia, scopul principal al
negocierilor nu a fost modificarea acquis-ului comunitar, ci acela de a adopta o serie de hotărâri
cu privire la procesul de tranziție, care nu doar să-i permită Greciei să se dapteze mai ușor cu
statului de țară membră, dar și să protejeze Comunitatea de potențialele efecte negative ale
acceptării unui nou membru. Astfel, spre deosebire de extinderea din 1973, în care aranjamentele
cu privire la tranziție au fost făcute doar în beneficiul statelor candidate, în cazul Greciei unul
dintre obiective a fost acela de a proteja Comunitatea de impactul pe care l-ar fi putut avea
aderarea unui stat relativ slab dezvoltat.
Tratatul de adeziune a fost semnat la 28 mai 1979, după 3 ani de negociere. Perioada
tranzitorie în cazul Greciei a fost fixată la 5 ani, timp în care trebuia să se integreze uniunii
vamale şi să alinieze preţurile agricole la cele comunitare. După această perioadă, Grecia putea
intra în Sistemul Monetar European. Lucrurile nu s-au petrecut întocmai, din cauza întârzierilor
economice înregistrate, astfel că drahma grecească va intra în coşul monetar european abia în
1984 şi reprezenta 1,3% din acesta. Fiind o ţară slab dezvoltată, Grecia se-a bucurat şi de alte
facilităţi, legate mai ales de protejarea muncitorilor greci în faţa concurenţei comunitare,
inevitabilă, dacă libera circulaţie a muncitorilor nu era amânată pentru 7 ani. Aranjamentele
financiare au fost favorabile statului grec care a primit o dispensă pentru vărsămintele sale cu
titlu de TVA, devenind beneficiar şi nu contributor la bugetul comunitar.
Pe plan instituţional, Grecia s-a bucurat de toate avantajele: a fost numit un comisar la
Bruxelles, un judecător la Luxembourg, 24 de deputaţi în Parlamentul European şi dispunea de
cinci voturi în Consiliul de Miniştri.
În ciuda opoziţiei comuniştilor ortodocși și a socialiştilor lui Pasok, tratatul de adeziune a
fost ratificat de Parlamentul Greciei și a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1981. Chiar dacă
imediat după acest eveniment socialiştii au câștigat alegerile, integrarea Greciei în CEE a rămas
un fapt împlinit.
Intrarea acestei ţări în Comunitatea celor Nouă a modificat sub multe aspecte imaginea
acesteia. Grecia era şi este o ţară ortodoxă, diferită ca mentalitate de cele catolice sau protestante,
este plasată în Balcani, zonă cunoscută pentru sursa de conflict pe care a constituit-o de-a lungul

7
istoriei, nu era un stat dezvoltat, economia sa bazându-se mai mult pe agricultură. Cu toate
acestea, statul grec a dat dovadă de foarte multă voinţă politică pentru consolidarea democraţiei
și pentru integrarea economică şi comercială în CEE.
Totuși, problema cea mai gravă era de ordin politic: disputa dintre Grecia și Turcia în
privința Ciprului risca să implice Comunitatea în problemele Mediteranei orientale, nefiind
exclusă o reizbucnire a conflictului greco-turc. Situația era cu atât mai neplacută cu cât Turcia
semnase un acord de asociere cu Comunitatea în 1963. Alternanța politică, prin venirea la putere
a socialiștilor din PASOK conduși de Andreas Papandreu, nu a schimbat orientarea europeană
inițiată de predecesorul acestuia. O altă problemă, recent rezolvată, a fost disputa cu Macedonia
cu privire la denumirea acesteia din urmă, problemă extrem de sensibilă la nivel european, în
condițiile în care Macedonia și-a exprimat în mai multe rânduri intenția de a începe negocierile
pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Aderarea Greciei la Comunitatea Europeană în anul 1981 a fost considerată una dintre
cele mai importante realizări postbelice ale acestei țări. De-a lungul anilor, statutul de membru
al Uniunii Europene a reprezentat o importantă provocare pentru Grecia, mai ales dacă luăm în
considerare procesul de tranziție al acestei țări de la regimul autoritar la democrație. Situația
internă pe alocuri instabilă a fost pusă în și mai mari dificultăți la începutul anilor 1990, când
proiectul Uniunii Economice și Monetare (EMU) a reușit să destabilizeze sistemul socio-
economic al Greciei. Prin urmare, chiar dacă atât EMU, cât și Piața Unică reprezintă politici care
au în vedere europenizarea și modernizarea statelor și ambele au oferit politicii la nivel intern o
direcție, reușind să contribuie la evoluția statului, procesele de transformare pe care le-au
presupus aceste politici au generat și probleme – birocratice, administrative, chiar economice –
cărora unele state nu au reușit s le facă față cu succes. Cazul Greciei este unul dintre acestea;
acest stat pur și simplu nu a fost pe deplin pregătit pentru aderarea la Piața Unică și la EMU, iar
efectele dramatice, deși nu au apărut imediat, au dus această țară aproape în pragul falimentului,
al ieșirii din zona euro și din UE.
În aprilie 1989, la momentul publicării Raportului Delors, Grecia era caracterizată de o
profundă instabilitate politică și economică, ceea ce reprezenta un motiv de îngrijorare pentru
Comunitate. Într-o scrisoare trimisă de Jacques Delors lui Xenophon Zolotas, situația economică
a Greciei era caracterizată ca fiind ”a serious concern for all of us”. Această chestiune amenința
nu doar succesul integrării economice, ci și realizarea obiectivelor EMU și ale pieței unice. În

