Formarea urinei

Se realizează prin 3 procese: filtrare, resorbţie şi secreţie.

Filtrarea glomerulară este un proces influienţat de forţele fizice, şi constă în trecerea unei părţi din
sânge prin membrana filtrantă glomerulară. Membrana are permeabilitate selectivă în funcţie de
greutatea moleculară, încărcarea electrică şi forma moleculelor. Lichidul care filtrează prin membrană se
numeşte filtrat glomerular. Acesta nu conţine decât o cantitate infimă de proteine şi de aceea se poate
spune ca filtratul glomerular este o plasmă deproteinizată. Cantitatea de filtrat al rinichilor pe minut este
de 125ml, ceea ce înseamnă că în 24 ore filtrează 180 litri. Din această cantitate 99% este reabsorbită de
tubii uriniferi iar restul este eliminată sub formă de urină. Procesul filtrării glomerulare este rezultatul
presiunii efective de filtrare care rezultă din suma presiunilor de sens opus care se exercită la acest nivel.
Astfel, presiunea hidrostatică din capilarele glomerulare determină filtrarea, iar presiunea
coloidosmotică (oncotică) dată de proteinele plasmatice şi presiunea din capsula Bowmann din
exteriorul capilarelor se opun filtrarii.

Resorbţia tubulară reprezintă procesul prin care anumite substanţe utile sunt recuperate prin
reabsorbţie. Este facilitată de prezenţa microvililor şi a depozitelor de ATP. Există mecanisme diferite de
resorbţie pentru substanţe, active şi pasive.

Transpotrul pasiv se face prin difuziune (pe baza gradientelor electric, chimic) şi osmoză, nefiind limitat
de o capacitate maximă de transport pasiv se resorb apa, ureea, clorul şi parţial sodiu (la polul luminal
trece pasiv datorită gradientului de concentraţie).

Transportul activ se face cu consum de energie (ATP) şi împotriva gradientelor. Datorită nevoilor
energetice, transportul activ este limitat în timp. Se resorb astfel numai substanţele utile, în funcţie de
necesităţile organismului şi de debitul lor de filtrare. Prin transport activ se resorb glucoza (100%),
aminoacizii (100%), unele vitamine, fosfaţi, sulfaţi, sodiu (din celule în spaţiul intercelular), acid uric,
calciu, magneziu, acid lactic.

Apa se resoarbe aproape în toate parţile nefronului (cu excepţia porţiunii cuprinse între ramura subţire
ascendentă Henle şi prima parte a tubului contort distal) dar în proporţii variate. Ea se absoarbe
paracelular şi transcelular pasiv, prin osmoză, urmând substanţele osmotic active (în special Na). În tubul
contort proximal se face resorbţia obligatorie a apei (80%) în funcţie de gradientul osmotic dat de sodiu
şi glucoză. La tubii contorţi distali şi tubii colectori are loc resorbţia facultativă (15%) în prezenta ADH,
ceea ce determină o diureză de numai 1,8litri/zi. În absenţa ADH, apa se resoarbe numai în tubul contort
proximal.

Secreţia tubulară este procesul de eliminare a substanţelor toxice, nefolositoare sau a medicamentelor
şi de reglare a concentraţiei de potasiu, acid uric, creatinină. Aceste substanţe trec din capilarele
peritubulare în tubi prin mecanisme active şi pasive. Ionul de hidrogen este secretat activ în tubul
contort proximal. În tubul contort distal, în prezenţa aldosteronului, prin schimb ionic se secretă H şi K şi
se resoarbe Na. Ionul de potasiu este secretat activ. Amoniacul (NH3) este secretat pasiv. Secreţiile de
amoniac şi hidrogen contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic.

Transportul substanţelor în tubul contort proximal.

În tubul contort proximal se resorb integral glucoza şi aminoacizii. Celulele de la acest nivel au apical,
microvili cu înalţime egală (marginea în perie). La polul bazal există falduri ale membranei, între care se
află mitocondrii, ceea ce demonstrează prezenţa unor fenomene active la acest nivel. La polul
laterobazal se descriu pompe ionice (ATP-aza Na/K dependentă), care scot 3 ioni de Na şi introduc 2 ioni
de K în celulă. Ieşirea sodiului este urmată de ieşirea apei. Ionul de Na ajunge în interstiţiu şi de aici în
vasele de sânge peritubulare. În capilarele peritubulare, presiunea hidrostatică este mica iar presiunea
coloid osmotică este mare. Aceasta facilitează trecerea Na în capilarele peritubulare.

Iesirea Na din celulă, determină scăderea concentraţiei lui intracelular şi apariţia unei electronegativităţi
la acest nivel. Datorită acestor factori, Na tinde să intre pasiv în celulă prin polul apical (urinar).

La nivelul polului apical al celulelor tubulare proximale, există nişte proteine (carrier) numite "ping-
pong" care funcţionază numai în prezenţa gradientului de Na. Acestea îşi modifică conformaţia dacă pe
ele se fixează concomitent ionul de Na şi molecula de glucoză sau aminoacid. Se observă că glucoza şi
aminoacizii trec din urina primară în celulele tubulare, prin cotransport-simport (transport activ
secundar).

La polul apical mai există o proteină numită antiport, care permite eliminarea în urină a ionului de H
dacă intră concomitent ionul de Na. Intrare ionului de Na este facilitată de pompa ionică de la polul
laterobazal, care scoate 3 Na şi introduce 2 K (vezi explicatia de mai sus).

Reglarea activităţii renale se face de către mecanisme nervoase şi umorale.

Mecanismele nervoase se realizează prin fibre vegetative care merg la arteriole, glomerul şi tubi.
Stimularea simpatică determină vasoconstricţie renală şi scăderea diurezei. Acţiunea inversă se
datorează inhibării simpaticului şi nu stimulării parasimpaticului. Stimularea nervilor renali determină
scăderea eliminărilor de sodiu.

Mecanismele umorale au rolul cel mai important.

ADH creşte reabsorbţia de apă la nivelul tubilor distali şi colectori, determinând scăderea volumului şi
creşterea concentraţiei urinare.

Cortizolul creşte filtrarea glomerulară, scade permeabilitatea tubilor distali pentru apă şi stimulează
eliminarea excesului de apă.

Mineralocorticoizii şi în special aldosteronul determină reducerea eliminărilor de Na, Cl, apă şi creşterea
celor de potasiu şi hidrogen în special la nivelul tubilor distali şi colectori.

Parathormonul stimulează eliminările de aminoacizi, fosfaţi, potasiu, bicarbonat şi reţine calciu (în tubul
contort distal), Mg, amoniacul şi ionii de hidrogen.

Calcitonina stimulează reabsorbţia de calciu la ansa Henle ţi tubul distal.

Hormonii tiroidieni, glucocorticoizii şi estrogenii intervin în reglarea activităţii renale.

Secreţia hormonală renală constă în special în secreţia de renină. Aceasta este o enzimă proteolitică
elaborată la nivelul complexului juxtamedular. Renina stimulează transformarea angiotensinogenului în
angiotensina I inactivă. Sub acţiunea enzimei de conversie, angiotensina I devine activă ,transformându-
se în angiotensina II. Aceasta este cel mai puternic vasoconstrictor natural şi eliberator de aldosteron.