Isacov Iuliana

Grupa 1.5
Pedagogie învățămînt primar și limba engleză
1.      Care teorie susţine ideea, precum că o stare afectivă ar lua naştere din interacţiunea
imaginilor?

Teoria intelectualistă.Această teoriea fost elaboratăla începutul secolului trecutşi aparţine

luiHerbart şiNahlowski.Ei erau adepţii unei psihologii asociaţioniste, care dădea o mare
importanţă reprezentărilor şi asocierii lor.Aceşti filosofi au explicat emoţiile prin dinamica
reprezentărilor,adică o stare afectivă ar lua naştere din interacţiunea imaginilor.De exemplu, când
o reprezentare este prinsă între cele care o stopează şi altele care o împing, apare emoţia
întristării. Astfel, vestea morţii unui bun prieten pentru o persoană adduce imaginea lui în minte,
care evocă numeroase amintiri fericite, petreceri tinereşti, glume, discuţii,dar acestea sunt
stăvilite de noua reprezentare a trupului său neînsufleţit, imobil şi rece.Ciocnirea lor brutală
constituie ceea ce noi resimţim ca fiind o adâncă tristeţe, durere.Așadar, teoria
intelectualistăconsideră emoțiile, în generalstarile afective, drept efecte ale acordului sau
conflictului dintre reprezentări.De ex., acordul dintre reprezentari produce bucurie,în timp ce
conflictul dintre ele generează tristețea.Trairile afective odată apărute dau nastere unei serii de
modificari organice.
2.      În ce constă teoria cognitivă a emoţiei?

Această teorie subliniază rolul hotărîtor al factorului cognitiv în apariția emoției. MagdaArnold
(1950) a arătat importanțaevaluării stimulilor și a situaţiei în apariția emoției. În primulrând,
aprecierea se face prin prisma impresiilor de plăcut-neplăcut, dar survine şi memoria, dândun
conţinut specific trăirii emoţionale. Cortexul se manifestă şi activ, el dă un impuls careiniţiază
reacţia organismului. Desigur, talamusul rămâne iniţiatorul principalelor expresiiemoţionale, însă
în urma unei excitaţii specifice recepţionate de la formaţiile superioare. Iarmodificările
periferice, printr-un feedback, sunt sesizate de cortex, ceea ce intensifică, de obicei,emoţia. Deci,
succesiunea fenomenelor ar fi următoarea:

1) stimularea de origine senzorială;

2) percepţia;

3) evaluarea;

4) impulsul către acţiune;

5) expresiile emoţionale (cu modificările vegetative însoţitoare);

6) perceperea acestor reacţii organice;

7) reevaluarea emoţională.

În experimentul realizat de R.Lazarus, o serie de persoane au fost puse să asiste la un film,în care
se înfăţişa un groaznic accident şi o operaţie chirurgicală efectuată pe viu. Într-un caz,aceste
situaţii erau însoţite de un comentariu subliniind daunele, necazurile, în alt caz

comentariul era o descriere obiectivă, ştiinţifică şi, într-un al treilea, proiecţia s-a efectuat
fărănicio verbalizare. Înregistrări obiective (reflexul electrodermal şi ritmul cardiac) au indicat
oemoţie evidentă în prima situaţie – absentă în celelalte două.

3.      Care teorie pune accentul pe apreciereade către individ a ceea ce se întâmplă în lumea
exterioară sau interioară?