8
plus, drahma nu făcea parte din EMS (european Monetary System) și nici nu părea a fi pregătită
pentru acest lucru.
Totuși, la începutul lui 1999, situația economică a Greciei apărea ca fiind cu mult
îmbunătățită, statul devenind parte a zonei Euro la 1 ianuarie 2000. Această realizare a fost, însă,
umbrită de numeroase dispute între oficialii greci și reprezentanții UE cu privire la corectitudinea
datelor oficiale prezentate de către Ministerul grec de Finanțe și Banca Națională a Greciei,
EUROSTAT chiar ridicând numeroase semne de întrebare cu privire la aceste aspecte. Așa cum
nota și Kevin Featherstone, ”the rights and wrongs on how the Greek date had been calculated
became somewhat obscured beneath the technicalities of accountancy rules”.
Grecia părea că a reușit să facă față destul de bine acestei perioade extrem de tensionate
care a urmat, singurele efecte negative ale disputelor fiind o serie de amenzi primite din partea
Curții Europene de Justiție. Evoluțiile din ultimii ani au demonstrat, însă, faptul că lipsurile de
atunci nu au putut fi niciodată pe deplin acoperite, iar beneficiile economice și creșterea
credibilității Greciei pe plan internațional nu au avut o substranță concretă. Criza economică la
nivel mondial s-a dovedit, în ultimă instanță, a fi prea puternică pentru un stat nu atât de stabil,
precum Grecia. Faptul că întreaga sa istorie în relația cu UE a fost marcată de încercări – de
multe ori nereușite – de rezolvare a unor probleme economice a constituit o greutate mult prea
mare pentru aceasta. Mai mult decât atât, pe fondul unor crize politice, nu doar pe plan intern,
„decăderea” Greciei a avansat mult prea rapid, criza devenind rapid mult mai problemtică decât
în alte state europene.
Așadar, explicațiile pentru situația actuală a Greciei nu trebuie căutate doar în anumite
evenimente sau evoluții recente pe plan intern și internațional. Ele pot fi identificate mai degrabă
pornind de la incapacitatea „cronică” a acestei țări de a ține pasul cu realitățile europene sau cu
obiectivele impuse de Bruxelles. Integrarea rapidă, negocierile care nu au acordat o prea mare
importanță problemelor economice cu care se confrunta această țară încă din anii ’70 au cântărit
mai bine de 3 decenii mai târziu, când relația acesteia cu UE a fost cel mai puternic încercată.

