NORMELE DE CONSUM DE RESURSE MATERIALE ŞI

ENERGETICE
3.1. Norma de consum: definire, conţinut, clasificare
Norma de consum de resurse materiale (consumul specific din documentaţiile tehnico -
economice) reprezintă cantitatea maximă de materii prime noi şi refolosibile, combustibili,
energie electrică, energie termică şi carburanţi, piese de schimb etc., admisă a fi consumată
pentru fabricaţia unei unităţi de produs, executarea unei unităţi de lucrare sau prestaţie de
serviciu în condiţii tehnice, tehnologice şi organizatorice definite. Nivelul normei de consum se
stabileşte în condiţiile organizării optime a proceselor de producţie, încărcării la parametrii
proiectaţi de funcţionare a maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor, respectării stricte a prescripţiilor
tehnologice de lucru, aplicării soluţiilor care conduc la folosirea raţională a materiilor prime,
materialelor, combustibililor, energiei etc., şi implicit la resturi şi pierderi minime de material.
Este util ca, de la început, să fie precizată "diferenţa" dintre noţiunile de "normă tehnică de
consum" şi "consum specific efectiv" (definit simplu "consum specific"), întrucât în vorbirea
uzuală se fac adeseori confuzii în interpretarea şi utilizarea lor. Norma de consum este elaborată
înaintea perioadei de timp la care se referă, şi are caracter obligatoriu pentru executanţii cărora le-
a fost stabilită (fiind fundamentată tehnico-economic şi precizată anterior execuţiei): consumul
specific reprezintă cantitatea medie de resursă materială şi energetică efectiv folosită în
procesele de fabricaţie pentru obţinerea unităţii de produs finit sau pentru executarea
unităţii de lucrare sau prestaţie. Aşadar, norma tehnică de consum cuprinde cantitatea
maximă de material stabilită pe baza documentaţiei tehnico-economice pentru a fi
consumată în vederea realizării unei unităţi de produs, de lucrare sau prestaţie în procesul
tehnologic prevăzut pentru aplicare şi fazele anterioare ale acestuia (respectiv, procesul de
aprovizionare-depozitare a resursei materiale supuse acţiunii de normare din momentul în care
aceasta a devenit proprietatea unităţii economice care o utilizează sau din momentul fabricării
acesteia, dacă aceeaşi unitate o şi produce).
Pentru a se aprecia ca "economică" folosirea resurselor materiale, consumul specific trebuie să
fie mai mic sau cel mult egal cu norma tehnică de consum. Orice depăşire evidenţiază, la prima
interpretare, un consum iraţional, situaţia impunând analize concrete ale stărilor de fapt, pentru
a se stabili cauzele (subiective sau, după caz, obiective) care au condus la un asemenea fenomen,
implicit a măsurilor care se impun.