Teoria informaţională a emoţiilor.Una dintre cele mai vădite funcţii ale emoţiilor este aprecierea
a ceea ce se întâmplă în lumea exterioară sau interioară – este bine sau nu aceasta pentru om, este
folositor sau dăunător,îi place sau nu. În dependenţa de apreciere pe care o dă omul situaţiei, el
sau o va evita, sau se va strădui să se afle în ea, să acţioneze. La baza unei astfel de aprecieri pot
sta aşteptările şiscopurile subiectului.Omului îi este caracteristic să tindă spre certitudine în
interpretarea a ceea ce se întîmplă. În situaţia de incertitudine creşte neliniştea, îngrijorarea şi
omul uneori poate alege orice în schimbul interminabilei incertitudini.Emoţiile de asemenea
semnalizează despre însemnătatea pentru om a celor ce se întîmplă:cele mai semnificative
provoacă emoţii mai puternice. Astfel, noi de obicei reacţionăm activla tot ce se întîmplă cu
oamenii apropiaţi nouă (importanţi pentru noi) şi, de regulă, suntem destul de nepăsători faţa de
ceea ce se întîmplă cu trecători întâmplători.Aceste funcţii ale emoţiilor le reflectă şi explică
foarte bine teoria informaţională aemoţiilor, propusă de P.V.Simionov.Conform acestei teorii,
emoţia este reflectarea de către om a unei necesităţi actuale (calităţileşi proporţiile ei) şi
probabilităţile (posibilităţile) de satisfacere a ei, pe care omul o apreciază în baza experienţei
genetice şi individuale, acumulate anterior. Creşterea posibilităţii de satisfacere a necesităţii ne
însufleţeşte să ne bucurăm anticipat de atingerea scopului. Astfel se manifestă funcţia
prognostică a emoţiilor, care permite să anticipăm desfăşurarea evenimentelor.Emoţiile sau
stimulează continuarea activităţii de satisfacere a necesităţii (o motivează), sau,din contra, o
frânează. Emoţiile schimbă, supraveghează şi reorientează comportamentul omului de la un
moment la altul.Diferite necesităţi coexistente concomitent provoacă diferite emoţii şi, de
regulă, emoţia cea mai puternică determină orientarea acţiunilor omului. Totodată, din cauza că
emoţia nu depinde numai de mărimea necesităţii, dar şi de probabilitatea de satisfacere a ei,
comportamentul omuluiuneori se reorientează la un ţel mai puţin important, dar mai uşor de atins
– omul alege „vrabiadin mînă” în loc de „cioară de pe gard”.
4.      Care autor vorbește despre existența unui număr mic de ,,emoții primare pure"?
Teoria fiziologică-periferică

Această teorieeste legată de douănume: Jamesşi Lange; între ei au fostunele deosebiri, dar
W.James, cunoscut filosof, este acela care a contribuit la răspândirea punctului său de vedere –
o viziune paradoxală. Noi raţionăm greşit, spunea el. Considerăm că, văzând un urs în pădure,
mă sperii şi atunci devin palid, mi se zbârleşte părul, tremur etc., de fapt, ordinea ar fi inversă:
văd ursul, încep să tremur, pălesc etc. şi conştiinţa acestor modificări fiziologice este ceea ce eu
numescfrică. Deci, percepţia atrage după sine modificările fiziologice, iar conştiinţa acestora
constituie ceea ce eu numesc emoţie. Nu fiindcă sunt trist plâng, ci, invers, fiindcă plâng mă
simt trist.Teoria lui James-Lange are meritul că a subliniat importanţa modificărilor fiziologice –
mai ales în cazul emoţiilor-şoc, care fusese neglijate de teoriile intelectualiste, încolo sunt multe
argumente împotriva punctului lor de vedere. Mai întâi, fiziologii, înregistrând precis diferitele
transformări fiziologice produse în emoţii, n-au reuşit să stabilească un profil absolut specific
pentru fiecare emoţie, întrucât există manifestări care apar în două-trei emoţii distincte, apoi
chiar aceeaşi emoţie se poate exterioriza în moduri diferite, aproape contrarii. Numeroase
studii experimentale asupra creierului pisicii au demonstrat rolul important, pe care îl are
talamusul, în declanşarea expresiilor emoţionale, precum şi influenţa inhibitoare a cortexului
asupra acestei formaţii subcorticale. Ca urmare, el a formulat o teorie după care rolul esenţial
în emoţii îl are talamusul (de aceea a fost numită şi teoria talamicăa emoţiei).În concepţia lui
W.James, talamusul nu joacă niciun rol, cortexul declanşând reacţiile periferice, iar perceperea
lor constituind emoţia. După Cannon-Bard, excitaţiile senzoriale ajung în talamus, care le
transmite la cortex: talamusul, dezinhibat de cortex, declanşează modificările musculare şi
viscerale, simultan informând şi cortexul. Deci, sursa trăirii afective o constituie procesele
talamice.Modificările organice apar aproape instantaneu cu trăirea emoţională şi nu ele sunt
cauza emoţiei.Emoţia rezultă dintr-o excitare concomitentă a talamusului şi a cortexului.În
deceniile următoare (studiile lui Cannon-Bard datând din perioada 1920–1950),neurofiziologii
au pus în lumină şi rolul, pe care îl au în emoţii şi alte formaţii din creier,îndeosebi sistemul
limbic. Ca şi Cannon, nu au mai negat rolul cortexului, dar atenţia lor a avut în centru formaţiile
subcorticale.