9
 A doua parte a extinderii CEE către Sud – aderarea Spaniei și Portugaliei – 1986
În Spania, moartea generalului Franco în 1975 a fost urmată, așa cum se prevăzuse, de
urcarea pe tron a lui Juan Carlos, desemnat ca rege chiar de Franco în 1969. Datorită unui
remarcabil simț politic, regele a fost artizanul unei tranziții pașnice și rapide. În câțiva ani, el a
reușit desființarea instituțiilor dictaturii, restabilirea libertăților publice și a regimului
parlamentar reprezentativ. Acest rezultat a fost consolidat în 1981, printr-o alternanță politică:
preluarea puterii de către socialiștii conduși de Felipe Gonzales. În cei treisprezece ani cât s-au
aflat la guvernare, aceștia au fost artizanii întrării Spaniei în Comunitatea Europeană.
În Portugalia, tranziția democratică a fost mult mai agitată, iar țara s-a aflat de mai multe
ori în pragul războiului civil. Tulburările de după așa-numita revoluție „a garoafelor” erau
provocate de mai mulți factori: decolonizarea tumultoasă din Angola și Mozambic, prezența pe
scena publică a unei armate divizate și ambițiile puternicului Partid Comunist. Datorită abilității
și diplomației liderului socialist Mario Soarès, susținut de Franța și Germania, precum și acțiunii
unor înalți ofițeri legaliști, preocupați de revenirea armatei, situația s-a stabilizat spre sfârșitul
anilor 1970. Viața publică și-a recăpătat liniștea, favorizând astfel integrarea în Europa dorită și
așteptată de diaspora portugheză foarte numeroasă din țările europene, printre care și Franța.
Negocierile au durat aproximativ cinci ani, fiind lungi și complicate cu Spania, dar mai
ușoare cu Portugalia. Intrarea Spaniei deschidea Comunitatea spre concurența produselor
agricole din sud. La unele dintre ele, precum vinul, Comunitatea era deja excedentară. Pentru
altele, condițiile climatice mai bune din Spania dădeau producătorilor spanioli avantajul de a le
scoate mai devreme pe piață. În plus, datorită mâinii de lucru ieftine provenite din Maroc, costul
de producție era mai mic; uleiul de măsline și portocalele spaniole concurau produsele italiene,
în timp ce francezii și olandezii erau îngrijorați de sosirea căpșunelor, salatelor și legumelor pe
care camioanele spaniole le transportau repede spre țările nordice.
Cele două țări au intrat în Comunitate la 1 ianuarie 1986. La început, incidentele au fost
numeroase și uneori spectaculoase. În sudul Franței, intrarea liberă a produselor spaniole era
oprită prin baraje ridicate pe șosele, sau distrugerea încărcăturilor de către agricultorii și
viticultorii înfuriați. La rândul lor, pescarii francezi din sud-vest se plângeau de prădarea
resurselor de către spaniolii din Galicia și de refuzul acestora de a respecta normele europene
pentru zonele de pescuit din Golful Gasconiei: dimensiunea plaselor, cotele pentru capturile de
ton, sardine și calcan. În cele din urmă, după anii de tranziție, înglobarea celor două țări în

10
Comunitate s-a produs relativ ușor; conflictele s-au stins, iar nou-veniții s-au adaptat bine la
normele Comunității. Totuși, costul inițial al integrării nu a fost deloc neglijabil. În același timp,
s-a înregistrat un progres al democrației liberale și al economiei de piață.
Dintre cele trei țări care au aderat în anii ’80 la Comunitatea Europeană, în Spania s-au
produs schimbările cele mai spectaculoase, în numai zece ani. Deschiderea spre Europa a avut
efecte pozitive: înmulțirea schimburilor, dezvoltare unor mari grupuri industriale, modernizarea
rapidă a agriculturii, dezvoltarea turismului la Mediterana, creșterea nivelului de trai. Dar
deschiderea a avut și părțile ei negative: un boom imobiliar care a dus la degradarea mediului,
acoperirea cu beton a coastelor Mediteranei și proliferarea nesocotită a satelor de vacanță.

Realizarea obiectivelor Actului Unic European în a doua jumătate a anilor ’80

Reforma instituţională operată de Actul Unic European a permis relansarea construcţiei
europene. Atenţia comunitarilor s-a îndreptat, cu preferinţă, spre stabilirea progresivă a unei
Pieţe Interne Mari, care să elimine definitiv obstacolele în calea liberei circulaţii a mărfurilor,
persoanelor, capitalurilor şi serviciilor. Drumul spre acest obiectiv s-a lovit curând de o serie de
dificultăţi determinate de mai vechile probleme ale Comunităţii cum ar fi: chestiunile agricole și
bugetare, mult discutate în 1984, dar care nu şi-au găsit rezolvarea în cadrul Actului Unic.
Comunitatea a trecut prin momente grave, legate atât de situația economică destul de precară a
statelor nou-aderate, cât și de nevoile financiare ale noilor politici comune, în condiţiile în care
Politica Agricolă Comună (PAC) continua să absoarbă 60% din cheltuieli. Se impunea fără
amânare, o reformă a PAC şi, în acelaşi timp, o creştere a resurselor Comunităţii.
Primele măsuri propuse de Comisia Europeană, sub titlul „A reuşi Actul unic European”,
se refereau la politica agricolă a Comunităţii, având ca scop limitarea cheltuielilor acesteia.
Comisia preconiza o politică realistă a preţurilor, care trebuia să fie îngheţate sau diminuate,
demontarea sistemelor de subvenţionare (a cuantumurilor monetare compensatorii) şi o încercare
de stabilizare a producţiei, fixând praguri dincolo de care preţurile nu mai erau garantate.
Măsurile preconizate erau însoţite de o altă propunere care intenţiona să dubleze în 5 ani
fondurile structurale (FEDER, FSE şi FEOGA). Preşedintele Comisiei Europene, Jaques Delors,
considera că este mai important să doteze Comunitatea cu resursele necesare înainte de a pune în
aplicare programul de relansare comunitară. Propunerile Comisiei au generat polemici şi chiar

11
divergenţe. Poziţiile cele mai ireconciliabile le-au avut Republica Federală Germania şi Franţa.
Mărul discordiei l-a constituit tocmai reducerea Cuantumurilor Financiare Compensatorii,
avantajoase pentru Germania şi dezavantajoase pentru agricultorii francezi. Cele două poziţii au
fost mediate în cadrul Consiliului European din februarie 1988, ţinut la Bruxelles. Interesul
cancelarului german Helmuth Kohl pentru relansarea integrării europene a favorizat adoptarea
Pachetului de reforme Delors I, care prevedea demontarea progresivă a Cuantumurilor
Financiare Compensatorii, reducerea preţurilor agricole, dar şi fixarea de cote maximale
garantate pe fiecare produs.
Pachetul Delors I dădea satisfacţie şi ţărilor comunitare interesate de coeziunea
economică şi socială, obiectiv prioritar al Actului Unic, creând o nouă resursă financiară,
proporţională Produsului Naţional Brut (PNB) al fiecărui stat membru. Aceasta va permite în
viitor o creştere a bugetului CEE, facilitându-se punerea în practică a obiectivelor acesteia.
Interesul pentru Piaţa Unică s-a materializat atât prin diferite recomandări ale Consiliului
European de la Bruxelles, din 29-30 iunie 1987, cât, mai ales, prin directive ale Consiliului de
Miniştri cu privire la recunoaşterea mutuală a diplomelor universitare (demers necesar liberei
circulaţii a persoanelor), deschiderea de pieţe publice, recunoaşterea reciprocă a anumitor norme.
Se avea în vedere şi circulaţia capitalurilor, care trebuia să funcţioneze începând cu 1 iulie 1990,
între 8 ţări comunitare (în plus, Grecia, Portugalia, Spania și Irlanda puteau menţine controlul
până în 1993 şi chiar până în 1994).
Comisia Jacques Delors a făcut o prioritate din realizarea obiectivelor Cărţii Albe din
1985 şi a Actului Unic European. O dovadă în acest sens este şi Programul său din 1988 ce
prevedea elaborarea unui studiu asupra costului nerealizării integrării europene şi un bilanţ al
construirii Pieţei Interne. Eforturile sale au fost îndreptate în direcţia elaborării unui document
administrativ vamal unic şi a unui sistem de desemnare şi codificare a mărfurilor.
Subiectul cel mai intens discutat şi analizat în a doua jumătate a anilor ’80 a fost cel legat
de crearea unei Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Prevăzut de AUE, după eşecul său în
anii ’70, Uniunea Economică şi Monetară era prezentată ca o urmare logică a Pieţei Unice, care
trebuia să funcţioneze mai bine cu o monedă unică, girată de o Bancă Centrală Europeană.
Această propunere a generat o serie de discuţii în care s-au înfruntat puncte de vedere diverse,
cel mai redutabil fiind cel german, având în vedere miza pe care o reprezenta această UEM
pentru Bundesbank. Dacă Franţa se temea de o întărire a monedei germane, la rândul său,

12
Germania a exprimat temeri în legătură cu cheltuielile de punere în aplicare a proiectului. Marea
Britanie, așa cum era de aşteptat, s-a arătat reticentă creării unei monede unice, bazată pe transfer
de suveranitate naţională. Cu toate acestea, atât ministrul de finanţe al Franţei, Eduard Balladur,
cât și ministrul de externe al Germaniei Federale, Hans Dietrich Genscher, precum și alți
politicieni de marcă din cele două state se pronunţau pentru realizarea monedei unice, girată de o
Bancă Centrală Europeană.
Sub impulsul noului curent favorabil UEM, Consiliul European de la Hanovra (27-28
iunie 1988) a recomandat Comisiei să studieze problema. Aşa a luat naştere comitetul prezidat de
Jaques Delors, la care participau cei 12 guvernatori ai băncilor centrale ale Comunităţii. Raportul
acestui comitet de experţi a fost dat publicităţii la data de 17 aprilie 1989. El constata că statele
comunitare nu mai puteau controla circulaţia mărfurilor şi capitalurilor pe teritoriul lor,
impunându-se astfel o politică de convergenţă economică. Acest fapt reclama parităţi fixe între
monedele celor 12 şi adoptarea în final a unei monede unice, însoţită de o politică monetară
unică, mai ales faţă de dolarul american. Avantajele oferite de moneda unică se refereau în
primul rând la consolidarea suveranităţii monetare a celor 12 state membre, partajată în comun
faţă de mediul monetar extern, reducerea şi anularea costului rezultat din tranzacţiile cu devize
(estimat la 0,4% din PIB-ul comunitar), stabilitatea preţurilor şi, nu în ultimul rând, o creştere
economică ce ar fi putut să reducă decalajul faţă de SUA şi Japonia.
Raportul prezentat de Jaques Delors stabilea 3 etape pentru reuşita proiectului UEM.
Prima etapă consta în crearea Pieţei unice, coordonarea întărită a politicilor economice şi a
cooperării monetare şi aderarea tuturor monedelor comunitare la Sistemul Monetar European. În
timpul acestei faze trebuia să fie negociat şi semnat un tratat de Uniune Economică şi Monetară,
a cărui adoptare condiţiona trecerea la ceea de-a doua etapă. Cea de-a doua etapă era considerată
una de tranziţie, constând în creerea unui sistem european de bănci centrale, a cărui funcţionare
mergea paralel, o perioadă, cu cea a autorităţile monetare naţionale. Banca Centrală Europeană
urma a fi condusă de guvernatorii băncilor centrale ale celor 12 state membre şi de un directorat
numit de Consiliul European. Ceea de-a treia etapă stabilea realizarea de parităţi fixe, instaurarea
unei monede comune – ECU, care urma să înlocuiască monedele naţionale pe întreg teritoriul
Comunităţii. În concluziile raportului Delors se arăta că UEM ar avea avantajul de a stabiliza
preţurile şi de a stimula activităţile economice. Crearea unei Bănci Centrale Europene şi

13
stabilirea unei monede unice presupunea revizuirea Tratatului de la Roma, care se putea face
numai printr-o conferinţă interguvernamentală.
Consiliul European de la Madrid (26-27 iunie 1989) a fost favorabil planului Delors şi a
fixat începutul primei etape la 1 iulie 1990. Preşedinţia franceză a Consiliului de Miniștri,
favorabilă proiectului, a organizat, în a doua parte a anului 1989, un grup de lucru format din
înalţi funcţionari având sarcina să elaboreze lucrări pregătitoare.
Oficialităţile franceze s-au grăbit să fixeze cât mai rapid data începerii conferinţei
interguvernamentale, punând problema în cadrul Consiliului European de la Strasburg care a
avut loc în decembrie 1989. Lucrările acestei reuniuni au fost marcate, fără îndoială, de
revoluţiile din Estul continentului, care au avut ca urmare căderea regimurilor comuniste din
Europa Centrală și de Est. Astfel, adoptarea unui nou tratat european, care să cuprindă toate
modificările ce decurgeau din implementarea noilor politici comune, s-a prelungit până la finalul
anului 1991. Tratatul a fost semnat de reprezentanții tuturor statelor membre la Maastricht, în
februarie 1992 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

14